UNIVERSITATEA “ DUNĂREA DE JOS “ F.E.F.S.

GALAŢI
SPECIALIZARE: EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI MANAGEMENT

INTRODUCERE ÎN KINETOLOGIE

NOTE DE CURS

LECT. UNIV. DR. ION-ENE MIRCEA ASISTENT UNIV.DRD. LUCICA SAVA.

1
UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS” GALATI
FACULTATEA DE EDUCATE FIZICA SI SPORT
CATEDRA DE TEORIE SI SPORTURI INDIVIDUALE
SPECIALIZARE: EDUCATIE FIZICA SI SPORT
EDUCATIE FIZICA SI MANAGEMENT
FORMA DE INVATAMANT : ZI

PROGRAMA ANALITICA NR.

Cod disciplina:
Număr de credite:
Denumirea disciplinei : INTRODUCERE ÎN KINETOLOGIE - MASAJ,
PROFILAXIA ŞI TERAPIA DEFICIENŢELOR FIZICE LA
ELEVI.
Titular curs : Lect. univ. dr. Ion-Ene Mircea
Asist. univ.drd. Lucica Sava
Anul de studiu, Anul IV Management, sem. 1
semestrul: Anul IV Ed. fizica, sem. 2
Anul II Management, sem. 2
Numărul de ore: total ore: Anul IV Management curs : 1,
lucrări practice: 2
Anul IV Ed. fizica : curs: 2
lucrai practice : 2
Anul II Management curs : 1
lucrări practice :2
pe saptamana:
curs : 1
lucrari practice: 1

Tip disciplina Obligatorie

I. Obiectivele disciplinei de studiu.

Dobândirea şi însuşirea cunoştinţelor privind obiectul, mijloacele şi componentele
Kinetologiei medicale.
Dobândirea si insusirea cunostintelor privind tehnica si efectele procedeelor de masaj
Masajul în sport – Procedee şi terapii naturiste complementare.
Profilaxia şi terapia deficienţelor fizice la elevi.
II. Concordanta dintre obiectivele disciplinei de studiu si cele ale planului de
invatamant, precum si cu misiunea si obiectivele specializării.
Obiectivele disciplinei se identifica in totalitate, cu cele ale tuturor disciplinelor de
specialitate si cele fundamentale, pentru profilarea viitorilor specialişti in educaţie
fizica si sport.
III. Prezentarea conţinutului disciplinei de studiu

2
 NOTE DE CURS

INTRODUCERE ÎN KINETOLOGIE – MASAJ, PROFILAXIA şi TERAPIA

DEFICIENŢELOR FIZICE LA ELEVI

ANUL II ŞI ANUL IV Management ( 1-7 )

Curs 1
Lucrări practice 2

ANUL IV Ed. Fizică ( 1- 14 )

Curs 
Lucrări practice 2

Cuprins

Prezentarea programei - Introducere / Sănătate şi mişcare

1. Consideraţii privind kinetologia medicală - Obiectul de studiu - Mijloacele şi

componentele kinetologiei medicale
. Obiectivele realizabile prin practicarea exerciţiilor fizice – Efectele sanogenetice
ale mişcării - Particularităţile şi obiectivele kinetoterapiei
3. Masaj – Definiţie - Istoric, actualităţi şi tendinţe - Scurtă prezentare a unor
forme de masaj - Clasificare.
4. Efectele masajului asupra diferitelor ţesuturi şi organe - Masajul în sport ( sport
masajul ) Avantajele practicării sportmasajului – Automasajul - Indicaţiile şi
contraindicaţiile masajului în activitatea sportivă.
5. Masajul în antrenamentul sportiv.
6. Aplicaţiile masajului în diferite tipuri de efort şi în diferite discipline sportive.
7. Gimnastica respiratorie şi respiraţia în activitatea sportivă. Procedee şi terapii
naturiste complementare ( apiterapia,balneologia, fitoterapia etc. )
8. Evaluări analitice în kinetologie ( evaluarea nivelului creşterii şi dezvoltării
fizice )
9. Principii generale în aplicarea tratamentului - Poziţii fundamentale şi derivate
utilizate în kinetologia medicală - Tehnica şi metodica exerciţiilor aplicative
10. Coloana vertebrală - Deficienţe de atitudine globale la preşcolari şi şcolari
-corectarea lordozelor, cifolordozelor.
11. Deviaţiile coloanei vertebrale-corectarea cifozei ( dorsale,lombare,totale) -
corectarea scoliozelor şi cifoscoliozelor.
12. Deficienţe de atitudine segmentare la preşcolari şi şcolari – deviaţiile capului şi
gâtului.
13. Deficienţele membrelor superioare şi a membrelor inferioare
14. Aplicaţiile kinetologiei medicale în şcolile speciale şi ajutătoare.

3
 CAIET DE LUCRĂRI PRACTICE
cuprins
anul II şi IV Management (1-7)
anul IV Ed. Fizică (1-14 )

1. Condiţii materiale şi reguli pentru practicarea masajului- Exerciţii pregătitoare pentru

maseuri.
. Tehnica procedeelor de masaj ( principale şi secundare; masajul somatic general extins
şi redus)
3. Masajul trunchiului ( spate, torace, abdomen )
4. Masajul membrelor superioare.
5. Masajul membrelor inferioare.
6. Aplicaţiile igienice şi terapeutice ale masajului în activitatea sportivă
7. Tehnica exerciţiilor de respiraţie.
8. Exerciţii pentru corectarea torticolisului.
9. Exerciţii pentru corectarea cifozei.
10. Exerciţii pentru corectarea lordozei şi cifo-lordozei.
11. Exerciţii pentru corectarea scoliozei în « C » stânga.
12. Exerciţii pentru corectarea scoliozei în « S » şi a cifo-scoliozei.
13. Exerciţii pentru corectarea piciorului plat
14. Exerciţii pentru corectarea genunchilor în valgum şi în varum.

IV. Bibliografie selectivă.

Albu C. si. Stiti sa respiraţi corect? - Ed. Sport-Turism, Buc., 1984
Rascarache. I
Albu, C Educaţia fizică în liceu Ed.” Sport - Turism”, Bucureşti,1981.
Adrian Ionescu Masajul, Ed. ALL, Bucureşti 1994
Balaiş F. Hânsa C.
şi Mereuţă C. Managementul sportului, Ed. “Academica” Galaţi 2001
Drăgan, I şi colab Cultura fizică medicală, “Ed. Sport -Turism”, Bucureşti, 1981
Drăgan, I Cultura fizică şi sănătatea, Ed. Medicală, Bucureşti,1971.
Dragnea,A. Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, “Ed. Sport-
turism”, Bucureşti 1984
Foza, C. Îndrumar privind corectarea deficienţelor fizice la elevi,
I.E.F.S. Bucureşti 1972.
Fozza, C şi Gimnastica corectivă şi masaj, I. E.F.S. Bucureşti 1980.
Nicolaescu V,
Gineta Stoenescu Gimnasica aerobica si sportul aerobic - Ed.
Institutul de studii si proiectari energetice, Buc., 2000
Gheorghe D. Sanatate prin sport pe intelesul fiecăruia. F.R.
"Sportul pentru toţi", Bucureşti, 1997
Ion Chiricuţă- Incursiuni în reflexoterapie,Ed. Polirom, Iaşi, 1989.
Vasile Postolică Presopunctura pentru toţi, Casa Editorială pentru Turism şi
Ionel Damian Cultură, Bucureşti 1992

4
 Mariana Cordun Kinetologie medicala, Ed. Axa , Bucuresti, 1999.
Mirian Freedman/
Geanise Hankes Yoga pentru oamenii ocupaţi, Ed. Lotus, Buc., 1999
Mantak Chia
Michio Kushi/ Stimulaţi-vă energia vitală. Ed. Antet, Bucureşti 1994.
Olivia Oreson Vindecarea prin energia palmelor
N.C. Tufoi YOGA - izvor de sanatate - Ed. Junimea, IASI, 1979
Peter J. D'Adamo Alimentaţia adecvata celor patru grupe
Catherine Whitney Sanguine, Ed. Solness, Timişoara, 1999.
Pauline Nils Reflexologia şi terapia prin culoare, Ed. Teora, Bucureşti 1998
Sbenghe T. Bazele teoretice si practice ale kinetoterapiei , Ed. Medicală
Bucuresti, 1999
Sabin Ivan Presopunctura, Ed. Medicală, Bucureşti 1983
Tarabas C.L. Masajul "Curs practic", Galaţi, 1992
Toru Namikoshi Shiatsu şi stretching, Ed. Teora, Bucureşti, 1998.
Haimovici, S Anatomia funcţională şi biomecanica exerciţiilor fizice, Ed.
Univ. “ Al. I. Cuza” Iaşi 1974.
Hartman, C Masaj, Presopunctură,Reflexoterapie, Ed. “Alex-Alex”,
Bucureşti, 2001.
Yog Rramacharaka Hatha Yoga -Ed. Lotus, Bucuresti, 1999

V. Proceduri folosite in predarea disciplinei de studiu.

Cârti aflate in posesia studenţilor (curs redactat)
Proiecte de lecţii
Planşe grafice, diagrame, kinograme, etc
Referate metodice
VI. Cerinţele disciplinei si modul de evaluare a cunoştinţelor :
- Prezenta obligatorie la lucrările practice în echipament adecvat.
- Prezentarea unui referat /sinteza a cunoştinţelor legate de influenţele masajului
asupra organismului - tehnicile principale si secundare de masaj,( anul II şi IV
Management), precum si a cunoştinţelor privind profilaxia şi terapia deficienţelor
fizice la elevi ( anul IV E.F.S. )
Forma de evaluare :
Verificarea practica a cunoştinţelor legate de influenţele masajului asupra
organismului – tehnicile principale si secundare de masaj, precum si a cunostintelor
privind profilaxia şi terapia deficienţelor fizice la elevi
Nota finala include: 40 % - verificarea practica
50 % - examen oral
10 % - participarea activa la lucrări practice;
- nota de la referat
VII. Condiţionări :
-neefectuarea referatului si neprezentarea la verificarea practica, conduce automat la
neprimirea in examen
-restanţele şi/sau mărirea notei presupun refacerea tuturor cerinţelor disciplinei

Întocmita de : Lect. univ. dr. Ion Ene Mircea

5
Etapa actualã – de tranziţie – prin care trece ţara noastră, de la o conducere şi o economie
supercentralizatã la o economie de piaţã şi o conducere descentralizatã, autonomã şi
independentã, solicitã datoritã sarcinilor noi şi complexe care trebuiesc rezolvate în toate
domeniile vieţii noastre sociale, o temeinicã pregătire de organizare şi conducere a activităţii
educaţiei fizice şi sportului. Comanda socială DINAMICĂ impune ÎNVĂŢĂMÂNTULUI în
general o permanentă adaptare din ‘’mers’’ la cerinţele IDEALULUI GENERAL
EDUCAŢIONAL AL SOCIETĂŢII.
În ideea formării FORMATORILOR cu un orizont ştiinţific, teoretico-metodic şi practic
COMPLEX şi COMPLET în acelaşi timp, colectivul profesoral din cadrul facultăţii noastre,
se străduieşte să îmbunătăţească conţinutul disciplinelor predate, precum şi metodologia
transmiterii cunoştinţelor, folosind cele mai recente date ale LITERATURII SI PRACTICII de
SPECIALITATE .
Prezentul curs se adresează studenţilor din cadrul FACULTĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI
SPORT şi EDUCAŢIE FIZICĂ şi MANAGEMENT ÎN SPORT care doresc să studieze
problematica kinetologiei, tehnicile de masaj şi automasaj cu aplicabilitate în activitatea
sportivă precum si modalităţile de profilaxie şi terapie a deficienţelor fizice de grad uşor şi
mediu la elevi, ca una din cerinţele de bază prevăzută în FIŞA POSTULUI profesorului de
educaţie fizică şi sport.

Cerinţele postului profesorului de educaţie fizică şi sport - FIŞA POSTULUI.

-Să posede cunoştinţe ştiinţifice necesare programării conţinutului educaţiei fizice şi

activităţii sportive la colectivele (clasele) cu care lucrează;
-Să cunoască modelul operaţional de instruire şi educaţie propriu fiecărei trepte a
sistemului de învăţământ şi al fiecărei clase, diferenţiat pentru elevi şi eleve;
-Să stăpânească cunoştinţele şi tehnicile necesare investigaţiei preliminare şi curente a
colectivelor de elevi (din punct de vedere medico-biologic, psihologic, pedagogic şi motric)
şi a prelucrării ştiinţifice a datelor obţinute, în vederea dirijării pe baze obiective a
procesului instructiv-educativ;
-Să posede capacitatea de a adapta conţinutul programelor de educaţie fizică la
particularităţile colectivelor şi condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea, în
vederea realizării în orice condiţii, a parametrilor modelului stabilit;
-Să fie capacitat cu cunoştinţele, priceperile, deprinderile şi tehnicile metodico-pedagogice
necesare organizării, conducerii şi controlului procesului instructiv-educativ;
-Să cunoască şi să poată elabora sistemele de acţionare în vederea realizării fiecăreia din
obiectivele şi cerinţele formulate de modelul instructiv-educativ propriu fiecărei clase;
-Să cunoască pe cât posibil la nivelul de demonstrant priceperile, deprinderile şi
procedeele tehnice, care alcătuiesc conţinutul programelor de educaţie fizică;
-Să stăpânească metodologia predării elementelor de conţinut ale programei de educaţie
fizică, corespunzător specificului activităţii cu fiecare clasă de elevi şi eleve;
-Să poată aplica particularităţile, principiile, metodele şi formele de organizare ale
educaţiei fizice la specificul colectivului cu care lucrează;
-Să opereze corect cu terminologia, explicaţia, corectarea şi comanda de execuţie;
-Să posede cunoştinţele şi deprinderile de utilizare în procesul instructiv-educativ a
materialelor şi aparaturii cu care să sporească eficienţa exerciţiului fizic;
-Să cunoască mijloacele şi procedeele metodice de realizare a corectării greşelilor,
asistenţei, ajutorului şi sprijinul elevilor în timpul activităţii;

-Să posede cunoştinţele, deprinderile şi tehnicile de realizare a profilaxiei şi terapiei

deficienţelor fizice de grad uşor şi mediu (în lecţii şi în afara acestora), la elevi ;

6
-Să cunoască şi să aplice în procesul instructiv-educativ tehnologia didactică modernă
(instruirea programată, modelarea, lucru independent şi pe echipe, metode euristice etc);
-Să cunoască legităţile ştiinţifice şi normele metodice de programare şi dirijare a efortului
fiecărui colectiv de elevi sau eleve, atât sub aspect calitativ şi cantitativ, global, cât şi pe
linia fiecărui obiectiv al educaţiei fizice şcolare;
-Să posede cunoştinţe de docimologie şi să cunoască aprofundat metodologia verificării,
aprecierii şi notării elevilor la educaţie fizică (curentă, la probele de control şi finală);
-Să posede cunoştinţele şi deprinderile organizatorice şi practice de întreţinere, amenajare
şi sporire a patrimoniului de bază materială;
-Să cunoască parametrii modelului specific antrenamentului elevilor, în ramurile de sport
ce fac obiectul campionatelor şcolare (atletism, baschet, fotbal, gimnastică, handbal etc);
-Să cunoască particularităţile selecţiei la nivelul colectivelor de elevi şi să pată organiza şi
desfăşura activitatea de selecţie pe baza unor criterii ştiinţifice, în diferite ramuri de sport;
-Să poată programa conţinutul selecţiei grupelor asu echipelor reprezentative şcolare la
diferite ramuri de sport;
-Să aibă capacitatea de a elabora cele mai eficiente sisteme de acţionare pe linia
perfecţionării componentelor antrenamentului sportiv, la nivelul grupelor (echipelor)
reprezentative;
-Să posede cunoştinţe organizatorice-administrative legate de desfăşurarea activităţii
competiţionale şcolare (calendar, buget, dotare, decont, legitimare, transferare, vize, afiliere,
control medical, înscriere în competiţii şi alte probleme legate de legislaţia sportivă şi
financiară;
-Să cunoască modelul iniţierii masei de elevi în ramurile de sport cu cea mai largă
popularitate în rândurile acestora;
-Să fie înzestrat cu capacitatea de a organiza şi conduce o gamă cât mai variată de întreceri
şi concursuri în desfăşurarea activităţii sportului pentru toţi;
-Să stăpânească temeinic cunoştinţele şi deprinderile metodico-practice necesare
îndeplinirii funcţiei de diriginte;
-Să cunoască specificul activităţii organizatorice ce se instituie în şcoală: comisia
diriginţilor, colectivului de catedră, comitetul de părinţi, conducerea asociaţiei sportive etc;
-Să cunoască structura organizatorică a învăţământului pe plan judeţean şi naţional,
atribuţiile, competenţele şi specificul activităţii diferitelor organe, colective şi funcţii:
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Inspectoratul Judeţean Scolar, Cercul Pedagogic, Casa
corpului didactic şi altele;
-Să cunoască structura organizatorică a activităţii sportive pe plan naţional şi judeţean:
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Federaţiile Sportive, Comitetul Olimpic Român, Academia
Olimpică Română, Direcţia Judeţeană pentru Tineret şi Sport, Comisiile Judeţene pe ramuri
de sport, Colegiile Judeţene de antrenori, Cluburi şi Asociaţii sportive, publice şi private.
- Să cunoască metodologia întocmirii documentelor de planificare:
a) Planul anual de muncă al catedrei care cuprinde:
- activitatea didactică;
- activitatea metodico-ştiinţifică;
- activitatea administrativă (bază materială, echipament);
- activitatea sportivă competiţională;
- activitatea social-obştească;
- activitatea medicală şi de protecţie a muncii.
b) Conţinutul şi metodologia planului tematic anual elaborat pe baza programei
şcolare.;

7
 c) Conţinutul şi metodologia elaborãrii planului calendaristic trimestrial
(descriptivã si graficã);
d) Conţinutul şi metodologia elaborãrii planului de lecţie (Proiectul didactic);
e) Tipologia, conţinutul şi structura lecţiei de educaţie fizicã şi a lecţiei de
antrenament sportiv la diferite vârste;
f. Formele şi documentele de evidenţã în educaţia fizicã şcolarã şi a
antrenamentului sportiv.

SĂNĂTATE ŞI MIŞCARE

În accepţiunea modernă, SĂNĂTATEA este considerată o stare, o condiţie, care are

mai multe componente: FIZICĂ, SOCIALĂ şi PSIHOLOGICĂ .
În orice moment al vieţii unui om, fiecare dintre aceste componente poate fi
caracterizată ca având un nivel pozitiv sau unul negativ. Pentru a spune că cineva
beneficiază de o sănătate pozitivă ( termen modern, care defineşte o stare ce trebuie să
reprezinte ţelul permanent al fiecăruia dintre noi ), nu este suficient ca persoana
respectivă să nu sufere de nici o boală; în zilele noastre sănătatea nu se mai poate defini
doar printr-o negaţie. Este nevoie ca fiecare dintre componentele sănătăţii - fizică,
socială şi psihologică - să se afle la polul său pozitiv, iar individul ca entitate socială să se
caracterizeze prin capacitatea de a se bucura de viaţă, de a rezolva problemele curente
şi de a trece peste eventualele obstacole apărute în calea împlinirii personale. Faptul că
diversele forme de practicare a exerciţiilor fizice ne pot ajuta în mod evident, indiferent
de vârstă, sex şi alte caracteristici, să accedem la o asemenea CALITATE A VIEŢII, este
un lucru clar dovedit şi unanim acceptat în prezent.

Mult succes
Autorii.

8
CURS 1
CONSIDERAŢII PRIVIND KINETOLOGIA MEDICALĂ - OBIECTUL DE
STUDIU
COMPONENTELE ŞI MIJLOACELE KINETOLOGIEI MEDICALE

Rezumat: cursul prezintă kinetologia medicală ca ştiinţă biologică complexă, interdisciplinară, al cărei
mijloc specific este MIŞCAREA sub diferitele ei forme active şi/sau pasive care prin repetare devie
EXERCIŢIU FIZIC. În continuare sunt prezentate componentele şi mijloacele KINETOLOGIEI
MEDICALE.

Cuvinte cheie: Kinetologie, Kinetoterapie, Kinetoprofilaxie, Mişcare.

CONSIDERAŢII PRIVIND KINETOLOGIA MEDICALĂ - OBIECTUL DE

STUDIU

Kinetologia medicală este o ştiinţă biologică interdisciplinară, care se ocupă exclusiv cu

studiul mişcării corpului omenesc, a elementelor anatomofuncţionale care concură la
realizarea acesteia şi a modalităţilor de corectare şi/sau compensare a perturbărilor
reversibile, parţial reversibile sau ireversibile.
Interdisciplinaritatea kinetologiei medicale este asigurată de elemente de anatomie;
biomecanică, cibernetică, fizică, biochimie, fiziologie, psihologie etc, pe baza cărora
elaborează o metodologie specifică pentru cercetarea ştiinţifică.

Kinetologia medicală este o ştiinţă complexă, care implică:

1) un sistem de cunoştinţe proprii şi derivate, care favorizează utilizarea unui limbaj adaptat
comunicării cu alte discipline;
2) un domeniu propriu, sistematizat pe baza unor criterii, care oferă o imagine clară asupra
părţilor componente şi a delimitărilor;
3) o metodologie de cercetare cu metode generale şi specifice propriului domeniu
4) ipoteze caracteristice ei pentru~ dezvoltarea din interior a propriei existenţe ca ştiinţă;
5) cunoştinţe din ştiinţe particulare, care au abordat mişcarea umană în context antropologic;
6) o strategie şi o metodologie de aplicare în practica medicală a sistemului de cunoştinţe şi
tehnici proprii, cât şi a celor desprinse din teoria şi practica exerciţiilor fizice;
7) controlul obiectiv al eficienţei acestei terapii şi asocierea prognozei în estimarea dinamică a
cazului;
8) folosirea statisticii matematice şi a modelelor biologice;
9) asocierea psihoterapiei, ca factor condiţional de eficientă.

9
Kinetologia medicală utilizează în scop sanogenetic sau terapeutic mijloace specifice,
nespecifice şi asociaţii ale acestora.
Mijlocul specific este mişcarea sub diversele ei forme active şi/sau pasive, care prin repetare
devine exerciţiu fizic.

Mişcarea activă:
►exerciţii fizice simple ( fără aparate sau obiecte portative );
►exercitii fizice cu rezistentă:
- directă (manuală a kinetoterapeutului, autorezistenţă etc.);
- indirectă ( gravitaţie, scripeţi cu contragreutăţi, bicicletă ergometrică etc.).
►exerciţii cu facilitarea mişcării prin:
- mecanoterapie;
- apă;
- gravitaţie, utilizând poziţii în care mişcarea să se execute în sensul forţei gravitaţionale.

Mişcare pasivă:
exerciţii de mobilizare pasivă;
posturări sau poziţionări;
masajul sub diverse forme.

Ergoterapia ( terapia ocupaţională ).

Mijloacele nespecifice sunt reprezentate de:

Agenţi fizici:
►naturali,divers reprezentaţi, care pot acţiona singuri sau asociaţi între ei, în funcţie de
scopul urmărit:
apă ( hidroterapie);

10
ape minerale ( balneoterapie);
ape minerale în cură externă ( crenoterapie );
nămoluri ( peloidoterapie );
temperatură ( termoterapie ) etc.

►artificiali:
- curentul electric ( electroterapie )
- undele electromagnetice ( vibroterapie ).
►mijloace psihice;
►imobilizare;
►dietă.
În practică se utilizează frecvent mijloace complexe, care rezultă din îmbinarea mijloacelor
specifice şi nespecifice. Kinetologia medicală oferă specialiştilor instrumentele intervenţiei
preventive şi curative, fundamentate ştiinţific, pe bază experimentală sau care şi-au dovedit pe
parcursul anilor utilitatea în activitatea practică.

MIJLOACELE KINETOLOGIEI MEDICALE

SPECIFICE NESPECIFICE
Dieta
Imobilizarea
Exerciţiul fizic Posturarea Ergoterapia Masajul Agenţi fizici naturali Agenţi fizici artificiali Mijloace psihice

Hidrotermo-kinetoterapia Termoterapia Hidroterapia Balneoterapia Aerosoloterapia Climatoterapia Electroterapia

- Hidrotermoterapia - Peloidoterapia - Talasoterapia - Helioterapia - Aeroterapia

COMPONENTELE KINETOLOGIEI MEDICALE

Kinetologia medicală îşi defineşte componentele sale în funcţie de obiectivele majore pe care
şi le propune, aplicând în scop profilactic şi/sau terapeutic mijloace specifice, nespecifice şi
complexe.

Kinetoterapia aplică mijloacele

kinetologiei medicale cu scopul
recuperării somato-funcţionale, motrice şi
psihice şi/sau al reeducării funcţiilor
secundare, de compensaţie, în cazul
afecţiunilor parţial reversibile sau
ireversibile.
Recuperarea somatică reprezintă o etapă
in cadrul tratamentului. Se completează
obligatoriu cu recuperarea funcţională,
care îşi propune să redea pacientului

11
capacitatea de efort normală sau apropiată de normal. In cazul unor funcţii reduse sau absente,
kinetoterapia încearcă să conserve capacitatea de efort restantă şi să dezvolte mecanisme
compensatorii. Kinetoprofilaxia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul prevenirii
îmbolnăvirilor complicaţiilor sau sechelelor acestora, constituindu-se în următoarele forme:
kinetoprofilaxie primară, secundară şi terţiară.
Kinetoprofilaxia primară apIică individului sănătos mijloacele kinetologiei medicale, cu
scop sanogenetic, pentru menţinerea stării de sănătate în limitele vârstelor biologice şi
cronologice; cu alte cuvinte previne îmbolnăvirile. Astfel, gimnastica de înviorare, gimnastica
aerobică, jogging-ul,plimbările, activităţile de timp liber competiţionale şi necompetiţionale
etc. ,compun kinetoprofilaxia primară.
Kinetoprofilaxia secundară este forma kinetoprofilaxiei cu rol de prevenire a complicaţiilor
îmbolnăvirilor.
Kinetoprofilaxia tertiară, ca şi primele două forme, reuneşte mijloacele specifice,
nespecifice şi complexe, pe care le administrează după reguli proprii impuse de prevenirea
apariţiei sechelelor, a leziunilor; somatofuncţionale ireversibile, care ar putea determina
disabilitate motorie şi/sau psihică.

Componentele Kinetologiei medicale au o serie de caracteristici prin care se diferenţiază

şi se impun altor forme de terapie. Practic utilizând aceleaşi mijloace, aplicate cu
respectarea regulilor exersării, preluate din domeniul activităţilor motrice, legilor
biomecanicii şi adaptate capacităţilor funcţionale ale organismului se induc efecte
diferite, profilactice şi /sau terapeutice. In acest scop, mijloacele folosite vor suferi
transformări, pentru a deveni accesibile celor mai diferite categorii de subiecţi,
regăsindu-se în activităţi de timp liber, competiţionale sau necompetiţionale, productive
etc.

Întrebări:
1. Ce este kinetologia medicală, care sunt mijloacele specifice, nespecifice şi asociaţii
ale acestora ?
2. Care este obiectul de studiu al kinetologiei medicale şi de ce este considerată o
ştiinţă complexă ?
3. Care sunt componentele kinetologiei medicale ?

CURS .

OBIECTIVELE REALIZABILE PRIN PRACTICAREA EXERCIŢIILOR FIZICE

EFECTELE SANOGENETICE ALE MIŞCĂRII

12
PARTICULARITĂŢILE ŞI OBIECTIVELE KINETOTERAPIEI

Rezumat: Cursul prezintă obiectivele morfologice, funcţionale, neuropsihice şi social-educaţionale

realizabile prin practicarea exerciţiilor fizice şi efectele acestora. Sunt prezentate în continuare
particularităţile şi obiectivele kinetoterapiei

Cuvinte cheie: Exerciţiu fizic, Aparate şi sisteme, Adaptări funcţionale, Profilaxie.

OBIECTIVELE REALIZABILE PRIN PRACTICAREA EXERCIŢIILOR FIZICE

Obiectivele realizabile prin practicarea exerciţiilor fizice sunt clasificate după efectele
induse asupra structurilor morfologice, laturilor funcţionale ( cardio-vasculare, respiratorii
etc. ), neuropsihice ( relaxare, coordonare, echilibru etc. ) şi social educaţionale.
OBIECTIVE EFECTE
a. Morfologice 1. Favorizarea proceselor de creştere şi dezvoltare fizică;
. Prevenirea atitudinilor incorecte ale corpului;
3. Corectarea atitudinilor şi deficienţelor corpului

b. Funcţionale 1. Creşterea capacităţii generale de efort;

. Creşterea capacităţii funcţionale a aparatului cardio-vascular (
min/volum, debit sistolic, VO max.etc.);
3. Creşterea capacităţii funcţionale a aparatului respirator (
volume şi capacităţi pulmonare etc. );
4. Creşterea capacităţii funcţionale a aparatului loco-motor (
amplitudini articulare, proprietăţi musculare );
5. Creşterea capacităţii funcţionale a celorlalte aparate şi sisteme
ale corpului.

c. Neuropsihice 1. Dezvoltarea capacităţii de relaxare fizică ( musculară,

funcţională ) şi psihică;
. Dezvoltarea capacităţilor coordinative;
3. Dezvoltarea capacităţilor de învăţare motrică, a expresivităţii şi
cursivităţii mişcărilor.

d. Social- 1. Favorizarea integrării sau reintegrării în grupurile sociale (

educaţionale familie, colectiv de muncă, echipă etc. );
. Formarea obişnuinţei de a practica sistematic exerciţiile fizice
în scop profilactic şi terapeutic;
3. Formarea reflexului de atitudine corectă a corpului.

EFECTELE SANOGENETICE ALE MIŞCĂRII

MIŞCAREA, efectuată sub diferite forme ( mers, alergare, jocuri sportive,

gimnastică aerobică,etc. ) efectuate cu perseverenţă după tehnicile şi parametrii
necesari, determină un nivel crescut de fitness ( VO2 max. crescut ) şi a rezistenţei
organismului la factorii de stres. Detalierea acestei problematici ar necesita un spaţiu

13
tipografic foarte întins, dar ea nu face obiectul prezentului curs. Ne vom permite totuşi să
punctăm câteva aspecte dintre cele mai semnificative ale efectelor profilactice:
..........................................................................................................................................................
Aparatul sistemul sau funcţia. Adaptări funcţional. Efecte profilactice faţă de:
..............................................................................................................................................................……….
CARDIOVASCULAR - creşte cantitatea de sânge - arteroscleroza
pe care o poate împinge inima; - cardiopatie
- se măreşte cantitatea de sânge existent în ischemică
vase; - hipertensiune
- sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor arterială
prin artere şi vene.
..................................................................................................................................................................
PULMONAR - plămânul devine capabil să ventileze - bolile pulmonare
o cantitate mai mare de aer pe minut. cronice
..................................................................................................................................................................
MUŞCHIUL - creşte forţa, rezisteţa şi puterea; - lombopatii
SCHELETC - musculatura „se topeşte” mai lent - fracturile care se produc prin cădere
odată cu înaintarea în vârstă. la bătrâni
...................................................................................................................................................................
ŢESUTUL - scade masa totală de grăsime - obezitate
ADIPOS şi grăsimea din jurul viscerelor.
...................................................................................................................................................................
METABOLISMUL -creşte capacitatea muşchiului de a - diabet
GLUCIDELOR extrage ( prelua ) glucoza din sânge
....................................................................................................................................................................
METABOLISMUL - creşte capacitatea muşchiului de a prelua - arteroscleroză
LIPIDELOR grăsimile din sânge şi de a le utiliza
pentru procurarea de energie
....................................................................................................................................................................
FUNCŢIA DE - se îmbunătăţeşte capacitatea sistemului -infecţii
APĂRARE A imunitar de a răspunde la o agresiune
ORGANISMULUI microbiană.
( imunitatea )
................................................................................................................................................................ ..
PROCESELE - se îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, - cancerul de
DIGESTIVE înlăturându-se constipaţia. colon
....................................................................................................................................................................
SISTEMUL - coordonarea mişcărilor şi - fracturile produse prin
NERVOS echilibrul se îmbunătăţesc cădere la persoanele
vârstnice
....................................................................................................................................................................
FUNCŢIILE - se îmbunătăţeşte viteza de - fracturile produse prin
COGNITIVE reacţie şi promptitudinea cădere la persoanele vârstnice
răspunsurilor la diverşi stimuli
....................................................................................................................................................................
COMPORTAMENTUL - se ameliorează imaginea - depresie şi anxietate
PSIHO-SOCIAL despre propria persoană,
eficacitatea profesională,
comportamentul familial, se
instaurează „starea de bine”
şi bucuria de a trăi.
....................................................................................................................................................................
PARTICULARITĂŢILE ŞI OBIECTIVELE KINETOTERAPIEI:

- Este NATURALĂ deoarece foloseşte ca mijloc principal de tratament şi prevenire a

complicaţiilor bolii de bază sau asociate, EXERCIŢIUL FIZIC, adică funcţia fundamentală a
materiei vii care este MIŞCAREA;

14
- Este COMPLEXĂ, întrucât la acţiunea mişcării se asociază agenţi fizici naturali cum
ar fi: apa, clima, nămolurile etc. sau agenţi fizici artificiali, produşi tehnic: curentul electric,
undele electromagnetice etc.
- Este ACTIVĂ, pentru că pacientul trebuie să participe activ fizic şi psihic la propria
recuperare. Chiar atunci când efortul său este nul, el trebuie să accepte terapia şi să
colaboreze, urmărind cu privirea modul de executare a manevrelor la care este supus;
- Reprezintă o formă SPECIFICĂ de tratament întrucât dispune de mijloace proprii de
tratament care nu se regăsesc în alte forme de terapie şi nu se pot obţine pe alte căi, în acelaşi
timp unele din efectele sale pot fi induse sau potenţate prin folosirea unor mijloace asociate
care îi imprimă caracter de terapie NESPECIFICĂ;
- Este PATOGENICĂ deoarece se opune mecanismelor de producere a îmbolnăvirilor şi
este SIMPTOMATICĂ pentru că tratează manifestările clinice reprezentate de : durere,
contractură, edem etc.;
- Este o terapie PROFILACTICĂ secundară şi terţiară, deoarece previne agravarea
îmbolnăvirilor şi apariţia complicaţiilor;
- Este o terapie FUNCŢIONALĂ, întrucât redă individului capacitatea de efort normală,
apropiată de normal sau compensatorie;
- Stimulează şi perfecţionează legăturile funcţionale dintre toate aparatele şi sistemele
organismului păstrând SINERGIA FUNCŢIONALĂ;
- Este o terapie PSIHICĂ, deoarece produce nu numai vindecare fizică, ci contribuie la
normalizarea vieţii psihice, înlăturând complexele de inferioritate generate de boală sau
infirmitate;
- Este o terapie SOCIALĂ, întrucât contribuie la integrarea individului în viaţa de
familie şi în societate;
- Este ŞTIINŢIFICĂ, deoarece aplicarea ei în cadrul tratamentului complex, presupune
cunoştinţe teoretice şi practico-metodice temeinice.

Obiectivele kinetoterapiei: restabilirea aliniamentului normal al corpului, redobândirea

amplitudinii de mişcare, a forţei şi rezistenţei musculare, recuperarea coordonării,
controlului şi echilibrului, reeducarea sensibilităţii, corectarea deficitului respirator,
redobândirea capacităţii de efort, la care se adaugă formarea capacităţii de relaxare.

Obiectivele kinetoprofilaxiei primare sunt strict profilactice şi constau în menţinerea stării

de sănătate, păstrarea aliniamentului normal al corpului, creşterea forţei şi rezistenţei
musculare, a amplitudinii mişcării, menţinerea şi optimizarea capacităţilor funcţionale şi
coordinative ale organismului etc.

Particularităţile kinetoprofilaxiei primare coincid până la un punct cu cele ale

kinetoterapiei, în sensul că este naturală, complexă, activă, specifică, nespecifică, funcţională
şi ştiinţifică; lipsa obiectivelor terapeutice îi conferă notele diferenţiale ( nu regăsim
caracterele patogenic şi simptomatic ).

Cerinţa fundamentală în stabilirea OBIECTIVELOR constă în formularea cât mai

precisă a acestora pentru a se putea deduce cu uşurinţă MIJLOACELE , METODELE
şi FORMELE DE ORGANIZARE ADECVATĂ.

Întrebări:

15
 1. Care sunt obiectivele realizabile prin practicarea exerciţiilor fizice şi efectele
acestora asupra organismului uman ?
2. Care sunt adaptările funcţionale ale aparatelor şi sistemelor organismului
( cardiovascular, pulmonar, muscular, ţesut adipos, sistem nervos, metabolismul
glucidelor şi lipidelor,etc ) în urma practicării sistematice a exerciţiilor fizice?
3. Care sunt particularităţile şi obiectivele kinetoterapiei şi cerinţa fundamentală
în stabilirea acestora ?

CURS 3.
MASAJ –DEFINIŢIE - ISTORIC, ACTUALITĂŢI ŞI TENDINŢE
CLASIFICARE ŞI O SCURTĂ PREZENTARE A UNOR FORME DE MASAJ

Rezumat: Cursul defineşte termenul de masaj, prezintă un scurt istoric făcând trimitere la tendinţele
actuale în acest domeniu. Sunt prezentate în continuare clasificări şi informaţii sintetice asupra
diverselor forme de masaj.

16
Cuvinte cheie: Masaj, istoric, clasificare, sisteme.

MASAJUL este definit drept „ o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului în scop
profilactic şi/sau curativ, prin intermediul unor manevre, tehnici şi procedee manuale
sau instrumentale”. Termenului i se atribuie diferite origini: maseur = a apăsa ( greaca veche
), mass = a apăsa ( arabă ).
Termenul a fost introdus şi consacrat în literatura medicală de specialitate de către francezul
Lepage, în lucrarea” Cercetări istorice asupra medicinei chineze – publicată în anul 1813 în
„ Dicţionarul ştiinţelor medicale”. Putem spune că la originea masajului stau gesturi şi acţiuni
reflexe: ne frecăm mâinile sau alte părţi ale corpului pentru a ne încălzi, apăsăm pe un loc
dureros, fricţionăm tâmplele când avem migrene sau netezim fruntea când observăm un rid
etc. Aceste gesturi observate şi conştientizate de-a lungul timpului au dat naştere unor
multitudini de manevre şi tehnici care se efectuează fie ca acţiuni de sine stătătoare, fie în
combinaţii cu aplicaţii locale, uneori medicamente, curenţi fizici, incantaţii şi descântece,
procedee de sugestie sau autosugestie etc.
Din punct de vedere geografic şi istoric putem spune că cu există zonă de cultură sau popor
care să nu-l fi folosit sau să nu-l folosească:
- La vechii EGIPTENI ( cu 5 milenii în urmă ), îngrijirea corpului era de neconceput
fără ungerea şi frecarea lui cu diferite uleiuri sau parfumuri. În acest sens găsim consemnate
pe papirusuri, pictate în fresce sau sculptate în basoreliefuri scene de masaj, mod de preparare
a unguentelor, descrieri de procedee sau sfaturi pentru specialişti. Preoţii egipteni foloseau
masajul în scopul activizării circulaţiei sanguine, eliminării toxinelor sau stimulării nervilor.
Se spune că deţineau unele tehnici secrete care le permiteau vindecări miraculoase.
- Printre celebrele „cărţi de lut” ce alcătuiau biblioteca din NINIVE a regelui
ASIRIAN Assurbanipal ( 668 – î.e.n. ) s-a găsit şi epopeea legendarului rege al Uruku-lui
GHILGAMEŞ în care se descriu întâmplări din mileniile IV, III î.e.n.; printre descrieri de
mituri, fapte de vitejie, obiceiuri şi chiar „ consemnări despre potop”, găsim şi referiri la
masaj. Omul sălbatic ENKIDU ajunge să fie consemnat civilizat abia când „ îşi spală cu apă
trupul pe care nicicând nu-l îngrijise şi după ce se unse cu tot felul de uleiuri, semăna în sfârşit
a om”
- În cele mai vechi texte sacre INDIENE –Vedele ( cca 2000-1200 î.e.n. )şi în care se spune
„că se află totul”, nu lipsesc sfaturi şi norme pentru masaj. În medicina AYURVEDICĂ
( derivată din Vede ) tehnicile de masaj joacă un rol important în ansamblul mijloacelor
profilactice şi curative.
- Referitor la lumea ORIENTALĂ putem spune că orice practician sau cercetător în
domeniu, trebuie să acorde un rol special cunoştinţelor de masaj tradiţional din CHINA şi
zonele învecinate ( JAPONIA, COREEA, VIETNAM etc. ). Aici, pe lângă procedeele de
masaj considerate clasice ( neteziri, fricţiuni etc. ) un loc important îl ocupă presiunile,
mai ales cele controlate şi direcţionate. Ele au dat naştere unor forme speciale de masaj
cunoscut în occident sub denumirea de „ PRESOPUNCTURĂ”, iar în orient sub diferite
denumiri specifice „ SHIATSU”, „ DO-IN” etc. dublate însă de o teorie coerentă privind
circulaţia şi armonizarea celor două energii opuse dar complementare – YIN şi YANG –
fie în scop profilactic, fie curativ.

