“Al Doilea Război din Zona Golfului Persic”

2013

1
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. Scurtă prezentare a zonei de conflict.................................................................3

CAPITOLUL 2. Contextul politico-militar....................................................................................3

CAPITOLUL 3. Obiectivele politico-militare si economice ale beligerantilor.............................5

CAPITOLUL 4. Conceptia intrebuintarii fortelor armate..............................................................7

4.1. Scopul intrebuintarii fortelor.........................................................................................7
4.2. Prepozitionarea fortelor................................................................................................8
4.3. Manevra pentru relizarea dispozitivului operational....................................................9
4.4. Desfasurarea confruntarii armate................................................................................10
4.5. Dispozitivul strategic..................................................................................................10
4.6. Consecintele politico-militare ale conflictului............................................................13

CAPITOLUL 5. Etapa post-conflict armat..................................................................................15

5.1. Probleme de “lege şi ordine”......................................................................................16
5.2. Ocupaţia coaliţiei........................................................................................................16
5.3. Guvernul civil.............................................................................................................16
5.4. Rezoluţia ONU............................................................................................................17
5.5. Alegeri.........................................................................................................................17
5.6. Forţele de rezistenţă contra ocupaţiei.........................................................................18
5.7. Războaie de gherilă.....................................................................................................18
5.8. Sabotaje.......................................................................................................................19
5.9. Campanie de sechestrări.............................................................................................19

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................20

2
 Capitolul I. Scurtă prezentare a zonei de conflict

Republica Irak ( Arabă: ‫ ;العراق‬Kurdă: ‫ )ععععع‬este o ţară din Orientul Mijlociu în Asia
de Sud-Vest la confluenţa dintre râurile Tigru şi Eufrat care include de asemenea sudul
Kurdistanului. Are frontiere cu Kuweitul şi Arabia Saudită la Sud, Iordania la vest, Siria la Nord-
Vest, Turcia la Nord şi Iran (Persia) la Est. Irakul are o zonă îngustă de coastă la Umm Qasr în
Golful Persic. Ţara cu a doua cea mai mare cantitate de rezerve de petrol de pe Pământ, după
Arabia Saudită a fost invadată în anul 2003 de Statele Unite. Ocuparea Kuwaitului de către Irak în
1990, şi atacurile repetate ale trupelor internaţionale, au izolat Irakul la nivel mondial până în
primăvara lui 2003, când Statele Unite şi Regatul Unit au invadat Irakul şi au îndepărtat Partidul
Ba’ath de la putere, continuând să deţină şi acum controlul asupra ţării.

Capitolul 2. Contextul politico-militar

Operaţiunea Enduring Freedom avea un

mandat clar de la Consiliul de Securitate al ONU şi, graţie acestuia, ea nu a provocat
niciun dezacord. În plus, ea a fost pusă în operă după
un val de solidaritate internaţională spontană. N-a fost de mirare că această operaţiune a
trecut aproape fără probleme. În acelaşi timp, ea a
contribuit la coeziunea relaţiei transatlantice. În
schimb, a doua operaţiune declanşată în numele libertăţii, adică Iraqi Freedom, ne poate servi
ca exemplu de operaţiune militară care debordează de probleme. Prima dintre ele rezulta din
manipularea cu principiul atribuirii responsabilităţii pentru atacurile din 11 septembrie 2001 a
unui stat concret (Irak) şi a tezelor contactelor sale cu Al-Qaida. Nefiind capabilă să prezinte
probe incontestabile, administraţia lui GWB va genera o altă problemă, cea a absenţei mandatului
Consiliului de Securitate. Aceasta ne poate aduce aminte faptul că, după războiul aerian
împotriva Serbiei în 1999 (Allied Force), numeroşi experţi vorbeau de posibilitatea
ca, în caz de refuz al organizaţiei mondiale,
mandatul operaţiunilor militare să fie acordat
de Consiliu NATO. Dar, patru ani mai târziu,
chiar această instituţie era paralizată de politica
americană a faptului împlinit şi, deci, incapabilă
să găsească o atitudine comună. Această criză
a evidenţiat că evenimentele din lume unesc
europenii, în timp ce politica SUA îi divizează. Americanii sunt convinşi că lumea a devenit
mai periculoasă, în timp ce europenii sunt convinşi că a devenit mai degrabă mai complexă în
raport cu trecutul. Această complicaţie genera a doua problemă a invaziei în Irak, care s-a
manifestat prin colajul unei coaliţii iluzorii, prezentată de domnul Rumsfeld ca o „coaliţie de
voinţă”. Confruntarea cu problemele generate de rezistenţa neaşteptată în Irak a arătat în faţa lumii
întregi caracterul său artificial şi vetust.
In data de 14.02.2003 Consiliul de Securitate O.N.U. va adopta rezolutia cu privire la
începerea sau neinceperea razboiului. Invazia Irakului din 2003 (denumită şi Războiul din Irak, Al
Doilea Război din Golf şi Al Treilea Război din Golf) a fost un război între Irak şi o coaliţie de
ţări condusă de Statele Unite, care a rezultat în detronarea lui Sadam Husein. În 1993, prin războiul
din Golf, Irakului i s-au impus o serie de sancţiuni din partea Naţiunilor Unite care stabileau,
printre altele, un embargou şi obligaţia ca toate armele de distrugere în masă să fie distruse.

3
Regimul preşedintelui irakian de la acea vreme, Sadam Husein, s-a opus colaborării cu inspectorii
ONU, în ciuda consecinţelor embargoului asupra populaţiei, şi a tuturor atacurilor la care era
supusă ţara de către forţele britanice şi americane.1
Prin invazia Afganistanului din 2003, preşedintele american George W. Bush a situat Irakul
pe o aşa-numită axă a răului, acuzând regimul lui Sadam Husein de a deţine cantităţi mari de arme
de distrugere în masă, de a avea legături cu Al-Qaida, şi de a fi un pericol iminent pentru
Umanitate, bazându-se pe presupuse informaţii secrete. În întreg procesul de inspecţie al ONU,
un grup de inspectori condus de Hans Blix, nu s-au găsit arme de distrugere în masă. Inspectorii
au acuzat cu diverse ocazii Irakul, pentru că nu colaborau cu aceştia, deşi nu considerau că există
motive să se gândească la existenţa unor arme interzise. Acest argument a fost folosit de Bush,
care a afirmat că irakienii îi minţeau pe inspectori. Surse din Consiliul de Securitate al ONU au
afirmat mai târziu că dacă Statele Unite nu ar fi atacat, în scurt de timp s-ar fi demonstrat că Irakul
nu avea nici o armă de distrugere în masă.
După ce timp de luni întregi a presat Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite ca să aprobe
o rezoluţie care să sprijine invazia, lucru care nu a reuşit să îl facă datorită lipsei de sprijin, Bush
a făcut o reuniune cu aşa-numitul Trio al Azorelor (cu toate că se referea la patru personalităţi),
format de el însuşi, de Tony Blair, prim-ministrul Regatului Unit, José María Aznar, preşedintele
spaniol şi prim-ministrul portughez Durão Barroso, pentru a anunţa crearea unei alianţe care avea
scopul de a invada Irakul şi de a-l detrona pe Hussein. Reacţia opiniei publice mondiale a fost în
general ostilă, în special prin realizarea unor manifestaţii mondiale contra războiului din Irak, dar
acestea nu au fost băgate în seamă de alianţă. La 20 martie 2003 a început invazia coaliţiei în
Irak, care viola flagrant Dreptul Internaţional şi care nu dispunea de aprobare din partea Consiliului
de Securitate al Naţiunilor Unite. Conflictul a fost de scurtă durată, şi cu daune minime pentru
armatele invadatoare, datorită inegalităţii între forţele implicate: consecinţă a unui deceniu de
embargo, Irakul a dus lipsă de apărare antiaeriană, iar armata şi economia sa se aflau în condiţii
proaste. În timpul războiului, armata irakiană nu a folosit nimic ce ar fi semănat cu o armă de
distrugere în masă. În procesul de invadare s-au produs multe pierderi civile. Printre imaginile
cele mai difuzate s-a aflat fetiţa purtată în braţe de bunicul său cu picioarele distruse, însă au existat
multe cazuri similare, care nu au fost atât de popularizate. Bombardamentele au fost
indiscriminatorii şi aşa-numitele “bombe inteligente” au demonstrat că presupusa capacitate de a
lovi doar obiectivele militare lipsea. Multe gospodării civile şi câteva spitale au fost afectate de
incendii. Câteva ambulanţe cu răniţi civili au fost lovite de proiectile ale forţelor americane. În
plus, muzee şi edificii considerate a aparţine Patrimoniului Istoric al Umanităţii au fost afectate de
explozii şi prădate de trupele nord-americane în mijlocul haosului şi în timpul asediului şi mai
târziu cucerirea Bagdadului. În timpul preluării controlului intrărilor în oraşe, trupele americane
au ucis zeci de cetăţeni irakieni neînarmaţi în închisorile special create pentru irakieni. Invadatorii
au intrat în oraşe fără cea mai mică grijă asupra populaţiei civile, trăgând în tot ceea ce mişca.
Cameramanul de televiziune José Couso, de la televiziune spaniolă TeleCinco a fost ucis de către
un tanc american, când acesta filma terasa Hotelului Palestina. Guvernul spaniol format de Partidul
Popular a refuzat să ceară explicaţii Statelor Unite sau să înceapă o investigaţia a celor întâmplate.
Trupele britanice, însărcinate cu controlul sudului ţării, nu au avut remuşcări când au intrat în
gospodăriile civile irakiene cu câini antrenaţi, violând tradiţiile ţări şi umilind locuitori acelei
regiuni, în special locuitorii Basorei.2

