Antropologie motrica

Obiectivele antropologiei motrice:

Antropologia motrică este o ştiinţă interdisciplinară, desprinsă din antropologie, ale cărei obiective pot fi
rezumate în câteva repere esenţiale ale cunoaşterii:

- procesele de creştere şi dezvoltare cu implicaţiile lor asupra motricităţii;

- tipologia constituţională somatofiziologică, motrică şi psihică, condiţionată de ritmurile biologice genetic

determinate şi corelaţiile dintre tipul constituţional în ansamblul său şi cerinţele activităţii sportive de
performanţă;

- determinarea genetică şi antropologică a unor caractere cu semnificaţie majoră în obţinerea performanţei

sportive;

- metodologia antropologică şi genetică de evaluare a potenţialului şi randamentului sportiv;

- implicarea antropologiei motrice în selecţia sportivă, cu o eficienţă considerabil superioară în obţinerea

performanţei dorite, precum şi în dirijarea antrenamentului pe baza cunoaşterii particularităţilor
individuale antropologice.

Importanţa antropologiei motrice

Importanţa antropologiei motrice constă în valoarea deosebită pe care o are atât pentru sportul de performanţă,
cât şi pentru dirijarea educaţiei fizice şi sportului, în concordanţă cu cerinţele ce se impun, de a reprezenta
unul din factorii esenţiali ai dezvoltării armonioase şi ai păstrării stării de sănătate a omului.
Pe de altă parte, ea serveşte şi la evaluarea mişcării corpului şi ale segmentelor sale, în vederea stabilirii
programului de exerciţii necesar în recuperarea unor afecţiuni locomotorii.

Cursul nr. 1
Ontogeneza umană

Ontogeneza organismului uman (viabilitatea din momentul concepţiei până la exit) are 3 perioade
importante:
1. perioadda de creştere şi dezvoltare
2. perioada de maturitate şi reproducere
3. perioada de involuţie ‘senescenţa’ (termenul de senilitate indică o involuţie timpurie)
În acest curs ne vom referi la prima perioadă deoarece perioada a doua face obiectul anatomiei şi fiziologiei, iar
perioada de senescenţă constituie obiectul gerontologiei.

Legile şi perioadele de creştere şi dezvoltare

ale organismului

Creşterea şi dezvoltarea reprezintă un complex dinamic de procese biologice prin care trece organismul
uman în evoluţia sa până la maturitate.
Creşterea este un proces cantitativ de înmulţire celulară privind sporirea în greutate, volum şi dimensiuni
ale corpului.
Dezvoltarea este un proces calitativ de diferenţiere celulară, care se traduce prin modificări funcţionale şi
îmbunătăţiri calitative, ce marchează o perfecţionare adaptativă a aparatelor şi sistemelor din organism, o
evoluţie complexă şi o integrare corelată a lor într-un tot unitar.
Aceste procese sunt condiţionate de acţiunea unor factori interni (ereditatea, mecanismele neuroendocrine
genetic determinate) şi externi: în perioada intrauterină – starea de sănătate a mamei şi evoluţia normală a
sarcinii, apoi, factorii geoclimatici, alimentaţia, noxele din mediul ambiant. Un factor extern important

Page 1 of 17
 este activitatea motrică, exerciţiul fizic, efortul fizic şi psihic care, prin fenomenele de adaptare,
compensare şi supracompensare pe care le declanşează, stimulează şi chiar dirijează creşterea şi
dezvoltarea.
Activitatea motrică dezvoltă în mod evident elementele componente ale aparatului locomotor. Prin
intermediul acestora sunt angajate în lucru la un nivel înalt de solicitare, aparatul respirator şi cel
circulator, schimburile nutritive şi procesele de regenerare, sistemele de reglare neuroendocrine.
Reglarea proceselor de creştere şi dezvoltare se face pe cale neuroendocrină, prin secreţia hormonului de
creştere somatostatina (STH).
Procesele de creştere şi dezvoltare se desfăşoară după anumite legi.

A. Legile creşterii şi dezvoltării

organismului

1. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor.

Conform acestei legi, ţesuturile şi organele cresc şi se dezvoltă inegal şi în perioade variate de timp, de
ex: de la naştere până la maturitate, creierul creşte de 4 ori, ficatul de 9 ori, splina de 13 ori, rinichii de 14
ori, inima de 20 de ori iar intestinul de 30 de ori. În primul an de viaţă, sistemul nervos dar mai ales
ochiul şi urechea ajung la dimensiuni apropiate de cele definitive. Deşi se dezvoltă inegal, ele păstrează o
anumită proporţionalitate care nu tulbură prea mult armonia formelor şi echilibrul funcţional.
Între cele două jumătăţi verticale ale corpului se produc asimetrii în forma şi dispoziţia organelor sau în
lungimea şi grosimea segmentelor, mai ales la nivelul membrelor superioare şi inferioare: între organele
perechi există o asimetrie funcţională – la dreptaci, membrul superior drept este mai lung, mai gros,
umărul drept mai coborât şi invers pentru stângaci.

2. Legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare.

Ca urmare a ritmului diferit de creştere pot să apară discordanţe şi chiar disfuncţii între diferite părţi ale
organismului. Cele mai multe elemente somatice urmează ritmul de creştere al taliei şi greutăţii corpului,
care devin termeni de comparaţie. Se constată variaţii de ritm în creşterea capului care îşi dublează
înălţimea de la naştere şi până la maturitate; trunchiul creşte în acest răstimp de 3 ori, iar membrele
superioare de 4 ori, la 12 ani de 7 ori.

3. Legea proporţiilor
Schimbarea proporţiilor dintre părţi începe din viaţa intrauterină şi se continuă până la pubertate:
a. există trei perioade în evoluţia proporţiilor dintre lungimea şi lăţimea corpului: de la 4-6 ani, de la 6-15 ani şi
de la 15 ani în sus.
b. de la naştere şi până la vârsta adultă, fiecare segment al corpului are felul său propriu de a se comporta faţă de
înălţime. În antropologie şi în medicina judiciară acest fenomen dă posibilitatea de a aprecia cu exactitate
talia unui individ după dimensiunile unuia dintre oasele membrelor.
c. dacă un segment al corpului are o creştere proporţional superioară celei staturale, segmentele imediat
următoare (superioare sau inferioare)celui considerat vor avea o creştere proporţional inferioară celei
staturale.

4. Legea alternanţei
În perioada de creştere şi dezvoltare apar o serie de alternanţe între perioadele de creştere şi dezvoltare, între
sporul în înălţime şi cel în greutate, între creşterea diferitelor segmente corporale vecine. Când creşterea
este intensă, dezvoltarea organelor şi perfecţionarea funcţiilor sunt incetinite.
Bartels şi Stratz au împărţit perioada de la 1 la 20 de ani în perioade alternative de ‚implinire’ sau creştere în
greutate şi de ‚întindere’ sau creştere în înălţime astfel:
Perioada primei impliniri este de la 1 an la 4 ani
Perioada primei întinderi este de la 5 ani la 7 ani
Perioada celei de a doua împliniri este de la 8 ani la 10 ani
Perioada celei de a doua intinderi este de la 11 ani la 15 ani
Perioada celei de a treia împliniri şi întinderi este de la 15 ani la 20 ani
Creşterea în lungime alternează cu creşterea în lăţime sau în grosime a corpului. Oasele îşi alternează creşterea în
lungime cu îngroşarea lor.

` 5. Legea maturaţiei pubertare

Page 2 of 17
Conform acesteia, pubertatea, prin care înţelegem totalitatea modificărilor morfofuncţionale care au loc în
organism odată cu intrarea în funcţiune a gonadelor, determină creşterea şi dezvoltarea diferenţiată pe
sexe.

