Universitatea De Stat din Moldova

Facultatea Stiinte Economice

Catedra Economie, Administrarea Afacerilor

La disciplina: Managementul Afacerilor

Tema: Modalitati de formare a pretului.
Mixul de marketing

Realizat: Donoaga Marcel, grupa BA1351

Verificat: Dr. Con. Univ. Scutaru Alexandru

Chisinau 2015
 1. Modalitati de formare a pretului
Preţul reprezintă cea mai mobilă componentă a mixului de marketing. El poate fi modificat
rapid, spre deosebire de celelalte componente ale mixului de marketing, iar schimbările de
preţ atrag de regulă un răspuns imediat din partea pieţei. În acelaşi timp preţul este şi
componenta mixului de marketing mai puţin controlabilă de către întreprindere. Aceste
două caracteristici, care reprezintă pentru această politică principalul avantaj şi dezavantaj,
fac din această componentă a mixului de marketing o „piatră de încercare” a oricărei
conduceri a întreprinderii.

ELEMENTE DEFINITORII ALE POLITICII DE PREŢ

Manevrarea preţului este mult mai frecventă şi vizibilă în cazul unor mutaţii de proporţii în
viaţa societăţii. Prin flexibilitatea să, în cadrul pieţelor unde acţionează jocul cererii şi ofertei,
preţul tinde să ocupe, în astfel de perioade, un loc prioritar în arsenalul strategic şi tactic al
întreprinderii.

Politica de preţ a întreprinderii poate fi pe deplin utilizată în folosul întreprinderii doar în

condiţiile în care ea beneficiază de o viziune de perspectivă asupra evoluţiei pieţei-ţintă, la
fel cum stau lucrurile şi în cazul celorlalte componente ale mixului de marketing. Cu alte
cuvinte, chiar dacă nu reprezintă o variabilă în totalitate controlabilă, preţul poate totuşi să
fie obiectul unei orientări strategice. Politica de preţ se află într-o strânsă legătură cu
strategia de piaţă şi cu celelalte componente ale mixului de marketing (politica de produs,
distribuţie şi promovare).

Strategia de piaţă constituie punctul de plecare pentru întregul mix de marketing, deci şi
pentru politica de produs. Pentru politica de preţ, acest lucru presupune încadrarea acesteia
în strategia globală a firmei faţă de piaţă şi raportarea la obiectivele strategiei de piaţă.
Legăturile cu strategia de piaţă întăresc şi corelarea politicii de preţ cu celelalte componente
ale mixului de marketing. De fapt, toate componentele mixului au ca punct de plecare piaţa
cu cerinţele ei, faţă de care atitudinea şi răspunsul firmei iau forma unei anumite strategii.
Ele alcătuiesc un tot unitar şi nu o simplă sumă aritmetică, tocmai pentru că au un punct
comun de raportare. Cele mai strânse legături ale preţului, faţă de celelalte componente ale
mixului, sunt cu produsul, el reprezentând de altfel una din componentele acorporale (poate
cea mai importantă) ale acestuia.

Răspunzând unei strategii de piaţă care prevede concentrarea activităţii de desfacere pe un

anumit segment de piaţă, produsul va avea anumite caracteristici, dar şi un nivel al preţului
corespunzător exigenţelor şi nevoilor consumatorilor potenţiali care alcătuiesc segmentul
respectiv.

