Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sistemul colinergic
Fig. nr. 10.1. Sinteza acetilcolinei din colină şi radicalul acetil furnizat de acetilcoenzimă A, sub
influenţa enzimei numită colinacetilază sau acetilcolintransferază
Fig. nr. 10.2. Posibila configuraţie a situsului receptor colinergic plecând de la structura chimică a
acetilcolinei. Celor două capete boselate ale acetilcolinei ar trebui să le corespundă două adâncituri la
nivelul situsului receptor, capătului cationic al acetilcolinei ar trebui să îi corespundă un sediu anionic,
iar legăturii esterice a acetilcolinei ar trebui să îi corespundă un sediu esterofil.
Fig. nr. 10.4. Reprezentarea schematică a structurii subunităţii a receptorului nicotinic. Capătul
carboxi-teminal, ansa care uneşte motivele M 2 şi M3 şi capătul amino-terminal care este lung, fiind
situate extracelular, fac porţiunea extracelulară a subunităţii să fie mai voluminoasă decât porţiunea sa
intracelulară. Motivul M2 are o dispoziţie helicoidală şi contribuie la constituirea porului ionic.
Receptorii muscarinici, spre deosebire de receptorii nicotinici, fac parte din categoria
receptorilor cuplaţi cu proteinele G. Prin clonare s-a putut cunoaşte suficient de clar structura
acestor receptori. Se ştie astăzi că există cinci gene care codifică cel puţin cinci tipuri distincte
de receptori muscarinici notate cu M1-5. Toate cele cinci tipuri sunt constituite dintr-un lanţ
polipeptidic care prezintă şapte segmente transmembranare unite prin trei anse intracelulare şi
trei anse extracelulare şi prezentând un capăt amino-terminal extracelular şi un capăt carboxi-
terminal intracelular. Capătul amino-terminal împreună cu cele trei anse extracelulare sunt
uneori numite segmente extracelulare ale receptorului notate cu o1-4, segmentul o1 fiind capătul
amino-terminal, iar capătul carboxi-terminal împreună cu cele trei anse intracelulare sunt
numite uneori segmente intracelulare ale receptorului notate cu i1-4, segmentul i4 fiind capătul
carboxi-terminal. Segmentele transmembranare conţin 20-25 aminoacizi hidrofobi şi sunt
practic identice pentru toţi receptorii muscarinici precum şi pentru receptorul adrenergic de tip
2 şi receptorul pentru rodopsină, toţi aceşti receptori constituindu-se într-o aceeaşi familie de
receptori farmacologici. Ansa a treia intracelulară (segmentul i4 al receptorului) este foarte
lungă reprezentând aproximativ 25% din întreaga lungime a receptorului şi este unică pentru
fiecare subtip de receptor. Totuşi primii 18 aminoacizi ai acestei anse se constituie în aceeaşi
succesiune pentru receptorii M1, M3 şi M5 diferită de succesiunea care există la receptorii M2 şi
M4. Ansa a treia intracelulară este cea prin intermediul căreia receptorii se cuplează cu
proteine G. Receptorii M1, M3 şi M5 se cuplează cu o proteină Gq, pe când receptorii M 2 şi M4
se cuplează cu o proteină Gi. A fost însă demonstrat că un acelaşi tip de receptor se poate
cupla cu mai mult decât o singură proteină G.
Plecând de la astfel de considerente se poate aprecia că fixarea acetilcolinei de
receptorii muscarinici determină, în funcţie de tipul de receptor acţionat, fie o creştere a
formării de diacilglicerol şi inozitoltrifosfat (IP3), acesta din urmă determinând eliberarea
calciului din depozitele intracelulare şi creşterea concentraţiei intracelulare a calciului, dacă
receptorul se cuplează cu o proteină Gq, fie o scădere a cantităţii de AMPc intracelular ca
urmare a inhibării activităţii adenilatciclazei, dacă receptorul este cuplat cu o proteină Gi.
Receptorii cuplaţi cu proteine Gq au, în special, efecte stimulante pe când receptorii cuplaţi cu
proteina Gi au efecte inhibitorii. În plus, receptorii cuplaţi cu proteina Gi determină, de
asemenea, o creştere a intensităţii curentului de potasiu care este un curent inhibitor. Această
creştere a curentului de potasiu se poate explica prin deschiderea canalelor de potasiu, fie de
către subunitatea a proteinei Gi desprinsă de subunităţile , fie de subunităţile ale acestei
proteine desprinse de subunitatea , fie de creşterea cantităţii de ATP ca urmare a inhibării
adenilatciclazei prin activarea proteinei Gi, adenilatciclaza fiind enzima care transformă ATP
în AMPc. Unul sau altul dintre cele trei mecanisme intervin cu o pondere diferită la diferite
specii animale dar întotdeauna stimularea vagală determină o creştere a intensităţii curentului
de potasiu la nivelul cordului produsă de acetilcolina eliberată ca urmare a acestei stimulări,
prin intermediul unor receptori muscarinici de tip M2.