B. Perioadele de creştere şi dezvoltare

ale organismului

Particularităţile de vârstă anatomofiziologice ale organismului uman le prezentăm pe baza următoarei clasificări
a perioadelor cronologice pe care le parcurge în evoluţia ontogenetică fiinţa umană:
1. perioada embriofetală, de la concepţie până la naştere

2. prima copilărie, de la naştere până la 3 ani, când apariţia dentiţiei de lapte este terminată, cuprinde:
a) perioada de nou-născut (primele 30 de zile) caracterizată prin:
- creştere rapidă statutară;
- slaba dezvoltare a sistemului nervos, cu predominenţa
centrilor subcorticali;
- coloana vertebrală rectilinie;

b) perioada de sugar (30 zile – 1 an) distinctă prin:

- creştere staturo-ponderală rapidă;
- apariţia dentiţiei;
- la 3 luni apare lordoza cervicală;
- la 6 luni apare cifoza dorsală;
- la 9-12 luni apare lordoza lombară;
- toracele are diametrul antero-posterior mai mic decât
cel transversal;
- masa musculară redusă;
- sistem nervos slab dezvoltat;

c) perioada de copil mic (antepreşcolar, 1 – 3 ani) reprezentată prin:

- încetinirea ritmului de creştere;
- modificarea proporţiilor cap, trunchi, membre;
- completarea primei dentiţii;
- oasele au sisteme haversiene neregulate, periost gros;
- spaţii articulare largi între segmentele osoase;
- circumvoluţiuni şi scizuri cerebrale puţin accentuate,
celule corticale nediferenţiate, fibre nervoase incomplet
mielinizate.

3. perioada de preşcolar (3-6 ani) se întinde de la apariţia dentiţiei de lapte până la apariţia primilor dinţi
permanenţi.
Ea este caracterizată prin:
- sistemul nervos şi mai ales creierul, ca volum este dezvoltat, dar aria motrică este departe de
maturizare;
- aparatul locomotor are: oasele care se pot deforma uşor,
muşchii sunt puţin dezvoltaţi, fibra musculară bogată în sarcoplasmă, multă apă şi puţine proteine, mai mult ţesut
conjunctiv şi mai puţin ţesut elastic;
- aparatul respirator cu plămânii foarte mari faţă de cutia toracică;
- metabolismul este foarte activ, consumul de energie pe Kg. corp este mai mare ca la adult;
- gonadele slab dezvoltate.

4. perioada de şcolar (6 ani – 18 ani) prezintă:

- creşterea uniformă se accelerează spre sfârşitul perioadei, se face mai ales pe seama alungirii
membrelor inferioare;
- sistemul nervos (creierul) are greutatea aproape ca la adult, dar dezvoltarea nu este completă, o mai
bună dezvoltare a primului sistem de semnalizare, aria motrică corticală se apropie de maturaţie (este
completă abia la 13-14 ani);
- adenohipofiza produce STH din belşug;

Page 3 of 17
 - timusul este dezvoltat cu numeroşi corpusculi Hassall în plină activitate, involuţia sa începând abia la
jumătatea perioadei;
- partea periferică a analizatorului kinestezic, odată cu analizatorul vestibular şi vizual se
perfecţionează, mişcările devin mai precise, coordonarea mai bună, contracţiile inutile, neeconomice se
exclud treptat, timpul şi spaţiul sunt apreciate mai just.
- ap. locomotor - oasele sunt mai dure, se dezvoltă mai ales pe seama creşterii în grosime, prin
depunerea de săruri minerale (calciu şi fosfor) şi prin consolidarea structurilor intime;
- musculatura reprezintă 21,7 % din greutatea corpului (faţă de peste 35 %
la adult), muşchii se dezvoltă mai ales prin alungirea fibrelor şi nu în grosime.
- ap. cardiovascular – cordul devine voluminos şi reacţionează puternic dar neeconomic la
efort, frecvenţa cardiacă în repaus este de 100 cicli/min. la 6 ani, 90 cicli/min. la 7 ani, 84 cicli/min. la 8
ani, 80 cicli/ min. la 12 ani.
- ap. respirator se dezvoltă intens în perioada pubertară, capacitatea vitală creşte paralel cu
capacitatea anatomică a plămânilor. În timpul efortului posibilităţile de mărire a volumului cutiei toracice
sunt mici, de aceea, la cel mai mic efort, are loc accelerarea frecvenţei respiratorii.
Deşi aparatele cardiovascular şi respirator sunt mult solicitate din cauza creşterii rapide a masei
musculare, efortul fizic nu este contraindicat decât în cazul unor leziuni organice. Experienţa a arătat că
tulburările funcţionale dispar prin practicarea raţională a sportului.

În perioada 11-13 ani la fete, 12-14 ani la băieţi există un singur criteriu care-i uneşte într-o singură
categorie şi anume – pubertatea. Fenomenul central al pubertăţii este maturaţia sexuală produsă de fluxul
crescut al hormonilor sexuali, care determină apariţia caracterelor sexuale ecundare concomitent cu
profunde modificări somatovegetative şi psihice.
Dacă până în jurul vârstei de 11 ani secreţiile endocrine abundau în hormoni de creştere, după această
vârstă are loc o activitate secretorie intensă a ovarului şi testiculului. Evenimentul este marcat la fete prin
prima menstruaţie, iar la băieţi prin apariţia ejaculaţiei, fenomenele de maturizare sexuală împletindu-se
cu cele de maturizare neuropsihică.

Pubertatea
particularităţi somatofiziologice şi psihointelectuale

Pubertatea este marcată de două fenomene extrem de importante: acceleraţia şi neotenia.

Acceleraţia este fenomenul biologic conform căruia generaţia actuală, comparativ cu generaţiile trecute,
înregistrează un spor în înălţime şi greutate.
Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării somatosexuale şi de întârziere a maturizăii
psihointelectuale, odată cu întârzierea maturizării sociale (integrarea socioprofesională mai tardivă, ca
urmare a creşterii perioadei de şcolarizare legată de sporirea volumului informaţional necesar specializării
în diferite domenii).
Puseul de creştere s-ar baza în primul rând pe conlucrarea dintre STH şi hormonii androgeni şi estrogeni.
La această vârstă există substratul nervos şi locomotor necesar învăţării deprinderilor motrice complexe.

a. Perioada antepubertară (6-11 ani la fete şi 6-12 ani la băieţi)

Creşterea în general este uniformă, accelerându-se spre sfârşitul perioadei. Până la 10 ani, diferenţele de creştere
ale copiilor de sex opus nu sunt mari. La fete începe, de la această vârstă, o accelerare a creşterii.
- sistemul nervos, creierul, este în greutate aproape ca la adult, dar funcţional, dezvoltarea nu este
completă; se constată o mai bună dezvoltare a primului sistem de semnalizare, aria motrică corticală se
apropie de maturaţie, echilibrul dintre procesele de excitaţie şi inhibiţie corticale fundamentale, cu netă
predominanţă a excitaţiei. Spre sfârşitul acestei perioade se dezvoltă capacitatea de inhibiţie corticală, dar
fără a echilibra excitaţia.
- activitatea glandelor endocrine este insuficientă, hipofiza gonadotropă este lipsită de activitate, în timp
ce partea bazofilă a adenohipofizei produce din abundenţă somatotropul.

b. Perioada pubertară
Este marcată în special prin maturaţia sexuală produsă de fluxul crescut al hormonilor sexuali.
Odată cu pubertatea se evidenţiază caracterele sexuale secundare. La băieţi, dezvoltarea laringelui şi
schimbarea vocii, apariţia pilozităţii axilare şi pubiene, creşterea masei musculare, iar la fete dezvoltarea
glandelor mamare, apariţia pilozităţiii axilare şi pubiene. Scheletul mai ales al bazinului, la fete cu
diametre mai mari

