POLITICA COMPARATA – TEORIE SI METODA

Suport Curs pentru Invatamant la Distanta1

2013-2014

Universitatea Babes–Bolyai, Cluj–Napoca

Facultatea de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicării
Anul universitar 2013 – 2014

Semestrul I

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Titlul disciplinei: Politica comparată : teorie si metodă
Codul: ULR1311
Numărul de credite: 6
Locul de desfăsurare:
Facultatea de Stiinţe Politice, Administrative si ale Comunicării, str. General Traian Mosoiu,
nr. 71

II. Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator
Nume, titlul stiinţific: Dr. Daniela Angi
Informaţii de contact (adresă e-mail, eventual nr. de telefon): angi@fspac.ro

III. Conditionari si cunostinte prerechizite

Inscrierea la cursul de fata nu este conditionata de promovarea anumitor cursuri in prealabil.
Cu toate acestea, in vederea intelegerii si a parcurgerii cu usurinta a acestui curs se recomanda
parcurgerea in prealabil a urmatoarelor cursuri : Sistemul politic romanesc, Partide si sisteme
de partide sau politici electorale.

IV. Descrierea cursului

Acest curs introductiv în domeniul politicilor comparate îsi propune să îi familiarizeze pe
studenţi cu principalele concepte, teorii si modele de analiză în domeniu si să ofere ilustrări

1
Suport de curs realizat de Lect. Univ. Dr. Bogdan Mihai Radu. FSPAC, UBB Cluj si actualizat de cercet.dr.
Daniela Angi, FSPAC, UBB.
1
ale modului de utilizare a acestora. Accentul cade asupra strategiilor de lucru si analiză în
domeniu si a principalelor tipuri de analiză: studiul de caz, analiza comparativă a unui număr
redus de cazuri si analiza comparativă a unui număr mare de cazuri. Astfel, spre exemplu,
accentul va cădea asupra modalitătilor si strategiilor de comparare culturii politice, iar
lucrarea lui Robert Putnam – „Making Democracy Work” (1993) va fi utilizată pentru ca
model ilustrativ pentru un studiu de caz in acest domeniu, iar lucrarea lui Ronald Inglehart –
Culture Shift (1990) va fi utilizată pentru ca model ilustrativ pentru un studiu comparativ cu
un număr mare de cazuri de analiză.

La sfârsitul semestrului studenţii trebuie să:

- înţeleagă conceptele fundamentale în compararea sistemelor politice;
- fie familirizaţi cu principalele teorii si abordări ale disciplinei;
- fi asimilat principalele tehnici de analiză;
- fie capabili să realizeze un studiu comparativ.

Concepte de baza: metoda comparatiei, studiu de caz, sistem politic, sistem institutional,
institutionalism, democratie, poliarhie, autoritarism, totalitarism, sistem electoral, formula
electorala, sisteme electorale majoritare, sisteme electorale proporţionale, sisteme electorale
mixte si semi-proporţionale, cultura politica, cultura politica participativa, cultura politica
dependenta, cultura politica parohiala, cultura civica, partid politic, sistem de partide,
tranzitie, politica (publica), natiune, nationalism, multietnicitate.

V. Organizarea temelor in cadrul cursului

Cursul este organizat in 2 module, fiecare din modul fiind la randul lui organizat in 3 teme
principale:

Modul 1 : Politica Comparata – o perspectiva de ansamblu

Tema 1. Introducere : politica comparata ca si disciplina
Tema 2. Logica si metoda comparatiei
Tema 3. Orientari si tendinte actuale in metoda comparatiei

Modul 2 : Politica comparata in stiintele politice

Tema 1. Compararea sistemelor politice
2
Tema 2. Compararea sistemelor electorale
Tema 3. Compararea sistemelor de partide

Pentru Modulul 1: Politica comparata – o perspective de anasamblu, studentii se vor

concentra asupra notitelor de curs din prezentul support de curs, iar pe CD-ul primit la
materialele aferente modulului 1 veti gasi exemple de studii comparate, ce va faciliteaza
intelegerea a ceea ce inseamna politica comparata.

Pentru Modulul 2 : Politica comparata in stiintele politice, studentii vor fi rugati sa

consulte CD-ul primit. Majoritatea materialelor reprezinta scheme de analiza comparata a
sistemelor politice, electorale si de partide.

VI. Formatul si tipul activitatilor implicate in curs

Studentii trebuie sa participe la cele 2 intalniri din cadrul programului de invatamant la
distanta. Pentru fiecare din aceste intalniri studentii vor trebui sa realizeze cate o tema de casa
relevanta pentru modulul discutat in cadrul intalnirilor. Aceste teme vor fi furnizate prin e-
mail cu o saptamana inainte in data stabilita.

VII. Materiale bibliografice obligatorii

Gabriel Almond, et. al. Comparative Politics Today: A World View. Longman, 2003
Rod Hague si Martin Harrop. Comparative Government and Politics. Ed. A 5-a. Palgrave
Macmillan, 2004
Dahl, Robert A., Poliarhiile: participare si opoziţie, Iasi, Institutul European, 2000

VIII. Materiale si instrumente necesare pentru curs

- calculatoare (PC), materiale demonstrative

IX. Politica de evaluare si notare

- 40 % temele pe parcursul semestrului
- 60 % examenul final

X. Elemente de deontologie academica

Notiunea de plagiat se defineste în conformitate cu normele Catedrei de Stiinte Politice a
3
Universitatii « Babes-Bolyai »:
(http://fspac.ubbcluj.ro/resurse/formulare-regulamente/reguli-etice-si-deontologice/)
Plagiatul si tentativa de frauda la examen se sanctioneaza cu nota 1 la acest curs si expunerea
cazului în sedinta Catedrei pentru luarea masurilor administrative corespunzatoare.
Frauda la examenul final se pedepseste cu eliminarea de la examen.