Receptorii muscarinici sunt foarte larg răspândiţi în organism, în aproape toate
organele. Deşi se apreciază că, practic, nu există organ care să conţină un singur tip de
receptor muscarinic, totuşi, anumiţi receptori muscarinici se găsesc preferenţial în anumite
organe. Receptorii M4 şi M5 par să existe numai în sistemul nervos central, deşi toate tipurile
de receptori muscarinici există în sistemul nervos central. Receptorii M 1 par să fie implicaţi
preferenţial în controlul secreţiei gastrice şi în modularea activităţii ganglionilor vegetativi, dar
şi în activităţi nervos centrale, în special privind funcţia cognitivă (învăţare şi memorizare).
Receptorii M2 par să fie implicaţi predominant în activitatea cardiacă, dar şi în unele activităţi
nervos centrale vizând percepţia senzaţiei de durere. Receptorii M3 par să fie cei mai
răspândiţi în periferie fiind prezenţi în muşchi netezi, în glande, în celulele endoteliale ale
vaselor, etc., dar şi în sistemul nervos central, fiind implicaţi în analgezie.
Efectele acetilcolinei asupra organismului depind de distribuţia diverselor tipuri de
receptori colinergici în diferite aparate şi sisteme. La nivelul sistemului nervos central, în
diverse structuri, există toate tipurile de receptori colinergici, atât nicotinici cât şi muscarinici.
În periferie, receptorii nicotinici de tip NN se găsesc la nivelul sinapselor din ganglionii
vegetativi, atât simpatici cât şi parasimpatici, şi la nivelul glandei medulosuprarenale.
Stimularea receptorilor ganglionilor parasimpatici depolarizează neuronii ganglionari
parasimpatici iar impulsul nervos astfel iniţiat deretmină eliberarea de acetilcolină în sinapsele
parasimpatice terminale. Stimularea receptorilor ganglionilor simpatici depolarizează neuronii
ganglionari simpatici iar impulsul nervos astfel iniţiat determină eliberarea de noradrenalină în
sinapsele simpatice terminale. Stimularea receptorilor nicotinici de la nivelul glandei
medulosuprarenale determină eliberarea de adrenalină şi noradrenalină în circulaţia sanguină.
Receptorii nicotinici de tip NM se găsesc la nivelul sinapsei neuromusculare somatice (plăcii
motorii) şi stimularea lor determină contracţia musculaturii striate.
Fig. nr. 10.6. Schema inervaţiei colinergice. Acetilcolina este neurotransmiţător în sistemul nervos
central, la nivelul sinapselor periferice ale axonilor neuronilor situaţi în sistemul nervos central şi la
nivelul sinapselor periferice ale axonilor neuronilor situaţi în ganglionii vegetativi parasimpatici.
Sistemul nervos simpatic a fost reprezentat printr-o fibră preganglionară scurtă şi o fibră postganglionară
lungă iar sistemul nervos parasimpatic a fost reprezentat printr-o fibră preganglionară lungă şi o fibră
postganglionară scurtă. SNC = sistem nervos central. Ach = acetilcolină
10.1. Parasimpatomimeticele
Interesul terapeutic pentru aceste substanţe este astăzi limitat. Ele au fost utilizate în
principal în oftalmologie, pentru tratamentul glaucomului, dar betanecolul a fost scos din uz,
metacolina este considerată puţin interesantă, singura substanţă rămasă autorizată în principal
pentru tratamemntul glaucomului rămânând carbacolul. Pentru tratamentul glaucomului
carbacolul se administrează în instilaţii conjunctivale sub formă de soluţie oftalmică de
concentraţie 4%, efectul său fiind mai persistent decât al acetilcolinei şi de aproximativ 30 de
ori mai intens decât al pilocarpinei (un alcaloid parasimpatomimetic), dar traversează cu
dificultate epiteliul cornean. Efectele secundare pentru această utilizare sunt foarte rare şi
constau în fenomene oculare, cum ar fi dureri oculare şi hiperemie conjunctivală iar uneori şi
efecte sistemice cum ar fi hipersudoraţie, greţuri, lipotimie.
În anumite situaţii metacolina se poate utiliza, sub formă de aerosoli, pentru evaluarea
reactivităţii bronşice în vederea diagnosticării funcţionale a astmului bronşic. Metacolina se
foloseşte la ora actuală şi pe cale sistemică, deşi a fost scoasă din uz în multe ţări. Principalele
indicaţii sunt ca vasodilatator în sindromul Raynaud, în tratamentul hipertensiunii arteriale sau
al tahicardiei paroxistice supraventriculare şi secundar în glaucom şi în intoxicaţia cu beladonă
(plantă care conţine atropină, un parasimpatolitic). În aceste boli medicamentul se
administrează pe cale orală în doze de 200-600 mg de 2-3 ori pe zi, absorbţia digestivă fiind
foarte variabilă. Eficacitatea este în general limitată iar efectul vasodilatator este inconstant.