Corelaţia dintre politica de preţ şi cea de distribuţie se realizează, de asemenea, pe baza unei
strategii de piaţă comune. Trăsăturile şi obiectivele acesteia condiţionează dimensiunile
canalelor de distribuţie, formele de comercializare practicate. Între aceste elemente ale
procesului de distribuţie şi preţ se stabilesc o serie de corespondenţe: pe de o parte, preţul
trebuie să recompenseze, prin nivelul său, eforturile aparatului de distribuţie, iar pe de altă
parte el se va corela cu specificul destinatarilor distribuţiei. O legătură puternică există şi
între politica de preţ şi politica promoţională. Aceste două componente ale mixului de
marketing se sprijină reciproc, rezultând combinaţii dintre cele mai reuşite din punct de
vedere al rezultatelor economice (de exemplu reduceri promoţionale de preţ). De altfel, nu
de puţine ori chiar preţul reprezintă un obiect al activităţii promoţionale. Ca o concluzie, deşi
preţul este un însoţitor permanent al produsului, el nu este o reflectare exclusivă a acestuia,
ci intervine ca element de contact şi de armonizare între produs şi piaţa-ţintă căruia i se
adresează, adică, între oferta şi cererea de mărfuri. Mecanismul formării şi evoluţiei
preţurilor cunoaşte o mare varietate de situaţii particulare în ţările cu economie de piaţă.
Aceste situaţii reflectă, în general, specificitatea fiecărei pieţe: natura şi nivelul concurenţei
dintre ofertanţi, măsura în care statul se implică în mecanismul formării preţului pe piaţă,
gradul de concentrare a relaţiilor de piaţă, numărul lor şi structura consumatorilor, puterea
de cumpărare etc. Politica de preţ a întreprinderii depinde şi de tipul pieţei, de numărul
competitorilor din cadrul ei. Ea poate acţiona pe o piaţă unde numărul acesta poate să fie
foarte mare sau mic. În fiecare situaţie întreprinderea are anumite variante strategice pe
care le poate manevra în cadrul politicii de preţ.

STRATEGII DE PREŢ

Nivelul şi structura preţului produselor oferite de întreprindere reprezintă modul de

exprimare a condiţiilor din interiorul întreprinderii (cu alte cuvinte a potenţialului acesteia) şi
a situaţiei de la nivelul pieţei. Mecanismul formării preţurilor cunoaşte o mare varietate de
situaţii particulare în funcţie de o serie întreagă de factori economici. Aceştia reflectă, în
general, specificul fiecărei economii, natura şi intensitatea concurenţei dintre ofertanţi,
gradul de implicare a statului în mecanismul pieţei, şi nevoile consumatorilor potenţiali
(numărul lor, gradul de concentrare şi de organizare, puterea de cumpărare etc.).

Întreprinderea se poate orienta, în stabilirea nivelului preţului pentru propriile produse,

după: costuri, cerere (valoarea percepută de consumator) şi concurenţă.

Orientarea după costuri a preţului pare a fi cea mai raţională. Se pleacă de la premisa că
preţul trebuie să acopere integral costurile şi să permită obţinerea unui profit net. Stabilirea
preţului în acest mod, deşi este foarte simplă, nu poate fi utilizată deseori, datorită faptului
că ţine seama prea mult de mediul intern şi prea puţin de mediul extern al întreprinderii.

Orientarea după concurenţă a preţurilor este o altă variantă, având, de regulă, frecvenţa cea
mai mare în practică. Pe o piaţă din ce în ce mai concurenţială, nici nu este practic posibilă
ignorarea preţurilor concurenţilor. Comparând preţurile produselor întreprinderii, cu cele ale
celorlalţi competitori (bineînţeles ţinând seama de nivelul costurilor pe care le are
întreprinderea), rezultă nivelul optim al preţurilor ce vor fi practicate pentru propria ofertă.
Orientarea după cerere, este o modalitate mai rar utilizată, pentru că presupune existenţa
anumitor condiţii la nivelul pieţei (concurenţa lipseşte ori este la un nivel scăzut, ca urmare a
unei relative stabilităţi în delimitarea potenţialului pieţei între competitori). În acest caz
preţurile pot interveni ca

instrument de echilibrare a cererii cu oferta. Criteriul aplicat de această dată este acela al
forţării nivelului preţului „atât cât suportă piaţa”, adică la nivelul la care este percepută
valoarea produsului de către consumatorii potenţiali. Într-o astfel de situaţie întreprinderea
poate aplica acele combinaţii produs-cantitate-preţ care îi asigură maximizarea profitului.
Totuşi, ea nu trebuie să uite faptul că o insatisfacţie a consumatorilor poate conduce, mai
ales în condiţiile modificării mediului extern, la o scădere a eficienţei economice pe termen
lung.

Fundamentarea strategie de preţ la nivelul întreprinderii, astfel încât să se poate asigura un

nivel optim între resursele cheltuite şi rezultatele obţinute, trebuie făcută prin parcurgerea
anumitor etape. Principalele criterii ce stau la baza diferenţierii variantelor strategiei de preţ
sunt: nivelul, diversitatea şi mobilitatea.