Page 4 of 17
- sistemul nervos se dezvoltă rapid şi se încheie practic maturizarea zonei corticale a analizatorului motor,
funcţia de analiză şi sinteză a scoarţei se dezvoltă, creşte procesul inhibiţiei interne, funcţia celui de al
doilea sistem de semnalizare domină asupra primului. Excitabilitatea şi mobilitatea sistemului nervos
explică rapiditatea reacţiilor motrice în general, însă chilibrul proceselor nervoase este încă instabil,
coordonarea nu se dezvoltă.
- Aparatul cardiovascular are cordul voluminos, comparativ cu toracele, predomină mecanismul de regare
simpatică
- Aparatul respirator se dezvoltă mai intens
- Hipofiza (lobul anterior)îşi intensifică activitatea, creşte secreţia de STH, ACTH şi hormoni
gonadotropi,
- Creşte activitatea tiroidei şi a suprarenalelor, determinând o hiperreactivitate a sistemului nervos şi o
instabilitate (labilitate) a neurovegetativă accentuată

c. Perioada postpubertară corespunde transformării copilului în tânăr care din punct de vedere al dezvoltării
morfofuncţionale, al capacităţii de efort şi caracteristicilor psihice se apropie tot mai mult de adult. Acum
se observă o încetinire a ritmului dezvoltării somatice. Prin prisma vârstei cronologice, etapa
postpubertară a creşterii şi dezvoltării se întinde până la 20-22 de ani la fete şi 23-25 de ani la băieţi
- sistemul nervos îşi continuă dezvoltarea îndeosebi prin permeabilizarea sinapselor, există un
echilibru între excitaţie şi inhibiţie, între iradiere şi concentrare;
- ap. cardiovascular îşi accelerează dezvoltarea, frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială au
valori apropiate de cele ale adultului;
- ap. respirator îşi continuă şi el dezvoltarea, capacitatea vitală creşte, frecvenţa respiratorie
scade în timp ce amplitudinea mişcărilor respiratorii creşte.
- ap.locomotor: ănchiderea canalului sacral între 15-18 ani, oasele membrelor prezintă un ritm
lent de creştere şi definitivare a procesului de osificare, muşchii cresc în volum prin creşterea suprafeţei
secţiunii fiziologice, forţa se dezvoltă şi ea proporţional cu valoarea acestei suprafeţe.

Cursul 2
Tipologie constituţională

Înţelegem prin tip costituţional totalitatea caracterelor morfologice, funcţionale şi psihice care definesc o
anumită fiinţă umană. Corelarea lui cu valoarea performanţei reprezintă o importanţă deosebită, atât în
scopul unei selecţii sportive judicioase, cât şi al unui antrenament individualizat. De aceea un loc
principal îl ocupă aspectele morfologice, fiziologice principale (tipul somatic), aspectele privind calităţile
şi deprinderile biomotrice (tipul motric), aspectele psihice (tipul psihic) şi corelaţiile existente între tipul
constituţional şi performanţa sportivă. Tipul constituţional (fenotipul) este alcătuit, la nivelul tuturor
componentelor sale, din genotip (moştenirea ereditară) şi paratip ( ce dobândeşte sub influenţa mediului
exterior).

Şcoli antropologice şi tipologii constituţionale

Hipocrate, primul constituţionalist (veacul al IV-lea îH), considera individualitatea umană ansamblu de
particularităţi morfologice, fiziologice şi psihice. Fundamentul criteriilor constituţionale ale lui este
reprezentat prin umori şi temperamente, noţiuni care au rezistat până în vremurile moderne. El vorbea de
4 temperamente:
a. sangvin – activ, senin, cu reacţii vii
b. coleric – exploziv, excitabil
c. melancolic – apatic, cu mobilitate redusă
d. flegmatic – echilibrat, puţin excitabil

Şcoala franceză care se sprijină pe criterii morfologice şi pe cercetări chimice, distinge 4 sisteme anatomice al
organismului, care se formează sub influenţa mediului: sistemul respirator, digestiv, muscular şi nervos.
Ele sunt caracterizate astfel:
a. tipul muscular are o puternică dezvoltare a extremităţilor şi a musculaturii, cutia toracică bine
dezvoltată, în formă de trapez, pilozitate accentuată, faţa dreptunghiulară, întâlnit mai ales la muncitorii
fizici
b. tipul respirator are preponderenţa părţii superioare a trunchiului asupra celei inferioare, cutia
toracică în formă de trapez, faţa romboidală, întâlnit mai ales la nomazi, care trăiesc în spaţii deschise sub
cerul liber

Page 5 of 17
c. tipul digestiv are un abdomen mare, linia taliei uşor conturată, umerii înguşti, faţa în formă de
triunghi cu maxilarele puternic dezvoltate, gât scurt şi gros, întâlnit mai ales la cei din clasa socială
privilegiată şi în zonele agricole.
d. tipul cerebral-nervos are un cap mare, partea inferioară a feţei, slab dezvoltată îi dă formă de
triunghi. Construcţia generală sveltă, delicată, trunchiul şi bazinul înguste, extremităţile relativ lungi ,
specific intelectualilor.

Şcoala italiană cu cel mai cunoscut reprezentatnt al ei, Viola, se bazează pe măsurători antropometrice care
constituie fundamentul sistematicii tipologice. El a introdus noţiunea de volum, prin determinarea
tridimensională a unor componente ale corpului (lungime, lăţime, înălţime). Importanţa tipologiei lui
Viola rămâne doar teoretică nu şi practică.

Şcoala germană pune accent în formarea constituţiei corporale pe acţiunea glandelor, aceasta fiind condiţionată
genetic. Ea consideră componentele corporale ca fiind predispoziţiile spre dezvoltare a unor organe şi
sisteme.

Şcoala sovietică cu Pavlov defineşte 4 tipuri de sistem nervos central: a. slab, la care reflexele condiţionate se
fixează greu şi sunt
inconstante, lipseşte echilibrul dintre excitaţie şi inhibiţie
b. puternic, neechilibrat şi excitabil, la care nu există echilibru între
cele 2 fenomene corticale, excitaţie şi inhibiţie, predominenţa
excitaţiei are un caracter relativ.
c. puternic, echilibrat, mobil, cu o echivalenţă între excitaţie şi
inhibiţie, cu reflexe condiţionate ce se formează rapid dar care se şi
modifică în funcţie de mediu
e. puternic, echilibrat, inert, la care schimbarea reflexelor condiţionate este o problemă dificilă, iar
adaptarea la condiţii noi se face greu.
După Pavlov, aceleaşi tipuri se întâlnesc şi la om şi sunt cunoscute sub numele de temperamente. Ele corespund
în linii mari cu cele hipocratice. Astfel, tipul slab corespunde temperamentului melancolic, tipul puternic
neechibrat şi excitabil corespunde celui coleric, tipul puternic echilibrat şi mobil corespunde celui
sanguin, iar tipul puternic echilibrat şi inert corespunde celui flegmatic.

