Neomodernismul – Leoaică tânără, iubirea

De Nichita Stănescu
Neomodernismul este un fenomen literar manifestat în continuarea modernismului
lovinescian care se pronunță pentru recuperarea modelelor clasice, pe care le reinterpretează,
le resemantizează. Astfel, se instaurează un dialog creator cu trecutul în circumstanțele unei
gândiri și ale unei sensibilități proprii timpului modern: „suntem o generație fără dascăli și
fără părinți spirituali. Ne caracterizează revolta, ura împotriva formelor, negativismul” (Geo
Dumitrescu).
Eugen Simion vorbește despre trei grupări neomoderniste semnificative pentru profilul estetic
al literaturii în perioada 1960-1980. Prima dintre acestea este reprezentată de poeții de la
revista „Albatros” (definiți prin nonconformism, renunțarea la poezia suavă și melancolică a
tradiționaliștilor interbelici, în schimbul unor accente sociale și satirice, angajând o suferință a
întregii umanități). Cea de-a doua grupare este „Cercul literar de la Sibiu” (care mută accentul
estetic dinspre rural spre urban, tendința fiind aceea a asimilării epicului în formule lirice).
Noul val suprarealist inovează convenția poetică printr-un discurs oniric, cu imagini insolite,
inedite, ambiguizând simbolurile.
Apogeul neomodernismului este reprezentat de „generația șaizecistă” al cărei lider poetic este
Nichita Stănescu (alți reprezentanți fiind Ștefan Augustin Doinaș, care propune o resurecție a
baladei considerate de către Goethe „forma superioară de lirism”, Ana Blandiana, Ioan
Alexandru, Marin Sorescu, al cărui timbru liric este ironic și parodic, Geo Dumitrescu, Leonid
Dimov).
Nichita Stănescu își asumă o viziune originară asupra lumii și asupra actului creator: „Poetul
trebuie să comunice Unicul”, „eu construiesc misterul, nu-l admir”. Pentru el, poezia este
„starea perpetuă de îndrăgostit”. Impactul pe care l-a avut imaginarul poetic stănescian în
receptarea estetică a fost deosebit, situându-se între intuiția unui mare talent și respingerea
unei poezii acuzate de ermetism, de lipsa interiorizării. În esență este vorba despre o
reconfigurare a limbajului poetic (în linia lui Arghezi, Blaga sau Barbu), poezia situându-se
între neliniștea gândului și autenticitatea emoției, aspirând spre „necuvinte”, spre inefabil.
Nicolae Manolescu vorbește despre o „metafizică a realului și o fizică a emoției”, iar Marin
Mincu despre o „reformulare a lirismului”.
Într-o primă etapă a creației, idolatrizarea lui Nicolae Labiș, l-a transformat într-un fel de
epigon al acestuia, ulterior regăsindu-și timbrul autentic, așa-numita „nichitizare”. Așadar,
paradigma lirică stănesciană evoluează continuu, dobândind valențe proteice – Alexandru
Ștefănescu identificând „componenta sentimentală, parodic abstractă, vizionară”. Prima etapă
etapă a creației este reprezentată de volumele „Sensul iubirii” și „O viziune a sentimentelor”
surprinzând trăirea intens afectivă, „elanuri erotogene, miracolul de a exista” (Constantin
Ciopraga). Volumul „Dreptul la timp” marchează trecerea spre o lirică filosofică, definită prin
scindarea eului terestru de cel cosmic. „În dulcele stil clasic” ilustrează ludicul și parodicul,
ipostazele lirice ale celei de-a treia etape. Corin Braga încadrează aceste etape ale devenirii
lirice sub semnul unor măști alegorice: „poezia melancolică”, „poezia simbolică și de viziune”
și „metapoezia”.
Un text reprezentativ pentru lirica stănesciană este poemul „Leoaică tânără, iubirea”. Aceasta
face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”, apreciat de Ion Pop drept „un eros
spiritualizat”, iar de către Eugen Simion drept „o poetică a transparenței și a matinalului”.
Titlul este o metaforă conotând tinerețea, voluptatea, senzualitatea. Reluarea în incipit
potențează semnificațiile. Dimensiunea neomodernistă surprinde o viziune inedită asupra
iubirii, acea corpolarizare a ideilor, coborârea abstractului în concretș de altfel, exegeza l-a
numit pe Nichita Stănescu „un poet al sentimentului lucid”, autorul unui „eros
nemelancolizat”. Totodată, titlul prefigurează tema poeziei: iubirea asociată cunoașterii.
Structura compozițională constă în trei strofe cu număr inegal de versuri (sextină, octet,
decimă) legate prin tehnica ingambamentului; versul liber alternează cu rima împerecheată,
respectiv încrucișată, combinațiile ritmice fiind variate. În prima strofă se reliefează impactul
pe care sentimentul îl are asupra eului îndrăgostit, iubirea invadând ființa agresiv și irevocabil,
conturând o nouă ordine spațio-temporală. Registrul verbal este deosebit, perfectul comus
imprimând sugestia irevocabilului. Se observă o gradație în descrierea întâlnirii cu „iubirea
leoaică”. Adverbul „azi” instaurează o temporalitate prin sentiment.
În strofa a doua, eul devine centrum mundi, focar de energie afectivă sub semnul iubirii,
trăirea prin sentiment polarizând macrocosmosul. Metamorfoza eului o declanșează pe cea
cosmică („natura se făcu un cerc”) – metafora cercului, sugerând absolutul, dar și o lume sui
generis. Comparația („ca o strângere de ape”) semnifică flux și reflux afectiv, dar și
cosmogonie prin iubire. Motivul privirii asociază iubirea cunoașterii, iar verbul „țâșni”
sugerează ascensiunea spirituală, exacerbarea simturilor. Metafora „curcubeu tăiat în două”
sugerează refacerea unității sinelui, mitul androginului. Eul îndrăgostit percepe lumea acut
senzorial („privirea”, „auzul”), metafora ciocârliei („pasăre solară”) reiterând simbolul
absolutului.
A treia strofă surprinde constatarea metamorfozei lăuntrice, sub semnul iubirii, întreaga
făptură reconfigurându-se, căutându-și locul în univers. „Sprânceana”, ca simbol adocular,
sugereaza cunoașterea, „tâmpla” se asociază rațiunii, iar „bărbia”, segment adoral, conotează
senzualitatea și fascinația logosului. Metafora „deșert în strălucire” ilustrează incandescența
spiritului avid de iubire care se insinuează treptat („alene”) și voluptos („cu mișcările
viclene”), un miraj al sentimentului. Cele două versuri de final și prezența punctelor de
suspensie surprind o temporalitate interioară, o redefinire a întregii lumi prin sentiment.
Consider că erosul în poezia lui Nichita Stănescu este, așadar, un derivat al dorinței de a (se)
cunoaște, iar corpolarizarea sentimentului demonstrează că între trup și gând există o
continuitate materializată în cuvântul scris. Iubirea înseamnă corpolarizare a tot ceea ce
există; corp este însuși cuvântul care se naște în versuri la fel de spontan. Atât Poezia, cât și
Erosul converg ca finalitate: metamorfoza ființei care e eliberează de opac și material (Ion
Pop), iar mișcarea devine zbor, înălțare. Catalizatorul transfigurării este emoția, inițial simțită
ca șoc, apoi ca disipare a sinelui în forme evanescente care contopesc spiritul cu absolutul
divin.
Așadar, poemul stănescian „Leoaică tânără, iubirea” este un text reprezentativ pentru estetica
neomodernistă, prin particularitățile de conținut și structură pe care le întrunește.