POLIOMIELITA

Virusologul american, Jonas Salk, care s-a născut pe 28 octombrie 1914, a elaborat primul vaccin sigur și
eficient împotriva poliomielitei din lume.

1. Cu toate că poliomielita era cea mai de temut boală a secolului al XX-lea, era puțin probabil să aibă
cea mai mare rată a mortalității

„Poliomielita nu a fost niciodată epidemia devastatoare care era portretizată de mass media, nici chiar la
apogeul său din anii 1940 și 1950”, scrie David M. Oshinsky în cartea sa, „Poliomielita:O poveste
americană” care a câștigat premiul Pulitzer. În timpul acelor decenii, de zece ori mai mulți copii au murit din
accidente și de trei ori mai mulți copii au murit din cauza cancerului. Oshinsky a scris că poliomielita a fost
atât de temută pentru că lovea fără avertisment, iar cercetătorii nu erau siguri de cum se transmitea de la o
persoană la alta. În anii următori celui de-al Doilea Război Mondial, sondajele de opinie arătau că singurul
lucru de care se temeau americanii, în afară de poliomielită, era războiul nuclear.

2.Franklin D. Roosevelt s-a dovedit a fi esențial în elaborarea vaccinului

La un an după ce a fost nominalizat candidatul democart la vice-președinție, noua stea politică, Franklin D.
Roosevelt a contactat poliomielita în timp ce era la casa sa de vacanță de pe insula Campobello în vara
anului 1921. Boala i-a paralizat permanent picioarele viitorului președinte în vârstă de 39 de ani. În anul
1938, la cinci ani după ce a ajuns la Casa Albă, Roosevelt a ajutat la crearea Fundației Naționale pentru
Paralizie Infantilă, denumită mai târziu Fundația March of Dimes, care a devenit principala sursă financiară
pentru testele vaccinului lui Salk. Angajând copii cu probleme și solicitând puterea starurilor precum
Mickey Rooney și Walt Disney, organizația condusă de fostul partener al lui Roosevelt de pe Wall Street,
Basil O’Connor, au fost strânși peste 20 de milioane de dolari pe an până la sfârșitul anilor 1940.

3.Salk a contestat credința științifică în elaborarea vaccinului său.

În timp ce majoritatea oamenilor de știință credeau că vaccinurile eficiente puteau fi dezvoltate doar
folosindu-se virusuri vii, Salk a elaborat un vaccin cu „viruși-uciși” prin cultivarea virusului, iar apoi i-a
dezactivat adăugând formaldehidă pentru a nu se mai reproduce. Prin injectarea tulpinei benigne în sânge
vaccinul păcălea sistemul imunitar să producă anticorpi fără a mai introduce o formă slăbită a virusului în
pacienții sănătoși. Mulți cercetători, precum virusologul polonez Albert Sabin, care a elaborat vaccinul anti-
poliomielită cu „virus-viu” care se administra pe cale orală, a spus despre abordarea lui Salk ca fiind una
periculoasă. Sabin l-a desconsiderat pe Salk numindu-l „un simplu chimist de bucătărie” . O’Connor nu mai
avea răbdare să aștepte elaborarea vaccinului cu virus viu, care dura destul de mult, așa că a redirecționat
resursele fundației March of Dimes către Salk.

4.Salk a testat vaccinul pe el și pe familia sa.

După ce a vaccinat cu succes mii de maimuțe, Salk a făcut pasul riscant de a testa vaccinul pe oameni în
anul 1952. După ce a vaccinat copii din două instituții din zona Pittsburgh, Salk s-a vaccinat pe sine, soția și
pe cei trei fii ai săi în bucătăria proprie după ce a fiert acele și seringile pe partea de sus a plitei. Salk a
anunțat succesul testelor pe oameni la radio la 26 martie 1953.

5.Studiul clinic a fost cel mai mare experiment public medical din istoria Americii.
La 26 aprilie 1954, lui Randy Kerr în vârstă de șase ani i-a fost administrat vaccinul lui Salk la Școala
Elementară Franklin Sherman din McLean, Virginia. Până la sfârșitul lunii iunie, un număr neașteaptat de 1,
8 milioane de oameni, inclusiv sute de mii de elevi, l-au însoțit în a deveni „pionierii poliomielitei.” Pentru
prima dată cercetătorii au folosit metoda dublu-orb care este acum una standard, prin care nici pacientul, nici
cel care administrează vaccinul nu știau dacă este vaccinul în sine sau efectul placebo. Cu toate că nimeni nu
era convins că vaccinul era unul eficace – de fapt Sabin susținea că acesta ar cauza mai multe cazuri de
poliomielită decât ar preveni – se pare că nu a fost lipsă de voluntari.

6. Salk nu și-a certificat vaccinul.

La 12 aprilie 1955, în ziua în care vaccinul lui Salk a fost declarat „eficient, sigur și puternic”, legendarul
reporter CBS, Edward R. Morrow, l-a intervievat pe creatorul acestuia și l-a întrebat cine deține brevetul.
„Ei bine, poporul, aș spune eu” a declarat Salk în lumina milioanelor care au provenit din donațiile strânse
de fundația March of Dimes și care i-au permis cercetarea și testarea vaccinului. „Nu există un brevet. Ai
putea să brevetezi Soarele?” Avocații fundației au cercetat posibilitatea de a breveta vaccinul, dar nu au
urmărit acest scop, din cauza împotrivirii lui Salk.

