Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fotbal Paun
Fotbal Paun
Dan Păun
FOTBAL
1
CUPRINS
Capitolul 1. Generalităţi
Bibliografie
2
Capitolul 1. GENERALITĂŢI
4
• procesul de pregătire are loc în condiţii diverse climaterice şi de stare a
terenului, conform situaţiilor concrete în care se desfăşoară competiţiile oficiale;
• tehnica jocului de fotbal este precisă, fină şi suplă, în vederea controlării
mingii în criză de spaţiu şi timp; de aici rezidă, în realitate, complexitatea,
spectaculozitatea tehnicii folosite în jocul modern;
• dificultatea tehnicii este dată de controlul mingii cu ambele picioare,
alternativ. Abilitatea cu care unii jucători folosesc în egală măsură fiecare picior,
pentru intrarea în posesie, pase sau şuturi spre poartă, se constituie într-un obiectiv
important pentru orice antrenor, în pregătirea jucătorului polivalent. Complexitatea
tehnicii creşte o dată cu apariţia adversarului şi cu creşterea vitezei de deplasare şi
execuţie, cu şi fără minge;
• unele dintre procedeele tehnice de bază devin stereotipuri, printr-o
pregătire asiduă şi competentă, permiţând jucătorului să privească câmpul de joc şi
eliberându-l de urmărirea şi controlul mingii;
• tehnica este spectaculoasă, prin execuţiile de excepţie şi angajamentul în
lupta pentru minge.
1.5. Caracteristicile tacticii:
• este raţională (gândirea tactică). Pregătirea fiecărei acţiuni, prin
anticiparea acesteia, duce la executarea celor mai eficiente procedee tehnice sau
acţiuni tactice. Eficienţa acţiunilor individuale şi colective este determinată de
aportul selectiv şi creator al raţiunii;
• este intercondiţionată multiplu, fiind dependentă de valoarea capacităţii
motrice generale şi specifice, de nivelul de însuşire a tehnicii, de cunoştinţele
teoretice şi de profilul psihologic;
• este elastică. Deşi pentru fiecare meci se adoptă un anumit plan tactic,
acesta se poate schimba în funcţie de diferite situaţii care pot interveni pe parcursul
meciului (condiţii meteo, valoarea adversarului);
• este evolutivă, determinată de noi tendinţe în plan teoretic şi metodic, de
apariţia unor noi procedee tehnice (stilul personal), de modificări ale
regulamentului de joc, toate acestea contribuind la evoluţia tacticii.
5
1.6.2. Fotbalul ca mijloc al educaţiei fizice
Multiplele valenţe instructive şi educative ale fotbalului au determinat
cuprinderea lui în programa şcolară de educaţie fizică şi în diferitele forme de
organizare a activităţii fotbalistice şcolare.
Jocul de fotbal formează deprinderi psihosomatice specifice, simple, accesibile
şi atractive, pe fondul unor solicitări fizice şi psihice, cu un deosebit caracter
educativ. Din aceste motive, jocul de fotbal este considerat un important mijloc al
educaţiei fizice, care rezolvă pozitiv unele din sarcinile acesteia în mediul şcolar.
Introdus în toate formele de învăţământ, datorită calităţilor sale formative şi
practicat în mod ştiinţific, contribuie la întărirea sănătăţii, la dezvoltarea
multilaterală a capacităţilor psihice şi fizice, la însuşirea unor deprinderi tehnice şi
acţiuni tactice necesare practicării fotbalului.
2.1. Generalităţi
7
Fig. 1. Prinderea mingiilor înalte de către portar: a) faza întâi: portarul se
pregăteşte pentru prinderea mingii, începutul săriturii cu bătaia pe un picior; b) faza a doua:
mingea este prinsă la înălţimea maximă a săriturii portarului. Priviţi cu atenţie poziţia
corectă a mâinilor; c) faza a treia: începutul aterizării; braţele se lasă în jos, mâinile se
deplasează pe minge, pregătindu-se s-o cuprindă cât mai bine; d) faza a patra: portarul
revine pe pământ, iar cuprinderea sigură a mingii e încheiată (chiar o aterizare nereuşită nu
va provoca pierderea mingii); e) faza a cincea: mingea este bine ţinută, portarul e pregătit să
se deplaseze înainte, la dreapta sau la stânga.
a.
b.
c.