Nivelul preţurilor, de care de cele mai multe ori depinde pătrunderea produselor în
consum, poate fi considerat criteriul dominant de alegere a variantelor strategice. Orice
invocare a preţului priveşte în primul rând nivelul acestuia şi abia apoi alte caracteristici ale
sale sau ale produsului corespunzător. Variantele strategicecorespunzătoare acestui criteriu
sunt:

 Strategia preţurilor înalte. Printre principalele tipuri de preţuri înalte pe care

întreprinderea le poate utiliza se numără: preţurile de fructificare a avantajului de
piaţă (sau preţuri de smântânire – skimming prices), preţurile de marcă, preţuri cu rol
de protecţie (umbrella prices) sau preţuri pentru performanţe de excepţia (premium
prices).

 Strategia preţurilor moderate are drept principală formă de manifestare preţurile

psihologice („momeală” sau „magice”).

 Strategia preţurilor scăzute permite utilizarea unor tipuri variate de preţ, precum
preţurile promoţionale (promotional prices), preţurile de descurajare (keep-out
prices), preţurile de pătrundere pe o nouă piaţă (penetration prices) etc.

Gradul de diversificare a preţurilor practicate este un alt criteriu de diferenţiere a

strategiilor, strâns legat de criteriul anterior. În funcţie de gradul de diversificare
sortimentală a produselor cu care se adresează pieţei şi de gradul de omogenitate a acesteia
din urmă, firma îşi poate propune folosirea unei palete de preţuri de lărgimi diferite.
Opţiunea ei în această privinţă este vizibil condiţionată de strategia de produs şi implicit de
cea de piaţă. Variantele pe care le are la dispoziţie întreprinderea, vizează strategia:
  Preţurilor relativ stabile

 Preţurilor modificate frecvent1

Gradul de mobilitate a preţului, stabilitatea lui în timp, reprezintă un ultim criteriu analizat
care diferenţiază strategiile întreprinderilor. Este vorba de măsura în care stabilitatea ori
mobilitatea preţurilor poate fi decisă sau măcar influenţată de întreprinderile în cauză.
Variantele strategice care rezultă în urma acestui criteriu sunt:

 Strategia preţurilor cu mobilitate ridicată

 Strategia preţurilor cu mobilitate medie

 Strategia preţurilor cu mobilitate scăzută

În finalul acestui capitol trebuie menţionat totuşi şi faptul că în prezent unt din ce în ce
mai folosite şi alte criterii de clasificare a strategiilor, care iau în consideraţie necesitatea
modificării preţului în funcţie de traiectoria ciclului de viaţă a produsului, de oscilaţiile
sezoniere, de modificarea condiţiilor de piaţă etc.

2.Mixul de marketing
Mixul de marketing poate fi definit ca un instrument de realizare a politicii de marketing a
firmei, care consta dintr-o combinatie unitara a diferitelor variabile de marketing, in patru
domenii diferite: produs, pret, distributie si promovare. Notiunea de mix provine de la
cuvantul “mixture”, care in limba engleza are semnificatia de amestec, îmbinare, combinare.
Creatorul conceptului de marketing-mix a fost profesorul Universitatii Harvard, Neil
Borden. In cadrul abordarii actuale a conceptului de marketing-mix importanta celor patru
elemente componente – produs, pret, distributie si promovare – variaza in functie de
conditiile concrete ale transpunerii in practica a mixului.De asemenea, in practica, nu este
obligatorie prezenta tuturor elementelor pentru realizarea mixului.

Cei “4P” Cei “4C”

Produs Cumparatorul cu cerintele si dorintele sale

Pret Cost suportat de cumparator

Plasament (distributie) Comodiatatea achizitionarii

Promovare Comunicare

Fig. nr. 1
Numai firmele care vor tine seama de aceasta corelatie directa între cei “4P” si cei “4C” vor
reusi sa manipuleze în asa fel ingredientele mixului de marketing, încât sa obtina avantajul
competitiv pe piata si în final, un profit mare.

I. Produsul (politica de produs)

Politica de produs este cea mai importanta componenta a mix-ului de marketing,

pivotul întregii activitati de marketing. Ea se constituie ca un ansamblu de strategii si tactici
vizând consolidarea pozitiei întreprinderii pe piata, un proces economic complex de
raportare a firmei la cerintele pietei.