17
- Masajul OCCIDENTAL are şi el o istorie bogată; vechii greci îl cunoşteau desigur atât din
proprie experienţă cât şi din surse cretane, minoice sau egiptene. Medici, inclusiv cei cu
mare renume ca HERODICUS ( 428-347 î.e.n. ) sau HIPOCRAT ( 460-377 î.e.n. ) şi
ulterior romanizaţii GALENIUS, CELSIUS sau ORIBASIUS recomandau masajul în
diferite scopuri.
- ROMANII care au preluat multe arte de la greci, inclusiv medicina, dovada fiind că
majoritatea medicilor erau pregătiţi în şcolile HELADEI,au preluat şi multe elemente din
masaj, dar au dezvoltat cu precădere partea de întreţinere, igienică. În celebrele terme
romane accesibile nu numai nobilimii dar şi plebei, masajului i se acorda o importanţă
deosebită.
Odată cu căderea Imperiului Roman de apus multă vreme şi masajul intră în declin, în
lumea occidentală păstrându-se, totuşi, anumite practici în Imperiul Roman de răsărit-
BIZANŢ. Cruciadele şi expansiunea, cunoaşterea altor culturi şi în special a celei ARABE,
renaşterea în artă, ştiinţă şi medicină care caută să reînvie modelele antice, aduc din nou
masajul în atenţia diferiţilor specialişti. În scrierile unor medici celebri cum ar fi
HYERONIMUS MERCURIALUS ( 1530-1606 ) încep din nou să apară referiri la el, dar cei
care i-au redat vechea importanţă au fost creatorii sistemelor naţionale şi educaţiei fizice, în
special PELR HENRIK LING ( 1776-1830 ). Apar noi lucrări şi începe conturarea liniei
ştiinţifice. Cunoaşterea altor zone de cultură şi în special a celor extrem orientale cu tehnicile
lor speciale de PRESOPUNCTURĂ, MASAJE ENERGETICE, MASAJE REFLEXOGENE
etc. , dau noi impulsuri domeniului.

În ţara noastră masajul ştiinţific se dezvoltă începând de la sfârşitul secolului trecut în special
de către medici ( ortopezi, traumatologi, reumatologi, chirurgi ). În perioada celor două
războaie mondiale s-a folosit ca mijloc de recuperare a invalizilor de război. Se susţin teze de
doctorat, apoi se introduce la Institutul de Educaţie Fizică, Catedra de gimnastică medicală
creându-se o adevărată şcoală românească de masaj, unde au predat profesori de mare valoare,
cum ar fi Dr. Ioan Lascăr, Dr. Valentina Roşca, Dr. Adrian Ionescu etc. În perioada actuală
întâlnim diferite forme de practicare a masajului:

- Masajul medical ( masoterapia ) utilizat cu precădere ca factor recuperator în staţiunile

balneare şi în diferite clinici de specialitate şi masajul profilactico-igienic;
- Masajul estetic, ce se practică în centrele de sănătate şi în saloanele de înfrumuseţare, în
special de către cosmeticieni;
- Masajul sportiv ( sportmasajul ), ce a luat o extindere deosebită fiind utilizat în
antrenamentul sportiv ca modalitate de refacere a capacităţii de efort;
- Masajul energetic şi masajul reflexogen utilizat atât în activitatea sportivă cât şi în cea
curativă.

CLASIFICAREA FORMELOR DE MASAJ

Clasificarea după posibilităţile tehnice de execuţie:

18
 1. Masajul manual – reprezintă forma cea mai veche şi mai eficientă de
prelucrare a părţilor moi ale corpuli. Posibilităţile de prelucrare, de adaptare şi
perfecţionare a mişcărilor transformă mâna omului într-un valoros „aparat de
masaj”
2. Masajul mecanic – se execută cu aparate sau instrumente puse în mişcare fie
cu mâna, fie cu ajutorul unor surse de energie ( electrică ).

Clasificarea după profunzimea structurilor:

1. Masajul somatic ( periferic ) reprezintă masajul în care procedeele

manuale sau mecanice acţionează direct, prelucrând părţile moi de la suprafaţa
corpului.
2. Masajul organelor ( profund ) se adresează ţesuturilor şi organelor din
interiorul cavităţilor corpului, iar procedeele manuale sau mecanice acţionează în
mod indirect.

Clasificarea după aria de întindere şi durată:

15. Masajul somatic general – reprezintă masajul executat pe toată suprafaţa corpului.
a. Masajul somatic general extins – când prelucrarea întregii suprafeţe a
corpului se efectuează în 60-90 minute
b. Masajul somatic general restrâns – când prelucrarea întregii suprafeţe a
corpului se efectuează în 30-45 minute
16. Masajul somatic parţial reprezintă masajul executat numai pe regiuni, segmente sau
zone de la suprafaţă corpului.
a. Masajul regional – se aplică pe o parte importantă şi bine delimitată a
corpului ( ex. spate, torace, abdomen, etc. )20-25 minute
b. Masajul segmentar – se aplică pe porţiuni anatomice distincte ( ex. la
membrul superior, umăr, braţ, antebraţ sau mână ). Durată acestui masaj este
de 10-12 minute
c. Masajul local – se aplică pe porţiuni mici de piele şi ţesut subcutanat, pe
grupe de muşchi. Durata acestui masaj este de 5-6 minute.

Schema nr.1. Sistematizarea masajului somatic

…………………………………………………………………………………………
Forma Varianta Durata
GENERAL extins 90
………………………………… redus……………………………… …… 45
PARŢIAL regional 20-25
segmentar 10-12
local 5- 6

Clasificarea după mijloacele folosite pentru a facilita executarea masajului

1. Masajul “umed”- reprezintă masajul care, pentru a uşura executarea manevrelor, pe piele
se aplică uleiuri, crème, pomezi, etc., în care, după scopul urmărit, sunt înglobate diverse
substanţe active.

19
2. Masajul “ uscat” – reprezintă masajul în care pe piele se aplică pulberi lunecoase ( talcul,
pudra de amidon, etc. ) sau nu se aplică nimic.

Clasificarea după scopul propus

1. Masajul fiziologic ( igienic ) – reprezintă masajul ce urmăreşte îmbunătăţirea funcţiilor

organelor, aparatelor, sistemelor organismului.
2. Masajul profilactic – reprezintă masajul aplicat pentru a preveni îmbolnăvirile, păstrând
şi întărind starea de sănătate.
3. Masajul terapeutic – reprezintă masajul aplicat pentru recuperare în caz de accidente sau
îmbolnăviri.

O încercare de clasificare după SISTEME a diferitelor forme de masaj ar putea arăta

aşa :

a. Sisteme şi forme ce acţionează în special asupra corpului

fizic, structurilor anatomice ( piele, muşchi, articulaţii, ţesut
adipos, etc. ) Ex. masajul suedez, osteopatia, chiropractica,
sistemul ROLFING, tehnica ALEXANDER, etc.
b. Sisteme ce acţionează asupra energiei, axate în special pe
concepte energetice orientale şi aplicate cu precădere în aceste
zone. Ex. PRESOPUNCTURA, SHIATSU, DO-IN etc.
c. Sisteme combinate care privesc omul ca un tot fizic,
energetic şi spiritual. Acestea încearcă să îmbine tehnicile şi
conceptele tradiţionale orientale şi occidentale cu cele ale
ştiinţei medicale moderne Ex. terapia REICHIANĂ, terapia
POLARITĂŢII etc.

SCURTĂ PREZENTARE A UNOR FORME DE MASAJ

MASAJUL SUEDEZ – elaborat la începutul sec. XIX de către PELR HENRIK LING ( 1776-
1839 ), creatorul gimnasticii suedeze. Este cel mai apropiat de sistemul tradiţional occidental
având rădăcini în antichitatea greco-romană.
OSTEOPATIA - concepută de medicul american ANDREW TAYLOR STILL având ca scop
„ restabilirea şi menţinerea integrităţii structurale normale a articulaţiilor, readucerea lor la
poziţia normală şi la mobilitatea optimă”. Osteopatul acţionează în special asupra coloanei
vertebrale, executând manevre ce-i permit acesteia să capete poziţia şi funcţionalitatea cea
mai bună
CHIROPRACTICA – întemeiată de DAVID D. PALMER, este asemănătoare cu osteopatia.
TEHNICA ALEXANDER – elaborată de actorul MATTHIAS ALEXANDER, el încearcă să
creeze un adevărat „sistem de condiţionare a minţii şi trupului”.
TERAPIA REICHIANĂ – lansată în anii 40 de WILHELM REICH, care încearcă să combine
un sistem de manevrare a corpului cu psihanaliza freudiană.
SHIATSU şi PRESUPUNCTURA– este un masaj japonez utilizând o serie de tehnici prin
care apăsând cu degetul riguros timp de câteva secunde anumite puncte ale corpului, putem
stimula energia ( KI ).
DO-IN - este o metodă de autopresupunctură dar, în acelaşi timp, o”artă de a trăi”, care
cuprinde atât tehnici de automasaj, cât şi exerciţii de întindere şi respiraţie, toate formând un

20
program zilnic de lucru inclus într-un regim de viaţă echilibrată.
REFLEXOLOGIA – pusă la punct de către americanul W. FITZGERALD asemănătoare
tehnicilor orientale. El împarte corpul în zone energetice, sau canale energetice, care se întind
de la degetele mâinilor şi picioarelor până la creştetul capului. Fiecare canal, reprezentativ
pentru o anumită zonă, include o serie de organe şi funcţii vitale. Palpând mâinile şi picioarele
pacientului, terapeutul poate detecta canalele energetice blocate. Masând membrele în diferite
moduri ( lovituri uşoare, apăsări puternice etc. ) fluxul armonios poate fi restabilit.

Întrebări:
1. Ce este masajul ( definiţie ), istoricul acestuia în lume şi în ţara noastră ?
2. Care sunt cele mai cunoscute forme de masaj ?
3. Care sunt clasificările, inclusiv după diversele SISTEME ale masajului ?

CURS 4.
EFECTELE MASAJULUI ASUPRA DIFERITELOR ŢESUTURI ŞI ORGANE
MASAJUL ÎN SPORT ( SPORTMASAJUL ) - FUNDAMENTARE TEORETICĂ
AVANTAJELE PRACTICĂRII SPORTMASAJULUI– AUTOMASAJUL
CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI

Rezumat: Cursul prezintă efectele masajului asupra sistemului: circulator,neuropsihic şi muscular,

fundamentează teoretic masajul în sport ( sportmasajul ) sintetizând avantajele practicării acestuia şi al
automasajului. Sunt prezentate în continuare contraindicaţiile masajului.

Cuvinte cheie: Sistem, Relaxare, Stimulare, Decongestie, Elasticitate, Contractilitate, Boli, Leziuni.

EFECTELE MASAJULUI ASUPRA DIFERITELOR ŢESUTURI ŞI ORGANE

Efectele masajului se induc, pe cale mecanică şi reflexă, asupra tuturor aparatelor şi

sistemelor.
La nivelul sistemului circulator masajul acţionează asupra:
. circulatiei venoase - favorizează circulatia de întoarcere uşurând travaliul cardiac;
. circulaţiei limfatice - favorizează resorbţia edemelor;
. circulaţiei capilare - stimulează vasomotricitatea pielii antrenând o creştere a permeabilităţii
pereţilor vasculari pentru leucocite şi substanţe plasmatice;
. circulaţiei arteriolare şi arteriale - creşte fluxul sanguin ca o consecinţă a activării
circulatiei de întoarcere, urmată de creşterea fracţiei de ejecţie.
Rezultatele asupra tensiunii arteriale sunt contradictorii: tensiunea arterială sistolică are
tendinţa să scadă, atât după un masaj profund, cât,. şi după unul lent, centripet, în timp ce un
masaj viguros are efecte inverse.Manevrele de masaj efectuate centripet, în sensul circulaţiei
de întoarcere, uşurează travaliul inimii stângi, dar supraîncarcă uşor inima dreaptă şi circulaţia
pulmonară
La nivelul sistemului neuropsihic masajul induce efecte segmentare şi generale consecinţă
a implicării centrilor suprasegmentari şi a sistemului nervos central. Manevrele de masaj nu
Iasă nici o terminaţie senzitivă inertă. Toate excitaţiile tactile lansează către centri influxuri
nervoase, care declanşează reacţii diferite, în funcţie de în funcţie de tehnica şi metodica

21
utilizată. Astfel, când manevrele se execută continuu (forme lungi) cu ritm lent şi intensitate
scăzută, stimularea senzorială induce efecte sedative, analgezice.
Efectele opuse, neurotone stimulante, sunt consecinţa unor manevre scurte, energice,
efectuate cu ritm viu şi intensitate crescută. Se pare că şi prin stimularea durerii se pot obţine
reacţii paradoxale analgezice, fără a se putea explica destul de clar mecanismul. Astfel,
masajul are acţiune antialgică diferită, câteodată chiar dureroasă pe moment, prin ea însăşi.
Psihologice - se induc tot prin activarea terminaţiilor senzitive cutanate. Masajul ameliorează
potenţialul nervos, determinând starea de relaxare, "de bine". De asemenea, masajul, poate
restructra imaginea statică şi cinetică a regiunii bolnave, care şi-a pierdut parţial sau total
funcţiile motrice şi senzitive. Altfel spus, integrează regiunea {segmentul) afectat în schema
corporală generală.
La nivelul sistemului muscular efectele sunt stimulante, relaxante şi decongestive. ∙
efectele stimulante se induc, prin manevre scurte, centripete cu intensitate progresiv
crescândă, muşchilor hipotrofici, atrofici sau neantrenaţi. Se încearcă "modelarea" muşchiului
în forma sa, detaşând fiecare muşchi sau grup muscular de planurile profunde prin insinuarea
degetelor în interstiţiul muscular şi presarea simultană a maselor musculare cu feţele palmare
ale mâinilor. Se rup astfel aderenţele membranoase şi fibroase ( retractura) şi se înlătură staza
venoasă şi limfatică determinată de inactivitate.
· efectele relaxante se induc prin manevre lungi, blânde, neînsoţite de presiuni; ele constau în
scăderea excitabilităţii şi a contracturilor musculare.
· efectele decongestive se induc muşchilor solicitaţi într-un efort fizic important, urmat de
instalarea stării de oboseală. Manevrele sunt blânde, mâinile alunecă rapid, centripet, după
care prind strâns masele musculare şi exprimă de jos în sus conţinutul lichidian al muşchiului.
Astfel, oboseala musculară intensă poate fi înlăturată în 5 minute de masaj, efect care nu poate
fi obţinut printr-un repaus cu aceeaşi durată.
La nivelul tegumentului acţiunile sunt extrem de complexe: produce vasodilataţie activă în
concordantă cu intensitatea stimulilor, asigurând:
- creşterea elasticităţii cutanate, prevenind astfel tendinţa fiziologică de hipermineralizare a
fibrelor elastice, care se încarcă progresiv cu calciu;
- creşterea calităţii structurilor colagen şi elastice ale dermului, care intervin în procesul
de cicatrizare, proces de cinci ori mai scăzut la persoanele în vârstă, comparativ cu cele tinere.
Astfel, prin masaj, cicatricele şi induraţiile cutanate fibroase se resorb parţial sau total;
- stimulează penetrabilitatea cutanată pentru diverse medicamente.
- activează secreţia de sebum şi sudoare, substanţe care formează filmul lipidic acid de
suprafaţă cu rol antimicrobian şi antiparazitar. Prin sudoare se elimină şi produşi metabolic
azotaţi: uree, creatinină, acid uric, amoniac şi neazotaţi (acid lactic). Aceştia sunt rezultatul
proceselor biochimice extrem de complexe care se desfăşoară în timpul contracţiei musculare.
Prin masaj detoxifierea organismului de acest balast va fi completă şi mult mai rapiă;
- favorizează exfolierea celulelor cornoase de la nivelul stratului disjunct, stimulând noi
diferenţieri bazale. Astfel, scurtează timpul necesar reînnoirii epidermale ameliorând
proprietăţile fizico-mecanice ale pielii;
- favorizează lipoliza, urmată de scăderea grosimii stratului adipos ( rol estetic)
La nivelul viscerelor componente ale:
- aparatului digestiv, efectele sunt relaxante, antispastice sau dimpotrivă stimulante ale
peristaltismului în funcţie de ritmul, intensitatea, lungimea şi sensul manevrelor;
- aparatul excretor, masajul determină prin efecte circulatorii creşterea diurezei, deosebitã
de importantă după eforturi fizice intense, deoarece favorizează eliminarea produşilor toxici ai
metabolismului.

MASAJUL ÎN SPORT ( SPORTMASAJUL )- FUNDAMENTARE TEORETICĂ

22
Aplicarea masajului în activitatea sportivă este cunoscută de mult şi devine din ce în ce mai
folosită, datorită adaptării masajului la particularităţile celor mai diverse forme de practicare
a sporturilor. Munca depusă pentru fundamentarea ştiinţifică a aplicării masajului în
activitatea sportivă a necesitat lucru experimental cu grupe mari de sportivi, efectuat în
toate perioadele activităţii lor.
Faptul că masajul este util activităţii sportive justifică prezenţa în competiţiile de anvergură
a tehnicienilor care însoţesc diferitele echipe şi chiar a unor mari campioni. Principalul scop
al efectuării masajului în activitatea sportivă este prevenirea şi combaterea oboselii, adică
refacerea organismului după efortul depus, refacerea rapidă a forţelor cheltuite şi recuperarea
funcţiilor după oboseală.
Orice metodă de masaj contribuie la creşterea cantităţii de sânge şi oxigen în muşchi, dar
acest surplus se epuizează repede. Compresiunile profunde şi repetate, realizate prin
tehnicile de întindere a fibrelor în sportmasaj, produc nu numai un drenaj al ţesuturilor ci şi
hiperemie ( aflux de sânge ). Metoda face ca hiperemia să se extindă asupra tuturor
muşchilor, în profunzime şi la suprafaţă, ea persistând datorită histaminelor şi acetilcolinei
eliberate prin repetarea compresiunilor profunde. Fibrele musculare sunt prelucrate astfel
prin stimulare separată, repetată de mai multe ori, pentru a îmbunătăţii ELASTICITATEA,
CONTRACTILITATEA şi POSIBILITĂŢILE FUNCŢIONALE.
Îmbunătăţind supleţea muşchilor, creşte libertatea de mişcare pentru o perioadă lungă,
deoarece un muşchi suplu răspunde mai repede cerinţelor de CONTRACŢIE şi
RELAXARE. Hiperemia conduce la îmbunătăţirea aprovizionării cu oxigen şi la eliminarea
eficientă a deşeurilor, întârziind astfel momentul anoxiei ( lipsei de oxigen ) şi acumularea de
toxine ( reziduurile procesului glicolitic – acid piruvic şi hidrogen – pot întrerupe procesul
glicolitic implicit posibilitatea organismului de a desfăşura efort ). Datorită supleţii
musculare, dezvoltată prin sportmasaj se păstrează aceeaşi energie de la început până la
sfârşitul mişcării

AVANTAJELE PRACTICĂRII SPORTMASAJULUI – pot fi sintetizate astfel:

- permite menţinerea întregului corp în cea mai bună condiţie fizică;

- previne accidentările şi pierderile de mobilitate datorate unor puncte
supratensionate;
- îmbunătăţeşte performanţa şi anduranţa sportivă;
- îngrijeşte ţesuturile musculare afectate, redându-le mobilitatea;
- prelungeşte în condiţii optime cariera sportivă.
Pe parcursul dezvoltării tehnicilor sale, sportmasajului i s-au fixat unele OBIECTIVE
care vizează idealul sportiv şi anume:
1- de a-i permite sportivului executarea mişcărilor cu maximum de amplitudine;
2- de a-i oferi posibilitatea fructificării la maximum a capacităţilor psihofizice,
evitând apariţia „ punctelor moarte”
3- de a contribui la prelungirea duratei vieţii sportive şi la creşterea nivelului
performanţelor.

AUTOMASAJUL

Automasajul înseamnă aplicarea manevrelor de masaj asupra propriului corp în scopuri

igienico-profilactice şi terapeutice, automasajul putând fi parţial (cu o durată de 10-12

23
minute) sau general ( extins - cu o durata de 50-60 minute şi redus - cu o durată de 20-30
minute).
Automasajul foloseşte în general aceleaşi procedee fundamentale, de netezire, fricţiune,
frământat, tapotament şi vibraţii, iar dintre procedeele ajutătoare utilizează rulatul şi
cernutul, presiunile, tracţiunile şi tensiunile, scuturările şi alte câteva manevre secundare.

Avantajele aplicării automasajului

Automasajul poate fi aplicat oriunde, oricând şi de către oricine, cu o iniţiere prealabilă în

tehnica aplicării lui şi în acelaşi timp suplineşte lipsa maseurului. De asemenea, aplicarea
manevrelor de masaj pe propriul corp permite adaptarea şi dozarea lor la sensibilităţile
proprii. În acelaşi timp, executarea automasajului constituie un bun exerciţiu, un complex de
exerciţii fizice, cu efecte asupra măririi tonusului muscular şi asupra măririi mobilităţii
articulare, el putând înlocui însăşi lecţia de antrenament la sportivi în perioada de tranziţie.
Automasajul realizează o bună coordonare între mişcările membrelor superioare şi mişcările
de respiraţie ale toracelui.

Indicaţiile metodice ale automasajului

Tehnica aplicării automasajului suferă modificări în raport cu aplicarea lui pe propriul corp,
el limitând mişcările respiratorii ale toracelui şi fiind foarte obositor. De asemenea, un
dezavantaj al aplicări automasajului este acela că nu toate regiunile corpului pot fi prelucrate
în mod corespunzător, cum este, de exemplu, regiunea spatelui.
Pentru a putea executa automasajul corect şi fără eforturi inutile, vom acorda o atenţie
deosebita poziţiei corpului în timpul lucrului. Trebuie găsite poziţiile cele mai favorabile,
care ne asigură stabilitatea corpului şi relaxare musculara, să facă accesibile regiunile şi
segmentele pe care le vrem să le masăm şi să permită executarea unor manevre cât mai
numeroase şi mai variate. Prelucrarea corpului trebuie să decurgă în condiţii cât mai
economice din punct de vedere al cheltuielilor energice şi să nu stânjenească funcţiile mari
organice şi în special respiraţia. Sunt recomandate în general poziţiile cu cea mai mare bază
de sprijin, derivate din poziţiile fundamentale cunoscute: culcat, pe genunchi, şezând şi
stând, care pot fi schimbate după fazele aplicării automasajului.

CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI

Multe din rezultatele nesatisfăcătoare ale masajului se atribuie unor defecte de tehnică şi
metodă, dar ele pot fi explicate mai corect prin greşeli de indicaţie sau prin aplicarea
masajului fără a se ţine seama de contraindicaţii. De aici rezultă o regulă valabilă pentru toţi
cei ce vor să practice masajul şi anume, că trebuie să cunoască nu numai indicaţiile şi efectele
favorabile, ci şi contraindicaţiile şi efectele dăunătoare ale acestei metode de îngrijire a
corpului care se împart schematic în GENERALE sau PARŢIALE şi DEFINITIVE sau
TEMPORARE.
CONTRAINDICAŢIA GENERALĂ înseamnă interzicerea aplicării orcărui procedeu de
masaj pe oricare parte a corpului; CONTRAINDICAŢIA PARŢIALĂ este fie restrângerea
manevrelor de masaj la cele mai bune tolerate şi excluderea celorlalte, fie admiterea masajului
numai pe părţile sănătoase şi interzicerea aplicării lui pe cele bolnave. CONTAINDICAŢIA
DEFINITIVĂ se hotărăşte numai în cazul unor boli cronice grave, incurabile, care s-ar putea
înrăutăţii prin acest tratament; COTRAINDICAŢIILE TEMPORARE sunt foarte frecvente,
fiind impuse de boli, tulburări şi leziuni uşoare şi trecătoare, care după vindecare vor permite

24
aplicarea tuturor procedeelor de masaj. Practica ne pune în faţa unor situaţii şi cazuri foarte
diferite, în care contraindicaţiile generale sau parţiale sunt în acelaşi timp definitive sau
temporare, condiţionând întodeauna aplicarea masajului de sănătate deplină şi stabilă a celui
pe care dorim să-l masăm. Gruparea contraindicaţiilor după localizarea lor pe ţesuturi şi
organe poate să fie de o mare utilitate practică.
Primele contraindicaţii, de care ne lovim întotdeauna sunt date de bolile pielii. Subliniem
încă o dată că masajul nu se poate aplica decât pe pielea perfect sănătoasă şi că bolile de piele
ne obligă să renunţăm la masaj chiar şi atunci când ar fi de folos pentru ţesuturile şi organele
profunde. Sunt excluşi de la masaj toţi cei ce prezintă pe piele boli de natură parazitară sau
inflamatorie, eczeme, erupţii, plăgi şi arsuri, sau alte manifestări patologice acute sau cronice,
care prin masaj s-ar putea întinde, agrava şi contamina. Nu se va face masaj nici pe regiunile
pielii care acoperă un proces inflamator profund ( furuncule, abcese, flegmoane sau alte
colecţii purulente, artrite supurante, osteite şi osteomielite ).
Masajul este contraindicat în toate stările patologice cu caracter general, însoţite de febră
şi agitaţie, de oboseală acută şi debilitate intensă; în toate bolile infectocontagioase;
inflamaţiile centrilor nervoşi; în hemoragiile cerebrale recente.
Masajul este cu deosebire interzis în bolile sau leziunile cu caracter hemoragic şi atunci
când există pericolul unor complicaţii grave, ca în cazul bolilor de cord şi vase
( miocardita, endocardita, infarctul miocardic şi emboliile, hipertensiunea arterială,
anevrismele aortei, varicele voluminoase şi inflamate, ulcerul varicos, flebitele şi
periflebite în evoluţie, hemofilia, leucemiile etc. )
Contraindicaţiile masajului apar şi în cazul bolilor acute ale plămânilor şi pleurilor
( pneumonii, pleurezii ), în unele forme de tuberculoză pulmonară, dar mai ales în
abcesele pulmonare şi în pleureziile purulente.
Masajul abdominal cunoaşte cele mai severe contraindicaţii, fiind interzis în inflamaţiile
acute şi cronice de orice natură, în tulburările digestive, în bolile organelor abdominale (
stomac, intestine, ficat, pancreas, splină, ganglioni limfatici, rinichi, vezică urinară, uter
şi anexe etc. ). Tot ce poate constitui o suferinţă acută, dureroasă, hemoragică, tumorală,
inflamatorie şi altele, care caracterizează aşa numitul abdomen acut, constituie o cauză
serioasă de contraindicaţie a masajului sub orice formă.

Întrebări:
1. Care sunt efectele masajului asupra diferitelor ţesuturi şi organe?
2. Ce reprezintă sportmasajul ( fundamentarea teoretică ) şi care sunt avantajele
practicării acestuia?
3. Ce reprezintă automasajul, avantajele şi indicaţiile metodice ale acestuia?
4. În ce situaţii, stări şi boli este contraindicat masajul?

CURS 5.
MASAJUL ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Rezumat:
Cursul precizează importanţa, rolul şi locul masajului în activitatea sportivă dirijată ( înainte, în timpul
antrenamentelor, în perioadele de tranziţi- repaus activ şi pasiv, pregătitor pentru competiţie, de refacere
după probele sportive sau după competiţii ) şi metodica efectuării acestuia

25
Cuvinte cheie: Refacere, Epurare, Tonicitate, Individualizare

1.Masajul înainte de antrenament – Pentru a putea practica cu bune rezultate

activitatea sportivă dirijată, înainte de începerea antrenamentului, subiectul –
care nu a practicat decât sporadic exerciţiul fizic – trebuie supus unor metode
combinate de gimnastică respiratorie, musculară şi masaj. Dezvoltarea acestor
sisteme şi organe este mediocră, câteodată chiar insuficientă, iar muşchii, inima şi
plămânii sunt inapţi să funcţioneze la parametri ridicaţi. În aceste condiţii,
masajul va stimula funcţiile nutritive, energetice şi va creşte amplitudinea
mişcărilor respiratorii:
a. Se va începe cu un masaj stimulant pentru a creşte TONICITATEA fibrelor
musculare inactive anterior. Acesta va consta dintr-un efleuraj executat cu
ritm şi intensitate crescândă, aplicat diverselor grupe musculare ale
membrelor superioare şi inferioare. Se va continua cu fricţiuni energice,
profunde executate cu vârful degetelor, sub un unghi de 30 grade. Urmează
frământatul cu priza mare, după care se va executa un tapotament pornind de
la extremitatea distală către cea proximală a membrului.
b. Frământatul tendoanelor urmează masajului muşchilor şi se aplică
tendoanelor, care vor fi supuse respectivului efort.
c. Masajul articulaţiilor se va exercita prin presiuni viguroase şi progresiv
crescânde periarticulare şi mai ales pe ligamente. Se execută apoi mobilizări
pasive cu tensiuni finale la nivelul articulaţiilor ce vor fi solicitate în efort.
d. Masajul toracelui: se masează principalele grupe musculare ale toracelui
( marele pectoral, marele dorsal ) prin manevre de efleuraj şi frământat, apoi
se execută masajul respirator conform metodei descrise anterior.
e. Masajul abdominal: nu este indispensabil fiind aplicat numai la indivizii ce
vor practica sporturi cauzatoare de tulburări digestive funcţionale - ciclism
( probe de fond ) şi sprinturi. În aceste cazuri masajul abdominal este un
excelent calmant.
f. Fricţiunea generală: se practică la sfârşit cu o mânuşă din păr de cal îmbibată
în alcool, camfor sau apă de colonie ( sau cu un prosop rugos ), pentru a
îndepărta de pe tegument produşii toxici de metabolism, precum şi pudra de
talc.
. Masajul de antrenament – În literatura de specialitate, antrenamentul sportiv este
considerat un proces instructiv-educativ de maximizare a capacităţilor psiho- fizice
cunoscut şi sub denumirea de CAPACITATE DE PERFORMANŢĂ. Valorile
antrenamentului sportiv contemporan la toate nivelele ( începând de la copii şi până la
sportivii de înaltă performanţă ) au atins în ceea ce priveşte volumul şi intensitatea, cele mai
ridicate cote de la începuturile sportului şi până azi. Eficacitatea masajului în antrenamentul
sportiv este indiscutabilă indiferent de nivelul de pregătire. Facem această precizare, având
în vedere că la începători – copii şi juniori – în fazele de învăţare a procedeelor tehnice, în
prima etapă a formării deprinderilor motrice, grupele de muşchi se contractă în mod inutil,
mişcarea efectuându-se sacadat în ritmuri improprii, fapt ce duce la creşterea excesivă a
tonusului muscular şi menţinerea acestei încordări, mult timp după încheierea lecţiei. De
aceea, considerăm că aceştia au tot atâta nevoie de masaj ca şi sportivii consacraţi, la care
predomină în primul rând efortul şi intensitatea acestuia, ale cărui efecte, manifestate prin
oboseală, trebuie înlăturate. Totodată, performerii – printr-o stare puternică de stress indusă
uneori din conştientizarea riscului competiţional sau de o subestimare a posibilităţilor proprii
prin supramotivare – pot prezenta tulburări neuro-fiziologice importante, care impun, pe
lângă prezenţa unui bun psiholog şi pe cea a unui masor. Solicitarea majoră indusă de efortul

26
de antrenament ne obligă să apelăm la acele mijloace accesibile şi eficace, care pot sprijini
prioritar refacerea funcţiilor afectate. Astfel, se recurge la un ansamblu de tehnici – incluse în
kinetoterapia pasivă – care se regăsesc sub denumirea de MASAJ. Şedinţa de masaj nu se
începe aproape niciodată imediat după încetarea efortului, deoarece sportivul este obosit şi
nervos. Oboseala musculară se manifestă prin contracturi şi mialgii incriminate în executarea
cu dificultate a mişcărilor. Astfel se răsfrâng în periferie impulsurile puternice pe care
suprasolicitarea musculară le declanşează la nivelul sistemului nervos central. Iată de ce,
executat imediat după încetarea efortului, masajul nu poate induce efecte calmante oricât de
blând ar fi executat. În aceste condiţii antrenamentul va fi urmat de un duş şi de o perioadă
de odihnă; abia după 3-4 ore de la încetarea efortului ( când se depăşeşte faza acută a
oboselii ) se poate aplica cu rezultate bune masajul. Acest interval liber este destul de lung,
respectarea lui rămânând un ideal în afara perioadelor de antrenament; în realitate masajul de
antrenament se execută după o pauză minimă de cca. 1 oră. Grupele musculare implicate
direct în efort vor beneficia de manevre blânde, liniştitoare, care vor consta în : neteziri,
fricţiuni, vibraţii, rulat şi cernut. Netezirile se vor efectua cu ritm şi intensitate scăzută, în
lungul fibrelor musculare, de la o inserţie la alta, presând mai uşor pe porţiunile tendinoase şi
mai tare pe partea cărnoasă a muşchiului. Se va acorda o atenţie deosebită tendoanelor şi
spaţiilor dintre muşchi. Cercetările recente au evidenţiat că în cazul în care în antrenament
sunt solicitate numai anumite grupe musculare a căror oboseală se instalează prin
suprasolicitare, refacerea energiei musculare se va realiza mai rapid nu prin masaj direct,
ţintit pe grupele musculare angrenate în efort, ci pe cale indirectă, reflexă. Astfel
presupunând că efortul a fost depus de un membru, refacerea va fi mai evidentă dacă se va
masa membrul pereche, simetric ( prin declanşarea reflexului de simetrie ). Aceleaşi bune
rezultate se pot obţine şi prin masarea unor grupe mari de muşchii- situaţi la distanţă ( prin
reflex la distanţă ), precum şi prin masajul unei suprafeţe întinse ( prin declanşarea reflexului
de suprafaţă ), în aceste situaţii, manevrele vor fi mai viguroase, dar niciodată dure. Ele vor
consta din: fricţiuni profunde, frământat şi tapotament.
Din cele enumerate reţinem că: nu se va începe niciodată cu masajul grupelor musculare
solicitate în efort şi a căror circulaţie a fost stimulată prin solicitare fizică. Atingerea scopului
nostru de îmbunătăţire a circulaţiei sanguine generale, pentru epurarea organismului de unii
produşi de metabolism nocivi, acizi şi de refacere energetică musculară, poate fi realizată
numai prin masarea iniţială a grupelor musculare care nu au luat parte directă la efort. După
tradiţie, se recomandă sportivilor aflaţi în perioada de antrenament în cadrul unui ciclu
săptămânal, efectuarea a două şedinţe de masaj parţial şi/sau general. Orientativ prezentăm
următoarea schemă:
Ziua de antrenament 1  3 4 5 6 7
Tipul de masaj P - G - P - G
După primul antrenament, sportivul va beneficia de un masaj parţial ( P ) , apreciindu-se că
nu s-a instalat starea de oboseală generală. În ziua a doua nu se efectuează masaj considerând
că s-au păstrat unele efecte ale masajului aplicat în ziua precedentă. În ziua a treia sportivul
va beneficia de un masaj general ( G ) extins sau redus; vor fi aplicate manevre viguroase
care vor viza structurile profunde. După antrenamentul nr.4. din cadrul ciclului săptămânal
nu se va efectua masaj; uneori el se poate aplica pe unele segmente solicitate în antrenament.
În zilele următoare se va proceda conform schemei. Bineînţeles că schema va fi
INDIVIDUALIZATĂ, mărind sau micşorând numărul şedinţelor de masaj, sau înlocuindu-le
cu automasaj. Nu este permisă aplicarea unui masaj general cu mai puţin de 10-12 ore
înaintea următoarei lecţii de antrenament. Şedinţa de masaj general va fi urmată de o
perioadă de odihnă, cu o durată cuprinsă între 20 min. şi o oră. În cazul în care sportivul este
obligat să părăsească încăperea, acest lucru va fi posibil numai după executarea câtorva
mişcări de gimnastică respiratorie. Iată deci că masajul de antrenament poate fi considerat un

27
factor compensator al specializării excesive şi de prevenire a supraantrenamentului, dacă se
execută în condiţii tehnico-metodice şi igienice corecte. Valoarea lui nu trebuie nici
exagerată dar nici minimalizată.

Masajul în perioadele de tranziţie – în repaus activ şi pasiv.

Dacă până nu demult în multe sporturi desfăşurarea antrenamentelor specifice era

dependentă de factorul climă, astăzi acest handicap a fost depăşit în multe ţări civilizate ale
lumii, astfel, fie s-au creat condiţii artificiale de pregătire, posibile datorită tehnicizării care
s-a impus în lumea sporturilor, fie s-au „mutat” antrenamentele în zone geografice unde pot
fi valorificate aspectele locale ale climei; şi într-un caz şi în celălalt sunt necesare cheltuieli
mari. Obiectivul primordial în aceste perioade îl reprezintă pentru sportiv menţinerea unei
condiţii fizice cel puţin staţionare şi preîntâmpinarea efectelor negative ale inactivităţii
prelungite ( creşterea ponderală, modificarea compoziţiei corporale, reducerea mobilităţii
articulare, scăderea capacităţii de adaptare la efort etc.). Acest lucru este realizabil prin
practicarea gimnasticii care oferă cea mai vastă gamă de exerciţii şi a masajului şi
automasajului. Masajul se va efectua în strânsă legătură cu exerciţiile de gimnastică de
întreţinere sau independent de acestea şi va putea fi general sau parţial, ritmul de aplicare
fiind de 2-3 ori pe săptămână. Deosebit de avantajos pentru sportiv este cunoaşterea şi
practicarea AUTOMASAJULUI, care îi oferă posibilitatea dozării şi gradării procedeelor în
funcţie de sensibilitatea proprie, pentru a-şi menţine buna condiţie fizică. Fie că este
beneficiarul masajului sau automasajului, sportivul urmăreşte efectuarea profilaxiei
modificărilor induse de sedentarism: creşterea în greutate, scăderea supleţei corpului,
reducerea mobilităţii articulare. Astfel, reluarea antrenamentelor îl va găsi pe sportiv într-o
condiţie fizică bună, ceea ce îi va permite organismului său readaptarea rapidă la efortul
intens şi susţinut pe care acesta îl implică.

Masajul pregătitor pentru competiţie

Îndeplinirea obiectivelor antrenamentelor cotidiene, săptămânale, de mezociclu, favorizarea

şi realizarea obiectivelor competiţionale. Cu câteva zile înainte de competiţie – metodica
modernă de antrenament operează câteva modificări în ceea ce priveşte relaţia intensitate –
volum, cât şi relaţia efort specific – efort nespecific ( se produce creşterea intensităţii şi a
cuantumului efortului specific ). În acest context se va pune accent pe pregătirea psihologică,
dietă, pe susţinătoarele de efort şi nu în ultimul rând, pe mijloacele de refacere care vor fi
intensificate atât pe plen cantitativ, cât şi calitativ, ele căpătând o formă de specificitate.
Rolul masajului este indiscutabil.
Înaintea startului – într-o probă de performanţă sau într-o competiţie la unii sportivi pot apare
„ bariere psihice”, urmate de „ bariere” motrice, inerţia, apatia precompetiţională fiind
datorată unui nivel prea ridicat de aspiraţie ( supramotivaţie sau fricii de eşec de accident, etc
); alţii, dimpotrivă, sunt nervoşi au „ febră de start”. Trebuie adăugate, de asemenea,
condiţiile variate ale terenului şi instalaţiilor, valoarea şi numărul concurenţilor, starea
vremii.
Toate aceste situaţii determină scăderea capacităţilor funcţionale fizice şi psihice. Utilizarea
şi eficienţa muncii în echipa medic-antrenor, psiholog-maseur, se impune în aceste condiţii
cu acuitate. „ Criza de adaptare” la stress-ul competiţional afectează nu numai sfera psihică,
ci şi pe cea neuro-musculară, endocrino-metabolică şi cardio-respiratorie, sportivul
prezentând un fel de inerţie, manifestată prin discordanţa între efortul de voinţă şi încetineala
răspunsurilor musculare şi vegetative. Aceste tulburări de adaptare trebuie sesizate şi
îndepărtate înainte de start. În caz contrar, rezultatele obţinute în concurs vor fi sub aşteptări

28
sau dacă sportivul se forţează, pot apare accidente grave constând în contracturi şi întinderi
musculare, smulgeri sau rupturi de tendoane sau ligamente.
Mijloacele de prevenire ale acestor neplăcute situaţii constau din executarea unor „mişcări de
încălzire”, alături de un masaj sau automasaj supranumit în acest context „masaj de
încălzire” ( masaj pregătitor ). Acest masaj va fi individualizat în funcţie de starea psihică a
concurentului. Astfel, în cazul în care sportivii se găsesc într-o starea de apatie se va apela la
procedee stimulatoare, prin definiţie ( fricţiune, frământat, tapotament ), sau la neteziri
efectuate cu ritm şi intensitate crescută; durata aplicării acestor manevre, energice, va fi
scurtă; ele se vor adresa unor suprafeţe limitate şi anume grupurilor musculare care vor fi
solicitate şi care necesită o pregătire adecvată, în vederea susţinerii efortului, care se va
declanşa odată cu startul.
Starea de încordare, stress-ul precompetiţional vor beneficia de un masaj calmant care va
consta din manevre uşoare şi superficiale, aplicate lent, pe o perioadă lungă şi pe o suprafaţă
corporală cât mai întinsă ( efectele vor fi calmante, liniştitoare pentru sistemul nervos şi
miorelaxante, decontracturante pentru muşchi ).
Există şi o a treia categorie de sportivi – echilibraţi din punct de vedere psihic – cunoscută
sub denumirea „ gata de luptă”. Aceştia vor beneficia de un masaj uşor excitant, al cărui scop
va consta în menţinerea organismului într-o stare optimă de desfăşurare a proceselor psiho-
fizice, în valorificarea formei sportive, pentru evidenţierea măiestriei sportive şi a calităţii
pregătirilor anterioare competiţiei.
Masajul precompetiţional va fi întotdeauna parţial şi la nevoie se poate aplica chiar şi peste
trening, pe teren. După şedinţa de masaj, sportivul, fie că începe exerciţiile pregătitoare, care
întregesc efectele masajului, fie că intră imediat, sau după o foarte scurtă pauză, în proba
propriu zisă sau în competiţie. Masajul si uneori automasajul pregătitor, coroborat cu
psihoterapia ( sugestia, autosugestia ) urmăresc obţinerea stării de „acord perfect” al
funcţiilor organismului pentru a-i permite acestuia un răspuns prompt şi eficient la efortul ce
urmează a fi efectuat. Sunt ramuri sportive în care competiţiile se desfăşoară în serii sau faze
( în probele eliminatorii sau în fazele semifinale şi finale ), reprize sau etape ( la box,
ciclism, lupte ) ori la probe combinate ( la triatlon, pentatlon, decatlon ), în pauzele cărora se
va practica masajul sau automasajul cu dublu scop: pentru refacerea organismului după
efortul depus în proba respectivă, dar şi pentru pregătirea sportivului în vederea efortului pe
care urmează să-l depună în proba următoare. Acest tip de masaj se mai numeşte „ masaj de
recondiţionare” sau „masaj de antract”. Deci, „ antractele” dintre probe vor fi folosite în mod
util în vederea combaterii stării de oboseală, sau în tratamentul unor leziuni uşoare, care s-au
produs în timpul probei anterioare, dar şi pentru menţinerea ori creşterea randamentului în
proba următoare, în aceste cazuri, masajul se va practica strict individualizat, ţinând cont şi
de caracteristicile efortului din probele respective. Trebuie reţinut că înainte de competiţie cu
20- 24 ore, masajul general ( forma extinsă sau redusă ) va fi obligatoriu oprit.