Blocarea mingii;
Boxarea mingii: de pe loc, din săritură, din plonjon cu o mână şi cu două
mâini; (Fig.3.)
8
Devierea mingii: de pe loc, din săritură, din plonjon;
Repunerea mingii în joc:
• cu mâna: prin lansare de jos, prin aruncare pe
deasupra umărului, prin lansare laterală, prin rotarea
braţului;
• cu piciorul: de pe sol, din demi-vole (drop), din vole.
După cum se observă, tehnica dispune de
numeroase procedee de punere în aplicare, varietatea
acestora oferind jucătorilor posibilităţi multiple de
manifestare pe teren în jocul cu şi fără minge.
2.2.1. Intrarea în posesia mingii
Preluarea mingii cu partea interioară a piciorului
(cu talpa şi partea interioară).
a. Descriere. Mişcarea începe prin adoptarea unei
poziţii corecte faţă de mingea care se îndreaptă către
jucător. La preluarea mingii rostogolite, prima mişcare
se face pentru luarea poziţiei faţă de minge. Jucătorul se
plasează pe direcţia sosirii mingii, piciorul de sprijin Fig. 3. Portarul boxează
mingea. De remarcat
(stângul) fiind uşor flexat din genunchi, umărul stâng
poziţia corectă a pumnilor.
este poziţionat uşor înainte braţele uşor ridicate în lateral.
Piciorul drept este răsucit din şold, cu axa longitudinală perpendiculară pe direcţia
mingii. Contactul cu mingea se face cu latul prin retragerea spre înapoi a piciorului
(prin amortizare, fie prin exercitarea unei mişcări din înapoi spre înainte, execuţie
mai eficientă, care îi permite jucătorului să continue acţiunea în viteză).
b. Utilizare tactică. Acest procedeu tehnic se execută la schimbarea direcţiei
de joc sau în pregătirea finalizării.
c. Greşeli frecvente: piciorul de sprijin nu este pe direcţia pe care urmează să
se transmită mingea şi contactul cu mingea se face prin mişcări rigide, de multe ori
mingea sărind din piciorul jucătorului.
a) b) c)
Fig. 4
a) – Preluarea mingii care vine paralel cu pământul din stânga
spre jucător, cu parte exterioară a piciorului. b) – Preluarea mingii venită
de sus, cu talpa piciorului. c) – Preluarea mingii venită de sus,
cu partea interioară a piciorului.
9
A. B.
a) b)
Fig. 5
A. Preluarea cu talpa a mingii care se rostogoleşte spre jucător; a) poziţia
iniţială; b) poziţia finală. B. Preluarea mingii care vine paralel cu
pământul la mică înălţime, cu partea exterioară a piciorului.
Preluarea mingii cu pieptul prin amortizare (cu capul)
10
c. Greşeli frecvente:
• apărătorul ia contact cu adversarul înainte să atingă mingea, producând
fault;
• apărătorul are privirea spre adversar şi mişcările acestuia şi nu spre minge,
putând fi uşor fentat.
Deposedarea adversarului prin atac din lateral
a. Descriere. Acest procedeu este utilizat când apărătorul şi atacantul se află
în luptă directă, corp la corp. Deposedarea se efectuează prin apropierea şi
înclinarea corpului spre adversar, piciorul de sprijin este aşezat aproape de minge,
iar piciorul de atac încearcă scoaterea mingii din posesia adversarului.
b. Utilizare – pentru intrarea în posesia mingii şi pentru a temporiza jocul.
c. Greşeli – acţiunea de deposedare este efectuată cu întârziere şi presiunea
exercitată prin greutatea corpului asupra adversarului este prea mare, producând
fault.
2.2.2. Păstrarea mingii
Protejarea mingii de pe loc şi din deplasare
a. Descriere. Protejarea mingii constă într-o serie de mişcări cu trunchiul,
braţele şi picioarele, în vederea ţinerii adversarului la distanţă, împiedicându-l pe
acesta să intre în posesia mingii. Protejarea mingii pe loc constă în ţinerea mingii
sub talpa piciorului, în timp ce corpul se roteşte în jurul piciorului de sprijin,
braţele ţinând adversarul la distanţă. Protejarea mingii din deplasare se efectuează
prin conducerea mingii cu piciorul opus direcţiei din care se apropie adversarul,
braţul de pe partea adversarului fiind ridicat şi flexat pentru a-l ţine pe acesta la
distanţă de minge.
b. Utilizare – în situaţii de temporizare a jocului, când posesorul mingii nu
are cui transmite mingea şi în pătrunderi individuale spre poarta adversă.
c. Greşeli – executantul este atent mai mult la adversar decât la minge sau
corpul are o poziţie prea înaltă.