1
http://www.drao.ro/articole/military/teatre-de-opera%C8%9Bii/irak/al-doilea-r%C4%83zboi-din-golf.html
2
http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/

4
 Ocuparea Irakului, condusă de armata americană cu sprijinul Regatului Unit, Poloniei şi
într-o proporţie mai mică de alte ţări aliate, încearcă oficial să înlocuiască sistemul impus de
Saddam Hussein, după prăbuşirea acestuia, cu un sistem democratic (încă supervizat de Statele
Unite) şi să reconstruiască infrastuctura civilă devastată de forţele de ocupare în timpul invaziei
Irakului din 2003.
Pentru a organiza reconstrucţia, s-a creat un Birou de Reconstrucţie şi Asistenţă Umanitară.
Din aprilie până în mai 2003, ORHA a fost condus de generalul Jay Garner, înlocuit mai târziu de
administratorul civil american Paul Bremer.S-a început împărţirea anumitor puteri cu un consiliu
de guvernare irakian provizoriu. O problemă gravă de rezolvat de către forţele de ocupaţie este
instabilitatea şi câteva cazuri de inexistenţă, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului şi
a electricităţii, distruse de americani în timpul invaziei. Bremer a anunţat că suveranitatea şi
controlul total vor fi conferite guvernului irakian la 30 iunie 2004. La 28 iunie Bremer,
reprezentând guvernul Statelor Unite, a oferit formal suveranitatea guvernului irakian. În practivă,
acest guvern este limitat puternic, datorită absenţei unor importanţi lideri sciiţi, lipsa de control
asupra activităţii trupelor străine şi atacurile teroriste ale rezistenţei irakiene.

Capitolul 3. Obiectivele politico-militare si economice ale beligerantilor

Un adevăr foarte vechi în relaţiile internaţionale, ce urcă până la cele mai vechi descoperiri
legate de tratatele hittito-egiptene, spune că diplomatului îi urmează militarul. Acolo unde
diplomaţia eşuează, forţa militară va trebui să îşi spună cuvântul. Evenimentele ultimelor şapte
luni au arătat cu prisosinţă acest lucru. Deşi trăim într-o lume în care s-ar presupune (de autori mai
degrabă idealişti) că organizaţiile internaţionale sunt însărcinate cu definirea şi prezervarea
securităţii internaţionale sau că o comunitate globală conectată prin Internet, fax, telefon şi reguli
ale pieţei şi-ar putea rezolva pe cale paşnică problemele, lucrurile se pare că nu stau chiar aşa.
Faimoasa replică a generalului von Clausewitz, după care războiul înseamnă pur şi simplu
un instrument ceva mai deosebit de politică externă pare să nu-şi fi pierdut nimic din acurateţea pe
care o avea înainte de apariţia armelor nucleare sau înainte de apariţia instituţiilor de securitate
colectivă. Atunci când o mare putere consideră că interese vitale ale ei, cum ar fi, spre exemplu,
securitatea propriilor cetăţeni sau controlul asupra liniilor de comunicaţie şi asupra resurselor de
materie primă, sunt ameninţate de o terţă parte, conflictul cu această parte este iminent, în cazul în
care diplomaţia nu a reuşit să rezolve problema.
Lucrurile sunt încă mai evidente astăzi. Conducerea republicană a Statelor Unite ale
Americii consideră că ne aflăm într-un al patrulea război mondial (cel de-al treilea fiind, desigur,
Războiul Rece), în care faze cum ar fi Afganistanul, Filipinele sau Irakul nu reprezintă decât
campanii sau chiar bătălii în interiorul unui conflict ce opune Americii terorismul islamului
fundamentalist. În momentul de faţă, ne aflăm doar în toiul unei conflagraţii începute oficial la 11
septembrie 2001 şi anunţată încă de atentatele asupra ambasadei americane din Kenya în 1998 şi
asupra navei USS Cole în toamna anului 2000.
Diplomaţia a eşuat în cazul Irakului, atât datorită unei strategii slabe concepute de Casa
Albă, şi încă şi mai slab urmată de Departamentul de Stat, cât şi datorită dorinţei vechi de decenii
a gaulliştilor francezi de a ridica pe cheltuiala guvernului de la Berlin o Franco-Germanie, cam
autocrată în interiorul Uniunii Europene, la rang de putere mondială. 3

3
xa.yimg.com

5
 Scopurile politicilor americane în Golf erau clare: înlăturarea unui regim în atâtea rânduri
agresiv cu vecinii săi, cunoscut pentru legăturile sale cu terorismul fundamentalist şi pentru
programele sale de dezvoltare a armelor de distrugere în masă. Ocuparea Irakului urma să
reprezinte un uriaş factor descurajant pentru celelalte regimuri suspectate de legături cu terorismul
(în special Libia, Siria şi Iranul, dar chiar şi Arabia Saudită), să ofere forţelor armate americane un
veritabil portavion nescufundabil în centrul Orientului şi să asigure controlul asupra petrolului din
Golf şi a transportului acestuia spre centrele occidentale.
Puţini specialişti în relaţiile internaţionale se mai îndoiau de hotărârea conducerii
americane de a iniţia un război împotriva Irakului după cuvântarea extrem de dură a preşedintelui
George W. Bush din 12 septembrie 2002 din plenul Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor
Unite. În acest discurs, şeful guvernului american anunţa intenţia de a interveni militar contra
regimului de la Bagdad pentru a distruge definitiv potenţialul acestei ţări de a ameninţa Occidentul
sau pe proprii săi vecini cu folosirea unor arme de distrugere în masă. Problemele care urmau să
se pună din perspectiva planificatorilor militari după acest moment urmau să fie legate mai ales de
modificarea planurilor de atac, de mobilizarea forţelor, de transportul lor în teatrul de operaţiuni şi
de purtare efectivă a conflictului.
Războiul din Irak a fost hotârat deja imediat după 11 septembrie 2001, când președintele
Bush anunța „o campanie îndelungată”, anunț care a fost urmat de modificarea doctrinei militare
a SUA prin recursul la „războiul preventive” și de refuzul de a recunoaște Curtea Penală
Internațională de la Haga. Dacă însă, ne întoarcem și mai mult în timp, la 11 septembrie 1990,
când președintele George Bush Sr. anunța o „nouă ordine mondială”. Din motive necunoscute,
războiul care a urmat în 1991 împotriva Irakului nu a fost dus până la capăt. Poate că a trebuit să
vină lovitura de la 11 septembrie 2001 pentru ca populația Americii și a restului lumii să fie
convinsă de “legitimitatea” acestei campanii. Miza acestui razboi nu cred că este nici
“dezarmarea” Irakului, deoarece există alte țări cu arme mult mai periculoase, și constatate în mod
real, nici „nerespectarea rezoluțiilor ONU”, pentru a subestima autoritatea organizației, ci tocmai
„noua ordine mondială”
Una dintre aceste probleme a fost legată de contribuţiile pe care alte state le-ar putea aduce
direct acestei campanii militare. Cel mai apropiat aliat american, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord, s-a vădit a fi şi singura putere mondială care şi-a oferit forţele armate pentru
operaţiunea “Libertatea Irakului”. La patruzeci de ani după ce s-a retras din vechiul emirat al
Kuweitului, Marea Britanie revine în Golf, unde interesele sale economice şi politice sunt evidente,
considerând că, pentru salvgardarea acestora, cheltuirea mai multor miliarde de lire şi trimiterea
în luptă a mai bine de un sfert din forţele sale armate nu reprezintă un efort prea mare. Puţini ar
mai contesta astăzi faptul că Marea Britanie este cea de-a doua putere militară a lumii după
capacitatea de a proiecta forţa la distanţă. Într-adevăr, pentru un stat cu un buget al apărării de
aproape opt ori mai mic decât cel american, însumând doar 40 de miliarde de dolari, performanţele
britanice sunt impresionante. Efortul uman şi material al Angliei a reprezentat mai bine de 20 de
procente din cel al coaliţiei.
Războiul din Irak a avut opt obiective precise, a declarat secretarul american al apărarii,
Donald Rumsfeld, în timpul unei conferințe de presă:
1. Răsturnarea regimului lui Saddam Hussein prin lovirea acestuia cu forță, amploare și pe o
scară care să arate clar irakienilor că liderul de la Bagdad și regimul său sunt de domeniul
trecutului;
2. Identificarea, izolarea și, în cele din urmă, eliminarea din Irak a armelor de distrugere în
masă;