Ca reacţii adverse medicamentul poate să determine rar bronhospasm, hipersecreţie bronşică,
roşeaţa tegumentelor, bradicardie, eructaţii, hipersudoraţie. Foarte rar poate determina
fenomene digestive (greţuri, vărsături, sialoree), dureri cardiace, hipotensiune arterială,
defecaţie involuntară, incontinenţă urinară. Medicamentul este contraindicat în astmul bronşic,
hipertiroidie, insuficienţă cardiacă, ulcer gastric sau duodenal şi necesită prudenţă în boala
Adisson şi în obstrucţia mecanică a intestinului (ileus mecanic). În anumite situaţii metacolina
se poate utiliza, de asemenea, pentru evaluarea reactivităţii bronşice în vederea diagnosticării
funcţionale a astmului bronşic.
Betanecolul se poate utiliza uneori pe cale sistemică, în administrare orală sau
injectabilă, în anumite situaţii particulare ca stimulant al motilităţii tubului digestiv sau vezicii
urinare, spre exemplu în atoniile postoperatorii. Poate fi util, de asemenea, în creşterea
secreţiei salivare la bolnavi cu xerostomie (scăderea secreţiei salivare).
Există, de asemenea, o serie de substanţe naturale cu proprietăţi
parasimpatomimetice. Acestea sunt alcaloizi (substanţe de origine vegetală cu pH alcalin şi
care prezintă proprietăţi biologice) care prezintă interes istoric (muscarina), interes toxicologic
(muscarina şi arecolina) şi interes terapeutic (pilocarpina).
Structura chimică a acestor substanţe este relativ diferită de structura chimică a
acetilcolinei. Numai muscarina prezintă o grupare cuaternară de amoniu, pilocarpina şi
arecolina având structură aminică. Totuşi toţi cei trei acaloizi prezintă proprietatea de a activa
receptorii muscarinici. Muscarina prezintă mare selectivitate pentru aceşti receptori şi această
selectivitate a stat la baza denumirii receptorilor respectivi. Arecolina şi pilocarpina pot
stimula însă şi receptorii nicotinici. Pilocarpina prezintă o aparentă selectivitate pentru
glandele sudoripare, capacitatea pilocarpinei de a creşte secreţia sudorală fiind mai mare decât
a celorlalţi doi alcaloizi. Este posibil ca acest efect al pilocarpinei să fie datorat acţionării
concomitente atât a receptorilor muscarinici de la nivelul glandelor sudoripare cât şi a
receptorilor nicotinici ganglionari. Receptorii nicotinici N M de la nivelul plăcii motorii sunt
stimulaţi însă numai de arecolină. Spre deosebire de esterii sintetici ai colinei, toţi cei trei
alcaloizi prezintă, de asemenea, efecte nervos centrale, aceste efecte fiind mai importante
pentru pilocarpină şi arecolină decât pentru muscarină, deoarece arecolina şi pilocarpina,
având structură aminică, nepolară, străbat cu mai multă uşurinţă bariera hematoencefalică.
Efectele nervos centrale ale acestor alcaloizi constau, în principal, în creşterea excitabilităţii
sistemului nervos central cu activarea sistemului reticular activator şi producerea aşa numitei
reacţii de trezire. Caracterul nepolar al moleculei acestor alcaloizi permite de asemenea o bună
absorbţie digestivă a substanţelor respective. Structura chimică, relativ deosebită de structura
chimică a acetilcolinei, face ca aceşti alcaloizi să fie rezistenţi la acţiunea colinesterazelor,
ceea ce le asigură o persistenţă în organism şi o durată de acţiune mult mai lungă decât a
acetilcolinei. Difuzibilitatea tisulară foarte bună şi persistenţa lor relativ îndelungată în
organism fac ca aceşti alcaloizi să manifeste practic toate efectele acetilcolinei endogene
asupra receptorilor muscarinici, efecte care pot fi antagonizate de blocarea acestor receptori,
spre exemplu cu atropină, dar la care se adaugă particularităţile de mai sus. Toate acestea fac
ca alcaloizii parasimpatomimetici să fie, în general, mult mai toxici decât esterii de sinteză ai
colinei. La toxicitatea acestor substanţe contribuie, în mod semnificativ, şi faptul că se absorb
digestiv şi traversează bariera hematoencefalică.
Fig. nr. 10.9. Structura chimică a principalilor alcaloizi parasimpatomimetici comparativ cu
structura chimică a acetilcolinei
Dintre cei trei alcaloizi citaţi, prezintă interes terapeutic practic numai pilocarpina.