XI. Studenti cu dizabilitati

In cazul unor studenti cu dizabilitati motorii sau intelectuale pot fi contactat pe adresa de e-
mail in vederea gasirii unei solutii in vederea oferirii de sanse egale acestora.

Modul 1. Metoda comparatiei – o perspectiva de ansamblu

Scopul si obiectivele
In cadrul acestui modul se urmareste familiarizarea studentilor cu ceea ce inseamna politica
comparata. Astfel, la finalul acestui modul, studentii vor gasi raspuns la urmatoarele intrebari
Ce este comparatia ? De ce politica comparata ? Cum comparam ? Care este logica
comparatiei?

Tema 1. Introducere : politica comparata ca si disciplina

Provenind din latinescul comparatio, cu sensul de “constituirea unei perechi”, termenul de

“comparaţie” desemnează “operaţia mentală de apropiere a două sau mai multe lucruri cu
scopul determinării asemănărilor si diferenţelor dintre ele. Metoda comparativă constă în
căutarea explicaţiei faptelor prin compararea lor cu altele de acelasi gen, asemănătoare sau
contrastante. Ea este întrebuinţată atunci când este imposibilă obţinerea, precum în stiinţele
fizice, a datelor identice, sigure si pur obiective. Este metoda esenţială în cazul stiinţelor
umane, acolo unde nu se pot efectua experimente riguroase”. Asadar, metoda comparaţiei si-a
găsit domeniul de aplicaţie în filosofia socială si politică si, ulterior, în stiinţele socio-umane.
Esenţială în orice studiu stiinţific, comparaţia înseamnă, înainte de toate, apropierea si
confruntarea faptelor descrise, prealabil, în mod separat; degajarea asemănărilor si
deosebirilor, gruparea lor în genuri si clase; în sfârsit, interpretarea si justificarea
similarităţilor si diferenţelor dintre fapte cu scopul descoperirii elementelor universale dintr-
4
un fenomen local, a unor regularităţi tendenţiale si eventuale legităţi cu valoare
generalizatoare si funcţie explicativă.

Materia politicilor comparate se refera, in mod evident, la compararea diferitelor elemente ale
sistemelor politice si cautarea de explicatii atat pentru diferentele cat si asemanarile existente.
In stiintele sociale, informatia este mai greu de obtinut decat in cazul stiintelor naturale, si
chiar si in situatiile in care aceasta este obtinuta, precizia masurarii este mult mai scazuta. De
aceea, in contextual stiintelor sociale, metoda comparativa este esentiala in explicarea unor
fenomene si relatii, care nu pot fi analizate direct sau prin metodele specifice pozitivismului.

Modalitate de abordare stiinţifică în antropologia culturală si sociologia comparativă,

metoda comparaţiei are, însă, origini mult mai vechi în gândirea politică. Reflecţiile lui Platon
asupra tipurilor de constituţii în funcţie de tipurile sufletului omenesc, urmate de cercetarea
structurii statelor, examinarea sistematică a constituţiilor si clasificarea formelor de
guvernământ de către Aristotel, marchează intrarea analizei comparate în spaţiul filosofiei
politice.

Clasificarea sistemelor de guvernare si compararea regimurilor politice a rămas, de

atunci, una din preocupările constante ale cunoasterii politice. Astfel, de-a lungul timpului,
perspectiva comparativă s-a constituit într-o o achiziţie teoretico-metodologică importantă
menită să explice asemănările si deosebirile dintre fenomenele politice la scară planetară,
regională, naţională, sau locală. De altfel, rolul perspectivei comparative în analiza
fenomenelor politice îl făcuse pe Alexis de Tocqueville, încă de la mijlocul secolului al XIX-
lea, să afirme că “mintea omenească nu stie cum să opereze dacă nu face comparaţii”.

Comentând, către sfârsitul secolului al XX-lea, afirmaţia gânditorului francez, o serie

de cercetători americani - printre care, Gabriel A. Almond, G. Bingham Powell, Jr. si Robert
J. Mundt -, au ajuns să considere comparaţia drept nucleul metodologic al metodei stiinţifice.
Pentru acesti autori, compararea trecutului si prezentului propriei naţiuni cu acela al altor
naţiuni ajută în procesele de evaluare si aprofundare a experienţei instituţiilor naţionale.
Examinarea politicii altor societăţi permite lărgirea perspectivei asupra alternativelor politice
si relevă, totodată, soluţii la nivelul vieţii politice naţionale. Analiza politică comparată
facilitează, de asemenea, testarea teoriilor schimbării si modernizării politice.
5
Analiza politica comparata:
• Include multe segmente ale stiintelor politice: institutii politice, cultura politica, sisteme
legale, politici publice, etc.
• Analiza politica comparata este deci mai mult o abordare metodologica specifica si nu
formeaza un grup propriu-zis de concepte specifice unei anumite discipline
• Este o orientare teoretico-metodologica, depasind niveluri de analiza nationale sau locale, si
ajungand pana la la a avea o vocatie sistemica

