UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ŞI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

GHEORGHE BRĂNOIU OCTAVIAN GEORGESCU

MINERALOGIE
ŞI
PETROLOGIE

2015
 CUPRINS
1. INTRODUCERE........................................................................................3

2. CRISTALOGRAFIE..................................................................................6
2.1. Cristalografie geometrică.........................................................................6
2.1.1. Substanţa amorfă şi substanţa cristalizată.............................................6
2.1.2. Legile cristalografiei geometrice..........................................................8
2.1.3. Simetria cristalelor..............................................................................12
2.1.4. Sisteme cristalografice........................................................................19
2.1.5. Notaţia feţelor poliedrului cristalin.....................................................28
2.1.6. Formele cristalelor..............................................................................31
2.2. Cristalografie structurală.......................................................................39
2.2.1. Şir reticular, reţea plană şi reţea spaţială............................................40
2.2.2. Celula elementară. Reţele Bravais......................................................40
2.2.3. Elementele de simetrie ale reţelei cristaline.......................................42
Test de autoevaluare.....................................................................................46

3. CRISTALOCHIMIE................................................................................47
3.1. Dimensiunile particulelor constitutive ale reţelelor cristaline...............47
3.2. Numere de coordinare. Aranjamente coordinative................................49
3.3. Fenomene cristalochimice.....................................................................52
3.3.1. Defectele reţelelor cristaline...............................................................53
3.3.2. Polarizarea reţelei cristaline................................................................53
3.3.3. Izomorfismul.......................................................................................55
3.3.4. Polimorfismul.....................................................................................57
3.4. Clasificarea şi descrierea cristalochimică a mineralelor........................59
3.4.1. Clasa elemente native.........................................................................60
3.4.2. Clasa sulfuri şi sulfosăruri..................................................................66
3.4.3. Clasa oxizi şi hidroxizi.......................................................................73
3.4.4. Clasa halogenuri.................................................................................80
3.4.5. Clasa carbonaţi....................................................................................83
3.4.6. Clasa sulfaţi........................................................................................86
3.4.7. Clasa fosfaţi........................................................................................90
3.4.8. Clasa silicaţi........................................................................................93
3.4.8.1. Subclasa nezosilicaţi........................................................................94
3.4.8.2. Subclasa sorosilicaţi.......................................................................102
3.4.8.3. Silicaţi cu structură mixtă: nezosilicaţi şi sorosilicaţi....................103
3.4.8.4. Subclasa ciclosilicaţi......................................................................105
3.4.8.5. Subclasa inosilicaţi........................................................................107
3.4.8.5.1. Piroxeni.......................................................................................107
3.4.8.5.2. Amfiboli......................................................................................116
3.4.8.6. Subclasa filosilicaţi........................................................................122
3.4.8.7. Subclasa tectosilicaţi.....................................................................147
I. Grupa silicei......................................................................................148
II. Grupa feldspaţilor............................................................................154
III. Grupa feldspatoizilor......................................................................163
IV. Grupa zeoliţilor...............................................................................166

1
 Test de autoevaluare.............................................................................171
Lucrare de verificare.............................................................................177

4. PETROLOGIE........................................................................................178
4.1. Geneza rocilor magmatice...................................................................179
4.1.1. Proprietăţi fizico-chimice ale magmelor..........................................179
4.1.2. Diferenţierea şi concentrarea magmatică.........................................183
4.1.3. Consolidarea magmelor....................................................................187
4.1.4. Fazele consolidării magmatice.........................................................192
4.1.5. Formarea mineralelor în faza timpurie.............................................194
4.1.6. Formarea mineralelor în faza principală...........................................194
4.1.7. Formarea mineralelor în etapa pegmatitică......................................197
4.1.8. Formarea mineralelor în etapa pneumatolitică.................................200
4.1.9. Formarea mineralelor în etapa hidrotermală.....................................201
4.1.10. Formarea mineralelor în etapa emanaţiilor vulcanice.....................208
4.1.11. Compoziţia mineralogică a rocilor magmatice...............................210
4.1.12. Clasificarea rocilor magmatice în concepţia veche........................211
4.1.13. Clasificarea rocilor magmatice în accepţiunea S.S.I.R...................212
4.1.14. Forme de zăcământ ale rocilor magmatice.....................................214
4.1.15. Textura şi structura rocilor magmatice...........................................217
Test de autoevaluare...................................................................................219
4.2. Geneza rocilor metamorfice................................................................222
4.2.1. Metamorfismul şi factorii de metamorfism......................................222
4.2.2. Compoziţia mineralogică a rocilor metamorfice..............................225
4.2.3. Principiul faciesurilor metamorfice..................................................228
4.2.4. Gradul şi izogradul de metamorfism................................................230
4.2.5. Clasificarea rocilor metamorfice în concepţia veche........................232
4.2.6. Clasificarea rocilor metamorfice în accepţiunea S.C.M.R...............233
4.2.7. Textura şi structura rocilor metamorfice..........................................235
4.2.8. Formarea mineralelor prin procese de metamorfism de contact.......244
4.2.9. Formarea mineralelor prin procese de metamorfism propriu-zis.....250
Test de autoevaluare...................................................................................254
4.3. Geneza rocilor sedimentare (exogeneza).............................................255
4.3.1. Cadrul şi factorii exogenezei............................................................255
4.3.2. Spaţiu şi timp în exogeneză..............................................................256
4.3.3. Sedimentogeneza fizică....................................................................259
4.3.4. Sedimentogeneza chimică................................................................263
4.3.5. Biosedimentogeneza.........................................................................267
4.3.6. Diageneza sedimentelor....................................................................270
4.3.7. Clasificarea rocilor sedimentare…...................................................274
4.3.8. Compoziţia mineralogică a rocilor sedimentare...............................275
4.3.9. Textura şi structura rocilor sedimentare……...................................276
Test de autoevaluare...................................................................................277
Test de autoevaluare...................................................................................278
Lucrare de verificare...................................................................................280
Bibliografie.................................................................................................282
Raspunsuri teste de autoevaluare................................................................284

2
 1. INTRODUCERE
1.1. MINERALOGIA CA ŞTIINŢĂ

Mineralogia face parte din marele grup al ştiinţelor naturii si se ocupă

cu studiul mineralelor, termenul de mineral derivând din cuvântul latinesc
„minera” = bucată de minereu, istoria omenirii neputându-se concepe în
afara substanţelor minerale, ele constituind o componentă esenţială a vieţii
economice a societăţii pe toate treptele dezvoltării sale. Noţiunea de mineral
include în sens strict, toate substanţele naturale, anorganice, cristalizate sau
în mod excepţional amorfe, solide sau lichide, omogene din punct de vedere
fizic şi chimic, care s-au format în scoarţa terestră şi fac parte din ea. Starea
cristalină este starea normală de existenţă a materiei solide, caracterizată
prin aranjarea ordonată, periodic tridimensională, a particulelor componente
(ioni, atomi sau molecule).
Din punct de vedere morfologic, cristalul (gr. krystallos = gheaţă)
poate fi definit ca un poliedru convex, mărginit de feţe plane, format în
procesul de cristalizare dintr-o topitură, din soluţie sau direct prin sublimare.
Omogenitatea chimică a cristalului este dată de uniformitatea
compoziţiei chimice în toată masa cristalului, iar omogenitatea fizică este
consecinţa omogenităţii chimice şi se manifestă prin existenţa aceloraşi
proprietăţi fizice, pe direcţii paralele, în întregul volum.
Specia minerală grupează indivizi ce au aceleaşi caracteristici
esenţiale: structură reticulară şi compoziţie chimică, care la rândul lor
determină proprietăţilor fizice şi chimice caracteristice speciei.
Mineralele cristalizate pot lua forme exterioare regulate, formând
cristale, sau forme neregulate, rezultând mase cristaline. Gruparea
mineralelor de acelaşi fel sau de feluri diferite reprezintă un agregat mineral.
Agregatul poate fi monomineral (alcătuit dintr-un singur mineral), sau din
mai multe specii minerale (agregat polimineral).
Roca este un agregat alcătuit din unul sau mai multe minerale, care
apare în cantităţi mari şi s-a format în condiţii geologice bine definite.
Agregatul sau roca devine minereu dacă prezintă interes pentru extragerea
unuia sau mai multor elemente sau dacă poate fi utilizat ca atare. Minereul,
în sens restrâns, poate fi definit ca un mineral metalifer sau un agregat de
minerale metalifere asociate, în cantitate mare sau mai mică, cu minerale de
gangă, din care se pot extrage în mod rentabil unul sau mai multe metale.
Noţiunea de gangă se referă la mineralele nemetalifere din minereuri care se
găsesc în asociaţie naturală (parageneză) cu minerale metalifere utile.
Conţinutul în metal al minereurilor poate fi exprimat în procente (%), în
grame pe tonă (g/t) în cazul metalelor preţioase (Ag, Au, Pt), care de regulă
au conţinuturi sub 1% în zăcăminte. În cazul pietrelor preţioase (diamant,
rubin, smarald) un carat reprezintă 0,215g.