6
 3. Căutarea și capturarea teroriștilor care s-au refugiat în Irak;
4. Strângerea tuturor informațiilor referitoare la rețelele teroriste din Irak și din regiune;
5. Colectarea de informații referitoare la rețelele internaționale de trafic de arme de distrugere
în masă;
6. Ridicarea sancțiunilor impuse Irakului și acordarea imediată a unui ajutor umanitar,
furnizarea de alimente și medicamente persoanelor strămutate și celor care au nevoie;
7. Asigurarea securității câmpurilor petroliere, care aparțin poporului irakian și de care acesta
are nevoie pentru a-și dezvolta țara după zeci de ani în care a fost neglijată de regimul
irakian;
8. Ajutarea poporului irakian în vederea creării condițiilor necesare unei tranziții rapide spre
un guvern reprezentativ, care să nu constituie o amenințare pentru statele vecine și să fie
hotărât să asigure integritatea teritorială a Irakului.4

Capitolul 4. Conceptia intrebuintarii fortelor armate

4.1. Scopul intrebuintarii fortelor

Acum 15 ani, noul concept strategic al NATO, aprobat la Roma, a considerat

terorismul internaţional ca un simplu risc. Unde sunt zăpezile de altădată? Astăzi, terorismul este
perceput ca ameninţarea cea mai gravă. Începând cu 11 septembrie 2001, se vorbeşte de
terorismul global, care reprezintă a treia etapă în istoria terorismului,
etapele precedente fiind terorismul naţional şi, începând cu anii ‘70 ai secolului al XX-
lea, terorismul internaţional.
Întreaga lume repetă fraza că atentatele din 11 septembrie 2001 au schimbat totul. Este
adevărat, dar nu trebuie uitat că, chiar după această dată
magică, există, de asemenea, o continuitate incontestabilă. Ea priveşte substanţa
terorismului ca o strategie indirectă ce implică 4 actori principali1.
Primul actor se numeşte expeditor al mesajului
(transmitter, în engleză). Data de 11 septembrie 2001, din nou, ne-a confirmat că doar el şi
nimeni altul decide când, în ce loc, cum şi pe cine va lovi. Al doilea actor este ţinta (target), adică
populaţia şi, prin intermediul său, autorităţile oraşului sau statului lovit, ce se află de fiecare
dată în rol pasiv. Lui nu-i rămâne decât să reflecteze asupra
conţinutului mesajului, care reprezintă al treilea
actor, şi să pregătească răspunsul (feedback), ce
va deveni ultimul, al patrulea actor. De aceea, terorismul este considerat ca o strategie indirectă
– nu este vorba niciodată de o linie directă, ci de un triunghi după atacuri şi de un pătrat după
răspuns. Morţii, răniţii, marile distrugeri materiale joacă întotdeauna rolul mijloacelor de
presiune utilizate pentru a influenţa reflecţia şi deciziile celor care hotărăsc caracterul
răspunsului.
După atentatele şocante, viitorul securităţii internaţionale la nivel global depindea de
reacţia administraţiei G.W. Bush. Din păcate, preşedintele şi anturajul său au comis trei mari
greşeli. În primul rând, ei au ignorat de la început caracteristica fundamentală a terorismului,
interpretând atacurile din 11 septembrie ca acte de război, adică drept acte ale unei strategii
directe. Astăzi, nu ne rămâne decât să ghicim dacă rădăcinile acestei interpretări

4
http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/

7
eronate constau în ignoranţă sau într-o viziune simplistă a lumii contemporane. Totuşi,
această incertitudine nu schimbă cu nimic faptul că primul pilon al răspunsului la atacurile din 11
septembrie 2001 a fost greşit conturat şi construit.
În al doilea rând, întreaga administraţie a lui
G.W. Bush a trecut sub tăcere cele două părţi ale mesajului actelor reţelei Al-
Qaida. Adică protestul împotriva susţinerii pe termen lung de
care beneficiau regimurile apostate şi despotice
din Arabia Saudită, din Egipt şi din Pakistan.
În acelaşi timp, era vorba de un strigăt disperat
împotriva angajamentului unilateral al SUA în conflictul israelo-
palestinian. Desigur, se poate pune întrebarea cine a dat mandat organizaţiei Al-Qaida să
acţioneze în numele unui miliard de musulmani care se simţeau ultragiaţi şi umiliţi de
politica SUA. Totuşi, această îndoială, oricât de legitimă ar fi, nu autorizează pe nimeni să
ascundă adevăratul conţinut al mesajului atacurilor teroriste cele mai sângeroase din istorie.
Astăzi, se poate pune întrebarea cât timp va lua clasei politice din SUA
să înţeleagă că atacurile din 11 septembrie 2001 erau atât o formă de
protest împotriva „modelului de globalizare a
învingătorilor”, care aprofundează diferenţele între state ca şi în sânul statelor, cum scria
Stanley Hofman, analizând trei dimensiuni ale globalizării după încheierea Războiului Rece. În
dimensiunea economică, există mult mai puţini câştigători din emisfera nordică decât cei care pierd
în emisfera sudică şi, mai ales, din lumea islamică. Primii
impun celorlalţi organizarea lor politică, adică
democraţia liberală, şi, în plus, îi galvanizează, de asemenea, în domeniul cultural – mai ales
prin americanizarea vieţii cotidiene.
A treia greşeală fatală a administraţiei Bush rezultă din cele două erori precedente şi se
manifestă prin declararea războiului global
împotriva terorismului (Global War on Terror-
GWT, declarat de GWB – ce hazard la nivel de
acronime!). Faţă în faţă cu strategia indirectă, Washingtonul a mizat pe răspunsul direct, în
plus pur militar. Până în zilele noastre, punerea în operă a acestei serii avea două prezentări, ambele
având două lucruri în comun. Prima caracteristică se
manifestă prin accentul enorm pus pe aspectele nonmateriale ce sensibilizează populaţia civilă
şi mobilizează susţinerea întregii naţiuni. Cine ar refuza, într-o atmosferă emoţională, o
operaţiune pentru libertate, chiar în ţări îndepărtate? A doua caracteristică comună se evidenţiază
prin accentul ce a fost pus pe caracterul internaţional al fiecărei operaţiuni, pentru a putea să le
prezinte ca acţiuni ale „comunităţii internaţionale”. Cu excepţia acestora, există numeroase
diferenţe importante.
În plus, operaţiunea Iraqi Freedom avea consecinţe nefaste pentru relaţia
transatlantică şi, mai ales, pentru UE. În ceea ce priveşte NATO,
este evident că ea a fost marginalizată, dacă
nu ignorată, şi ea „va rămâne slăbită de voinţa americană de a nu se servi de ea decât atunci
când lectura geopolitică făcută la Casa Albă va impune alte atitudini diplomatico-strategice”. Este
vorba de o apropiere ce poate avea grave consecinţe pentru funcţionarea Alianţei Nord-
Atlantice în viitorul previzibil. Lectura Washingtonului a fost împărtăşită de Spania, Marea
Britanie şi Polonia. Numitorul lor comun nu era deloc orientarea politică, ci voinţa de a câştiga
favoarea SUA. În primele două ţări, decizia de a participa la invazia

8
militară a fost adoptată în ciuda refuzului masiv
şi spontan al populaţiei, precum şi a celor mai mari demonstraţii de la sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial. Marea Britanie a trimis în Irak 11.000 de soldaţi din Brigada 1
Mecanizată, cu o mare susţinere logistică şi cu sistemele de arme
moderne, ca avioanele Tornado, C-17, Hercules până la Nimrod şi elicoptere Puma, Chinook,
Lynx şi Gazelle. În cazul Spaniei, era vorba de 3.200 de soldaţi din Brigada cea mai modernă, care
ulterior era lărgită de soldaţi din Honduras, Nicaragua şi Republica Dominicană. În schimb, ţările
ale căror lideri politici au avut curajul să se opună intervenţiei militare, justificată prin pretexte
nedemonstrate, s- au văzut numite/calificate „banda celor patru”. Nu e de mirare că, astfel,
comportamentul administraţiei GWB vizavi de apropieri diferite de problema
irakiană a inspirat o lectură foarte neliniştitoare,
după care „SUA favorizează o acţiune directă
asupra dosarelor fierbinţi….în timp ce o parte a
nucleului fondatorilor Uniunii Europene dorea
o înţelegere mondială între marile ţări, poluri de
putere, pentru a avea în vedere în mod colectiv marile provocări ale planetei”.
4.2. Prepozitionarea fortelor

Fortele armate ale SUA numarand aproximativ 150000 soldati au fost stationati in Kuweit
impreuna cu un numar impresionant de avioane, elicoptere, nave, tancuri si alte tipuri de tehnica de
lupta
Fortele Irakiene. In nord, in apropiere de Mossul si Kirkuk,a existat o forta multidivizionala
sau unitati ale armatei regulare,intarite de trupe ale Garzii Republicane; pe autostrazile Mossul-
Bagdad si Kirkuk-Bagdad,in pozitii de blocare; in regiunea Bagdadului unde s-au aflat Garzile
Speciale Republicane fiind suplimentate cu unitati ale Garzii Republicane; in regiunea sudica doua
divizii ale Garzii Rpublicane si o divizie de infanterie a armatei regulare.