Motivele pentru folosirea metodei comparative:

• Prin comparatie se ajunge in mod obligatoriu la clasificari care, la randul lor, conduc la
intelegerea fenomenelor politice
• Clasificarile ajuta si la evaluarea acestor fenomene, la judecarea lor in termini de bine si rau,
de portivit si nepotrivit, la pozitionarea lor in succesiunea istorica inteleasa in sens mai larg
Motivele interesului pentru studiul comparativ în analiza politică sunt, asadar, bine
întemeiate. Pentru Andrew Heywood, de pildă, “interesul pentru clasificarea sistemelor
politice se explică prin două motive. În primul rând, clasificarea este un ajutor esenţial pentru
înţelegerea (subl. aut.) politicii si guvernării. Ca, de altfel, în majoritatea stiinţelor sociale,
înţelegerea în politică este dobândită, în mare măsură, printr-un proces de comparare datorită
faptului că metodele experimentale sunt, în general, inaplicabile în domeniile socialului si
politicului. Nu este posibilă, de pildă, testarea capacităţii de monitorizare a guvernului
Statelor Unite în ipotetica ipostază a abandonării separării puterilor; de asemenea, nu putem
sti dacă sistemul comunist ar fi supravieţuit în URSS în condiţiile iniţierii reformelor cu o
generaţie mai devreme.

În consecinţă, comparăm pentru a pune în relief ceea ce studiem ( cu atât mai mult cu cât în
societate si politică nu se pot face experienţe precum în fizică sau chimie - n.n.). În lumina
similarităţilor si diferenţelor ce se pot stabili între colecţiile de fapte, comparaţia ne ajută să
distingem între semnificativ si non-semnificativ. În acest proces putem avansa si testa, într-o
anumită măsură, teorii, ipoteze si concepte. (…).

Încercarea de a clasifica sistemele de conducere este, asadar, un procedeu util atunci când
trebuie să facem procesul comparaţiei mai metodic si sistematic. Al doilea scop al clasificării
6
este facilitarea evaluării (…). Cu alte cuvinte, înţelegerea descriptivă este strâns legată de
judecăţile normative: întrebările despre ce este sunt legate cu acelea despre ce ar putea fi.(…)
. Numai o abordare comparativă poate permite, de pildă, să luăm în considerare probleme
precum: < ar putea fi bine recepţionată si încurajată tranziţia spre democraţia liberală în Rusia
si în alte foste state comuniste? >, < ar putea India abandona federalismul în favoarea unui alt
sistem unitar or regional de independenţă? >, sau, ar putea Regatul Unit adopta o constituţie <
scrisă > si o declaraţie a drepturilor?”.

De ce comparam?
• De ce comparam? Ce este comparabil? Cum facem comparatia? Cum ne alegem cazurile?
Cum interpretam rezultatele? – toate acestea sunt intrebari importane din cadrul analizei
politice comparate

• Giovanni Sartori sustine ca prin comparatie se controleaza si se verifica – corelatia intre

fenomene, fundamentarea cauzalitatii, extragerea unor concluzii mai generale

• Cum alegem unitatile pe care le comparam? Daca sunt identice,in mod evident, avem de a
face cu una si aceeasi structura, deci comparatia nu este necesara. Daca doua unitati sunt
extrem de diferite din toate punctele de vedere, din nou, este imposibila comparatia. De aceea,
unitatile supuse compararii trebuie sa fie intr-o oarecare masura asemanatoare dar si diferite.

Exista asadar mai multe posibilitati:

1. unitati care sunt asemanatoare pe cel putin o dimensiune dar diferite pe restul
dimensiunilor (de exemplu analiza comparativa a fostelor tari comuniste, din perspectiva
consolidarii democratice)
2. unitati care sunt asemanatoare din multe perspective, dar cel putin o dimensiune
variaza (de exemplu administratia locala din doua orase din acelasi judet, cu o populatiei
asemanatoare din multe puncte de vedere, dar unul dintre orase contine o minoritate etnica
relavanta, in timp ce celalalt este omogen din punct de vedere etnic)
3. aceeasi unitate, dar la momente diferite de timp (de exemplu evolutia sistemlui
electoral in Romania incepand cu 1989, sau evolutia sistemului de impozitare a veniturilor)

7
 4. studiul de caz poate fi considerat ca parte din metoda comparativa deoarece de cele
mai multe ori, analiza este structurata potrivit unor abordari teoretice prealabile, in contrast cu
care se realizeaza studiul de caz – si, deci, implicit se realizeaza o comparatie.

Potrivit lui Peter Mair (cf. Carpinschi) – politicile comparate se constituie ca un domeniu care
functioneaza la trei niveluri relationate intre ele:

1. studiul diferitelor tari

2. comparatia sistematica intre tari – cu scopul de a identifica si explica diferente si
asemanari
3. se refera la metoda – virtutile si limitarile metodei comparative.

Tema 2. Logica si metoda comparatiei

Politologul Italian Giovani Sartori supune analiza comparată tirului conjugat a trei întrebări
importante: “de ce comparăm?”, “ce este comparabil?” si “cum comparăm?”. Comparăm
pentru a controla, răspunde Giovanni Sartori la prima întrebare. Raţiunea comparării constă în
obligaţia de a controla si verifica. Dar, ce poate fi supus procesului comparării? Putem, oare,
compara orice fel de entităţi si proprietăţi? Răspunsul la această întrebare este deosebit de
nuanţat. Diferitele entităţi sunt comparabile în ceea ce priveste anumite proprietăţi, si
incomparabile în ceea ce priveste alte proprietăţi. Atunci când două entităţi sunt similare din
toate punctele de vedere, practic avem de-a face cu o singură entitate, iar - din punct de vedere
comparativ - cu o situaţie nesemnificativă.

