Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea Alexandru Ioan Cuza,

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice,

Familia și Managementul Resurselor Familiale, Anul II

Criza familială
determinată de divorț

Prof. Coord. Gabriela Irimescu

Masterand: Roxana-Maria Marian


1. Descrierea și evaluarea crizei familiale
Familia a constituit de-a lungul timpului un reper de stabilitate în viețile indivizilior.
Ritmul accelerat al schimbărilor din societatea contemporană își pune amprenta, făcând tot mai
dificilă o relație de lungă durată. În contextul unei mobilități sociale accentuate, indivizii își
schimbă de câteva ori pe parcursul vieții domiciliul, locul de muncă, prietenii sau chiar
confesiunea religioasă. În aceste condiții este aproape imposibilă o compatibilitate de durată între
doi parteneri (Popescu, 2009).
Divorțul - ca factor psiho-social- implică nu doar indivizii legați strict prin căsătorie, ci
este un fenomen care are implicații directe asupra societății și membrilor acesteia.
Din punct de vedere societal și individual, divorțul este un fenomen ambivalent: el
rezolvă o serie de dificultăți (înlăturarea conflictelor și tensiunilor familiale, atenuează
traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre părinți ), dar crează și altele noi (stres psihic,
dificultăți economice etc.) (Mihăilescu, 1999).
Divorțul reprezintă un fenomen psiho-social complex privit ca formă finală a desfacerii
vieții conjugale, ce modfică viața partenerilor și a descendenților acestora. Când începem să
discutăm despre divorț trebuie să ținem cont de faptul că el nu este un simplu eveniment, ci un
proces adesea traumatizant. El antrenează tensiuni, conflicte, frustrări și insatisfacții ale căror
efecte se prelungesc dincolo de pronunțarea instanței judecătorești.
Din punct de vedere psihologic putem considera divorțul o formă de traumă
(necontrolabilă, neobișnuită și probabil, persistentă, și care rezultă în schimbarea
comportamentală pe termen lung) cu implicații speciale pentru copii, depinzând de stilul de
atașament al fiecăruia, dar mai ales de vârsta pe care o are copilul când trece prin experiența
divorțului părinților săi (Iluț, 2005).
Din punct de vedere juridic, divorțul reprezintă actul de desfacere a unei căsătorii în mod
legal. În România, aceasta se poate realiza printr-un proces, urmând dispozițiile codului civil al
României. Există patru motive de divorț, definite în Art. 373 din Codul Civil:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Este necesară distincţia între destrămarea oficială (juridică) şi cea neoficială (informală) a
grupului familial. În multe familii, deşi cei doi soţi nu mai au practic o viaţă comună, ei nu se
despart oficial din pricina copiilor, a profesiei sau alte motive.
Putem identifica trei tipuri principale ale disoluţiei maritale:
 despărţirea în fapt dar cu locuinţă comună (caz întâlnit mai ales în ţările puţin dezvoltate,
unde locuinţa este o problemă );
 separarea totală (şi în ce priveşte locuinţa) dar fără divorţ (se întâlneşte în ţări dezvoltate
unde locuinţa nu este o problemă, în schimb divorţul şi consecinţele lui prezintă
dificultăţi);
 divorţul (despărţirea juridică) (Iluț, 2005, p.169, Stan, 2009).

Divorţul este un fenomen psihosocial complex, reprezintă forma finală a desfacerii vieţii
conjugale, modificând viaţa partenerilor şi a descendenţilor acestora. El antrenează stadii
tensionale, conflicte, frustrări şi insatisfacţii ale unor efecte ce se prelungesc dincolo
de pronunţarea instanţelor de judecată (Voinea, 1996, p.65).

Divorţul prin complexitatea sa antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcţiilor


familiei. Funcţiile economice, de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare sau, în cazul
cuplurilor cu copii, o redimensionare de cele mai multe ori negativă. Divorţul are ca efect
pierderea funcţiei psiho-afective a familiei, stabilirea sau ruperea relaţiilor formale şi informale
ale partenerilor.

Cauzele apariției divorțului


Analizand relaţiile dintre parteneri în cursul separaţiei sau divorţului, Diane Vaugahan a
constatat că în cele mai multe cupluri aflate în această situaţie, înaintea înstrăinării fizice avusese
loc o separare socială. Cel puţin unul dintre parteneri pornise pe un alt drum, interesele lui
actuale nemaifiind legate de ale partenerului de viaţă (Gidens, 2001, p.164).