3
 1.2. UTILIZAREA MINERALELOR

Apariţia şi dezvoltarea mineralogiei este legată de nevoia cunoaşterii

de către om a mineralelor întrebuinţate în diverse scopuri: ca podoabe,
pentru ornamente, la confecţionarea uneltelor, în construcţii, ca materie
primă pentru ceramică, lianţi, abrazivi, materiale refractare, ca surse de
energie (cărbuni, ţiţei, minerale radioactive), ca îngrăşăminte sau
amendamente în agricultură, în alimentaţie, medicină, etc.
Periodizarea istoriei omenirii (mai ales a istoriei antice) se face după
mineralele şi metalele care au avut o largă utilizare într-un anumit interval
de timp (epoca pietrei, epoca bronzului, epoca fierului, epoca cuprului, etc.).
În industria chimică se folosesc cantităţi mari de pirită (FeS2) pentru
fabricarea acidului sulfuric, a chibriturilor şi medicamentelor, sarea gemă
(NaCl) pentru fabricarea produselor cloro-sodice (HCl, Cl2, NaOH, etc.),
calcarele pentru fabricarea varului, cimentului, bicarbonaţilor, etc.
În industria ceramică, din caolin şi feldspaţi se fabrică porţelanuri,
smalţuri, emailuri şi izolatori electrici, iar în industria sticlei se folosesc
cantităţi mari de cuarţ (nisipuri cuarţifere, cuarţite, etc.).
În industria petrochimică (la rafinarea petrolurilor) se folosesc
cantităţi mari de bentonite şi zeoliţi (silicaţi cu structuri spaţiale cu goluri în
formă de canale de dimensiuni diferite).
Dintre primele minerale utilizate de către oameni, numai pietrele
preţioase şi-au păstrat de-a lungul istoriei un loc particular şi continuă să
exercite asupra oamenilor o anumită fascinaţie. Omul a folosit ca obiecte de
podoabă pietre preţioase cum sunt: diamant, rubin, safir şi smarald şi pietre
semipreţioase sau fine, cum sunt cele folosite curent în bijuterie ca:
turmalina, turcoaz, crisoberil, spinel, zircon, granaţi, jad, cuarţ, opal.

1.3. EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR DESPRE MINERALE

Mineralogia şi petrografia (ştiinţa rocilor) au apărut în formele lor

empirice în momentul în care omul preistoric a fost nevoit să procure pietre
pentru apărare şi vânătoare. Încercări de clasificare şi descriere a
mineralelor sunt cunoscute încă din antichitate: Aristotel – „Meteorologica”,
Teophrast – „De Lapidibus” (Despre pietre), Plinius Major - „Historia
naturalis”.În Evul Mediu sunt de menţionat lucrările savanţilor arabi Al
Biruni şi Avicena (Ibn Sina), acesta din urmă, în lucrarea sa „Tratat despre
pietre”, face importante observaţii mineralogice, admiţând chiar o teorie
asupra formării munţilor.În secolele următoare apar o serie de lucrări, care,
prin conţinutul lor, stau la baza mineralogiei şi cristalografiei moderne.
Astfel Nicolaus Steno (Niels Stensen) - legea constanţei unghiurilor (1669);
Romé de l’Isle - termenul de cristalografie (1772); Ch. Linné (1707-1778) –
sistematica mineralelor în „spirit naturalist”; René Just Haüy (1743-1822) -
fondatorul mineralogiei moderne, tratatele de Mineralogie (1811) şi
Cristalografie (1822).
În secolele XIX şi XX, mineralogia şi petrologia au cunoscut o mare
dezvoltare prin lucrările savanţilor ruşi: E.S. Feodorov, G.V. Vulf, V.I.
Vernadski, A.E. Fersman, A.N. Zavariţki; a savanţilor francezi: A. Bravais,

4
M. Levy; a savanţilor germani: A. Schönflies, E. Mitscherlich, V.M.
Goldschmidt, H. Rosenbusch, M.V. Laue; a savanţilor englezi: W.H. Bragg
şi W.L. Bragg; a savanţilor americani: J.D. Dana, E.S. Dana, F. Turner, J.
Verhoogen; şi alţii.

1.4. ISTORICUL DEZVOLTĂRII MINERALOGIEI

ŞI PETROLOGIEI PE TERITORIUL ROMÂNIEI

Cunoaşterea mineralelor şi a rocilor, consecinţă a activităţii miniere de

pe teritoriul ţării noastre, este o preocupare de veche tradiţie. Sciţii, dacii şi
romanii au exploatat sarea din salinele din Transilvania de acum 2500 de
ani. Sciţii exploatau minereurile de cupru şi fier încă din anii 700-3.000 î.Cr.
După cucerirea Daciei, romanii au luat ca pradă de război cca. 165.000 kg
de aur şi 330.000 kg de argint.
Dintre lucrările tipărite, prima menţionare este lucrarea „Auraria
Romano Dacica” a lui Samuel Köléseri, tipărită la Sibiu în 1717, prima
lucrare de mineralogie despre Transilvania, scrisă de Inspectoratul general al
minelor şi în care sunt descrise bogăţiile minerale ale regiunii.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), în lucrarea „Descriptio Moldaviae”,
scrisă în 1716 şi tipărită postum în 1725 la Berlin, descrie salinele,
extragerea aurului din aluviuni, depozitele de fosfaţi din malul Nistrului şi
izvoarele de păcură de la Dofteana (Moineşti).
Prima carte de mineralogie scrisă în limba română (cu caractere
chirilice) este a medicului Iacob Cristian Cihac (1800-1888), intitulată
„Istoria naturală, întâia-oară în limba română compusă”, apărută la Iaşi în
1837. Sunt descrise 18 minerale din Moldova.
O descriere foarte detaliată a mineralelor din Transilvania este făcută
în lucrarea „Mineralogie Siebenburgens” de M.J. Achner, publicată la Sibiu
în 1855. De altfel, pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite peste 30 de
minerale noi, unele purtând numele toponimiei locale: silvanit
(Transilvania), nagyagyt (săcărâmbit – Săcărâmb), csiklovait (Ciclova),
dognescskait (Dognecea), etc.
Activitatea ştiinţifică modernă, sistematică, practic apariţia Geologiei,
se leagă de înfiinţarea învăţământului geologic universitar, respectiv a
catedrelor de geologie de pe lângă universităţile din Iaşi (1863) şi Bucureşti
(1864). În anul 1906 se înfiinţează Institutul Geologic al României, sub
conducerea lui Ludovic Mrazec (1867-1944).
Două importante personalităţi se remarcă prin contribuţia lor la
dezvoltarea geologiei româneşti, atât organizatoric cât şi ştiinţific: Gheorghe
Munteanu Murgoci (1872-1925) şi Ludovic Mrazec.
Din generaţia născută în jurul anului 1900 s-a remarcat în geologie o
pleiadă de personalităţi cu lucrări valoroase în toate disciplinele geologice,
majoritatea membrii de frunte ai Academiei: Al. Codarcea, V. Ianovici, N.
Petrulian, D. Giuşcă, L. Pavelescu, Gh. Mastacan, Gh. Udubaşa, E.
Constantinescu, N. Anastasiu, şi nu în ultimul rând profesori de geologie de
la Institutul de Petrol şi Gaze Ploieşti: C. Beca, V. Dragoş şi A. Kissling,
care au format numeroase generaţii de specialişti în domeniile geologiei,
unii dinte ei lucrând cu rezultate deosebite şi pe alte meleaguri.