Componentele care definesc un produs pot fi grupate astfel:

 componente corporale: calitatea, forma, gabaritul, capacitatea, structura,

continutul, greutatea, densitatea,puterea instalata si rezistenta la actiunea
factorilor de mediu;
 componente acorporale: numele, marca, modul de folosinta, pretul,
termenul de garantie, licenta de fabricatie sau comercializare, alte elemente;
 comunicatiile privitoare la produs: informatiile transmise de producator sau
distribuitor cumparatorului sub diferite forme promotionale;
 imaginea produsului: este o componenta motivationala si priveste perceperea
produsului de catre consumator.

Activitatile componente ale politicii de produs pot fi grupate astfel:

1. cercetarea produsului analizeaza calitatea produselor aflate în fabricatie sau în vânzare,

învechirea economica (ciclul de viata al produselor), circulatia produselor, evaluarea
produselor, utilizarea si consumul produselor.

2. activitatea de inovatie este introducerea în fabricatie a unor produse noi, descoperirea de

noi materii prime si de noi tehnologii;

3. activitatea de modelare a produsului are în vedere conceperea si realizarea sub forma de

prototip a tuturor elementelor componente ale viitorului produs începând cu materia prima
si continuând cu tehnologia de fabricatie.

4. asigurarea legala a produsului – reglementarile legale care protejeaza produsul, o

protectie a produselor în tara dar si a produselor din import.

In centrul mixului de marketing al oricarei firme se afla produsul, respectiv oferta,

celelalte componente sunt conditionate de existenta si particularitatile acestuia. Orice firma,
pentru a rezista mediului extern, destul de dur si în continua miscare si transformare, trebuie
sa-si înnoiasca mereu oferta, sa o faca din ce in ce mai atragatoare.
II. Pretul ( politica de pret)

Pretul reprezinta cea mai mobila componenta a mixului de marketing. El poate fi

modificat rapid, spre deosebire de celelalte componente ale mixului, iar schimbarile de pret
atrag de regula un raspuns imediat din partea pietei.

Stabilirea unei politici de pret implica pe de o parte cautarea unor coerente interne,
adica determinarea pretului produsului tinând cont de restrictiile de cost si de rentabilitate si
pe de alta parte ajungerea la o coerenta externa, adica determinarea pretului produsului
tinând cont de capacitatea de cumparare a pietei si de pretul produselor concurente.

Pretul este un element extrem de mobil si flexibil al mixului deoarece, spre deosebire
de produs si distributie, acesta poate fi modificat usor. Efectul modificarii pretului este, de
regula, imediat si cuantificabil spre deosebire de modificarea altor variabile ale mixului de
marketing.

Pretul unui produs poate varia între 2 limite:

 limita inferioara, corespunzatoare costului de productie si comercializare si asigurarii

unei marje minime de profit;
 limita superioara determinata de nivelul acceptabilitatii produsului.

Politica de pret se afla într-o strânsa legatura cu strategia de piata si cu celelalte

componente ale mixului de marketing (politica de produs, distributie si promovare). Cea mai
strânsa legatura a pretului, fata de celelalte componente ale mixului, este cu produsul, el
reprezentând de altfel una din componentele acorporale ale acestuia. Raspunzând unei
strategii de piata care prevede concentrarea activitatii de desfacere pe un anumit segment
de piata, produsul va avea anumite caracteristici, dar si un nivel al pretului corespunzator
exigentelor si nevoilor consumatorilor potentiali care alcatuiesc segmentul respectiv.
Corelatia dintre politica de pret si cea de distributie se realizeaza, de asemenea, pe baza unei
strategii de piata comune. Trasaturile si obiectivele acesteia conditioneaza dimensiunile
canalelor de distributie, formele de comercializare practicate. Între aceste elemente ale
procesului de distributie si pret se stabilesc o serie de corespondente: pe de o parte, pretul
trebuie sa recompenseze, prin nivelul sau, eforturile aparatului de distributie, iar pe de alta
parte el se va corela cu specificul destinatarilor distributiei. O legatura puternica exista si
între politica de pret si politica promotionala. Aceste doua componente ale mixului de
marketing se sprijina reciproc, rezultând combinatii dintre cele mai reusite din punct de
vedere al rezultatelor economice (de exemplu reduceri promotionale de pret). De altfel, nu
de putine ori chiar pretul reprezinta un obiect al activitatii promotionale.