Cele mai importante motive pentru ca partenerii să divorțeze sunt violența, alcoolismul,
infidelitatea și încetarea iubirii dintre cei doi (Popescu, 2007, p.58).
Fig. 1 – Motive de divorț în funcție de vârstă și gen
Violență Alcoolism Infidelitate Lipsa iubirii
18-24 83,1 70,7 72,6 68,4
25-34 86,7 69,5 76,6 68,7
35-44 83,7 69,7 71,1 61
Vârsta 45-54 78,8 70,5 65,7 59,7
55-64 78,7 71,2 65,6 58,4
65+ 77 66,5 57,7 50,1
Sexul Masculin 77,5 65,3 70,2 62,3
Feminin 84 73,1 65,8 59,2

Sursa: Barometrul de opinie publică ,,Viața în cuplu” (Soros, 2007)

Există diferențe semnificative statistic în funcție de caracteristicile sociodemografice ale


indivizilor. Violența este considerată într-o măsură mai mare motiv de divorț de femei și
persoanele mai tinere. Studiile pe tema violenței arată că, într-adevăr, comportamentul este mai
frecvent la bărbați. Consumul de alcool este condamnat într-o mai mare măsură de către femei
și de către persoanele cu un nivel ridicat de educație. Femeile se confruntă mai des cu dificultăți
generate de consumul de alcool, acesta fiind mai răspândit în cazul bărbaților. Intoleranța față de
infidelitate este mai puternică la tineri și la persoanele de gen feminin (Popescu, 2007).

Cauzele majore ale creşterii ratei divorţialităţii sunt:


1.Emanciparea economică a femeii – în societatea industrială şi postindustrială soţiile sunt
angajate, au deci venituri ce le oferă o mare independenţă şi nu mai suportă orice de la soţii lor.
Când soţia consideră că „nu mai merge”, despărţirea i se pare o soluţie posibilă.

2. Industrializarea, modernizarea, creşterea nevoii de forţă de muncă în sfera serviciilor au


atras distanţarea dintre habitat şi locul de muncă – posibilitatea pentru parteneri de a întâlni alţi
indivizi şi de a stabili legături de dragoste este acum mult mai mare.
3. Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu – au determinat o mai mare
permisivitate şi în ceea ce priveşte divorţul:
- a scăzut influenţa bisericii şi a religiei;
- legislaţia a devenit mai permisivă;
- s-a micşorat considerabil presiunea normelor şi obiceiurilor tradiţionale;
- schimbarea atitudinii în opinia publică - s-a schimbat mentalitatea despre divorţ: acesta nu mai
este apreciat ca un eşec, ci ca o soluţie la situaţia critică.

4. Mărirea considerabilă a speranţei de viaţă - când pentru unul dintre parteneri apare clar, la
o vârstă relativ tânără, că mai departe căsnicia ar fi o povară, el se întreabă de ce să mai sufere
încă mulţi ani (Iluț, 2005, pp.173-174).

Efecte demografice

Sociologii susţin că divorţialitatea determină în mod direct scăderea numărului de naşteri


şi are o influenţă deosebită asupra natalităţii. Chiar dacă divorţul nu mai are consecinţele
economice sau sociale asupra omului, aşa cum se manifestau în perioada interbelică, totuşi acest
eveniment le provoacă românilor puternice tulburări emoţionale. Din cercetările psiho-medicale
reiese că stresul provocat de un divorţ este similar cu cel determinat de un cutremur de pământ
(Popescu, 2007).
Numărul divorţurilor în Europa a înregistrat creşteri semnificative după 1960. Marea
Britanie se află pe primul loc deoarece fiecare a treia căsătorie se termină cu un divorţ, în
Germania 36% din adulţi preferă relaţiile de parteneriat deoarece divorţul are un cost ridicat,în
Rusia au loc 69 de divorţuri la fiecare sută de căsătorii. În ţările unde domină religia catolică
numărul divorţurilor este mai mic (Voinea, 1996, p.72).

Pentru societate, divorţul constituie o rezolvare democratică a dorinţelor cetăţenilor, o


posibilitate de evitare a traumelor unor cupluri cu relaţii conflictuale şi de evitare a
disfuncţionalităţilor educaţionale ale unor asemenea relaţii asupra copiilor minori şi posibilităţii
de constituire a unor cupluri normale, funcţionale (Mihăilescu, 1999, p.125).
Efecte asupra descendenţilor

Chiar dacă divorţul are în prezent consecinţe mai puţin dramatice asupra celor care
divorţează, chiar dacă din punct de vedere economic copii ai căror părinţi au divorţat au
mai puţin de suferit, divorţul continuă să antreneze tulburări emoţionale puternice. Putem aprecia
că divorţul parental provoacă o slăbire a relaţiilor dintre părintele plecat şi urmaş, menţinut de
cele mai multe ori la situaţia unui părinte simbolic-mamă sau tată- la care copilul se poate
raporta pentru identificarea originii sale (Voinea, 1996, p.67).

Divorţul are de multe ori efecte negative asupra minorului afectând echilibrul psihic
alacestuia. Securitatea afectivă a minorului este grav afectată, fapt ce se poate concretiza în
conduite specifice bazate pe hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanţe şcolare scăzute
sau acte deviante şi delignvente. Influenţează negativ socializarea morală a copiilor şi duce la
apariţia unor deprinderi deviante.