Numele substanţei provine din faptul că este conţinută în frunzele unor arbuşti din genul
Pilocarpus care cresc în America de Sud. Băştinaşii ştiau de foarte multă vreme că masticarea
frunzelor acestor arbuşti produce o creştere a salivaţiei. Pilocarpina este utilizată în principal
ca antiglaucomatos când este administrată în instilaţii conjunctivale sub formă de soluţie
oftalmică de concentraţie 0,5-4%. Pe această cale medicamentul produce efecte muscarinice
tipice care constau în contracţia muşchiului circular al irisului cu producerea de mioză,
contracţia muşchiului ciliar cu bombarea cristalinului şi fixarea vederii pentru privirea de
aproape (falsă miopie), şi favorizarea rezorbţiei umorii apoase cu scăderea presiunii
intraoculare care este, în fapt, efectul terapeutic căutat în tratamentul glaucomului. Deşi în
ultima vreme au apărut medicamente antiglaucomatoase mai avantajoase, cel puţin din punct
de vedere al duratei efectului şi, prin aceasta al comodităţii administrării şi al aderenţei
pacientului la tratament, pilocarpina rămâne în continuare un medicament antiglaucomatos de
interes, mai ales în formele uşoare de glaucom. Principalele inconveniente sunt cele legate de
tulburările de acomodaţie şi mai puţin de mioză. Mioza persistă câteva ore până la o zi dar
tulburările de acomodaţie dispar în general în aproximativ două ore de la administrare. Mai
pot să apară, de asemenea, hiperemie conjunctivală şi hiperlacrimaţie. Pe cale sistemică,
pilocarpina este puţin folosită din cauza toxicităţii sale relativ mari. Există însă studii privind
utilizarea pilocarpinei pe cale orală în doze de 5-10 mg pentru o dată pentru tratamentul
xerostomiei care poate să apară după tratamentul radioterapic aplicat la nivelul capului şi
gâtului, sau în sindromul Sjogren, când medicamentul poate creşte secreţia salivară.
Muscarina prezintă interes istoric şi toxicologic. Interesul istoric se referă la faptul că
selectivitatea acestei substanţe pentru o anume categorie de receptori colinergici a stat la baza
descoperirii subtipurilor de receptori colinergici şi denumirea, după numele substanţei, a
receptorilor muscarinici. Denumirea substanţei provine de la faptul că a fost izolată iniţial din
ciuperca Amanita muscaria. Este o ciupercă roşie cu pete albe care era utilizată în amestec cu
un sos de lapte pentru a atrage muştele pe care, ulterior, le omoară. Amanita muscaria este o
ciupercă toxică, necomestibilă. Toxicitatea acestei ciuperci nu este însă datorată muscarinei,
care se găseşte în această ciupercă în concentraţii de ordinul 0,003%, care sunt prea mici
pentru a produce efecte biologice. Toxicitatea acestei ciuperci este datorată conţinutului său în
muscimol şi acid ibotenic care stimulează receptorii prin care acţionează aminoacizii excitatori
şi inhibitori cu producerea de fenomene nervos centrale precum iritabilitate, ataxie, halucinaţii,
delir, sedare, fenomene care nu pot fi antagonizate prin blocarea receptorilor muscarinici. Nici
alte ciuperci toxice din genul Amanita nu conţin concentraţii toxice de muscarină. Spre
exemplu, o ciupercă foarte toxică, Amanita phaloides, îşi exercită toxicitatea prin toxinele
numite amatoxine ( şi -amanitina) care inhibă ARN polimeraza II cu scăderea sintezei de
ARNm şi moarte celulară, în special în mucoasa tubului digestiv, ficat şi rinichi. Deci nici
intoxicaţia cu alte ciuperci din genul Amanita nu poate fi tratată prin blocarea receptorilor
muscarinici. În schimb există ciuperci din alte genuri care conţin concentraţii toxice de
muscarină. Astfel sunt ciupercile din genul Inocybe şi Clitocybe. Prin muscarina conţinută
ingestia acestor ciuperci determină, la 30-60 minute de la ingestie, fenomene muscarinice
tipice precum hipersalivaţie, hiperlacrimaţie, greţuri, vărsături, tulburări de vedere, colici
abdominale, diaree, bronhospasm, bradicardie, hipotensiune arterială şi şoc, fenomene care
răspund foarte bine la tratamentul cu blocanţi ai receptorilor muscarinici, spre exemplu cu
atropină. Intoxicaţia cu ciuperci rămâne o problemă socială şi de sănătate mereu actuală deşi
fenomenul este cunoscut de foarte multă vreme. Se cunoaşte, spre exemplu, faptul că poetul
grec Euripide şi-a pierdut soţia şi trei copii în urma unei intoxicaţii cu ciuperci.
Arecolina prezintă, de asemenea, interes toxicologic. Ea este conţinută în seminţele
plantei Areca catechu care sunt consumate în India şi unele ţări învecinate sub forma aşa-
numitelor nuci de betel. Consumul de betel determină dependenţă probabil în principal prin
efectele nervos centrale ale arecolinei. Substanţa creşte excitabilitatea sistemului nervos
central înlăturând starea de oboseală. Unii consumatori declară că betel-ul îi face să simtă că
totul este bun în viaţă. Este posibil ca unele din efectele arecolinei, inclusiv dependenţa, să fie
datorate, cel puţin în parte, şi faptului că, pe lângă receptorii muscarinici, arecolina stimulează,
de asemenea, receptorii nicotinici, la fel cum face nicotina. Mai mult decât atât, şi la
consumatorii de betel, la fel ca la consumatorii de nicotină, s-a constatat o creştere a frecvenţei
cancerului orofaringian. Se pare însă că această creştere a frecvenţei cancerului nu este
datorată arecolinei, ci altor substanţe conţinute în nucile de betel. Betelul, prin intermediul
altor componente decât arecolina, determină, de asemenea, o colorare în roşu a dinţilor, salivei
şi secreţiilor bronşice. Creşterea secreţiilor bronşice şi salivare produsă de arecolină face ca
utilizatorii de betel să prezinte foarte frecvente şi abundente expectoraţii de culoare roşie.
Fenomenul este atât de important la nivel social, încât autorităţile din Myanmar (fosta Burma,
Birmania) au interzis vânzarea de betel în capitala ţării Yangon (fostul Rangoon), deoarece
expectoraţiile roşii de pe străzi stricau aspectul estetic al oraşului, ceea ce era de natură să
scadă numărul turiştilor.
10.2. Parasimpatoliticele
10.3. Nicotinicele
În grupa substanţelor nicotinice sunt cuprinse în general nicotina şi alte substanţe care
stimulează ganglionii vegetativi şi glanda medulosuprarenală. Deşi la nivelul sinapselor
neuromusculare din muşchii striaţi există tot receptori nicotinici, care pot fi stimulaţi de
nicotină, substanţele care stimulează exclusiv receptorii colinergici de tip N M nu sunt, de
obicei, incluse în categoria substanţelor nicotinice, ci în categoria substanţelor curarizante.
Ganglionii vegetativi, atât simpatici cât şi parasimpatici, utilizează ca
neurotransmiţător acetilcolina. Aceasta, eliberată în fanta sinaptică, poate determina două
tipuri de potenţiale postsinaptice. Unele sunt potenţiale postsinaptice excitatorii rapide, care
apar cu o latenţă de o aproximativ o milisecundă şi au o durată scurtă, de 10 până la 50 de
milisecunde. Altele sunt potenţiale postsinaptice excitatorii lente care apar cu o latenţă de
ordinul secundelor şi se menţin o perioadă relativ lungă de timp, între 30 şi 60 de secunde.
Primele sunt produse prin intermediul unor receptori nicotinici de tip NN iar cea de-a doua
categorie sunt produse prin intermediul unor receptori muscarinici de tip M1. În afara acestora
există, de asemenea, unele potenţiale postsinaptice lente tardive, care se menţin pe perioade de
timp, de ordinul minutelor, şi sunt produse prin intermediul unor receptori peptidergici, şi
unele potenţiale postsinaptice inhibitorii produse prin intermediul unor receptori adrenergici.
La unii ganglioni există şi posibilitatea producerii unor potenţiale postsinaptice inhibitorii prin
intermediul unor receptori muscarinici de tip M2. Peptidele şi acetilcolina sunt eliberate din
aceleaşi terminaţii nervoase. Receptorii adrenergici sunt acţionaţi de noradrenalina conţinută
în unele terminaţii adrenergice prezente în ganglion sau de noradrenalina sau dopamina
conţinută în unele celule prezente în ganglion, al căror rol nu este foarte clar stabilit, şi care
sunt cunoscute sub numele de celule mici intens fluorescente (small intensely fluorescent –
SIF). În fapt transmisia sinaptică ganglionară este extrem de complexă, la nivelul ganglionilor
vegetativi indentificându-se foarte multe substanţe cu rol de neurotransmiţător printre care
substanţa P, angiotensina, peptida vasoactivă intestinală, serotonina, acidul gama aminobutiric,
etc.
Toate aceastea fac ca transmiterea informaţiei la nivelul ganglionilor vegetativi să fie
supusă unor interesante mecanisme de autoreglare complexe şi de mare fineţe. În principiu, un
potenţial postsinaptic excitator poate declanşa un potenţial de acţiune autopropagat în
terminaţia postsinaptică, numai dacă amploarea sa este suficient de mare. Rolul de a declanşa
un potenţial de acţiune autopropagat în terminaţia postsinaptică revine receptorilor
postsinaptici nicotinici de tip NN care produc potenţialele postsinaptice excitatorii rapide.
Acţionarea acestor receptori declanşează un potenţial autopropagat dacă se eliberează o
cantitate suficient de mare de acetilcolină în fanta sinaptică, astfel încât potenţialul
postsinaptic excitator rapid să fie suficient de amplu, sau dacă se descarcă o cantitate mai mică
de acetilcolină, dar într-un moment în care membrana postsinaptică este parţial depolarizată,
fie ca urmare a unui potenţial postinaptic excitator lent produs anterior prin intermediul unor
receptori muscarinici, fie ca urmare a unui potenţial postsinaptic excitator lent tardiv produs
prin intermediul peptidelor, fie a ambelor tipuri. Potenţialele postsinaptice inhibitorii diminuă
capacitatea receptorilor nicotinici de a declanşa un potenţial postsinaptic autopropagat.
Aceasta face ca sinapsa ganglionului vegetativ să răspundă mai amplu şi la cantităţi mai mici
de acetilcolină dacă este supusă unor stimuli repetitivi cu frecvenţă relativ mare şi să raspundă
mai slab şi numai la cantităţi relativ mari de acetilcolină eliberată în fanta sinaptică dacă este
supusă unor stimuli care se produc rar.
Existenţa acestor sisteme de reglare complexe la nivelul ganglionilor vegetativi face ca
sinapsa ganglionară să poată fi influenţată prin multe tipuri de substanţe. Mai sus s-a discutat
diminuarea transmiterii sinaptice prin intermediul pirenzepinei care blochează receptorii
muscarinici M1. Cea mai puternică influenţă asupra funcţiei sinapsei ganglionare o are însă
acţionarea receptorilor nicotinici de tip NN deoarece mesajul principal este transmis prin
intermediul acestor receptori, ceilalţi receptori existenţi la nivelul sinapsei ganglionare având
numai rol modulator al informaţiei principale.