Atunci când caracteristicile a două entităţi sunt diferite din toate punctele de vedere,
comparaţia devine inoperantă si lipsită de sens. Rezultă, de aici, că doar atunci când trăsăturile
a două sau mai multe entităţi sunt, în acelasi timp, parţial asemănătoare si parţial diferite,
entităţile sunt comparabile. A compara înseamnă a asimila si, totodată, a diferenţia dintr-un
anumit punct de vedere; a raporta, în permanenţă, asimilările si diferenţierile dintre două sau
mai multe entităţi. Cum se poate, însă, realiza practice această operaţie? Deci, în ultimă
instanţă, cum comparăm? Există diferite posibilităţi concrete de concepere a strategiei unei
analize comparative dar, importantă din punct de vedere metodologic rămâne alternarea
8
perspectivei individualizante si a celei generalizante în căutarea permanentă a explicaţiilor
echilibrate si contextuale.

Etapele cercetarii comparative – si cercetarea comparativa urmeaza aceleasi etape ca orice

cercetare in domeniul stiintelor sociale:
1. definirea subiectului, a temei de cercetare – incadrarea intr-un domeniu si
subdomeniu al stiintelot
politice – inclusiv interdisciplinaritate si transdisciplinaritate
2. formularea ipotezelor – pe baza unei literature consultate anterior
3. operationalizarea conceptelor – cat se poate de precisa, intrucat in cazul
comparatiilor conceptele pot sa
aiba diferite intelesuri in functie de unitatile analizate
4. delimitarea campului de cercetare – alegerea cazurilor – conform temei de cercetare
si a ipotezei, dar raspunzand si constrangerilor date de existenta datelor
5. selectarea datelor si alegerea masurilor – aici se vorbeste de echivalenta functionala
(aceasta reprezinta gasirea unor masuri echivalente ca inteles in fiecare din unitatile de analiza
– de pilda, daca vrem sa masuram participarea politica in lume in anul 1980, votul in Franta
nu are aceeasi semnificatia ca votul in Romania – trebuie gasite masuri echivalente. In Franta
anului 1980, votul reprezinta implicarea cetatenilor in alegerea leaderilor politici si
exprimarea prefereintelor lor pentru un set de politici promovate de fiecare candidat sau
partid. In Romania, votul reprezenta doar o manifestare fortata a atasamentului fata de
regimul communist. Unii cercetatori sustin ca in Europa Centrala si de Est, in timpul
comunismului, o manifestare a participarii politice ar fi apartenenta la miscari de rezistenta.
De cele mai multe ori gasirea unor masuri care sa sa fie echivalente din punct de vedere
functional este dificila si este necesara o intelegere in profunzime a tuturor unitatilor
comparate.)
6. interpretarea datelor – fie prin metode apartinand epistemologiei pozitiviste (metode
empirice cantitative sau calitative), fie prin metode interpretative.
7. constructia unui model – abstractizarea si generalizarea rezultatelor – tinand cont de
limitele date de numarul de cazuri, incadrarea lor temporala, si metodologia de adunare a
datelor folosita.

9
 8. constructia de tipologii si taxonomii – considerand in prealabil clasificarile pre-
existente, si justificand nevoia de a le modifica.
9. evaluarea si predictia – din nou tinand cont de limitarile studiului, si de
contextualizarea fiecarui studiu. (cf. Carpinschi)

Metode principale folosite in analiza comparativa

1. Studiile de caz.

În studiile de caz, obiectivul este furnizarea unei relatări detaliate asupra unui episod sau a
unei teme de mai largă audienţă: de pildă, studierea specificului unei lovituri militare sau
examinarea unei revoluţii dintr-o ţară sau regiune anume. După cum arăta H. Scarrow încă din
anul 1969, studiile de caz au o contribuţie importantă la cunoasterea politică dacă “analiza
este făcută dintr-o perspectivă comparativă ce ne asigură că descrierea cazurilor particulare
poate fi evaluată în termenii unor constructe analitice mai largi”. Aceasta înseamnă că nu
putem da o explicaţie valabilă unui caz particular decât pe baza unor ipoteze generale
verificabile în varii contexte. Cu alte cuvinte, un singur caz, dacă este semnificativ si bine
ales, poate oferi explicaţii valide si ilustrări detaliate pentru teme de mai larg interes; de pildă,
SUA pentru regimul prezidenţial, Japonia pentru “revoluţia modernizării” în Extremul Orient,
Australia pentru republicanismul federal, ţările scandinave ca model de stabilitate politică,
Tailanda pentru felul în care ţările Asiei de est au răspuns la criza financiară de la sfârsitul
anilor ’90, Benin pentru studiul democratizării în Africa, Internetul ca ilustrare a controlului
informaţional global asupra crimei organizate la scară planetară, etc.
Natura problemei analizate este, de asemenea, un factor important pentru a decide
dacă un studiu de caz are sau nu valoare pentru un comparatist. “Studiile concentrate asupra
unor date structurate sau sistemice - arată Dogan si Pelassy -, au mai multe sanse pentru că
sistemul politic se dovedeste deja a avea o matrice universală; adică este înzestrat cu un set
general si relevant de probleme sî permite trecerea de la o experienţă particulară la o alta (…).
Studii de caz operând cu segmente ale sistemului politic cum ar fi parlamentele sau partidele
sunt, în general, mai relevante pentru o perspectivă comparativă, decât analizele consacrate
ideologiilor (…). Perspectiva comparativă este favorizată când analistul subliniază , asa cum a
făcut Max Weber în studiul său clasic despre eticile religioase, modul în care ideologia

10
afectează comportamentul si diversele procese”. Prin studiile de caz se aprofundează, asadar,
subiectul acceptat deja în cadrul disciplinei ca semnificativ.

