ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI de Camil Petrescu

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui
Camil Petrescu, pentru faptul că în ea sunt încadrate marile teme şi motive ale creaţiei autorului şi pentru că reflectă
viziunea acestuia într-un mod cu totul original.
Acest lucru se manifestă şi în ceea ce priveşte încadrarea romanului în curentul literar al modernismului. O
primă trăsătură evidentă o reprezintă sincronizarea literaturii cu filozofia şi psihologia. Romanul se structurează pe o
idee, pe o pasiune redată prin monolog interior. Personajul este intelectualul aflat în căutarea absolutului.
Autenticitatea, anticalofilismul, relativismul, sunt concepte noi, teoretizate de Camil Petrescu.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, de tip subiectiv, deoarece are
drept trăsături: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă,
luciditatea analizei, naraţiunea la persoana întâi cu focalizare internă şi viziunea „înpreună cu”. Naratorul devine
personaj şi scrie propriile experienţe de viaţă.
Titlul conţine două părţi care numesc cele două experienţe existenţiale: dragostea şi războiul. Adjectivele
„ultima” şi „întâia” arată că eroul a depăşit drama iubirii înşelate şi intră în alte orizonturi de cunoaştere. „Noaptea”
sugerează incertitudinea, îndoiala, necunoscutul.
Tema e pusă în evidenţă prin dezvăluirea condiţiei umane la începutul secolului al XX-lea. Pe fundalul acestei
lumi, se configurează alte două teme, iubirea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii eşuate
dintre Ştefan şi Ela, a doua parte, construită sub forma unui jurnal de campanie, urmăreşte experienţa de pe front, în
timpul Primului Război Mondial.
Compoziţional, romanul este alcătuit din două părţi şi treisprezece capitole cu titluri semnificative „La Piatra
Craiului, în munte”, „Diagonalele unui testament”, „Asta-i rochia albastră”, „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”
etc. Tehnicile narative sunt specifice romanelor subiective şi psihologice: inserţia, memoria involuntară, jurnalul,
confesiunea, decupajul, contrapunctul, acronia. Dacă incipitul este construit realist, cu detalii de timp şi spaţiu,
finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, specific prozei de analiză psihologică.
Indicii spaţio-temporali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţiunii. Acţiunea este plasată în mediul
citadin (Bucureşti, Câmulung), cât şi pe front, şi cuprinde evenimente trăite de protagonist cu doi ani înainte de 1916,
anul intrării României în război, cât şi în timpul desfăşurării acestuia.
Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a romanului. Conflictul central este
interior şi se produce în conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări contradictorii în privinţa Elei. Conflictul
exterior pune în evidenţă relaţia personajului cu societatea, cu familia, accentuîndu-i orgoliul.
Ştefan Gheorghidiu este tipul intelectualului lucid, analitic, introspectiv. Este caracterizat indirect prin fapte
şi atitudini, dar se şi autocaracterizează „Nu pot gândi nimic”. Ela rămâne un mister pentru cititorul care nu ştie
despre ea, decât ceea ce spune personajul-narator. El este student la Filosofie, însetat de absolut, dar lipsit de mijloace
materiale deosebite. Ea e studentă la Litere, orfană, crescută de o mătuşă.
Relaţia dintre cei doi se bazează pe orgoliu. Ştefan începe să ţină la ea din orgoliul de a fi iubit, iar gelozia
apare din acelaşi motiv. „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală” e
fraza care evidenţiază acest lucru. Tânărul, se căsătoreşte cu Ela, o fată extrem de frumoasă, dar săracă, asemeni lui.
Ei trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul familiei e tulburat de o moştenire pe care Ştefan o primeşte la moartea
unchiului său, Tache. Ela este atrasă de viaţa mondenă, ceea ce duce la o criză matrimomială. O scenă semnificativă
este excursia de la Odobeşti, unde femeia acordă o atenţie deosebită domnului G „vag avocat” şi dansator modern
care, după opinia lui Gheorghidiu, îi va deveni amant mai târziu. Din acest moment, povestea de dragoste devine o
adevărată „monografie a îndoielii”. Relaţia devine o succesiune de separări şi împăcări. Din cauza izbucnirii
războiului, Ştefan nu mai apucă să verifice dacă soţia îl înşală sau nu. Experienţele dramatice de pe front modifică
atitudinea lui Ştefan faţă de restul existenţei sale. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a
iubirii. În final, rănit şi spitalizat, eroul se sinte detaşat faţă de tot ce-l legase de Ela. O priveşte cu indiferenţă şi
decide să o părăsească. Prin renunţarea la trecut, „adică tot trecutul”, Gheorghidiu se eliberează de drama iubirii.
Ştefan şi Ela reprezintă două destine incompatibile pe care iubirea le uneşte pentru un timp, dar pe care
existenţa concretă le separă, potrivit esenţei lor. Pe de-o parte, Gheorghidiu e intelectualul care trăieşte cu nostalgia
absolutului şi a perfecţiunii, pe de altă parte, Ela e femeia frumoasă, populară, dar cu aspiraţiile unei tinere obişnuite
din acea perioadă.
În concluzie, prin ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu deschide o nouă epocă
în literatura română, propunând o viziune originală asupra existenţei, alături de autori precum: Anton Holban, Mircea
Eliade, Mihail Sebastian.