5
 2. CRISTALOGRAFIE

2.1. CRISTALOGRAFIE GEOMETRICĂ

2.1.1. SUBSTANŢA AMORFĂ ŞI SUBSTANŢA CRISTALIZATĂ

Orice substanţă, alcătuită din atomi, ioni sau molecule, prezintă o

anumită aşezare în spaţiu a acestora, aşezare care determină starea de
agregare a substanţei: solidă, lichidă sau gazoasă. Cea mai mare parte a
mineralelor solide se găsesc în stare cristalină. Tot în stare cristalină se
găsesc şi majoritatea corpurilor solide, precum şi aproape toate substanţele
sintetice obţinute în laboratoare sau industrie (metale, produse ceramice,
materiale refractare, diamante sintetice, grafit, etc.). Starea cristalină este
starea de agregare a materiei solide fie că s-a format în natură, fie că a luat
naştere în laboratoare sau în fabrici, în care particulele se aşează ordonat şi
periodic după toate cele trei direcţii din spaţiu.
Materia amorfă are particulele constituente dispuse haotic în spaţiul
reclamat de substanţă. Corpurile amorfe sunt omogene însă omogenitatea lor
este statistică. Din această cauză proprietăţile lor fizice au valori egale în
toate direcţiile, substanţele amorfe comportându-se, din acest punct de
vedere izotrop (gr. isos = egal), însă cu timpul tind să treacă în starea
cristalină. Exemplu opalul (SiO2·nH2O) amorf, în timp cristalizează şi trece
în calcedonie sau cuarţ, limonitul (gel de oxizi de fier) trece în goethit
(FeO·OH) sau lepidocrocit, etc. Aşadar starea amorfă este o stare
metastabilă, cu timpul substanţele amorfe cristalizează. În general
mineralele amorfe provin din întărirea unor formaţiuni coloidale şi au forme
rotunjite (sferoidale, reniforme, stalactitice), numite colomorfe, nefiind
delimitate niciodată în mod natural de feţe plane.

Fig. 2.1. Stările structurale ale materiei (după Macaleţ, 1996):

(a – amorfă; b – nematică; c – smectică; d – cristalină)

Materia cristalizată are particulele constituente, atomi, ioni sau

molecule, aşezate ordonat în cele trei dimensiuni ale spaţiului, sub formă de
reţea cristalină tridimensională.
La cristale proprietăţile variază de regulă cu direcţia, adică sunt
vectoriale. Fac abstracţie mineralele cubice, şi acestea nu pentru toate

6
proprietăţile. Din acest punct de vedere cristalele sunt corpuri anizotrope
pentru majoritatea proprietăţilor vectoriale.
Proprietăţile substanţelor solide pot fi vectoriale şi scalare.
Proprietăţile scalare sunt proprietăţi exprimate printr-un singur
număr, fără legătură cu direcţia sau sensul din cristal, de exemplu densitatea,
căldura specifică, temperatura de topire, temperatura de solidificare. Sunt
reprezentate grafic într-un sistem de coordonate, printr-un punct.
Proprietăţile vectoriale sunt proprietăţi în a căror definiţie intră
direcţia şi chiar sensul, grafic reprezentându-se printr-un vector care
exprimă valoarea, direcţia şi sensul lor.
În corpurile izotrope, proprietăţile vectoriale au aceiaşi valoare în
toate direcţiile, iar în cele omogene proprietatea vectorială are aceeaşi
valoare pe direcţii paralele, aceasta fiind şi condiţia de omogenitate a
acestora.
Proprietăţile vectoriale pot fi continue şi discontinue.
Proprietăţile vectoriale continue variază în mod continuu cu direcţia,
de exemplu dilataţia termică, viteza de propagare a luminii, conductibilitatea
termică, conductibilitatea electrică, etc.
Proprietăţile vectoriale discontinue variază în mod discontinuu cu
direcţia, de exemplu viteza de creştere a cristalelor, coeziunea substanţelor
cristalizate, clivajul, duritatea mineralelor, etc. Aceste proprietăţi sunt
caracteristice substanţelor cristalizate şi nu sunt întâlnite la substanţele
amorfe.
În reţeaua cristalină, ansamblul de noduri sau puncte reticulare dispuse
în linie dreaptă formează un şir reticular (fig. 2.2.a). Ansamblul de noduri
pe acelaşi plan, formează planul reticular (fig. 2.2.b).
Densitatea planului reticular este dată de numărul de noduri pe
unitatea de suprafaţă. Reţeaua reticulară (tridimensională) este o reţea
constituită din celule elementare paralelipipedice (fig. 2.2.c), definite de
parametrii elementari a, b şi c.
Paralelipipedul care are parametrii a, b, c, se numeşte paralelipiped
elementar (primitiv) sau celulă elementară (primitivă), iar parametrii a, b,
c, se numesc parametri primitivi ai reţelei.
În interiorul paralelipipedului primitiv nu se mai află nici un alt punct
analog. Repetând la infinit acest paralelipiped, prin translaţii cu a, b, c, în
direcţiile a trei muchii convergente se obţine reţeaua cristalină.
La un cristal se deosebesc reţeaua cristalina şi conţinutul celulei sau
motivul reţelei.
Reţeaua este caracterizată prin forma şi mărimea celulei sau perioadei.
Conţinutul celulei cuprinde repartiţia punctelor neidentice în paralelipipedul
elementar, care se repetă periodic.
În diferitele direcţii din cristal distanţele şi forţele de legătură dintre
particulele constitutive sunt diferite şi drept urmare proprietăţile fizice se
schimbă în funcţie de direcţie, motiv pentru care cristalele se comportă
anizotrop (gr. anisos = inegal; tropos = proprietate).

7
 a

Fig. 2.2. Organizarea materiei cristaline (după Codarcea, 1965): a – şir reticular;
b – plan reticular; c – reţea reticulară (a, b, c – parametrii reţelei).

2.1.2. LEGILE CRISTALOGRAFIEI GEOMETRICE

Cristalografia geometrică morfologică studiază geometria formelor

exterioare ale poliedrelor cristaline, care este consecinţă directă a structurii
interne a acestora. Observând un corp cristalizat, remarcăm că unele sau
toate elementele geometrice ale acestuia (feţe, muchii, colţuri) se repetă,
repetiţie care se face după anumite legi. Această repetare se numeşte
simetrie şi este caracteristică materiei cristalizate.

2.1.2.1. Legea Euler-Descartes

Orice poliedru, deci şi cel cristalin, este definit de următoarele

elemente: feţe (F), care sunt plane ce delimitează forma, muchii (M),
rezultate din intersecţia feţelor şi colţuri (C), rezultate din intersecţia a cel
puţin trei feţe sau muchii. Conform legii Euler-Descartes, între elementele
geometrice ale poliedrelor cristaline există relaţia: F + C = M + 2.
Forma geometrică a cristalelor este foarte variată. Feţele de cristal pot
fi triunghiuri (echilaterale, isoscele sau oarecare), patrulatere (pătrat,
dreptunghi, romb, paralelogram, trapez), pentagoane, hexagoane sau
poligoane de orice formă.

8
 2.1.2.2. Legea constanţei unghiurilor

Această lege a fost enunţată pentru prima dată de către Nicolaus Steno
în 1669, după observaţii directe pe cristale.
„Unghiurile dintre elementele echivalente (feţe, muchii) ale diferiţilor
indivizi ai aceleiaşi specii cristaline sunt totdeauna egale, indiferent de
mărimea cristalului, pe de o parte şi mărimea şi forma feţelor, pe de altă
parte”. Această lege este verificată de către Romé de l’Isle (1772) folosind
un goniometru (aparat de măsurarea a unghiurilor) foarte simplu construit de
Carangeot (fig. 2.3).