Exista mai multe tipuri de cazuri:

• cazurile reprezentative – cazuri tipice

• cazurile prototipice – care se asteapta sa devina cazuri tipice in viitor
• cazurile deviante – cazuri exceptionale si atipice
• cazurile cruciale – destul de rar folosite – testarea teoriei in conditiile cele mai putin
avantajoase.

2. Comparatiile focalizate
Situate între studiile de caz si analizele statistice, comparaţiile focalizate pun în lumină
modalităţile de interacţiune ale unui mic număr de factori importanţi pentru analiza unui
proces politic dintr-un număr redus de ţări. Cel mai adesea, numărul de ţări este de două sau
trei, o comparaţie binară sau triangulară, asadar. Accentul este pus pe comparaţie, pe relaţia
dinamică între factori si nu pe situaţia de caz dintr-o ţară. Iată câteva exemple: în anul 1974
apărea studiul clasic al lui Hugh Heclo privind compararea asigurărilor de somaj, a pensiilor
de vârstă si a câstigurilor suplimentare în Marea Britanie si Suedia. În ambele ţări, conchide
autorul, birocraţia a fost principalul agent al proiectării politicilor din acest domeniu.
R. Kudrle si T. Marmor au comparat în 1981 dezvoltarea programelor de securitate
socială în SUA si Canada. Ei au argumentat că prezenţa elementelor din aripa stânga si a
ideologiei paternaliste explică nivelurile mai ridicate ale cheltuielilor sociale în cadrul
programelor de dezvoltare din Canada. Si Samuel Lipset a comparat în 1990 stadiul culturilor
politice în SUA si Canada, explicând diferenţele prin originile revoluţionare ale societăţii
americane bazate pe libertatea individuală. Interesează, asadar, comportamentul comparat al
sistemelor politice dintr-un mic număr de ţări, în contextul desfăsurării unor fenomene
importante: revoluţii politice, tranziţii democratice, procese modernizatoare, evoluţii ale
culturii politice si transformări în nivelul educaţiei civice etc.

11
Comparaţiile focalizate sunt sensibile la dimensiunea istorică, la factorul timp făcând, astfel,
posibile analogiile istorice ca metodă de prognoză. Desi istoria nu se repetă niciodată la fel,
anumite aspecte ale prezentului pot semăna cu anumite situaţii istorice cunoscute. În aceste
condiţii, deoarece consecinţele acestor situaţii istorice se cunosc, se pot prevedea consecinţele
situaţiei prezente. Dar, trebuie să evaluăm critic situaţiile comparate pentru a stabili
validitatea analogiei. Numai astfel putem evita analogiile istorice forţate, evaluările politice
gresite si concluziile strategice eronate.

3. Tabelele de adevar
– se refera si folosesc la data de natura calitativa – se accentueaza variabilel dihotomice,
nominale si ordinale
Tabelele de adevăr se constituie ca o formă a analizei comparate de factură calitativă.
Scopul lor este descoperirea cauzelor si extragerea inferenţelor cauzale prin compararea
variabilelor din multitudinea studiilor de caz. Tabelele de adevăr operează cu variabilele
independente si dependente si, de asemenea, cu o serie de calificative, precum: “da”,
“parţial”, “nu”, (de exemplu, dacă o ţară este democratică sau autoritară), si nu cu variabilele
numerice care sunt asociate analizelor statistice (de exemplu, care este venitul naţional al unei
ţări).
Tabelele de adevăr adiţionează si sistematizează propoziţii esenţiale despre un număr
de cazuri făcând, astfel, posibilă combinarea si compararea variabilelor incluse în cercetare.
Fiecare combinaţie de varabile este reprezentată de o combinaţie de “da”-uri, situaţii parţiale,
“nu”-uri etc., însiruite într-un tabel. Astfel, cazurile din realitatea politică pot fi caracterizate
prin succesiunea afirmaţiilor, parţialităţilor si negaţiilor.

4. Abordarile statistice
– se refera si folosesc date de natura cantitativa – variabile numerice – de interval si de
rapoarte. Trebuie avute in minte limitarile impuse de cuantificarile si metodele statistice de
analiza a datelor.