Mixul de pret cuprinde totalitatea categoriilor de preturi practicate de catre o firma,

precum si relatiile dintre acestea. Exista 5 categorii mari de preturi:

1. Preturi fixe sau unice stabilite pe baza de negocieri;

2. Preturi diferentiate („discrimination prices”) în functie de anumite criterii (geografice,
categorii de consumatori, momentul si locul vânzarii etc.);

3. Preturi corelate cu mixul de produse: în acest caz se stabileste un pret pentru produsul
conventional, corespunzator unei linii de produse. Din aceasta categorie fac parte:

a. Preturile captive: utilizate în cazul produselor asociate în consum;

b. Preturile pentru ofertele pachet de produse;

c. Preturile pentru produsele derivate;

d. Preturile asociate, pentru produsul de baza si anumite servicii.

4. Preturi psihologice: stabilirea marimii acestor preturi are la baza raspunsurile la doua
întrebari:

a. Care este pretul minim pentru care considerati ca produsul este de o calitate slaba?

b. Care este pretul maxim peste care apreciati ca produsul este prea scump?

Din categoria preturilor psihologice fac parte:

 Pretul de prestigiu: este un pret înalt care promoveaza imaginea de calitate a

produsului;
 Pretul lider;
 Pretul „momeala”;
 Pretul magic (terminat în cifra 9);

5. Preturi promotionale: sunt preturi joase, având drept obiectiv promovarea produsului.

Ca obiective urmarite de politica de pret, pot fi: maximizarea profitului actual,

maximizarea volumului vânzarilor, fructificarea avantajului de piata, promovarea unui
produs superior etc. În stabilirea unui anumit nivel al pretului întreprinderea se poate
orienta dupa costuri, dupa concurenta sau dupa cerere. Orientarea dupa costuri presupune
ca pretul sa acopere integral costurile de productie si sa permita obtinerea unui profit
net. Orientarea dupa concurenta presupune compararea preturilor produselor întreprinderii
cu cele ale principalilor sai concurenti. Orientarea dupa cerere presupune stabilirea acelui
nivel al pretului pe care piata îl poate suporta, adica nivelul la care consumatorii percep
valoarea produsului oferit.

III. Distributia (politica de distributie)

 Distributia se refera la totalitatea activitatilor economice care au loc pe „traseul”
parcurs de marfa între producator si consumatorul final.

Ea cuprinde doua procese, distincte, importante: „gestionarea” canalelor de

distributie, adica a partii economice a traseului marfurilor si logistica marfurilor (distributia
fizica) care are în vedere latura fizica a traseului de la producator la consumatorul final.

Prin politica de distributie se asigura punerea la dispozitia consumatorilor sau

utilizatorilor a bunurilor si serviciilor realizate de o întreprindere producatoare sau
prestatoare de servicii. În economia moderna nu se poate concepe productia si consumul
fara distributie. Legatura dintre distributie si consum se realizeaza atât pe plan spatial cât si
temporal.

Alegerea canalelor de distributie, selectarea intermediarilor, stabilirea formelor de

distributie adecvate fiecarei categorii de produse constituie decizii de marketing de maxima
importanta, care au efecte pe termen lung asupra întregii activitati a întreprinderii. Alegerea
canalelor de distributie, selectarea intermediarilor, stabilirea formelor de distributie
adecvate fiecarei categorii de produse constituie decizii de marketing de maxima
importanta, care au efecte pe termen lung asupra întregii activitati a întreprinderii.

Prin intermediul distributiei se finalizeaza activitatea economica a întreprinderii, se

incheie ciclul economic al produselor. Astfel, intreprinderile producatoare redobândesc în
forma baneasca resursele investite în realizarea produselor sau a serviciilor si bineînteles cu
un profit, iar consumatorul intra în posesia bunurilor de care are nevoie.

Activitatatea de distributie graviteaza in jurul urmatoarelor functii principale definite de

Philip Kotler:

1. culegerea informatiilor necesare programarii, planificarii si realizarii schimbului;

2. elaborarea si transmiterea mesajelor si tehnicilor promotionale;

3. negocierea, respectiv încheierea de acorduri privind conditiile de schimb;

4. preluarea comenzilor adresate de catre fabricant clientilor corespunzator cerintelor

acestora;

5. finantarea stocurilor necesare schimburilor;

6. asumarea, respectiv suportarea riscului legat de operatiunile de distributie;

7. facturarea si decontarea operatiunilor de distributie;

8. transferul de proprietate de la producator la beneficiar respectiv consumator;

9. transportul, depozitarea si conservarea marfii pe întregul circuit al distributiei.