Fig. 2.3. Goniometrul Carangeot (după Codarcea, 1965)

Ulterior, Mitscherlich (1823), utilizând un instrument mai evoluat,

goniometrul de reflexie, construit de W.H. Wollaston, a precizat că legea
este valabilă numai la temperatură constantă, deoarece dilataţia termică fiind
o mărime vectorială, duce la modificarea unghiurilor dintre feţe. Legea
constanţei unghiurilor este consecinţa directă a anizotropiei vitezei de
creştere a cristalelor şi implicit a structurii interne a acestora.
In concluzie pentru determinarea cristalelor nu interesează forma şi
mărimea feţelor, cât unghiurile diedre dintre feţe sau unghiurile dintre
muchii.

2.1.2.3. Legea numerelor raţionale

Această lege poate fi considerată lege fundamentală a cristalografiei

geometrice şi a fost descoperită de René-Just Haüy în 1784. Legea poate fi
enunţată astfel: „feţele unui cristal sunt aşezate unele faţă de altele în aşa fel
încât raporturile parametrilor lor pe trei axe de coordonate sunt numere
raţionale, în general foarte simple”.
Considerăm (fig. 2.5) dintr-o infinitate de plane ale unei reţele
cristaline numai planele reticulare OAB, OBC şi OCA, care pot fi în acelaşi
timp şi trei feţe de cristal care se intersectează în punctul O, punct care
reprezintă originea axelor reticulare. OX coincide cu OA, OY cu OB şi OZ
cu OC.

9
 Fig. 2.5. Legea numerelor raţionale (după Codarcea, 1965).

Fie un al patrulea plan reticular ABC, care se închide pe cele trei plane
reticulare: OA, respectiv OX, în punctul A de pe şirul reticular OX, şir ce are
ca parametru distanţa OA = a; OB = OY în punctul B de pe şirul reticular
OY, cu parametrul OB = b şi OC = OZ în punctul C de pe şirul reticular OZ,
cu parametrul reticular OC = c. Deci, planul reticular ABC determină pe
axele de coordonate segmentele: OA = a, OB = b, OC = c.
Din legea constanţei unghiurilor se deduce că segmentele de dreaptă
reticulară OA, OB şi OC nu apar determinate în valoare absolută, ci numai
raporturile lor, un plan reticular putând fi translatat paralele cu el însuşi fără
ca din punct de vedere cristalografic să existe vreo consecinţă. De aceea
interesează numai raporturile:
OA OB OC
; ; sau OA : OB : OC = a : b : c
OB OC OA
care definesc poziţia feţei ABC.
Considerând în aceeaşi reţea un alt plan reticular PQR, posibil în
cristal, neparalel cu ABC, raportat la acelaşi sistem axial, acesta va
determina pe axele cristalografice segmentele OP, OQ şi OR, multipli de a,
b şi c. Deoarece acest plan reticular intersectează axele numai prin puncte
reticulare, segmentele determinate sunt multiplii ai segmentelor OA = a, OB
= b, OC = c.
Aşadar,
OP = mOA; OQ = nOB; OR = pOC
sau
OP : OQ : OR = mOA : nOB : pOC = ma : nb : pc = m : n : p,
în care m, n şi p, sunt numiţi parametrii, numere sau factori de
proporţionalitate. Aceştia arată de câte ori trebuie să fie luate unităţile de
măsură ale planului de referinţă ABC pentru a se ajunge la punctele de
intersecţie ale planului reticular PQR. După Haüy aceste numere sunt în
general mici şi stau întotdeauna într-un raport raţional.
Dacă ne referim la fig. 2.5 constatăm că:

10
 2 2 4 4
OP = OA = a ; OQ = 2OB = 2b; OR = OC = c
3 3 3 3
sau
2 4 2 6 4
OP : OQ : OR = a : 2b : c = a : b : c = 1a : 3b : 2c,
3 3 3 3 3
deci m = 1; n = 3; p = 2.
Dacă exprimăm distanţele planului reticular P'Q'R', plan paralel cu
ABC, avem:
O'P = OA; OQ' = 3OB; OR' = 2OC sau OP' : OQ' : OR' = 1a : 3b : 2c
sau m : n : p = 1 : 3 : 2.
Deci planele reticulare vor avea aceleaşi rapoarte ale parametrilor.
Raportul segmentelor a : b : c este o constantă numerică foarte
importantă şi caracteristică pentru fiecare specie minerală, acest raport
determinând şi sistemul de cristalizare al mineralului respectiv.
Poziţia unei feţe de cristal este determinată de poziţia normalei dusă
din originea axelor de coordonate (cristalografice) la faţa respectivă (fig.
2.6). Cosinusurile unghiurilor pe care le face această normală cu axele OX,
OY şi OZ se numesc „cosinusuri directoare”.
Unghiurile făcute de normală cu axele OX, OY şi OZ se numesc
unghiuri directoare. Din triunghiurile dreptunghice AOP, BOP şi COP, cu
ipotenuzele OA, OB şi OC, se deduc relaţiile:
OP OP OP
cos POX  ; cos POY  ; cos POZ  .
a b c

Fig. 2.6. Cosinusurile directoare ale feţei fundamentale (după Codarcea, 1965).

Făcând rapoartele respective, deducem:

1 1 1
cos POX : cos POY : cos POZ  : : sau
a b c
1 1 1
a:b:c  : : .
cos POX cos POY cos POZ
Aceste raporturi dintre parametrii feţei fundamentale constituie relaţia
axială a cristalului.

11
 Din relaţia de mai sus rezultă că poziţia unui sistem de feţe paralele
este definită dacă se cunosc cosinusurile directoare ale normalei la aceste
feţe, cosinusuri care sunt invers proporţionale cu parametrii feţelor.

2.1.2.4. Legea zonelor

Feţele de cristal care se intersectează după muchii paralele şi au

normalele în acelaşi plan formează o zonă cristalografică. Existenţa unei
zone este determinată de cel puţin două feţe care se intersectează după o
muchie. Tăind această muchie după un plan paralel cu ea se obţine o a treia
faţă care se intersectează cu celelalte două după muchii paralele, făcând
parte din aceeaşi zonă. Teoretic, trunchierea în acest mod ar putea continua
la infinit, dar nu orice faţă este posibilă la cristal, ci numai acelea ce respectă
legea numerelor raţionale. Pe această bază Weiss a formulat legea zonelor:
„în apariţia succesivă a feţelor unui cristal, plecând de la un tetraedru
fundamental, fiecare faţă nou obţinută prin trunchiere aparţine la două zone
existente anterior”.

2.1.2.5. Legea lui Bravais

Într-un cristal, feţele posibile sunt numai cele populate de puncte

materiale (noduri, puncte reticulare). Bazându-se pe observaţia că numerele
m, n, p, sunt numere raţionale mici, Auguste Bravais (1811–1863) a enunţat
legea care îi poartă numele: „feţele de cristal sunt plane reticulare cu
densitate mare în reţeaua cristalină”. Importanţa unei feţe este cu atât mai
mare într-o anumită reţea, cu cât densitatea reticulară a ei în reţeaua
respectivă este mai mare.
Legea lui Bravais este una din primele încercări de explicare a legii
numerelor raţionale, într-o perioadă când structura reticulară era încă o
ipoteză. Această lege permite să se înţeleagă în mod foarte general habitusul
cristalelor.
În principiu forţele care menţin coeziunea edificiului cristalin sunt cu
atât mai puternice cu cât distanţele dintre particulele componente sunt mai
mici. Dacă distanţele dintre particulele componente sunt mai mari după
direcţia Z decât după direcţiile X şi Y, atunci cristalul se va dezvolta mai
mult pe aceste două direcţii căpătând forma de lamelă sau plăcuţă, adică un
habitus lamelar sau tabular, cum este cazul cristalelor de mică sau baritină.

2.1.3. SIMETRIA CRISTALELOR

Simetria cristalelor constituie una din cele mai importante şi mai

evidente proprietăţi ale cristalelor şi stă la baza clasificării acestora.
La scara observaţiilor obişnuite simetria se manifestă ca o aranjare
regulată a unor elemente care delimitează substanţa, aparţinând regnurilor
animal, vegetal şi cristalin (mineral). Simetria este un principiu de
organizare al naturii şi corespunde aranjamentelor cu echilibru stabil.