Masajul de refacere după probele sportive sau după competiţie

Refacerea are în vedere acea componentă a antrenamentului sportiv, care foloseşte în mod
raţional şi dirijat o serie de mijloace metodico-pedagogice naturale sau artificiale provenite
din mediul exterior sau intern ale organismului, în scopul reeditării homeostaziei de
dinaintea efortului şi mai ales, dacă este posibil, depăşirea acestui nivel prin realizarea
„supracompensării funcţionale”. Refacerea se adresează unor organisme integre din punct de
vedere morfologic şi funcţional; ea trebuie să se supună unor anumite legităţi fiziologice, în
sensul că se va realiza gradat, progresiv, sistematic folosind excitanţi variaţi, eficienţi,
maximali ca efecte; refacerea dirijată nu se substituie refacerii naturale, fiziologice ci o
compensează, o întăreşte, o accelerează. Mijloacele ajutătoare au căpătat în zilele noastre o

29
importanţă tot mai mare transformându-se de multe ori în condiţii pentru obţinerea
performanţei. Amintim aici necesitatea refacerii, în primul rând după eforturile caracterizate
de volum şi intensitate ridicată – maximale şi supramaximale, desfăşurate în lecţii care se
succede la intervale de timp tot mai scurte, care pentru a fi realizate implică măsuri de
„reconstrucţie” şi „ reorganizare” a organismului, pe toate planurile funcţional, biochimic,
psihic etc. În condiţiile în care se desfăşoară mai multe lecţii de antrenament pe zi ( 5-6 ore
de efort sau mai mult ) capacitatea de refacere a organismului este determinată în primul
rând din punct de vedere genetic, dar aceasta poate fi ajutată din exterior în mare măsură,
prin folosirea procedeelor de refacere cunoscute ( balneofizioterapice, farmacologice,
dietetice, psihoterapice ), adresându-se sferelor neuromusculare, neuropsihice, endocrine,
metabolice şi cardiorespiratorii. Masajul prin procedeele sale, se integrează organic în aceste
măsuri de refacere, constituind un sistem individualizat şi diferenţiat de la un sport la altul,
în cadrul concepţiei de refacere a organismului. Din acest motiv, masajul trebuie înţeles ca
un element al sistemului de refacere, fiind condiţionat de celelalte mijloace şi condiţionându-
le în acelaşi timp. Abordarea în acest context a masajului îl transformă într-un procedeu cu
implicaţii morfofuncţionale şi psihice notabile. Refacerea s-a extins mult în sportul de
performanţă, eficacitatea ei regăsindu-se în rezultatele obţinute dar, mai ales, în longevitatea
sportivă şi păstrarea stării de sănătate. După, probele sportive de performanţă, sau după
competiţii masajul se aplică, atât în scopul înlăturării stării de oboseală fizică şi psihică cât şi
pentru tratarea eventualelor leziuni produse. Se apreciază că trebuie acordată cel puţin tot
atâta atenţie pentru refacerea după concurs, cât şi pentru pregătirea lui. O refacere promptă,
corectă, individualizată ( în funcţie de natura efortului şi de particularităţile subiectului )
reprezintă prima măsură luată pentru pregătirea concursului următor. Masajul nu se va aplica
în ziua încheierii competiţiei. Abia a doua zi, când indicii fiziologici au revenit la valorile de
repaus, sportivul va beneficia şi de această formă de refacere în cadrul unui program
complex, în care se va urmări restabilirea indicatorilor metabolici, a celor neuro-endocrino
hormonali şi enzimatici. În aceste condiţii refacerea trebuie obligatoriu dirijată de către
medic

Întrebări:
1. Care sunt metodele utilizate pentru masajul înainte de antrenament şi cum se
efectuează acesta ?
2. Care este tehnica şi metodica efectuării masajului de antrenament ?
3. Care este obiectivul principal în perioadele de tranziţie – rolul şi metodica
utilizării masajului şi automasajului în aceste perioade ?
4. Care sunt tulburările de comportament ce pot să apară la sportiv
precompetiţional, înainte şi în timpul competiţiei – locul şi rolul masajului în
aceste împrejurări ?
5. Ce înţelegeţi prin REFACERE – locul şi rolul masajului în cadrul concepţiei de
refacere a organismului ?
CURS 6.
APLICAŢIILE MASAJULUI ÎN DIFERITE TIPURI DE EFORT ŞI DIFERITE
SPORTURI

Rezumat:
Cursul prezintă o sistematizare a sporturilor în funcţie de: sistemele biologice, sursele de energie şi
calităţile motrice predominante şi în acest context rolul şi locul masajului

30
Cuvinte cheie: Neuromuscular, Neuropsihic, Endocrinometabolic, Cardiorespirator, Efort aerob ,
anaerob şi mixt

APLICAŢIILE MASAJULUI ÎN DIFERITE TIPURI DE EFORT – Manevrele masajului

şi efectele sale, cu caracter general, au fost prezentate în paginile anterioare, însă ele se
diferenţiază de la o ramură de sport la alta şi de la un tip de efort la altul. Din aceste
considerente şi mai ales pentru a stabili cu cât mai multă precizie direcţiile de acţionare ale
masajului, se impune, în primul rând, o sistematizare a ramurilor de sport, după criterii
adecvate scopurilor urmărite. Având în vedere că masajul are efecte mobilizatoare, atât pentru
sfera morfologică, cât şi pentru cea funcţională şi biochimică, considerăm că o singură
clasificare a sporturilor, după un singur criteriu, nu cuprinde toate caracteristicile ramurilor şi
deci se impune stabilirea mai multora, pe care le prezentăm în continuare.

A. Sistematizarea sporturilor în funcţie de sistemele biologice solicitate în efortul

fizic, se prezintă astfel:
– Sporturi predominant neuromusculare: gimnastica, haltere, lupte, judo, rugby, tenis
de masă atletism ( semifond, aruncări );
– Sporturi predominant neuropsihice: jocuri sportive ( baschet, handbal, bob popice,
schi, şah, tir, atletism ( probe de sărituri şi viteză );
– Sporturi predominant endocrinometabolice: canotaj, biatlon, înot, tenis de câmp
etc;
– Sporturi predominant cardiorespiratorii: caiac- canoe.

Bineînţeles că solicitările sferelor amintite de cele mai multe ori se întrepătrund deci nu se
poate face o determinare netă între grupele de sporturi amintite.

B. Un alt criteriu care stă la baza efortului fizic este reprezentat de sursele de
energie necesare susţinerii efortului; astfel deosebim:
- Eforturi anaerobe-( până la 2 min. ) care utilizează ca sursă de energie A.T.P. –ul şi C.P.
–ul din rezervele musculare; ele solicită organismul din punct de vedere al sferelor
neuromusculară, neuropsihică şi endocrinometabolică.
- Eforturi aerobe- ( peste 5 min. ) având ca substrat energetic A.T.P.- ul rezultat din
fosforilarea oxidativă a glucidelor şi lipidelor, interesează sferele metabolică,
cardiorespiratorie şi neuromusculară.
- Eforturi mixte- ( între 90 sec. – 4-5 min. ) determină solicitarea sferelor neuropsihică,
neuromusculară, cardiorespiratorie şi metabolică având ca substrat energetic toate sursele
primare A.T.P., C.P, Glicogen şi altele.
- Eforturi neuropsihice – cu solicitarea sferelor neuropsihică şi neuromusculară.

Luând în considerare solicitarea majoră indusă de efort, refacerea funcţiilor afectate trebuie să
se realizeze cu mijloace accesibile şi eficace. Refacerea dirijată intra şi post efort îşi păstrează
întreaga valabilitate. Schemele de refacere după efort şi sistematizările indiferent de natura
programului de recuperare, cuprind ca mijloc de refacere masajul, a cărui durată depinde de
natura efortului. Astfel, după eforturi prediminant anaerob, masajul se aplică pe o perioadă de
15 min. –manual sau 10 min. – instrumental ( vibromasaj, hidromasaj sau presomasaj ) ; este
de preferat masajul manual el se execută cel puţin o dată pe zi. Se vor aplica acele manevre cu
efect sedativ, calmant, miorelaxant analgetic şi decontracturant, care asigură o ameliorare a
circulaţiei musculare o creştere a metabolismului fibrelor musculare şi nu în ultimul rând, o
mai bună eliminare a produşilor toxici acizi. De asemenea, se va folosi şi tehnica masajului

31
reflex segmentar ( masajul pe grupe musculare simetrice, pe musculatura supraiacentă sau pe
musculatura antagonistă ). De două ori pe săptămână, în cadrul unor şedinţe de antrenament
de refacere, se vor include într-o ordine logică toate mijloacele de refacere de care beneficiază
efortul predominant anaerob. După eforturile predominant anaerobe ( care solicită sferele
cardiorespiratorie, metabolică şi musculară ) timpul afectat masajului va fi de 10 min. ( în
cazul în care se aplică manual ) şi 6 min. ( în cazul celui instrumental ) şi va consta din hidro
şi vibro masaj, acesta se va efectua zilnic, după fiecare antrenament.
De două ori pe săptămână în cadrul antrenamentelor de refacere, durata procedurilor de masaj
manual va creşte la 20 min. şi la 10 min. , în cazul în care se aplică masajul instrumental. În
cazul eforturilor de tip mixt ( aerob-anaerob şi neuropsihic ) masajul manual, cât şi cel
instrumental, se vor aplica pe o perioadă de 10 min.
Indiferent de natura efortului, masajul zilnic, după antrenament, poate fi înlocuit de
automasaj, care oferă avantajul dozării procedeelor la necesităţile proprii, la sensibilitatea
corpului, la realizarea unei bune coordonări între mişcările membrelor superioare şi mişcările
de respiraţie, urmate de îmbunătăţirea coordonării generale, a controlului asupra respiraţiei
( aspect deosebit de important pentru sportivi). În cadrul antrenamentelor bisăptămânale de
refacere se va prefera, în schimb, un masaj general efectuat de un cadru de specialitate. De alt
fel, se recomandă desfăşurarea antrenamentelor de refacere la indicaţia şi sub supravegherea
personalului medico sportiv. Fără a exagera valoarea masajului, putem totuşi afirma că acesta
are influenţe favorabile asupra factorilor performanţei: funcţiilor neuromusculare,
neuropsihice, prevenind instalarea precoce a stării de oboseală.

C. Sistematizarea ramurilor de sport se realizează şi în funcţie de calităţile motrice

predominante, astfel:
- Eforturi de viteză;
- Eforturi de forţă;
- Eforturi de rezistenţă;
- Eforturi de îndemânare.

Masajul în probele de viteză

Viteza este o calitate motrică deosebit de importantă în toate ramurile de sport în care
implicarea ei se efectuează ca atare sau în combinaţie cu alte calităţi ( rezistenţă, forţă etc. ).
Probele de viteză sunt de regulă exerciţii ciclice care impun un simţ al vitezei, ritmurilor şi al
tempoului mişcărilor. În timpul desfăşurării lor, mobilitatea proceselor nervoase fundamentale
se evidenţiază în periferie, prin rapiditatea alternanţei ciclului contracţie-relaxare, a grupelor
musculare. Eforturile de viteză solicită în mare măsură şi aparatele cardiovascular şi
respirator. Probele tipice de viteză sunt: alergările pe distanţe scurte şi medii, săriturile cu
elan, unele faze din jocurile sportive, probele de înot de 25-50-100 m., etc. Caracteristica
acestora constă în faptul că organismul trece brusc de la starea de „repaus” la cea de maximă
solicitare, urmată de instalarea rapidă a oboselii. Aceasta poate genera uneori accidente
constând în contracţii, întinderi musculare sau chiar rupturi de tendoane, ligamente sau
muşchi. Solicitările bruşte ale aparatului cardiorespirator se manifestă prin: dispnee, palpitaţii
etc. În aceste condiţii, concomitent cu executarea unor mişcări de încălzire, se recomandă şi
efectuarea unui masaj pregătitor, constând din manevre cu caracter stimulator, excitant, pentru
prevenirea instalării „ crizei de adaptare la efort”, supranumită şi „ punct mort”. Obligatoriu,
la încheierea lecţiei de antrenament, dar nu mai devreme de 3-4 ore se va executa un masaj
liniştitor, care să favorizeze relaxarea musculară, eliminarea mai rapidă a cataboliţilor, efecte
care se repercutează asupra funcţiei marilor aparate şi sisteme ale organismului. În
concursurile în care se participă la mai multe faze cum sunt seriile, semifinalele şi finalele,

32
masajul se efectuează înaintea primului start urmând ca înaintea celorlalte starturi să se
execute doar câteva manevre. Acestea au rolul de „recondiţionare” sau de liniştire, de
readaptare şi reîncălzire. Probele de viteză repetate pot determina instalarea unor forme de
oboseală. Astfel, la nivel muscular, oboseala apare ca urmare a scăderii importante a
substratului energetic, care se manifestă prin alterarea profundă a proprietăţilor muşchilor,
creşterea tonusului muscular de repaus ( contractură musculară ) şi diminuarea randamentului
muscular. La nivelul S.N.C. , oboseala se exteriorizează prin nelinişte, agitaţie, scăderea
capacităţii de concentrare. În acest caz, masajul cu efect liniştitor, se va institui obligatoriu
asociindu-se şi cu alte mijloace de refacere.

Masajul în probele sportive de forţă

Forţa reprezintă o calitate motrică determinată în mare măsură de capacitatea de contracţie a

muşchiului. Amintim aici că dimensiunea transversală ( grosimea ) a fibrei musculare este
răspunzătoare de mărimea forţei. Prin efortul de forţă se acumulează în muşchi cataboliţi
rezultaţi mai ales din consumul de proteine, care pentru a fi eliminaţi implică mai multe
măsuri de refacere. Majoritatea procedeelor de forţă se repetă la intervale mai lungi sau mai
scurte în timpul cărora se produce relaxarea grupelor musculare, refacerea rezervelor
energetice care favorizează depunerea unor noi eforturi de forţă. Probele de forţă cer din
partea sportivului o pregătire de lungă durată în care încărcăturile progresiv crescânde sunt
urmate de hipertrofie musculară şi de creşterea forţei. Masajul ca mijloc de refacere după
antrenamentele de forţă este o regulă. El se poate aplica după unii de 3-4 ori pe săptămână,
alternativ cu automasajul, iar după alţii zilnic. Este obligatorie masarea tuturor grupelor
musculare indiferent dacă au fost sau nu solicitate în eforturile depuse, pentru menţinerea
funcţională a muşchilor şi combaterea stării de oboseală. Din această cauză şedinţele de masaj
sunt lungi. Cele de automasaj, în schimb, sunt scurte deoarece în cadrul lor se prelucrează
numai grupele musculare suprasolicitate. Se folosesc întotdeauna procedee puternice,
profunde şi reprezentate de fricţiune şi frământat, care trebuie să pătrundă în adâncul maselor
musculare, după care se recurge la manevre relaxatoare reprezentate de rulat şi cernut. Cu 20-
24 ore înaintea concursului se recomandă încetarea masajului de antrenament. Înaintea
probelor de forţă se va aplica un masaj pregătitor la nivelul muşchilor care vor fi solicitaţi
direct în efort. Acesta se va asocia cu mişcările de încălzire specifice probei. La nevoie se
poate folosi şi automasajul. Între probe sau la sfârşitul competiţiei se indică masajul de
refacere cu scopul înlăturării stării de oboseală şi a încordării psihice inerente. În anumite
cazuri, mai ales în momentele de cedare pot apare leziuni: întinderi, mici rupturi musculare şi
tendinoase, smulgeri fibrilare la nivelul inserţiilor. Terapia în aceste situaţii va consta din
masajul recuperator.

Masajul în probele de rezistenţă sau de lungă durată

Termenul general de rezistenţă se referă la capacitatea organismului de a efectua eforturi

aerobe în care este antrenată peste 2/3 din masa musculară a organismului. În acest context
sunt considerate probe de rezistenţă exerciţiile fizice ciclice, aciclice şi combinate, de
intensitate şi viteză medie care se desfăşoară în timp relativ lung într-un ritm lent. Pe acest
fond al efortului oarecum constant ca tempo şi metabolism, organismul are nevoie de rezerve
fiziologice şi metabolice, pentru a putea imprima efortului o intensitate mai mare. Astfel se
explică instalarea lentă şi tardivă a oboselii, secundară monotoniei efortului ( în marşuri,
crosuri, alergări pe distanţe lungi ). Antrenamentele în probele de rezistenţă reclamă o dirijare
competentă şi o urmărire a eficienţei acestora în echipă ( antrenor-medic-maseur-psiholog ).
Aplicarea masajului este deosebit de utilă atât după lecţiile de antrenament cât şi pentru

33
recuperare. Masajul de antrenament poate fi general şi constă din manevre lente de netezire,
fricţiune, frământat la care se adaugă rulatul şi cernutul. Sunt contraindicate manevrele de
tapotament.
În raport cu efortul depus se va prefera masajul general extins ( care se va desfăşura pe o
durată de 60-90 min. ) sau redus ( executat pe durata de 30-45 min. ) el se va aplica seara la
cel puţin 3-4 ore după efort. În probele de rezistenţă nu se indică automasajul. Sub formă
parţială masajul se poate aplica înaintea probelor, situaţie în care este util dar nu indispensabil.
Manevrele vor consta din neteziri scurte, fricţiuni profunde cu efect stimulator asupra
grupelor musculare. Unii autori recomandă înaintea probelor de rezistenţă efectuarea unui
uşor masaj abdominal constând din neteziri, fricţiuni şi presiuni vibrate, efectuate mai ales la
nivelul splahnelor ( ficat şi splină ) pentru a mobiliza sângele din depozite, pregătind astfel
organismul pentru efortul la care urmează a fi supus.
După încetarea probelor sunt necesare o serie de îngrijiri speciale deoarece solicitările fizice
se răsfrâng nu numai la nivelul musculaturii ci şi al aparatelor, sistemelor în general şi al
sistemului nervos în special. Astfel, se vor executa exerciţii de gimnastică respiratorie,
plimbări în ritm din ce în ce mai lent, până la normalizarea ritmului respirator şi cardiac. La
câteva ore după probe, când dispare încordarea neuropsihică şi neuromusculară se apelează la
un masaj general de refacere.

Masajul în sporturile şi probele caracterizate de îndemânare

Sporturi cum ar fi scrima, gimnastica, boxul, luptele, judo, jocurile etc. solicită indici sporiţi
de îndemânare. Această calitate psihomotrică exprimă capacitatea de activitate coordonată,
voluntară, precisă şi elastică a corpului, acţiuni motrice adaptate la cele ale adversarului,
capacitate anticipativă, echilibru. În acest context în care încordarea psihică, oboseala
nervoasă şi musculară îşi pun amprenta asupra performanţei sportive, masajul este mai indicat
ca oricând. El poate fi aplicat de un cadru specializat sau chiar de către sportiv.
Automasajul are indicaţia majoră în probele de îndemânare deoarece îi permite sportivului
prin aprecierea stării locale a muşchilor adaptarea manevrelor în raport cu necesitatea.
Extinderea masajului pregătitor va depinde de caracterul probei astfel încât el va fi limitat la
un masaj regional, segmentar sau va îmbrăca forma masajului general după cum efortul va
angrena anumite grupe musculare sau întregul corp. În cazul competiţiei masajul dintre probe
are o deosebită însemnătate şi se aplică cu dublu scop: de recuperare după solicitarea
precedentă şi de pregătire a sportivului pentru efortul pe care urmează să-l depună în proba
următoare. După competiţie masajul se va aplica pentru îndepărtarea stării de oboseală, cât şi
pentru refacerea eficientă a organismului, deziderat realizabil după scăderea prin repaus a
fenomenelor acute.

Masajul aplicat în diferite sporturi

Ca o regulă generală în cazul masajului aplicat în diferite sporturi trebuie acordată o

grijă deosebită muşchilor şi organelor direct implicate în efort.

Masajul în atletism- probele de alergări.

În probele de alergări solicitarea maximă este localizată la nivelul muşchilor posteriori ai

gambei ( moletului ) şi la nivelul rinichilor. În mersul normal, muşchii gemeni – dublaţi
posterior de solear – furnizează contracţii nesemnificative. Alergările determină contracţii
energice şi repetate ale muşchilor amintiţi întrerupte de scurte perioade de relaxare. Travaliul
efectuat de muşchii posteriori ai gambei este considerabil şi oboseala pe care o determină este

34
extremă. Un neantrenat care aleargă o distanţă prea mare are nevoie de două zile de refacere.
Pe măsura antrenării, atletul devine mai puţin sensibil la oboseală. În acest context, moletul
devine „ţinta” preocupărilor maseurului. El nu va aplica manevre stimulante înainte de efort,
ci va practica mai ales un masaj decongestiv după efort. Se va masa concomitent şi tendonul
lui Achile.
Regiunea renală oboseşte considerabil în alergări şi mai ales în probele de fond, datorită unei
contracţii statice permanente, care pe toată perioada efortului menţine corpul în echilibru.
Această contracţie statică duce la instalarea unei stări extreme de oboseală, care poate fi
combătută prin masaj aplicat pe masa musculară sacrolombară.
În privinţa articulaţiilor, solicitarea maximă este la nivelul piciorului anterior şi al gleznei.
Maseurul va aplica la aceste nivele procedeele indicate la masajul articular. În sfârşit un lucru
puţin cunoscut şi în consecinţă adesea neglijat se referă la faptul că o mare parte din alergători
nu au o capacitate pulmonară corespunzătoare marilor eforturi musculare pe care trebuie să le
efectueze. De aceea trebuie aplicat şi un masaj toracic concomitent cu exerciţii active şi
pasive de gimnastică respiratorie.

Masajul în nataţie

Nataţia este un sport care antrenează în activitate, de o factură moderată, ansamblul

musculaturii iar în cazul înotului sportiv şi atletic localizează eforturile în umăr şi coapsă.
Acestor două segmente ale corpului trebuie acordată o atenţie deosebită.
Nataţia de performanţă este un sport obositor. Contactul cu apa a cărei temperatură este
totdeauna inferioară celei a corpului, produce o vasoconstricţie periferică urmată de
acumularea sângelui la nivelul organelor profunde şi de creştere accentuată a travaliului
cardiac. Totodată pentru a se menţine în apă, înotătorul trebuie să-şi diminueze densitatea sa
totală conservând în plămâni cea mai mare cantitate de aer posibilă, toracele va fi aproape
blocat în inspir profund întrerupt de scurte expiraţii cu amplitudine redusă. În plus, înotătorii
sunt obligaţi să păstreze capul în imersie pe aproape toată durata probei.
În aceste condiţii, efortul fizic intens este stânjenit şi inima va fi cea asupra căreia se va
repercuta insuficienta oxigenare a sângelui. Nataţia sportivă, bine condusă, reuşeşte totuşi să
dezvolte remarcabil inima şi plămânii; acest sport nu trebuie practicat decât de indivizi robuşti
perfect dezvoltaţi.
Pentru înotători, masajul se va practica asupra umerilor, coapselor şi regiunii sacrolombare; în
al doilea rând se va efectua un masaj toracic prelungit, care va insista asupra coastelor în
expir. Va fi folosit masajul stimulant, decongestiv sau calmant, în funcţie de gradul de
antrenament. Masajul se va extinde şi asupra tricepsului brahial, muşchilor antebraţului,
pumnilor şi chiar mâinii şi va consta din fricţiuni, frământat, tapotament şi scuturatul
membrelor. Pentru muşchii sacrolombari şi spate se va prescrie un masaj constând din neteziri
şi frământări, manevre executate insistent.

Masajul în canotaj

Canotajul este un sport complet în care sunt solicitaţi toţi muşchii el antrenează eforturi
musculare considerabile în special asupra membrelor superioare. Maseurul are drept sarcină
îngrijirea muşchilor umerilor, braţelor, antebraţelor şi chiar a mâinilor. În funcţie de gradul de
antrenament al subiectului, masajul practicat va fi stimulant, decongestionant sau calmant. La
nivelul regiunii spatelui şi coapselor se vor efectua manevre de netezire şi frământat.

Masajul în jocurile sportive şi sporturile de luptă ( box, lupte, judo etc. )

35
Aceste sporturi au multiple caractere comune din punct de vedere al acţiunii asupra
organismului. Ele intervin asupra musculaturii impunându-i gesturi multiple imprevizibile ca
forţă şi direcţie. Violenţa activităţii determină o funcţionare intensă a inimii, plămânilor şi
rinichilor. Se remarcă, deasemenea, că practicarea acestor sporturi duce foarte rar la punerea
sportivului într-o starea de „condiţie perfectă”, cum vedem la alergări, unde întreaga masă
musculară este solicitată.
Sportivii de echipă sau din sporturile de luptă, chiar când participă la competiţii importante nu
acuză stări de încordare neuropsihică analoage celor din alergări. Deci, masajul calmant nu le
va fi niciodată necesar, ei având în schimb nevoie de un masaj stimulant înaintea competiţiilor
şi de unul descongestionant după aceea. Nu trebuie să uităm că o partidă de rugby, determină
chiar la sportivii antrenaţi veritabile dureri musculare produse de şocurile eforturilor bruşte.
Maseurul care îngrijeşte o echipă trebuie să execute masaje stimulante în perioada de
antrenament sau înainte de reprize şi descongestionante după. Este necesar să se execute un
masaj general extins insistându-se pe muşchii mai slab dezvoltaţi. Înaintea meciului, înainte
ca sportivii să intre pe teren în cazul jocurilor se va aplica un masaj stimulant rapid, insistând
pe mâini, muşchii anteriori ai coapsei regiunea sacrolombară şi umeri. În timpul partidei se
vor acorda îngrijiri sportivilor accidentaţi în vederea reluării locului în echipă. După partidă se
va efectua cu blândeţe un masaj decongestiv. Pentru boxerii de performanţă se obişnuieşte
acordarea unei îngrijiri minuţioase care poate fi efectuată chiar de doi trei maseuri. Pe
parcursul antrenamentelor boxerii abuzează adesea de masaj energetic stimulant, care de cele
mai multe ori îi oboseşte. Pe perioada meciului, în pauze, maseurul va tapota energic moleţii
şi câteodată îi va frământa. El va lovi deasemenea cu toată forţa toracele şi flancurile
abdominale. Se foloseşte cu rezultate bune şi efleurajul blând la nivelul coapselor, umerilor şi
regiunii posterioare a braţelor. În caz de lovitură dură primită, trebuie executat un efleuraj
circular, care încet încet va fi transformat în presiune forte. După meci se va executa un masaj
descongestionant obişnuit şi se vor trata eventualele contuzii.

Întrebări:
1. Care sunt motivele pentru care utilizarea masajului în sport impune
stabilirea mai multor criterii de sistematizare şi care sunt aceste criterii ?
2. Ce se înţelege prin viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare - reflectarea
acestora asupra organismului ( exemplificaţi cu probe tipice ) – rolul şi
locul masajului în aceste probe ?
3. Care este regula generală în cazul aplicării masajului în diferite sporturi –
exemplificaţi cu atletism, nataţie, canotaj, jocuri sportive, sporturi de
luptă ?

CURS 7.
GIMNASTICA RESPIRATORIE ŞI RESPIRAŢIA ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ
PROCEDEE ŞI TERAPII NATURISTE COMPLEMENTARE

Rezumat: Cursul prezintă sintetic scopul exerciţiilor de gimnastică respiratorie, influenţele pozitive ale
exerciţiilor fizice practicate sistematic asupra funcţiei respiratorii precum şi terapiile naturiste cu
posibilităţi de a amplifica efectele pozitive ale masajului.

36
Cuvinte cheie: Respiraţie, Capacitate vitală, Apiterapie, Balneologie, Fitoterapie, Hidroterapie,
Aromoterapie, Cromoterapie, Meloterapie.

GIMNASTICA RESPIRATORIE ŞI RESPIRAŢIA ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ

Gimnastica respiratorie constă în exerciţii de coordonare şi amplificare a mişcărilor

libere de respiraţie precum şi din stimularea şi antrenarea mişcărilor libere de respiraţie
prin mişcări pasive, active şi active cu rezistenţă ale toracelui şi trunchiului, membrelor
superioare şi inferioare. În gimnastica respiratorie mai sunt incluse şi unele procedee
speciale folosite pentru stimularea şi antrenarea acestei funcţiuni.
Prin exerciţii de respiraţie se urmăreşte: mărirea capacităţii vitale şi a ventilaţiei
pulmonare, creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii – toracice şi diafragmatice,
stimularea circulaţiei sanguine, precum şi prevenirea, corectarea şi tratarea unor
tulburări sau îmbolnăviri ale organismului.
Exerciţiile de respiraţie necesită poziţii stabile care au o bază mare de menţinere a
corpului. În vederea corectării unor deformaţii ale toracelui şi a coloanei vertebrale se
folosesc poziţii simetrice sau asimetrice. Respiraţia poate fi stăpânită, condusă şi controlată,
numai prin exerciţii libere de respiraţie, al căror ritm, durată şi amplitudine pot fi reglate.
Aceste mişcări libere pot fi însoţite de mişcări pasive, active şi cu rezistenţă, ale toracelui,
trunchiului şi membrelor.
Printre procedeele speciale de dezvoltare a respiraţiei sunt manifestările fonetice
( exerciţii de respiraţie fonetică ) şi muzicale ( gimnastica respiratorie muzicală ),
exerciţiile de respiraţie cu ajutorul spirometrului şi apneea voluntară.

Este cunoscut faptul că exerciţiile fizice practicate continuu şi sistematic exercită

influenţe pozitive asupra întregului organism şi deci şi asupra funcţiei respiratorii.
Aceste influenţe sunt în raport atât cu natura efortului, cât mai ales, cu locul unde el se
desfăşoară. S-a demonstrat practic că cea mai mare influenţă asupra capacităţii pulmonare o
au exerciţiile care necesită un efort muscular îndelungat şi care se execută în aer liber.
Creşterea capacităţii vitale este totodată legată de nivelul de dezvoltare a muşchilor
respiratori, iar la vârsta de creştere mai este legată şi de dimensiunile cutiei toracice.
Necesitatea de oxigen, la eforturi relativ egale depuse de copii de vârstă şcolară, creşte odată
cu greutatea corporală şi cu vârsta. Până la 12 ani, necesitatea de oxigen este relativ egală la
băieţi şi la fete. La fete cerinţele maxime de oxigen sunt atinse în jurul vârstei de 15-16 ani, în
timp ce la băieţi abia la 18-19 ani ( Harre ). În mod normal, numărul de respiraţii pe minut
este de 16-20 la persoanele care desfăşoară o activitate obişnuită. Frecvenţa respiratorie se
modifică la cei ce practică sportul,micşorându-se până la 8-10 respiraţii. Cei antrenaţi respiră
mai profund, ceea ce demonstrează că volumul lor respirator este mai mare. Capacitatea vitală
la cei antrenaţi ajunge până la 6-7 l. şi chiar mai mult, în timp ce la cei neantrenaţi se situează
la valori de 3,5 – 4 l. La cei antrenaţi capacitatea respiratorie poate ajunge până la 100-140l.
min., în timp ce la cei neantrenaţi se ajunge doar la valori ce nu depăşesc 50-70l.min. Aceste
valori ridicate la cei antrenaţi se obţin, în special pe seama creşterii profunzimii respiraţiilor şi
mai puţin prin intensificarea frecvenţei respiratorii. La cei neantrenaţi organismul caută să
facă faţă solicitărilor prin respiraţii rapide şi superficiale ( Barhad ). În aceleaşi condiţii de
efort, frecvenţa respiraţiei pe minut este mai redusă la indivizii antrenaţi, în raport cu cei
neantrenaţi, deoarece au o suprafaţă respiratorie a plămânilor mult crescută. Aceasta explică
de ce cei antrenaţi reuşesc să-şi asigure o cantitate mai mare de oxigen din aer şi să elimine un
volum corespunzător de bioxid de carbon.

37
Capacitatea de folosire a oxigenului este strâns legată atât de nivelul de funcţionalitate a
aparatului respirator şi cardiovascular, cât şi de modul în care se fac schimburile de gaze la
nivelul ţesuturilor. În cadrul eforturilor mari, capacitatea de captare a oxigenului de către
aparatul respirator este mai mare decât posibilităţile aparatului cardiovascular de a-l
transporta. Uneori la adolescenţi întâlnim situaţia în care inima, deşi ar avea posibilitatea de a
mări volumul de sânge pe care să –l pompeze în vase acesta nu poate fi prelucrat din cauza
plămânilor insuficient dezvoltaţi sau a imposibilităţii acestora de a absorbi oxigenul prin
ventilaţie din aer.
Se remarcă faptul că pe măsură ce starea de antrenament creşte, cheltuiala de energie necesară
pentru efectuarea aceluiaşi efort scade. Aceasta constituie un avantaj deosebit, întrucât
organismul s-a adaptat, ceea ce face ca acţiunea să fie mai economicoasă, mişcările mai
coordonate, iar funcţiile să se perfecţioneze.

PROCEDEE ŞI TERAPII NATURISTE COMPLEMENTARE

Pentru a-şi amplifica efectele pozitive, masajul poate fi asociat cu o serie de alte terapii şi în
special cu cele naturiste, cum ar fi:

Apiterapia – utilizarea unor produse apicole: miere, ceară, polen, nectar, lăptişor de matcă.
Cele mai utilizate (pentru unguente, împachetări etc.) sunt produsele ce conţin ceară şi venin
de albine.
Balneologia – utilizarea elementelor active ale staţiunilor balneoclimaterice (izvoare termale
şi minerale, nămoluri, climă etc.)
Fitoterapia – utilizarea unor plante întregi sau părţi ale acestora (flori, fructe, seminţe,
rădăcini) sub formă de ceaiuri, infuzii, inhalaţii, unguente, cataplasme.
Hidroterapia – utilizarea apei sub diferite forme (calde sau reci, complete sau parţiale,
simple sau cu adăugiri de săruri, infuzii etc.). De altfel, există şi o tehnică specială de
îmbinare – masajul acvatic. Noi ne vom referi cu precădere la câteva terapii accesibile ce
încap în “trusa” oricărui maseur şi anume aromoterapie, cromoterapie şi meloterapie.

AROMOTERAPIA

Considerăm adesea că simţul olfactiv ar fi un simţ minor mai ales în comparaţie cu

văzul şi auzul. Şi totuşi, el este extrem de important atât pentru natura umană cât şi pentru
întreg ansamblul existenţial. Este un complex sistem de informare şi comunicare ce asigură
procurarea hranei, apărarea sau reproducerea la un număr important de fiinţe de la insecte şi
păsări la peşti şi mamifere. Dar, de fapt, întreaga natură atrage sau îndepărtează prin
mirosurile ce le exaltă, urâte sau plăcute, primejdioase sau atractive toate reprezintă în fond
“semnale”.
Omul a reuşit să depăşească stadiul natural al acestui instinct, să-i dea noi
semnificaţii, să creeze şi să recreeze lumea mirosurilor şi chiar s-o ridice la nivel de “artă şi
ştiinţă”.
Fiecare organism, în general, sau fiecare organ, în special, emană mirosuri specifice
ce reflectă starea fiziologică, sănătatea sau boala. Respiraţia, transpiraţia, urina, fecalele,
sângele chiar au asemenea mirosuri. Rănile şi exemele se simt şi pe această cale. Chiar şi
frica îşi are “mirosul” ei sesizat bine de unele animale.
Medicinile tradiţionale dispunând de puţine tehnici de investigaţie utilizau din plin în
diagnostic acest evantai de mirosuri.

38
 Complexa relaţie între mirosuri şi stările psihofizice, relaţia dintre mirosuri şi diferite
plante “aromate” cu proprietăţile vindecătoare a dat naştere unei adevărate ştiinţe şi arte a
vindecării - “aromoterapia”.
Se consideră că sunt circa 200 “parfumuri” esenţiale. Numărul plantelor şi
ingredientelor cu proprietăţi aromoterapeutice este imens ca şi a posibilităţilor de folosire:
purificatoare, energizante, calmante sau erotice. Se pot induce prin inhalarea mirosurilor stări
pozitive meditative, transe de revelaţie sau dimpotrivă stări negative: anxietate, agresivitate.

CROMOTERAPIA SAU TERAPIA PRIN CULOARE

Cel mai important simţ al omului este desigur cel al vederii. Forma, mărimea,
aşezarea sau mişcarea obiectelor, lumea înconjurătoare are o importanţă biologică adaptativă
fundamentală.
Există, deasemenea, o strânsă legătură între radiaţia spectrală de lumină şi
funcţionarea optimă a unui organism. Omul este un “animal” diurn. Intensitatea luminii,
alternanţa ei, culorile sunt elemente esenţiale ale lumii fizice şi psihice.
- Lumina, soarele, albul, culoarea îi dau o stare de siguranţă şi de bine. Lipsa luminii,
negrul nopţii îi creează nelinişte, disconfort, spaime.
- Verdele pădurii sau al savanei înseamnă siguranţă şi hrană
- Culoarea roşie a flăcărilor distrugătoare sau a sângelui curgând dintr-o rană naşte teamă.
- Cu timpul, culorile, în afara faptului material al relaţiei lor cu obiectele, capătă şi o
importanţă psihologică şi simbolistică aparte ce presupune o adevărată artă sau ştiinţă
pentru a o putea descifra.
Putem vorbi de culori sacre: auriul – aura sfinţilor, albul imaculatei concepţii, azurul
populat de îngeri. Majoritatea cultelor abundă într-o simbolistică de culori. O mandală
tibetană este deseori o supercreaţie în acest sens.
Magia “albă” sau “neagră” are un adevărat cult al culorii. Galbenul aurului sau purpuriul
mantalei imperiale au devenit simboluri ale bogăţiei şi puterii.
Terapiile recomandă vin roşu împotriva anemiilor.
Treptat, culoarea în sine începe să fie tot mai mult o valoare abstractă dar şi o artă a
pictorilor, creatorilor de stofe, mătăsuri şi porţelanuri.
Ştiinţa modernă se apleacă tot mai mult asupra multitudinii de aspecte şi influenţe ale
lumninii şi culorii asupra organismului. Se studiază, de exemplu, ritmul circadian (alternaţa
zi - noapte) relaţie dintre câmpul electromagnetic al fiecărei culori şi corespondenţa
vibratorie a fiecărui organ, efectele asupra randamentului (ergonomie) etc.
Terapia prin culoare “cromoterapia” începe să fie tot mai des utilizată în special în
psihoterapie dar şi ca reglator al diferitelor funcţii.
Cu caracter strict informativ şi desigur extrem de sumar vom enumera câteva valenţe ale
culorilor asupra organismului.
ROŞU energizant şi stimulator. Are efect asupra termoreglării ridicând temperatura,
îmbunătăţeşte circulaţia. Recomandat în tratarea paraliziilor.Nu este recomandat în anxietate
şi tulburări emoţionale.În reflexologie se foloseşte cu precădere turcoazul.
PORTOCALIU este deseori asimilat ca simbol al energiei şi sentimentelor: strălucitor şi
limpede – vitalitate şi sănătate, închis- mândrie, etc. Este culoarea dominantă a chackrei
sacrale corelat cu organele reproducătoare feminine şi suprarenale. Culoarea bucuriei şi
dansului. Radiaţiile specifice sunt folosite în tratamentul pietrelor la rinichi, bronşită cronică,
spasme şi crampe musculare.