Analizele statistice sunt frecvent utilizate în politicile comparate; importantă este, însă,
perceperea unei imagini corecte asupra rolului si limitelor cuantificării în stiinţele politice. În
12
acest context, problema racordării teoriei, datelor empirice, inclusiv statistice, si a metodei
este mereu actuală în practica cercetării stiinţifice. “Carul stiinţei - scria cu umor si realism
Mattei Dogan -, este tras de trei cai: teoria, datele si metoda. Dacă cei trei cai nu aleargă cu
aceeasi viteză, carul se poate dezechilibra. O asemenea desincronizare s-a produs în domeniul
politicilor comparate.
In ultimele trei decenii, calul fluturând steagul metodologiei a alergat mai repede decât
calul care căra povara datelor empirice, iar calul teoriei a încercat în mod repetat să iasă si el
din ham. Există astăzi în domeniul politicii comparate un serios decalaj între substanţă si
metodă, în special, în domeniul cercetării cantitative. Calul metodologiei, crescut si educat in
statistică, algebră, economie, psihologie socială si stiinţa computerelor a fost adoptat cu
entuziasm de o serie de politologi comparatisti. Dar acest cal priceput nu s-a acomodat, în
noul domeniu, cu cel de-al doilea cal, cel de tracţiune ce căra din greu materialul statistic
neprelucrat. Cât despre al treilea cal - cel al teoriei -, el este concurenţial si foarte
individualist. Lui nu-i place < fânul > statisticii, ci preferă conceptele”. Rezultă de aici că, în
ultimele decenii, importantul avans dobândit de metodologia statistică si construcţia teoretică
nu a fost contrabalansat de un progres asemănător în ceea ce priveste culegerea si prelucrarea
efectivă a datelor.
Din păcate, prea des exerciţiile statistice servesc drept substitut judecăţilor critice si
unei mai clare înţelegeri a realităţilor politice. Se verifică astfel, încă odată, cele spuse cu
decenii în urmă de Norman T. Uphoff si Warren Ilchman: “Reducerea sistemelor sociale la un
set de ecuaţii are meritul eleganţei dar, rareori, pe acela al relevanţei”. De aceea, înainte de a
aplica diferitele metode de analiză statistică, este necesară crearea bazei de date prin stocarea
informaţiilor, a datelor cantitative si organizarea lor astfel încât să poată servi unor scopuri
diverse si, în special, la investigarea unor relaţii cauzale si proiectarea unor prognoze.

Tema 3. Orientari si tendinte actuale in metoda comparatiei

Orice strategie de cercetare depinde de modalitatea abordării temei, natura întrebărilor si

problemelor ridicate, calitatea ipotezelor ce urmează a fi testate. Relativ la tematică,
problematică, ipoteze etc., politicile comparate pot fi considerate – în măsura în care depăsesc
maniera descriptivă, atingând exigenţele explicaţiei si comprehensiunii -, deschiderea către
practică a filosofiei, ori teoriei politice.

13
 În această calitate, politicile comparate explorează asemănările si diferenţele dintre
multiplele tipuri si variante de sisteme politice din perspectiva unor aspecte esenţiale: conflict
si compromis, putere si legitimare, echitate si justiţie, eficacitate si organizare, instituţii si
procese, structuri si funcţii etc. Rezultă, de aici, un vast câmp de cercetare pentru analiza
comparată a sistemelor politice. Din multitudinea orientărilor si tendinţelor ce caracterizează
universul politicilor comparate, trei par a fi cele mai importante: instituţionalismul,
developmentalismul si neoinstituţionalismul. Prima manieră de abordare îsi centrează
interesul pe analiza structuro-funcţională a instituţiilor diferitelor tipuri de sisteme politice:
monarhic sau republican, prezidenţial, semiprezidenţial, parlamentar, unitar sau federal. A
doua manieră de abordare îsi lărgeste sfera de interes prin includerea teoriilor schimbării
sociale, dezvoltării si modernizării politice. În sfârsit, a treia manieră de abordare le combină
pe primele două, manifestând aceeasi deschidere către structurile instituţionale si procesele
schimbării.

Instituţionalismul a fost orientarea cvasi-exclusivă în politicile comparate până după al

doilea război mondial. Obiectul său de analiză îl constituie compararea instituţiilor, legilor si
constituţiilor statelor occidentale. Problematica clasică a analizelor comparate cuprinde, în
principal, studierea instituţiilor democratice: distribuţia puterii între instituţiile statului,
raporturile dintre executiv, legislativ si judiciar, dintre naţiune si stat, dintre guvernarea
centrală si cea locală, dintre sistemul unitar si cel federal, centralizare si descentralizare, alesi
si administraţie etc.
Politicile comparate presupun examinarea detaliată - ţară cu ţară, instituţie cu
instituţie, funcţie cu funcţie -, a modalităţilor în care funcţionează regimurile politice, de
preferinţă democratice si reformiste nepierzându-se, însă, din vedere, replica regimurilor
autoritare, pecum si spectrul ameninţător al totalitarismului. Originile politicilor comparate
sunt, virtual, identice cu cele ale teoriei politice. Se poate spune că relaţia dintre teoria
(filosofia) politică si politicile comparate au fost reciproce. Fiecare dintre ele a contribuit la
analiza structurii puterii si a instituţiilor acesteia, la compararea diferitelor forme ale justiţiei
sociale, la imaginarea celei mai bune forme de guvernământ si la educarea cetăţenilor în
spiritul virtuţilor etice si civice.
Instituţionalismul si-a extras sursele din gândirea si practica politică a cetăţilor-stat si a
imperiilor antichităţii, în particular, din primele analize comparate efectuate de Aristotel. Se
stie că filosoful antic a propus o tipologie tripartită a formelor de guvernământ care, în
14
concepţia sa, era aplicabilă oricărei zone din lumea civilizată. Există, astfel, monarhia ce
poate degenera în tiranie, aristocraţia ce poate deveni oligarhie, si democraţia ce poate
degenera, la rându-i, în demagogie.