Şcoalile anglosaxonă şi americană au câteva concepţii tipologice fundamentale, bazate în special, pe noţiunile
de construcţie stenică şi astenică. Este vorba de somatotipologia lui Şheldon. Psiholog şi psihiatru,
Şheldon susţine că în fiecare individ apar 3 elemente ale construcţiei pe care le leagă de dezvoltarea
foiţelor embrionare (endomorfia, mezomorfia, ectomorfia).
Endomorfia reprezintă moliciunea şi rotunjimea formelor, dominaţia ţesuturilor grase, adipoase şi a viscerelor,
capacitatea de depozitare a grăsimii, preponderenţa mărimii trunchiului asupra extremităţilor. Tipul
endomorf se poate identifica în tipul digestiv al şcolii franceze.
Mezomorfia este construcţia atletică: schelet şi musculatură puternice, articulaţii bine legate, în special cele ale
extermităţilor, forma feţii este pătrată epiderma groasă.
Ectomorfia reprezintă preponderenţa supleţei şi a delicateţei construcţiei. Suprafaţa corpului este mare în raport
cu masa, creier mare, un sistem nervos bine dezvoltat.
Şheldon ia în considerare şi noţiunea de ginandromorfie, prin care defineşte prezenţa caracterelor sexuale
contradictorii existente în fiecare individ. Un grad înalt de ginandromorfie este întâlnit la bărbaţii cu
predominenţă endomorfi şi la femeile cu preponderenţă mezomorfe.

Cursul 3
Biotipologia modernă

Dezvoltarea ştiinţei în epoca modernă (endocrinologia şi genetica) are ecou şi asupra antropologiei
constituţionale. Noile realizări ale medicinii constituie baza sistemelor de clasificare a variabilităţii
umane. Aşa apare biotipologia modernă, în centrul ei fiind biotipul. El cuprinde întreaga fiinţă, cu toate
aspectele somatice şi psihice.
Cea mai largă descriere a biotipurilor moderne aparţine lui Martiny (1948). El explică diferenţele dintre indivizi
prin dezvoltarea inegală a celor 3 foiţe embrionare: ectoblast, cordomezoblast şi ectoblast. Se formează
astfel, tipuri care se caracterizează prin predominenţa unui ţesut sau a unor organe derivate din ţesutul
primordial, cu participarea normală sau deficitară a celorlalte două ţesuturi.

Page 6 of 17
a. endoblasticul se caracterizează prin:
- talie variabilă, uneori înaltă, alteori deficitară, greoi, cu tendinţă la obezitate, membrele
inferioare scurte, mâini mici şi largi, faţa palidă, cu aspect infantil, cu relief osos puţin dezvoltat,
mandibule largi. Endocrin are o insuficienţă suprarenală, tradusă printr-o scădere a tensiunii arteriale şi o
reducere a pilozităţii corporale. Apare şi o insuficienţă hipofizară şi tiroidiană, cu scăderea
metabolismului bazal şi tendinţă la hidrofilie tisulară. Individul este hipoevoluat, pseudoinfantil cu
hipercolesterolemie, este calm, sedentar, cu multă răbdare şi multă fantezie.

b. mezoblasticul se caracterizează prin:

- talie sub mijlocie şi greutate relativ mare, trunchiul este larg şi puternic, cu membre lungi
şi musculoase, craniul este mare, cu faţa hexagonală, torace puternic şi acoperit cu pilozitate abundentă.
Endocrin individul este hipercorticosuprarenal, element care generează o musculatură puternică şi un
hiperhipofizar, element care generează dezvoltarea puternică a bărbiei şi a muşchilor. Datorită
hiperfuncţiei endocrine, acest tip este puternic şi mereu activ.
- cordomezoblasticul are o dezvoltare armonioasă: talie înaltă
şi suplă, mâini lungi şi musculoase cu degete subţiri şi fine,
craniul puternic, frunte dreaptă. Endocrin are un metabolism
puternic şi este echilibrat şi din punct de vedere psihic, este
violent .

c. ectoblasticul se caracterizează prin:

- înălţime mijlocie, trunchi strâmt şi aplatizat, cu frecvente
deformaţii ale coloanei vertebrale, mâini lungi şi subţiri, hipotrofice, faţa triunghiulară slab dezvoltată.
Endocrin, individul este hipertiroidian, hipermedulosuprarenal, hipohipofizar (scăderea hormonului
somatotrop) hipocorticosuprarenal, hipogonadal, hipoparatiroidian (spasmofilic). Individul este un
catabolic cu glicemie scăzută, cu hipocolesterolemie şi hipocalcemie. Este un emotiv, cu o imaginaţie vie
şi abstractă.

Specialiştii împart oamenii în 4 tipuri funcamentale:

- longilini stenici, tonici, sunt indivizi hiperhipofizari sau hipertiroidieni, cu bună activitate
a suprarenalelor şi a gonadelor.
- longilini astenici, hipotonici, sunt hipertiroidieni cu un deficit constituţional suprarenal,
gonadic sau paratiroidian
- brevilini stenici, tonici, sunt hipergonadali sau hipercorticosuprarenali cu toate organele
bine dezvoltate
- brevilini astenici, hipotonici sunt hipofizari, hipotiroidieni, hipogenitali şi hiperinsulinici.
Au o predominenţă a depunerilor adipoase.

Tipologia endocrină

Biotipologia a încercat să înţeleagă factorii care generează diversitatea umană, apelând la modelele endocrine.
C.I.Parhon a subliniat, pentru prima dată în literatură, existenţa unor raporturi între sistemul endocrin şi
constituţia somatopsihică. El a admis că fiecare glandă contribuie direct la dezvoltarea organismului. În
funcţie de dezvoltarea uneia sau a alteia dintre glande, organismul se poate dezvolta în diferite sensuri.
După Parhon, diferenţele dintre indvizi sunt realizate prin funcţionarea în plus sau în minus a unei glande.
Echilibrul glandelor endocrine asigură o dezvoltare armonioasă a organismului. Apariţia unei hipo- sau hiper-
secreţii endocrine dă corpului o formă caracteristică. Se formează astfel tipuri hipo- şi hipertiroidiene,
hiper- şi hipofizare, hipo- şi hipergonadale, hiper- sau hipocorticosuprarenale.
Tipul hipertiroidian este înalt şi suplu, cu talia îngustă, cu muşchii subţiri şi lungi. Faţa are trăsături gracile.
Pielea este caldă, uşor pigmentată, pilozitate abundentă. Metabolism bazal crescut, cu tendinţă la
tahicardie. Este hiperexcitabil, cu o mare labilitate a sistemului nervos.
Tipul hipotiroidian este brevilin, cu talia scundă, sub media populaţiei. Capul este mare, cu faţa rotundă. Ochii
mici şi puţin expresivi. Pielea aspră şi puţin pigmentată. Tulburări dentare frecvente. Dinţi mici, şi
neregulaţi.Tendinţă spre adipozitat, în special pe faţă, pe gât, pe abdomen. Procesele fiziologice lente, ce
dau apatia acestui tip.
Tipul hiperhipofizar este înalt cu membre mai mari decât trunchiul. Părţile distale, mâinile, picioarele şi faţa
sunt masive. Mandibula lungă şi groasă, împinsă înainte, cu dinţi puternici. Pielea groasă cu pilozitate
abundentă pe trunchi şi membre. Muşchii puternic dezvoltaţi. Adipozitate slabă. Hiperperistaltism
intestinal şi hipertonie, cu o formă incipientă de acromegalie, prin dezvoltarea extremităţilor, a nasului şi
a buzelor.

Page 7 of 17
Tipul hipohipofizar are o dezvoltare somatică insuficientă şi deseori o adipozitate exagerată. La adolescent se
menţin proporţiile infantile şi prepubertare, membrele inferioare cu o lungime relativ mare. Bărbaţii cu
faţa aplatizată sau uşor rotunjită.Trăsăturile faciale sunt gracile. Mandibula slab dezvoltată. La femei se
observă o slabă dezvoltare a sânilor.
Tipul hipergonadic are o pubertate precoce, de aceea, adolescentul are un schelet relativ înalt şi o musculatură
puternică, hipertonică. Caracteristică este discordanţa dintre abundenţa părului pe faţă, trunchi şi membre
şi raritatea lui pe cap. Adulţii sunt relativ scunzi, bine dezvoltaţi somatic, cu musculatură dezvoltată şi
puternică. Femeile au bazinul relativ larg, sânii sunt însă mici.
Tipul hipogonadic are o talie peste medie şi caracterele sexuale dezvoltate moderat. Craniul şi faţa au diametre
mici. Mandibula relativ proeminentă, dar gracilă. Părul pe cap este abundent, dar pilozitatea pubiană este
rară şi cu dispoziţie feminină la bărbaţi. Bazinul feminin cu caractere infantile.
Tipul hipercorticosuprarenal are un corp masiv, cu musculatură dezvoltată. La femei se remarcă o pilozitate de
tip masculin.
Tipul hipocorticosuprarenal este înalt şi slab cu musculatură slabă piele hipotrofică şi hiperpigmentată.
Dintre tipurile endocrine, mai des întâlnite sunt cele hiper- şi hipotiroidiene, asociate cu influenţe secundare ale
celorlalte glande.

Cursul 4
Tipurile constituţionale
în viziunea antropologică motrică – sportivă

Din punct de vedere sportiv, tipul antropologic optim are 3 secţiuni importante: somatofiziologic, motric şi
psihic. Este însă o delimitare arbitrară, deoarece organismul este un tot unitar, tipologia constituţională,
deşi ne ajută la o mai bună cunoaştere a acestuia, prezintă limite foarte mari, iar interpretarea datelor
trebuie efectuată în mod strict individualizat.

1. Tipul somatofiziologic
Este definit de totalitatea parametrilor morfologici şi funcţionali care intră în constituţia organismului uman.
Dintre aceştia ne vom referi doar la parametrii principali, cu importanţă pentru activitatea sportivă.
a. Parametrii morfologici sunt reprezentaţi de înălţimea
corpului, anvergura dimensională a diferitelor segmente corporale, proporţiile şi forma lor, greutatea, compoziţia
chimică tisulară – din care interesează masa corporală activă, masa musculră, cantitatea de apă liberă şi
intracelulară, structura histologică şi histochimică a fibrei viscerale, elemente care definesc tipul
constituţional somatic şi care pot fi evidenţiate pe larg în cadrul metodologiei antropologice.
b. Parametrii fiziologici vizează nivelul funcţional al
diferitelor structuri evaluate prin parametrii morfologici.
Pentru activitatea sportivă şi mai ales pentru selecţia şi dirijarea antrenamentului sportiv, cei mai importanţi sunt.
- aparatul osteoarticular şi muscular
- forţa musculară
- mobilitatea articulară
- tonusul muscular
-organele de simţ
- acuitatea vizuală
- simţul cromatic
- câmpul vizual
- simţul kinestezic
- simţul echilibrului
- sistemul nervos central
- tipul de sistem nervos
- emisfera dominantă
- excitabilitatea
- reactivitatea (viteza de execuţie, viteza de repetiţie)
- coordonarea neuromotorie
- timpul de latenţă (funcţionalitatea sinapselor).
- sistemul endocrin

Page 8 of 17
- determinarea - hormonului de creştere, a hormonilor tiroidieni, corelaţi cu metabolismul bazal, reflexul
achilean, raportul creatină-creatinină cu ser, hormonii cortico- şi medulo-suprarenalieni, hormonii
androgeni (testosteronul) şi hormonii estrogeni (estriolul, estradiolul, progesteronul).
- aparatul respirator
- mobilitate toracică
- frecvenţa respiratorie
- capacitatea vitală
- aparatul cardiovascular
- frecvenţa cardiacă
- tensiunea arterială
- debitul cardiac
- parametrii metabolici
- capacittaea aerobă
- capacitatea anaerobă

Atât parametrii morfologici cât şi cei fiziologici recunosc un grad mare de condiţionare genetică, de aceea, la
stabilirea lor se impune şi determinarea nivelului de condiţionare genetică.

2. Tipul motric
Tipul motric este în strânsă legătură cu nivelul calităţilor motrice. Calităţile motrice sunt caracteristicile care
definesc mişcarea. Ele exprimă în esenţă posibilităţile şi substratul efectuării actului motric. Calităţile
motrice considerate clasic sunt viteza, rezistenţa, forţa şi îndemânarea. În cele ce urmează le vom
caracteriza prin câteva aspecte cu importanţă pentru antropologia motrică, respectiv pentru selecţie şi
antrenament A. Viteza este capacitatea de a executa rapid mişcarea în
condiţiile date. Sub raport funcţional este condiţionată, în principal de două componente fundamentale:
activitatea sistemului nervos (scoarţa cerebrală) şi metabolismul de la nivelul muşchiului care asigură
energia necesară contracţiilor musculare în condiţii de anaerobioză. De aceea subliniem faptul că viteza
este una din calităţile biomotrice cu cel mai înalt nivel de determinare genetică. Ea poate avea mai multe
frme de manifestare: viteză de reacţie, de execuţie, de repetiţie şi de deplasare.
- viteza de reacţie este timpul de realizare a unor procese fiziologice şi biochimice, care se produc în
urma acţiunii unui excitant şi care conduc la o reacţie simplă. Fazele acestor procese sunt:

1. durata recepţionării stimulului (3-5 sec.) este timpul de depolarizare a membranei receptorului căruia i se
adresează stimulul şi transformarea lui în influx nervos.
2. transmiterea aferentă spre sistemul nervos central (5-10 ms, la impulsuri vizuale, acustice, olfactive) şi 20-25
ms., la cele proprioceptive).
3. timpul central de analiză, sinteză şi elaborarea comenzii (70-80 ms)
Acest timp se poate îmbunătăţi în urma antrenamentului, dar depinde şi de determinarea genetică a sistemului
nervos.
4. transmiterea eferentă de la cortex la periferie (8-10 ms)
5. timpul efector (25-35 ms) este de la depolarizarea plăcii motorii până la contracţia fibrelor musculare.
El este mai lung, cu cât actul motric este mai complex.
- viteza de execuţie este timpul pentru efectuarea unor acte motrice mai complexe sau cu un grad sporit
de dificultate
- viteza de repetiţie este dată de frecvenţa maximă posibilă a mişcărilor repetate în mod voluntar, având
importanţă deosebită în mişcările ciclice simple sau complexe.
- viteza de deplasare este o formă complexă de manifestare a vitezei, ea exprimă timpul de efectuare a
unor acte motrice integrale, precum alergare, înot şi cuprinde şi celelalte forme de viteză.

B. Forţa reprezintă proprietatea aparatului locomotor ca prin deplasarea segmentelor sale în urma
contracţiei musculare, declanşate ca urmare a activităţii sistemului nervos, să învingă diferite rezistenţe
externe sau chiar greutatea şi inerţia unor părţi ale organismului. Forţa poate fi sub diferite aspecte: forţa
generală, explozivă (detenta), dinamică, statică, în regim de rezistenţă, sau în regim de viteză. Două
segente principale ale organismului asigură forţa, la care se adaugă activitatea celorlalte aparate şi
sisteme-
- sistemul nervos care acţionează prin două mecanisme principale ce vizează punerea în acţiune a unui
număr cât mai mare de unităţi motorii şi asamblarea unitară a unităţilor active. Este ştiut faptul că în
repaus 2-5 % din unităţi sunt în contracţie; în eforturi minime 10-30 % , iar în eforturi intense 40-60%. În