39
 GALBEN este simbolul minţii şi intelectualităţii în foarte multe culturi şi religii. Fiecare
nuanţă are totuşi o semnificaţie deosebită: auriu, corespunde sfinţeniei, galbenul pal unor
capacităţi intelectuale superioare, închis geloziei, mohorât- falsului optimism.
Fortifică nervii şi stimulează formarea unor înalte capacităţi intelectuale. Este culoarea
detaşării. Este activant al nervilor motorii şi poate genera energie la nivelul muşchilor.
Folosit în astenii musculare, parapareze, etc. Recomandat, deasemenea, în artrită şi
reumatism. Se pare că are efecte bune asupra pielii, în exeme, de exemplu, şi de aici şi
utilizarea unguentelor galbene în medicina tradiţională. Sau poate că “ceara” şi “florile” îi
dau aceste proprietăţi?
VERDE culoarea echilibrului, armoniei, simpatiei. Are proprietăţi antiseptice şi efecte
în dezintoxicare. Echilibrează corpul, energia şi spiritul. Se utilizează în ameliorarea unor
afecţiuni cardiace. Mai nou, s-a demonstrat că poate influenţa distrugerea celulelor
canceroase.
ALBASTRU simbolizează inspiraţia, devotamentul, pacea şi liniştea. Este, totodată,
culoarea meditaţiei şi vindecării. Albastrul limpede, profund, semnifică sentimentele
religioase, pal eteric- un ideal nobil, strălucitor-loialitatea şi sinceritatea. Încetineşte ritmul
cardiac şi intensitatea metabolismului. Dă senzaţia de extindere a spaţiului. Se utilizează în
tratamentul hipertensiunii, în palpitaţii şi insomnie. Calmant şi antiinflamator. Asociat cu
portocaliul, dă senzaţia de pace şi linişte.
VIOLET este considerată culoarea spiritualităţii, introspecţiei, demnităţii, inspiraţiei dar
şi a “dragostei de sine” şi a “narcisismului”. Este benefică în unele tulburări psihice cum ar fi
schizofrenia şi stările depresive puternice. Este folosit şi în calmarea crizelor de sciatică. Se
pretează la o serie de asocieri cu alte culori.
Cromoterapia se poate asocia cu alte tehnice psihoterapeutice, cu reflexologia,
kinetoterapia, meloterapia sau aromoterapia. Tehnica actuală pune la dispoziţie o multitudine
de mijloace: becuri colorate, vopseluri şi tapete, orgi de lumini, jaluzele, etc. Se pot adapta
cu uşurinţă la pacient, boală sau spaţiu.
Din păcate, tot această tehnică, prin excesul de televiziune color (inclusiv ecranul
calculatorului), haosul jocului de lumini din discoteci, sau unele săli de spectacol a creat o
nouă cromoterapie ale cărei efecte încă nu le putem evalua.

TERAPIA PRIN SUNETE ŞI MELOTERAPIA

În permanenţă suntem înconjuraţi de o baie de sunete, fiecare cu semnificaţia şi

importanţa lui, unele fiind zgomotoase ce ne trezesc spaime ancestrale: bubuitul tunetului,
vuietul furtunilor, urletele animalelor sau ţipetele oamenilor. Altele sunt armonii liniştitoare,
fonice: susurul izvoarelor, foşnetul frunzelor sau ciripitul păsărilor. Iniţiaţii sau
radiotelescoapele “aud” muzica sferelor. Deseori, însă, auzim nu numai sunetele lumii
exterioare ci şi a celei interioare: bătăile inimii, ţiuitul urechilor, gâfâitul respiraţiei, iar cu
aparatura modernă începem să “auzim” rezonanţa fiecărui aparat, organ sau ţesut. Dar, omul
a depăşit relaţia cu sunetul natural creând graiul articulat – limbajul şi muzica. De-a lungul
evoluţiei şi existenţei între toate aceste elemente şi starea noastră psihosomatică s-a creat o
legătură complexă. Arta vindecării a sesizat-o şi utilizat-o din cele mai vechi timpuri.
Incantaţii, descântece, mantre, litanii, tobe, fluiere sau clopoţei folosite de vraci, şamani sau
preoţi sunt prezente în majoritatea terapiilor tradiţionale. Zeii vindecători: Apollo, Orfeu,
Amon, Ra erau şi “zei muzicanţi”.
Medicii – preoţi antici din lumea greacă (asclepiozi) foloseau în tratamentul bolnavilor,
ierburile, gimnastica dar şi incantaţiile şi muzica. În evul mediu apar “medici muzicanţi”
ambulanţi.

40
Spitalele de psihiatrie din secolul al XIX – lea încep să utilizeze, empiric desigur,
meloterapia care în psihoterapia modernă a devenit o tehnică bine pusă la punct. Astăzi,
există în lumea întreagă instituţii, centre de cercetare, spitale sau cabinete ce se ocupă de
acest aspect. În SUA în 1950 s-a înfiinţat “Asociaţia Naţională de Muzico-terapie”. La
Salsburg, Paris, Stockholm ca şi în alte mari oraşe europene există centre experimentale ce
studiază psihologia muzicii şi meloterapia. Tratate, cărţi, ghiduri, discuri şi casete ne stau în
permanenţă la îndemână. Chiar şi alte spaţii de tratament încearcă să introducă o “ambianţă
sonoră”. În linii mari, se consideră că sunetul, în general, şi muzica, în special, pot acţiona:
- În plan somatic asupra funcţiilor vegetative, de exemplu sistemul respirator, circulator,
digestiv, endocrin, etc. dar poate influenţa chiar şi structura, din păcate, lumea civilizată
oferindu-ne mai mult exemple de poluare fonică prin care se realizează acest lucru.
- În plan psihic putând crea calm, linişte, deconectare, bucurie, extaz, reverie sau
dimpotrivă inducând încordare, excitaţie, nelinişte, agresivitate factori ce îi speculează
din plin o parte a muzicii uşoare moderne.
O analiză relativ exactă a efectelor sunetelor asupra organismului aşa cum se conturează, de
exemplu, în cazul cromoterapiei este mai greu de făcut. Avem 7 culori fundamentale şi
câteva zeci de nuanţe dar o infinitate de sunete şi tonuri. În linii mari, efectele
psihoterapeutice depind de:
- Ritmul de execuţie, de exemplu, cele regulate 2/4 – 4/4 au efect psihic tonifiant şi
energizant, cele neregulate 3/4 - relaxant;
- Tempoul – rapid este psihostimulator, lent este relaxant; sunetele grave sunt calmante,
cele înalte sunt excitante;
- Linia melodică joacă şi ea un rol esenţial, muzica de dans este energizantă, cea simfonică
calmantă;
- Muzica poate fi ascultată “pasiv” sau dimpotrivă însoţind o serie de mişcări de acţiuni de
muncă, luptă, dans, exerciţii fizice;
- Utilizarea muzicii în masoterapie este un exemplu de ascultare pasivă pe când în
kinetoterapie de ascultare activă.

Întrebări:
1. În ce constă gimnastica respiratorie, ce se urmăreşte prin exerciţiile de
respiraţie şi care sunt procedeele speciale de dezvoltare a funcţiei respiratorii ?
2. Care sunt influenţele pozitive ale practicării sistematice a exerciţiilor fizice
asupra funcţiei respiratorii ( date privind F.R., C.V., C.R., la antrenaţi şi
neantrenaţi ) şi care sunt avantajele ce decurg din aceste influenţe ?
3. Care sunt procedeele şi terapiile naturiste complementare a căror utilizare pot
amplifica efectele pozitive ale masajului şi în ce fel ?

CURS 8. EVALUĂRI ANALITICE ÎN KINETOLOGIE ( Evaluarea nivelului creşterii

şi dezvoltării fizice )

Rezumat: Cursul prezintă metodele şi criteriile de evaluare a creşterii şi dezvoltării fizice, strategiile
după care se desfăşoară şi finalitatea acestora

Cuvinte cheie: Examen somatoscopic, Examen antropometric, Stare de nutriţie

41
EVALUĂRI ANALITICE ÎN KINETOLOGIE

În literatura de specialitate din ţara noastră şi de peste hotare, creşterea şi dezvoltarea fizică
sunt tratate din două direcţii:
a. biologică, prin care se explică fenomenele de creştere şi dezvoltare
fizică, precum şi tehnicile de evaluare a acestora;
b. motrică, cu preocupare pentru perfecţionarea acestor procese prin
aplicarea exerciţiilor fizice după programe dirijate.

Creşterea şi dezvoltarea fizică pot fi aşadar definite ca elemente ale aceluiaşi proces
unic de creştere şi dezvoltare, de acumulări cantitative desfăşurate după o dinamică
calitativă specifică, cu interrelaţii şi interdeterminări care condiţionează ritmul şi
expresia somatică a unuia sau altuia dintre fenomene.
Procesele de creştere şi dezvoltare fizică sunt determinate de factori interni şi externi, cum ar
fi condiţionarea genetică, metabolismul, dar şi de exerciţiul fizic ca factor al mediului extern.
Unii cercetători, printre care şi dr. Miron Georgescu, consideră dezvoltarea fizică drept un
proces de schimbare a formelor şi proporţiilor corpului omenesc în perioada de creştere. La
rândul său, dr. Cl. Baciu prezintă exerciţiul fizic ca element cu influenţe deosebite asupra
organismului uman, asociat celor ale mediului.
Creşterea şi dezvoltarea corpului se desfăşoară continuu până la maturitate, dar intensitatea
proceselor şi fenomenelor ce le caracterizează scade treptat, pe măsură ce ne apropiem de
sfârşitul perioadei evolutive. La baza proceselor şi fenomenelor de creştere şi dezvoltare stau
legi biologice speciale, grupate de Adrian Ionescu şi Virgil Mazilu (1968) după diferite
criterii:
1. legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor;
2. legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare;
3. legea schimbării proporţiilor şi raporturilor dintre organism şi părţile sale
componente;
4. legea marilor alternanţe în creştere şi dezvoltare;
5. legea creşterii şi dezvoltării diferenţiate pe sexe.

Metode şi criterii de evaluare a creşterii şi dezvoltării fizice

Evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice constituie o acţiune de mare răspundere, deoarece din
evoluţia acestor procese se poate deduce dacă un subiect se încadrează în limite normale,
cunoscând că schimbările se produc în organism specific sexului şi vârstei. Măsurătorile
făcute la diferite date, etape sau la începutul şi finele unor activităţi arată variaţiile în
evoluţia fiecărui individ, punând în evidenţă dinamica proceselor de creştere şi dezvoltare
fizică.
EXAMENUL SOMATOSCOPIC are ca scop aprecierea creşterii şi dezvoltării fizice prin
observarea analitică, statică a aspectelor morfologice ale corpului - întreg şi pe părţi -,
completat în unele situaţii şi cu probe dinamice ale aparatului locomotor.

Examenul somatoscopic (inspecţie vizuală) se desfăşoară după o anumită strategie :

- Se analizează mai întâi caracterele globale şi apoi cele parţiale - Se începe cu înălţimea,
greutatea corpului, armonia dintre părţi şi întreg, atitudinea şi comportamentul motric;
- Se observă dacă procesele de creştere şi dezvoltare se desfăşoară în raport cu vârsta
cronologică;

42
- Se cercetează aspectele morfologice ale corpului, tegumentele, ţesuturile subcutanate,
muşchii;
- Se cercetează membrele superioare şi inferioare, observându-se asimetriile, deviaţiile şi
deformaţiile pe segmente ;
- Se observă subiectul în spatele cadrului antropometric, iar pentru o mai mare certitudine se
fotografiază.
Atitudinea sau ţinuta corpului se apreciază prin observarea poziţiei obişnuite a corpului în
stând: capul şi gâtul pe aceeaşi verticală ce trece posterior de apofiza mastoidă şi de
vertebrele cervicale, intersectează vertebra a VII-a (cervicală), trece anterior de vertebrele
dorsale, posterior în regiunea lombară, străbate joncţiunea lombosacrată, trece prin faţa
articulaţiei genunchiului, atingând solul înaintea maleolei externe.
Pentru aprecierea atitudinii corpului se poate folosi un fir cu plumb: subiectul fiind aşezat în
profil faţă de examinator, firul trebuie să treacă, imaginar, prin lobul urechii, mijlocul
umărului, mijlocul marelui trohanter, în spatele rotulei şi în faţa maleolei externe.
Examenul somatoscopic al elevilor în cadrul activităţii de educaţie fizică şcolară trebuie
să se încheie cu împărţirea subiecţilor în 3 grupe:
a. normal dezvoltaţi fizic, ale căror caractere
morfologice şi funcţionale sunt în
concordanţă cu vârsta;
b. cu atitudini deficiente sau deficienţe uşoare şi
medii, de fapt mici abateri de la normal ce
pot fi corectate prin mijloace adecvate,
specifice educaţiei fizice în şcoală;
c. cu deficienţe fizice accentuate, care trebuie
orientaţi pentru tratament în instituţiile
specializate.
Împărţirea subiecţilor în cadrul lecţiilor de educaţie fizică în două grupe- normal dezvoltaţi şi
cu deficienţe- implică tratarea diferenţiată a acestora, cel puţin în veriga de influenţare
selectivă a aparatului locomotor, a marilor grupe musculare.

Aprecierile globale iniţiale se orientează astfel:

- Dezvoltarea staturală (normal, sub sau hiperstatural);

- Greutatea şi raportul dintre greutate şi înălţime;
- Armonia dezvoltării fizice (dintre întregul corp si părţile lui componente; se apreciază
proporţionalitatea segmentelor corpului);
- Concordanţa dintre vârsta biologică şi cea cronologică;
- Atitudinea corpului.
Examinarea segmentară. Se observă întâi partea anterioară a corpului, în ordine: faţă, gât,
torace, abdomen, bazin, membre superioare şi inferioare. Aceleaşi segmente se examinează
din profil şi din spate, notându-se deviaţiile observate:
- Capul poate avea forme şi dimensiuni diferite;
- Faţa se examinează numai pentru aspectele deosebite ca: gura de lup, cicatricele,
paraliziile, defectele ochilor, urechilor, nasului;
- Gâtul normal dezvoltat, bine proporţionat cu capul, nu lung, scurt subţire, gros, înclinat
înainte, înapoi sau lateral, răsucit;
- Trunchiul se observă întâi în întregime şi apoi segmentar, analizându-se toracele şi
abdomenul în plan anterior şi spatele în plan posterior; bazinul se observă din profil. Se
apreciază apoi lungimea şi volumul trunchiului în raport cu capul şi gâtul şi cu membrele

43
 superioare şi inferioare. Se notează inegalităţile între cele două jumătăţi sau asimetriile
între trunchi şi membrele superioare.
- Toracele se apreciază global în ce priveşte proporţionalitatea comparativ cu restul
corpului: dacă este normal, lung sau scurt, larg, îngust, turtit, proeminent, plat, bombat,
conic asimetric;
- Abdomenul- formă, mărime, tonicitatea peretelui abdominal;
- Spatele- poate fi normal dezvoltat sau cu deficienţe.
La acest segment se urmăresc în special deviaţiile coloanei vertebrale, pentru a căror
cercetare se folosesc o serie de aparate:”conformatorul lui Cureton şi Gunby”, care prin
utilizarea unor tije montate orizontal, evidenţiază curburile coloanei şi punctele maxime ale
acestora; “spinograful”, care, cu ajutorul unor cursori, desenează pe o tablă traseul exact al
curburilor coloanei vertebrale. În aceeaşi categorie intră şi aliniometrul lui Howland, precum
şi mai multe aparate create de Demeny.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că una dintre tehnicile cele mai concludente din punct de
vedere practic pare a fi testul de apreciere a posturii în plan lateral şi anteroposterior. Pentru
aplicarea probei sunt necesare: un fir de plumb şi un ecran (Anexe - fig. 1). Subiectul se
aşază cu spatele înaintea firului cu plumb, iar examinatorul se situează la circa 2 m în spate,
de unde observă deviaţiile faţă de verticala respectivă. După ce notează deviaţiile laterale, se
trece la examinarea din profil, pentru depistarea deviaţiilor în plan anteroposterior. Subiectul
se aşază faţă de firul cu plumb după tehnica de mai sus.
Profesorul acordă câte o notă de 5, 3, sau 1 pentru fiecare segment al corpului- atât din
profil, cât şi din spate- din diagramele de evaluare a posturii, după care face suma acestora
(Anexe - fig.  şi 3). Segmentele corpului cuprinse în cele două diagrame sunt 6 la număr în
prima şi 7 în a doua, deci 13. Ca atare, minimum de scor pe care îl poate realiza un subiect
este de 13, iar maximum 65, ceea ce reprezintă o postură perfectă. În dreapta fiecărei
diagrame sunt trecute pe verticală, în căsuţe aşezate în scară, clasele de la a IV-a la a XII-a.
în spaţiul de sub cifrele respective se trec notele ce se acordă cu prilejul examinării.
De exemplu, un subiect din clasa a V-a a obţinut la examinarea din plan posterior notele:5
(cap drept); 3 (umăr uşor ridicat); 3 coloană uşor curbată-scolioză dreaptă în “c”) 3 (şold
uşor ridicat); 5 (picioare normale); 5 (boltă plantară normală); suma acestora este egală cu 24
puncte. La examinarea din profil a obţinut 5,3,3,3,3,5,5 şi un total de 27 puncte. Suma
punctelor la examinarea din spate şi din profil este deci egală cu 24 +27=51 puncte.
Prin intermediul acestui sistem de evaluare se exprimă cantitativ atitudinea corpului, ceea ce
oferă posibilitatea urmăririi longitudinale a acesteia pe parcursul a 9 sau 10 ani ori mai puţin.
Considerăm că proba se poate aplica cu bune rezultate în cercetarea unor grupuri mici de
elevi, deoarece necesită pentru fiecare subiect o fişă separată, plus cele două diagrame.

EXAMENUL ANTROPOMETRIC este o metodă de apreciere a creşterii şi dezvoltării

fizice, bazată pe măsurarea corpului omenesc ca un întreg şi a părţilor acestuia. Metoda
prezintă avantajul exprimării cifrice a rezultatelor, fapt care conferă un plus de obiectivitate
şi exactitate. În schimb, nu pune în evidenţă caracteristici şi deficienţe, de unde necesitatea
completării măsurătorilor antropometrice cu examenul somatoscopic.
În efectuarea măsurătorilor antropometrice se recomandă să se folosească pentru toţi
subiecţii aceleaşi instrumente şi cu precădere acele măsurători care au o stabilitate mai mare.
Greutatea corporală (G) este un indicator al creşterii cantitative a corpului. Greutatea
trebuie raportată la sex, vârstă, înălţime, şi la starea de nutriţie. Este un factor care se
modifică destul de repede, putând scădea sau creşte sub influenţa unor factori ca:
alimentaţia, efortul fizic, tulburările metabolice.
Subiecţii cu greutate medie, corespunzătoare vârstei lor se numesc normoponderali, cei cu
greutate peste medie- supraponderali şi cu greutatea sub medie- subponderali.

44
Statura sau înălţimea corpului, (I) - la unii autori talie este distanţa între creştetul capului
(vertex) şi tălpi, măsurată în poziţia stând. Se măsoară cu taliometrul sau cu o vergea gradată
fixată pe perete.
Statura este una dintre dimensiunile corpului caracterizată de o mare stabilitate; totuşi, după
un efort prelungit sau la sfârşitul zilei, se pot înregistra variaţii de 1-2 cm. subiecţii care
depăşesc înălţimea medie a vârstei se numesc suprastaturali sau hiperstaturali, cei care se
încadrează în medie- normostaturali, iar cei sub medie- substaturali. Cercetătorul Brugsch
împarte oamenii în hipersomi (peste 190 cm), normosomi (între 189şi 151 cm) şi hiposomi
(sub 150 cm).
La noi în ţară, pentru aprecierea înălţimii se foloseşte scara lui Rainer, cu următoarele
gradaţii:
- până la 159,9 cm- înălţime foarte mică;
-160-163,9-înălţime mică
-164-169,9-înălţime mijlocie
-170-179,9-înălţime mare
-peste 180-înălţime foarte mare.
În vederea dirijării corecte a subiecţilor către ramurile de sport în care pot da un randament
superior, Alexandrina Popovici foloseşte o scară, rezultat al cercetării a peste 50000 de
sportivi, examinaţi în mai bine de 20 de ani:
bărbaţi femei
-statură foarte mică 150,5- 157,4 140,5- 147,4
-statură mică 157,5- 164,4 147,5- 154,4
-statură medie 164,5- 178,4 154,5- 168,4
-statură mare 178,5- 185,4 168,5- 174,4
-statură foarte mare 185,5- 192,4 174,5- 181,4
Autoarea a folosit pentru realizarea acestei scări procentul distribuţiei normale, precizând că
în cadrul mediei plus şi minus o abatere standard au fost cuprinse peste 68% din cazuri.
Înălţimea corpului în aşezat sau bustul (B) este distanţa dintre linia ischioanelor şi vertex.
Se măsoară cu taliometrul sau cu vergeaua antropometrică.
Lungimea bustului variază cu vârsta, la fete fiind mai lung cu câţiva centimetri decât la
băieţi.
Lungimea membrelor superioare se măsoară cu o panglică metrică (de croitorie) de la
acromion la vârful degetului mijlociu.
Anvergura sau deschiderea braţelor, întinse lateral, paralel cu solul, se măsoară luând
distanţa dintre vârfurile degetelor mijlocii.
Lungimea membrelor inferioare se obţine simplu prin aflarea diferenţei dintre înălţime şi
bust.(MI=I-B)
Diametrul biacromial se determină cu ajutorul compasului antropometric, ale cărui vârfuri
se aşază pe marginea externă a acromioanelor.
Diametrul toracic transvers se măsoară din dreptul liniei medioaxilare, la nivelul curburilor
laterale maxime ale coastelor cu compasul antropometric.
Diametrul toracic anteroposterior se determină cu compasul- un vârf la baza apendicelui
xifoid, iar celălalt pe apofiza spinoasă a vertebrei ce se află la acelaşi nivel.
Perimetrul toracic (PT) atestă gradul de dezvoltare a cutiei toracice Şi se măsoară cu banda
metrică, măsurându-se până la 9 ani pe linia mamară, anterior şi sub omoplaţi în spate. După
această vârstă, la băieţi se măsoară sub relieful pectoral, iar la femei supramamar. Se
recomandă ca, în timpul măsurătorii, subiecţii să stea cu braţele lateral sau cu mâinile la
ceafă. Se poate măsura în respiraţie liniştită sau la sfârşitul unei inspiraţii profunde şi a
expiraţiei forţate, calculându-se şi diferenţa dintre cele două valori.

45
Perimetrele membrelor superioare şi inferioare se determină cu panglica metrică la nivelul
grosimii maxime a acestora.
Valorile recoltate prin măsurători antropometrice se valorifică superior atunci când sunt
incluse în diferite formule ce vizează evaluarea fenomenelor de creştere şi dezvoltare. În
acest fel sunt posibile comparaţiile între subiecţi sau grupuri de subiecţi având la bază criterii
obiective.
Aprecierea stării de nutriţie. Modul în care aportul alimentar corespunde cheltuielilor
energetice reprezintă starea de nutriţie. indicatorul principal este greutatea corpului, care se
măsoară dimineaţa, pe nemâncate, cu corpul gol.

Starea de nutriţie se apreciază prin două metode:

Aprecierea subiectivă are la bază observarea de către cadrul de specialitate a condiţiei
de nutriţie, prin luarea în discuţie a unei liste de caracteristice întocmite de Jean I. Boget
(1975), din care prezentăm câteva elemente.

Nutriţie bună Nutriţie slabă

1. Corp armonios dezvoltat 1. Creştere sub valorile normale ale vârstei
şi atitudine deficiente.
2. Valori medii ale înălţimii şi greutăţii 2. Greutatea corpului, redusă, sub 10% faţă
corpului. de normal.
3. Musculatură bine dezvoltată, cu tonus 3. Musculatură slabă şi moale, insuficient
ridicat (normal). reliefată.
4. Piele întinsă, cu o culoare sănătoasă 4. Piele flască, palidă ca ceara.
5. Un strat corespunzător de grăsime 5. Lipsa grăsimii subcutanate.
subcutanată. .
6. Mucoasele pleoapelor şi gurii de culoare 6. Mucoasele palide.
roz – roşiatică.
7. Ochi limpezi, fără cearcăne. 7. Ochi înfundaţi în orbite şi cu cearcăne
8. Expresie vioaie a feţei. 8. Expresie rătăcită, bătrânicioasă.
9. Capul sus, piept întins, umeri drepţi, 9. Cap înclinat, înainte, piept îngust şi plat,
abdomen supt. abdomen voluminos.

Ca orice metodă bazate observaţie, subiectivismul poate interveni într-o măsură mai
mare sau mai mică, dar pe măsură ce experienţa celui care observă se îmbogăţeşte, şi
obiectivitatea sporeşte.
Aprecierea obiectivă constă in exprimarea cifrică a stării de nutriţie a corpului, pentru
care se utilizează mai multe metode.
Principala metodă este cântărirea. Urmărirea greutăţii corpului, a dinamicii acesteia
oferă date deosebit de utile în interpretarea însăşi a stării de sănătate.
Cercetătorii din diferite ţări au elaborat tabele prin care se stabileşte greutatea optimă a
corpului pe baza valorii înălţimii, a sexului şi a vârstei. Se consideră că o persoană se
încadrează în normă dacă are o deviaţie de 10 –15% în limitele baremului stabilit. Utilizarea
acestor tabele prezintă unele dezavantaje, dintre care considerăm că ignorarea tipului somatic
este cel mai important.
Formula Pelidisi se utilizează luând în calcul greutatea (în g.) şi bustul (în cm.)

46
 10 xgreutatea
Pelidisi = 3  100%
bust
Un copil cu o nutriţie bună se apropie de 100, iar un obez de 110, copii slabi – între 88
şi 94. Un adult cu “Pelidisi” sub 100 este considerat slab.
Măsurarea plicii de ţesut adipos reprezintă o metodă cu un grad mai mare de exactitate
asupra cantităţii de ţesut adipos.

Întrebări:
1. Din ce puncte de vedere sunt tratate creşterea şi dezvoltarea fizică, definiţia,
factorii care le determină şi legile bilogice speciale după care se desfăşoară aceste
procese ?
2. Care sunt metodele şi criteriile de evaluare a creşterii şi dezvoltării fizice,
strategiile după care se desfăşoară, finalitatea şi orientarea aprecierilor la
examenul somatoscopic şi cel antropometric ?

Anexe –vezi planşele 1.2.3.

CURS 9
PRINCIPII GENERALE ÎN APLICAREA TRATAMENTULUI
POZIŢII FUNDAMENTALE ŞI DERIVATE UTILIZATE ÎN KINETOLOGIA
MEDICALĂ - TEHNICA ŞI METODICA EXERCIŢIILOR APLICATIVE

Rezumat :
Cursul prezintă principiile generale în asistenţa kinetică, poziţiile fundamentale şi derivate utilizate în
kinetologia medicală, tehnica şi metodica exerciţiilor aplicative

Cuvinte cheie: Principii, Kinetoterapie, Psihopedagogie

47
PRINCIPII GENERALE ÎN APLICA REA TRATAMENTULUI

Pentru ca asistenţa kinetică să fie eficientă, practicianul trebuie să respecte o serie de

PRINCIPII. Acestea sunt subordonate principiului de bază, valabil oricărei forme de terapie
conservatoare sau radicale; este vorba de principiul lui Hipocrate, părintele medicinii, sub
forma dictonului: „ Primum non nocere”, adică „ În primul rând să nu faci rău” Pentru
aceasta este necesară o pregătire corespunzătoare, teoretică şi practico-metodică, a
kinetoterapeutului. De asemenea, el trebuie să se afle într-un dialog permanent cu pacientul,
care va fi sfătuit să-l informeze asupra efectelor terapiei aplicate. Pentru siguranţa toleranţei,
kinetoterapeutul va urmări mimica pacienţilor săi deoarece mulţi dintre ei în speranţa unei
vindecări rapide şi complete suportă dureri intense. Acestea însă, declanşează reacţii de
apărare al căror tratament va fi mai dificil, prin complexitate şi durată.
Kinetoterapeutul trebuie să lucreze în colaborare cu medicul, din specialitatea afecţiunii de
care suferă pacientul pe care îl îngrijeşte, precum şi cu psihologul. Numai o abordare
INTERDISCIPLINARĂ, în echipă, a unei probleme atât de complexe, cum este terapia în
general şi cea kinetică în special, poate oferi rezultate bune şi implicit satisfacţii
profesionale. În acest context, toate principiile pe care le vom prezenta în continuare vor fi
subordonate principiului hipocratic; acestea sunt:
1. Stabilirea precoce a diagnosticului este de competenţa medicului specialist. În
privinţa tratamentului kinetic, însă, intervenţia sa se va limita la precizarea
obiectivelor recuperării, urmând ca programul propriu-zis să fie întocmit de
kinetoterapeut. Evaluarea periodică a eficacităţii terapiei se va realiza în echipă.
Precocitatea instituirii tratamentului este un principiu care derivă din promptitudinea
stabilirii diagnosticului. Temporizarea terapiei are ca efect prelungirea duratei
îmbolnăvirii şi scăderea eficienţei tratamentului prin apariţia unor reacţii sau atitudini
compensatorii.
2. Progresivitatea sau dozarea şi gradarea efortului este obligatorie şi de importanţă
hotărâtoare în actul recuperator. Se realizează în concordanţă cu toleranţa la efort a
pacientului; când capacitatea motrică este nulă, tratamentul kinetic începe de la zero.
Solicitarea va creşte raţional în privinţa numărului de repetări, a amplitudinii, a
vitezei mişcării şi a încărcăturii efortului. Cea mai mare greşeală pe care o poate face
kinetoterapeutul constă în suprasolicitarea bolnavului pentru depăşirea nivelului
funcţional de moment. Gradarea efortului are la bază reguli cunoscute: de la uşor la
greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut. Trecerea la exerciţii noi
sau combinate este posibilă după ce au fost bine învăţate cele vechi şi mai simple.
Progresivitatea se realizează ţinându-se cont de reacţiile fiziologice şi fiziopatologice
ale organismului. Astfel, când apar semne de neadaptare, trebuie scăzut numărul
exerciţiilor şi durata lor, prelungindu-se în schimb pauzele. Şedinţele se răresc sau se
amână, până la dispariţia completă a semnelor de oboseală sau de intoleranţă a
efortului. Când evoluţia este bună, se încearcă depăşirea valorilor funcţionale
anterioare îmbolnăvirii.
3. Individualizarea tratamentului are o deosebită importanţă, deoarece, ca şi în
medicină, tratăm bolnavi şi nu boli. Fiecare pacient are o reactivitate proprie faţă de
boală, deci bolile nu sunt identice la două sau mai multe persoane, ceea ce înseamnă
că nici tratamentul aplicat nu poate fi identic. Astfel, pacientul bolnav sau
convalescent va primi o prescripţie medicală în concordanţă cu natura şi faza bolii,
reactivitatea organismului şi cu prezenţa eventualelor complicaţii. De asemenea se va
ţine cont de particularităţile legate de sex, vârstă, profesie, temperament, condiţii de
viaţă, mediu etc. la femei se constată o recuperare mai rapidă a mobilităţii, iar la

48
 bărbaţi a forţei. Vârsta determină rezultate sigure şi mai rapide la tineri şi copii.
Posibilităţile intelectuale ale bolnavului au rol important în recuperare, nivelul ridicat
contribuind în mare măsură la atingerea obiectivelor urmărite.
4. Principiile psihopedagogiei sunt obligatorii – Convorbirea kinetoterapeutului cu
pacientul are rolul informării acestuia în legătură cu durata, scopul şi modul de
acţiune a mijloacelor folosite. Astfel, pacientul nu se va supune tratamentului pasiv şi
resemnat, ci va participa activ şi cu încredere. Unii dintre ei, cu afecţiuni care
necesită un tratament prelungit, din cauza efectelor care se induc lent, au o stare
psihică depresivă. Acestea sunt cazurile cele mai delicate, în care prezenţa
psihologului este obligatorie. În rest, psihologul poate fi suplinit de medicul specialist
şi de kinetoterapeut, care prin încurajări, sugestii, exemple pozitive pot crea stări de
bună dispoziţie şi încredere în rezultate.
Principiul conştientizării – presupune înţelegerea de către pacient a efectelor induse
de mijloacele utilizate şi a raţiunii pentru care se aplică într-o anumită succesiune.
Principiul activităţii independente - este obligatoriu; pacientul trebuie să repete şi
în afara şedinţelor din sala de recuperare, procedee metodice ( de exemplu contracţii
izometrice ), tehnici de psihoreglare sau exerciţii fizice cunoscute şi recomandate de
kinetoterapeut.
Principiul motivaţiei – presupune găsirea modalităţilor de a-l determina pe pacient
să vină cu încredere la tratament, să-şi dorească efortul fizic, să nu se sperie de acesta
sau de celelalte mijloace folosite cu alte cuvinte trebuie creată motivaţia internă.
Continuarea tratamentului până la recuperarea integrală este un principiu greu
de înţeles pentru mulţi pacienţi, care se consideră recuperaţi în momentul constatării
vindecării somatice. Aceasta însă, trebuie continuată până la obţinerea unei recuperări
complete, care include şi vindecarea funcţională. În nici o altă specialitate medicală,
întreruperea tratamentului nu are efecte regresive atât de evidente ca în
kinetoterapie.
Asocierea cu alte mijloace terapeutice optimizează eficienţa mijloacelor folosite,
confirmând tendinţa modernă de aplicare a unei terapii complexe. De multe ori,
kinetoterapia consolidează tratamente sângerânde, ortopedico-chirurgical sau
nesângerânde, medicamentoase, dovedind că este o verigă importantă în cadrul
terapiei coplexe.

POZIŢII FUNDAMENTALE ŞI DERIVATE UTILIZATE ÎN KINETOLOGIA

MEDICALĂ

Cercetările au subliniat faptul că exerciţiul fizic determină o remaniere continuă a

osteocitului-elementul fundamental al structurii osoase, în sensul unei ajustări, distrugeri sau
reconstrucţii concordante acţiunii mecanice.
În acest sens, unele poziţii şi mişcări care alcătuiesc exerciţiile fizice, prin acţiunile
mecanice imprimate asupra osului, pot fi folosite pentru creşterea în lungime şi grosime
a acestuia ( legea osteogenezei a lui Delpech şi Wolff ). Totodată, exerciţiile fizice
aplicate în prima perioadă a vieţii pot preveni şi corecta prin acţiune statică sau
dinamică deformaţiile osoase mult mai uşor decât în celelalte perioade ale vieţii.
Orice activitate cu caracter fizic-sub forma efortului static sau a mişcărilor cu amplitudine şi
intensitate diferită, constituie o solicitare specifică pentru muşchi. Prin solicitarea muşchilor
sau a grupelor musculare se îmbunătăţesc atât proprietăţile fiziologice ale muşchilor cât şi
calităţile lor fizice.

49
Astfel, volumul şi forţa musculară pot fi influenţate pozitiv de exerciţiile fizice executate
liber şi îndeosebi de exerciţii simple executate împotriva gravitaţiei precum şi de mişcările
legate de aparate a căror îngreuiere poate fi mărită progresiv.
Rezistenţa se dezvoltă printr-un număr mare de repetări a unor contracţii statice-izometrice
ca şi prin mişcări cu autorezistenţă sau împotriva unor rezistenţe manuale sau mecanice.
Elasticitatea muşchilor se păstrează sau se recapătă prin mişcări de pendulare sau împotriva
unei rezistenţe-executate excentric şi în afara segmentului de contracţie.
Una din cauzele cele mai frecvente ale deficienţelor fizice sunt tulburările de tonus
muscular. Executate metodic, exerciţiile fizice pot tonifica în condiţii de scurtare grupele
musculate hipotone-întinse, dar şi să alungească şi să relaxeze pe cele contracturate şi scurte.
De fapt, corectarea celor mai frecvente deficienţe fizice se bazează pe aceste efecte
morfogenetice de la nivelul muşchilor.
Exerciţiul fizic folosit în scop profilactic, dar mai ales corectiv influenţează nu numai
forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc, ci echilibrează concomitent funcţiile
fiecărui organ, realizând o stare de sinergie şi solidaritate funcţională.
În kinetologia medicală exerciţiile fizice urmăresc nu numai exercitarea, dezvoltarea şi
perfecţionarea funcţiilor motoare normale, dar mai ales reeducarea şi recuperarea celor
slăbite sau tulburate. În tulburările şi deficienţele aparatului locomotor, exerciţiul fizic dozat
şi gradat în concordanţă cu posibilităţile funcţionale ale deficientului, reeducă şi
perfecţionează calităţi motrice de bază, în special forţa, viteza, rezistenţa, supleţea şi
îndemânarea.
Efortul fizic chiar de intensitate mică, creează nevoia unui aport crescut de substanţe
nutritive, accelerând funcţiile respiratorii şi cardio-vasculare, absorbţia la nivelul
intestinului, nutriţia şi excreţia.
În fiziologia exerciţiilor fizice se aplică pe larg mecanismele complexe care dirijează
armonios aparatele şi sistemele organismului. Se poate afirma că exerciţiul fizic, repetat
metodic şi gradat după principii şi reguli bine stabilite în concordanţă cu vârsta, sexul dar
mai ales cu pregătirea anterioară a individului, îmbunătăţeşte funcţiile mari ale organismului.
Exerciţiul fizic are la orice vârstă, dar mai ales în perioada de creştere un puternic rol
educativ.
Sistemul nervos este educabil mai ales în sectorul neuromotor. Mişcarea repetată şi corectată
se perfecţionează nu numai printr-o reglare mai bună a lucrului grupelor musculare, ci mai
ales printr-un mai bun control psihoneuromotor. Stimularea simultană a factorilor morali şi
de voinţă contribuie substanţial la realizarea corectării atitudinilor greşite, la perfecţionarea
şi corectarea mecanismelor psihoneuromotorii.
În corectarea deficienţelor fizice, exerciţiul fizic este folosit atât sub forma exerciţiilor
statice cât şi a celor dinamice.
Exerciţiile statice corective constau fie din poziţii, fie din contracţii izometrice. În
kinetologia medicală poziţiile de lucru se împart în:
- poziţii fundamentale (stând, pe genunchi, aşezat, culcat, atârnat);
- poziţii derivate
După atitudinea corpului, în timpul menţinerii lor, poziţiile pot fi:
- corecte (cu o respectare a atitudinii normale);
- corective (când se realizează o corectare parţială a deficienţei);
- hipercorective (când se obţine nu numai corectarea poziţiei, dar chiar realizarea aspectului
invers al deficienţei).

POZIŢII FUNDAMENTALE FOLOSITE ÎN KINETOLOGIA MEDICALĂ

50
Poziţia stând (ortostatică)-este mult utilizată pentru corectarea deformaţiilor toracelui şi
spatelui, membrelor superioare şi inferioare, mai ales sub forma poziţiilor derivate.
Poziţia pe genunchi-se menţine mai greu cu trunchiul la verticală întrucât proiecţia centrului
de greutate pe suprafaţa de sprijin este dispusă excentric. Mai des întâlnită este poziţia pe
genunchi cu sprijin pe palme în corectarea deviaţiilor coloanei vertebrale şi a toracelui.
Poziţia aşezat -poate fi folosită ca poziţie iniţială pentru exerciţiile de trunchi şi membre
superioare, ca şi pentru efectuarea exerciţiilor de respiraţie diafragmatică.
Poziţia culcat şi poziţiile derivate (culcat facial, dorsal, lateral) - sunt folosite pentru
corectarea deficienţelor coloanei vertebrale şi spatelui, toracelui şi abdomenului, membrelor
superioare şi inferioare.
Poziţia atârnat-se foloseşte pentru corectarea deviaţiilor coloanei vertebrale şi spatelui,
deformaţiilor abdomenului, membrelor superioare şi inferioare.
În afara acestor poziţii, exerciţiile statice se mai pot folosi şi sub forma exerciţiilor
izometrice, adică menţinerea unei poziţii corective sau hipercorective mai mult timp,
împotriva gravitaţiei sau a altor rezistenţe.

TEHNICA ŞI METODICA EXERCIŢIILOR APLICATIVE

Exerciţiile aplicative se folosesc pentru educarea şi reeducarea deprinderilor motrice de bază.

Printre cele mai bune exerciţii aplicative, cu conţinut corectiv sunt exerciţiile de mers,
târâre, echilibru şi suspensiuni.
Exerciţiile de mers corective sunt incluse în partea introductivă şi finală a lecţiei de terapie
kinetică. Se vor folosi numai acele exerciţii de mers cu structură corectivă pentru deficienţa
primară (mers pe vârfuri pentru corectarea cifozei, mers cu genunchii îndoiţi trunchiul
vertical pentru corectarea lordozei).
Exerciţiile de târâre-se efectuează din poziţii cu bază mare de susţinere şi centrul de greutate
foarte aproape de baza de sprijin. Aceste poziţii permit o localizare precisă a exerciţiilor la
nivelul segmentului deficitar şi angrenează în lucru grupuri mari musculare. Exerciţiile de
târâre se execută din poziţiile fundamentale: culcat, pe genunchi şi aşezat, dar şi din poziţiile
derivate ale acestora executate simetric sau asimetric.
Exerciţiile de echilibru pot fi simple şi asociate cu purtări de obiecte uşoare, determinând o
solicitare simetrică a muşchilor antagonişti.
Suspensiunile se pot realiza pasiv prin susţinerea greutăţii corpului cu ajutorul diferitelor
aparate sau pot fi realizate activ prin forţa membrelor superioare.
Suspensiunile pot fi:
- complete - când se realizează pe verticală;
- incomplete - pe plan oblic sau cu sprijinul membrelor inferioare.
Suspensiunile active pot fi executate:
- simplu;
- combinate cu mişcări active (pendulări, răsuciri).
Exerciţiile de redresare constau din luarea unor poziţii corective sau hipercorective şi
menţinerea lor o perioadă de timp bine determinată. Ele se pot executa pasiv sau activ.
Redresările pasive se pot însoţi de tracţiuni şi presiuni imprimate asupra segmentului
deficient de către profesor sau unele aparate mecanice. Cele mai bune redresări pasive se
obţin din poziţia atârnat şi culcat.
Redresările active constau dintr-o autocorectare progresivă a atitudinii corpului imprimând şi
menţinând poziţii corective prin încercări repetate şi insistente. Ele contribuie la formarea
reflexului de atitudine corectă a corpului. Poziţiile cele mai indicate ale corpului pentru
executarea acestor exerciţii sunt poziţiile stând şi aşezat.

51
Întrebări:
1. Care sunt principiile care stau la baza tratamentului în asistenţa kinetică ?
2. Ce se urmăreşte prin intermediul exerciţiului fizic şi al efortului în kinetologia
medicală şi care sunt poziţiile de lucru fundamentale şi derivate ?
3. Care este tehnica şi metodica exerciţiilor aplicative ?

CURS 10.
COLOANA VERTEBRALĂ
DEFICIENŢE DE ATITUDINE GLOBALE LA PREŞCOLARI ŞI ŞCOLARI
( corectarea atitudinii global lordotică a lordozei şi a cifolordozei )

Rezumat:
Cursul prezintă informaţii sintetice cu privire la coloana vertebrală şi a modalităţilor de corectare a
deficienţelor globale ( global lordotică - corectarea lordozei şi a cifolordozei ) prin intermediul
exerciţiului fizic.

52
Cuvinte cheie: Coloană vertebrală, Deficienţe, Lordoză, Cifolordoză.

Coloana vertebrală constituie AXUL DE SUSŢINERE a întregului schelet al corpului. Ea

are forma unei coloane osoase, rezistentă şi flexibilă, situată pe linia mediană, în partea
posterioară a trunchiului. Are o lungime medie de 70 cm. la bărbat şi 60 cm. la femeie.
Coloana vertebrală este constituită din piese osoase care se numesc vertebre, între care se
găsesc formaţiuni fibrocartilaginoase numite discuri intervertebrale. Vertebrele dau coloanei
vertebrale rezistenţa prin care îndeplineşte funcţia de susţinere a greutăţii corpului, iar
discurile intervertebrale îi dau flexibilitatea care îi asigură mişcările.

SEGMENTELE ( REGIUNILE )COLOANEI VERTEBRALE :

1. Regiunea cervicală, formată din 7 vertebre;

2. Regiunea toracală ( dorsală ), formată din 12 vertebre;
3. Regiunea lombară, formată din 5 vertebre;
4. Regiunea sacrală, formată din 5 vertebre, sudate între ele;
5. Regiunea coccigiană, formată din 4-5 vertebre, sudate între ele.

Văzută din faţă, coloana vertebrală normală este perfect dreaptă. Văzută dintr-o parte, ea este
alcătuită din patru curburi fiziologice. Cele şapte vertebre cervicale formează o linie uşor
curbă îndreptată spre faţă ( curbură anterioară ). Cele douăsprezece vertebre toracice formează
o linie curbă îndreptată spre spate ( curbură posterioară ). Şirul vertebrelor lombare se
curbează spre faţă ( curbură anterioară ), iar vertebrele sacrale şi coccisul se curbează uşor
spre spate ( curbura posterioară ) ( fig.51 ). Întreaga coloană este ca un „S” dublu. Dacă
oricare dintre aceste curburi este mai mare sau mai mică decât ar fi normal, rezultă una din
stările patologice pe care le vom descrie în continuare:
LORDOZĂ. În această afecţiune, curbura anterioară a şirului vertebrelor lombare este
anormal de mare, iar pelvisul este împins în faţă ( fig.52 ). Văzută dintr-o parte, înclinaţia
normală a pelvisului este de treizeci de grade. Această înclinaţie creşte atunci când curbura
lombară se măreşte şi descreşte atunci când curbura se micşorează. În cazuri grave,
împingerea în faţă a pelvisului determină o apăsare pe vertebrele lombare şi produce lumbago.
În plus, ea poate apăsa pe vena renală, ducând la albuminurie. Totodată, slăbeşte muşchii
abdominali şi generează dureri în regiunea lombară.
CIFOZA ( cocoaşa ). Această stare, denumită uneori „umeri rotunzi”, rezultă din exagerarea

53
curburii posterioare a porţiunii toracice a coloanei ( fig.53 ). Dacă lucraţi vreme cu spatele
curbat, muşchii situaţi de ambele părţi ale vertebrelor toracice şi muşchii spatelui, în general,
se întind în mod constant, apărând rigiditatea şi scăzând puterea lor de contracţie. Muşchii din
faţă ai pieptului devin ţepeni din cauza contracţiei permanente. Dacă starea respectivă durează
prea mult, se ajunge la cifoză

Spate plat. În cazul acesta, curburile porţiunilor cervicale, toracice şi lombare sunt anormal
de mici, astfel încât, văzută dintr-o parte, coloana pare aproape dreaptă ( fig. 54 ). Aceasta
limitează flexia părţii superioare a corpului, provoacă rigiditatea muşchilor, a ligamentelor,
modifică echilibrul centrului de greutate al corpului şi generează dureri de spate şi în regiunea
lombară
Poziţie defectuoasă ( laxă). Curbura posterioară a vertebrelor toracice combinată cu curbura
anterioară a vertebrelor lombare ( fig. 55 )
SCOLIOZĂ. Curbarea coloanei vertebrale spre dreapta sau spre stânga se numeşte scolioză.
Curbarea care apare în perioada de creştere rapidă, în jurul vârstei de 15-16 ani, este
cunoscută sub numele de scolioză idiopatică ( fig. 56 )

54
Scolioza are drept cauză răsucirea anumitor vertebre. Dacă răsucirea este spre stânga, coloana
se va curba spre dreapta ( fig. 57 şi 58 ). Pe măsură ce malformaţia progresează, apare o ieşire
în afară a coastelor, care nu există niciodată în stare normală. Rigiditatea constantă a
muşchilor dintr-o parte sau alta a coloanei poate provoca acest tip de curbare anormală.
Excesul de greutate care apasă doar pe o singură parte a vertebrelor generează o deformare
care măreşte tendinţa de scolioză ( fig. 59 ).

DEFICIENŢE FIZICE DE ATITUDINE GLOBALE LA PREŞCOLARI ŞI ŞCOLARI.

Atitudinile deficiente globale sau totale ale corpului sunt abateri de la normal apărute
fie prin insuficienţă sau exces funcţional, fie prin dezechilibru sau asimetrie funcţională
a întregului aparat de susţinere şi mişcare.

55
Aceste abateri apar sub influenţa mai multor factori cum sunt: predispoziţiile ereditare, tipul
constituţional, tulburări ale motricităţii, deprinderi defectuos formate.
Atitudinile deficiente globale se pot observa în plan sagital (antero-posterior) şi în plan
frontal.
În plan antero-posterior se produc deficienţe de atitudine prin insuficienţă sau relaxare.
Aceste atitudini pot lua forme în extensiune sau predominant lordotică şi în flexiune sau
predominant cifotică.
În plan frontal se produc atitudini asimetrice prin înclinarea sau răsucirea corpului într-o
parte sau cealaltă apărând o formă scoliotică a trunchiului.

Atitudinea global lordotică se caracterizează printr-o uşoară accentuare a curburii coloanei

vertebrale lombare care se poate întinde în sus cuprinzând o parte a coloanei dorsale şi
uneori spatele în întregime. Examinând în faţă, în sens compensator, umerii sunt traşi înapoi,
toracele şi abdomenul proemină înainte, bazinul este înclinat mult sub linia orizontală.
Membrele inferioare sunt întinse, uneori genunchii fiind în hiperextensie. Este atitudinea
frecvent întâlnită la copii, dar şi la adolescenţii slabi, cu musculatura abdominală atonă, cu
bazinul mult înclinat sub orizontală.

CORECTAREA ATITUDINII GLOBAL LORDOTICĂ - Scopul exerciţiilor corective:

- Formarea reflexului de atitudine corectă a corpului în ortostatism şi în acţiunile dinamice;

- Corectarea şi redresarea curburii lordotice prin tonificarea şi scurtarea muşchilor
abdominali hipotonici şi lungirea muşchilor sacrolombari;
- Redresarea bazinului mult prea înclinat înainte şi a genunchilor hiperextinşi;
- Corectarea poziţiei capului şi gâtului, dezvoltarea toracelui.

Mijloace folosite:
Exerciţiile statice cele mai indicate sunt poziţiile aşezat ( şezând ), culcat şi atârnat. Se
folosesc mai puţin poziţiile stând şi pe genunchi, care sunt în general lordozante.

Exerciţiile dinamice cele mai indicate sunt:

- Exerciţiile de trunchi (îndoiri laterale, răsuciri executate simultan cu flexiunea trunchiului);
- Exerciţiile de membre inferioare şi superioare;
- Exerciţii aplicative: mers corectiv, târâre, suspensiuni, echilibru;
- Exerciţii de respiraţie executate din poziţii corective pentru prevenirea lordozei;
- Exerciţii de redresare a trunchiului şi mai ales a bazinului executate pasivo-activ sau activ;

CORECTAREA LORDOZELOR - Scopul exerciţiilor corective.

- Redresarea coloanei vertebrale lombare prin tonificarea în condiţii de scurtare a muşchilor

abdominali care sunt hipotoni, concomitent cu lungirea şi decontracturarea muşchilor
lombosacrali;
- Corectarea şi menţinerea redresării bazinului;
- Crearea unui reflex de atitudine corect a trunchiului şi membrelor inferioare;
- Prevenirea compensării cu o încurbare cifotică în regiunea dorsală.

Mijloace folosite:

Exerciţii statice sub forma poziţiilor care corectează înclinarea bazinului:

- Poziţia stând-cu genunchii îndoiţi sau cu un picior fixat în plan anterior.

56
- Poziţia aşezat-cu genunchii îndoiţi, călare, cu picioarele depărtate;
- Poziţia pe genunchi-pe călcâi aşezat, cu sprijin pe palme-trunchiul deasupra orizontalei, cu
un picior întins înainte, cu un genunchi îndoit înainte;
- Poziţia culcat dorsal cu genunchii îndoiţi, cu sau fără sprijinul tălpilor pe sol; culcat înainte
cu trunchiul înafara suprafeţei de sprijin şi coborât sub nivelul acestuia;
- Poziţia atârnat-numai cu genunchii îndoiţi.

Exerciţii dinamice:

- Exerciţii de trunchi: înclinări, aplecări, îndoiri localizate la nivelul regiunii lombare,

răsuciri, îndoiri laterale cu trunchiul înclinat.
- Exerciţii de membre inferioare executate în plan anterior vor corecta poziţia bazinului;
executate din poziţia culcat înapoi sau atârnat vor solicita izometric musculatura abdominală.
- Exerciţii de membre superioare vor fi dispuse în plan posterior.
- Exerciţii de abdomen indicate acolo unde lordoza este însoţită de o hipotonie a peretelui
abdominal.
- Exerciţii aplicative: mers corectiv (mers ghemuit, mers cu genunchii întinşi şi sprijin pe
palme), exerciţii de târâre, echilibru, suspensiuni.
- Exerciţii de respiraţie cu accent pe expiraţie.
- Exerciţii de redresare prin menţinerea unor poziţii hipercorective activ sau pasiv (cu
partener sau folosind obiecte portative).
- Exerciţii de relaxare pentru decontracturarea musculaturii sacrolombare.

CORECTAREA CIFOLORDOZEI - Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea în condiţii de scurtare a grupelor musculare ale spatelui din regiunea dorsală şi
lungirea grupelor musculare din regiunea sacrolombară.
- Tonificarea în condiţii de lungire a musculaturii toracice şi în condiţii de scurtare a
musculaturii abdominale.
- Corectarea atitudinii de flexiune a toracelui şi de înclinare înaintea bazinului.
- Formarea reflexului de postură corectă.

Mijloace folosite:
- Exerciţii statice:
- Poziţia stând-cu braţele, lateral sus, sus; cu mâinile la ceafă; cu un baston peste omoplaţi la
nivelul umerilor; cu spatele lipit de scara fixă sau perete;
- Poziţia aşezat cu mâinile pe creştet, la ceafă, la umeri; cu braţele lateral sau lateral sus; cu
un baston peste omoplaţi.
- Poziţia pe genunchi-pe călcâi aşezat; cu sprijin pe palme, cu trunchiul sub orizontală;
- Poziţia culcat dorsal, cu un săculeţ de nisip sau minge medicinală sub regiunea dorsală.

Exerciţii dinamice:

- Exerciţii de trunchi sub forma mişcărilor de extensie dorsală, flexie lombară, îndoiri
laterale, răsuciri, circumducţie în plan anterior şi mişcări de întindere a coloanei vertebrale în
axul său lung.
- Exerciţii de membre superioare-mişcări executate peste nivelul umerilor şi în plan
posterior.
- Exerciţii de membre inferioare vor fi mobilizate corectiv în plan anterior.

57
- Exerciţii de respiraţie libere sau legate de mişcările corective ale trunchiului şi membrelor
superioare.
- Exerciţii de abdomen şi bazin-contracţii izometrice şi izotonice ale peretelui abdominal;
- Exerciţii aplicative: mers corectiv, târâre, echilibru şi suspensiuni.
- Exerciţii de redresare pasive şi active efectuate liber sau la aparate.
- Exerciţii cu obiecte portative şi la aparate fixe.

Întrebări:

1. Ce reprezintă şi care sunt segmentele coloanei vertebrale – curburile fiziologice şi

patologice ?
2. Ce se înţelege prin deficienţe de atitudine globale – scopul exerciţiilor corective şi
mijloacele utilizate pentru corectarea atitudinii global lordotică, a lordozei şi
cifolordozei ?

58
CURS 11
DEFICIENŢE DE ATITUDINE GLOBALE LA PREŞCOLARI ŞI ŞCOLARI
( corectarea atitudinii global cifotică a cifozei dorsale, lombare, totale şi a scoliozei şi
cifoscoliozei )

Rezumat:
Cursul prezintă informaţii cu privire la modalităţile de corectare a deficienţelor globale ( global cifotică
şi global asimetrică – corectarea cifozei dorsale, lombare, totale şi a scoliozei şi cifoscoliozei ) ) prin
intermediul exerciţiului fizic.

Cuvinte cheie: Cifoză, Scolioză.

CORECTAREA ATITUDINII GLOBAL CIFOTICE

Atitudinea global cifotică se apreciază, de asemenea din profil, observându-se: capul şi gâtul
înclinat înainte, umerii aduşi în faţă, toracele este înfundat sau în flexiune, abdomenul supt
sau rareori balonat subombilical. Conturul spatelui este arcuit posterior, cu o cifozare dorso-
lombară sau totală a coloanei vertebrale. Bazinul este puţin înclinat, membrele inferioare
sunt drepte sau, mai frecvent, cu genunchii în flexiune. Această atitudine este frecvent
întâlnită la copiii de vârstă şcolară care nu-şi corectează suficient atitudinea corpului, precum
şi la adolescenţii care au o creştere rapidă în înălţime fără o dezvoltare corespunzătoare a
musculaturii.

Scopul exerciţiilor corective:

- Crearea unui reflex corect de atitudine a corpului în activităţile statice şi dinamice;

- Tonificarea şi scurtarea muşchilor planului posterior al trunchiului pentru îndepărtarea
curburii mai accentuate;
- Corectarea toracelui îngust şi înfundat la bază, restabilirea poziţiei corecte a umerilor şi
omoplaţilor prin scurtarea musculaturii fixatoare a centurii scapulare;
- Corectarea membrelor inferioare, îndeosebi a genunchilor în flexiune, atât în menţinerea
poziţiei cât şi în timpul mersului.

Mijloace folosite:

Exerciţii statice din poziţii fundamentale şi poziţii derivate, simetrice care să solicite sinergic
muşchii planului posterior al corpului. Cele mai indicate poziţii, din punct de vedere al
eficacităţii, sunt poziţiile înalte şi cele cu suprafaţă mare de sprijin:
- Pe genunchi cu mâinile la ceafă şi pe genunchi cu sprijin pe palme;
- Culcat înainte şi înapoi;
- Atârnat - cu faţa sau cu spatele la scara fixă sau pe plan oblic.

Exerciţii dinamice cele mai indicate sunt:

- Exerciţii de trunchi (extensii, îndoiri laterale, răsuciri, circumducţii în plan posterior);

- Exerciţii de membre superioare executate în plan posterior şi deasupra liniei orizontale a
umerilor;
- Exerciţii de membre inferioare executate în plan posterior;
- Exerciţii de respiraţie executate liber sau legate de mişcările corective ale trunchiului şi
membrelor;
- Exerciţii aplicative (exerciţii de mers corectiv, alergare, suspensiuni, târâre şi echilibru);

59
-Exerciţii cu obiecte portative (minge medicinală, haltere, bastoane) şi la aparate fixe (bancă,
scară fixă);
- Exerciţii de redresare activă sau pasivă.

CORECTAREA CIFOZEI DORSALE - Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea şi scurtarea muşchilor spatelui şi lungirea celor situaţi în partea anterioară a
trunchiului;
- Corectarea deficienţelor secundare care însoţesc cifoza: cap şi gât înclinat înainte, omoplaţi
depărtaţi şi desprinşi, umeri aduşi în faţă, torace înfundat;
- Stingerea reflexului de atitudine greşită a trunchiului şi formarea unui reflex de postură
corectă.

Mijloace folosite:

Exerciţii statice sub forma poziţiilor fundamentele şi derivate cu o structură corectă,

corectivă sau hipercorectivă:
- Poziţia stând-cu trunchiul înclinat sau aplecat cu mâinile la ceafă, sau braţele lateral sus;
cu trunchiul vertical cu membrele inferioare îndoite sau fixate înainte la scară fixă, pe scaun;
- Poziţia aşezat-permite o localizare foarte bună a mişcării în regiunea dorsală, simultan cu
fixarea coloanei vertebrale lombare;
- Poziţia pe genunchi-pe călcâie aşezat sau cu un picior întins şi îndoit în plan anterior;
- Poziţia culcat dorsal cu genunchii îndoiţi sau culcat înainte ( facial ) cu un sul sub
abdomen;
- Poziţia atârnat-la inele, scară fixă cu genunchii îndoiţi.

Exerciţii dinamice constau din mişcări active libere sau îngreuiate:

- Exerciţii de trunchi-sub forma mişcării de extensie în regiunea dorsală, îndoiri laterale,

răsuciri, întinderi în axul vertical al coloanei vertebrale şi circumducţii în plan posterior din
regiunea toracală;
- Exerciţii de membre superioare sub forma ducerii şi menţinerii în plan posterior al braţelor
la nivelul sau deasupra liniei orizontale (se pot efectua liber sau cu diferite obiecte portative
din gimnastică);
- Exerciţii de membre inferioare: forfecări, abducţie-aducţie, întinderi, îndoiri, flexii şi
circumducţii;
- Exerciţii de respiraţii-folosite în mod corectiv pentru torace înfundat;
- Exerciţii aplicative-corective şi hipercorective: mers (pe vârfuri), târâre, echilibru şi
suspensiuni;
- Exerciţii de redresare pasive sau active sub forma exerciţiilor cu autocontrol în oglindă.

CORECTAREA CIFOZEI LOMBARE - Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea şi scurtarea grupelor musculare din regiunea lombosacrală concomitent cu

lungirea muşchilor abdominali;
- Prevenirea tendinţei de inversare a curburilor şi corectarea celorlalte deficienţe ale
bazinului, abdomenului şi membrelor înferioare;
- Formarea unui nou reflex neuromuscular corect.

Mijloace folosite:

60
- Exerciţii statice sub forma poziţiilor fundamentale şi derivate care să favorizeze lordozarea
coloanei vertebrale şi înclinarea bazinului înainte faţă de planul său orizontal (poziţia aşezat
este contraindicată).
- Poziţia stând-pe vârfuri-fandat înainte cu unul din membrele inferioare fixat posterior;
- Poziţia pe genunchi-cu un membru inferior întins lateral sau înapoi, cu sprijin pe palme
trunchiul orizontal;
- Poziţia culcat facial, înapoi lateral;
- Poziţia atârnat-la inele, bârnă sau cu faţa la scara fixă

Exerciţii dinamice:

- Exerciţii de trunchi: mişcări de extensie în regiunea lombară, simple sau asociate cu

mişcările de îndoire laterală, răsuciri şi duceri în cerc în plan posterior;
- Exerciţii de membre inferioare: extensii;
- Exerciţii de membre superioare executate în plan anterior;
- Exerciţii aplicative cu structură corectivă: mers corectiv, târâre, echilibru, suspensiuni;
- Exerciţii de respiraţie-libere sau amplificate de mişcările de trunchi şi membre superioare;
- Exerciţii de redresare pasive şi active ( aotucontrol în faţa oglinzii ).

CORECTAREA CIFOZEI TOTALE - Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea în condiţii de scurtare a grupelor musculare ale spatelui şi lungirea musculaturii

anterioare a toracelui şi abdomenului;
- Corectarea deficienţelor secundare care însoţesc cifoza totală: capul şi gâtul înclinat
înainte, atitudinea în flexiune a toracelui, umeri aduşi şi orizontalizarea bazinului.
- Formarea unui reflex corect de atitudine a corpului.

Mijloace folosite:

Exerciţii statice sub forma poziţiilor fundamentale şi derivate cu o structură corectivă şi

hipercorectivă:
Exerciţii dinamice:
- Exerciţii de trunchi sub forma mişcărilor de extensie a întregii coloane vertebrale, îndoiri
laterale, răsuciri, circumducţii în plan posterior, mişcări de întindere în axul lung al coloanei
vertebrale;
- Exerciţii de cap şi gât: extensii, răsuciri, circumducţii în plan posterior;
- Exerciţii de membre superioare-principala mişcare extensia efectuată peste nivelul liniei
orizontale a umerilor, circumducţii în plan exterior, duceri laterale, în sus sau oblic şi
deasupra liniei umerilor, rotaţii în articulaţia scapulohumerală;
- Exerciţii de membre inferioare: extensii, circumducţii, forfecări executate numai în plan
posterior;
- Exerciţii de respiraţie libere sau legate de mişcările corective ale trunchiului şi membrelor;
- Exerciţii aplicative: mers şi alergare corectivă, suspensiune, târâre şi echilibru;
- Exerciţii de redresare active şi pasive.

CORECTAREA ATITUDINII ASIMETRICE GLOBAL SPRE STÂNGA

Atitudinea global asimetrică se apreciază examinând corpul din faţă sau spate-adică în plan
frontal. Se datorează unei inegalităţi funcţionale, în sprijin şi în mişcare, a membrelor
înferioare, care determină înclinarea sau translatarea de o parte şi de alta a bazinului,

61
trunchiul înclinându-se într-o parte sau alta. Se întâlneşte frecvent la fete, care în ortostatism
se sprijină mai mult pe un picior, celălalt membru fiind uşor în flexiune. De această parte
bazinul coboară, iar trunchiul deviază lateral spre compensare.
Corectarea atitudinilor deficiente poate să înceapă la orice vârstă, dar practica a demonstrat
că această acţiune este mai uşoară şi mai sigură la copii şi adolescenţi.

Scopul exerciţiilor corective:

- Formarea simţului de simetrie la nivelul trunchiului prin corectarea atitudinilor asimetrice a

umerilor, omoplaţilor şi coloanei vertebrale;
- Realizarea unui sprijin simetric pe membrele inferioare prin corectarea asimetriei
funcţionale a acestora.
- Corectarea şi redresarea poziţiei asimetrice a bazinului.

Mijloace folosite:

- Exerciţii statice sub forma poziţiilor corective şi hipercorective, derivate din poziţiile
fundamentale prin dispunerea simetrică, dar mai ales asimetrică a membrelor superioare şi
inferioare.
- Poziţia stând pe vârfuri, cu mâna dreaptă la ceafă, stânga pe şold; cu piciorul stâng fixat
lateral sau înainte la scara fixă; cu bastonul asimetric prins la spate.
- Poziţia aşezat pe coapsa dreaptă, cu mâna dreaptă pe creştet;
- Poziţia pe genunchi cu piciorul drept întins înapoi; cu piciorul stâng întins înainte sau
lateral.
- Poziţia culcat facial, înapoi cu dispunerea braţului drept deasupra axei umerilor şi îndoirea
genunchiului stâng.
- Poziţia atârnat, apucat asimetric, braţul drept mai sus.

Exerciţii dinamice:

- Exerciţii de trunchi-extensii pentru crearea simţului de simetrie a trunchiului; îndoiri

laterale spre stânga pentru corectarea atitudinii scoliotice a coloanei.
- Exerciţii de membre superioare-executate simetric, dar mai ales asimetric pentru corectarea
asimetriei poziţiei umerilor şi omoplaţilor.
- Exerciţii de respiraţie-pentru dezvoltarea simetrică a celor două hemitorace.
- Exerciţii aplicative sub forma exerciţiilor de mers, târâre din poziţia culcat, pe genunchi,
aşezat, suspensiuni,echilibru;
- Exerciţii de redresare- executate pasiv din poziţia culcat, pasiv activ din poziţia aşezat activ
din poziţia stând şi atârnat.

CORECTAREA SCOLIOZELOR

Scolioza este o deviaţie constantă a coloanei vertebrale în plan frontal, care poate să se
găsească fie sub forma unei simple înclinări laterale-parţiale sau totale-fie sub forma unui
sistem de două sau mai multe curburi alterne însoţită de rotaţia vertebrelor spre convexitatea
curburii scoliotice, gibozitate vertebro-costală, asimetria centurii scapulare şi pelviene.
Scolioza cu o singură curbură este frecvent totală, spre dreapta sau stânga şi se numeşte
scolioză în “C”; scolioza cu două curburi se numeşte scolioză în “S”.

62
CORECTAREA SCOLIOZEI ÎN “C”- Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea musculaturii planului posterior;

- Reducerea gibozităţii costale prin mobilizarea coloanei vertebrale şi detorsionarea
corpurilor vertebrale.
- Redresarea bazinului şi echilibrarea centurii scapulare.
- Dezvoltarea mobilităţii cutiei toracice.
- Crearea unui reflex de postură corectă
Pentru aceasta se vor tonifica în condiţii de scurtare a grupelor musculare din partea
convexităţii şi se vor alungi grupele musculare din partea concavităţii.

Mijloace folosite:

Exerciţii statice din poziţii fundamentale şi derivate cu structură simetrică, dar şi asimetrică.
Exerciţii dinamice:
- Exerciţii pentru trunchi: îndoiri laterale spre partea convexităţii, răsuciri în jurul axului
vertical spre concavitate, extensii şi întinderi în axul vertical.
- Exerciţii de membre superioare-executate simetric-pentru a mobiliza centura scapulară pe
torace şi a redresa spatele; executate asimetric favorizează îndoirile laterale ale trunchiului.
- Exerciţii de membre inferioare-executate simetric pentru mărirea extensiei în regiunea
lombară şi redresarea bazinului; executate asimetric creează modificări ale poziţiei bazinului
influenţând curbarea scoliotică.
- Exerciţii de respiraţie executate liber sau în timpul exerciţiilor de trunchi şi membre
superioare care să nu stânjenească mişcările toracelui.
- Exerciţii aplicative: mers, târâre, echilibru şi suspensiune.
- Exerciţii de redresare efectuate activ şi pasiv.

CORECTAREA SCOLIOZEI ÎN “S”- Scopul exerciţiilor corective:

- Corectarea deviaţiilor prin tonificarea în condiţii de scurtare a grupelor musculare din

partea convexităţilor scoliozei şi alungirea, cu contracturarea grupelor musculare din partea
celor concave.
- Prevenirea asimetriei toracice prin reducerea torsiunii corpurilor vertebrale şi a gibozităţii
costale.
- Corectarea deformaţiilor secundare ale centurii scapulare şi bazinului.
- Educarea unui reflex de postură corectă.

Mijloace folosite:

- Exerciţii statice sunt poziţiile corecte sau corective ale trunchiului, centurii scapulare şi
pelviene.
- Exerciţii dinamice:
- Exerciţii de trunchi: extensii, îndoiri laterale, răsuciri.
- Exerciţii de membre superioare-amplifică mişcările de trunchi.
- Exerciţii de membre inferioare: ridicări asimetrice ale membrului inferior din partea
convexităţii.
- Exerciţii de respiraţie-redresează activ cutia toracică prin mişcări ample.
- Exerciţii aplicative: mers,târâre, echilibru, suspensiune.
- Exerciţii de redresare efectuate activ şi pasiv.

63
- Exerciţii de relaxare pentru a obţine decontracturarea musculaturii din partea concavă a
scoliozei.
- Exerciţii cu obiecte portative: baston, minge medicinală, extensor.

CORECTAREA CIFOSCOLIOZELOR

Cifoscolioza este o asociere a încurbării scoliotice a coloanei vertebrale cu o încurbare în

plan sagital cu convexitatea posterior rezultând o deviaţie deosebită, cu evoluţie şi
prognostic nefavorabil.
Cele două curburi se agravează una pe alta, cifoza favorizând torsiunea corpurilor vertebrale-
deci accentuarea gibozităţii costale, iar scolioza prin asimetria funcţională a muşchilor
spatelui, favorizează accentuarea cifozei.

Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea în condiţii de scurtare a musculaturii spatelui diferenţiate pentru cele două părţi
ale curburii scoliotice se reduce curbura cifotică şi torsiunea vertebrelor;
- Corectarea poziţiei deficiente a umerilor, omoplaţilor şi bazinului.
- Corectarea asimetriei toracelui şi abdomenului.
- Formarea reflexului de postură corectă

Mijloace folosite:

Exerciţii statice:
- Poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme-cu trunchiul sub orizontală
- Poziţia culcat dorsal mâna din partea concavităţii la ceafă, cealaltă la spate; înapoi cu un
baston apucat asimetric-mâna din partea concavităţii sus-cealaltă jos.
- Poziţia atârnat-apucat asimetric.
Exerciţii dinamice:
- Exerciţiile de trunchi: extensii, răsuciri spre partea concavităţii, îndoiri laterale de partea
concavităţii curburii scoliotice, mişcări de întindere în axul lung al coloanei vertebrale.
- Exerciţii de membre superioare: fixări, menţineri sau duceri asimetrice ale membrelor
superioare: membrul de partea concavităţii lucrează peste nivelul liniei orizontale a umerilor
şi în plan posterior, membrul de partea convexităţii lucrează sub nivelul liniei umerilor în
plan posterior.
- Exerciţii de membre inferioare asimetrice: membrul inferior din partea convexităţii va lucra
în extensie şi va fi ridicat faţă de linia orizontală a bazinului.
- Exerciţii de respiraţie corectează asimetria cutiei toracice.
- Exerciţii de redresare se pot asocia cu suspensiunile.
- Exerciţii aplicative: mers corectiv, târâre, suspensiune şi echilibru.
- Exerciţii cu obiecte portative: bastoane, mingi medicinale, gantere şi cordoane elastice.

Întrebări:
1. Scopul exerciţiilor corective şi mijloacele utilizate pentru corectarea atitudinii global
cifotică, a cifozei dorsale, lombare, totale, a scoliozei şi cifoscoliozei ?

64
CURS 12
DEFICIENŢE FIZICE DE ATITUDINE SEGMENTARE ( PARŢIALE ) LA
PREŞCOLARI ŞI ŞCOLARI – DEFICIENŢELE CAPULUI ŞI GÂTULUI
Rezumat:
Cursul grupează deficienţele de atitudine segmentare prezentând scopul şi mijloacele utilizate pentru
corectarea lor

Cuvinte cheie: Deficienţe fizice ale capului şi gâtului, Torticolis.

Deficienţele fizice segmentare (parţiale) trebuie investigate cu atenţie pentru a stabili

dacă sunt în stadiu de atitudine defectuoasă, determinată de o tulburare funcţională a
aparatului locomotor sau sunt deformaţii rezultate din modificări ale formei şi
structurii corpului.
Exerciţiile fizice folosite urmăresc, în general, tonificarea musculaturii segmentului deficient
pentru a-l menţine în atitudine corectă, îndreptarea deficienţelor secundare apărute fie la
acelaşi segment sau la nivelul segmentelor imediat învecinate precum şi redresarea şi
menţinerea conştientă în atitudine corectă urmată de crearea reflexului automatizat pentru
aceasta.
Deficienţele fizice parţiale se grupează astfel:
- Deficienţe fizice ale capului şi gâtului;
- Deficienţe fizice ale trunchiului;
- Deficienţe fizice ale membrelor superioare şi inferioare.
Deficienţele fizice ale capului şi gâtului se cercetează de obicei împreună, întrucât
deficienţele capului sunt de regulă însoţite de deviaţii ale poziţiei capului.
Înclinarea înainte a capului şi gâtului este cea mai frecventă deficienţă la copiii şi
adolescenţii timizi, miopi şi debili. Se însoţesc de o atitudine cifotică dorsală sau totală, de
proiectarea înainte a umerilor precum şi de flexiunea toracelui. La vârsta şcolară se datorează
poziţiei defectuoase a elevilor când îşi pregătesc lecţiile.
Înclinarea laterală a capului şi gâtului sunt deficienţe frecvente la copii şi se
datoresc obişnuinţei , unui defect de auz sau de vedere. Existenţa acestei deficienţe este
confirmată de evidenta diferenţă de formă şi tonus între muşchii laterali ai gâtului, de
asimetria umerilor şi a toracelui.
Torticolisul (capul şi gâtul strâmb) constă în răsucirea capului şi gâtului de partea
sănătoasă şi înclinarea lor de partea bolnavă. Se poate produce în viaţa uterină şi la naştere.
Cea mai frecventă formă este cea căpătată în timpul vieţii prin deprindere greşită sau leziuni,
inflamaţii, pareze, cicatrici sau scleroză.
Înclinarea înapoi a capului singur sau împreună cu gâtul sunt deficienţe rare,
datorate mai puţin obişnuinţei cât mai ales compensator unor deficienţe ale spatelui (spate
plan, spate cu tendinţă de inversare a curburilor).

CORECTAREA CAPULUI ŞI GÂTULUI ÎNCLINAT ÎNAINTE - Scopul exerciţiilor

corective:

- Tonificarea simetrică, în condiţii de scurtare a musculaturii posterioare a gâtului şi în

condiţii de lungire a grupelor musculare anterioare
- Corectarea atitudinilor deficiente secundar apărute la nivelul coloanei vertebrale, umerilor
şi toracelui.
- Stingerea reflexului greşit de atitudine şi formare a unui nou reflex neuromuscular corect şi
stabil.

65
Mijloace folosite - Exerciţiile statice folosite sunt poziţiile corecte şi hipercorective:

- Poziţia stând depărtat, pe vârfuri, cu mâinile pe frunte sau la ceafă;

- Poziţia aşezat cu sprijin, rezemat;
- Poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme, pe genunchi pe călcâie aşezat cu trunchiul în
extensie.
- Poziţia culcat dorsal, cu capul înafara suprafeţei de sprijin, culcat facial.
- Poziţia atârnat cu faţa sau cu spatele la scara fixă.

Exerciţii dinamice constau din mişcări care să redreseze capul şi gâtul:

- Exerciţii de cap şi gât sub forma mişcărilor de extensie, îndoiri laterale, răsuciri spre stânga
sau spre dreapta, circumducţii în plan posterior, mişcări de întindere a gâtului în axul lung al
coloanei vertebrale.
- Exerciţii de membre superioare executate la nivelul umerilor şi peste nivelul umerilor în
plan posterior.
- Exerciţii de trunchi: extensii, indoiri laterale, răsuciri şi circumducţii efectuate simultan cu
mişcările capului şi gâtului, pentru a le amplifica.
- Exerciţii aplicative: mers corectiv, echilibru corectiv, târâre şi suspensiune.
- Exerciţii de respiraţie pentru a corecta atitudinea în flexiune a toracelui.
- Exerciţii de redresare în atitudine corectă-executate activ şi pasiv.
- Exerciţii cu obiecte: minge medicinală, baston, măciuci.

CORECTAREA CAPULUI ŞI GÂTULUI ÎNCLINAT LATERAL SPRE STÂNGA –

Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea în condiţii de lungire a grupelor musculare laterale scurtate şi contracturate

(stânga) şi în condiţii de scurtare a grupelor musculare (dreapta) care sunt hipotrofice şi
hipotonice.
- Corectarea deviaţiei umerilor, omoplaţilor, coloanei vertebrale şi toracelui.
- Ştergerea reflexului greşit de atitudine şi formarea unui nou reflex neuromuscular corect şi
stabil.

Mijloace folosite:

- Exerciţii statice, care constau în poziţii corective şi hipercorective simetrice, dar mai ales
asimetrice pentru corectarea asimetriei.
- Poziţia stând-cu bastonul fixat asimetric la spate-mâna dreaptă sus, stânga jos; cu mâna
dreaptă la ceafă sau pe creştet, cu braţul drept lateral sus;
- Poziţia aşezat-braţul drept fiind dispus asimetric
- Poziţia pe genunchi-cu piciorul stâng întins lateral, braţul drept lateral sus.
- Poziţia culcat înainte cu mâna dreaptă la ceafă, braţul drept oblic sus sau lateral.
- Poziţia atârnat-cu braţul drept mai sus apucat.
Exerciţii dinamice constau din deplasări în sensul redresării corective sau
hipercorective a capului şi gâtului :
- Exerciţii de cap şi gât (îndoire laterală dreaptă, răsucire spre stânga, extensie, circumducţie
în plan posterior şi în jumătatea dreaptă şi mişcarea de întindere a gâtului în axul lung al
coloanei cervicale.

66
- Exerciţii de membre superioare executate asimetric: membrul drept efectuează mişcări
peste nivelul umerilor şi în plan posterior, iar membrul stâng efectuează mişcări sub nivelul
umerilor şi în plan posterior.
- Exerciţii de trunchi în sensul mişcărilor efectuate de cap şi gât-pentru a amplifica mişcările
acestora.
- Exerciţii aplicative cu caracter corectiv: mers, echilibru, târâre, suspensiune.
- Exerciţii de respiraţie folosite în scop corectiv pentru a îndrepta deformaţia toracelui.

CORECTAREA TORTICOLISULUI MUSCULAR DREPT - Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea şi lungirea muşchiului sternocleidomastoidian scurtat şi contracturat de pe

partea dreaptă şi tonificarea şi scurtarea lui de pe partea opusă.
- Corectarea asimetriei centurii scapulare şi toracelui.
- Formarea reflexului de postură corectă a capului şi gâtului în acţiunile statice şi dinamice
ale corpului în condiţiile nou create prin schimbarea staticii capului şi gâtului.

Mijloace folosite:

- Exerciţii statice-poziţii corective şi hipercorective care să favorizeze efectuarea mişcărilor

corective ale capului şi gâtului.
- Poziţia stând-depărtat, fandat, cu sprijin;
- Poziţia pe genunchi-cu sprijin pe palme, pe călcâie aşezat;
- Poziţia aşezat-rezemat, călare pe banchetă;
- Poziţia culcat-înainte, înapoi, pe o latură cu capul înafara suprafeţei de sprijin.
- Poziţia atârnat.

Exerciţii dinamice :
- Exerciţii de cap şi gât executate sub forma mişcărilor de: răsucire (spre partea bolnavă),
îndoire laterală spre partea sănătoasă, extensia capului şi gâtului, circumducţia gâtului în
plan posterior, întinderea în axul vertical al coloanei vertebrale. Sunt containdicate mişcările
de flexie.
- Exerciţii de membru superior, umeri şi omoplaţi: fixări şi mişcări ale braţelor asimetric
(membrul superior de partea sănătoasă efectuează mişcările peste linia orizontală a umerilor
şi în plan posterior, iar membrul superior de partea torticolisului va executa mişcări sub
nivelul umerilor.
- Exerciţii de trunchi: îndoiri laterale spre stânga, răsucire spre dreapta, extensie şi
circumducţie în plan posterior.
- Exerciţii de respiraţie libere sau legate de exerciţii corective pe momentele favorabile
respiraţiei.
- Exerciţii cu obiecte portative;
- Exerciţii aplicative: mers, târâre, echilibru (mers pe vârfuri pe sol, purtări de greutăţi pe
cap).
- Exerciţii de redresare-accentuări ale exerciţiilor corective sub controlul profesorului.

Întrebări:
1. De ce trebuie investigate deficienţele de atitudine segmentare, cum sunt grupate –
scopul exerciţiilor corective şi mijloace utilizate pentru corectarea capului şi
gâtului înclinat înainte, capului şi gâtului înclinat lateral spre stânga şi a
torticolisului ?

67
CURS 13.
DEFICIENŢE DE ATITUDINE SEGMENTARE LA PREŞCOLARI ŞI ŞCOLARI -
DEFICIENŢELE MEMBRELOR SUPERIOARE ŞI A MEMBRELOR INFERIOARE.

Rezumat:
Cursul prezintă deficienţele membrelor superioare şi inferioare, scopul şi mijloacele folosite pentru
corectarea acestora.

Cuvinte cheie: Omoplaţi, Genunchi valgum şi varum,Platfus

CORECTAREA DEFICIENŢELOR MEMBRELOR SUPERIOARE

Cele mai frecvente deficienţe întâlnite la copii de vârste şcolare care pot fi corectate prin
exerciţii fizice sunt deficienţele segmentare ale umerilor şi omoplaţilor.

CORECTAREA OMOPLAŢILOR DEPĂRTAŢI ŞI DESPRINŞI - Scopul exerciţiilor

corective:

- Tonificarea în condiţii de scurtare a musculaturii scapulare din partea posterioară.

- Crearea stereotipului atitudinii corecte a centurii scapulare.

Mijloace folosite:

Exerciţii statice:
- Poziţia stând depărtat, fandat.
- Poziţia aşezat călare, cu genunchii îndoiţi.
- Poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme, pe călcâie aşezat.
- Poziţia culcat facial şi dorsal.
- Poziţia atârnat.
Exerciţii dinamice:
- Exerciţii de membre superioare: duceri laterale în extensie şi rotaţie externă executate la
nivelul liniei orizontale a umerilor şi duceri în cerc spre înapoi.
- Exerciţii de cap şi gât: extensii, circumducţii în plan posterior.
- Exerciţii de trunchi executate în sens corectiv.
- Exerciţii aplicative: mers corectiv, târâre din poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme, din
poziţia culcat, suspensiune.
- Exerciţii de redresare active şi pasive.
- Exerciţii cu obiecte portative.