4.3. Manevra pentru relizarea dispozitivului operational

Operaţiunea “Iraqi Freedom”, a început în noaptea de 19 martie, la puţine ore de la

expirarea ultimatumului dat de Bush lui Saddam Hussein. Acesta avea să fie un nou tip de război
ultra-performant, folosind un număr minim de soldaţi şi o abordare la sol limitată, dar incisivă,
spre deosebire de caracterul amplu al Războiului din Golf. în nopţile următoare, Bagdadul a fost
lovit în repetate rânduri de atacuri cu rachete de croazieră şi lovituri aeriene date de bombardiere
B-l, B-2 şi B-52, îndreptate spre cartierele generale şi centrele de comandă operativă. Niciun aparat
de zbor irakian nu s-a ridicat de la sol.
În noaptea dintre 22-23 martie 2003, aero¬navele aliate au aterizat în nordul Irakului,
adu¬când oameni şi provizii în zona controlată de kurzi şi deschizând un front de nord, nu numai
împotriva Armatei Irakiene, ci şi împotriva Ansar al-lslam, un grup militar islamic având tabere
de antrenament la Kalak, pe graniţa iraniană.
Între timp, o armată terestră de 100.000 de oameni a coaliţiei a intrat în Irak din Kuweit pe
trei direcţii, pentru a străbate cei 482 kilometri până la Bagdad. în vestul mult mai puţin popu¬lat,
Divizia 3 Infanterie a înregistrat cel mai rapid progres, în vreme ce în centru, Corpul Expediţionar
al Infanteriei Marine s-a îndreptat spre nord prin Nasiriya şi mai departe spre Najaf şi Karbala, iar
în partea estică afrontului, britanicii au avut dificila sarcină de a asigura portul Umm Qasr şi al

9
doilea oraş ca dimensiune al Irakului, Basra, cu o populaţie de o jumătate de milion locuitori, în
cea mai mare parte şiită.
Brigada a 7-a de blindate britanică a acoperit 112 km de la graniţa irakiano-kuweitiană şi
pâ¬nă la periferiile Basrei în mai puţin de o zi. Aştep¬tatele revolte în rândul populaţiei şiite n-au
avut loc însă, graţie amintirilor rebeliunii nereuşite şi sângeroase din 1991. Atâta vreme cât
activiştii Partidului Baas şi „fedainii” (voluntari din trupe¬le neregulate deseori îmbrăcaţi în civil,
care ata-cau din vehicule civile, folosind mitraliere şi gre¬nade) rămâneau blocaţi în oraş, şiiţii nu
aveau să se răscoale.
La Basra, britanicii au început să-şi infiltreze încet propriile unităţi specializate în şi afară
din oraş, apoi să poarte mari raiduri rapide şi, în aprilie, populaţia locala ajuta deja la depistarea
inamicilor rămaşi, intre timp, Aliaţii au pus mâna prin coup de main pe terenurile petroliere şi
rafinăriile-cheie de la nord de Basra. Forţele Specia¬le americane au asigurat aerodromurile din
ves¬tul Irakului şi, în noaptea lui 26 martie, 1.000 de membri ai Brigăzii Aeropurtate 173 s-au
paraşu¬tat în nordul Irakului pentru a lucra în conjunc¬tură cu forţele kurde slab înarmate
împotriva centrului petrolier-cheie de la Moşul.
0 cruntă furtună de nisip din 25-26 martie, problemele de logistică şi aşa-numiţii „fedaini
ai lui Saddam” au întârziat înaintarea spre nord.
Apoi forţele americane au intrat în „pauză operativă”. Saddam, între timp, şi-a repoziţionat
:ele şase divizii de elită ale Gărzii Republicane in jurul Bagdadului, pentru a apăra capitala. Pe
când diviziile din Bagdad şl Medina treceau în noile poziţii la sud de oraş, un atac aerian al coaliţiei
Ie-a distrus aproape tot echipamentul.
Pe 3 aprilie, forţele americane au ajuns la pe¬riferia Bagdadului şi au asigurat aeroportul
inter-naţional. Până pe 5 aprilie, Bagdadul s-a aflat de fapt sub efectul unei blocade laxe, cu Divizia
3 Infanterie (DI3) apropiindu-se dinspre sud-vest, infanteriştii marini dinspre sud-estşi o brigadă a
Diviziei 101 Aeropurtate venind dinspre nordPe 7 aprilie, un purtător de cuvânt al coaliţiei a
anunţat că Irakul mai avea numai 19 tancuri şi 40 de piese de artilerie. Forţele de coaliţie aveau în
jur de 7.000 de irakieni ca prizonieri de război. Cercul din jurul capitalei se închisese.
4.4. Desfasurarea confruntarii armate

La ora 05:34, ora Bagdadului, forte apartinand Statelor Unite ale Americii si Marii Britanii,
compuse din unitati rachete de croaziera si avioane de atac conduse de doua F-l 17 din Escadrila
8 si de alte mijloace aeriene, au declansat operatiile militare aeriene impotriva Irakului, operatii
destinate sa dezarmeze Irakul de armele de nimicire in masa si sa inlature regimul de la putere.In
zilele care au precedat ziua de 19 martie si pe toata durata acesteia, fortele SUA si ale Coalitiei s-
au prepozitionat mai aproape de granita dintre Kuweit si Irak. Printre altele, si-a concentrat fortele
la granita si Divizia 3 Infanterie. Forta expeditionara Marina I a SUA si puscasii marini britanici
se pregateau si atace,apropiindu-se pe vehicule de Basra. Putin inaintea loviturilor initiale asupra
Bagdadului, Fortele Speciale americane si britanice au actionat pe teritoriul Irakului pentru a lua
contactul cu fortele oponente, a culege informatii despre tinte potentiale si despre anumite
obiective, precum lansatoare de rachete sol-sol, deplasari ale conducatorilor cheie si despre
campurile de petrol.

4.5. Dispozitivul strategic

Batalionul de Infanterie al Corpului Marin american a inceput sa execute foc de baraj

asupra unor locatii irakiene, iar, dupa caderea intunericului, Divizia I Marina a inceput sa patrunda