Page 9 of 17
 activitatea de performanţă 70-75 % din unităţile motorii sunt în contracţie. Acţionarea unui număr cât mai
mare de unităţi motorii depinde de capacitatea scoarţei cerebrale (a zonei piramidale) de a trimite
impulsuri nervoase cât mai multe şi mai precise, odată cu creşterea excitabilităţii acestei zone, care să
determine depolarizarea unităţilor motorii. Stau la bază pentru această situaţie, atât antrenamentul cât şi
determinarea genetică.
În realizarea acestor mecanisme nervoase care condiţionează forţa, se implică şi formaţiunea reticulată a
trunchiului cerebral şi neuronii Renshaw din măduva spinării ce intervin în mecanismele de feed-back
(reaferentaţie cibernetică mototrie). De aceea, încărcăturile medii şi mici au valoare biologică mică, cele
submaximale determină 15 – 25 impulsuri / sec., iar încărcăturile maximale au o valoare biologică mare
determinând efectiv creşterea forţei.
- sistemul muscular condiţionează şi el creşterea forţei. Forţa unui muşchi este direct proporţională cu
secţiunea lui fiziologică. Deci sporirea secţiunii fiziologice (hipertrofia musculară) este una din căile
principale ale creşterii forţei. Se ştie că în muşchi, după excitaţie urmează o fază de inhibiţie în care au loc
procese de refacere, care prin anabolism, ridică nivelul funcţional anterior excitaţiei, realizând aşa-numita
supracompensaţie. Cu cât excitaţia este mai mare, cu atât mai mare este şi supracompensaţia. De aceea,
principiul creşterii gradate a efortului este esenţial. Sunt importante astfel, metodele de realizare a
hipertrofiei musculare şi implicit ale creşterii forţei musculare, prin care se foosesc contracţiile izometrice
şi cele izotonice.
C. Rezistenţa reprezintă calitatea organismului de a efectua o anumită activitate motrică, psihică, intelectuală, la
un anumit nivel de intensitate, o perioadă de timp cât mai lungă, fără scăderea eficienţei, fără apariţia
oboselii sau în condiţiile de oboseală compensată, pe care o poate depăşi. Rezistenţa poate fi de mai multe
feluri: rezistenţa generală motrică, rezistenţa locală motrică, rezistenţa intelectuală, rezistenţa senzorială,
rezistenţa vegetativă, rezistenţa aerobă, rezistenţa anaerobă. Dar activitatea nu este în exclusivitate
motrică, sau intelectuală, ci doar preponderentă, iar angrenarea organismului, în ansamblul său, este o
realitate pentru orice formă de activitate.
În activitatea de educaţie fizică şi sport predomină rezistenţa motrică generală, manifestată în condiţii de
aerobioză. La începutul efortului, energia este furnizată pe cale anaerobă (1-2 min.), apoi mixt, aerob-
anaerob (2-5 min.), pentru ca apoi, peste 6 minute să fie aproape în totalitate provenită din procese
aerobe. Deci, în condiţii de rezistenţă, factorul hotărâtor al performanţei va fi consumul maxim de oxigen
(VO2) şi capacitatea aerobă.
VO2 ce se exprimă fie în litri/min., fie în kgcorp (ml / kg / min.) – putere maximă aerbă (testul Mrgaria) este
determinat, la rândul lui, de 2 factori:
a. factori anatomofuncţionali ce privesc în special aparatul cardiorespirator, care asigură aportul de O2. Aceştia
sunt:
- volumul pulmonar şi suprafaţa alveolocapilară, date de măsurătorile antropologice ale cutiei toracice
(diametre şi perimetre în inspiraţie şi expiraţie, dar şi măsurarea capacităţii pulmonare vitale, totale şi
reziduale
- volumul cardiac de la 700-750 ml. la adult, ajunge la 1300-1400 ml. la sportivi
- debitul cariac
- volumul sanguin total
b. factori biochimici care privesc în special transformările metabolice cu eliberare de energie din sistemul
muscular.
- capacitatea fibrelor musculare de a utiliza o cantitate mai mare de O 2 şi de a furniza energia necesară
efectuării lucrului mecanic pe calea proceselor aerobe de fosforilare oxidativă. Această capacitate o au
mai ales fibrele roşii, cu un conţinut sporit de mioglobină şi de mitocondrii mari cu capacitate oxidativă
mare. Cantitatea acestor fibre este genetic determinată şi de aceea, în selecţie şi dirijarea viitorului sportiv
spre anume ramuri de sport corespunzătoare calităţilor lui motrice este importantă. Deoarece determinarea
VO2 nu este posibilă totdeauna în mod curent, se asociază cu dozarea acidului lactic, un alt factor
important, şi cu valoarea pulsului. Astfel, la 140-150 b / min. se atinge 70-75 % din consumul maxim de
O2 şi ne aflăm într-o zonă strict aerobă, la 155-165 b / min. ne aflăm la limita superioară a aerobiozei,
când efortul începe să devină un excitant funcţional pentru rezistenţă, iar între 165-175 b / min. ne aflăm
în zona de anduranţă. Antrenamentul în această zonă se va desfăşura până când pulsul va începe să scadă,
ceea ce va indica o adaptare mai bună la efort şi posibilitatea de creştere a efortului.
D. Îndemânarea este calitatea motrică a aparatului locomotor, exprimată prin precizia mişcărilor, respectiv a
contracţiilor musculare şi adaptarea lor la condiţiile impuse de cerinţele victoriei sportive. Se manifestă în
prim plan la scrimă, box, lupte, etc. Îndemânarea este condiţionată major de activitatea corticală, respectiv
de comanda primită de muşchi pe căile motorii corticale şi în măsură mai mică de musculatura însăşi.

Page 10 of 17
Cursul 5
Tipologia constituţională (continuare)

3. Tipul constituţional neuropsihic

Activitatea motrică stă sub controlul sistemului nervos central (activitatea nervoasă superioară) al cărui
coordonator suprem este scoarţa cerebrală. De aceea, îndemânarea, ca şi o calitate psihoneuromotrică, dar
şi întreaga formare a deprinderilor motrice sunt major condiţionate de către morfofuncţionalitea
encefalului. Rezultă de aici că, pentru sporturile la care pe prim plan este îndemânarea sau alte deprinderi
motrice deosebit de complexe, pragul ridicat de funcţionalitate corticală este esenţial. Victoria sportivă nu
este hotărâtă de aparatul locomotor ci de intelect şi, de aici, necesitatea unui nivel de inteligenţă cât mai
ridicat.
Cortexul este rezultatul unui proces complex de dezvoltare, în care factorii genetici şi de mediu se îmbină foarte
strâns. În explicaţia inegalităţilor native dintre aptitudinile indivizilor normali, ar putea fi vorba de gradul
de ramificaţie a prelungirilor neuronale, al numărului de contacte pe care ele le pot stabili cu alţi neuroni.
Se ştie, că celulele cerebrale (14-18 miliarde neuroni corticali) încep să se diferenţieze la sfârşitul vieţii
fetale, fenomen ce continuă şi în cursul primilor ani după naştere. Ele cresc, se ramifică şi intră în legătură
unele cu altele la nivelul sinapselor, pentru a forma o reţea nervoasă de o complexitate deosebită. În
cortexul uman există un număr de 10 14-10 15 sinapse, pe mm3, un neuron având 1000-10.000 sinapse.
Celulele piramidale ale scoarţei cerebrale de ex: emit spre interior, un axon care pătrunde în substanţa
albă şi se mielinizează în ea mai târziu şi spre suprafaţă dendrite. Acestea se ramifică din ce în ce mai
abundent şi se acoperă cu un număr crescut de spini dendritici, lungi de 1-3 microni (câteva mii pe
neuron). La nivelul acestor spini dendritici, celulele piramidale se află în contact cu terminaţiile axonilor
altor neuroni (fiecare celulă piramidală ar fi în conexiune cu câteva mii de alţi neuroni.
În privinţa determinării genetice a morfologiei şi funcţionalităţii creierului există multe necunoscute, dar este
certă existenţa unei eredităţi marcate la nivelul sistemului nervos central şi de aici necesitatea de a ţine
cont de această realitate în selecţia sportivă şi dirijarea antrenamentului.
Esenţiale pentru activitatea sportivă şi profesională precum şi pentru definirea tipului neuropsihic sunt doi
factori: inteligenţa şi îndemânarea.

a)Inteligenţa
Termenul de inteligenţă este folosit tot mai mult pentru a desemna latura şi valoarea gândirii. Considerată
aptitudine complexă mentală, inteligenţa este asimilată cu eficienţa operativă a gândirii.
Ca expresie globală a funcţionalităţii nervoase, atât de importantă în sport şi îndeosebi în anumite ramuri
sportive, se impune a se situa la un nivel cât mai înalt la sportivii de performanţă. Acest deziderat este
condiţionat de două elemente:
1. determinarea coeficientului de inteligenţă la părinţi, întrucât se poate face selecţia pentru activitatea sportivă,
subiecţi cu un nivel ridicat de inteligenţă, condiţie esenţială pentru anumite ramuri sportive cum sunt
jocurile, scrima, boxul, unde existenţa adversarului impune adaptarea rapidă a mişcărilor la acţiunile
acestuia.
2. mediul ambiant şi mai ales cel social, cu influenţă foarte mare asupra genotipului intelectual, poate duce la
dezvoltarea intelectului până la limita superioară de adaptabilitate genetică şi de aceea, este foarte
important ca în cadrul pregătirii sportive, să se acorde imprtanţă factorului educaţional sociocultural

b. Îndemânarea.
Numită de unii cercetători şi abilitate, calitate psihoneuromotrică, este în directă relaţie de proporţionalitate cu
inteligenţa generală. Şi ea este condiţionată de funcţionalitatea sistemului nervos. Socotită ca o rezultantă
globală a activităţii acestuia, reprezintă capacitatea de adaptare la diferite modificări survenite în mediul
extern. Pe lângă sistemul nervos îndemânarea, mai este deteminată şi de sistemul endocrin şi sistemul
muscular.

Page 11 of 17
Sistemul nervos acţionează prin anumite segmente, în principal:
1. Scoarţa cerebrală care acţionează prin mai multe zone:
- aria prefrontală de unde pleacă fasciculul piramidal, care
conduce motilitatea voluntară conştientă
- ariile extrapiramidale corticale cu formaţiuni de comandă ce
se găsesc pe toată întinderea nevraxului, în etajele subcorticale (nucleii striaţi, coliculii qvadrigemeni, nucleul
roşu, substanţa neagră, nucleii vestibulari, olivele bulbare, cerebelul – organ reglator prin excelenţă care
primeşte influxurile vestibulare şi proprioceptive). Aceşti centri funcţionează sub inflenţa scoarţei, iar la
rândul lor, prin circuite complicate, influenţează activitatea corticală, sistemul extrapiramidal fiind un
servomecanism care reglează influxul motor la nivelul căii finale comune. În acest complex participă şi
substanţa reticulată, care prezintă de la talamus fibre ce urcă până la nivelul scoarţei, în timp ce altele
coboară în trunchiul cerebral şi măduvă.
- arii inhibitorii care pot inhiba funcţionarea ariei motorii principale
- arii de integrare ale circuitelor neocerebeloase cu rol motor
La nivelul neocortexului s-au descoperit o serie de arii de importanţă deosebită pentru realizarea preciziei,
fineţei şi adaptării maxime a actului motric la condiţiile de mediu.
2. Sistemul extrapiramidal alcătuit din totalitatea formaţiunilor
nervoase care, în ultimă instanţă, prin căi descendente, îşi trimit impulsurile la nivelul unităţii motorii (prin
neuronul motor periferic), asigurând reglarea mişcărilor fine şi a tonusului muscular
3. Substanţa reticulată – multitudine de neuroni aflaţi, în special, în
trunchiul cerebral şi care prin sistemul activator ascendent menţine tonusul cortical, inclusiv al zonelor motorii,
iar prin sistemul inhibitor dscendent reglează impulsurile motorii venite de la nivelele superioare
adaptându-le cerinţelor mediului extern
4. Cerebelul care se implică în mod deosebit pe circuitele motorii
reglează fineţea şi precizia (prin neocortex), tonusul muscular (prin paleocerebel) şi echilibrul (prin arhicerebel).
5. Analizatorul vestibular este implicat în realizarea îndemânării,
deoarece prin segmentele sale de recepţie, conducere şi proiecţie corticală asigură menţinerea echilibrului
corpului.
În realizarea îndemânării un rol important îl are echilibrul dintre
procesele corticale de excitaţie şi inhibiţie, concentrare şi iradiere.
Inhibiţia de diferenţiere este unul din mecanismele de bază din sistemul nervos care condiţionează îndemânarea,
în care contracţia selectivă a unor grupe musculare, comandate cortical, este esenţială. Formarea
stereotipurilor dinamice, care exprimă de fapt inteligenţa motrică, este esenţială pentru imprimarea
deprinderilor motrice. Totodată procesul gândirii şi cel al raţionamentului, sunt esenţiale pentru formarea
priceperilor motrice care necesită raţionamente şi răspunsuri motrice rapide la acţiunea adversarului.
Cunoaşterea tipului de sistem nervos este esenţială pentru a avea informaţii asupra potenţialului de îndemânare al
unui sportiv. Se ştie că tipul echilibrat mobil este optim în scrimă, box, jocuri sportive etc., în care
îndemânarea este pe primul plan. Totodată, rezistenţa la oboseală a celulei nervoase este esenţială pentru
îndemânare, odată cu capacitatea sa de refacere rapidă. Numai în condiţii de prospeţime a celulei
nervoase îndemânarea este maximă.
La formarea deprinderilor motrice concură următoarele componente ale sistemului nervos central: componenta
aferentă, componenta centrală corticală şi componenta efectoare. La acestea se adaugă componenta
vegetativă care exprimă întreaga funcţionalitate a celorlalte sisteme şi aparate ce asigură nivelele
metabolice (anabolice şi catabolice) necesare funcţionalităţii neuromusculare, sub raportul organismului
uman, privit unitar ca un sistem biomecanic complex.

Personalitatea.
Abordând problematica tipului psihic este necesar să ne referim şi la
personalitate, care are rol hotărâtor asupra performanţei sportive.
Personalitatea este, în esenţă, o sinteză a ansamblului trăsăturilor
biopsihosociale care caracterizează un individ uman şi poate fi exprimată ca organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.
Componentele structurale ale personalităţii sunt considerate a fi temperamentul, aptitudinile, atitudinile şi
caracterul. Temperamentul este latura personalităţii care exprimă energia şi dinamica, fiind caracterizat de
impresionabilitate, indicele impulsivităţii, ritmul trăirilor interioare, tempoul modificărilor şi
expresivitatea psihică, toate acestea având un mare grad de determinare ereditară, find de o mare
stabilitate.