CORECTAREA DEFICIENŢELOR MEMBRELOR INFERIOARE

Cele mai frecvente deviaţii şi deformaţii ale membrelor inferioare întâlnite la şcolari sunt
cele localizate la nivelul genunchilor şi picioarelor (în plan frontal şi sagital). În plan frontal
genunchii pot fi în: valg (sau X) sau varum (în paranteză). Deformaţiile pot fi şi în K, atunci
când numai unul din genunchi este deviat în valg sau în ghilimele când orientarea axului
vertical al genunchiului este diferită-unul este în valg, celălalt în var.
În plan sagital genunchii pot fi în semiflexiune sau în hiperextensie. La nivelul piciorului
deviaţiile şi deformaţiile pot fi (după orientarea axului lung al labei piciorului): picioare
aduse şi abduse şi (după sprijinul tălpilor): pe vârf-picior ecvin sau pe călcâi-picior talus, pe
partea externă-picior varus sau pe partea internă-picior valgus, pe toată talpa-picior plat sau
pe vârf şi pe călcâie-picior scobit.

68
Cele mai frecvente sunt formele combinate şi anume: picior abdus, valg şi plat, picior adus,
varus, ecvin sau scobit.

CORECTAREA GENUNCHILOR ÎN VALGUM - Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea şi scurtarea muşchilor laterali interni şi alungirea muşchilor externi ai

coapselor şi gambelor.

Mijloace folosite:

- Exerciţii statice-poziţii derivate ale poziţiilor fundamentale: stând pe vârfuri, pe partea

externă, şezând cu gambele încrucişate, culcat, atârnat.
- Exerciţii dinamice:
- Exerciţii de membre inferioare: extensii, abducţie şi rotaţie externă din articulaţia
coxofemurală, extensii din articulaţia genunchiului.
- Exerciţii aplicative: mers corectiv, târâre, echilibru.
- Exerciţii de redresare pasivă şi activă.

CORECTAREA GENUNCHILOR ÎN VARUM - Scopul exerciţiilor corective:

- Tonificarea în condiţii de scurtare a muşchilor laterali externi ai coapselor şi gambelor-

concomitent cu alungirea muşchilor interni ai coapselor şi gambelor.
- Realizarea unei mai bune stabilităţi a articulaţiei genunchiului.
- Formarea unui reflex corect de atitudine a genunchilor.

Mijloace folosite:

Exerciţii statice sub forma poziţiilor corective derivate din poziţiile fundamentale: stând cu
vârful picioarelor orientate în afară, depărtat, pe marginea internă a picioarelor, cu genunchii
îndoiţi fandat; şezând cu genunchii îndoiţi; pe genunchi; culcat; atârnat.
Exerciţii dinamice:
- Exerciţii de membre inferioare: depărtarea picioarelor, rotaţia internă, flexie.
Exerciţii aplicative: mers, târâre, echilibru.
Exerciţii de redresare executate pasiv sau activ.

PICIORUL PLAT – este deficienţa cea mai frecventă ce se constată la nivelul membrelor
inferioare. De la început trebuie să distingem piciorul plat funcţional, de piciorul plat
patologic. În primul caz bolta plantară cedează şi se turteşte sub greutatea corpului, dar îşi
revine la normal în repaus. În cazul al doilea talpa piciorului este constant plată
Tratamentul piciorului plat – este profilactic şi curativ şi determinat de cauzele care au
produs prăbuşirea boltei plantare. În cazul piciorului plat congenital se foloseşte încălţămintea
ortopedică special confecţionată.
În cazul piciorului plat rahitic - se vor folosi ghetuţe cu toc sau ortopedice se va recomanda
mersul desculţ pe prundiş, pentru a stimula contracţia ritmică a musculaturii plantare. De
asemeni este indicat să se folosească şi exerciţii cu caracter aplicativ – mersul pe vârfuri
pentru stimularea circulaţiei. Tratamentul corectiv propriu zis foloseşte procedee şi metode
conservatoare. Tratamentul este reprezentat de folosirea unor suporturi sau susţinătoare
plantare care au ca scop să restabilească axele normale ale piciorului şi să susţină bolta.
Susţinătoarele trebuie confecţionate individual, după un prealabil mulaj în gips, să fie uşoare,
să nu ocupe mult loc în pantofi şi să nu stânjenească circulaţia. Tratamentul kinetic, cuprinde

69
o serie de exerciţii care au ca scop tonificarea musculaturii plantare, stabilizarea articulaţiei
gleznei, redresarea axelor piciorului. Masajul şi automasajul se folosesc ca mijloace pentru
stimularea circulaţiei şi mărirea troficităţii ţesuturilor.

Întrebări:
1. Care este scopul şi mijloacele folosite pentru corectarea omoplaţilor depărtaţi şi
desprinşi ?
2. Care sunt cele mai frecvente deviaţii ale membrelor inferioare întâlnite la şcolari
– scopul şi mijloacele folosite pentru corectarea genunchilor valgum şi varum ?
3. Care este diferenţa dintre piciorul plat funcţional şi cel patologic – tratamentul în
aceste situaţii ?

CURS 14.
APLICAŢIILE KINETOLOGIEI MEDICALE ÎN ŞCOLILE SPECIALE ŞI
AJUTĂTOARE.

Rezumat:
Cursul prezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul deficienţelor morfologice şi funcţionale, posibilităţile de
prevenire şi corectare a acestor deficienţe la vârsta copilăriei şi adolescenţei.

Cuvinte cheie:Defectologie, Deficienţă, Ambliopie, Cecitate, Surdomut, Hipoacuzic, Locomotor, Oligofren.

Experienţa pedagogică a demonstrat că educaţia, instruirea şi pregătirea profesională a

copiilor şi adolescenţilor cu deficienţe fizice, organice şi psihice, nu se poate face cu bune
rezultate în şcolile generale obişnuite. Prezenţa acestora în şcolile pentru copii normali,
frânează procesul instructive-educativ, deoarece pentru aceşti copii este necesar un proces de
învăţământ strict individualizat şi adaptat nivelului dezvoltării lor psihice. În pedagogie se
diferenţiază o ramură specială, DEFECTOLOGIA, care se ocupă de ocrotirea,
educaţia, instruirea, pregătirea profesională şi încadrarea în muncă şi viaţa socială a
deficienţilor, corespunzător particularităţilor morfo-fiziologice şi psihice, generate de
natura şi gradul deficienţei.
Defectologia defineşte noţiunea de deficienţă ca fiind o stare patologică,
morfofuncţională, cu caracter stabil sau de lungă durată, care afectează profound
personalitatea individului şi care duce la pierderea parţială sau totală, temporară sau
definitivă a capacităţilor de muncă, precum şi la dereglarea reacţiilor de adaptare ale
organismului la mediul înconjurător. Deşi această noţiune nu poate fi limitată numai la
starea morfologică şi funcţională a organismului, ci trebuie să fie raportată şi la relaţiile
deficientului cu mediul ambient, la procesul de integrare a deficientului în mediul social,
specific uman.
În acest fel deficienţa este definită sub două aspecte: BIOLOGICĂ şi SOCIALĂ. Pentru a
realiza integrarea deficientului din punct de vedere biologic, se folosesc mai multe căi.
Astfel, frecvent este obţinută refacerea morfologică, dar mai puţin cea funcţională, a

70
ţesuturilor prin intervenţii chirurgicale reparatorii sau prin proteze. Pentru realizarea
recuperării funcţionale se utilizează mişcarea sub forma exerciţiilor fizice, aplicate în
concordanţă cu modificările morfologice şi funcţionale sau cu situaţia după intervenţia
chirurgicală sau ortopedică. În acest scop îşi găsesc aplicativitatea toate metodele
kinetologiei medicale.
În vederea recuperării sociale trebuie să se obţină ocrotirea şi educaţia, instruirea şi
pregătirea profesională a acestor deficienţi. În defectologie se deosebesc, după localizarea
şi gravitatea simtomelor următoarele categorii de deficienţe:
1. Deficienţe ale organelor senzoriale, fiind incluse deficienţele vizuale şi auditive;
2. Deficieţe ale aparatului locomotor;
3. Deficienţe ( tulburări ) de vorbire sub aspect fonetic, articular şi lingvistic;
4. Deficienţe psiho-neuro-motorii, fie sub forma neuromotorie ( pareze, paralizii)
sau a tulburărilor activităţii nervoase superioare ( deficienţe psihice ).
Pentru a putea aplica exerciţiul fizic cu scopul corectării şi recuperării acestor deficieţe, se
cere o cercetare atentă a modificărilor morfologice şi funcţionale, o grupare a lor după natura
şi gradul deficienţei, putându-se astfel institui un program corectiv specific individualizat. În
unele împrejurări, când sunt mai mulţi elevi deficienţi cu forme asemănătoare, se pot forma
grupe mici şi omogene la care se pot aplica aceleaşi mijloace de corectare şi recuperare.
Trebuie subliniat că se obţin rezultate bune în urma activităţii în aceste grupe mici şi
omogene, ceea ce nu se poate afirma că se constată atunci când se lucrează pe colective mari
şi neomogene.
Creşterea elevilor se poate aprecia prin măsurarea taliei, bustului, greutăţii, precum şi a altor
indici simpli. Aceste măsurători antropometrice, trebuie completate cu examinarea vizuală
a corpului, adică cu efectuarea examenului somatoscopic. În timpul examenului
somatoscopic ( observarea vizuală a corpului) se apreciază mai întâi aspectul global al
corpului ( statura, corpolenţa, atitudinea globală, proporţionalitatea între segmentele
corpului, concordanţa dintre vârsta cronologică şi vârsta biologică) şi în continuare,
cercetarea atentă a fiecărei regiuni şi segment. Examinarea pe regiuni şi segmente se face
începând de la cap spre tălpi, mai întâi din faţă apoi din profil şi spate. In urma executării
acestei examinări se identifică deficienţa principală. În vederea definirii acestei deficienţe se
va reexamina regiunea deficientă şi se vor nota toate tulburările funcţionale. Aceste detalii
vor constitui conţinutul propriu zis al fişei individuale. – vezi cursul 8.
Întocmirea unei fişe individuale trebuie făcută în aşa fel ca ori de câte ori o vom reciti să nu
regretăm că s-a omis vreun simptom sau vreo abatere de la normal- cât de mică ( ex.
amplitudinea mişcărilor, perimetrele, lungimea segmentelor, etc. ). În vederea instruirii
corespunzătoare a copiilor handicapaţi, există în ţara noastră şcoli pentru nevăzători şi
ambliopi, şcoli pentru surdomuţi şi hipoacuzici, şcoli pentru deficienţi locomotori şi şcoli
ajutătoare pentru oligofreni. In aceste şcoli, procesul formării acestor copii urmăreşte
educaţia intelectuală, instrucţia şi pregătirea profesională, educarea fizică, corectarea
deficienţelor şi reeducarea funcţională a purtătorilor lor. Examinarea elevilor şcolilor
speciale a pus în evidenţă particularităţi morfofuncţionale în concordanţă cu deficienţa
principală- senzorială, psihică sau motorie. In cele ce urmează nu vom putea epuiza întreaga
problemă a deficienţelor ci ne vom limita la studiul cauzelor specifice deficienţelor psiho-
senzoriale şi a modificărilor ce se observă mai ales la nivelul aparatului locomotor.

Şcolile pentru nevăzători şi ambliopi

În şcolile de nevăzător sau puţin văzători sunt şcolarizaţi elevi cu orbiri complete ( cecitate )
şi incomplete ( ambliopie ). Analizatorul vizual poate să fie lezat global sau la nivelul

71
segmentelor componente - adică la nivelul segmentului periferic – receptorul, a segmentului
intermediar căile aferente sau a segmentului central zona occipital a sectorului cortical. Cel
mai frecvent poate fi atins receptorul şi să apară fie ambliopie ( mai frecvent ), fie cecitate.
Leziunile pot interesa celelalte două segmente componente determinând în majoritatea
situaţiilor cecitate. Aceste cauze care pot produce cecitate sau ambliopie sunt congenitale,
ereditare şi căpătate ( infectocontagioase , traumatice ). Aceşti copii se orientează greu în
spaţiu. Pentru ei auzul are rol esenţial în perceperea direcţiei, localizării în spaţiu, aprecierea
distanţei. Posibilitatea lor de a aprecia natura obiectelor şi a unor fenomene se face prin : auz
şi prin simţul tactil – prin care se constată forma, dimensiunile şi consistenţa obiectelor.
Simţul kinestezic – proprioceptor – ajută la rândul său pe copil în orientarea după direcţie,
viteză, fixitatea şi mobilitatea obiectelor, precum şi prin înregistrarea altor calităţi fizice ale
mediului înconjurător. Aceşti copii prezintă lacune în experienţa senzorială ; diferenţierile şi
generalizările se fac cu greutate. Atenţia lor este foarte dezvoltată ; memoria este bună.
Elevul ambliop prezintă frecvent deficienţe morfologice şi funcţionale ale aparatului
locomotor, prin insuficienţa musculară, dar şi prin autocontrolul mai scăzut asupra atitudinii
şi mişcărilor corpului.Mersul este nesigur, iar atitudinea corpului este rigidă sau cifotică,
capul şi gâtul fiind înclinate înainte, spatele devenind rotund; individul prezentând lipsă de
simetrie şi precizie în mişcare. La aceşti elevi lecţiile de educaţie fizică se desfăşoară după o
metodă specială în care se folosesc semnalizările în scopul orientării şi îndrumării verbale.
Se pot învăţa şi practica unele jocuri şi sporturi la care se foloseşte sincronizarea mişcărilor
cu semnalele sonore şi muzicale. La toate acestea se adaugă acţiunea binefăcătoare a
metodelor de călire a corpului, precum şi corectarea specială a deficienţelor morfo-
funcţionale. Cele mai frecvente deficienţe sunt la nivelul capului şi gâtului, coloanei
vertebrale şi picioarelor. Activitatea de corectare a deficienţelor fizice se bazează pe educaţia
senzorială – atât a dezvoltării simţului tactil cât şi auditiv. Se urmăreşte ca prin pipăit să se
obţină o imagine a deficienţei segmentare şi printr-o redresare activă, printr-un autocontrol
permanent să se corecteze deficienţele secundare - tulburările de vedere. Un alt aspect care
trebuie subliniat este faptul că elevul orb nu prezintă o superioritate propriu-zisă senzorială
faţă de elevul văzător. Simţurile îi servesc pentru recunoaşterea diverselor repere, să se
orienteze şi să diferenţieze mai bine intensităţile sau înălţimile tonale, să constate prezenţa
obiectelor, a obstacolelor şi a spaţiilor goale. De aceea educaţia simţurilor trebuie să fie
dirijată spre o activare şi îmbogăţire a percepţiei. O preocupare permanentă trebuie avută
pentru a-l debarasa pe nevăzător de unele ticuri, de balansarea corpului, de rigiditatea
mersului, de menţinerea unor atitudini globale sau segmentare deficitare.

Şcolile pentru surdomuţi şi hipoacuzici.

În general se înţelege prin surditate, imposibilitatea de a percepe sunete, de a înţelege

cuvintele din vorbire. Dacă aceasta apare în primii ani ai copilăriei, când structura
gramaticală şi vocabularul limbajului nu sunt formate, determină apariţia mutităţii. Deci , se
poate spune că surdomutitatea se caracterizează prin pierderea auzului datorită leziunilor
analizatorului auditiv şi prin lipsa formării limbajului articulat, ducând la oprirea dezvoltării
acestuia. In cadrul surdităţii se deosebesc mai multe forme, clasificate după momentul
apariţiei, gradul pierderii acuităţii auditive şi nivelul segmentului analizatorului auditiv la
care s-a instalat leziunea. Surditatea şi hipoacuzia au o etiopatologie foarte variată. Se
deosebesc şi la aceşti elevi cauze congenitale şi câştigate. In etiopatologia surdităţii şi
hipoacuziei congenitale un rol deosebit îl au infecţiile cronice şi virozele mamei care se
produc în timpul sarcinii, traumatismele survenite în aceeaşi perioadă, cosanguinitatea,
incompatibilitatea factorului Rh. Printre cele mai frecvente cauze ale surdităţii câştigate un
rol însemnat îl deţin bolile care afectează cortexul ( encefalopatii, afecţiuni meningiene ) dar

72
şi bolile infecto-contagioase ale copilăriei ( scarlatina, varicela, rujeola, gripa, etc. ).
Surditatea şi hipoacuzia mai pot fi consecutive unor traumatisme ale analizatorului auditiv,
tratamentului îndelungat cu streptomicină, inflamaţiilor otice sau altor boli degenerative ale
urechii. La aceşti elevi percepţia şi reprezentările sonore sunt sărace. Percepţiile vizuale
capătă o semnificaţie mai mare decât la elevii normali. Aceşti elevi au o memorie cu caracter
mecanic. Atenţia este mărită şi este legată îndeosebi de simţul vizual. După cum am amintit
elevul prezintă defecte evidente de limbaj. In ceea ce priveşte deficienţele fizice, apar
numeroase defecte morfologice şi funcţionale legate de deficienţa senzorială primară. La
aceşti copii este frecventă atitudinea cifotică şi cea asimetrică a întregului corp. Pentru a auzi
mai bine capul şi gâtul sunt înclinate spre partea bolnavă şi răsucite spre partea opusă.
Vorbirea fiind îngreuiată sau inexistentă, face ca toracele să fie îngustat şi atrofic. Din punct
de vedere funcţional sunt caracteristice insuficienţele respiratorii şi tulburările de echilibru.
Ca mijloace folosite în prevenirea şi corectarea acestor deficienţe pot fi :
- educaţia fizică pentru formarea corectă a deprinderilor motrice de bază, orientarea
generală şi dezvoltarea armonioasă a corpului;
- exerciţii corective în vederea reeducării funcţionale a respiraţiei ( exerciţii de gimnastică
respiratorie ) jocuri corective, exerciţii aplicative şi în special cele care dezvoltă
abilitatea şi echilibrul.

Cu aceşti copii se poate lucra în colectiv cu grupe mici şi în orele speciale de corectare.

Şcolile pentru deficienţi locomotori.

În şcolile pentru deficienţi locomotori, polimorfismul deficienţelor şi al cauzelor este foarte

evident. Putem întâlni :
- deficienţe globale de creştere şi dezvoltare ( hiposomi, acondroplazici, infantili ) ;
- sechele multiple de paralizii sau pareze ( moi sau spastice ) ;
- sechele traumatice ( amputaţii, deformaţii accentuate ale sistemului osteoarticular-
îndeosebi la nivelul coloanei vertebrale ) ;
- sechele după tuberculoză osteo-articulară ( deformaţii monstruoase ale coloanei
vertebrale ) anchiloze la nivelul articulaţiilor coxofemurale şi genunchilor ;
- defecte ale mâinilor şi picioarelor, care duc la tulburări neuromotorii de mers, ticuri,
mişcări anormale.

Aceste deficienţe pot fi congenitale sau căpătate. Mijloacele care stau la îndemâna
profesorilor de educaţie fizică sunt :
- educaţia fizică şi sporturile adaptate deficienţei specifice ;
- kinetoterapia în cadrul căreia un rol deosebit îl au exerciţiile analitice pe grupe musculare
şi articulaţii, precum şi crearea prin exerciţii fizice a posibilităţilor de supleanţă, a
stăpânirii mişcării sau poziţiilor.

In cazul în care se fac intervenţii chirurgicale şi ortopedice, urmate de protezare, este indicat
să se facă o pregătire a regiunii în vederea aplicării acestor terapii şi este absolut necesar să
se facă o reeducare neuromotorie consecutivă acestor intervenţii. Exerciţiile trebuie strict
individualizată în funcţie de infirmitatea elevului, întrucât de cele mai multe ori este
imposibil să se alcătuiască grupe omogene de elevi din punct de vedere motric. Cele mai
bune poziţii de lucru sunt cele cu bază mare de sprijin ( culcat, aşezat, pe genunchi cu sprijin
pe palme ). Dintre exerciţiile dinamice se indică exerciţiile analitice, dar şi cele cu caracter
utilitar ( exerciţii de mers, exerciţii de prehensiune, exerciţii cu obiecte portative ).

73
Şcolile speciale ajutătoare pentru oligofreni.

Oligofreia presupune puţină minte sau slăbiciune de minte. Ca o definiţie simplă sub această
denumire se înţelege o dezvoltare incompletă a formelor activităţii psihice, care apare în
urma unor afecţiuni organice, petrecute în sistemul nervos central, în diferite perioade de
dezvoltare intrauterină a fătului sau imediat după naştere.
Frecvenţa mare şi mereu în creştere a deficienţelor neuro-psiho-motorii, în succesiunea
vârstei copilului, constituie un semnal de alarmă pentru sănătatea mintală a populaţiei. Există
desigur o creştere aparentă a incidenţei datorită exigenţelor sporite ale învăţământului.
Sistematizarea cauzelor deficienţelor neuro-psiho-motorii duce la împărţirea acestora în trei
grupe:
- cauze ereditare şi congenitale care constau din tulburări genetice, îndeosebi
cromozomiale, infecţii şi tulburări metabolice şi endocrine ale fătului, iradiaţii asupra
mamei, tulburări ale circulaţiei fetale sau multe alte cauze;
- cauze obstetricale favorizate de imaturitatea sau fragilitatea vasculară a fătului dar şi de
supersolicitările organismului la naştere ( hemoragii, hipoxii );
- cauze postnatale în cadrul cărora se deosebesc de asemenea două subgrupe – subgrupa
cauzelor organice în care sunt incluse infecţiile, traumatismele, intoxicaţiile sistemului
nervos central şi subgrupa cauzelor psihosociale- situaţii conflictuale, dificultăţi de
adaptare la normele şcolare, sociale, profesionale, familiale.
Concepţiile moderne ale etiologiei deficienţelor neuro-psihice, consideră că nu se poate face
o distincţie clară a acestor cauze. Cei mai mulţi consideră că există un factor constituţional,
individual, de natură genetică care este evidenţiat sau nu, prin modificările survenite în
timpul sau după naştere. Asistenţa pedagogică specială în cazul acestor copii se diferenţiază
după vârsta copiilor în următoarele unităţi : creşe, grădiniţe,şcoli ajutătoare şi sanatorii
prevăzute cu şcoli. Reeducarea unor copii cu deficienţe neuro-psiho-motorii presupune
cunoaşterea:
- gradului deficienţei mintale;
- deficitului motor asociat prin ( hemiplegii, diplegii şi alte deficienţe ) ;
- existenţa eventual a deficienţelor senzoriale ( scăderea acuităţii vizuale );
- existenţa tulburărilor de limbaj ;
- coexistenţa eventualei comiţialităţi.
Gradul de stabilitate mintală ne indică dacă copilul este sau nu educabil. Sunt excluşi idioţii
şi imbecilii, fiind educabili în şcoli numai debilii. Dintre aceştia cei care au un coeficient de
inteligenţă (Q.I.) de 50 sunt needucabili ; debilii mijlocii cu un indice de 60-70 sunt
consideraţi semi-educabili, iar cu un indice de peste 70 constituie de fapt categoria copiilor
educabili. Sigur că valoarea ecestui indice este discutabilă având doar caracter orientativ
întrucât este influenţat de numeroşi factori ca : emotivitatea, interesul copiilor pentru proba
respectivă, etc. Investigarea coeficientului de inteligenţă se mai loveşte de mari dificultăţi
atunci când pe lângă deficicienţa mintală exista modificări ale stării de sănătate sau un
handicap motor sau senzorial. În practică, se observă de obicei comportamentul copilului
timp de -3 luni în care se poate aprecia obiectiv posibilităţile psihce ale copilului. Alte
forme de întârziere ale dezvoltării fizice sunt : infantilismul mintal, tulburările de
comportament, în special instabilii psihomotorii şi revendicativii, precum şi delicvenţii ale
căror aptitudini intelectuale sunt uneori foarte puţin scăzute. Examenul antropometric şi
somatoscopic pune în evidenţă cele mai variate modificări (se întâlnesc frecvent tulburări de
creştere, asimetrii globale sau parţiale, tulburări de dezvoltare, dizarmonii generale).
Frecvent aceşti copii au semne caracteristice în dezvoltarea fizică uneori sub forma
stigmatelor fără însă a se realiza o concordanţă perfectă între stigmate şi deficienţa

74
neuropsihomotorie. Deformaţiile aparatului locomotor sunt multiple întâlnindu-se o varietate
de forme de la malformaţii congenitale până la cele mai accentuate deficienţe habituale. La
aceşti copii educarea şi reeducarea neuromotorie este de o importanţă capitală. Pedagogia
curativă arată că nu există o metodă de reeducare ci mai multe. Aceşti copii nu se adaptează
spontan la procesul de învăţământ ci trebuie să primească o educaţie mai mult individuală.
Educaţia fizică şi îndeosebi lecţiile de corectare vor urmări să dezvolte perceperea, controlul
şi stăpânirea propriului corp, reeducarea echilibrului şi a coordonării senzorio-motorie şi în
sfârşit corectarea deviaţiilor şi deformaţiilor fizice.
Prin manipulări şi mişcări corespunzătoare trebuie să se combată exagerările de tonus sau
chiar mişcările necoordonate dându-le posibilitatea acestor copii de a-şi folosi membrele prin
mişcări analitice dar şi aplicative. După cum am amintit există mai multe metode de
reeducare neuromotorie. Nu ne vom ocupa acum de metodele fizice de decontracturare, dar
nu putem încheia acest capitol fără a nu a aminti de metodele considerate moderne în
reeducarea neuromotorie a acestora.
Carlson insistă asupra reglării globale a corpului şi executarea mişcărilor după reînvăţarea
imaginii schemei corporale. Soţii Babath şi Kobath subliniază rolul luptei contra reflexelor
de postură patologică şi insistă asupra valorii orientative a echilbrului corpului. Nu trebuie să
uităm însă că aceste metode necesită o spitalizare sau cel puţin aplicarea unui tratament
complex, individualizat. Aspectul corectiv al orelor de educaţie fizică sau mai corect spus al
exerciţiului fizic impune acestuia structuri diferenţiate după caracterul şi localizarea
deficienţei fizice. În toate şcolile speciale se impune o reeducare motorie la care să se alăture
terapia ocupaţională sub forma ergoterapiei, care permite elevului deficient să execute toate
gesturile cerute de profesiunea aleasă în condiţii de disciplină şi randament controlat.

Întrebări:
1. Ce este DEFECTOLOGIA, ce se înţelege prin DEFICIENŢĂ – categorii - ce
presupune corectarea şi recuperarea acestor deficienţe ?
2. Care sunt deficienţele morfologice şi funcţionale cel mai des întâlnite la
nevăzători şi care sunt posibilităţile de remediere a lor prin intermediul mişcării
?
3. Care sunt cauzele deficienţelor morfologice şi funcţionale în surditate,
posibilităţile de prevenire şi corectare a lor prin intermediul mişcării ?
4. Care sunt cauzele deficienţelor locomotorii şi mijloacele care stau la îndemâna
profesorului de educaţie fizică ( kinetoterapeut ) pentru corectarea lor ?
5. Care sunt cauzele şi ce presupune reeducarea unor copii cu deficienţe
neuropsihomotorii ( oligofreni ), locul şi rolul educaţiei fizice în aceste cazuri ?

75
CAIET DE LUCRĂRI PRACTICE
cuprins

anul II şi IV Management (1-7)

anul IV Ed. Fizică (1-14 )

1.Condiţii materiale şi reguli pentru practicarea masajului- Exerciţii pregătitoare pentru

maseuri.
. Masajul somatic general extins şi redus-Tehnica procedeelor de masaj ( principale şi
secundare).
3. Masajul trunchiului ( spate, torace, abdomen ).
4. Masajul membrelor superioare.
5. Masajul membrelor inferioare.
6. Aplicaţiile igienice şi terapeutice ale masajului în activitatea sportivă
7. Tehnica exerciţiilor de gimnastică respiratorie.
8. Exerciţii pentru corectarea lordozei şi cifo-lordozei.
9. Exerciţii pentru corectarea cifozei.
10. Exerciţii pentru corectarea scoliozei în « C » stânga.
11. Exerciţii pentru corectarea scoliozei în « S » şi a cifo-scoliozei.
12. Exerciţii pentru corectarea torticolisului.
13. Exerciţii pentru corectarea piciorului plat
14. Exerciţii pentru corectarea genunchilor în valgum şi în varum.

ANEXĂ - PLANŞE cu trimitere la cuprinsul caietului de lucrări practice

CONDIŢII MATERIALE ŞI REGULI PENTRU PRACTICAREA MASAJULUI

1. Sala pentru masaj şi mobilierul aferent

76
Masajul sportiv trebuie să se facă în săli special amenajate pe lângă cluburi, stadioane, şcoli
sportive, bazine de înot. Sala destinată masajului spor ti v tre buie să f i e spaţioas a ,
luminoasa, bine aerisita, călduroasă. Temperatura sălii de masaj trebuie să fie
corespunzatoare celei de confort termic (20-22 C).
Pereţii sălii vor fi placaţi cu faianţa sau vopsiţi în ulei, iar podeaua va fi acoperită cu
gresie sau linoleum, astfel încât să se poată curaţi şi dezinfecta uşor.
Mobilierul va fi alcătuit din: banchetele de masaj şi scaunele speciale, un dulap în care
se vor păstra cearşafurile, prosoapele, halatele, talcul, vaselina, etc., un dulap de perete
unde se va organiza o mică farmacie a sălii de masaj, o chiuveta cu apa curenta (calda-
rece).
Mobilierul va fi astfel aranjat încât cel care lucrează să aibă spaţiu suficient pentru a se
putea deplasa şi mişca in voie in jurul acestuia.
Lângă sala de masaj trebuie să existe un vestiar, o sala de aş t e p t a r e , o sala de odih nă,
d uşu ri şi i n s t a l a ţ i i s a n i t a r e corespunzatoare.

. Aptitudinile maseurului şi pregătirea acestuia

Masajul sportiv poate fi executat de către medic sau de ajutoarele lui de profesorul de
educaţie fizică, de antrenor sau de unul din sportivii special pregătiţi în acest scop. Maseurul
trebuie să fie sănătos ( deficienţele fizice, organice ,psihice sunt contraindicate în exercitarea
acestei activităţi ). Maseurul trebuie să fie rezistent la oboseală, cu o construcţie robustă, o
musculatură bine dezvoltată, cu o mobilitate articulară bună, un simţ tactil bine dezvoltat, un
auz fin, vederea bună, cu aptitudini psihice deosebite. Mâinile maseurului trebuie să fie
puternice, pielea de pe palme trebuie să fie moale, uscată şi netedă, iar degetele suple şi
abile. Printr-o pregătire fizică generală şi printr-un antrenament profesional metodic,
maseurul ajunge să capete pe lângă forţă şi rezistenţă, supleţe şi îndemânare în lucru,
sensibilitate şi ritm. Maseurul trebuie să-şi dozeze efortul pentru a rezista cât mai mult la
lucru monoton şi de lungă durată. Pentru aceasta el trebuie să acţioneze calm, neforţat, fără
grabă, cu cheltuială minimă de energie, lucru posibil prin executarea corectă a manevrelor,
cu intercalarea unor pauze mici după fiecare regiune sau segment masat şi după fiecare
şedinţă sau oră de lucru. Pentru a se putea adapta, concentra şi orienta în fiecare situaţie
maseurul trebuie să posede o serie de cunoştinţe de bază :
De anatomie şi biomecanica privind forma, structura corpului şi mobilitatea articulară.
De fiziologie privind funcţiile organismului.
Să cunoască cele mai importante semne în diagnosticarea unor stări patologice.
Practicarea masajului îl pune pe specialist în contact cu persoane foarte diferite din punct de
vedere al vârstei, sexului, construcţiei morfologice şi funcţionale. El trebuie să satisfacă toate
exigenţele, atât printr-o execuţie tehnică perfectă, cât şi printr-o atitudine corporală
controlată şi o comportare corectă, respectând principiul moralităţii.

3. Reguli de igienă

Masajul impune respectarea unor reguli elementare de igienă, atât din partea maseurului, cât
şi din partea persoanelor care doresc să fie masate. Maseurul trebuie să aibă un echipament
de lucru curat şi cât mai simplu : pantaloni lungi şi o bluză largă cu mâneci scurte pentru a
nu-l stânjeni în mişcare. Se impune o atenţie deosebită în îngrijirea mâinilor maseurului. Este
obligatorie spălarea lor înainte şi după fiecare şedinţă pentru a evita transmiterea germenilor
patogeni de la o persoană la alta. Unghiile vor fi tăiate scurt şi pilite. Este contraindicată

77
purtarea de inele, brăţări sau alte podoabe care pot produce leziuni sau iritaţii pe pielea
subiectului. Maseurul nu va folosi parfum sau pomezi cu miros puternic şi nu va fuma în sala
de masaj. Subiectul trebuie să se prezinte în sala de masaj respectând regulile de curăţenie a
corpului şi a îmbrăcămintei. Pentru că masajul se execută în marea majoritate a cazurilor
direct pe piele, subiectul, înaintea şedinţei de masaj, va scoate complet hainele de pe
regiunea ce urmează a fi masată şi pe acelea care ar putea stânjeni în respiraţia liberă, în
circulaţia sângelui şi în mişcările segmentelor. Subiecţii vor fi dezbrăcaţi în aşa fel încât să se
poată executa corect manevrele de masaj, dar respectând sentimentele de pudoare ale
fiecăruia. Părţile masate vor fi acoperite cu un cearşaf sau prosop înainte de a continua
masajul. Subiectul se va prezenta la masaj după golirea vezicii urinare şi a colonului.
Masajul igienic este indicat dimineaţa. Şedinţele peste zi se fixează astfel încât să se încheie
cu o jumătate de oră înaintea meselor principale.

4. Reguli metodice

Pentru execuţia tehnică a masajului se vor alege poziţii cât mai comode pentru subiect şi
maseur. Subiectul va avea în timpul şedinţei de masaj o poziţie de repaus cu musculatura
relaxată, evitând încordarea fizică şi psihică. Poziţiile odihnitoare sunt cele din culcat sau
aşezat rezemat, cu membrele superioare şi inferioare în uşoară flexie. Aceste poziţii asigură
corpului o mare suprafaţă de sprijin, relaxarea musculaturii şi respiraţia liberă. Maseurul
poate lucra din poziţia stând sau aşezat pe un scaun, poziţii care îi permit abordarea corectă
şi liberă a regiunii sau segmentelor de prelucrat. Masajul se începe prin manevre simple,
suple şi uşoare, cu caracter pregătitor şi progresează încet ca amplitudine şi ritm până ating
intensitatea propusă, după care încep să scadă treptat, iar şedinţa se încheie prin manevre
lungi liniştitoare. Se descrie un fel de curbă ascendentă şi descendentă a intensităţii
manevrelor de masaj, care se repetă pe fiecare regiune sau segment al corpului. Intensitatea,
ritmul şi numărul de repetări ale manevrelor depind de sensibilitatea celui masat. Apariţia
unei jene locale, a durerii, a contracturii sau a unor semne de nelinişte sau încordare sunt
rezultatul fie al unei tehnici defectuoase de execuţie, fie al unei contraindicaţii a masajului.
Durată şedinţei de masaj variază după preferinţe şi după necesităţi. După şedinţele lungi de
masaj liniştitor apare nevoia de repaus, de menţinere a relaxării care poate avea o durată de
la câteva minute până la o jumătate de oră. După şedinţele cu caracter stimulant se
recomandă câteva exerciţii fizice de înviorare şi de respiraţie care permit reluarea oricărei
activităţi fizice sau intelectuale. Efectele unei şedinţe de masaj se resimt imediat, dar ele
slăbesc şi chiar dispar după câteva ore.

Mijloace ajutătoare

Pentru a face pielea mai alunecoasă şi pentru a o feri de iritaţii şi traumatisme inutile, în
practica masajului se folosesc diferite substanţe care se aplică într-un strat subţire şi uniform.
Dintre substanţele folosite în masaj enumerăm :
Pulberile de origine :
- minerală ( talcul) ;
- vegetală ( amidonul de grâu sau de orez ) ;
- organică ( sărurile acizilor graşi cu metalele).
Grăsimile de origine:
- minerală ( vaselina)
- vegetală ( ulei de măsline, de in, de ricin )
- animală ( lanolina )

78
Cremele – sunt amestecuri de grăsimi ( minerale, vegetale, animale ) cu diferite cantităţi de
apă sau soluţii apoase la care, pentru creşterea consistenţei, se poate adăuga pudră în
proporţie de 10-20. După scopul urmărit se adaugă substanţe active.
Pomezile - Sunt amestecuri de grăsimi minerale şi animale, la care se adaugă pudră 10-15,
pentru creşterea consistenţei şi substanţe active, după scopul urmărit. Mulţi practicieni nu
mai folosesc nici un fel de substanţe de uns. Acest masaj se numeşte masaj „uscat” şi
prezintă avantajul că porii pielii sunt deschişi tot timpul şedinţei de masaj, iar pielea se
curăţă de secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare. Durata masajului uscat nu trebuie să
depăşească 3-5 minute pentru a nu altera pielea. În masajul” umed” după aplicarea pe
tegument, spre exemplu, a unei creme, aceasta constituie un înveliş destul de impermeabil
care face ca produsele de secreţie ale pielii să rămână pe loc, împiedicând evaporarea apei şi
determinând vasodilataţie şi activarea schimburilor dintre substanţele aplicate şi ţesuturi,
dând posibilitatea substanţei active înglobate să acţioneze un timp mai îndelungat şi în
profunzime.

EXERCIŢII PREGĂTITOARE PENTRU MASEURI

Masajul fiind o activitate fizică, necesită o etapă pregătitoare de „încălzire” a maseurului,

respectiv a extremităţilor membrelor superioare ale sale. Sistematizarea acestor exerciţii,
efectuată de prof. dr. ADRIAN IONESCU, îşi păstrează valabilitatea:
1. Exerciţii pentru degete:
Mişcări active şi pasive ale fiecărui deget.
- degetul respectiv se mişcă activ în toate sensurile ( flexie, extensie, abducţie, adducţie ).
- apoi, aceleaşi mişcări pentru fiecare deget se execută pasiv cu ajutorul celeilalte mâini.
Mişcările se încheie cu tensiuni finale.
Mişcări active şi pasive pentru toate degetele odată ( flexie, extensie, abducţie
( îndepărtare ), adducţie ( apropiere ). Mişcările se încheie cu tensiuni finale ( fig. 1.).
Exerciţii cu policele se execută separat: flexie, extensie, abducţie, adducţie, circumducţie,
dar mai ales mişcarea de opoziţie faţă de celelalte degete.
Se strânge cu degetele un obiect moale sau elastic ( o bucată de cauciuc ).

. Exerciţii pentru pumni:

a. Flexia şi extensia pumnului se execută activ cu ambele mâini odată, apoi alternativ într-un
ritm din ce în ce mai viu. Degetele pot fi ţinute întinse sau uşor flectate ( fig. a şi b. )
Extensia accentuată a pumnului se execută din poziţia cu palmele lipite faţă în faţă, degetele
orientate în sus, depărtându-se sau apropiindu-se coatele de corp ( fig. 3a. ). Se repetă
mişcarea cu degetele orientate în jos.
Din poziţia cu mâinile lipite pe partea lor dorsală ţinute în plan orizontal, cu degetele întinse,
coatele depărtate la maximum se duc înainte şi înapoi, lateral la dreapta şi la stânga şi apoi în
cerc dinainte şi înapoi şi invers ( fig. 3b. ).
Ducerea în cerc sau circumducţia pumnilor se execută cu degetele întinse sau îndoite.
Mişcarea se execută cu o mână sau cu ambele mâini, lucrând simultan sau alternativ în
ambele sensuri ( fig.4. )
Cu ambele mâini îndoite din pumni, se execută ducerea lor în afară şi revenirea lor ( fig.5. )
Cu mâinile întinse înainte, coatele uşor îndoite şi ţinute lângă corp, se execută îndoirea
palmelor în sens cubital şi radial. Mişcările se execută simultan sau alternativ, în ritm din ce
în ce mai viu ( fig.6. )
3. Exerciţii pentru antebraţe şi coate:
Pentru antebraţe se recomandă pronaţii şi supinaţii active, executate simultan sau alternativ,
cu degetele întinse sau flectate.

79
Pentru coate, flexii sau extensii simultane sau alternative, cu degetele întinse sau flectate.
Se pot combina mişcările: Flexia coatelor cu pronaţia antebraţului şi extensia coatelor cu
supinaţia antebraţelor.

MASAJUL SOMATIC GENERAL EXTINS ŞI REDUS - TEHNICA PROCEDEELOR

DE MASAJ ( principale şi secundare)

Masajul somatic general extins-când prelucrarea întregii suprafeţei a corpului se execută în

60-90 de minute.
Masajul somatic general redus (restrâns)-când prelucrarea întregii suprafeţe a corpului se
execută în 30-40 de minute.

PROCEDEELE PRINCIPALE sunt nelipsite din şedinţa de masaj. Ele realizează

prelucrarea sistematică şi metodică a părţilor moi ale corpului şi se aplică în următoarea
succesiune: netezire (efleuraj),frictiune, frământat (petrisaj),batere (tapotament), vibratii.

1. Netezirea se adresează în special tegumentelor şi constă din alunecări ritmice şi uşoare,

aplicate cu diferite părţi ale mâinilor în sensul circulaţiei de întoarcere. De aceea, pe membre
alunecările se efectuează de la extremitatea distală spre cea proximală, pe trunchi urmează
sensul circulaţiei de întoarcere spre inimă, iar pe gât şi cea a sensul manevrelor este dinspre
cap spre umeri şi omoplaţi. Mişcările seamănă cu mângâierea, numai că se execută cu o anu-
mită presiune şi cu ritm variabil, în funcţie de efectele care trebuie induse.