Abordarea lui Aristotel este empirică si normativă, în acelasi timp. Empirică în sensul că
furnizează o distincţie universală; normativă, în sensul că preferă un regim moderat si explică
raţiunea alegerii sale: justifcarea căii de mijloc. Analiza comparată realizată de Aristotel este
interesantă si din punct de vedere metodologic, deoarece se bazează pe consideraţii cu
caracter sociologic, economic si psihologic.

Developmentalismul si noile politici comparate. Centrate pe problemele cresterii

economice, dezvoltării sociale si modernizării politice, noile politici comparate apărute după
al doilea război mondial s-au înscris în curentul cunoscut sub numele de developmentalism.
Expresie a optimismului mai general caracteristic acestei perioade, optimism generat de
performanţele stiinţifico-tehnologice, victoria asupra fascismului si speranţele legate de
procesul decolonizării, developementalismul si noile politici comparate constituie o etapă
specifică în istoria comparativismului politologic. Este vorba de etapa consacrată analizei si
modelării proceselor de dezvoltare si modernizare prin care societăţile mai puţin dezvoltate
încep să dobândească caracteristicile societăţilor dezvoltate. În contextul diferenţelor
ideologice si culturale si a sensibilităţilor de ordin rasial, etnic, naţional sau religios, definirea
dezvoltării si subdezvoltării, găsirea conceptelor si criteriilor operaţionale specifice analizei
proceselor de dezvoltare si modernizare au constituit preocupările noilor politici comparate în
orizontul developmentalismului anilor 50, 60, ai secolului al XX-lea.

Neoinstituţionalismul este termenul prin care se desemnează una dintre orientările cele mai
recente si active, nu numai în politicile comparate ci, în general, în stiinţele politice. În mare,
se poate spune că neoinstituţionalismul este o combinaţie de instituţonalism si
developmentalism, apărută în urma “revoluţiei behavioriste” din stiinţele politice. Spre
deosebire de instituţionalismul clasic, noul instituţionalism foloseste datele si informaţiile
obţinute prin cercetările de teren asupra proceselor dezvoltării si modernizării pe care le
prelucrează prin analize cantitative si calitative. În timp ce vechiul instituţionalism se
mulţumea cu descrierea instituţiilor sau analiza constituţională a acestora , noul
instituţionalism este deschis sociologiei si psihologiei politice, oferind explicaţii multi-cauzale
15
si multifactoriale; el caută, în permanenţă, raporturile dintre variabilele dependente si cele
independente. Analiza neoinstituţională poate utiliza, totodată, rezultatele analizei
comportamentului actorilor individuali si colectivi angrenaţi în viaţa politică.
O altă deschidere importantă a neoinstituţionalismului se referă tocmai la capacitatea
acestuia de a fi utilizat în analiza comparată a sistemelor politice. Fiecare ţară tinde să-si
privească propria politică ca specifică si, în raport cu politica oricărei ţări, ca un caz propice
comparării. Analiza politică americană, de exemplu, este preocupată de impactul separaţiei
puterilor - legislativă, executivă, judecătorească -, asupra procesului luării deciziilor în
contextul unei guvernări federeal. Stiinţa politică britanică a devenit mai preocupată de rolul
primului ministru, mai ales după prestaţia “prezidenţială” a Doamnei Margaret Thatcher.
Analiza politică din Suedia, în tradiţia statului bunăstării generale, a devenit mai atentă la
schimbările survenite în ultimul deceniu în longevivul său sistem politic social-democrat. Si
lista ar putea continua. Important este faptul că neoinstituţionalismul este capabil să se
“muleze” pe realităţile sociale în miscare, corelând analiza instituţională cu particularităţile
sociale si psihice ale populaţiei, dinamica instituţională cu procesele dezvoltării sociale si
modernizării politice. Printre temele de interes abordate de neoinstituţionalism, menţionăm:
rolul instituţiilor statului si ale administraţiei publice centrale si locale în implementarea
politicilor publice; coaliţiile partidelor în lupta pentru schimbare; reacţiile partidelor politice
la provocările economicului; rolul elitelor, oamenilor politici si birocraţiei în dezvoltarea
socială si modernizarea politică; cultura politică, cultura civică, democraţia si democratizarea;
studiile comparative pe baza datelor statistice; legătura dintre capitalismul industrial si
democraţia parlamentară; tranziţia de la regimurile autoritare si totalitare spre democraţie;
cercetările în orizontul alegerii raţionale cu aplicaţii la “dubla piaţă”: economică si politică.

Intrebari de autoevaluare:
1. Cum se aleg unitatile de analiza daca vrem sa facem analiza comparativa?
2. Cum se poate aplica conceptul de echivalenta functionala in analiza comparativa a tranzitiei
democratice
in Europa Centrala si de Est?
3. Care ar fi institutiile politice care s-ar preta unui studiu comparativ?
4. Care este importanta contextului istoric in efectuarea de analize comparative?
5. Cum alegem metodologia adecvata unei analize comparative?

16
 Modul 2: Politica comparata in stiintele politice

Tema 1. Compararea sistemelor politice

17
18
19
20
21
22
 Tema 2. Compararea sistemelor electorale
Compararea sistemelor electorale.
Ce sunt sistmele electorale?