Receptorii nicotinici NN sunt formaţi probabil din 2 subunităţi şi 3 subunităţi dar
au fost descrise la acest nivel 3 tipuri de subunităţi , notate 3, 5 şi 7, şi 2 tipuri de
subunităţi , notate 2 şi 4. Toate combinaţiile între aceste subunităţi sunt posibile astfel încât
teoretic populaţia receptorilor nicotinici nu este omogenă. Foarte probabil la nivelul
ganglionilor vegetativi cei mai frecvent întâlniţi sunt receptorii care conţin subulitatea 3,
celelalte tipuri de receptori nicotinici fiind prezenţi cu precădere în sistemul nervos central.
Astăzi există şi posibilitatea acţionării diferenţiate a anumitor subtipuri de receptori nicotinici
de tip NN, spre exemplu prin vareniclină (a se vedea mai jos).
Cea mai importantă substanţă care influenţează sinapsa ganglionară este nicotina, un
alcaloid conţinut în planta de tutun. Există mai multe specii de plante de tutun, cele mai
utilizate fiind Nicotiana tabacum şi Nicotiana vulgaris. Nicotina este o substanţă lichidă
uleioasă, foarte volatilă, incoloră şi inodoră, care în contanct cu aerul dobândeşte o culoare
brună şi un miros caracteristic (mirosul de tutun). Este o substanţă foarte toxică, doza letală la
om fiind în jur de 40-60 mg, ceea ce corespunde aproximativ cu o picătură de nicotină pură.
Fiind foarte volatilă, se apreciază că, dacă o persoană inspiră profund deasupra unui vas
deschis conţinând nicotină pură, inhalează doza letală. O doză letală de nicotină există, de
asemenea, în două ţigarete obişnuite. De obicei însă, două ţigarete fumate nu omoară deoarece
prin ardere se distruge majoritatea nicotinei conţinute, iar fumatul unei ţigarete face ca nu
toată cantitatea de nicotină să pătrundă odată în organism, ci fum după fum, între fumuri o
parte din nicotina inhalată eliminându-se din organism. Nici dacă se ingeră două ţigarete
obişnuite nu se produce moartea, deoarece ingestia produce vărsături care elimină tutunul
ingerat.
Din punct de vedere farmacologic nicotina stimulează în mod specific receptorii
nicotinici. Efectul este însă relativ nuanţat. Receptorii nicotinici de tip N N sunt stimulaţi la
doze mai mici decât receptorii nicotinici de tip NM, iar la doze mari stimularea receptorilor
nicotinici este înlocuită de blocarea acestora. Aceasta face ca efectele nicotinei asupra
diverselor aparate şi sisteme să fie foarte greu de interpretat. Spre exemplu nicotina la nivelul
cordului, prin stimularea ganglionilor parasimpatici produce bradicardie, prin stimularea
ganglionilor simpatici produce tahicardie, prin blocarea ganglionilor parasimpatici produce
tahicardie, prin blocarea ganglionilor simpatici produce bradicardie, iar prin eliberarea de
catecolamine din glanda medulosuprarenală produce, de asemenea, tahicardie. Efectul propriu-
zis nu poate fi decât o sumă algebrică de astfel efecte contrare.
În esenţă, la doze mici, în acut, nicotina stimulează atât ganglionii vegetativi simpatici
cât şi parasimpatici şi determină eliberarea de catecolamine în sânge din glanda
medulosuprarenală. Efectele propriu-zise asupra diverselor organe, aparate şi sisteme depind
de predominenţa unui anume tonus vegetativ. Asupra organelor inervate dominant simpatic
nicotina produce efecte de tip simpatomimetic pe când asupra organelor inervate dominant
parasimpatic produce efecte dominant parasimpatomimetice.
Astfel, spre exemplu, asupra aparatului cardio-vascular, care este inervat dominant
simpatic, nicotina produce efecte de tip adrenergic cum sunt tahicardia, vasoconstricţie cu
paloare şi creşterea tensiunii arteriale, iar la doze mari, scăderea tensiunii arteriale cu ameţeli
şi chiar stare de leşin, probabil prin manifestarea unor efecte blocante ale ganglionilor
simpatici. Asupra aparatului digestiv, care este inervat dominant parasimpatic, nicotina
produce efecte parasimpatomimetice, cum ar fi creşterea motilităţii gastro-intestinale cu
greţuri, vărsaturi, diaree, crampe abdominale. La nivelul glandelor sudoripare creşte secreţia
sudorală. Asupra aparatului respirator nicotina produce bronhoconstricţie şi creşterea
secreţiilor bronşice, greu de apreciat dacă acestea sunt produse prin stimularea ganglionilor
parasimpatici sau prin iritaţia directă a mucoasei bronşice produsă de fumul de ţigară. În
ansamblu, intoxicaţia acută, care, în forma uşoară, poate să apară la fumatul a una sau două
ţigarete de către un nefumător sau de către un fumător după o pauză lungă, se manifestă prin
tahicardie, palpitaţii, paloare tegumentară, greţuri, crampe abdominale, eventual vărsături,
ameţeli, eventual stare de leşin. Prin stimularea receptorilor nicotinici musculari se poate
produce tremor al extremităţilor. La doze mari, întâlnite accidental, spre exemplu în fabricile
de tutun sau la cei mare manipulează necorespunzător insecticide pe bază de nicotină, se
instalează paralizia întregii inervaţii vegetative cu scăderea marcată a tensiunii arteriale până
la colaps, tremorul extremităţilor este urmat de convulsii şi, ulterior, paralizia musculaturii
striate, inclusiv a muşchilor respiratori, şi moarte.