12
 Prin simetrie geometrică a unei figuri sau a unui spaţiu cristalin se
înţelege proprietatea figurii (sau a spaţiului) de a coincide cu ea însăşi prin
aplicarea unor operaţii (transformări) simetrice.
Simetria cristalelor poate fi considerată la nivelul de observaţie
macroscopică şi în acest caz cristalul tratat ca un poliedru are o simetrie
geometrică, sau cristalul este observat la nivel microscopic, corespunzător
structurii sale reticulare ca edificiu tridimensional discontinuu, de unde
rezultă o simetrie mai complicată, simetria reticulară.
Între aceste două simetrii există o strânsă legătură, dat fiind că
proprietăţile vectoriale discontinue ce caracterizează materia cristalină sunt,
pe de o parte, o consecinţă a structurii reticulare şi, pe de alta, se manifestă
prin forma exterioară a cristalelor.

2.1.3.1. Elemente simple de simetrie

Elementele simple de simetrie sunt axa de simetrie, planul de simetrie

şi centrul de simetrie, acestea presupunând o singură operaţie de simetrie,
respectiv rotirea, oglindirea şi inversiunea.
Axa de simetrie (gira) este o direcţie în cristal în jurul căreia rotind
cristalul cu 360º, toate elementele lui (feţe, muchii, colţuri) se repetă de „n”
ori. Axa în jurul căruia se face rotirea se notează cu An şi se numeşte axă de
simetrie. Unghiul cu care este rotit cristalul pentru a se obţine o primă
suprapunere a poziţiei iniţiale este unghiul elementar de rotaţie.
Ordinul axei de rotaţie şi unghiul elementar de rotaţie stau în
360
relaţia: n  . Se poate demonstra uşor că la cristale nu pot exista decât
α
axe de simetrie de ordinul n = 2, 3, 4 şi 6, cărora le corespund unghiurile de
rotaţie de 180º, 120º, 90º şi 60º (fig. 2.7). Un mediu omogen cu proprietăţi
vectoriale discontinue, cu structură reticulară, nu poate avea decât axe de
simetrie de ordinele 2, 3, 4 şi 6.

Fig. 2.7. Axele de simetrie posibile la cristale (după Codarcea, 1965).

Practic, ordinul axei de simetrie este determinat de grupul de elemente
identice (feţe, muchii, colţuri), de acelaşi fel, care se repetă în jurul capetelor
axei. Elementele identice ale unei forme cristalografice se pot grupa la un
singur capăt al axei de simetrie, axa fiind polară sau la ambele capete când
axa este bipolară (fig. 2.8).
Simbolurile grafice ale axelor simple sunt:

13
iar notaţiile internaţionale sunt: 2, 3, 4, 6. La cristale, axele de gradul 3, 4 şi
6 sunt unice cu excepţia sistemului cubic, unde apar 3 axe A4 şi patru axe A3.

Fig. 2.8. Axele de simetrie de ordin 4 (A4), polară şi bipolară.

Planul de simetrie este un plan care împarte cristalul în două părţi

egale, cele două părţi oglindindu-se una în cealaltă faţă de plan. Operaţia de
simetrie este oglindirea sau reflexia. Elementele echivalente ale unui
poliedru cristalin corespund unul câte unul prin reflexie şi nu sunt
superpozabile prin rotire.
Planele de simetrie se notează cu P, iar în notaţia internaţională cu
„m”. La litera P se adaugă indicele „n” corespunzător axului de simetrie pe
care este perpendicular planul respectiv (P2  A2, P4  A4, P6  A6) (fig.
2.9). Planele de simetrie sunt totdeauna feţe posibile ale cristalului şi sunt
perpendiculare pe o muchie posibilă a acestuia.

Fig. 2.9. Planele de simetrie P4 Fig. 2.10. Centrul de simetrie (inversiune).

şi P2 la prisma pătratică.

Centrul de simetrie (C) este un punct imaginar în interiorul cristalului

faţă de care toate elementele echivalente ale formei şi toate proprietăţile
cristalului sunt simetrice prin inversiune.
Pentru a obţine simetricul unui punct A faţă de centrul de simetrie, se
uneşte punctul cu centrul C şi se prelungeşte dreapta AC, cu o distanţă egală
dincolo de centru. Punctul A' astfel obţinut este simetric cu A faţă de centrul
C (fig. 2.10).
Elementele echivalente ale cristalului sunt paralele două câte două, dar
inverse (simetrie prin inversiune). Un cristal poate avea un singur centru de
simetrie, notat cu T în notaţia internaţională.

14
 2.1.3.2. Elemente complexe de simetrie

Există cristale la care, pentru a obţine simetricul unui element al

formei poliedrice, sunt necesare două operaţii simultane de simetrie.
Combinaţiile posibile sunt: rotaţia asociată cu oglindirea (reflexia), rotaţia
asociată cu inversiunea şi respectiv oglindirea cu inversiunea.
Axele de simetrie complexă sau giroide rezultă din combinarea
operaţiilor de simetrie simplă: rotire şi oglindire. În funcţie de unghiul cu
care se face rotaţia (180º, 120º, 90º, 60º), axele pot fi digiroide (n = 2),
trigiroide (n = 3), tetragiroide (n = 4) şi hexagiroide (n = 6). Deoarece din
construcţii se poate observa că digiroida se poate reduce la un centru de
simetrie ( A21 ( A2 ) = C) iar trigiroida la o trigiră cu plan de simetrie, rezultă
ca elemente noi de simetrie, tetragiroida, notată A42 sau A4 , şi hexagiroida,
A63 sau A6 (fig. 2.11), cu simbolurile grafice: şi .
Tetragiroida presupune o rotaţie simplă cu 90º urmată de oglindire, iar
hexagiroida rotire cu 60º urmată de oglindire. Şi acestea, la rândul lor, pot fi
considerate ca elemente simple de simetrie: A42 ( A4 ) = A2 şi A63 ( A6 ) = A3
+ C.

Fig. 2.11. Giroidele A 4 şi A 6

Axele de inversiune rezultă din combinarea unei operaţii de rotire în

jurul unui ax cu o operaţie simultană de inversiune faţă de centrul de
inversiune. Se notează cu Ain, putând exista ca şi în cazul axelor simple, Ai2,
Ai3, Ai4 şi Ai6, rotirea făcându-se cu 360º/n. Practic, se poate demonstra că
fiecare axă de inversiune (fig. 2.12) îşi găseşte echivalenţa în elemente de
simetrie simple şi anume:
Ai1 = C, Ai2 = P, Ai3 = A3 + C; Ai4 = A2 şi Ai6 = A3 + P.
În mod obişnuit se folosesc numai axele de inversiune Ai3, Ai4 şi Ai6
reprezentate grafic prin simbolurile: , şi .

15
 Fig. 2.12. Axele de inversiune (după Codarcea, 1965).

Formula de simetrie – totalitatea elementelor de simetrie ale unui

poliedru cristalin constituie formula de simetrie a acestuia. Elementele de
simetrie se notează cu simbolurile cunoscute şi se scriu astfel: axele de
simetrie în ordine descrescătoare pe o linie iar dedesubt se scriu planele de
simetrie perpendiculare pe aceste axe. Centrul de simetrie se scrie pe
mediana celor două rânduri. Lipsa unuia sau mai multor elemente de
simetrie din formulă se
simbolizează cu o liniuţă
orizontală.
De exemplu, cubul are
trei axe A4 şi trei plane
perpendiculare pe ele, patru
axe A3 fără plane
perpendiculare, şase axe A2 cu
şase plane perpendiculare pe
ele şi centru, adică:
3A4 4A3 6A2
C
Fig. 2.13. Elementele de simetrie ale cubului 3P4 - 6P2
(cl. = clasă) (după Codarcea, 1965).

