Delirul

Marin Preda a publicat „Delirul” in anul 1975, roman despre istorii din cel de-al Doilea Război
Mondial. După apariţie, a fost criticat şi în Vest, şi în Est, pentru că „îl reabilita” pe mareşalul
Antonescu.
Continuând firul epic din „Moromeţii”, Preda relatează în „Delirul” aventurile lui Paul
Ştefan, „al lu’ Parizianu”, flăcău chipeş şi deştept, care pleacă din Siliştea- Gumeşti să se facă
jurnalist la Bucureşti. Acesta este un tânăr ţăran şcolit, nepot de-al lui Moromete, urât de ceilalţi
baieti de vârsta lui. Tânărul ziarist trăieşte momentele fierbinţi ale unei epoci agitate – cedările
teritoriale, abdicarea Regelui Carol al II-lea, rebeliunea legionară, războiul împotriva Uniunii
Sovietice. Toate evenimentele istorice sunt ţesute literar pe fundalul poveştii de dragoste a
tinerilor Ştefan şi Luchi.
„Delirul” este metafora nebuniei conducătorilor politici care provoacă societăţii un rău
ireparabil. În viziunea autorului, dictatorul nazist Hitler este unicul responsabil de ororile
conflagraţiei. Din această perspectivă, Mareşalul Antonescu părea mai degrabă prins în capcana
istoriei, căutând soluţii pentru ţara ce-o conducea. „În cele din urmă am avut revelaţia că în cazul
celui de-al Doilea Război Mondial, ei bine, un singur om, Adolf Hitler, în condiţiile unei
dezvoltări istorice cu caracter patologic, adică apariţia fascismului german, a putut într-adevăr
provoca nenorocirea unei întregi civilizaţii”, şi-a prezentat Preda ideea principală a operei.
Teoria personalităţilor care influenţează mersul istoriei intra însă în contradicţie cu „rolul
maselor”, specific gândirii marxist-leniniste. Plus că deschidea ruşilor rana războiului din Est.
Prima ediţie a fost un succes desăvârşit. În vara anului 1975, la editura Cartea
Românească, condusă chiar de Marin Preda, a apărut a doua. Ceauşescu ar fi citit cartea într-o
formă sintetizată. Impresiile sale erau favorabile si i-a sugerat scriitorului introducerea unui
capitol „cu clasa muncitoare” si apariţia unor personaje de stânga. Unul îl întruchipa pe
Constantin David, un muncitor ucis de legionari, altul pe un gazetar comunist. Mai interesant
este însă tânărul revoluţionar adus de jandarm, din post în post, judecat de Consiliul de Război al
Corpului 2 Armată. Un băiat la 16 ani, care „răspândise manifeste revoluţionare”, „semeţ”, „cu
ochii scăpărând de furie”, însetat de dreptate. Câte asemănări cu biografia „oficială” a
„Tovarăşului”…
Un individ demenţial, plasat în structurile puterii, poate provoca un dezastru uman, zice
prozatorul, cu referire la Hitler. Adăugând: ,,iar dezastrul este contagios, răul în istorie se
răspândeşte ca o molimă, în fine, o decizie luată în cabinetul lui Hitler are efecte dezastruoase
într-un sat pierdut în Câmpia Dunării...”
Delirul este un roman curajos, cu scene formidabile (povestea de iubire rustică de la
început), bine lucrate, uneori foarte subtile (ezitările medicinistei Luchi, sinceritatea ei
derutantă), o carte care îşi asumă o temă gravă: cum trec trei-patru tineri printr-o mare tragedie a
istoriei.
În Moromeţii, incipitul romanului anticipa atmosfera de relativă acalmie în care aveau să
se deruleze evenimentele surprinse în primul volum: „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea
celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se
scurgea aici fără conflicte mari.” În Delirul, incipitul are rolul de a introduce protagonistul, care
va deveni şi cea mai importantă instanţă narativă, în rândul personajelor din romanul Delirul: fiul
lui Parizianu, Ştefan – un adolescent care îi înnebunea pe toţi cu câte o expresie sau întrebare
(„Pe ce te bazezi?”) ori care surprindea printr-o constatare doctă.
La un moment dat, Ştefan se prezintă cu autoironie drept „un fel de nepot al unui fel de
Figaro”. Ştefan Paul, „A lu’ Parizianu”, este nevoit, ca şi Niculae Moromete, să abandoneze din
pricina sărăciei liceul; părăseşte satul natal (Siliştea-Gumeşti) şi pleacă în capitală – în căruţa
unchiului său, Ilie Moromete, care face o ultimă încercare de reconciliere cu fiii din prima
căsătorie (Achim, Nilă şi Paraschiv); va fi angajat la un mare cotidian bucureştean („Ziua”), de
către un patron (Grigore Patriciu) care intuieşte talentul tânărului. Calitatea de ziarist îi oferă
posibilitatea cunoaşterii în direct a unor evenimente majore în plan naţional şi internaţional
legate de mişcarea legionară, de acţiunile generalului Antonescu, de dramele de pe front – Ştefan
va ajunge pentru o perioadă corespondent de război pe frontul de Est.