10
in Irak. Dupa patrunderea pe teritoriul irakian, Divizia I Marina a declansat un atac concentrat
asupra Dealului Safwan, situat in apropierea granitei sudice a Irakului. In timp ce aceasta
confruntare era in desfasurare, pozitii de tancuri irakiene erau atacate in partea de vest, in
apropierea campurilor petroliere din Ramallah. In a doua jumatate a zilei de 20 Martie, infanteria
marina americana si britanica a cucerit portul Umm Qasr, situat la aproximativ 50 de kilometri sud
Basra. Orasul este situat la varsarea raului Tigru in ocean, fiind un port major si un important punct
de acces catre Golful Persic. Dupa ce orasul a fost eliberat, pe aeroportul acestuia au fost aduse
intariri, provizii si echipamente militare suplimentare.
Divizia 1 Infanterie Marina (Marea Britanie) a lovit Divizia 51 Mecanizata (Irak)
producandu-i pierderi insemnate in spatele dispozitivului;
-In timp ce infanteristii marini americani patrundeau in Irak, echipa SEAL si infanteristi
marini britanici executau raiduri aeriene, cu elicoptere, asupra a doua terminale de petrol (Kaabot
and Mabot) situate fn Golful Persic. Simultan, alte forte SEAL si britanice, sprijinite de aeronave
AC-130 si A-10, au captuiat o serie de facilitati petroliere din Peninsula Al Faw;
-Forte Speciale au lovit, de asemenea, facilitati de comanda si control care aveau legatura
cu arme de distrugere in masa.
Divizia 3 Infanterie s-a indreptat, fara a intampina rezistenta serioasa, catre NV. Forta
Expeditionara Marina 1 (Marea Britanie) se gasea la periferia orasului Basra asigurand protectia
campurilor petroliere din apropiere.
Divizia I Marina (US) si Brigada 7 Blindata (Marea Britanie) au angajat lupta cu Divizia
51 Mecanizata, in afara localitatii Basra. Lupta a durat cateva ore. In seara zilei de vineri Divizia
51 Mecanizata (Irak) capitulase, marcand prima capitulare a unui comandant de divizie irakiana si
a loctiitorului acestuia. Cei aproximativ 8.000 de militari au fost luati prizonieri de razboi.
Elemente din Batalionul 1 Tancuri si Batalionul din Brigada 7 Infanterie Marina au atacat, iar
ulterior au cucerit orassul Safwan. Alti infanteristi marini au reusit sa cucereasca o parte din
campurile petrolifere de la Rumaylah.
Campania aeriana a Operatiei Iraqi Freedom a fost declansata putin inainte de ora locala
09:00, cand sute de aeronave ale Coalitiei si rachete de croaziera s-au indreptat catre obiective
militare si locuri de dispunere a conducerii regimului Saddam din Bagdad si din alte orase. Pentru
prima data, a fost folosita numai munifie ghidata, de precizie, intr-un efort de a minimiza
distrugerile colaterale. Au fost atacate facilitati, structuri si cladiri ale sistemuiui de comanda si
control irakian, chiar si din nordul Irakului: Kirkuk, Mosul si Tikrit. Aeronavele au decolat de la
distante mari: Baza Aeriana Whiterman, Oceanul Indian. Marea Britanie, precum si din 30 de
locatii de pe intreg cuprinsul zonei de responsabilitate a Comandamentului Central si de pe 5
portavioane. Aeronavele B-2 au zburat cele mai lungi misiuni, acestea durand aproximativ 34 de
ore dus-intors.
Pe timpul noptii ce a precedat operatia militara de dezarmare a Irakului, trei nave maritime
si 2 submarine britanice care faceau parte din Componenta Maritima a fortelor Coalifiei au lansat
rachete de atac terestru Tomahawk. Unitati ale fortelor speciale ale SUA au fost dislocate in zona
localitatii Halabjah in scopul consolidarii unui dispozitiv existent, in vederea deschiderii noi zone
de operatii in nordul Irakului.
In confruntarile cu fortele aliate, armata irakiana a lansat 5 rachete asupra obiective ale
fortelor aliate; trei dintre acestea au fost interceptate si distruse de rachete americane tip Patriot.
Simultan cu bombardamentele aeriene (aproximativ 1.400 de zboruri), executate de aeronave
provenind de pe portavioane sau din bazele aeriene din Arabia Saudita si Kuweit, trupele terestre
americane si britanice au declansat actiuni de lupta pe axa strategica Basra-Bagdad, cu mai multe

11
unitati de tancuri si infanterie. In jurul pranzului, mari unitati ale coalitiei se gaseau la aproximativ
90 de kilometri de Bagdad. Au avut loc confruntari intre trupele Coalitiei si fortele irakiene din
localitatile Basra, Karbala si Nasiriyah. Coalitia a fortat fluviul Eufrat, in zona localitatii Nasiriyah.
Loviturile aeriene si cele cu rachete, executate de Coalitie, au vizat obiective militare de pe intreg
teritoriul Irakului, cu precadere din Mosul, Irbil, Kirkuk si Bagdad.
Armata irakiana a lansat o racheta impotriva utilitatilor logistice ale coalitiei din Kuweit.
Racheta a fost interceptata si distrusa cu rachete Patriot PAC-3. Baza de lansare a fost, apoi,
distrusa de un avion A-10.
Au continuat luptele pentru orasul Najaf, incercuit cu doua zile inainte, estimandu-se ca
fortele care opuneau rezistenta erau de valoare 2-3 brigazi si forte paramilitare. In nordul Irakului
armata irakiana se retrage din zona Bani Maqan, situata in apropiere de Kirkuk. Fortele kurde
ocupa pozitiile parasite de armata uakiana, fara a angaja lupta cu aceasta.
Fortele aeriene ale Coalitiei au executat peste 1.500 de zboruri. Elicopterele Apache, din Divizia
101 Aeropurtata, au sprijin operatiile in adancime impotriva Diviziei Medina a Garzii
Republicane.
Fortele speciale au executat raiduri si lovituri aeriene in vecinatate localitatilor As
Samawah si Ar Rubah. Subunitati de rangeri au executat raiduri asupra diverselor obiective
militare din vestul Irakului.
Fortele Coalitiei din sudul Irakului au capturat rafinaria de la Basra, unul dintre cele trei
mari complexe de rafinare a petrolului din Irak.
Marea majoritate a Diviziei 3 Infanterie s-a concentrat intre Najaf si Karbala, dupa o
inaintare in mare viteza prin desert dinspre Kuweit, pregatindu-se sa angajeze lupta cu Divizia
Mediana, Garda Republicana de elita a lui Saddam Hussein.
Fortele militare americane au ajuns la aproximativ 50 Km de periferia Bagdadului,
inaintand din doua directii, dinspre sud-vest si sud-est. Este cucerit un pod strategic peste fluviul
Tigru si distrusa o divizie a Garzii Republicane.
Pe principalele directii de ofensiva ale aliatilor are loc o consolidare a dispozitivelor
coalitiei pe teritoriile controlate; americanii sunt pe punctul de a finaliza lucrurile la o baza aeriana
in zona localitatii Jalibah din vestul Irakului.
In urma unor demersuri si contacte diplomatice intense, conducerea Turciei renunta la
pozifia inflexibila adoptata inainte de declansarea acfiunilor militare si accepta survolarea spafiului
aerian de avioanele coalitiei, acordarea de sprijin logistic pentru trupele coalitiei din nordul
Irakului, folosirea bazelor aeriene NATO de pe teritoriul Turciei pentru actiunile militare din Irak,
aterizari de urgenta si transporturi de raniti pe teritoriul sau.
Fortele coalitiei au actionat asupra Bagdadului din doua directii, dinspre sud-est si sud-
vest, in cadrul unei operatii ofensive de amploare pentru incercuirea si izolarea acestuia.
Trupele americane au efectuat raiduri succesive in capitala, cu blindate, sustinute intens din aer
de catre elicoptere de atac. Ripostele irakiene au fost sporadice, ceea ce a aratat ca armata irakiana
nu avea un dispozitiv pentru apararea capitalei, structurat, la cum se presupunea. In cursul zilei de
09 aprilie, shiitii din estul Bagdadului au iesit in intampinarea trupelor americane facand gesturi
amicale din maini, scandand lozinci impotriva regimului Saddam si cuvinte de salut si multumire
la adresa militarilor Coalitiei. Ripostele ulterioare, dezorganizate, ale fortelor irakiene, au fost un
indiciu al neutralizarii sistemului lor central de conducere. Conducerea politica de la Washington
a anuntat oficial cucerirea Bagdadului si luplul ca ‘luptele continua’. Controlul asupra centrului si
unei parti din periferiile capitalei a constituit un factor decisiv in desfasurarea razboiului.Trupele
americane controlau o mare parte a orasului Bagdad. Conducerea irakiana centrala, politica si

12
militara, a fost neutralizate. Saddam Hussein si demnitarii irakieni ai regimuiui disparusera inca
din cursul zilei de 08 aprilie. In cea de-a douazeci si sasea zi a operatiilor, militari din Corpul
Expeditionar Marin I (US) a cucerit orasul Tikrit, aducand ultimul bastion al regimului Saddam
Hussein sub controlul Coalitiei. Tikritul si orasul Auja, situat in apropierea acestuia, orasul natal
al lui Saddam Hussein, fusesera puternic fortificate si aparate de aproximativ 2.500 de luptatori
regulati si paramilitari. Marea majoritate a campurilor de si facilitatilor petroliere se aflau sub
controlul Coalitiei.
Autoritatile americane au facut cunoscut faptul ca infrangerea rezistentei fortelor irakiene
razlete din Tikrit poate fi considerat momentul incheierii razboiului din Irak.