Nicotina nu se utilizează ca medicament, ci prezintă numai interes toxicologic. În afară
de intoxicaţia acută, prezentată mai sus, o importanţă deosebită prezintă intoxicaţia cronică
cunoscută sub numele de tabagism. Probabil că nicotina este cel mai important drog legal.
Numărul fumătorilor diferă de la o zonă geografică la alta dar în general depăşeşte 25-30% din
populaţie. Probabil că dependenţa de tutun este una din cele mai puternice toxicomanii şi
dependenţe dacă ţinem seama de faptul că numărul fumătorilor este extrem de mare în
societate, că este singurul drog care se utilizează zilnic, fără pauze, şi că renunţarea la fumat
este extrem de dificilă. Cu toate acestea sindromul de abstinenţă este relativ slab. El se
manifestă, în general, prin agitaţie psihomotorie relativ slabă, creşterea preocupării pentru
obţinerea drogului, cefalee, greţuri.
Toxicomania şi dependenţa provocată de nicotină este cu siguranţă datorată efectelor
sale nervos centrale. Deşi în acut, la nefumători, nicotina produce sedare, la fumătorii cronici
nicotina produce stimulare nervos centrală cu înlăturarea senzaţiei de oboseală şi, aparent,
creşterea performanţelor psiho-intelectuale. În sistemul nervos central nicotina stimulează
receptori nicotinici presinaptici, printre care în special cei de tip 42, receptori pentru care
nicotina are afinitate mai mare decât pentru receptorii 34 de la nivelul ganglionilor
vegetativi, şi prin intermediul acestora stimulează eliberarea de dopamină, acid glutamic şi alţi
aminoacizi excitatori. Creşterea eliberării de dopamină explică fenomenul de adicţie
(addiction), iar eliberarea de aminoacizi excitatori explică fenomenele stimulante
psihomotorii. Unele modificări ale sistemelor de reglare a receptorilor nicotinici induse de
nicotină ar putea fi în legătură cu fenomenele de toleranţă induse de drog. Astfel, stimularea
prelungită cu nicotină determină trecerea receptorilor într-o stare inactivă în care receptorii au
o mare afinitate pentru nicotină, dar nu pot fi deschise canalele de sodiu în urma fixării
nicotinei de situsurile receptoare. În plus de aceasta, nicotina, în administrare prelungită, creşte
densitatea receptorilor nicotinici, atât prin favorizarea asamblării acestora din subunităţile
componente, cât şi prin creşterea timpului de înjumătăţire receptorilor nicotinici.
Tabagismul este important în mod cu totul special pentru patologia severă cu care se
asociază. Cel mai mediatizat efect este creşterea marcată a incidenţei cancerului pulmonar.
Foarte probabil această creştere a incidenţei cancerului pulmonar nu se datorează exclusiv
nicotinei, ci şi altor substanţe cancerigene conţinute în fumul de ţigară. Aceasta face ca aşa-
numitele ţigarete light care conţin cantităţi mai mici de nicotină să nu fie mai puţin
cancerigene. Fumatul creşte, de asemenea, frecvenţa cancerului de vezică urinară. Alte efecte
nocive ale fumatului sunt mult mai frecvente şi foarte explicabile prin mecanismul de acţiune
al nicotinei. Astfel sunt agravarea cardiopatiei ischemice, a bolilor vasculospastice şi
patologiei cardio-vasculare în general, sau agravarea ulcerului gastroduodenal şi agravarea
patologiei digestive în general. Dar cea mai frecventă patologie produsă de fumatul cronic este
bronşita tabagică a cărei frecvenţă este atât de mare încât, practic, reprezintă o regulă pentru
toţi fumătorii cronici de lungă durată. Probabil că, în producerea bronşitei cronice, un rol
foarte important îl au gudroanele conţinute în fumul de ţigară, nu numai nicotina. Efectele
nocive ale fumatului sunt de tip toxic, dependente de doză, fiind cu atât mai frecvente cu cât
numărul de ţigarete fumate zilnic este mai mare. Se apreciază, în general, că frecvenţa bolilor
provocate de tutun creşte foarte mult la cei care fumează mai mult de 10 ţigarete pe zi.
Patologia indusă de fumat se corelează de asemenea cu perioada de timp în care persoana a
fost fumătoare. Bolile produse de fumat pot fi prezente, de asemenea, la aşa-numiţii fumători
pasivi, care convieţuiesc cu persoane fumătoare în spaţii în care se fumează.