16
 2.1.3.3. Legile de asociere ale elementelor de simetrie
geometrică la poliedrele cristaline

Elementele de simetrie geometrică (axe, plane, centru) se asociază

după legi proprii ce limitează la 32 numărul formulelor de simetrie sau la 32
clase de simetrie = grupuri punctuale (tabelul 1). Acest lucru a fost
demonstrat încă din 1830 de către Hessel (1796-1872) şi de Gadolin în
1867.
Fără a se recurge la demonstraţie, sunt prezentate legile de asociere ale
elementelor de simetrie.
1. Elementele de simetrie pot să existe independent sau, cu alte
cuvinte, unele poliedre pot avea un singur element de simetrie care poate fi:
C, P, A2, A3, A4, A4 , A6, A6 , reprezentând fiecare câte o clasă de simetrie
(singonie). Aceste clase au fost numite clase primitive şi la acestea se
adaugă clasa (28) (clasa primitivă a sistemului cubic).

3 A4 4A3 -
-
- - -
Unele poliedre sunt lipsite de simetrie geometrică, ele făcând parte din
clasa primitivă a sistemului triclinic, notată cu 1 .

2. Prezenţa unei axe de simetrie de gradul 2 (A2) perpendiculară pe o

altă axă de grad superior An, presupune existenţa a nA2  An. Rezultă clasele
axiale, cu formula generală
An nA2 -
-
- - -
Dând valori lui n = 2, 3, 4, 6, rezultă clasele axiale:
A2 A2' A2'' A3 3A2 -
- -
- - - - - -
(7) (12)

A4 2A2 2A2' A6 3A2 3A2'

- -
- - - - - -
-
- (17) (24)
- -
3A4 4A3 6A2
-
- - -

(31)

17
 3. Un ax de simetrie de ordinul n (An) cuprins într-un plan de simetrie
se va găsi la intersecţia a n plane de simetrie (P). Sau altfel spus, intersecţia
a n plane de simetrie P, determină un ax principal de simetrie An. Rezultă
clasele planare, cu formula generală:

An -
-
- nP
respectiv clasele (singoniile):

A2 - - A3 -
- -
- P2' P2'' - 3P2
(6) (11)

A4 - - A6 - -
- -
- 2P2 2P2' - 3P2 3P2'
(16) (23)

A4- 2A2 - A6- 3A2 -

- -
' '
- - 2P2 - - 3P2
(25) (26)

3A4- 4A3 -
-
- - 6P2

(30)

4. Existenţa a două elemente de simetrie din grupul ax de simetrie de

grade par, plan de simetrie P şi centru de simetrie C determină existenţa
celui de-al treilea element de simetrie. Dacă axul de simetrie este impar (A3)
atunci existenţa a două elemente din grupul celor trei îl exclude pe cel de-al
treilea element.
Din această asociere rezultă clasele centrate:
A2 A3 - A4 - -
C C C
P2 - - P4 - -

(5) (10) (15)

18
 A6 - - 3A4- 4A3 -
C C
P6 - - 3P4 - -

(22) (29)

5. Prin cumularea condiţiilor date de legile 3 cu 4 sau 2 cu 3 rezultă

clasele holoedrice, cu toate elementele de simetrie, care satisfac simultan
condiţiile An  nA2, An ‫׀׀‬nP şi An  P, cu formula generală:
An nA2
C
Pn nP2

A2 A2' A2'' A3 3A2

C C
' ''
P2 P2 P2 - 3P2

(8) (13)

A4 2A2 2A2' A6 3A2 3A2'

C C
' '
P4 2P2 2P2 P6 3P2 3P2

(20) (27)

3A4 4A3 6A2

C
3P4 - 6P2

(32)

2.1.4. SISTEME CRISTALOGRAFICE

Conform legilor cristalografiei geometrice, orice cristal derivă, prin

tăieri zonale, dintr-un paralelipiped fundamental, ale cărui muchii sunt
proporţionale cu parametrii şirurilor reticulare. Acest paralelipiped se poate
raporta la un sistem de referinţă cu 3 axe X, Y şi Z (axele Miller) sau cu 4
axe, X, Y, U şi Z (axele Bravais) (fig. 2.14).
Axele de referinţă numite axe cristalografice sunt acele direcţii în
cristal pentru care distanţele dintre punctele reticulare sunt minime. Aceste
distanţe se notează cu a pentru direcţia X, b pentru Y, c pentru Z şi d pentru
U (la sistemul Bravais). Axele de referinţă formează între ele unghiurile α
(YZ), β (XZ) şi γ (XY).

19
 Fig. 2.14. Axele de referinţă Miller (a) şi Bravais (b) (după Codarcea, 1965).

Punând anumite condiţii unghiurilor α, β şi γ, pe de o parte şi

parametrilor a, b şi c (sau d) pe de altă parte, rezultă 7 „paralelipipede
elementare”.
Toate formele derivate prin tăieri zonale, conform legii numerelor
raţionale, din acelaşi paralelipiped elementar constituie un „sistem
cristalografic”. Rezultă 7 sisteme cristalografice cărora li se repartizează
cele 32 de clase de simetrie (grupuri punctuale) (tabelul 1 şi tabelul 2).
După gradul de complexitate al simetriei geometrice şi după simetria
proprietăţilor fizice vectoriale, sistemele cristalografice se împart în trei
grupe.
Simetria inferioară cuprinde trei sisteme:
- sistemul triclinic, fără axe sau plane de simetrie;
- sistemul monoclinic, cu o axă de simetrie de ordinul 2 care coincide
cu direcţia OY, un plan de simetrie, sau o axă A2 perpendiculară pe un plan
de simetrie şi deci cu centru de simetrie;
- sistemul rombic cu trei axe de simetrie de ordinul 2 orientate după
cele 3 direcţii: OX, OY şi OZ.
Simetria medie cuprinde, de asemenea, trei sisteme:
- sistemul trigonal, cu o axă principală de simetrie A3 orientată după
OZ (Z);
- sistemul tetragonal, cu o axă principală de simetrie A4 sau A4
orientată după Z;
- sistemul hexagonal, cu o axă principală de simetrie A6 sau A6
orientată după Z.
Simetria superioară cuprinde un singur sistem – sistemul cubic – cu 3
axe de simetrie A4 orientate după direcţiile X, Y şi Z şi 4 axe A3.
Aşezând cristalele după direcţiile arătate mai sus, rezultă şase relaţii
posibile între unghiuri şi parametri, respectiv şase singonii.
Cristalele aparţinând singoniilor triclinică, monoclinică, rombică,
tetragonală şi cubică se raportează la un sistem de referinţă cu trei axe (axele
Miller), iar cristalele aparţinând singoniei hexagonale şi trigonale la un
sistem de referinţă cu 4 axe (axele Bravais).

20
21
22
23
 Noţiunea de singonie coincide cu noţiunea de sistem cristalografic
pentru toate sistemele, în afară de sistemele trigonal şi hexagonal care
aparţin unei singure singonii – singonia hexagonală.
Sistemul trigonal este considerat un sistem separat deoarece cristalele
având un singur ax principal de simetrie de ordinul 3 (A3) rezultă prin
trunchierea (tăiere zonală) a unui paralelipiped particular – romboedrul –
care se poate raporta şi la un sistem de referinţă cu trei axe (X, Y, Z) alese
independent de elementele de simetrie, paralele cu muchiile romboedrului
elementar.

2.1.4.1. Sistemul triclinic

Paralelipipedul elementar este o formă pinacoidală cu a ≠ b ≠ c şi α ≠

β ≠ γ ≠ 90º. Formula de simetrie a paralelipipedului elementar este C = 1 ;
axele cristalografice se aleg paralel cu trei muchii concurente într-un colţ, în
aşa fel încât a < b < c (fig. 2.15). Sistemul triclinic conţine două clase de
simetrie sau două grupuri punctuale: 1, 1 .

2.1.4.2. Sistemul monoclinic (clinorombic)

Paralelipipedul elementar este o formă pinacoidală ce îndeplineşte

condiţiile: a ≠ b ≠ c şi α = γ = 90º ≠ β (> 90º). A2
Formula de simetrie a paralelipipedului elementar este C
P2
sau în notaţia internaţională 2/m. Axa A2 se aşează paralel cu Y, iar X şi Z se
aleg paralel cu celelalte două muchii astfel încât a < c (fig. 2.16).
Sistemul cuprinde trei grupuri punctuale: 2, m, 2/m.