Conducerea mingii
a. Descriere. Conducerea mingii este elementul tehnic prin care jucătorul cu
mingea se deplasează în teren prin lovirea şi împingerea repetată a acesteia.
Lovirea mingii se poate realiza cu interiorul sau exteriorul piciorului sau cu şiretul,
diferenţele dintre cele trei procedee fiind nesemnificative. Mişcarea constă dintr-o
alergare naturală, trunchiul este drept, puţin aplecat înainte şi uşor răsucit în
direcţia piciorului de sprijin.
b. Utilizare – în scopul depăşirii adversarului.
c. Greşeli – glezna piciorului de lovire a mingii este încordată sau mingea
este lovită prea tare sau prea încet.
Fig. 8.
a) – Conducerea mingii înainte, prin loviri aplicate înainte de aşezarea
piciorului pe pământ. b) – Conducerea mingii cu lovirea ei la începutul executării
unui pas de alergare. Atacul adversarului din stânga este îngreunat în această poziţie.
c) – Conducerea mingii spre dreapta cu exteriorul piciorului.
11
Mişcarea înşelătoare
a. Descriere. Mişcarea înşelătoare este elementul tehnic
care permite jucătorului posesor al mingii să depăşească
adversarul direct, prin diferite manevre care îl derutează pe
acesta. Se poate realiza prin următoarele procedee:
• cu piciorul, prin treceri succesive ale piciorului peste şi
pe lângă minge, dând impresia trimiterii mingii în altă direcţie
decât cea reală;
• cu trunchiul prin trecerea centrului de greutate de pe un
picior pe celălalt, lăsând impresia unor deplasări reale;
• cu capul (privirea), prin orientarea privirii într-o direcţie
şi trimiterea mingii în altă direcţie.
b. Utilizare: la protejarea mingii, în depăşirile individuale
şi în schimbarea direcţiei de joc.
c. Greşeli: mişcările nu sunt convingătoare, corpul are o
poziţie prea înaltă, viteza mişcărilor este redusă.
Fig. 9.
a) faza întâi: din atitudinea jucătorului reiese că va lovi mingea în stânga;
b) faza a doua: în loc să lovească mingea, în ultima clipă jucătorul trece
piciorul pe deasupra ei şi se pregăteşte să se deplaseze spre stânga; c) faza
a treia: jucătorul stând pe piciorul drept e gata pentru o săritură bruscă,
înainte şi spre stânga, piciorul stâng se va duce brusc înainte; d) faza a
patra: piciorul stâng ducându-se brusc înainte se aşază în faţă şi la stânga
mingii; e) faza a cincea: fenta e terminată, jucătorul e gata să se deplaseze
în partea opusă, având mingea în posesia sa.
12
Lovirea mingii cu şiretul plin şi cu interiorul piciorului
a. Descriere. Alături de caracteristicile generale prezentate anterior,
menţionăm că mingea va fi lovită în mijlocul circumferinţei, cu piciorul întins şi
încordat (cu şiretul plin) şi cu latul (interior).
b. Utilizare – în schimbarea direcţiei de joc, în lansarea unui contraatac, în
execuţia şuturilor la poartă şi în executarea paselor cu precizie (cu latul).
c. Greşeli – piciorul de sprijin nu este corect poziţionat, glezna nu este
încordată, trunchiul este înclinat pe spate, mingea având o traiectorie înaltă.
a) b) c)
Fig. 10
a) – Poziţia caracteristică în timpul executării lovirii cu elan, cu şiretul plin.
De observat poziţia corectă a piciorului de sprijin. b) – Piciorul drept privit din spate
în timpul lovirii cu şiretul plin. Coapsa piciorului care loveşte este înainte,
gamba rămasă în urmă. Unghiul ascuţit, format de către coapsă şi gambă,
se păstrează până la limita posibilităţii. c) – Lovirea cu şiretul plin executată
cu piciorul stâng privită din lateral. De observat poziţia corectă
a piciorului de sprijin şi a piciorului care loveşte.
a) b) c)
Fig. 11
a) – Lovirea cu partea interioară a piciorului (cu latul). Partea cu care
se execută lovirea. b) Lovirea cu partea interioară a piciorului.