7.Cu toate că un lot compromis al vaccinului lui Salk a ucis 11 oameni, americanii au continuat să își
vaccineze copiii.

În doar câteva săptămâni de când vaccinul lui Salk a fost declarat a fi unul sigur, mai mult de 200 de cazuri
de poliomielită au trasat urma până la câteva loturi contaminate cu tulpini de poliomielită vii produse de
Laboratoarele Cutter din Berkley, California. Cei mai bolnavi au suferit paralizie severă, 11 dintre aceștia
murind. Pentru a putea administra rapid vaccinul publicului, guvernul federal nu a asigurat supravegherea
adecvată a marilor companii de medicamente care aveau contracte cu Fundația March of Dimes pentru a
produce 9 milioane de doze ale vaccinului până 1955. Cu toate că purtătorul de cuvânt al Departamenului de
Sănătate al Statelor Unite a suspendat temporar vaccinările, americanii au continuat să se vaccineze pe sine
și pe copiii lor. În afară de „incidentul Cutter”, nici un alt caz de poliomielită atribuit vaccinului lui Salk nu a
mai apărut în Statele Unite

Poliomielita în România

În ţara noastră, au evoluat mai multe episoade epidemice, în anii 1927, 1955, 1980–1982 (221 de cazuri,
determinate de virusuri polio sălbatice tip 2 şi 3) şi în perioada 11 noiembrie 1990 – 25 aprilie 1992 (13
cazuri, determinate de virusul polio sălbatic tip 1, care a implicat în special copii romi nevaccinaţi, mulţi
dintre ei infectaţi cu virusul imunodeficienţei umane HIV).

Ultimul caz de poliomielită din România (aprilie 1992) a fost tot un copil de etnie romă, din judeţul
Giurgiu, care nu fusese niciodată vaccinat.

În 2002, a fost elaborat şi adoptat „Planul naţional de acţiune pentru menţinerea statutului fără
poliomielită din momentul certificării regionale până la certificarea globală“ (nr. DB 5.278/22.08.2002),
care apoi a fost actualizat periodic. Obiectivul principal al acestui plan este de a reduce riscul de răspândire,
în urma unui eventual import, a poliovirusurilor sălbatice şi a poliovirusurilor derivate din virusurile
vaccinale (VDPV – vaccine derived polioviruses) circulante în ţările endemice şi în cele recent reinfectate.

Principalele măsuri care trebuie aplicate pentru a atinge acest obiectiv sunt: continuarea vaccinării
antipolio de rutină şi realizarea unei acoperiri vaccinale cu patru doze de VPI de cel puţin 95%; menţinerea
unui sistem de supraveghere eficient pentru detectarea tuturor cazurilor de paralizie acută flască (PAF) şi
instituirea măsurilor de control la apariţia unui caz suspect clinic de poliomielită sau a izolării unui virus
polio sălbatic de la o persoană fără manifestări clinice.

Supravegherea poliomielitei şi a paraliziei acute flasce

Supravegherea poliomielitei a fost introdusă în România în 1969, utilizându-se ca termeni „suspiciune de

poliomielită“, „paralizie de neuron motor periferic“ sau „neuroviroză paralitică“.

Începând cu anul 1992, a fost introdusă definiţia clinică de caz de „paralizie acută flască“, ce are o
sensibilitate crescută şi permite depistarea rapidă a eventualelor cazuri de poliomielită cu virus sălbatic sau
asociate cu vaccinarea. Tot în 1992 a fost introdusă şi raportarea săptămânală a cazurilor de PAF, inclusiv
raportarea „zero“.

Pentru a îmbunătăţi activitatea de identificare şi investigare a cazurilor de PAF, din 1996 a fost introdusă
supravegherea de tip activ în 108 spitale santinelă (în medie, câte două în fiecare judeţ – secţiile de pediatrie
şi neurologie infantilă).

Din anul 2004, poliomielita a fost inclusă în lista bolilor prioritare pentru sistemul de supraveghere (Ord.
m.s. nr. 860/2004) şi în sistemul de alertă precoce şi răspuns rapid (Ord. m.s. nr. 883/2005). Se raportează
conform H.G. nr. 589/2007, iar la Uniunea Europeană – în baza Deciziei nr. 2.119/98/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului, prin sistemul Tessy.

Toate cazurile de PAF identificate, raportate şi investigate conform metodologiei de supraveghere sunt
analizate şi clasificate de Comisia naţională de confirmare şi clasificare a cazurilor de PAF în cel mult 60–
90 de zile de la debutul paraliziei şi apoi raportate la OMS.

Vaccinarea antipolio în România

În România, de-a lungul timpului, au fost disponibile şi utilizate cele două tipuri de vaccinuri şi anume:
vaccinul polio inactivat (VPI) de tip Salk – primul vaccin polio, înregistrat pentru prima dată în anul 1955,
în SUA; vaccinul polio oral (VPO) de tip Sabin, autorizat în 1961 ca vaccin monovalent şi în 1963 ca vaccin
polio trivalent.