Din punct de vedere al modului de aplicare al mâinilor manevrele sunt:

- simultane când se efectuează cu ambele mâini în acelaşi timp şi în acelaşi sens;

- alternative când se efectuează mână după mână, în acelaşi sens.

Din punct de vedere al direcţiei sunt:

- Longitudinale (lungi};
- oblice (medii);
- transversale (scurte).
Din punct de vedere metodic netezirea este iniţială şi finală. Succesiunea manevrelor în
funcţie de direcţia şi modul de lucru al mâinilor este următoarea :
pentru netezirea iniţială:
- simultane lungi, medii şi scurte;
- alternative lungi, medii şi scurte.
pentru netezirea finală:
- alternative scurte, medii şi lungi;
- simultane scurte, medii şi lungi.
Ritmul de execuţie scade treptat spre sfârşitul şedinţei.

Forme speciale de netezire:

- netezire sacadată, aplicabil segmentelor circulare sau tronconice (antebraţ, braţ, gambă,
coapsă);
- netezire in perie, aplicabilă regiunilor cu hipertricoză ( păr în exces);

80
- netezire liniară, longitudinală executată cu vârful degetelor, aplicabilă la nivelul
tendoanelor şi spaţiilor interosoase;
- netezire în "cleşte" aplicabilă la nivelul tendonului lui Achile.
Netezirile scurte şi asociate cu presiuni sunt indicate in tratamentul induraţiilor şi
nodozităţilor fibroscleroase şi în dezagregarea şi împrăştierea infiltratelor din ţesuturile
profunde.
Manevrele lungi sunt calmante, relaxante, cele scurte, executate cu ritm şi intensitate crescută
au efecte excitante.

2. Fricţiunea se adresează în special ţesutului celular subcutanat; constă în presiuni şi

deplasări ale ţesuturilor moi subcutanate pe ţesuturile dure sau pe un plan dur (osos sau
cartilaginos), în limita elasticităţii proprii. Din punct de vedere tehnic, fricţiunea se execută cu
vârful degetelor în sens liniar (longitudinal sau transversal ) şi circular (concentric sau
excentric), cu marginea cubitală, rădăcina mâinii (eminenţele hipotenară şi tenară),
palma sau pumnul.

Forme speciale:
- transversală, "în fierăstrău" executată cu marginea cubitală a mâinii se aplică la nivelul
tendonului Iui Achile;
- în ” zig-zag”, executată cu vârful a 2-3 degete (index, medius şi inelar), se aplică Ia nivelul
coloanei vertebrale.
Vârful degetelor se aplică pe tegument, cu o anumită presiune şi sub diverse unghiuri. După
intensitatea presiunilor şi a mărimii unghiului, fricţiunea poate acţiona superficial sau
profund. Astfel, cu cât intensitatea presiunilor creşte, iar unghiul faţă de planul regiunii
respective scade, cu atât se acţionează mai profund.
Fricţiunile previn întinderile şi smulgerile de fibre, care pot apărea la nivelul joncţiunii
tendono-musculare, stimulează permeabilitatea cutanată pentru diverse medicamente, intervin
în asuplizarea tegumentului prin mobilizarea planului superficial pe cel profund. In funcţie de
ritmul şi intensitatea cu care sunt executate, modifică sensibilitatea locală şi generală.

3. Frământatul (Petrisajul) reprezintă prinderea muşchilor şi a altor ţesuturi profunde,

ridicarea lor, atât cât permite elasticitatea proprie şi stoarcerea prin comprimare (între degete
sau între degete şi palmă) sau prin presiune pe planul profund.

Din punct de vedere tehnic se realizează:

- frământat în cută pe loc sau deplasabilă "în val", care reprezintă forma tradiţională
aplicabilă tuturor segmentelor corpului;
- frământat circular şerpuit, care reprezintă forma specială aplicabilă segmentelor circulare
sau tronconice;
- frământat între marginile cubitale ale mâinii, care reprezintă forma specială aplicabilă la
nivelul peretelui abdominal etc.
- frământat cu pumnii, se aplică regiunilor voluminoase ale corpului ( fese, eventual coapse).

Frământatul previne atrofia, dezvoltă elasticitatea şi contractilitatea musculară. Manevrele

lente, aplicate pe zone aderente şi infiltrate au efect decontracturant. Executate rapid induc
efecte stimulante.
4. Tapotamentul (Baterea) constă în aplicarea unor lovituri ritmice şi uşoare executate cu
diferite părţi ale mâinii şi antebraţului. Din punct de vedere tehnic, procedeele de tapotament
se grupează în:

81
- manevre de tocat: cu marginea cubitală (cubito-palmar sau cubito-dorsal), cu 1 /3 inferioară
a antebratului, cu vârful degetelor (tangenţial, "în mănunchi de nuiele );
- manevre de bătătorit: cu palma în cupă sau ventuză şi cu pumnul cubital sau palmar; -
manevre de plescăit sau lipăit: cu faţa palmară a mâinii sau, a degetelor;
- manevre de percutat: cu vârful degetelor.
Tapotamentul se recomandă în tratamentul atoniei-atrofiei musculare şi se contraindică în
afecţiuni dureroase, contracturi, spasme şi oboseală musculară.
La nivel toracic manevrele de percutat favorizează expulzia secreţiilor bronşice.

5. Vibraţiile constau din imprimarea în ţesuturi a unui număr cât mai mare de mişcări
oscilatorii pe unitatea de timp; ele se execută pe loc sau cu deplasare laterală. Mişcările sunt
asemănătoare unui tremurat continuu şi rezultă din contracţiile alternative ale muşchilor
antagonişti ai degetelor şi mâinii pe de o parte, şi ai antebraţelor şi braţelor de altă parte. Din
această cauză, vibraţiile manuale sunt obositoare şi greu de executat, de aceea se completează
sau se înlocuiesc cu forme instrumentale. Frecvenţa şi amplitudinea deplasării mâinilor sunt
variabile şi induc efecte opuse.
Manevrele fine şi prelungite sunt liniştitoare, reduc sensibilitatea pielii şi a ţesuturilor
superficiale producând o senzaţie de amorţire, încălzire şi relaxare. Vibraţiile executate cu
ritm rapid şi amplitudine crescută au efecte excitante asupra sistemului nervos central dar şi
efecte estetice, prin reducerea stratului adipos. La nivelul toracelui produc expulzia secretiilor
bronşice, când sunt executate cu amplitudine scăzută.

PROCEDEELE SECUNDARE :

1. Rulatul şi cernutul se aplică segmentelor circulare sau tronconice. Rulatul constă în

prinderea segmentului respectiv între feţele palmare ale mâinilor cu menţinerea degetelor în
extensie. Mâinile se deplasează ritmic, alternativ, de jos în sus, anterior şi posterior sau invers,
feţele palmare
lucrând în permanenţă în planuri paralele.
Cernutul se execută astfel: se prinde masa musculară cu vârfurile degetelor uşor flectate sau
între feţele palmare ale mâinilor cu degetele întrepătrunse şi se deplasează în sens lateral, de
jos în sus sau invers, prin ridicări şi presiuni alternative. Au acţiuni relaxante, decongestive
asupra maselor musculare .

2. Presiunile constau în apăsări superficiale sau profunde:

Se aplică în diverse moduri:
- simple;
- asociate cu mişcări respiratorii în ritmul frecvenţei respiratorii normale ( 16-18 respiraţii pe
minut);
- asociate cu vibraţii numite presiuni vibrate.
Presiunile puternice produc asupra pielii o uşoară ischemie iniţială datorată scăderii afluxului
de sânge către zona masată, urmată de hiperemie locală şi scăderea sensibilităţii până la
anestezie, scăderea tonusului muscular local şi secundar, relaxare musculară şi scăderea sau
dispariţia oboselii.
Pe acest tip de "presiune profundă" se bazează tehnicile masajului reflex, care folosesc fie
zonele de inervaţie metamerică (ce urmăresc dermatoamele) descrise de Head şi modificate de

82
Hensen şi Schillak, fie punctele şi meridianele din acupunctura tradiţională chineză.

3. Tracţiunile, tensiunile şi scuturările acţionează mai ales asupra articulaţiilor şi ţesuturilor

periarticulare. Tracţiunile se realizează în axul longitudinal al segmentelor. Tensiunile
sunt mişcări pasive, executate în funcţie de biomecanica fiecărei articulaţii. Scuturările
constau în mişcări oscilatorii ample, executate ritmic Ia nivelul membrelor sau
segmentelor.
Tracţiunile şi tensiunile realizează întinderea elementelor articulare şi periarticulare, precum
şi scăderea presiunii intraarticulare. Tensiunile cresc mobilitatea articulară, mai ales după
fracturi cu condiţia să fie executate blând şi să atingă amplitudinea maximă de mişcare
;mişcarea bruscă şi exagerată poate produce contractură musculară şi secundar redeschiderea
focarului fracturii.
Efectele scuturărilor depind de ritmul execuţiei. Astfel, ritmul rapid va declanşa efecte
stimulante locale şi generale, în timp ce ritmul lent va avea efecte relaxante.

4. Ciupirile şi pensările se aplică pe porţiunile musculare ale membrelor. Diferenţa constă în

prizele cu care se realizează. Astfel ciupirile se execută cu priză mică ( între police şi index),
iar pensările cu priză medie ( între podul palmei şi degete) sau mare (între vârfurile
degetelor). Aplicate în ritm rapid, au efecte excitante. În general, orice
procedeu de masaj poate induce efecte stimulante sau relaxante prin modificarea ritmului,
intensităţii şi presiunii. Procedeele eminamente stimulante sunt: fricţiunile, frământatul şi
tapotamentul.

Masajul special utilizează în general tehnici clasice respectiv neteziri, fricţiuni, vibraţii şi
presiuni. Masajul special include: masajul reflexogen, masajul instrumental, hidromasajul,
masajul cu gheaţă, masajul limfatic, masajul cu jet de aer cald, masajul cu bule gazoase în apă
etc.

Indicaţiile masajului se sistematizează pe grupe de afecţiuni sau pe baza semnelor şi

simptomelor clinice. Semnele şi simptomele au utilitate practică mai mare şi sunt reprezentate
de:
- edeme - se pot organiza fibros în timp. Se preferă următoarele manevre: efleuraj, presiuni
locale, profunde. In insuficientele circulatorii venoase sau limfatice se efectuează
şi fricţiuni.
- infiltrate subcutanate şi noduli musculari induraţi - apar în cursul nevralgiilor sciatice,
crurale sau cervico-brahiale, în lombalgii sau artroze. Beneficiază de fricţiuni superficiale
circulare. Nodulii induraţi se tratează prin fricţiuni locale.
Manevrele se efectuează de la periferia zonei afectate spre locul dureros.
-dureri ligamentare şi tendinite - se tratează prin tehnica Cyriax, respectiv prin masaj
transversal profund.
- crampe şi contracturi musculare - beneficiază de efectele netezirilor lungi, cu ritm şi
intensitate scăzută, la care se adaugă efectele frământatului profund; câteodată sunt necesare
aplicaţii de căldură;
- hipertonii de origine centrală - manevrele constând în neteziri lungi se vor aplica pe
muşchii antagonişti, deoarece este contraindicată abordarea muşchiului spastic, efectele
relaxante fiind induse reflex pe musculatura agonistă.
- tulburări trofice şi leziuni cutanate - necesită un masaj trofic, care constă din:
- mobilizarea viguroasă a planului profund cu ajutorul planului superficial;
- crioterapie indicată în escare;

83
- frământat cu priză mică în cazul cicatricelor postarsuri sau cheloide şi cu priză mare în
vergeturi.

Contraindicaţii :
- procese inflamatorii active;
- orice boli acute sau în faza de evoluţie (TBC, neoplasme);
- boli ale pielii: dermatoze, micoze, eczeme, neoplasme cutanate;
- afecţiuni psihogene;
- osteoporoză;
- tumori osoase benigne sau maligne;
- fragilitate vasculară.

MASAJUL TRUNCHIULUI
Masajul trunchiului constă din prelucrarea celor trei regiuni distincte ale sale:
spate;
torace;
abdomen.
1.Masajul spatelui
Această regiune este întinsă, plană şi netedă, cu pielea mai puţin sensibilă, cu musculatura
lăţită şi cu circulaţia superficială divers orientată. Manevrele se execută începând din
regiunea sacrală, continuând pe toată suprafaţa lombară, toracală şi dorsală, terminând la
regiunea cefei şi pe umeri. Subiectul este culcat facial, cu fruntea sprijinită pe dosul mâinilor
sau cu capul răsucit într-o parte şi cu braţele întinse pe lângă trunchi. Executantul stă la
picioare sau aşezat pe un scaun, în stânga subiectului.
Masajul spatelui se începe cu netezirea introductivă, ritmul şi intensitatea manevrelor
crescând treptat pentru acomodarea subiectului (“încălzirea lui”), pentru manevrele
următoare.
Manevrele de netezire simultane lungi se execută cu palmele şi degetele întinse apropiate,
aşezate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, alunecând din regiunea sacrală, până la
regiunea cefei, terminându -se la nivelul “V”-ului deltoidian.
După câteva manevre, palmele se îndepărtează puţin câte puţin în sens lateral faţă de coloana
vertebrală, iar degetele sunt depărtate, între ele cuprinzând o suprafaţă tot mai mare la fiecare
alunecare din regiunea spatelui.
Se continuă cu manevre de netezire alternative lungi, aplicate la fel cu simultanele lungi, în
sens longitudinal, apoi alternativele medii cu direcţie oblică şi încheiem cu alternativele
scurte cu direcţie transversală, executate pe şolduri, regiunea lombară, flancuri, coaste, pe
spaţiul interscapular, pe omoplaţi şi pe umeri.
Fricţiunea pe regiunea spatelui se execută, de preferinţă, combinând elementele tehnicii de
execuţie. Manevra se începe cu vârful degetelor, apoi mâna se va mula cu marginea cubitală,
cu rădăcina mâinii şi apoi cu palma întreagă, după care vârful degetelor se va deplasa încet
în vecinătatea locului masat şi va continua să prelucreze sistematic întreaga regiune în sens
longitudinal, transversal, ascendent şi descendent. Manevrele de fricţiune se pot combina cu
vibraţiile şi presiunile.
De-a lungul coloanei vertebrale, la nivelul spaţiilor de conjugare intervertebrală, se execută
fricţiunea în sens circular, cu vârful degetelor, iar la nivelul spaţiilor intercostale, tot cu
vârful degetelor se execută fricţiunea în sens liniar.

84
Pe regiunea spatelui se execută frământatul în cuta cu priza medie sau frământatul în cuta
deplasabilă (“în val”). Această manevră se execută în sens longitudinal, de o parte şi de alta a
coloanei vertebrale şi apoi pe toată suprafaţa spatelui, în sens oblic şi transversal.
Manevrele de tapotament se execută în ritm viu, pe suprafaţa spatelui, exceptând coloana
vertebrală şi regiunile lombare. Se începe cu tocatul cu marginea cubitală a mâinilor, se
continuă cu tocatul cu faţa dorsală a degetelor (“tocatul în mănunchi de nuiele”). Se continuă
masajul spatelui cu bătătoritul “în căuş” sau “în ventuză” şi cu plescăitul, executat cu faţa
palmară a degetelor şi mâinii.
Aceste forme de batere sau tapotament se pot combina între ele sau pot fi continuate de
presiuni ascendente şi descendente, executate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, cu
palmele apăsând simultan, sau alternativ, o dată sau de mai multe ori pe acelaşi loc. Masajul
spatelui se încheie cu netezirea finală şi cu câteva mişcări respiratorii active şi apoi pasive.
Subiectul face un expiro complet, ajutat de executant care aplică palmele de o parte şi de alta
a coloanei vertebrale, la baza toracelui, executând simultan presiuni pe regiunea respectivă,
după care respirul cât mai complet se face cu ajutorul maseurului, care alunecând cu mâinile
pe feţele laterale ale toracelui ajunge la partea anterioară unde îl ridică uşor de pe planul de
sprijin, favorizând inspirul.

.Masajul peretelui toracic

Pentru executarea masajului pe regiunea anterioară şi laterală a pieptului se foloseşte poziţia

culcat dorsal sau rezemat pe un plan uşor înclinat, cu capul sprijinit mai sus decât trunchiul.
Pentru masajul părţilor laterale se ridică braţele în sus şi se pun mâinile sub ceafă, iar la
nevoie se răsuceşte puţin trunchiul pe partea opusă regiunii pe care dorim să o masăm.
Executantul stă în picioare sau aşezat pe un scaun, în dreapta celui pe care urmează să îl
maseze. Masajul peretelui toracic se începe cu neteziri simultane lungi şi alternative lungi,
executate de la baza toracelui peste regiunea sternală spre umeri. Îndepărtând mâinile una
faţă de cealaltă, se alunecă pe părţile laterale ale toracelui în sensul spaţiilor intercostale,
ocolind la femei regiunea mamară, pe care nu se aplică mai ales la nivelul pectoralilor şi se
continuă cu alternativele scurte, aplicate pe coaste, pe stern şi umeri.
Fricţiunea se execută cu vârful degetelor care se mişcă circular la nivelul articulaţiilor
condrosternale sau cu mişcări liniare în spaţiile intercostale. Fricţiunea se execută cu
palmele, cu marginea cubitală sau cu rădăcina mâinii pe regiunile musculoase ale toracelui.
Fricţiunea se combină cu vibraţiile şi presiunile.
Frământatul se execută în cuta cu priza medie, insistând pe pectorali sau în cuta deplasabilă,
ocolind glanda mamară.
Manevrele de batere se execută pe suprafaţa toracelui, exceptând regiunea precordială şi
regiunea mamară la femei. Se pot aplica tocatul executat cu tăişul mâinii, tocatul în
mănunchi de nuiele, executat cu faţa dorsală a degetelor, bătătoritul “în căuş”, sau “ventuza”,
plescăitul cu faţa palmară a degetelor şi cu palmele, iar la nivelul spaţiilor intercostale se
poate executa percutatul. Masajul acestei regiuni se încheie cu netezirea finală.
După masajul peretelui toracic sunt utilizate câteva respiraţii ample, active sau pasive, cu
presiuni la baza toracelui în expir.

3. Masajul peretelui abdominal

Masajul peretelui abdominal se execută din poziţia culcat dorsal, rezemat pe un plan uşor
înclinat, cu capul sprijinit mai sus decât trunchiul, cu membrele inferioare flectate din
genunchi şi şolduri şi cu sprijin pe tălpi. Netezirea se orientează după sensul circulaţiei de
întoarcere venoasă şi limfatică.

85
Se execută manevre simultane şi alternative lungi, începând mişcarea din regiunea
supraombilicală, îndreptându-se în sus până la marginea coastelor, în sens lateral spre
flancuri şi apoi spre regiunea supraombilicală în jos şi înăuntru, în lungul şanţurilor iliace,
spre simfiza pubiană. Manevrele pot fi executate legate între ele, printr-o mişcare de
alunecare care le însumează. Palmele pornesc din regiunea supraombilicală, în sus, până la
coaste pe care le depăşesc, apoi se răsucesc înafară în sensul spaţiilor intercostale şi ajung pe
flancuri, de unde coboară înăuntru, parcurgând regiunea supraombilicală şi şanţurile iliace.
Mişcările se execută simultan sau alternativ, de o parte şi de alta a abdomenului.
Manevrele de netezire lungi se încep cu vârful degetelor şi se termină mişcarea cu rădăcina
mâinii când se ajunge sus şi lateral şi invers, când mâinile se îndreaptă în jos şi înăuntru.
Netezirea alternativă scurtă se aplică pe zone limitate cum ar fi: Hipocondrul drept,
Epigastrul stâng, Flancul drept, Mezogastrul, Flancul stâng, Fosa iliacă dreaptă, Hipogastrul,
Fosa iliacă stângă.
Fricţiunea este procedeul de bază în masajul peretelui abdominal. Această manevră se aplică
cu palma întreagă, cu podul palmei sau cu rădăcina mâinii, foarte rar cu degetele. Fricţiunea
poate provoca la persoanele foarte sensibile, senzaţii tactile specifice (de gâdilat), care fac
uneori imposibilă executarea masajului.
Frământatul se limitează la straturile subcutanate, mai ales când acestea sunt încărcate cu
grăsime. Se aplică frământatul în cuta cu priza medie sau în cuta deplasabilă (“în val”).
Se aplică o formă de tocat cu vârful şi cu pulpa degetelor, executat uşor şi suplu, tangenţial la
suprafaţa abdomenului, respectând fereastra abdominală unde manevrele de batere nu se
aplică.
Acest tocat poate fi înlocuit cu un percutat cu faţa palmară a degetelor, care se prelungesc
printr-o scurtă alunecare pe piele, manevra denumită “râcâit”.
Masajul peretelui abdominal se încheie cu netezirea finală, uşoară, superficială, liniştitoare.
După masajul acestei regiuni se recomandă câteva respiraţii active ample.

4. Masajul membrelor superioare

Poziţia pentru masajul membrelor superioare este de culcat dorsal sau se poate folosi poziţia
aşezat, rezemat pe bancheta de masaj şi poziţia aşezat pe un scaun, cu sprijin sub cot, pe o
măsuţă.
Executantul stă în picioare sau aşezat pe un scaun, pe partea ce trebuie masată.
În masajul pe segmente a membrelor superioare se prelucrează, pentru început, degetele şi
mâna, iar apoi antebraţul, braţul şi umărul.

4.1 Masajul degetelor

Se execută sprijinind palma celui pe care îl masăm pe palma noastră, de preferinţă pe stânga
şi lucrăm cu mâna dreaptă.
Sprijinul se mai poate face cu antebraţul pe genunchii noştri sau pe spătarul unui scaun sau
pe o masă de înălţime potrivită.
Masajul degetelor constă din prelucrarea fiecărui deget în parte sau a fiecărei falange. Se
începe masajul cu neteziri executate minuţios pe întreaga lungime a degetului sau a fiecărei
falange.
Fricţiunea se execută insistent cu vârful degetelor, mai ales pe faţa palmară a degetelor.
Masajul degetelor se încheie prin tracţiuni, tensiuni şi scuturări ale fiecărui
deget.
Pentru a scurta din timpul necesar prelucrării fiecărui deget în parte, masăm mai întâi
policele şi apoi restul celor patru degete împreună.

86
4.2 Masajul mâinii propriu-zise

Se începe masajul cu netezirea feţei dorsale a mâinii, care se execută cu degetele, iar
netezirea feţei palmare se execută cu pumnul închis.
Se continuă masajul cu fricţiunea executată cu vârful degetelor prin mişcări circulare şi prin
mişcări liniare în lungul tendoanelor şi al spaţiilor interosoase.
Fricţiunea palmară se execută cu nodozităţile degetelor, pumnul fiind închis.
Se frământă cu degetele muşchii tenari şi hipotenari, folosind frământatul în cuta cu priza
mică. Se completează frământatul cu scuturarea metodică a spaţiilor interosoase ale mâinii.
Se aplică apoi tensiuni, tracţiuni şi scuturări pe întreaga mână, executate în ritm viu şi se
încheie masajul cu netezire finală, uşoară, aplicată pe ambele feţe ale mâinii.

4.3 Masajul antebraţului

Se execută corect, menţinându-l într-o poziţie de uşoară flexie din cot, sprijinit pe un plan
orizontal, la o înălţime potrivită pentru masaj. Masajul antebraţului se mai poate executa
ţinând antebraţul vertical, cu cotul sprijinit pe o masă sau pe genunchii executantului.
Se începe masajul cu neteziri “în brăţară”sau “inel” executând manevre lungi şi lente, după
care se continuă cu neteziri scurte dar pătrunzătoare, după caz se pot executa neteziri “în
pieptene”, cu vârful degetelor.
Fricţiunea se execută cu degetele şi cu palmele mişcându-se circular pe toată lungimea
antebraţului, iar în lungul tendoanelor se execută fricţiunea cu vârful degetelor, care se
deplasează liniar. Frământatul antebraţului se poate executa cu priza circulară “în inel” sau
“brăţară”, frământatul şerpuit. Se poate folosi şi frământatul în cuta cu priza medie.
Manevrele cu batere se execută cu blândeţe, de preferinţă se aplică plescăitul executat cu
degetele şi palmele moi şi apropiate de piele, care cad simultan sau alternativ. Se continuă
masajul cu manevre de cernut şi rulat, executate în ritm viu.
Netezirea de încheiere pe antebraţ se face lent şi liniştitor, continuându-se cu netezirea
introductivă pentru masajul braţului.

4.4 Masajul braţului

Dacă executantul lucrează cu o mână, cu cealaltă fixează cotul celui masat, iar dacă
executantul lucrează cu ambele mâini, cel masat se poate prinde cu o mână de centura
executantului.
Netezirea braţului se execută cu degetele şi palmele, simultan sau alternativ, lung şi lent,
după care pe fiecare grup muscular se aplică o netezire scurtă, dar insistentă.
Fricţiunea se execută cu degetele, dar mai ales cu palmele, cu marginea cubitală a mâinii sau
cu masa tenarilor, adaptându-se continuu la relieful segmentului.
Frământatul este procedeul de bază pentru masajul braţului şi se execută frământatul cu priza
circulară “în brăţară” sau şerpuit, dar se poate aplica şi frământatul muşchilor în cuta cu priza
medie. Manevrele de batere se execută toate la nivelul braţului şi se aplică pe toată suprafaţa,
evitând partea internă. Se continuă masajul cu cernutul şi rulatul, executate în ritm viu, iar
masajul se încheie cu neteziri uşoare care se continuă peste umăr. Nu se masează regiunea
axilară.

4.5 Masajul umărului

87
Constă în neteziri scurte şi dese executate cu palmele aplicate pe faţa externă anterioară şi
posterioară a regiunii, prelungindu-se spre gât. Fricţiunea, frământatul şi tocatul sunt
manevre care se adresează mai ales muşchiului deltoid.
Masajul membrului superior se încheie cu tracţiunea în lungul lui şi scuturatul în toate
sensurile, executate pasiv.
Dacă timpul destinat pentru masajul membrului superior este scurt, se aplică manevrele pe
toată lungimea lui şi, la nevoie, vom renunţa la prelucrarea degetelor şi a mâinii propriu-zise.
Această formă rapidă de masaj se execută cu o mână, cealaltă fixând mâna celui masat prin
apucare, sau cu ambele mâini, fixând mâna celui masat de centura noastră.

5. Masajul membrelor inferioare la partea posterioară

Masajul membrelor inferioare se face pe segmente sau în întregime.

Vom masa, din poziţia culcat facial, partea posterioară a fiecăruia dintre membrele inferioare,
iar din poziţia culcat dorsal, partea anterioară a fiecăruia dintre membrele inferioare. Masajul
pe segmente al părţii posterioare se începe cu regiunea fesieră, se continuă cu coapsa şi se
încheie cu gamba. Masajul părţii anterioare se începe cu laba piciorului şi se continuă cu
gamba, genunchiul şi coapsa.

5.1 Masajul regiunii fesiere

Constă din neteziri executate simultan, aplicând palma cu degetele întinse, alunecând în sus
spre regiunea lombară, lateral spre şolduri şi în jos spre coapse. Se continuă masajul cu
fricţiuni energice executate cu rădăcina mâinii sau cu nodozităţile degetelor, pumnul fiind
închis.
Frământatul muşchilor fesieri se execută, fie folosind cuta cu priză medie, fie aplicând
pumnii închişi (palmari sau cubitali), folosind ritmic greutatea corpului şi frământând
regiunea ca aluatul.
Tocatul se execută cu marginea cubitală a degetelor şi a palmelor sau chiar cu treimea
inferioară a antebraţelor. Se poate aplica şi tocatul în “mănunchi de nuiele”.
Bătătoritul se execută cu pumnul închis, palmar sau cubital.
Manevrele de plescăit se execută cu putere.
Netezirea de încheiere poate fi însoţită de un scuturat vibrator.

5.2 Masajul regiunii posterioare a coapsei

Necesită multă vigoare, pentru a putea influenţa musculatura voluminoasă a acestui segment.
Se execută din poziţia culcat facial. Se începe masajul cu netezirea “în brăţară”, executând
manevre lungi şi lente, după care se continuă cu alunecări scurte, dar pătrunzătoare, “în
pieptene”, executate cu nodozităţile degetelor, pumnii fiind închişi.
Fricţiunea se execută cu rădăcina mâinii, cu tăişul mâinii sau poate fi executată şi fricţiunea
mână peste mână. Fricţiunea se poate combina cu vibraţiile.
Frământatul este procedeul de bază al masajului coapsei. Se utilizează frământatul circular
“în brăţară” şi frământatul şerpuit. Se poate folosi la masajul coapsei şi frămâtatul în cută cu
priză medie. Se continuă cu manevre secundare de masaj, ciupituri şi pensări.
Manevrele de batere (tocatul cu tăişul mâinii, tocatul în mănunchi de nuiele, plescăitul
bătătoritul cu pumnul închis palmar sau cubital) se execută pe faţa posterioară şi externă a
coapsei, cu multă vigoare. Nu se execută manevrele de batere pe faţa internă a coapsei.
Masajul coapsei se continuă cu manevrele de cernut şi rulat executate energic. Netezirea de

88
încheiere se poate executa pe faţa posterioară a coapselor, coborând spre gambă, încălzind în
felul acesta toată faţa posterioară a membrului inferior.

5.3 Masajul regiunii posterioare a gambei

Se execută din poziţia culcat facial, cu genunchiul uşor flectat şi cu piciorul în uşoară
extensie, pentru a permite relaxarea muşchilor extensori ai piciorului. Gamba se menţine în
această poziţie, sprijinind-o cu ajutorul unei mâini sau pe un genunchi al nostru sau pe un
plan înclinat al banchetei.
Masajul regiunii posterioare a gambei se începe cu neteziri lungi în brăţară, care pornesc de
la călcâi şi depăşesc în sus articulaţia genunchiului.
Urmează o serie de alunecări scurte, executate cu nodozităţile degetelor sau cu vârful
degetelor uşor flectate “netezirea în perie”, aplicate pe suprafeţele cu pilozitate ale gambei.
Pe tendonul achilian se aplică neteziri “în cleşte” liniare, scurte, în lungul gambei sau
transversale “în fierăstrău”. Pe partea cu musculatura dezvoltată a gambei netezirea se
efectuează mai apăsat cu podul palmei sau cu rădăcina mâinii. În regiunea poplitee netezirea
se execută superficial.
Fricţiunea se începe cu prelucrarea ţesuturilor moi din jurul maleolelor, executată circular cu
vârful degetelor. Se continuă cu fricţiunea tendonului achilian, executată liniar sau
transversal “în fierăstrău”.
Pe toată suprafaţa regiunii posterioare a gambei, manevrele de fricţiune se adaptează după
consistenţa şi volumul ţesuturilor, executându-se cu elementele tehnice cunoscute (lateral
extern şi intern, cu pumnul închis palmar, iar pe faţa posterioară median, cu pumnul închis
cubital, sau cu rădăcina mâinii). Fricţiunea se va continua cu vibraţiile.
Frământatul se execută circular “în brăţară” sau “şerpuit” pe toată gamba, dar se poate
executa şi frământatul în cută cu priză mică, pentru tendonul achilian şi cu priză medie
pentru masa cărnoasă a gambei. Se continuă masajul cu cele două procedee secundare de
masaj: ciupiturile şi pensările executate pe toată regiunea posterioară a gambei.
Manevrele de batere (tocat, lipăit şi bătătorit) se execută pe faţa posterioară şi pe cea latero-
externă a gambei, cernutul şi rulatul se execută energic, fiind urmate de netezirea de
încheiere a gambei. Masajul membrului inferior pe partea posterioară, se încheie cu
manevrele de tracţiune şi scuturare a membrului în întregime.
În cazul când timpul rezervat pentru masajul membrului inferior este scurt, în locul
masajului pe segmente manevrele se aplică în toată lungimea lui păstrând sensul ascendent.
Pentru a putea masa la nevoie ambele membre inferioare deodată, ne plasăm cu faţa spre
picioarele celui pe care îl masăm şi aplicând o mână pe o gambă şi a doua mână pe cealaltă
gambă, executăm toate manevrele cunoscute, pe întreaga lungime a membrelor inferioare, pe
partea lor posterioară.

5.4 Masajul piciorului

Se execută din poziţia culcat dorsal, sau aşezat rezemat cu membrul înferior întins şi cu
călcâiul sprijinit pe genunchiul executantului.
Netezirea constă din alunecări scurte aplicată pe plantă cu podul palmei, cu rădăcina mâinii
sau cu nodozităţile degetelor, pumnul fiind închis, iar pe faţa anterioară a piciorului şi pe
părţile laterale netezirea se face cu palma sau cu degetele, liniar în lungul spaţiilor
interosoase.
Fricţiunea pe plantă se execută cu nodozităţile degetelor sau cu rădăcina mâinii, iar pe faţa
anterioară în lungul tendoanelor se execută cu vârful degetelor, liniar în jurul maleolelor
executându-se tot cu vârful degetelor, dar circular.

89
Frământatul pe plantă se execută în cută cu priză mică, iar anterior în locul frământatului
descris până acum, care nu se poate aplica pe acest segment se execută scuturarea spaţiilor
interosoase.
Degetele picioarelor pot fi masate împreună sau fiecare în parte prin neteziri, fricţiuni,
tensiuni, tracţiuni şi scuturări.
Masajul piciorului se încheie cu neteziri lente, executate cu palmele şi degetele care urcă
peste gleznă, spre gambă.

6. Masajul membrelor inferioare la partea anterioară

6.1 Masajul regiunii anterioare a gambei

Masajul gambei pe faţa anterioară prezintă unele particularităţi, determinate de conformaţia

anatomică şi mai ales de lipsa ţesuturilor moi pe creasta şi pe faţa antero-internă a tibiei.
Pentru a executa mai comod masajul acestui segment, gamba şi piciorul depăşesc planul de
sprijin. Genunchiul rămâne întins sau uşor flectat. Călcâiul se genunchiul executantului sau
este susţinut cu o mână de către acesta, în timp ce cealaltă mână execută manevrele.
Netezirea se execută “în brăţară” sau “inel”, pe toată lungimea gambei; pe porţiunile cu
pilozitate se execută netezirea “în perie”.
Fricţiunea se execută cu blândeţe pe faţa antero-internă şi cu intensitate medie pe cea antero-
externă, folosind elementele tehnice adecvate.
Frământatul se execută circular “în brăţară”, şerpuit sau se execută frământatul în cută cu
priză medie, insistând pe faţa antero-externă a gambei.
Manevrele de batere se execută numai pe faţa antero-externă a gambei.
Se continuă masajul cu ciupituri, pensări, cernut şi rulat.
Netezirea de încheiere se execută lent şi uşor, urcând peste genunchi.

6.2 Masajul genunchiului

Poziţia recomandată pentru masajul genunchiului este cu genunchiul întins.

Masajul constă din neteziri scurte executate cu vârful degetelor liniar în jurul rotulei, sau
executate cu toată palma aplicată pe genunchi.
Fricţiunile se execută cu vârful degetului perirotulian. Se încheie masajul genunchiului cu
neteziri lente, care merg spre coapsă, pregătind pentru masaj segmentul următor şi cu mişcări
active şi pasive ale articulaţiei genunchiului.

6.3 Masajul regiunii anterioare a coapsei

Se începe cu neteziri “în brăţară” executate lung şi lent ,dar energic ,întărite prin procedeul
“mina după mana, sau prin apăsarea cu greutatea corpului.
Netezirile “în pieptene”se pot executa cu nodozităţile degetelor, sau cu vârful degetelor, pe
porţiunile cu pilozitate. Manevrele se pot executa simultan sau alternativ.
Fricţiunea se execută cu podul palmei, cu rădăcina mâinii sau cu pumnul închis.
Frământatul poate fi executat circular, “în brăţară”, şerpuit sau în cută cu priză medie. Faţa
internă a coapsei se masează cu grijă, fără a folosi manevre energice.
Manevrele de batere se execută toate, evitând faţa internă a coapsei, pentru a
nu leza pachetul vasculo-nervos.
Rulatul si cernutul se execută mai bine dacă flectăm uşor coapsa din şold şi din genunchi, cu
sprijin pe picior.
Netezirea de încheiere a coapsei se poate întinde pe toată lungimea membrului inferior.

90
Masajul se încheie cu tracţiunile şi scuturările membrului inferior în întregime, apucând
piciorul de călcâi sau de deasupra gleznei si executând o tracţiune în sensul lungimii lui,
după care îl mişcăm cu voiciune în toate sensurile.
Dacă nu dispunem de timp, aplicăm manevrele pe toată întinderea membrului inferior, lăsând
nemişcat piciorul şi trecând peste genunchi.
Masajul membrelor inferioare se poate executa dintr-o dată, lucrând paralel (cu o mână pe un
segment şi cu a doua pe segmentul pereche.).

APLICAŢIILE IGIENICE ŞI TERAPEUTICE ALE MASAJULUI ÎN ACTIVITATEA

SPORTIVĂ.

Tehnica exerciţiilor de gimnastică respiratorie

Respiraţia este un fenomen vital.

Respiraţia corectivă este o cale eficientă de înlăturare a cauzelor care provoacă îmbolnăviri.
Efectul unei respiraţii corecte este de necontestat, deoarece ea acţionează nu numai asupra
unui organ, ci asupra întregului organism, în funcţie bineînţeles de natura activităţii umane.
Aparatul respirator îşi măreşte mult capacitatea funcţională, datorită posibilităţii lui de
adaptare permanentă la solicitările crescânde la care este supus. Se cunosc patru tipuri de
respiraţie:
superioară;
medie;
inferioară;
completă.
Respiraţia superioară are loc atunci când este activată numai partea superioară a plămânilor
şi când claviculele se ridică. Acest tip de respiraţie este foarte răspândit, dar este
contraindicat întrucât consumă o cantitate foarte mare de energie şi aduce foarte puţin aer în
plămâni.
Respiraţia medie are loc atunci când regiunea mijlocie a plămânilor este alimentată cu aer,
iar pieptul se umflă uşor în părţile laterale şi superioare.
Respiraţia de tip inferior este de preferat în comparaţie cu cea superioară şi medie. Ea este
denumită şi “respiraţie abdominală” şi determină o inhalare mare de aer.
Respiraţia ideală ar fi aceea care foloseşte toate cele trei porţiuni ale plămânilor permiţând
astfel să fie inhalată cea mai mare cantitate de aer.
Respiraţia completă, practicată în mod regulat, măreşte capacitatea organismului de a face
faţă la răceli şi diverse afecţiuni bronhice şi pulmonare.
Exerciţiul de respiraţie va avea un efect rapid de calmare şi relaxare. Respiraţia profundă
alimentează organismul cu mult oxigen conferind astfel mai multă energie. Starea psihică se
va îmbunătăţi evident, la fel şi funcţiile cerebrale.
Sunt ameliorate după câteva săptămâni de practică tulburările cardiace, hipertensiuni
arteriale.
Sunt tonificate şi repuse în funcţiune glandele cu secreţie internă.
Exerciţiile de respiraţie cu caracter corectiv se execută din poziţia stabilă. Se pot executa
liber sau în timpul exerciţiilor de trunchi şi membre superioare, din poziţii simetrice sau
asimetrice care să nu stânjenească mişcările toracelui.
În general, exerciţiile de respiraţie se vor introduce la sfârşitul părţii introductive şi în partea
fundamentală a lecţiei, după exerciţiile corective mai grele.

Exerciţii de gimnastică respiratorie - Conspect de lecţie

91
Exerciţiul 1. Poziţia iniţială (P.I.) ghemuit, cu vârfurile şi genunchii lipiţi, mâinile sprijinite
pe sol.
Ridicarea în picioare pe vârfuri, cu ducerea braţelor diagonal în sus, cu privirea în
prelungirea braţelor, inspiraţie.
Revenire în poziţia ghemuit, expiraţie.
Se repetă de 6-8 ori.
Exerciţiul 2. P.I.: stând în poziţia de drepţi.
Ridicarea braţelor lateral, cu palmele în sus şi depărtarea piciorului stâng, inspiraţie.
Îndoirea braţelor, cu mâinile la umeri, expiraţie.
Întinderea braţelor lateral, cu ridicarea pe vârfuri, inspiraţie.
Revenirea în poziţia iniţială, expiraţie.
5-8. Se repetă aceeaşi mişcare spre dreapta.
Se execută de 4-6 ori.
Exerciţiul 3. P.I.: stând cu vârfurile apropiate, pumnii uşor închişi.
Balansarea braţelor înainte, cu ridicarea pe vârfuri, inspiraţie.
Balansarea braţelor înapoi, cu revenire pe călcâie, expiraţie.
Balansarea braţelor diagonal în sus, prin înainte, cu ridicare pe vârfuri şi inspiraţie.
Balansarea braţelor înapoi, cu coborârea călcâielor şi expiraţie.
Se repetă de 4-6 ori.
Exerciţiul 4. P.I.: stând în poziţia de drepţi.
Îndoirea braţelor cu ducerea mâinilor la umeri.
Întinderea braţelor înainte, cu îndoirea genunchilor, atingând călcâiele cu şezutul şi păstrând
spatele drept, inspiraţie.
Îndoirea braţelor, cu ducerea mâinilor la umeri, întinzând genunchii şi rămânând pe vârfuri,
expiraţie.
Revenire.
Se repetă de 4-6 ori.
Exerciţiul 5. P.I.: culcat pe spate, cu braţele lateral sprijinite pe sol, cu palma în jos,
inspiraţie.
Îndoirea genunchilor la piept, expiraţie.
Întinderea picioarelor la verticală, inspiraţie.
Coborârea lentă a picioarelor pe sol, expiraţie.
Se repetă de 4-6 ori.
Exerciţiul 6. P.I.: culcat pe spate, cu braţele de-a lungul corpului.
Ducerea braţelor întinse în sus, inspiraţie.