 Logistica marfurilor reprezinta un ultim element de diferentiere a strategiei de
distributie. Modalitatile concrete prin care întreprinderea este angrenata în procesul miscarii
fizice a marfurilor delimiteaza asa numitele „strategii logistice“ care nu sunt altceva
modalitatile concrete prin care întreprinderea realizeaza activitatile componente ale
distributiei fizice.

Rolul economic si social al distributiei este în continua crestere, pe masura dezvoltarii

societatii, a progresului economic si social general. Este suficient sa se raporteze activitatea
desfasurata în sfera distributiei la dinamismul fortelor de productie, al productiei materiale,
pe de o parte, al consumului pe de alta parte. Având menirea sa asigure difuzarea unei mase
de produse si servicii în continua crestere si diversificare si sa raspunda, totodata,
exigentelor tot mai ridicate ale consumatorilor, distributia trebuie sa-si perfectioneze
formele si metodele.

IV. Promovarea ( politica de promovare)

Termenul de promovare îsi are originea în cuvântul latinesc “promovere” care

înseamna a misca înainte. Promovarea reprezinta acea parte a procesului de comunicatie al
firmei prin care aceasta, folosind un ansamblu de metode si tehnici specifice (concretizate în
activitati promotionale), încearca sa influenteze comportamentul clientilor sai actuali si
potentiali în vederea obtinerii unor rezultate cât mai bune (profituri) pe o perioada mai
lunga de timp.

Ea se desfasoara în doua directii principale:

1. promovarea produselor – prin totalitatea mijloacelor si metodelor utilizate în orientarea,

informarea potentialilor clienti asupra produselor noi sau îmbunatatite, începând de la ideea
de produs nou si pâna la lansarea lui pe piata, pentru dezvoltarea unei atitudini pozitive fata
de produs.

2. promovarea vânzarilor – prin ansamblul actiunilor si mijloacelor de captare a atentiei

potentialilor cumparatori, de catre punctele de vânzare, în scopul impulsionarii vânzarilor. Se
realizeaza prin mai multe tipuri de actiuni, denumite mijloace sau forme promotionale, cum
ar fi: publicitatea, promovarea directa, relatii publice, marchandising, promovarea vânzarilor,
alte actiuni.

Activitatea promotionala este o componenta a mix-ului de marketing având drept obiect

transmiterea mediul extern al întreprinderii, catre piata si consumatori a informatiilor
privind produsele si serviciile pe care le realizeaza întreprinderea, caracteristicile si
avantajele lor. Aceasta reprezinta un sistem deschis si coerent de comunicare între
producatori si comercianti pe de o parte, consumatorii si utilizatorii pe de alta parte.

Sub raportul continutului, al rolului si formei de prezentare, al activitatilor promotionale

acestea se realizeaza sub 6 forme sau grupe de activitati:
 Publicitatea ,este una din formele cele mai utilizate in activitatile de piata, multi
specialisti considerand-o nervul politicii de comunicare. Cuprinde toate activitatile
care au drept scop prezentarea indirecta orala sau vizuala, a unui mesaj în legatura cu
un produs, un serviciu, o marca sau o forma;
 promovarea vânzarilor - prin aceasta se întelege folosirea mijloacelor si tehnicilor
de stimulare,impulsionare si crestere a vânzarilor de bunuri si servicii ce formeaza
oferte întreprinderilor. Tehnicile de promovare pot servi si scopului de a completa
actiunile publicitare;
 relatiile publice implica din partea întreprinderii cultivarea unor contacte directe,
realizate consecvent si sistematic, cu diferite categorii de public, cu persoane
influente din conducerea unor întreprinderi din tara sau strainatate, cu mass-media,
cu reprezentanti ai puterii publice, lideri de opinie, etc., în scopul obtinerii sprijinului
acestora în efortul de pastrare si dezvoltare a intereselor sale;
 utilizarea marcilor;
 manifestarile promotionale;
 fortele de vânzare.
 Bibliografie
1. Kotler, Ph., Principiile marketingului, Editura Teora, Bucuresti, 1998.
2. Balaure, V. (coord.) Marketing, ed. a Il-a Editura Uranus, Bucuresti, 2002
3. http://www.scritub.com/