Invazia Irakului din 2003

Conflictul: Războiul din Irak
Data: 20 martie 2003-1 mai 2003
Loc: Irak
Deznodământ: Victoria forţelor Coaliţiei
Combatanţi
Trupele Coaliţiei:S.U.A.,Marea
Britanie,Australia,Polonia,Danemarca,rebelii Irak
kurzi din N Irakului
Comandanţi
George Bush,Tommy Franks(S.U.A.);Tony
Saddam Hussein,Qusay Hussein
Blair,Mike Jackson(Marea Britanie)
Efective
300.000 375.000
Pierderi
140 americani,33 britanici,17 kurzi ucişi în
30.000 soldaţi morţi,~7.300 civili irakieni ucişi5
acţiune

4.6. Consecintele politico-militare ale conflictului

Care sunt lecţiile pentru viitor? Prima dintre ele ne spune că ţările europene, susţinând
SUA în operaţiile lor fără mandatul Consiliului de Securitate al ONU, vor avea de înfruntat un
mare risc la două niveluri. Mai întâi, este vorba de riscuri militare, adică împotmolirea într-
un război asimetric, în care mulţi soldaţi vor fi ucişi. Consecinţele împotmolirii pot să se
manifeste în trei etape. În prima, este vorba de pierderi directe, în personal şi materiale, în capcane
şi alte modus operandi ale războaielor asimetrice – un avertisment foarte grav rezultă din faptul că
90 la sută din sunniţi aprobă atacurile împotriva soldaţilor americani. În a doua
etapă, are loc deziluzionarea şi demoralizarea trupelor pe un teatru îndepărtat. Şi în a treia
etapă, are loc discreditarea armatei, a doctrinei sale şi
a moralului său, care poate să se producă şi să provoace un sindrom pe termen lung.

5
http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/

13
 Dar mult mai grav este riscul politic, care se
poate manifesta în două etape. În prima, există
riscul de a deveni, în regiunea unei operaţii fără
mandat al ONU, o naţiune contestată, dacă nu detestată. Mult mai gravă este etapa a doua, în
care o ţară care participă la o ocupaţie militară destinată să impună un nou regim politic, a cărui
instalare nu corespunde decât foarte puţin aspiraţiilor populaţiei locale, este pedepsită prin atacuri
teroriste perpetue asupra populaţiei inocente din ţările ai căror lideri politici au luat decizia
participării la operaţiunile din cadrul „coaliţiei de voinţă” . La acest nivel, atentatele comise
la Madrid şi Londra ar trebui să fie înţelese ca aduceri aminte enorm de grave.
Desigur, nu trebuie uitat riscul de deteriorare a relaţiilor transatlantice. Diferenţele în
perceperea terorismului global ar putea slăbi legătura transatlantică. Hall Gardner de la American
University of Paris are dreptate când ne avertizează că, dacă SUA vor continua să supraestimeze
rolul operaţiilor militare în detrimentul diplomaţiei, adică “hard strategy” în detrimentul “soft
strategy”, am putea deveni martorii unui şoc al democraţiilor.
Spre deosebire de „şocul civilizaţiilor” al lui
Huntington, ar fi vorba de un şoc în interiorul civilizaţiei celei mai bogate, mai dezvoltate şi
mai democratice. Chiar dacă continuă să împărtăşească aceleaşi valori, ea ar putea ajunge la o
cotitură la care nu ar mai fi capabilă să-şi coordoneze strategiile de securitate în sânul aceleiaşi
civilizaţii. La nivelul conceptelor strategice, acest şoc intracivilizaţie
ar putea să îmbrace forma insistenţei asupra
principiilor ce sunt ancorate în două documente
doctrinare diferite. Adică Strategia Naţională de Securitate şi Strategia Naţională pentru
Victoria în Irak – ambele mizând întotdeauna pe mijloacele militare. Şi de cealaltă parte, există
determinarea majorităţii membrilor UE de a pune în practică faimoasa Strategie Europeană de
Securitate, ce se orientează spre apropieri politice şi nu utilizează
niciodată expresia războiului global împotriva terorismului.
Alături de lecţiile negative şi neliniştitoare, există, de asemenea, lecţiile pozitive ce se
manifestă în trei domenii. Mai întâi, dreptul internaţional – Alex Conte are pe deplin dreptate
când spune că, după experienţa irakiană, trebuie ca fiecare
operaţiune să fie autorizată „să folosească toate mijloacele necesare”. Pentru a-l obţine, trebuie
să prezinte probe clare şi irefutabile. Aceasta ar trebui să fie inspiraţia cea mai importantă nu doar
pentru clasa politică din SUA, ci, de asemenea, pentru
toţi cei care rămân, ca, de exemplu, Michael Mandelbaum, convinşi că America de Nord poate
să continue să funcţioneze ca un guvern mondial.
În domeniul politic, efectul cataclismului războiului din Irak ne indică diferenţe
profunde şi pe termen lung între SUA şi Europa continentală
în domeniul structurilor de atitudini, vizavi de folosirea forţei armate fără mandatul ONU. Cum
este vorba de structuri ce formează contururile dezbaterilor din diferite ţări şi creează cadrul
pentru articularea tuturor strategiilor lor guvernamentale,
ele trebuind să fie luate în consideraţie nu doar
în Europa, ci, mai întâi, de cealaltă parte a Atlanticului. Dacă orice preşedinte al SUA
poate încerca să pună în practică o politică unilaterală contând pe suportul „vulturilor” şi al
pragmaticilor în ţara sa, va fi decepţionat când va descoperi că în Europa continentală aceste două
grupuri sunt mult mai puţin influente în detrimentul „porumbeilor”. Aceasta nu vrea să spună că
există o discrepanţă („gap”) insurmontabilă în sânul NATO, nici că
americanii şi europenii au devenit mai degrabă concurenţi decât parteneri. Dimpotrivă, aceasta

14
ne poate indica că, dacă se doreşte ca parteneriatul
transatlantic să nu fie zdruncinat, trebuie să respecte înclinaţia dominantă şi pe termen lung
a opiniei publice europene (mai ales cea din Franţa şi din Germania) spre apropiere, după care
războiul european trebuie să fie ultimul scenariu în strategia împotriva terorismului.
În domeniul militar, împotmolirea din Irak, ca rezultat pur negativ, a inspirat numeroşi
autori la o reflecţie critică. Roger Cohen scrie despre
necesitatea de a schimba doctrina şi metodele
acţiunii în operaţiile din străinătate. Andrew Krepinevich de la
George Mason University (autorul cărţii The Army and Vietnam) a încercat
să treacă de la negativ la pozitiv. După el, în
operaţiunile de acest tip, trebuie uitată doctrina
„Search and destroy” (găseşte şi ucide inamicul
imediat), pentru a o înlocui cu strategia numită „oil – spot strategy”, care se orientează spre
ţinte pozitive, adică spre lărgirea zonelor controlate de
soldaţii americani, care se dăruiesc trup şi suflet ameliorării vieţii cotidiene a populaţiei locale,
adică securităţii în oraşe, aprovizionării cu electricitate, cu apă potabilă, cu produse alimentare etc.
În analizele teoretice, vedem o varietate de apropieri şi concluzii ce nu depind deloc de naţio-
nalitatea autorilor. În ceea ce priveşte SUA, există
o şcoală neoconservatoare care aprobă războiul împotriva terorismului, care chiar l-a
propovăduit. Ramura sa „dură” se prezintă sub eticheta „globa- lismului democratic” şi pleacă de
la teza necesi- tăţii „remoralizării politicii externe a SUA”. Ea sugerează că nu sunt decât două
soluţii posibile: căderea forţei SUA, înflorirea haosului global şi un secol al XXI–lea plin de
pericole, pe de o parte, sau întoarcerea la concepţia reaganiană a forţei ameri- cane şi a leadership-
ului său, pe de altă parte” .
În acelaşi timp, există un alt curent, ce se nu- meşte „realism democratic”, după care
apropierea precedentă costă prea scump, ceea ce necesită o va- riantă de susţinere a democraţiei
peste tot în lume, dar angajamentul personal şi investiţiile financiare
nu ar trebui să fie realizate decât în regiunile cu importanţă strategică în cadrul larg al luptei
împo- triva unui inamic existenţial ce reprezintă un peri- col mortal pentru libertatea umană. Dar
chiar în SUA, există critici ce provin din tabăra realiştilor. Stephen M. Walt subliniază că politica
SUA este percepută în lumea arabă ca nedreaptă şi provoacă refuzul şi rezistenţa. După el,
terorismul nu semnifică negarea valorilor americane, ci a metodelor de punere a lor în practică. El
avertizează că, „chiar cele mai bune intenţii ale SUA pot fi vătămătoare aliaţilor lor… ca, de
exemplu, în Spania sau Marea Britanie”.
Mult mai critic este Francis Fukuyama, în trecutul recent o figură emblematică a
curentului neoconservator. După el, politica lui GWB reprezintă un amestec al
realismului exagerat (administraţia a ales soluţia „state to state”, adică
un atac armat împotriva unui stat predestinat) şi al idealismului exagerat (determinarea
neoconservatorilor de a schimba lumea cu imaginea lor). Şi autorul, cunoscut în lume,
concluzionează prin constatarea următoare: „Noi suntem urâţi nu
pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce facem– pentru indiferenţa noastră vizavi de
palestinieni, pentru susţinerea de către noi a dictatorilor şi, mai recent, pentru o cupaţia din Irak”.
În ceea ce priveşte Europa, trebuie amintiţi,
alături de Pascal Boniface, doi alţi teoreticieni importanţi. Englezul Lawrence Freedman scrie
clar că „războiul împotriva terorismului semnifică un decalaj al războaielor necesare spre
războaiele declanşate voluntar. Se luptă împotriva unei ameninţări care este condusă

15
împotriva intereselor noastre secundare, nu primare. Nu este vorba de
lupta pentru supravieţuire. Şi după germanul Ulrich Beck, războiul total împotriva terorismului
se înscrie în logica aflată în contradicţie cu civilizaţia care declară războiul, adică statul ce se simte
a fi ameninţat şi care ia decizia împotriva oricărui stat ce va declanşa o intervenţie militară.