DEFICIENŢE FIZICE - ÎNCADRAREA DEFICIENŢELOR FIZICE:

Gradul I (deficienţe fizice uşoare).

Se încadrează elevii şi studenţii care prezintă mici abateri de la normal, deficienţe ce nu

tulbură desfăşurarea normală a funcţiunilor organismului celor ce le poartă. În această grupă
sunt cuprinse în special atitudinile vicioase globale şi segmentare (mici sechele de rahitism,
atitudine cifotică sau scoliotică de postură, fără modificări de structură ale coloanei

92
vertebrale9 şi care se corectează neforţat printr-o poziţie corectă. Tot aici intră şi debilitatea
fizică şi tendinţa de obezitate.

Gradul II (deficienţe fizice medii).

Se vor încadra: sechele importante de rahitism, scolioze, cifoze, lordoze, cifoscolioze sau
cifolordoze funcţionale, care nu se corectează prin aşezarea corectă a corpului în poziţia
ortostatică, dar se corectează prin exagerarea poziţiei corecte în plan frontal sau sagital. Tot
aici intră şi sechelele de poliomielită fără modificări fără modificări funcţionale,
traumatismele vindecate clinic, dar cu sechele funcţionale, redorile articulare, etc.

Gradul III (deficienţe fizice avansate).

Constau din modificări morfologice şi funcţionale ale organismului, ce se găsesc într-un
stadiu avansat şi au o evoluţie nefavorabilă (cifoze, scolioze şi lordoze fixate, deformaţii
grave ale sistemului osos şi articular), poliomielită cu importanţă funcţională, anchiloze ale
articulaţiilor mari, ale membrelor sau coloanei vertebrale, afecţiuni ortopedice,
reumatismale, sechele hepatice, etc.

Gradul IV (deficienţe fizice, ireversibile).

În funcţie de starea de sănătate şi de dezvoltarea fizică, elevii vor fi grupaţi pentru activitatea
de educaţie fizică în următoarele categorii:
elevi sănătoşi, normal dezvoltaţi, apţi pentru efectuarea programului de educaţie fizică din
şcoală.
elevi sănătoşi, dar care prezintă deficienţe fizice de gradul I sau unele afecţiuni uşoare, care
vor efectua programul de acestor deficienţe sau afecţiuni.
elevi sănătoşi, dar care prezintă deficienţe fizice de gradul II sau III, care vor fi îndrumaţi
pentru învăţământ corectiv prin gimnastica medicală în unităţi de profil.
elevi bolnavi sau prezentând deficienţe fizice grave (gradul IV) inapţi temporar sau total
pentru activitatea de educaţie fizică.

DEZVOLTAREA FIZICĂ - CONSIDERAŢII GENERALE

Examenul somatoscopic să se efectueze în cabinetul medical dacă acesta corespunde din

punct de vedere tehnic sau în oricare altă sală largă, luminoasă şi bine încălzită. Copiii se
dezbracă şi se descalţă într-o sală alăturată, în momentul examinării rămân numai în chiloţi şi
desculţi.
Se examinează corpul la început static şi apoi dinamic. Examenul somatoscopic trebuie
efectuat metodic, apreciindu-se în primul rând aspectele generale, apoi cele de detaliu ale
fiecărei regiuni.
Statura poate fi: normală, înaltă sau mică, hipersomi sau hiposomi. Se apreciază de
asemenea: robusteţea, vigoarea şi rezistenţa corpului, atitudinea corpului (corectă sau
defectuoasă). Aprecierea acestei funcţii a corpului omenesc se face în plan frontal şi sagital.
În plan frontal corpul este simetric, capul şi gâtul sunt dispuse pe linia mediană a corpului,
umerii sunt situaţi la acelaşi nivel, membrele superioare cad liber pe lângă corp.
La trunchi, cele două jumătăţi apar egale şi simetrice. Dar cele mai importante segmente ale
corpului, din punct de vedere al simetriei frontale sunt membrele inferioare şi bazinul. Orice
înclinare sau translaţie a bazinului, orice diferenţă de lungime sau de poziţie a membrelor
inferioare, determină o atitudine asimetrică a corpului în general şi în special a coloanei
vertebrale. În plan sagital structura morfologică, dar mai ales cea funcţională este repartizată

93
inegal. Astfel, planul anterior este plan de mobilitate cu mişcări ample, vii, în care predomină
mişcările de flexie.
Planul posterior este plan de stabilitate, în care mişcările sunt mai reduse.
Capul are tendinţa de a se înclina înainte şi în jos din cauza sprijinului excentric şi a
proiecţiei centrului de greutate în afara şi înaintea suprafeţei de sprijin. Menţinerea capului în
poziţie verticală este posibilă prin dezvoltarea unei musculaturi posterioare foarte
voluminoase şi prin apariţia curburii cervicale cu convexitatea anterior.
Trunchiul este menţinut vertical prin contracţia permanentă a muşchilor paravertebrali.
Coloana vertebrală toracală are o curbură cu convexitatea posterior, determinată de forma
toracelui şi de mişcările centurii scapulare care necesită un punct fix la nivelul coloanei
vertebrale şi cutiei toracice.
Curbura lordotică lombară este determinată de poziţia bazinului. El este socotit "cheia
atitudinii corecte".
Înclinarea axului său antero-posterior este faţă de planul orizontal de aproximativ 40+45
grade, având limite de variaţie de 30-60 grade. Această înclinare spre înainte este dependentă
de tonusul muşchilor psoas iliac. Membrele inferioare să fie drepte, fie foarte puţin înclinate
înainte. La nivelul articulaţiei genunchiului poate apărea un unghi de hiperextensie deşi
ligamentele laterale, dar mai ales cele încrucişate menţin şi se opun acestei deviaţii.
Cele mai frecvente atitudini deficiente se produc prin insuficienţa aparatului de
susţinere şi mişcare - cum sunt hipotonia musculară sau laxitatea articulară.
La vârsta prepubertară şi pubertară asimetria sau inegalitatea funcţională (sprijin asimetric,
folosirea inegală a elementelor de susţinere şi mişcare) creează condiţii favorabile apariţiei
unei atitudini asimetrice. Atitudinile deficiente prin insuficienţă se pot produce în plan
antero-posterior fie predominant lordotic (atitudinea lordotică), fie predominant cifotic
(atitudinea cifotică).
Atitudinea lordotică se caracterizează prin accentuarea curburii lordotice a coloanei
vertebrale lombare şi înclinarea bazinului mult sub planul orizontal. Aceasta se întâlneşte la
copiii cu o musculatură abdominală hipotonă, dar şi la adolescenţii slab dezvoltaţi.
Atitudinea cifotică se caracterizează prin încurbarea întregului spate cu concavitatea
posterior. Umerii sunt aduşi în faţă, toracele este turtit sau înfundat, abdomenul supt sau
ptozat. Este atitudinea deficientă cea mai frecventă la şcolarii înalţi şi slabi, care par
stânjeniţi de înălţimea lor excesivă.
Atitudinea plan rigidă se caracterizează prin : faptul că gâtul, capul, trunchiul şi membrele
sunt dispuse pe verticală.
Coloana vertebrală este lipsită de curburile fiziologice şi chiar cu tendinţă de inversare a
acestora.
Spatele plan, toracele plat cu sternul înfundat, abdomenul supt, coordonarea, mobilitatea si
supleţea acestor copii sunt mult diminuate.
Abateri de la normal în ceea ce priveşte dezvoltarea armonioasă şi proporţionalitatea între
dimensiuni se apreciază prin compararea corpului şi a segmentelor sale din punct de vedere
al lungimii, lăţimii şi volumului.
Tot în cadrul examenului general se observă aspectul tegumentelor, al ţesutului celular
grăsos, subcutanat, al muşchilor, oaselor şi articulaţiilor.
Pielea poate avea culoare şi aspect normal sau poate fi palidă sau cianotică, uscată sau prea
umedă, poate prezenta pete, cicatrici, eczeme, atrofii, vergeturi sau alte defecte.
Ţesutul celulo-grăsos subcutanat poate fi normal dezvoltat şi distribuit, dar poate fi scăzut,
crescut sau îngrămădit în anumite regiuni, la ceafă, pe umeri, şi braţe, pe torace şi abdomen,
pe şolduri, fese şi coapse.

94
Musculatura poate fi socotită normal dezvoltată sau medie redusă sau bine dezvoltată,
foarte redusă sau bine dezvoltată. Se consemnează tonusul muscular care poate fi normal,
scăzut sau crescut.
Articulaţiile pot fi normale sau deformate. Deformaţiile se datoresc mai ales traumatismelor,
reumatismului, tuberculozei şi altor boli articulare.
Mobilitatea lor poate fi normală sau deficitară (redori, semianchiloze si anchiloze, articulaţii
slabe, laxe şi balante).
Capul - de mărime şi formă normală, dar poate fi mai mare sau mai mic, mai alungit sau mai
lăţit, turtit, asimetric.
Faţa - formă ovală sau rotundă, alungită sau lăţită, simetrică sau asimetrică. Se notează
culoarea feţei şi toate particularităţile ei: malformaţii, cicatrice, pareze şi contrasturi, defecte
ale ochilor, nasului, urechilor. Fruntea poate fi înaltă sau îngustă, bombată sau turtită.
Gâtul - poate fi lung sau scurt, subţire sau gros, gât de lebădă, gât lordotic, scoliotic sau
torsionat (torticolis). Se notează relieful tiroidian (apariţia şi dezvoltarea unei guşi),
inflamaţii arsuri sau intervenţii chirurgicale.
Trunchiul - lungimea, lărgimea şi volumul în raport cu restul corpului, se precizează dacă
este robust sau debil, dacă musculatura este puternică şi reliefată sau ştearsă şi atonă. Se
notează viciile de atitudine şi deformaţiile globale.
Toracele - poate avea formă normală sau patologică. Toracele normal poate fi lung sau scurt,
larg sau îngust, bombat sau turtit. Forma patologică se caracterizează prin torace cilindric,
plat, înfundat, conic, strangulat şi asimetric.
Abdomenul - este voluminos la copii, scade la tineri şi poate creşte din nou la unii adulţi.
Abdomenul poate fi dilatat, balonat sau proeminent. Se cercetează la abdomen herniile sau
punctele slabe.

1. Complex de exerciţii corective pentru atitudinea global lordotică :

- Mers cu trunchiul înclinat înainte cu mâinile pe şold ;

- Mers cu mâinile la ceafă, ridicarea alternativă a genunchilor la piept ;
- Mers cu genunchii îndoiţi cu un baston fixat la spate, pe sub coate.
- Stând depărtat, aplecarea trunchiului cu răsucirea lui şi ducerea palmei drepte la piciorul
stâng-idem ducerea palmei stângi la piciorul drept.
- Stând în faţa scării fixe sprijinit pe şipca a şasea de jos în sus trecerea greutăţii pe piciorul
din faţă cu îndoirea genunchiului şi apucarea şipcii corespunzătoare nivelului umerilor.
Coatele se duc lateral, iar coatele şi gâtul în extensie.
- Stând depărtat cu bastonul apucat înainte jos, înclinarea trunchiului la orizontală cu spatele
drept, cu ducerea bastonului sus, braţele oblic înainte sus-inspiraţie revenire-expiraţie.
- Aşezat cu mâinile sprijinite pe sol înapoi, ducerea membrelor inferioare în sus -idem
forfecarea picioarelor în plan vertical şi orizontal.
- Aşezat cu picioarele întinse, mâinile sprijinite înapoi-ridicarea membrelor inferioare la 45°-
simultan cu ducerea braţelor lateral. Menţinerea echilibrului cel puţin 5-6 secunde.
- Aşezat cu sprijin pe antebraţe înapoi-îndoirea genunchilor inspiraţie-întinderea lor
expiraţie, simultan sau alternativ cu ambii genunchi.
- Culcat dorsal cu mâinile la ceafă-ridicarea membrelor inferioare la verticală şi ducerea lor
în cerc.
- Atârnat la scara fixă-membrele inferioare fixate pe şipcă-depărtarea bazinului de scara fixă
cu arcuirea trunchiului.
- Stând faţă în faţă cu un partener, cu mâinile fixate reciproc pe umeri-aplecarea trunchiului
înainte cu tensiuni finale.

95
- Stând la scara fixă cu genunchii îndoiţi (mâinile apucat la nivelul umerilor sau mai jos),
întinderea genunchilor cu ridicare pe vârfuri şi aplecarea trunchiului înainte, inspiraţie,
revenire expiraţie.

2. Complex de exerciţii corective pentru atitudinea global cifotică :

- Mers înainte cu ridicarea braţelor lateral sus şi extensia trunchiului; piciorul dinapoi
rămâne sprijinit pe vârf.
- Mers pe vârfuri, braţele sus pe lângă cap extensia trunchiului cu ducerea braţelor alternativ
înapoi.
- Mers cu fandare pe piciorul drept, mâinile prinse deasupra capului-extensia trunchiului.
- Idem-fandare pe piciorul stâng.
- Alergare uşoară cu aruncarea în sus şi prinderea unei mingi medicinale.
- Stând depărtat, ducerea mâinilor la umeri, apoi întinderea braţelor sus cu arcuirea
trunchiului, inspiraţie revenire, expiraţie.
- Stând depărtat-mâinile la ceafă, sărituri ca mingea cu apropierea şi depărtarea picioarelor.
- Stând cu spatele la scara fixă, braţele întinse sus, ducerea bazinului înainte şi extensia
amplă a trunchiului-inspiraţie, revenire-expiraţie.
- Stând cu spatele la scara fixă, braţele întinse sus, îndoirea genunchilor, păstrând spatele în
contact permanent cu scara fixă-revenire în poziţia iniţială.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, îndoirea coatelor cu ridicarea unui picior sus.
- Pe genunchi depărtat, apucarea gleznelor cu mâinile, extensia amplă a capului şi
trunchiului-cu inspiraţie, revenire expiraţie.
- Culcat facial, mâinile prinse la spate, târâre cu ajutorul umerilor şi impulsul picioarelor.
Culcat dorsal -cu o minge medicinală aşezată sub spate, rulare.
- Culcat facial cu braţele pe lângă cap, rulare laterală a corpului.
- Stând depărtat-extensia trunchiului cu ducerea braţelor lateral sus şi ridicare pe vârfuri,
inspiraţie, revenire, expiraţie.
- Stând-spate în spate cu un partener, braţele oblic sus, apucat de mâini, fandare înainte-cu
ducerea trunchiului în extensie.

3. Complex de exerciţii corective pentru atitudinea asimetrică global spre stânga :

- Mers pe vârfuri cu un baston la spate, ţinut între coate cu ducerea trunchiului înapoi cu
arcuire la fiecare pas.
- Mers pe vârfuri cu un baston la spate, ţinut între coate cu răsucirea trunchiului spre dreapta.
- Stând depărtat cu trunchiul răsucit spre dreapta, cu un baston la spate aşezat diagonal, mâna
dreaptă sus, ducerea trunchiului în extensie, inspiraţie, revenire, expiraţie.
- Stând-fandare mare pe piciorul stâng cu răsucirea trunchiului spre dreapta-simultan cu
ducerea braţelor asimetric-dreptul oblic sus-stângul jos-revenire cu ducerea piciorului drept
lângă cel stâng.
- Stând depărtat-inspiraţie lentă şi amplă cu ridicarea braţului stâng sus concomitent cu
răsucirea trunchiului spre dreapta, mâna stângă pe şold-revenire cu expiraţie.
- Pe genunchi cu mâna dreaptă deasupra capului, stânga la spate sau pe şold, trunchiul în
extensie, îndoirea laterală a trunchiului spre stânga.
- Pe genunchiul drept, piciorul stâng întins lateral, mâinile la ceafă, ducerea bazinului spre
dreapta şi înclinarea trunchiului spre stânga.
- Pe genunchi mâna dreaptă sus, susţinând o minge medicinală pe cap, mâna stângă pe şold,
îndoirea laterală spre stânga a trunchiului.

96
- Pe genunchiul drept, piciorul stâng lateral cu mâna dreaptă pe creştet, stânga pe şold-
îndoirea trunchiului lateral spre stânga cu întinderea braţelor înapoi.
- Aşezat cu spatele la scara fixă, mâna dreaptă apucat sus, stânga de jos, de ultima şipcă,
trecerea corpului în extensie cu sprijin pe tălpi-revenire.
- Aşezat încrucişat cu mâinile la ceafă, trunchiul în extensie-răsucirea trunchiului spre
dreapta cu inspiraţie, revenire cu expiraţie.
- Culcat facial cu mâinile prinse la spate, ducerea trunchiului în extensie, alternativ cu
ducerea picioarelor în extensie (bărcuţa).
- Atârnat cu spatele la scara fixă, pendularea picioarelor-dreapta, stânga.
- Atârnat cu spatele la scara fixă, apucat asimetric, mâna dreaptă de sus, ducerea piciorului
stâng lateral.
- Stând cu umărul stâng la scara fixă, mâna dreaptă apucă de deasupra capului o şipcă, mâna
stângă apucă la nivelul şoldului, păşire laterală cu piciorul drept, concomitent cu îndoirea
lateral stânga a trunchiului-inspiraţie, revenire-expiraţie.

4. Complex de exerciţii pentru corectarea cifozei dorsale:

- Mers pe vârfuri cu trunchiul înclinat uşor înainte, mâinile susţinând o minge medicinală pe
cap;
- Stând cu spatele lipit la scara fixă-mâinile pe cap, coatele lipite de scară, întindere în axul
lung vertical al corpului;
- Stând cu mâinile la ceafă-ghemuire menţinând spatele drept simultan cu ducerea braţelor
lateral sus-revenire.
- Stând depărtat în faţa scării fixe la distanţă de un pas-înclinarea trunchiului cu apucarea
şipcii de la nivelul umerilor, cu arcuirea trunchiului.
- Pe genunchi pe călcâie aşezat cu un baston apucat, fixat peste omoplaţi, ducerea bastonului
în sus şi a braţelor oblic sus.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme-trunchiul sub orizontală, braţele înainte-târâre prin
alunecarea mâinilor pe sol.
- Aşezat cu picioarele întinse înainte cu un baston ţinut între coate, târâre prin mutarea
alternativă a picioarelor.
- Culcat dorsal cu genunchii îndoiţi pe abdomen, braţele întinse pe lângă cap-târâre cu
ajutorul umerilor.
- Culcat dorsal -mâinile la ceafă, forfecare a membrelor inferioare întinse.
- Atârnat cu spatele la scara fixă, genunchii îndoiţi-ducerea lor lateral-dreapta-stânga.
- Atârnat pe un plan oblic la 20-30°-ducerea membrelor inferioare în cerc fie simetric sau
ambele picioare în acelaşi sens.
- Stând în faţa oglinzii-înainte-mâinile pe şold, tragerea coatelor înapoi şi bombarea toracelui
cu inspiraţie-revenire, expiraţie.
- Mers cu mâinile la ceafă-la 3 paşi îndoirea genunchilor şi menţinerea trunchiului pe
verticală.
- Mers cu un baston trecut pe sub coate, trunchiul înclinat înainte, îndoirea laterală a
trunchiului.
- Mers cu mâinile pe şold 4 paşi pe vârfuri, 4 paşi pe călcâie.

5. Complex de exerciţii pentru corectarea cifozei lombare:

- Mers pe vârfuri-mâinile la ceafă-la 3 paşi-ducerea alternativă a câte unui picior înapoi;

- Alergare cu călcâiele-încercând să fie lovită şezuta, mâinile la ceafă;

97
- Stând depărtat-braţele întinse înainte-extensia trunchiului cu inspiraţie şi ducerea braţelor
sus-revenire-expiraţie;
- Pe genunchi cu sprijin pe palme-mers cu ridicarea unui picior întins în extensie.
- Pe genunchi stând, braţele lateral cu câte o ganteră în mână, 4 rotări mici ale braţelor din
umeri urmate de îndoirea trunchiului la stânga-revenire. Idem spre dreapta.
- Culcat facial mâinile sub bărbie-expiraţie
- Culcat dorsal-tălpile sprijinite pe sol, îndoire uşoară a genunchilor, ridicarea bazinului-
ducerea bazinului lateral stânga-dreapta.
- Culcat facial, mâinile sub bărbie-ducerea picioarelor în extensie-forfecări-revenire cu
picioarele pe sol.
- Culcat facial în faţa scării fixe-apucat de prima şipcă, trunchiul bine întins, capul pe spate,
braţele întinse-apucarea din ce în ce mai sus a şipcilor până la şipca 9-10-menţinerea
poziţiei-coborârea pe rând a mâinilor cu fiecare şipcă.
- Atârnat cu faţa la scară fixă, ducerea piciorului în extensie-simultan sau alternativ.
- Atârnat la inele, sprijin pe vârful picioarelor, ducerea în cerc a bazinului.
- Stând cu faţa la perete, mâinile sprijinite pe perete la nivelul umerilor, ridicarea pe rând a
picioarelor în extensie.
- Mers cu fandare mare înainte, mâinile pe şolduri, împingând înainte bazinul.

6. Complex de exerciţii pentru corectarea cifozei totale:

- Mers pe vârfuri cu o minge medicinală susţinută pe cap cu ambele mâini-extensia

trunchiului la fiecare pas concomitent cu extensia piciorului.
- Stând spate în spate cu un partener, braţele oblic sus apucat de mâini-fandare înainte cu
ducerea trunchiului şi a membrelor superioare în extensie.
- Stând cu spatele la scara fixă, cu un picior sprijinit înapoi pe şipca 3-4, ducerea braţelor
prin înainte sus cu arcuirea trunchiului.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, trunchiul sub orizontală, braţele întinse oblic înainte,
ducerea unui picior în extensie-revenire.
- Pe genunchi depărtat, cu mâinile apucat de gleznă, extensia amplă a capului şi trunchiului-
inspiraţie, revenire-expiraţie.
- Culcat facial cu mâinile apucat la spate, târâre înainte cu ajutorul picioarelor şi umerilor.
- Culcat facial cu picioarele sprijinite de prima şipcă de jos, mutarea alternativă a picioarelor
din şipcă în şipcă 7-8 trepte-revenire prin coborâre treaptă cu treaptă.
- Culcat facial-transversal pe banca de gimnastică-extensia simultană a trunchiului şi
membrelor inferioare-menţinerea poziţiei 10-15 secunde.
- Atârnat cu spatele la scara fixă, picioarele sprijinite, proiectarea bazinului înainte urmată de
mutarea mâinilor pe o şipcă mai jos-succesiv din aproape în aproape.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme-un partener apucă picioarele-deplasare cu sprijin în mâini
(roaba).
- Cu faţa la scară fixă, apucat cu mâinile la nivelul umerilor, extensia trunchiului simultan cu
extensia alternativă a unui picior.
- Mers pe partea îngustă a băncii de gimnastică cu o minge medicinală pe cap susţinută cu
mâinile, coatele trase spre înapoi.
- Stând cu spatele sprijinit de perete, braţele întinse sus lipite de perete-ridicare pe vârfuri şi
coborâre păstrând contactul permanent cu peretele.

7. Complex de exerciţii pentru corectarea lordozelor.

- Mers cu mâinile la ceafă, ridicarea genunchilor alternativ la piept.

98
- Mers pe călcâie, trunchiul înclinat înainte, mâinile la ceafă.
- Stând-cu piciorul drept fixat pe un suport anterior-aplecarea trunchiului înainte cu ducerea
braţelor lateral.
- Stând depărtat în faţa scării fixe, mâinile apucă şipca la nivelul umerilor, aplecarea
trunchiului.
- Stând spate în spate cu un partener-îndoirea genunchilor-genuflexiuni-inspiraţie, revenire-
expiraţie.
- Pe genunchi, pe călcâie aşezat, braţele lateral sus, aplecarea trunchiului înainte cu expiraţie,
revenire cu expiraţie.
- Aşezat cu picioarele depărtate-cu un baston trecut pe sub omoplaţi-aplecarea trunchiului şi
răsucirea spre piciorul drept şi stâng.
- Aşezat cu spatele lipit la scara fixă, ridicarea picioarelor până la 30°, alternativ şi simultan.
- Culcat facial pe banca de gimnastică, picioarele depărtate şi lăsate în jos pe părţile laterale
ale băncilor-târâre înainte cu ajutorul mâinilor.
- Culcat dorsal-ridicarea picioarelor la 45°-depărtarea şi apropierea lor alternativă.
- Culcat cu picioarele fixate sub ultima şipcă a scării fixe, mâinile la ceafă-ridicarea
trunchiului la verticală.
- Culcat pe spate-ridicarea trunchiului simultan cu picioarele.
- Stând-faţă în faţă cu un partener cu mâinile puse pe umeri, aplecarea trunchiului cu arcuire.

8. Complex de exerciţii pentru corectarea cifolordozei:

- Mers cu mâinile la ceafă şi ridicarea pe rând a unui genunchi la piept;

- Mers pe călcâie, trunchiul uşor înclinat înainte, coatele îndoite la nivelul umerilor,
circumducţie spre înapoi a coatelor.
- Stând depărtat în faţa scării fixe cu mâinile apucat la nivelul umerilor-aplecarea trunchiului
înainte cu arcuire.
- Stând cu spatele lipit de perete-îndoirea genunchilor cu păstrarea tot timpul a spatelui lipit
de perete, revenire.
- Aşezat cu genunchii îndoiţi, ducerea braţelor lateral cu arcuire în plan posterior.
- Aşezat cu spatele lipit la scară fixă, cu mâinile apucat la nivelul umerilor depărtarea
toracelui de scara fixă.
- Aşezat cu sprijin înapoi pe palme, târâre înapoi şi înainte cu îndoirea alternativă a
genunchilor.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme-şezuta pe călcâie, braţele întinse oblic înainte, trunchiul
sub orizontală, mers târât cu alunecarea palmelor pe sol.
- Culcat dorsal-cu genunchii îndoiţi, coapsele ating abdomenul, târâre cu ajutorul umerilor.
- Culcat dorsal, braţele lateral cu genunchii îndoiţi, ducerea lor alternativ stânga-dreapta.
- Atârnat la scara fixă, cu genunchii îndoiţi menţinând o minge medicinală între abdomen şi
coapse, deplasare laterală cu ajutorul braţelor.
- Mers fandat cu trunchiul uşor înclinat înainte, ducerea braţelor lateral sus.
- Mers ghemuit cu mâinile la ceafă.

9. Complex de exerciţii pentru corectarea scoliozei în “C” stânga:

- Mers pe vârfuri-braţul drept întins sus, braţul stâng oblic jos înapoi, arcuiri la fiecare doi
paşi.
- Mers pe vârfuri, bastonul prins asimetric braţul stâng jos, dreptul sus-ducerea piciorului
stâng în extensie la 2 paşi.

99
- Stând cu spatele la scara fixă, piciorul stâng fixat pe şipca 4, ducerea braţelor lateral sus cu
extensia trunchiului.
- Aşezat pe coapse dreaptă, bastonul fixat asimetric-mâna dreaptă sus, stânga jos, răsucirea
trunchiului spre dreapta.
- Aşezat pe coapsa dreaptă, cu un baston fixat asimetric, târâre înainte.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, ridicarea mâinii drepte şi a piciorului stâng cu ducerea în
extensie.
- Culcat facial - mâna dreaptă pe creştet mâna stângă pe şold-târâre în cerc spre stânga.
- Culcat dorsal - braţul drept întins pe lângă cap braţul stâng-pe lângă corp, ridicarea
picioarelor la 45°, îndoirea genunchilor, ducerea lor spre stânga-revenire.
- Culcat dorsal, mâinile la ceafă-forfecarea picioarelor la 45°.
- Atârnat asimetric cu faţa la scară fixă, mâna dreaptă mai sus-balansarea picioarelor spre
stânga, revenire la verticală.
- Stând depărtat cu o minge medicinală pe cap, susţinută cu mâna dreaptă-fandare laterală
spre stânga cu îndoirea trunchiului spre stânga.
- Stând cu spatele la scara fixă la un pas depărtare-piciorul stâng fixat pe şipca 5-6 – ducerea
braţelor drept oblic sus şi a braţului stâng oblic sus şi înapoi cu răsucirea trunchiului spre
dreapta-inspiraţie, revenire-expiraţie.
- Mers cu un baston apucat asimetric-mâna dreaptă sus, stânga jos-redresări active cu
autocontrol în faţa oglinzii.

10. Complex de exerciţii pentru corectarea scoliozei în “S” dorsală dreaptă:

- Mers pe vârfuri mâna stângă pe creştetul capului, mâna dreaptă la spate, la doi paşi ducerea
piciorului stâng în extensie.
- Mers fandat pe piciorul stâng, cu braţul stâng întins sus mâna dreaptă pe şold, arcuirea
braţului stâng la fiecare fandare.
- Stând în faţa băncii de gimnastică, piciorul stâng fixat pe bancă cu un baston la spate prins
asimetric-cu mâna stângă sus dreapta jos-îndoiri laterale spre stânga, cu arcuire.
- Pe genunchi cu un baston aşezat asimetric la spate apucat cu mâna stângă sus, dreapta jos,
extensia trunchiului cu ducerea piciorului stâng înapoi în sprijin pe vârf-arcuire inspiraţie,
revenire-expiraţie. Idem cu ducerea piciorului stâng lateral.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, trunchiul sub orizontală, târâre înainte cu mâna şi piciorul
stâng.
- Aşezat pe coapsa stângă, cu un baston prins asimetric-mâna stângă sus dreapta jos-târâre.
- Atârnat cu faţa la scară fixă, mâna stângă apucat mai sus-balans lateral a piciorului stâng.
- Stând în faţa oglinzii, redresări active ale umerilor şi toracelui cu inspiraţie profundă.
- Stând cu spatele la scară fixă, apucat cu mâna stângă-îndoirea genunchilor păstrând spatele
lipit de scara fixă.

11. Complex de exerciţii pentru corectarea cifoscoliozelor:

- Mers cu ducerea braţului drept lateral sus şi a piciorului stâng în extensie.

- Pe genunchi cu sprijin pe palme, trunchiul sub orizontală, târâre cu mâna dreaptă şi piciorul
stâng.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme-coatele îndoite, trunchiul sub orizontală, ridicarea
piciorului stâng în extensie.
- Culcat facial cu un extensor apucat asimetric-mâna dreaptă sus, stânga jos-răsucirea
trunchiului spre dreapta.

100
- Culcat facial-pe banchetă, cu trunchiul în afara suprafeţei de sprijin, mâna dreaptă la ceafă,
ducerea trunchiului în extensie şi îndoire laterală spre stânga.
- Culcat facial mâna stângă apucă glezna piciorului stâng, braţul drept întins lateral, extensia
trunchiului-inspiraţie, revenire expiraţie.
- Culcat lateral dreapta cu fixarea picioarelor, ridicarea trunchiului cu îndoire laterală stânga.
- Culcat facial-cu mâna dreaptă la ceafă, stânga pe şold-târâre în cerc spre stânga.
- Atârnat cu faţa la scară fixă-apucat asimetric-ducerea piciorului stâng lateral
- Stând în faţa oglinzii-ducerea braţelor lateral-încercări de corectare a asimetriei trunchiului.

12. Complex de exerciţii pentru corectarea capului şi gâtului înclinat înainte

- Mers cu ducerea braţelor lateral sus, la 2 paşi, privirea înainte.

- Mers pe vârfuri-ducerea alternativă a braţelor prin înainte sus cu arcuire.
- Stând cu spatele lipit de perete, genuflexiuni cu capul în extensie.
Stând depărtat cu spatele la scara fixă, la un pas distanţă, cu o minge medicinală ţinută în
faţă, extensia trunchiului până se atinge scara fixă cu mingea medicinală-revenire (genunchii
se menţin întinşi).
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, trunchiul sub orizontală, târâre.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, trunchiul sub orizontală-conducerea cu capul a unei mingi
medicinale.
- Aşezat, cu sprijin înapoi, trunchiul în extensie, inspiraţie cu ducerea capului înapoi,
revenire în expiraţie.
- Aşezat cu sprijinul palmelor înapoi, ridicarea bazinului o dată cu extensia trunchiului şi a
capului.
- Culcat facial mâinile la spate, târâre cu ajutorul picioarelor.
- Culcat facial, mâinile la ceafă, extensia trunchiului.
- Atârnat cu faţa la scară fixă, extensia capului şi picioarelor.
- Atârnat cu spatele la scară fixă, cu o minge medicinală sub regiunea dorsală, capul pe spate,
îndoirea şi întinderea genunchilor.
- Mers-mâinile pe şold-inspiraţie cu extensia trunchiului şi a capului-revenire-expiraţie.

13. Complex de exerciţii pentru corectarea capului şi gâtului înclinat lateral stânga :

- Mers cu paşi încrucişaţi spre dreapta, braţul stâng ridicat lateral sus, mâna dreaptă la spate.
- Mers pe vârfuri-braţul drept lateral sus, mâna stângă pe şold.
- Stând fandat lateral dreapta-braţul drept oblic lateral, îndoirea trunchiului spre dreapta.
- Stând depărtat cu un baston apucat oblic-mâna dreaptă sus, stânga jos-ducerea unui picior
înainte şi extensia trunchiului-inspiraţie, revenire-expiraţie.
- Stând-îndoirea genunchiului drept cu ducerea braţului drept prin lateral sus, stângul înapoi
şi ridicarea pe vârful piciorului stâng-inspiraţie, revenire-expiraţie.
- Aşezat cu sprijin la scara fixă mâna stângă apucă de sus-depărtarea trunchiului de scară şi
extensia capului şi gâtului.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme târâre în cerc spre dreapta.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, trecerea trunchiului printre braţe (valul).
- Culcat dorsal, braţul drept întins pe lângă cap genunchii îndoiţi, târâre înainte.
- Culcat lateral pe stânga, cotul stâng îndoit sub torace, braţul drept întins pe lângă cap,
ridicarea capului cu răsucire spre stânga.
- Atârnat cu faţa la scară fixă, apucat cu mâna dreaptă mai sus, balansarea picioarelor spre
dreapta.

101
- Stând cu spatele la scara fixă, mâna dreaptă apucă o treaptă cât mai sus posibil, îndoirea
genunchilor.
- Mers pe vârfuri cu ducerea braţului drept sus, stângul oblic înapoi, cu arcuire.

14. Complex de exerciţii pentru corectarea torticolisului muscular drept:

- Mers pe toată talpa cu capul în extensie şi răsucit spre dreapta.

- Mers pe vârfuri cu capul şi gâtul înclinat spre stânga-braţele lateral.
- Alergare cu paşi încrucişaţi cu capul şi gâtul răsucite spre dreapta.
- Mers pe partea îngustă a băncii de gimnastică cu o minge medicinală pe cap, susţinută din
lateral cu mâna stângă.
- Stând cu latura stângă la scara fixă apucat cu mâna stângă bara din dreapta şoldului, braţul
drept îndoit la spate-îndoire laterală spre stânga a trunchiului prin depărtarea bazinului de
scara fixă.
- Stând în faţa oglinzii-cumpăna pe piciorul drept, cu braţul stâng înainte şi braţul drept
înapoi.
- Pe genunchi pe călcâie aşezat întinderea concentrică a braţelor cu rezistenţă manuală opusă
de profesor, simultan cu încercarea de alungire a coloanei vertebrale cervicale în axul său
vertical.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, îndoirea coatelor şi gâtului spre dreapta până la contactul
tâmplei stângi cu podeaua.
- Idem-cu coatele îndoite lateral, târâre în cerc spre stânga.
- Atârnat la scară fixă, cu mâna stângă mai sus apucat, dreapta mai jos, pendularea
membrelor inferioare cu menţinerea atitudinii corecte a capului şi gâtului.
- Culcat dorsal cu braţul stâng în prelungirea corpului, târâre în cerc spre stânga cu capul
îndoit lateral stânga.
- Culcat facial-mâna dreaptă la spate, stânga la ceafă, extensia capului şi gâtului simultan cu
răsucirea capului spre dreapta.
- Mers pe vârfuri, cu capul în extensie cu o minge medicinală susţinută pe frunte cu mâna
stângă din lateral.

15. Complex de exerciţii pentru corectarea omoplaţilor depărtaţi şi desprinşi:

- Mers pe vârfuri cu ridicarea braţelor prin lateral sus simultan cu îndoirea unui genunchi la
piept.
- Mers ghemuit, mâinile prinse la spate, coatele trase mult înapoi.
- Stând pe vârfuri, ridicarea braţelor prin lateral simultan cu ducerea unui picior lateral şi
ridicarea pe vârfuri-inspiraţie, revenire-expiraţie.
- Stând depărtat, cu un baston apucat la nivelul umerilor, întinderea braţelor în sus simultan
cu extensia trunchiului.
- Stând în faţa oglinzii, braţele jos pe lângă corp, tragerea umerilor spre înapoi.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, întinderea şi îndoirea coatelor, trunchiul drept.
- Culcat facial, mâinile la ceafă, târâre înainte cu ajutorul membrelor inferioare.
- Aşezat călare, cu mâinile la ceafă, ducerea coatelor înapoi concentric împotriva rezistenţei
opuse de profesor.
- Aşezat cu spatele la scara fixă, apucat cu mâinile de şipca de le nivelul umerilor, tragerea
toracelui înainte cu inspiraţie, revenire-expiraţie.
- Mers corect, tragerea umerilor înapoi.

16. Complex de exerciţii pentru corectarea genunchilor în valgum:

102
- Mers pe vârfuri braţele întinse sus.
- Mers pe partea externă a picioarelor-mâinile pe creştet.
- Mers lateral cu încrucişarea picioarelor, executându-se 2 paşi la stânga cu încrucişarea
piciorului drept prin înainte- şi 2 paşi la dreapta cu încrucişarea piciorului stâng.
- Stând cu spatele la scara fixă-mâinile apucat la spate-îndoirea genunchiului stâng la piept
cu ducerea laterală a genunchiului, cu rotarea externă a coapsei, piciorul drept se ridică pe
vârf. Idem cu schimbarea piciorului.
- Stând depărtat-cu o minge în mâini, aplecarea trunchiului cu aruncarea mingi medicinale
printre genunchi înapoi.
- Aşezat cu genunchii îndoiţi, tălpile apropiate genunchii depărtaţi-aşezarea mâinilor pe
partea internă a genunchilor-şi opunerea autorezistenţei la apropierea genunchilor.
- Aşezat încrucişat cu gambele-mâinile pe şold, târâre-cu mutarea feselor din aproape în
aproape.
- Culcat dorsal-ridicarea picioarelor la verticală-apropierea şi depărtarea picioarelor cu
încrucişarea lor.
- Atârnat cu faţa la scară fixă-balansarea laterală a picioarelor întinse şi apropiate.
- Atârnat cu spatele la scara fixă-menţinerea unei mingi medicinale între genunchi.

17. Complex de exerciţii pentru corectarea genunchilor în varum:

- Mers fandat cu răsucirea trunchiului spre dreapta şi stânga-mâinile pe şold.

- Mers cu genunchii îndoiţi-mâinile pe creştet.
- Stând depărtat mâinile pe şold răsucirea trunchiului spre dreapta-stânga-cu inspiraţie-
revenire, expiraţie.
- Stând cu genunchii îndoiţi cu faţa spre scara fixă-apucat cu mâinile la nivelul genunchilor-
ridicarea şezutei simultan cu întinderea genunchilor şi aplecarea trunchiului înainte.
- Stând depărtat-braţele lateral, fandare lateral stânga, spatele drept, piciorul fandat are vârful
orientat înafară. Idem pe piciorul drept.
- Culcat dorsal cu mâinile apucat de ultima şipcă a scării, îndoirea genunchilor şi răsucirea
bazinului spre stânga-umerii rămânând lipiţi de sol.
- Culcat dorsal cu o minge între glezne-genunchii menţinuţi apropiaţi, îndoirea si întinderea
genunchilor păstrând mingea între glezne.
- Culcat dorsal-genunchii îndoiţi-pe abdomen, ducerea în cerc spre dreapta şi stânga a
genunchilor simetric.
- Culcat lateral-îndoirea şi întinderea alternativă a genunchilor la piept.
- Stând în faţa oglinzii-ridicare pe vârfuri cu încercări de redresare a genunchilor.

18. Complex de exerciţii pentru corectarea piciorului plat:

- Mers pe vârfuri, cu braţele întinse sus; mers pe călcâie; mers pe latura externă a labei
piciorului; mers cu paşi fandaţi, alternativ dr/stg., cu palmele pe şolduri;
- Aşezat – flexia şi extensia labei piciorului; rularea unui baston cu tălpile încordate;
- Alergare în ritm accelerat cu călcâiele la şezută – alergare cu genunchii la piept;
- Culcat dorsal – flexia şi extensia labei piciorului cu rezistenţă opusă de partener; aceleaşi
mişcări ale gambei;
- Culcat dorsal – extensii ale picioarelor cu rezistenţă opusă alternativ de către partener şi de
subiect;
- Culcat dorsal cu tălpile lipite, genunchii depărtaţi – se imită mişcările de mers pe bicicletă ,
înainte înapoi;

103
- Stând cu mâinile pe şolduri – mersul piticului pe vârful picioarelor;
- Stând cu piciorul drept sprijinit pe un scăunel – 1-2 urcări pe scăunel cu întinderea
genunchiului drept, laba piciorului stâng extinsă; 3-4 revenire; se execută alternativ cu
dreptul şi cu stângul;
- Aşezat – mototolirea unui prosop, cu degetele picioarelor timp de 2-3 min.

104