Stefan va fi şi eroul a două poveşti de iubire – una în cadrul rural, cu o fată (Ioana) care îi
dăruieşte o noapte de dragoste înainte de plecarea lui la Bucureşti; alta în mediu citadin, cu
Luchi, o tânără interesantă şi imprevizibilă, sora unui prieten şi coleg de redacţie (Niki
Dumitrescu ). Nikki îl îmbracă, îi găseşte o garsonieră frumoasă şi îl invită la masă la el acasă
unde îl pune să-i povestească despre el. Ştefan îi povesteşte despre Ioana, fata din satul lui, care
îi cade cu tronc şi căreia îi promisese că dacă totul va fi bine, o va aduce şi pe ea la Bucureşti,
despre familia Moromeţilor, de unchiul său Ilie şi despre cei trei veri ai lui fugiţi de acasă pentru
a se realiza la Bucureşti. După ce sora lui Nikki, Luchi, îl invită să petreacă Revelionul cu ei,
Ştefan se îndrăgosteşte de ea, ea i se dăruieşte, dar legătura este şubrezită de un anumit
comportament al băiatului. O uitare de sine şi de restul lumii nemaiîntâlnită la nimeni. Datorită
acestei uitări şi a căderii în contemplaţie este atât de neînţeles şi judecat în satul natal. Nu ştie
cum să-i explice şi ce să-i motiveze lui Luchi când aceasta se supără că el n-a căutat-o după ce s-
au iubit. Motivul pentru care Ştefan uitase de ea erau vremurile tulburi în care legionarii făceau
legea şi generalul Antonescu era prieten cu Hitler.
Deşi naraţiunea se derulează la persoana a III-a, stilul indirect liber suprapune vocile
narative, la fel ca în romanul Moromeţii, unde Ilie şi Niculae preiau frecvent funcţia de personaj-
reflector din a cărui perspectivă sunt urmărite şi comentate evenimentele. Mai mult decât aceştia,
Ştefan este învestit cu rolul de observator lucid, pentru că el nu este un dezrădăcinat, un inadaptat
la noile condiţii social-istorice, ci un spirit modern. Construcţia romanului, bazată pe cinci părţi
delimitate de autor, se remarcă prin alternarea planurilor epice, aducând în primplan diverse
episoade care urmăresc: - destinul individual sau colectiv al ţăranilor din Siliştea-Gumeşti, de
exemplu secvenţa maltratării de către legionari a ţăranului cunoscut din romanul Moromeţii ca
omul căruia „i se auzea glasul departe pe uliţi”, chiar şi când vorbea în şoaptă, Dumitru lui Nae,
care cândva îl înjurase pe Victor Bălosu; - lumea capitalei, cu petreceri în familie (Revelionul în
casa Dumitrescu; nunta lui Achim) sau cu evenimente mondene (garden-party-ul princiar al unui
Sturdza); - mişcările politice şi militare din România anilor ’40, axate pe inserţii documentare
care prezintă personaje reale de pe scena istoriei, Carol al II-lea, Ion Antonescu, Hitler, în felul
acesta, reperele spaţio-temporale realiste estompând limitele dintre ficţiune şi non-ficţiune.
Considerat eroul indirect al cărţii, generalul Ion Antonescu este memorabil datorită
portretului rezultat prin acumularea unor detalii semnificative din remarcile altor personaje, din
propriile replici, din comentariile vocii auctoriale: „general cunoscător şi temător de consecinţele
care pot surveni dacă ridici masele fără să ai un program politic pe care să li-l oferi”. Dar
conducătorul înţelept se va transforma într-un dictator orbit, cel puţin în aparenţă, de propriile
orgolii.
Menţiunea din finalul romanului – „Sfârşitul volumului I” – lasă deschisă perspectiva
asupra evoluţiei personajelor, dar un al doilea volum din Delirul nu a mai apărut. Ultima imagine
a protagonistului e aceea a unui om „rătăcind pe străzi, cu sufletul gol”; văzându-şi articolele
„mutilate” de alţii, prin rescrierea lor într-un „stil de un mesianism găunos şi legionaroid”,
credinţa lui Ştefan „că era o fiinţă umană care se putea afirma liber era zdruncinată”. El nu poate
accepta că „abia a trecut un an şi puterea i-a şi luat generalului minţile”. Căutând un punct de
sprijin în fiinţa iubită, simte că fericirea legată de aceasta este umbrită de întrebări fără răspuns şi
suportă în tăcere jignirile altui pretendent la iubirea lui Luchi, doctorul Mihai Spurcaciu: ,,…un
adevărat ţăran s-ar fi ridicat imediat şi demn, ar fi părăsit imediat scena. Ce mai aştepţi? Afară!”
Marcată subiectiv prin puncte de suspensie, propoziţia care încheie volumul aminteşte de
rezolvări epice care sugerează ideea de ciclicitate: „Oraşul continuă să strălucească sub lumina
soarelui de toamnă...” Aşadar, după ce va fi trecut delirul colectiv şi individual, se va deschide o
altă pagină de istorie sau... de roman.
Delirul nu este un roman de dragoste, deşi în paginile lui, iubirea dintre Ştefan şi Luchi il
duce de la extaz la agonie, nu este nici un roman istoric, deşi aproape trei sferturi din conţinutul
lui vorbesc despre Hitler, Stalin, Antonescu şi război. Preda inserează în paginile lui scene din
viaţa acestor trei conducători, episoade din familiile lor care pentru un moment îi umanizează şi
ne face să uităm de crimele îngrozitoare pe care le-au săvârşit.