Capitolul 5. Etapa post-conflict armat

După înlăturarea regimului bathist (socialist) irakian, S.U.A. şi-au proclamat victoria .Aşa
a început ocuparea Irakului de către coaliţia internaţională.
Ocuparea Irakului din 2003-2004
Ocuparea Irakului, condusă de armata americană cu sprijinul Regatului Unit, Poloniei şi
într-o proporţie mai mică de alte ţări aliate, încearcă oficial să înlocuiască sistemul impus de
Saddam Hussein, după prăbuşirea acestuia, cu un sistem democratic (încă supervizat de Statele
Unite) şi să reconstruiască infrastuctura civilă devastată de forţele de ocupare în timpul invaziei
Irakului din 2003.
Pentru a organiza reconstrucţia, s-a creat un Birou de Reconstrucţie şi Asistenţă Umanitară.
Din aprilie până în mai 2003, ORHA a fost condus de generalul Jay Garner, înlocuit mai târziu de
administratorul civil american Paul Bremer.S-a început împărţirea anumitor puteri cu un consiliu
de guvernare irakian provizoriu.
O problemă gravă de rezolvat de către forţele de ocupaţie este instabilitatea şi câteva cazuri
de inexistenţă, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului şi a electricităţii, distruse de
americani în timpul invaziei.6
Bremer a anunţat că suveranitatea şi controlul total vor fi conferite guvernului irakian la 30
iunie 2004. La 28 iunie Bremer, reprezentând guvernul Statelor Unite, a oferit formal suveranitatea
guvernului irakian. În practivă, acest guvern este limitat puternic, datorită absenţei unor importanţi
lideri sciiţi, lipsa de control asupra activităţii trupelor străine şi atacurile teroriste ale rezistenţei
irakiene.

5.1. Probleme de “lege şi ordine”

În timpul invaziei, Statele Unite au declarat dizolvarea armatei şi forţelor de securitate

irakiene, acuzându-le de corupţie şi de a se afla sub controlul persoanelor fidele lui Sadam Husein.
Puţin timp mai târziu, înainte de incapacitatea de a controla situaţia, în special în oraşele sunite, s-
au văzut nevoite să recruteze un număr mare de efective, dintre cei care erau consideraţi cei mai
corupţi.Acest lucru, împreună cu situaţia dezastroasă cauzată de anii de blocadă şi invazie, care au
distrus mare parte din infrastructura ţărilo, au motivit anumite dificultăţi ale americanilor în
păstrarea controlului în oraşe, pe drumuri şi în infrastuctura petroliferă. Pentru a încerca să reprime
rezistanţa orgnaizată şi mulţumirea populară în creştere, Statele Unite au început antrenarea
forţelor poliţeneşti, au împrăştiat în toată ţara forţe paramilitare americane şi au început crearea
unui nucleu pentru o nouă armată în jurul forţelor kurde şi vechi membri ai armatei lui Sadam
Husein.
5.2. Ocupaţia coaliţiei

6
http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Golf

16
 Înainte de invazie, George W. Bush, preşedintele Statelor Unite, a promis o tranziţie rapidă
a puterii către un guvern democratic, începând printr-o constituţie irakiană. De asemenea a
subliniat că invazia Irakului nu a constat în o ocupare a acestuia, ci într-o “eliberare”. În mai 2003,
a spus că guvernul democratic irakian va fi stabilit “cât mai rapid posibil”. În noiembrie 2003,
funcţionarii americani au anunţat planul de colocare a unei autorităţi politice în Irak. Statele Unite
a prezentat planuri pentru menţinerea autorităţii militare, se creează chiar şi o nouă armată
irakiană.Autoritatea Provizorie a Coaliţiei a împărţit Irakul după anumite chestiuni administrative,
în trei zone de securitate: o zonă de nord formată din regiunile Mosul-Kirkuk, o zonă centrală
formată din regiunile Bagdad-Tikrit şi o zonă de sud formată din regiunile Basora-Nasiriya. Zonele
nordică şi centrală sunt administrate de trupele americane, în timp ce zona sudică este guvernată
de trupe poloneze (în special în Nasiriya) şi britanice (în special Basora).

5.3. Guvernul civil

Crearea unui nou guvern civil în Irak este complicată din cauza diferenţelor religioase între
majoritatea şiită şi clasa sunnită care se află la guvernare. În plus, în nordul Irakului, kurzii au avut
o autonomie de factor timp de 12 ani, aflându-se sub protecţia zonei de excluziune aeriană şi cer
o autonomie juridică a teriotriului pe care sunt răspândiţi.La 16 mai 2003 autorităţiile americane
au abandonat planul de acordare a autorităţii guvernului civil irakian ales (la fel cum s-a întâmplat
în Afganistan) şi au prezentat Naţiunilor Unite o rezoluţie, care oferea Statelor Unite şi Marii
Britanii puterea de a aplica sancţiuni economice în Irak, permiţând ţărilor alite să exploateze
resursele de petrol în schimbul reconstrucţiei Irakului (distrus în timpul războiului, în principal de
trupele coaliţiei). Rezoluţia permitea şi numiterea de către aceste ei înşişi un guvern provizoriu.

5.4. Rezoluţia ONU

Pe 22 mai 2003 Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a votat cu 14 la 0 în favoarea

rezoluţiei prezentate pentru acordarea puterii de guvernare a Irakului şi utilizarea resurselor de
petrol coaliţiei care participă la recontrucţia ţării, în special SUA şi Marea Britanie. Rezoluţia 1483
a terminat aproape 13 ani de sancţiuni economice, impuse iniţial după invazia irakiană a
Kuweitului în 1990. Rezoluţia aprobă trimiterea de către secretarul general al ONU, Kofi Annan,
a unui reprezentant special care să lucreze cu administratorii americani şi britanică în reconstrucţie,
ajutor umanitar şi crearea noului guvern. Rezoluţia a creat un nou program de fonduri pentru
dezvoltarea Irakului prin care se administrează resursele obţinute prin exploatarea petrolului.
Fondurile vor fi folosite de SUA şi Marea Britanie pentru a reconstrui ţara, activitate care va fi
supravegheată de un nou consiliul consultativ compus de reprezentanţi ai SUA şi instituţii
financiare intarnaţionale. Acest consiliu îşi va începe activitatea cu un depozit de un miliard de
dolari, fonduri transferate din contul “petrol pentru hrană” al SUA. Programul “petrol pentru
hrană” va fi eliminat succesiv pe durata a şase luni. Rezoluţia prevede o revizie anuală, lucru cerut
de Germania şi Franţa. Siria, singura ţară arabă reprezentată în consiliu, a lipsit de la reuniune.
5.5 Alegeri

Pe durata a mai multor luni, Statele Unite au susţinut că au intenţia de a convoca ansamblul
consitutent, compus din irakinei influenţi. Data de desfăşurare a acestei convenţii a fost schimbată
de mai multe ori, până ce convenţia a fost suspendată definitiv. Deşi Guvernul Statelor Unite
susţine că intenţia sa este cea de a convoca ulterior alegeri în Irak, în prezent desemnarea

17
ocupanţilor funcţiilor locale şi regionale (primari, guvernatori) se face de către un grup select,
intenţionându-se evitarea alegerii unor persoane care se opun prezenţei americane şi britanice, cum
ar fi persoane din cler sau alţi funcţionari radicali şi periculoşi.
La 15 noiembrie 2003, Consiliul de Guvernare a Irakului a anunţat că guvernul de tranziţie
va prelua puterile coaliţiei în iunie 2004, şi că acesta va fi la rândul său uramt de un guvern ales la
sfârşitul anului 2005, odată ce va fi redactată şi aprobată o constituţie. Guvernul de tranziţie va fi
ales în iunie 2004 printr-o selecţie a unor membri ai consiliului de tranziţie, realizată de Statele
Unite.
Consiliul interimar a prezentat publicului cronograma, după ce guvernul american şi-a
abandonat planul anterior care prevedea că un guvern suveran va lua comanda doar după aprobarea
unei constituţii şi convocarea unor alegeri. Yalal Talabani, şeful actual al consiliul, a declarat că
tranziţia va implica “crearea unei constituţii permanent de către un consiliul ales direct de către
popor, şi de asemenea alegerea unui nou guvern, conform articolelor acestei noi constituţii, până
la sfârşitul lui 2005″.

5.6 Forţele de rezistenţă contra ocupaţiei

Acestei ocupaţii i s-au opus forţe din interiorul Irakului. În primele luni de ocupaţie, duzine
de irakieni s-au implicat în manifestaţii antiamericane, în părţiile şiite ale ţării. Aiatolahul Sayed
Mohammed Baqir al-Hakim, care s-a întors în Irak după decenii de exil la scurt timp după ocupaţie
a declarat: “Pe noi nu ne sperie trupele britanice şi americane. Ţara vrea să-şi păstreze
suveranitatea, iar forţele coaliţiei vor trebui să plece.” O parte din lupte sunt duse de terorişti
străini, adepţi ai mişcării Al-Qaida, conduşi până în momentul uciderii sale în 2006 de Al-Zarqawi.
În lunile care au urmat ocupaţiei, au început să se înregistreze o medie de o moarte zilnică
din forţele americane şi britanice, în atacuri armate, sinucugaşe şi în ambuscade. Câteva atacuri
contra forţelor de ocupaţie au rezultat ca represalii la abuzurile forţelor ocupante, cum s-a întâmplat
când şase soldaţi britanici au murit după ce au deschis focul asupra a patru manifestanţii la un
protest de stradă. Astfel de atacuri sunt sărbătorie cu furie de locuitorii ţării, dând cep impotenţei
în care se găsesc faţă de ocupaţie. Un impact special l-a avut cazul Faluya, unde câţiva agenţi CIA
americani au fost incineraţi iar resturile lor au fost legate de un pod din oraş, lucru care a dus la o
puternică contraofensivă militară americană asupra acestui oraş sunnit. Diverse grupuri cu tendinţe
politice şi religioase diferite continuă să menţină o rezistanţă dură contra ocupaţiei. Această
rezistenţă este puternică în centrul sunnit al Irakului, care a fost baza puterii lui Sadam Husein, dar
şi grupurile şiite adepte ale clericului Muqtda al-Sadr au creat o apărare de fier a locurilor sfinte
ale acestei secte musulmane.
Atacurile rezistenţei se repetă zilnic, fiinde depăşită cifra de 1000 de militari americani
căzuţi pe câmpul de luptă de la începerea invaziei în luna aprilie 2004. În această lună invadatorii
au înregistrat cel mai prost bilanţ, remarcându-se o tendinţă clară a incriminării activităţiile
rezistenţei atât în Bagdad precum şi restul oraşelor importante ale ţării. Ofensiva rebelilor irakieni
a lovit în trupele americane şi aliate, atât în centrele urbane cât şi pe drumuri. De asemenea, au
fost obstrucţionate lucrările la construcţia infrastucturii pentru furnizarea apei şi curentului
electric, întreprinse de contractanţi străini, terminale petroliere din Golful Persic şi încărcături cu
provizii pentru trupele invadatoare transportate pe căile ferate. Dacă pentru o anumită perioadă

18
războiul putea apare ca o acţiune anti-americană, începând din 2005 luptele au luat din ce în ce
mai mult un caracter sectar, în care diferite grupuri, unele de musulmani şiiţi, altele de suniţi se
luptă între ele. Ca atare, cele mai multe atacuri nici nu sunt îndreptate contra trupelor americane,
ci împotriva civililor irakieni. Lupta devine din ce în ce o luptă pentru puterea internă. Armata
americană, care avea la început un rol de armată de ocupaţie, are din ce în ce mai mult un rol de
forţă de menţinere a păcii şi ordinii, împotriva unor bande înarmate sectare.
5.7. Războaie de gherilă

În iunie 2003, s-a dezbătut public în SUA dacă forma de luptă a rezistenţei se poate chema
război de gherilă. La 17 iunie, generalul John P. Abizaid a spus că forţele din Irak “realizau ceea
ce eu aş descrie ca o campanie de gherilă clasică contra noastră. Este un conflict de intensitate
joasă în termenii noştri doctrinari, dar oricum am descri-o este un război.” Într-o declaraţie adresată
congresului pe 18 iunie, delegatul secretarului pentru Apărare Paul Wolfowitz spunea: “Acolo se
desfăşoară un război de gherilă, însă noi îl putem câştiga.”Totuşi la 31 iunie, secretarul pentru
apărare al Statelor Unite, Donald Rumsfeld, a refuzat acceotarea caracterizării situaţiei din Irak ca
un război de gherilă şi a împărţit rezistenţa în cinci grupuri:
• Terorişti străini
• Criminali
• Bandiţi
• Radicali şiiţi sprijiniţi de iranieni.
• Partizani ai regimului lui Sadam Husein.

“Acest lucru nu îl aseamănă cu un război de gherilă sau cu o rezistenţă organizată”, zicea

Rumsfeld. “Acest lucru face situaţia să semene mai mult cu cinci grupuri diferite care acţionează
mai mult ca organizaţii teroriste, decât ca nişte gherile.”

5.8. Sabotaje

O parte din strategia de rezistenţă consistă în sabotarea echipamentelor trupelor ocupante.

Statele Unite au avut intenţia de a reconstrui repede infrastuctura petrolieră irakiană pentru ca
producţia, acum în mâinile contractanţilor americani, să revină la nivelele dinaintea războiului
(obiectiv ascuns evident al invaziei), dar distrugerea sondelor a dat o lovitură mare acestei
iniţiative. Conducta petroliferă din nord, care se continuă până în Turcia, a fost obiect al
sabotajului, fiind distrusă imediat după ce SUA şi-au anunţat intenţia de a transporta petrolul în
afara ţării pe această rută, iar de asemenea pe 23 iunie a fost distrusă o conductă importantă care
aproviziona Siria şi Libanul. Prin aceste atacuri s-a micşorat capacitatea de transport de petrol a
Statelor Unite, în nordul irakian. În sund, un atac din 22 iunie a distrus cea mai importantă conductă
de petrol pentru transportul petrolului la rafinăriile din Bagdad. În plus, jaful generalizat a
suspendat reactivarea producţiei în giganticul depozit de petrol de la Rumaila. Între grupurile care
au revendicat atacurile contra ocupaţiei de către coaliţie şi sabotajele se află Frontul Naţional
Irakian al fidelilor lui Sadam, Partidul Şerpilor şi Regresul.

5.9. Campanie de sechestrări

Ca mijloc de presiune pentru ca SUA şi aliaţii lor să abandoneze teritoriul irakian, la 8

aprilie 2004 a început o campanie spontană de sechestrări a cetăţenilor naţiunilor invadatoare,

19
soldată cu reţinerea a trei japonezi, opt sud-coreeni şi doi israelieni arabi. La sfârşitul acelei luni,
cifra prizonierilor a crescut la 40, lucru care a determinat ţările coaliţiei să ceară cetăţenilor civili
să abandoneze Irakul. Trupele filipineze chiar, s-au retras cu totul de pe teritoriul irakian după ce
au negociat cu o grupare din rezistenţă eliberarea cetăţenilor săi.
De atunci, securitatea ţării este din ce în ce mai precară. Sectoarele şiite, de la care
invadatorii se aşteptau la sprijin, s-au ridicat împotriva coaliţiei conduşi fiind de clericul Muqtada
al-Sadr şi s-au opus forţelor străine în oraşul Nayaf, oraş de mare importanţă religioasă. Al Sadr,
văzând că ziarul său a fost interzis de trupele invadatoare şi chiar el însuşi era obiect de persecuţie,
a chemat şunniţii şi şiiţi la unitate, pentru a apăra suveranitatea ţării. În paralel, cetăţenii oraşului
Faluya s-au opus ocupanţilor şi au organizat o apărare puternică în faţa acestuia, obligând armata
americană să ceară o mediere din partea autorităţiilor religioase pentru a obţine retragere acestora,
precum şi desemnarea vechilor militari din regimul lui Sadam Husein pentru asigurarea securităţii
oraşului, schimbându-şi politica iniţială faţă de membrii vechii armate irakiene şi a militanţilor din
Partidul Baath.

BIBLIOGRAFIE

1. http://911blimp.net/
2. https://adevarul.ro
3. http://cryptome.org/
4. http://infopressa.wordpress.com/
5. http://originar.blogspot.ro
6. http://ro.wikipedia.org/
7. http://romanian.ruvr.ru
8. http://www.drao.ro/
9. http://www.rfi.ro
10. http://www.scribd.com/
11. http://www.ziare.com
12. http://xa.yimg.com/

20