Lovirea unei mingi statice cu elan liniar. c) Lovirea cu partea interioară
a piciorului. Lovirea oblică.
13
Lovirea mingii cu capul
Ca şi la lovirea mingii cu piciorul, în execuţia acestui element tehnic se pot
distinge mai multe componente care concură la realizarea sa eficientă:
a. Acţiunea capului şi trunchiului este condiţionată de procedeul de lovire a
mingii (cu fruntea, cu părţile laterale, cu partea posterioară). Cel mai întâlnit
procedeu de lovire este cel cu fruntea, care constă dintr-o mişcare înapoi, urmată de
o revenire rapidă spre înainte, în această fază producându-se lovirea mingii.
b. Acţiunea braţelor are rolul de a asigura echilibrul în timpul execuţiei şi,
totodată, de a mări forţa de lovire a mingii.
c. Acţiunea picioarelor asigură realizarea elanului şi a bătăii şi, în final,
revenirea pe sol.
d. Elanul poate fi din mers sau din alergare.
e. Bătaia, în cazul în care lovirea se face cu desprindere de pe sol, se poate
efectua pe un picior sau pe ambele picioare.
f. Aterizarea are loc pe unul sau pe ambele picioare, în funcţie de săritura
realizată, asigurând reechilibrarea corpului după lovitură.
În continuare vom exemplifica prin procedeul de lovire a mingii cu capul
din săritură cu bătaie pe un picior, considerând că acesta este cel mai des utilizat.
Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior
a. Descriere. Mişcarea începe cu efectuarea elanului. Urmează apoi bătaia,
prin extensia puternică a genunchiului şi gleznei, care asigură desprinderea de pe
sol. Trunchiul începe mişcarea de arcuire spre înapoi, urmată de o mişcare energică
spre înainte, în momentul maxim al săriturii efectuându-se lovirea mingii cu
fruntea. Aterizarea se face pe ambele picioare, prin amortizare.
b. Utilizare – în respingerea unui atac advers şi în atac la construcţie sau la
finalizare.
c. Greşeli – efectuarea săriturii în contratimp sau lipsă de coordonare în
efectuarea mişcărilor.
Fig. 12. Lovirea cu fruntea din săritură: a) prima fază – săritura şi elanul
pentru lovirea cu fruntea; bătaia este executată cu piciorul drept, corpul extins;
înainte de a executa această lovire, capul se duce mult înapoi; b) faza a doua:
momentul executării lovirii; c) faza a treia: după ce lovirea a fost executată.
14
a) b)
Fig. 13. Lovirea mingii cu capul de pe loc
a) – Lovirea cu fruntea, în jos.
b) – Lovirea cu partea laterală a capului, în jos şi în lateral.
Aruncarea de la margine
a. Descriere. Acest element tehnic intervine în timpul jocului atunci când
mingea a părăsit suprafaţa de joc pe la linia de margine. Execuţia se poate efectua
de pe loc sau cu elan, cu un picior înainte sau cu picioarele pe aceeaşi linie.
Vom analiza procedeul de aruncare a mingii de la margine de pe loc, cu
picioarele pe aceeaşi linie:
• Priza – mingea se ţine cu ambele mâini, cu degetele pe suprafaţa posterioară;
• Mâinile au o mişcare dinspre înapoi spre înainte, pe deasupra capului;
• Trunchiul realizează o extensie, urmată de o flexie rapidă, asigurând elanul
aruncării;
• Picioarele sunt poziţionate pe sol pe aceeaşi linie, uşor depărtate în afara
liniei de margine; greutatea corpului este uniform repartizată pe ambele picioare.
b. Utilizare:
• la aruncarea de la margine;
• poate constitui, un avantaj, neexistând poziţie de ofsaid;
• este singurul procedeu care se execută cu mâna, crescând astfel precizia
execuţiei.
c. Greşeli – mingea este aruncată cu o singură mână, mâinile acţionează prin
lateral, unul sau ambele picioare sunt ridicate de pe sol.