În perioada 1957–1961, s-a utilizat vaccin polio inactivat (Salk), iar din 1961 s-a introdus vaccinul polio
oral (Sabin), astfel: 1961–1962 s-a utilizat un vaccin polio oral rusesc; 1963–1990 vaccin polio oral produs
la Institutul Cantacuzino; 1990–2008 – vaccin polio oral de import.

Având în vedere că transmiterea virusurilor polio sălbatice a fost întreruptă, iar continuarea utilizării VPO
ridică probleme legate de potenţialul reversiei la neurovirulenţă, din anul 2009

s-a introdus în Programul naţional de imunizări vaccinul polio inactivat (VPI), sub formă de vaccin
combinat pentru sugar (DTPa–VPI–Hib) la două, patru, şase şi 12 luni, iar din anul 2012 – DTPa-VPI-Hib la
4 şi 12 luni, respectiv DTPa–VPI–Hib–Hep B la două şi şase luni şi monovaccin (VPI) la vârsta de 9 ani.

Din 2014, doza a cincea de vaccin polio se va administra la vârsta de 6 ani (în locul dozei de la 9 ani), sub
formă de vaccin combinat dT–VPI.

În perioada 1961–1995, vaccinarea antipolio s-a realizat în campanii, organizate primăvara şi toamna. Din
noiembrie 1995, odată cu instalarea în toată ţara şi la toate nivelurile (naţional, judeţean, local – medic de
familie) a „lanţului de frig“, s-a trecut la vaccinarea în ritm continuu, la împlinirea vârstei recomandate.

În 1996, au fost organizate „zile naţionale de vaccinare“, când toţi copii sub 5 ani au primit câte două doze
de vaccin polio oral, indiferent de antecedentele vaccinale. Acoperirea vaccinală a fost în jur de 96%.
Episodul Babadag 2002

În ultimii ani, s-a demonstrat posibilitatea apariţiei tulpinilor derivate din vaccinul polio (VDPV), acele
tulpini care prezintă mai mult de 1% mutaţii la nivelul regiunii genomului care codifică proteina capsidală
VP1 în comparaţie cu tulpina Sabin, homotipică originală. Serotipurile Sabin 2 şi 3 reversează mai uşor la
fenotipul neurovirulent în comparaţie cu serotipul 1; niciun serotip nu este genetic stabil.

Epidemii de poliomielită provocate de VDPV au fost raportate în Egipt (1992–1993: 32 de cazuri, VDPV
derivat din virusul Sabin tip 2): Haiti şi Republica Dominicană (2000–2001: 21 de cazuri confirmate, VDPV
derivat din virusul Sabin tip 1 recombinat cu virus non-polio), Filipine (2001 – trei cazuri, derivat din virus
Sabin tip 1 recombinat cu virus non-polio), Madagascar (2001 şi 2005: opt cazuri), China (2004: două
cazuri), Indonezia (2005: 46 cazuri), Congo (2008: 14 cazuri), Etiopia (2008–2009: patru cazuri), Nigeria
2005–2009: 223 de cazuri).

La Babadag (Tulcea) a fost izolată în luna iulie 2002 o tulpină VDPV din intestinul a nouă copii, dar
numai unul a dezvoltat boala paralitică. Factorii gazdei, vârsta (cinci luni) şi factorii genetici au favorizat
apariţia bolii în urma infecţiei intestinale cu tulpina neurovirulentă recombinant Sabin 1/Sabin 2/Sabin 1.
Din cei opt contacţi cu vârste cuprinse între 1 şi 5 ani numai unul fusese vaccinat anterior cu două doze de
VPO.

Episodul Babadag 2002 ne arată că şi în cadrul unei ţări certificate „polio-free“ care continua vaccinarea
cu VPO pot apărea şi circula tulpini derivate din vaccin (VDPV) dacă există grupuri populaţionale
nevaccinate sau incomplet vaccinate şi care trăiesc în condiţii socio-economice particulare.

Riscul emergenţei şi circulaţiei tulpinilor VDPV rămâne o problemă pentru populaţia vaccinată de rutină
cu VPO, chiar şi în acele părţi ale lumii în care circulaţia tulpinilor de poliovirus sălbatic a fost stopată; el
este favorizat mai ales de existenţa unor grupuri mici populaţionale care trăiesc în condiţii socio-economice
şi igienice precare şi la care acoperirea vaccinală nu este corespunzătoare.

După ce se va certifica eradicarea poliomielitei la nivel global, se va renunţa la vaccinarea cu VPO.

Renunţarea definitivă la orice tip de vaccinare antipolio este discutată şi pusă sub semnul întrebării la
momentul de faţă din cauza: • riscului bioterorismului, cu toate că virusul polio nu este considerat agent
„militarizabil“ ideal pentru utilizarea bioteroristă, deşi este dificil de detectat şi poate fi produs, stocat şi
eliberat în mediu foarte uşor • existenţei VDPV.