Fig. 2.15. Paralelipipedul elementar Fig. 2.16. Paralelipipedul elementar

la sistemul triclinic la sistemul monoclinic
(după Codarcea, 1965). (după Codarcea, 1965).

2.1.4.3. Sistemul rombic (ortorombic)

Paralelipipedul elementar este o formă pinacoidală care satisface

condiţiile: a ≠ b ≠ c şi α = β = γ = 90º.

24
 Formula de simetrie a paralelipipedului elementar este:

A2 A2' A2''
C 2
P2 P2 '
P2 '' sau mm .
m

Cele trei axe de ordinul 2 (neechivalente) se aşeză pe direcţiile X, Y, Z,

astfel încât a < b < c (fig. 2.17).
2
Sistemul rombic conţine trei grupuri punctuale: 222, 2mm, mm .
m

Fig. 2.17. Paralelipipedul elementar al sistemului rombic.

2.1.4.4. Sistemul tetragonal (pătratic)

Paralelipipedul elementar este prisma tetragonală, care satisface

condiţiile: a = b ≠ c şi α = β = γ = 90º. Formula de simetrie a acestuia este:

A4 2A2 2A2'
C 4
sau mm .
P4 2P2 2P2' m

Axa A4 se aşează pe direcţia Z, iar două axe de ordinul 2 echivalente

(2A2 sau 2A'2) pe direcţiile axelor X şi Y. În acest caz există două posibilităţi
de aşezare a cristalului, rezultând două specii (specia I – A2 după X şi Y,
specia a II-a cu A'2 după X şi Y) (fig. 2.18).
Sistemul conţine şapte clase de simetrie sau grupuri punctuale (tabelul
4 4
1): 4, 4 , , 4mm, 4 2m, 422 şi mm .
m m

25
 Fig. 2.18. Paralelipipedul elementar în sistemul tetragonal
după Codarcea, 1965).

2.1.4.5. Sistemul cubic

Paralelipipedul elementar este cubul, care îndeplineşte condiţiile:

a = b = c şi α = β = γ = 90º, având formula de simetrie:
3A4 4A3 6A2 4
C sau 3m .
3P4 - 6P2 m

Cele trei axe de gradul 4 (3A4) se aşează după direcţiile axelor

cristalografice X, Y, Z (fig. 2.19). Este sistemul cu simetria cea mai ridicată
(izometric). Sistemul cubic cuprinde cinci clase de simetrie sau grupuri
2 4
punctuale: 23, 3 , 432, 4 3m şi 3m .
m m

Fig. 2.19. Paralelipipedul la sistemul cubic (după Codarcea, 1965).

2.1.4.6. Sistemul trigonal (romboedric)

Cristalele din acest sistem se pot raporta atât la sistemul de referinţă

cu 3 axe (Miller) cât şi la sistemul cu 4 axe (Bravais). Paralelipipedul
elementar este un romboedru care satisface condiţiile: a = b = c şi α = β = γ
≠ 90º – pentru sistemul Miller şi respectiv a = b (= d) ≠ c şi α = β (= δ) = 90º
≠ γ = 120º – pentru sistemul Bravais.

26
 Formula de simetrie a romboedrului este
A3 3A2
C
sau 3 m.
- 3P2
Atunci când se folosesc trei axe cristalografice acestea se aleg după
trei muchii concurente în colţul de jos al romboedrului, iar când se folosesc
4 axe (sistemul Bravais), axa A3 se aşează după direcţia Z, iar axele de
ordinul 2 (A2) după direcţiile cristalografice X, Y, U (fig. 2.20).
Folosirea ambelor sisteme de referinţă este posibilă deoarece în acest
sistem, la nivelul structurii interne există două celule elementare – una
romboedrică de tip R şi una hexagonală de tip P cu simetrie ternară. În
sistemul trigonal există cinci grupuri punctuale: 3, 3 , 3m, 32, 3 m.

Fig. 2.20. Paralelipipedul elementar trigonal (după Codarcea, 1965).

2.1.4.7. Sistemul hexagonal

Paralelipipedul elementar este prisma rombică cu unghiul γ = 120º,

din care prin trunchierea muchiilor ascuţite rezultă o prismă hexagonală (fig.
2.21). Prisma hexagonală mai poate rezulta prin repetarea (alipirea) a trei
prisme rombice în jurul unei muchii comune.
Toate cristalele derivate, conform legii numerelor raţionale, din
prisma hexagonală fac parte din sistemul hexagonal, îndeplinind condiţiile:
a = b (= d) ≠ c şi α = β = δ = 90º ≠ γ = 120º.

Fig. 2.21. Paralelipipedul elementar hexagonal (după Codarcea, 1965).

27
 Formula de simetrie a prismei hexagonale este:
A6 3A2 3A2'
6
C sau mm .
P6 3P2 3P2' m

Datorită simetriei, cristalele din acest sistem se raportează exclusiv la

4 axe cristalografice: axa de ordinul 6 (A6) se aşează paralel cu Z, iar 3 axe
de ordinul 2 echivalente (3A2 sau 3A2') se aşează pe direcţia axelor
cristalografică X, Y şi U. Şi în acest sistem sunt posibile două moduri de
aşezare, rezultând două specii (specia I şi specia a II-a).
Sistemul hexagonal conţine şapte grupuri punctuale (clase de
6 6
simetrie): 6, 6 , , 6mm, 6 2m, 622, şi m m (tabelul 1).
m m

2.1.5. NOTAŢIA FEŢELOR POLIEDRULUI CRISTALIN

Poziţiile tuturor feţelor unui cristal, în raport cu axele cristalografice,

pot fi exprimate în funcţie de poziţia unei feţe considerată faţă
fundamentală. Faţa fundamentală este faţa care intersectează axele
cristalografice la distanţe egale cu parametrii reţelei pe cele trei direcţii
cristalografice X, Y şi Z (fig. 2.22).

Fig. 2.22. Relaţia unei feţe MPN cu faţa fundamentală ABC (după Codarcea, 1965).

Faţa fundamentală ABC intersectează axa X la distanţa OA = a, axa Y

la distanţa OB = b şi axa Z la distanţa OC = c, segmentele a, b, c,
reprezentând parametrii feţei fundamentale.
Faţa fundamentală oarecare MNP, neparalelă cu ABC, intersectează
axele cristalografice la distanţele OM = ma, ON = nb şi OP = pc; m, n, p,
fiind numere întregi, ceea ce înseamnă că faţa intersectează axele prin
puncte reticulare (conform legii numerelor raţionale), ma, nb, pc, sunt deci
parametrii unei feţe oarecare exprimaţi în funcţie de parametrii feţei
fundamentale; m, n şi p, sunt valorile numerice sau coeficienţii acestor
parametri şi arată de câte ori trebuie multiplicaţi parametrii feţei
fundamentale pentru a se obţine parametrii feţei respective.