Consecinţe dintre cele mai negative se înregistrează asupra copiilor. Absenţa unuia dintre
părinţi, mai ales a tatălui, naşte în familiile româneşti efecte negative asupra socializării copiilor.
Numărul mare de copii ai străzii este o consecinţă directă a creşterii numărului de divorţuri în
România. Toate aceste nelinişti pot fi atenuate dacă autorităţile ar aplica măsuri care să ducă la
creşterea stabilităţii familiei.
Divorţul determină pentru membrii familiei importante consecinţe pe plan economic,
social, psihic şi juridic.
a) La nivelul celor doi parteneri, acestea depind de mai mulţi factori: dacă există sau nu
copii, de investiţiile făcute în căsnicie, de cine şi din ce motiv a fost intentat divorţul, de
valoarea partenerilor pe piaţa erotică şi maritală, de densitatea reţelei de rude şi de
prietenii celor doi soţi (Iluț, 2005).
b) Efectele divorţului asupra copilului variază în funcţie de vârsta, maturitatea lui
intelectuală şi emoţională, capacitatea de a accepta divorţul părinţilor, de a face faţă
durerii şi pierderii suferite, de timpul petrecut cu cei doi părinţi, de reacţia părinţilor
înşişi şi de reacţia prietenilor din grupul de şcoală sau de joacă. Reacţiile copilului în faţa
pierderii cauzate de divorţul părinţilor diferă în funcţie de etapa de vârstă (Irimescu,
2010).
2. Descrierea modelului de interventie ales (Descrierea scopului intervenției/ Formularea
obiectivelor de intervenție / Descrieți etapele/ fazele de intervenție).

Modelul ABCX

( A) Factorii stresanți
− Ambiguitate în legătură cu consecințele posibile;
− Gradul de severitate al stresului;
− Durata;
− Câți membri ai familiei sunt direct afectați;
− Măsura în care membrii familiei sunt decisi să se expună stresului.

( B ) Resursele
Resurse de care depinde capacitatea familiei de a face față evenimentelor stresante:
1. Resursele personale ale fiecărui individ în parte (ex. starea de sănătate, inteligența,
nivelul educațional, abilități de rezolvare a problemelor, profesia, nivelul financiar, stima
de sine, crederea în forțele proprii);
2. Resurse exterioare familiei sau cuplului (intercațiunile cu prietenii, rudele, vecinii,
servicii sociale).

( C ) Perceperea și evaluarea stresului


Sosirea momentului divorțului care poate să acționeze ca un stres major, determinând
crize, șocuri este de cele mai multe ori trăită dureros și urmată de instalarea unor tulburări de
adaptare, în care pe prim apar anxietatea, apoi insomniile, depresia.
Consecinţe dintre cele mai negative se înregistrează asupra copiilor. Reacţiile copilului în
faţa pierderii cauzate de divorţul părinţilor diferă în funcţie de etapa de vârstă.

( X ) Starea de criză
Membrii familiei/ cuplului dezvoltă simptome:
 Cognitive – indecizie, confuzie, sentimentul neajutorării;
 Afective – anxietate, iritabilitate, depresie;
 Fiziologice – insomnii, inapetență, tulburări digestive, cardiace, respiratorii;
 Comportamentale – comunicare defectuoasă, perturbarea rutinei zilnice, retragere socială,
reacții de dependență, solicitare de sprijin din partea celorlalți.

Terapia cognitiv-comportamentală

Scop: să reducă vulnerabilitatea la stres, să potențeze resursele adaptative și să sporească șansele


de evaluare adaptativă a agenților stresanți.

Obiectivul intervenției: învățarea familiilor să facă față eficient evenimentelor pozitive sau
negative existențiale.

Etape:
 Definirea problemei în termeni comportamentali;
 Generarea unui număr de soluții posibile;
 Evaluarea avantajelor și dezavantajelor fiecărei soluții și alegerea uneia dintre acestea;
 Aplicarea în practică și evaluarea eficienței acesteia.

3. Motivați alegerea…Care sunt avantajele/ dezavantajele modelului / factori de risc/


factori favorizanți

Am ales modelul ABCX deoarece în cadrul acestuia este realizată distincția dintre
evenimentele de viață care forțează cuplul să se adapteze și situația de criză caracterizată prin
dezorganizarea rezultată din incapacitatea membrilor cuplului de a se adapta la stres.

Printre avantajele modelului putem menționa faptul că acesta se referă și la factorii care
vor influența capacitatea de adaptare a cuplului : resursele cuplului, maniera de percepere a
stresului, precum și abilitatea membrilor cuplului de a-i face față.
Bibliografie

1. Gidens, A. (2001), Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti;


2. Iluț, P. (2005), Psihosociologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași;
3. Irimescu, G. (2010), Suport de curs Asistența Socială a Familiei și a Copilului,
Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași;
4. Mihăilescu, I. (1999), Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti;
5. Popescu, R. (2007), Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea
contemporană, Editura Polirom, Iași;
6. Schmitt, L. (2011), Primii pași în psihoterapie – Manualul terapeutului, Editura Poliorm,
Iași;
7. Stan, A. (2009), Suport de curs Sociologia familiei, Universitatea Transilvania din
Brașov;
8. Voinea, M. (1996), Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti;