Tudor Arghezi, Flori de mucigai (artă poetică modernă)

I. Contextualizarea operei
Poezia Flori de mucigai a fost publicată în deschiderea volumului de versuri cu acelaşi titlu
(1931), acesta fiind un prim indiciu al caracterului său programatic, de artă poetică (un text, de obicei
liric, în care autorul îşi exprimă propriile convingeri referitoare la arta literară, la menirea artistului şi a
literaturii, la relaţia acestora cu cititorul etc). Dacă în poezia Testament din volumul Cuvinte potrivite
(1927) erau afirmate pentru prima dată principii ale esteticii urâtului, acestea sunt ilustrate cu claritate
în volumul Flori de mucigai. De altfel, prin rezonanţa titlului său, acest volum indică legăturile cu
Florile răului ale lui Charles Baudelaire, considerat precursor al poeziei moderne. Original şi
surprinzător totodată, titlul arghezian anunţă un nou tip de lirism prin care poetul îşi va câştiga un loc
special în ansamblul liricii moderne româneşti: creatorul esteticii urâtului, concepţie literară pe care
criticul Şerban Cioculescu o vede aplicată mai cu seamă în volumul Flori de mucigai.

II. Semnificaţia titlului

Titlul este o structură nominală care, din punct de vedere stilistic, are valoarea unei metafore
oximoronice: primul termen (flori) sugerează frumuseţea, delicateţea şi sensibilitatea, iar cel de-al doilea
(mucigai, în varianta neliterară şi învechită a cuvântului), sugerează urâtul, mizeria, descompunerea.
Imaginea şocantă pe care o generează oximoronul este definitorie pentru o lume a valorilor alterate cum
este cea a închisorii, în care viaţa se mortifică. Spaţiul carceral a reprezentat, de altfel, şi sursa de
inspiraţie a acestui volum, fiind un prim element de modernitate al său.
Asocierea semantică suprinzătoare frumos – urât anticipează noutatea volumului în care
Tudor Arghezi va ilustra ideea că frumuseţea poate exista oriunde şi că ea se poate naşte, paradoxal, şi din
urât. Din punct de vedere estetic, mesajul pe care îl transmite titlul poate fi şi acela că „florile” denumesc
metaforic versurile, rezultatul final al procesului de creaţie, iar „mucegaiul” este solul din care acestea au
crescut.

III. Tema
O reprezintă condiţia poetului şi a artei sale într-un spaţiu care nu este prielnic actului de
creaţie. Acesta este figurat simbolic prin coordonate ale unui univers închis în care elanul artistic nu are
din ce se alimenta. Prin tematică, deci, poezia îşi justifică specificul de artă poetică născută din experienţa
concentraţionară a poetului.

IV. Structură poetică. Idei poetice şi mijloace artistice

De la primul şi până la ultimul vers, poezia conturează un imaginar al temniţei în acord cu o stare
sufletească de neputinţă, dublată de setea nepotolită de a crea. Textul începe abrupt printr-un verb la
perfect compus (am scris) care anunţă problematica scrisului, a condiţiei poetului. Acest verb este nucleul
unei fraze dezvoltate bazată pe o enumeraţie, al cărei efect este acela de a reda coordonatele spaţiale şi
temporale ale experienţei evocate. Astfel, cuvinte precum tencuială sau perete de firidă goală sugerează
spaţiul, pe întuneric indică timpul, iar în singurătate, / Cu puterile neajutate indică modalitatea în care
poetul alege să scrie atunci când condiţiile îi sunt potrivnice. Se conturează imaginea unui spaţiu închis,
întunecat şi, tocmai prin aceasta, ostil poetului. Mai mult decât atât, poetul pare el însuşi părăsit de harul
divin, atitudine care reiese din enumerarea unor simboluri ale sacrului: taurul, reprezentând forţa
spirituală, leul (regalitatea) şi vulturul (înălţarea, transcendenţa). Însoţite de adverbul nici, cu valoare
negativă, şi explicate prin versurile Care au lucrat împrejurul / lui Luca, Marcu şi Ioan, cele trei
simboluri ale bestiarului creştin indică absenţa puterii creatoare a artistului care se vede părăsit de
Dumnezeu. Prin extensie, aceste versuri indică dificultatea actului de creaţie şi efortul pe care acesta îl
presupune.
Secvenţa mediană a poeziei defineşte metaforic versurile născute în captivitate. Figura de stil
dominantă rămâne enumeraţia, care se referă la caracteristici ale poeziei. Utilizarea cuvântului arhaic
stihuri pentru “versuri” sugerează vechimea poeziei, capabilă însă de a se metamorfoza permanent:
Stihurile de acum, structură care pare să indice implicit o opoziţie faţă de alte versuri, sunt fără an (poezia
iese din temporalitate), de groapă (poezia pătrunde până şi misterul etern al morţii), de sete de apă / şi de
foame de scrum (asocierile surprinzătoare sete- apă, foame- scrum indică ineditul formulei lirice abordate
de poet; de asemenea, cuvintele sete, apă, foame si scrum sugerează atât nevoia de creaţie, cât şi arderile
interioare pe care aceasta le generează).
Condiţia poetului este ilustrată în aceste versuri printr-o altă metaforă de origine sacrală: unghia
îngerească. Aceasta conotează inspiraţia poetică de natură divină pe care poetul încearcă să o recupereze,
dar ostilitatea mediului face imposibilă acest lucru: Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o să
crească / Şi nu a mai crescut - / Sau nu o mai am cunoscut. Nevoia poetului de a scrie, definitorie pentru
condiţia sa, determină identificarea unei soluţii care să compenseze absenţa inspiraţiei divine. În aceste
condiţii, sarcina scrierii este transferată mâinii stângi, aceasta fiind asociată demonicului. Efortul
creatorului este aproape suprauman, epuizant, dar necesar: Şi mă durea mâna ca o ghiară / Neputincioasă
să se strângă. Verbul la imperfect transmite ideea durerii percepute în mod durativ ca o stare care
ameninţă confortul spiritual şi inhibă inspiraţia. Cu toate acestea, poetul trece dincolo de obstacolele
exterioare şi interioare, într-un gest de revoltă specific sensibilităţii moderne: Şi m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă. Înţelegem deci că efortul de a scrie este imperios şi defineşte condiţia
dramatică a creatorului.
Finalul poeziei stabileşte o concordanţă de atmosferă între spaţiul exterior (era întuneric, ploaia
bătea departe, afară) şi cel interior, descris la începutul poeziei. Raportând finalul acesteia la început,
observăm simetria determinată de elementele care conferă spaţiului conotaţia închiderii şi a ostilităţii.
Chiar şi în aceste condiţii, strădania poetului de a scrie transmite finalmente ideea că actul creator este o
necesitate existenţială.

V. Limbajul poetic
Se caracterizează prin ambiguitate şi sugestie, ca în orice poezie modernă. Astfel, textul ar putea
fi citit atât ca o definiţie poetică a creatorului modern revoltat şi hipersensibil, cât şi ca o imagine a unei
zone de la periferia societăţii care, prin efortul imaginativ al autorului, este transpusă în planul ficţional al
poeziei. Cele două interpretări se regăsesc în metaforele textului care pot fi grupate în două serii opuse:
sacrul (taurul, leul, vulturul, Luca, Marcu, Ioan) şi profanul (firidă, groapă, scrum). De altfel,
valorificarea intensă a metaforei este o trăsătură a liricii moderne pe care Tudor Arghezi o
valorizează şi cu ajutorul enumeraţiei, cele mai multe metafore fiind integrate în serii enumerative.
Din punct de vedere lexical, se observă în această poezie înclinaţia autorului către sumbru şi
grotesc, categorii negative pe care modernismul le-a exploatat mai ales ca ilustrare a esteticii urâtului.
Fascinaţia pentru cuvintele „urâte”, dar care capătă în poezie valenţe artistice este un important element
de originalitate şi de modernitate al poeziei argheziene (mucigai, tencuială, firidă, ghiară).
Planul lexical este susţinut şi de cel sintactic, la nivelul căruia se observă mai ales dizlocările
topice specifice stilului arghezian: sau nu o mai am cunoscut (inversiunea este în planul semnificaţiilor
şi o sugestie a schimbării unei ordini cunoscute, a unei viziuni „întoarse” asupra actului de creaţie).
La nivel prozodic, se remarcă prezenţa ingambamentului, tehnică modernă de structurare a
versurilor care imprimă ideii poetice continuitate, redând un flux interior al gândirii şi o anumită
intensitate a trăirilor: ...Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, Marcu şi Ioan. Alături de forma liberă a
versurilor şi de libertatea organizării strofice, acest procedeu ilustrează înclinaţia poetului modern către
inovaţie la orice nivel al textului său.

VI. Concluzie
Poezia Flori de mucigai impresionează prin originalitatea sursei de inspiraţie, a viziunii asupra
actului de creaţie şi, mai ales, prin noutatea limbajului poetic şi prin intensitatea trăirilor interioare ale
eului poetic, ipostază a poetului care îşi pune viaţa în slujba creaţiei printr-o reiterare simbolică a pactului
cu diavolul.