15
Capitolul 3. TACTICA JOCULUI DE FOTBAL
16
3.1.2. Acţiuni tactice colective în atac
a. Pasa este cea mai simplă acţiune tactică colectivă de atac şi constă în
transmiterea mingii către un coechipier. Pentru a fi eficientă, pasa trebuie să fie
efectuată în timp util, să aibă traiectorie, direcţie şi viteză care să-i permită celui
care primeşte mingea să continue atacul cât mai rapid.
Pasa prezintă o gamă largă de procedee prin care se poate concretiza, pe care
le prezentăm în continuare, în cadrul unei clasificări a paselor:
• după distanţă: pasa scurtă, medie, lungă;
• după direcţie: pasa înainte, în diagonală, în lateral, înapoi;
• după traiectorie: pasa pe jos, semiînaltă, pe sus (cu boltă);
• după poziţia coechipierului: pasa la picior, pe poziţie viitoare.
Pasa scurtă este cel mai des utilizată, oferind cea mai mare precizie (Ex.:
pentru aducerea mingii din apărare în atac, la un-doi etc.).
Pasa medie se foloseşte de obicei în atacul rapid, în iniţierea şi organizarea
atacului, la contraatacul cu intermediar.
Pasa lungă, în funcţie de situaţia în care se află executantul (atac, apărare),
este de mai multe feluri:
• degajarea – executată de portar sau fundaş, la intrarea în posesia mingii;
• lansarea – constă în trimiterea mingii în adâncime spre un atacant ce se
lansează dinspre lateral spre centrul terenului;
• deschiderea – constă în transmiterea mingii în diagonala terenului spre un
atacant ce aleargă pe marginea terenului;
• centrarea constă în transmiterea mingii din marginea terenului spre careul
de 16 m (pe jos, la semiînălţime sau pe sus), pentru atacanţii situaţi în acea zonă.
3.1.3. Acţiuni tactice individuale în apărare
a. Marcajul adversarului este acţiunea tactică individuală prin care jucătorul
echipei în apărare supraveghează adversarul său, împiedicându-l să primească
mingea sau să se îndrepte spre poartă. Există trei tipuri de realizarea a marcajului:
• marcajul om la om: apărătorul aplică marcajul foarte aproape de adversarul
direct. Este utilizat în apărarea om la om şi la fazele fixe;
• marcajul la intercepţie: apărătorul se află între adversar şi minge, pe
aceeaşi linie sau în lateral. Este utilizat în inferioritate numerică, în situaţia în care
apărătorul are o viteză foarte bună;
• marcajul la supraveghere: apărătorul se plasează în spatele atacantului,
între acesta şi poartă. Este utilizat în cazul în care atacantul are viteză foarte bună
sau când acesta nu posedă o tehnică rafinată.
b. Tatonarea constă într-o serie de mişcări întreprinse de apărătorul care
atacă jucătorul cu minge, prin care urmăreşte pregătirea deposedării sau
împiedicarea atacantului să pătrundă spre poartă, pentru a câştiga timp. Apărătorul
trebuie, să se situeze între atacant şi poartă şi urmăreşte mişcările adversarului, în
vederea atacului la minge.
c. Recuperarea mingii este acţiunea tactică individuală de apărare, prin care
apărătorul reuşeşte intrarea în posesia mingii printr-o acţiune de deposedare sau
prin interceptare a mingii.
3.1.4. Momente fixe de joc
a. Loviturile libere sunt deosebit de periculoase pentru echipa în apărare şi
totodată situaţii foarte favorabile pentru echipa aflată în atac, atunci când sunt
acordate în apropierea suprafeţei de pedeapsă, mai ales când echipa beneficiară
17
dispune de un executant foarte bun al acestor lovituri sau echipa a perfecţionat o
serie de combinaţii care să ducă la marcarea golului.
b. Cornerul este o situaţie favorabilă pentru echipa în atac, mai ales dacă
aceasta dispune de jucători foarte buni la jocul aerian şi constituie totdeauna o
situaţie periculoasă pentru echipa în apărare.
c. Lovitura de la 11m este cea mai favorabilă situaţie pentru echipa aflată în
atac, executantul loviturii aflându-se faţă în faţă cu portarul şi având timp pentru a-
şi pregăti lovitura.
BIBLIOGRAFIE
18