Renunţarea la fumat este o problemă extrem de dificilă, adesea sortită eşecului. În
general renunţă la fumat persoanele foarte motivate, care au dezvoltat, spre exemplu, o
patologie indusă de fumat. Măsurile generale de ordin social, cum este interzicerea fumatului
în tot mai multe spaţii publice, conduc de obicei la limitarea numărului de ţigarete fumate
zilnic şi la limitarea numărului de fumători pasivi, dar mai puţin la renunţarea la fumat de
către fumători. Creşterea preţului ţigaretelor nu s-a dovedit o măsură eficace.
Dintre măsurile medicale cea mai utilizată, şi poate şi cea mai etică, este administrarea
de nicotină sub diverse forme de administrare, dispozitive de admnistrare transdermică, sub
formă de gumă de mestecat, dispozitive inhalatoare, etc. Această metodă porneşte de la ideea,
de altfel controversată, că fumatul are drept obiectiv biologic menţinerea unei nicotinemii
constante. Administrarea de nicotină prin aceste forme de administrare realizează o astfel de
nicotinemie constantă în timp, ceea ce este de natură să scadă dorinţa fumătorului de a fuma.
În plus de aceasta, fumatul unei ţigarete de către o persoană care are deja o anume
nicotinemie, face ca efectele toxice ale ţigaretei să fie exagerate prin cumul cu nicotina deja
existentă în organism. Efectele nicotinei administrate prin metodele de mai sus sunt identice
cu cele ale nicotinei administrată sub formă de ţigarete, dar lipsesc efectele toxice ale
celorlalte componente din tutun, gudroane, substanţe cancerigene, etc. În timp, se speră că va
fi înlăturată componenta psihologică legată de fumatul propriu-zis şi se va ajunge la
renunţarea la fumat.
O altă metodă medicală de renunţare la fumat constă în administrarea de vareniclină.
Vareniclina este un medicament agonist parţial al receptorilor NN de tip 42 din creier, dar cu
afinitate mult mai mică faţă de receptorii NN de tip 34 de la nivelul ganglionior vegetativi şi
o foarte mică afinitate faţă de receptorii N M (musculari) care sunt de tip 1. În aceste
condiţii se apreciază că vareniclina stimulează parţial receptorii 42, şi prin aceasta
diminuează dorinţa de a fuma, iar o nouă ţigară fumată găseşte aceşti receptori blocaţi şi nu
este posibilă creşterea fenomenului de adicţie. Efectele nicotinice periferice sunt puţin
frecvente (≥1/1000 <1/100). Medicamentul poate să producă însă frecvent reacţii adverse
precum insomnie, vise anormale, cefalee, greaţă, creşterea apetitului. Au fost descrise, de
asemenea, mai puţin frecvent însă, reacţii de panică, disforie, bradifrenie, anomalii de gândire,
nelinişte, modificări ale stării de dispoziţie, depresie, anxietate, halucinaţii, modificări ale
libido-ului (crescut, sau scăzut), ideaţie suicidară, psihoze, agresivitate, somnambulism. A fost
descrisă chiar şi apariţia dependenţei de vareniclină.
Alte medicamente care sunt utilizate în tratamentul tabagismului sunt medicamentele
antidepresive, iar dintre acestea este autorizată pentru acestă utilizare bupropiona. Pentru
mecanismul de acţiune ca antidepresiv şi reacţiile adverse a se vedea capitolul 19.
Antidepresivele. Unele studii experimentale au arătat însă că bupropiona, in vitro, inhibă
necompetitiv receptori nicotinici de tip 32, 42 sau 7, în felul acesta fiind capabilă să
înlăture efectele nicotinei.
Succesele acestor metode sunt semnificativ statistic mai bune decât cele obţinute cu
placebo dar în cele mai optimiste studii nu depăşesc 40% din persoanele tratate. În unele studii
vareniclina are o eficacitate mai mare decât celelalte metode medicale. Asocierea terapiilor
psihologice creşte în general eficacitatea acestor tratamente.
Există şi alte substanţe nicotinice, dar nici una din ele nu este utilizată ca medicament
şi nici nu prezintă interesul toxicologic al nicotinei. Ele sunt interesante din punct de vedere al
farmacologiei experimentale fiind utilizate ca instrumente de cercetare. Mai interesantă din
punct de vedere teoretic este poate tetrametilamoniul (TMA) care, prin structura sa chimică,
întăreşte convingerea că situsul receptor de pe receptorul nicotinic are o structură sterică
complementară ionului amoniu, având probabil o adâncitură şi un sediu anionic. Spre
deosebire de nicotină TMA prezintă numai efecte stimulante ale sinapselor nicotinice fără să
prezinte efecte blocante la doze mari.
Sunt de aşteptat progrese importante în domeniul acţionării receptorilor nicotinici
cerebrali, în special în domeniul neuropsihiatric, în schizofrenie, în boala Aslzheimer, sau în
combaterea durerii (medicamente analgezice).
10.4. Ganglioplegicele
10.5. Curarizantele
10.6. Anticolinesterazicele