Page 12 of 17
Ghidul de identificare a temperamentului

Page 13 of 17
Cursul 6
Tipologia constituţională şi bioritmul

Organismul uman, definit ca tip constituţional (fenotip) somatic, motric şi psihic, determinat genetic (genotip) şi
de factorii de mediu (paratip), prezintă o variabilitate periodică a unor serii de calităţi biologice,
variabilitate care constituie conţinutul noţiunii de bioritm. Bioritmul uman, la rândul său, este alcătuit din
o serie de variaţii dintre care unele exprimă parametrii globali: capacitatea fizică (bioritmul fizic),
capacitatea emotivă (bioritmul emoţional), capacitatea intelectuală (bioritmul intelectual), iar altele,
parametrii strict limitaţi la anumite constante homeostatice ale organismului (concentraţiile hormonale,
concentraţia ATP- ului în muşchi, etc). Cunoaşterea bioritmului are o importanţă deosebită pentru
activitatea sportivă, dând indicaţii asupra perioadelor când sportivul se află în culmea capacităţilor sale
biologice, sau din contră, la un nivel inferior, ceea ce ne permite individualizarea antrenamentului dar şi a
mijloacelor de refacere după efort.
Ritmuri biologice au fost identificate la toate fiinţele vii, de la formele unicelulare până la om şi la toate
nivelurile de organizare: individul în totalitate, dar şi sisteme, organe, ţesuturi, celule, chiar şi, substanţa
subcelulară. Ritmurile biologice au proprietăţi fundamentale similare la plante şi animale:
- ele au o origine genetică
- ele persistă în absenţa unor semnale şi informaţii temporale
- ele pot fi influenţate de variaţiile ciclice ale anumitor factori de mediu (sincronizatoare naturale). Adică,
acestea furnizează semnale pe perioade de aproximativ 24 ore, sau 1 an care, interpretate de un organism
sensibil, îi permit acestuia să adapteze procesele bioperiodice endogene la variaţiile ciclice ale mediului
înconjurător.
Totul se petrece ca şi cum aceste modificări bioperiodice ar rezulta din fenomenele de adaptare la
variaţiile previzibile ale unui ansamblu de factori, legaţi direct de rotaţia pământului în jurul axei sale
(aprox. 24 ore) sau în jurul soarelui (aprox. 365 zile). De altfel, dovezile care arată organizarea temporală
a vieţuitoarelor se referă în special la domeniile circadiene (de zi) şi circanuale (de an) ale ritmurilor
biologice.
Organizarea circadiană a omului şi probabil şi circanuală reprezintă expresia unei populaţii de oscilatoare
autoîntreţinute, care sunt interconectate şi influenţate de un ansmblu de sincronizatoare.
Bioritmul este un parametru antropologic cu un foarte mare grad de individualitate, fiind specific fiecărui
organism uman. Corelarea bioritmurilor globale (fizic, emoţional şi intelectual) cu data naşterii se explică
pe baza unor recente cercetări, prin sinteza de proteine genetic determinată. Astfel, s-a dovedit că
momentul naşterii este realizat ca urmare a creşterii în organismul fătului a concentraţiei unor polipeptide
sintetizate de genele produsului de concepţie. Aceste cercetări explică ştiinţific atât materialitatea cât şi
componenta genetică deosebită a bioritmurilor.

1. Ciclul fizic. Are o întindere de 23 de zile

Prima jumătate a ciclului (11 zile şi ½) este perioada ascendentă. Acestea sunt zilele în care omul se simte în
plină formă şi în care vigoarea sa şi rezistenţa sunt la valoarea lor maximă, în care munca fizică pare cea
mai uşoară.
Cea de a doua jumătate a ciclului este perioada descendentă, în care omul are tendinţa să obosească mai uşor, cu
rezerve fizice mai puţine, mai puţină energie sau rezistenţă. Medicii consideră perioadele descendente ca
propice pentru vindecare, pentru că prin temperament, în această perioadă pacientul este mai dispus să
accepte odihna.
Cele două puncte importante în acest ciclu sunt prima zi, când un ciclu nou începe şi punctul de semicursă (de
mijloc) când energia trece în perioada negativă.
Existenţa acestei ciclicităţi a fost fundamentată şi prin cercetări biochimice privind diferitele componente care
alcătuiesc substratul contracţiei musculare. Astfel, s-a dovedit că ATP-ul, creatin-fosfatul, unele enzime ce
intervin în contracţia musculară au concentraţii mai ridicate în perioada ascendentă, ceea ce explică forţa
musculară crescută, iar capacitatea aerobă şi anaerobă au şi ele valori mai ridicate. Aceste elemente
permit ca în faza negativă să folosim mijloace de refacere adecvate şi mai energice, de natură să permită
evitarea declinului fizic, fiziologic.

Page 14 of 17
În acest grafic, ciclul fizic începe o nouă perioadă în cea de a patra zi a lunii şi se termină în ziua 26. Primele 11
zile ţi jumătate corespund unei perioade plus sau înalte, următoarele 11 zile şi jumătate corespund unei
perioade de reîncălzire sau de recuperare.

2. Ciclul emoţional. Are o întindere de 28 de zile

Şi el este împărţit în două perioade egale. Primele 14 zile constituie perioada pozitivă, în timpul căreia
omul este mai înclinat spre optimism. Această perioadă are o influenţă favorabilă asupra siritului de
creaţie, asupra sentimentelor, a activităţii sistemului nervos.
Cea de a doua jumătate constituie perioada negativă, în timpul căreia omul este predispus la iritare şi la
atitudine negativă
Zilele critice ale acestui ciclu sunt prima zi din noul ciclu şi ziua 15 după care curba trece într-o perioadă
de negaţie de 14 zile.
În perioada pozitivă, celula nervoasă conţine o cantitate sporită de acid glutamic şi lecitină,
funcţionalitatea ei fiind superioară. Conducerea impulsului nervos se desfăşoară mai intens, Există un
echilibru mai bun între procesele de excitaţie şi inhibiţie şi între iradiere şi concentrare.

În acest grafic, ciclul emotional de 28 de zile cuprinde o perioadă de „plus” de 14 zile şi o perioadă de „minus”
14 zile care se mai pot numi şi zile de recuperare.

3. Ciclul intelectual. Are o întindere de 33 de zile.

Page 15 of 17
 În prima jumătate (16 zile şi 1/2 ) a acestui ciclu omul este capabil să gândească mai clar, memoria
funcţionează bine şi spontaneitatea mintală este mai vie. În această perioadă se pot asimila probleme noi,
pentru studiu şi pentru gândirea creatoare.
Următoarele 16 zile şi 1/2 constituie o perioadă în care capacitatea de gândide este redusă, în care
noţiunile noi se asimilează greu şi în care materia studiată anterior trebuie să fie revizuită. Aceasta este
cea mai bună perioadă pentru antrenamentul de memorare (înmagazinare) a cunoştinţelor în subconştient
şi în memorie.
Zilele critice ale acestui ciclu sunt prima şi cea de a 17-a zi, ele fiind începutul, respectiv semicursa
ciclului de 33 de zile. Este mai prudent să se ştie când se produc aceste zile, mai ales la persoanele care
trebuie să ia o decizie importantă.
Şi existenţa acestui ciclu a fost obiectivată prin cercetări neurofiziologice şi psihologice, care au dovedit
existenţa unor diferenţe între biocurenţii cerebrali înregistraţi pe EEG, în perioadele pozitivă şi negativă.
S-au constatat şi diferenţe nete între randamentul memoriei, facilităţii verbale, gândirii logice,
caracteristici ale unei capacităţi intelectuale superioare în faza ascendentă deci în primele 16 zile şi 1/2.

Acest ciclu intelectual de 33 zile cuprinde două perioade de 16 zile şi jumătate, una de plus şi una de minus

Zilele critice sunt acele zile în care ciclul trece de la faza „joasă” la faza „înaltă” sau invers, trecând prin linia
zero. Pe acest grafic se vede o situaţie de două ori critică. Ziua a 11 a lunii, în care ciclul fizic şi cel
emotiv sunt în ultima lor zi, ziua a 25 a lunii, ciclul fizic trece în fază ascendentă, ziua 26 – ciclul emotiv
trece în fază descendentă

Page 16 of 17
 Bibliografie selectivă

1. Gheorghe Ioana Teoria activităţilor motrice

Ed. Fundaţia România de Mâine, 2008

2. Ifrim, Mircea Antropologie Motrică

Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, 1986

3. Nenciu, Georgeta Biomecanica în educaţie fizică şi sport

Ed. Fundaţia România de Mâine, 2008

4. Sabău, Elena Jocurile de mişcare – Fundamente teoretice şi metodice

Ed. ARUIN press, 2003

Page 17 of 17