23
Definite simpla: ansamblul procedurilor si mecanismelor prin care voturile sunt transformate
in mandate.
Componente: 1) formula electorala (matematica), 2) structura votului (votantii aleg liste
sau candidati // un alegator alege o singura lista sau un singur candidat sau mai multi/multe),
3) magnitudinea districtului (cati reprezentanti pot fi alesi intr-un district electoral), 4)
pragul electoral (numarul minim de voturi care trebuie castigat pentru a primi cel putin un
mandat).

Sisteme de vot:
1. majoritare = sisteme uni-nominale (magnitudinea districtului = 1)
1.1.1 cu majoritate simpla sau pluralitate simpla (first past the post sau winner-takes-
all) - Canada, India, UK, USA
1.1.2 cu doua runde de scrutiny (run off) castiga cel care in primul tur de scrutin are
majoritate absoluta (50%+1) din voturi, daca nici un candidat nu ajunge la acest prag, atunci
primii doi candidati cel mai bine plasati participa la un al doilea tur de scrutin, si castiga cel
care obtine cele mai multe voturi (majoritate simpla) – pentru alegerea camerelor
parlamentului in Antigua and Barbuda, Bahamas, Bangladesh, Barbados, Belize, Bhutan,
Botswana, Dominica, Ethiopia, Ghana, Grenada, India (Proportional representation in upper
house), Jamaica, Kenya, Malawi, Malaysia, Mexico, Federated States of Micronesia,
Morocco, Nepal, Nigeria, Pakistan, Palau, Papua New Guinea, Saint Kitts and Nevis, Saint
Lucia, Saint Vincent and the Grenadines, Samoa, Singapore, Solomon Islands, South Korea,
Swaziland, Tanzania, Tonga, Trinidad and Tobago, Tuvalu, Uganda, United States (except for
Louisiana), Yemen, Zambia, Zimbabwe -- sau pentru alegere presedintelui in Argentina,
Austria, Bulgaria, Finlanda, Franta, Ghana, Portugalia, Romania, Croatia, etc.
1.1.3 votul eliminator (exhaustive ballot) castiga cel care in primul tur de scrutin are
majoritate absoluta (50%+1) din voturi, daca nici un candidat nu ajunge la acest prag, atunci
candidatul cu cele mai putine voturi este eliminate si se organizeaza un al doilea tur; daca nici
in al doilea tur nici un candidat nu castiga o majoritate absoluta, din nou candidatul cu cele
mai putine voturi este eliminar si se organizeaza un al treilea tur, si asa mai departe pana cand
un candidat castiga majoritatea absoluta – Presedintele Parlamentului European
1.1.4 votul preferential (instant runoff voting (IRV))– fiecare alegator isi ordoneaza
candidatii in ordinea preferintelor; castiga cel care obtine o majoritate absoluta de voturi
(50%+1) – Australia (Senat), Tasmania.
24
2. proportionale (PR) (magnitudinea districtului >1, se aleg liste de candidati)

25
3. Sistemele mixte

26
27
Choosing Electoral Systems: Proportional, Majoritarian and Mixed Systems
Pippa Norris, International Political Science Review / Revue internationale de science
politique, Vol. 18, No. 3, Contrasting Political
Institutions. Institutions politiques contrastées#. (Jul., 1997), pp. 297-312.

28
29
30
31
32
33
 Tema 3. Compararea sistemelor de partide

Compararea sistemelor de partide

Russell J. Dalton, "The History of Party Systems," in Dalton, Citizen Politics: Public Opinion
and Political Parties in Advanced Western Democracies, 2nd ed. (Chatham, NJ: Chatham
House, 1996), pp. 149-164

I. Old politics, cleavages and parties

34
National Revolution spawned two kinds of social cleavage.
1. The center-periphery cleavage pitted the dominant national culture against ethnic,
linguistic, or religious minorities in the provinces and the peripheral sectors of society. It
involved conflicts over values and cultural identities. Were Alsatians to become Germans or
French; was Scotland a separate nation or a region within Britain? The westward expansion of
the United States during its history generated similar tensions between regional cultures.
2. The church-state conflict cast the centralizing, standardizing, and mobilizing forces
of the national government against the traditional influence of the Catholic Church.

The Industrial Revolution in the nineteenth century also generated two new social cleavages.
1. land-industry cleavage aligned the rural and agrarian interests against the economic
concerns of the rising class of industrial entrepreneurs. The Ruhr industrialists challenged the
power of the Prussian Junkers; the landed gentry of Britain and the United States were
challenged by the barons of industry.
2. owners and workers. This cleavage furnished the basis of the Marxian class conflict
between the working class and the middle class composed of business owners and the self-
employed.

II. New politics, cleavages and parties

Party systems derived from the National and Industrial revolutions faced the issues of
environmental protection, social equality, nuclear energy, sexual equality, and alternative
lifestyles. Citizens demanded more opportunities for participation in the decisions affecting
their lives and pressed for a further democratization of society and politics. As a result,
several new parties formed specifically to represent the new political perspectives. The first
wave included environmental parties, such as the green parties in Germany and France or
Left-libertarian parties (Miiller-Rommel 1989; Kitschelt 1989). This stimulated a counter
wave of New Right parties, such as the National Front in France or the Republikaner in
Germany (Betz 1994; Ignazi 1992).

35
36
37
38
39
40
41
42
Intrebari de autoevaluare :

1. Prezentati pe scurt doua abordari comparative a sistemelor politice.

2. Prezentati pe scurt doua abordari comparative a sistemelor electorale.
3. Prezentati pe scurt doua abordari comparative a sistemelor de partide.

43