28
 Această notaţie parametrală se mai numeşte şi notaţia Weiss-Rose
după numele celor care au propus-o în 1810.

2.1.5.1. Notaţia cu indici

Notaţia cu indici a fost propusă de către mineralogul englez Miller în

anul 1839. Indicii Miler (hkl) sunt valorile reciproce ale parametrilor Weiss-
1 1 1
Rose h; k; l = ; ; , obţinându-se prin inversarea rapoartelor parametrilor
m n k
celor două feţe şi anume:
a 1 b 1 c 1
h  ; k  ; l  .
ma m nb n pc p
Indicii Miller se scriu în paranteze rotunde, putând fi pozitivi sau
negativi, fără să admită un divizor comun.
Valorile parametrilor sunt, conform legii lui Haüy, numere întregi şi
mici şi, de aceea, şi indicii Miller sunt numere simple, întregi şi mici,
nedepăşind, în general, valoarea 6.
Pentru singonia hexagonală (sistemul trigonal şi sistemul hexagonal)
unde există 4 axe cristalografice, X, Y, U şi Z, indicii Miller ai feţei vor fi de
forma (h k i l), unde i, indicele corespunzător axei U se deduce din relaţia h
+ k = i sau h + k + i = 0. Ecuaţia unei feţe în funcţie de indici se poate scrie
hx + ky + lz = 0.
În raport cu un sistem de trei axe cristalografice, o faţă de cristal poate
avea următoarele 7 poziţii (fig. 2.23):
- faţa care intersectează toate axele – (hkl);
- faţa care intersectează două axe şi este paralelă cu cea de-a treia:
- paralelă cu X – (0kl);
- paralelă cu Y – (h0l);
- paralelă cu Z – (hk0);
- faţa care intersectează o axă şi este paralelă cu celelalte două:
- intersectează pe X şi este paralelă cu Y şi Z – (100);
- intersectează pe Y şi este paralelă cu X şi Z – (010);
- intersectează pe Z şi este paralelă cu X şi Y – (001).
Toate feţele unui cristal care se intersectează după muchii paralele
constituie o zonă cristalografică, feţele care fac parte din aceeaşi zonă fiind
feţe cozonale sau tautozonale.
Direcţia în cristal cu care toate feţele şi muchiile zonei sunt paralele se
numeşte axă de zonă şi se notează cu indicii Miller u, v, w, scrişi între
paranteze drepte – [uvw].
Cunoscând indicii a două feţe dintr-o zonă se pot calcula indicii axei
de zonă.
Fie feţele (h1k1l1) şi (h2k2l2), se cere axa de zonă.
Axa de zonă este paralelă cu muchia determinată de cele două feţe,
fiind determinată de intersecţia planelor care trec prin originea axelor
cristalografice şi sunt paralele cu feţele. Ecuaţiile acestora vor fi:
h1X + k1Y + l1Z = 0
h2X + k2Y + l2Z = 0

29
 Din acest sistem de 2 ecuaţii cu 3 necunoscute se poate deduce că:
X Y Z
 
k1 l1 l1 h1 h1 k1
k 2 l2 l 2 h2 h2 k 2
Rezultă că indicii axei de zonă sunt proporţionali cu:
k l l h1 h k
u  1 1  k1l 2  l1k 2 ; v  1  l1h2  h1l 2 ; w  1 1  h1 k 2  k1 h2 .
k 2 l2 l 2 h2 h2 k 2
Practic, plecând de la indicii cunoscuţi a două feţe, se scriu de două
ori indicii primei feţe pe aceeaşi linie şi dedesubt indicii dublaţi ai celei de a
doua feţe. Din ce a rezultat se îndepărtează prima şi ultima coloană iar din
ce a rămas se constituie determinanţi pătraţi, a doua şi a treia coloană pentru
calculul lui u, a treia şi a patra coloană pentru calculul lui v şi a patra şi a
cincea coloană pentru calculul lui w.

Fig. 2.23. Poziţiile posibile ale feţelor unui cristal (după Codarcea, 1965).

Ca exemplu, pentru feţele (100) şi (010) ale cubului se cere axa de

zonă corespunzătoare:
1 0 0 1 0 0 0 0 0 1 1 0
→u= = 0; v = = 0; w = = 1,
0 1 0 0 1 0 1 0 0 0 0 1
deci axa de zonă este [001], paralelă cu axa cristalografică [Z].
Luând un alt exemplu, anume două feţe ale prismei hexagonale
(2 1 1 0) şi (11 2 0), calculul axei de zonă urmează aceeaşi cale, numai că se
renunţă la valorile corespunzătoare indicelui i. Astfel:
2 1 0 2 1 0 1 0 0 2 2 1
→u= = 0; v = = 0; w = = 3.
1 1 0 1 1 0 1 0 0 1 1 1
Adăugând şi indicele corespunzător axei U conform relaţiei h + k + i
= 0, rezultă că indicele pentru direcţia U este 0. Aşadar, indicii axei de zonă
sunt [0003] = [0001], direcţie care este paralelă cu axa Z.

30
 2.1.6. FORMELE CRISTALELOR

Când cristalele se dezvoltă nestingherit din soluţii, iau naştere forme

poliedrice cu un număr variat de feţe plane. Totalitatea feţelor de acelaşi fel
ale unui poliedru cristalin constituie o formă cristalografică simplă.
În cazul în care feţele de acelaşi fel delimitează complet cristalul avem
de a face cu o formă simplă închisă, iar dacă nu delimitează complet
cristalul cu o formă simplă deschisă. În cazul în care cristalul este mărginit
de mai multe seturi de feţe identice (mai multe forme simple) avem de a
face cu o formă cristalografică compusă.

2.1.6.1. Formele simple deschise

Forma simplă deschisă este constituită din feţe identice ce nu închid

poliedrul cristalin, fiind de regulă asociată cu alte forme simple deschise,
cristalul rezultat fiind un cristal compus.
Pedionul (pedion = câmpie agricolă a Atenei antice) este forma
alcătuită dintr-o faţă singulară care nu are corespondent în poliedrul cristalin
considerat. Pedionul nu implică nici un element de simetrie, el putând lua
simetria formei pe care o închide (fig. 2.24.a). Poate apărea în toate clasele
de simetrie fără centru de simetrie, cu excepţia sistemului cubic care nu
admite forme deschise.
Pinacoidul este forma simplă deschisă alcătuită prin asocierea a două
feţe paralele identice (fig. 2.24.b), simetrice în raport cu centrul de simetrie,
cu o axă de simetrie de gradul doi, sau cu un plan de simetrie. Apare în toate
sistemele în afara sistemului cubic.
Domul (fig. 2.24.c), este forma simplă deschisă formată prin asocierea
a două feţe identice, simetric înclinate în raport cu un plan de simetrie.
Asociat cu alte forme deschise apare în sistemele monoclinic şi rombic.
Sfenoidul (fig. 2.24.d) este forma simplă deschisă alcătuită din două
feţe identice, simetric înclinate faţă de un ax de simetrie A2, polar. Cele două
feţe se intersectează după o muchie prin care trece axul polar A2.
Piramida (fig. 2.24.e) este forma simplă deschisă constituită din cel
puţin trei feţe identice, simetrice, care se întâlnesc într-un colţ prin care trece
un ax de simetrie polar. Se întâlneşte în sistemul rombic şi în sistemele de
simetrie medie.
Prisma (fig. 2.24.f) este forma simplă deschisă alcătuită din minim
trei feţe identice, simetrice şi paralele cu un ax principal de simetrie: An =
A2, A3, A4, A6. Feţele de prismă formează o zonă cristalografică al cărui ax
de zonă este An.

31
 Fig. 2.24. Formele simple deschise:
a – pedion; b – pinacoid; c – dom; d – sfenoid; e – piramidă; f – prismă.

2.1.6.2. Formele simple închise

Formele simple (planşa 1) sunt: bisfenoizii, bipiramidele, scalenoedrii,

trapezoedrii, romboedrii şi formele simple din sistemul cubic – cubul,
octaedrul, tetraedrul şi formele ce derivă din acestea.
Bisfenoidul este forma simplă închisă alcătuită din doi sfenoizi şi este
format din patru feţe triunghiulare. Apare în sistemul rombic şi în sistemul
tetragonal.
Bisfenoidul rombic este format din patru triunghiuri oarecare, este
enantiomorf (poate fi drept sau stâng) şi corespunde clasei axiale A2 A2' A2''.
Bisfenoidul tetragonal este format din patru triunghiuri isoscele şi
corespunde clasei:
A4 2 A2 

  2 P2 '

Bipiramida rezultă din asocierea după bază a două piramide identice,

baza comună fiind plan de simetrie care completează formula piramidei
aducând-o la clasa holoedrică. Se întâlneşte la sistemul rombic şi la
sistemele de simetrie medie.
Scalenoedrul este o formă simplă închisă rezultată din romboedru
respectiv bisfenoid tetragonal prin dedublarea feţelor respective după planul
de simetrie perpendicular, ceea ce face ca să aibă aceeaşi simetrie cu
romboedrul sau bisfenoidul tetragonal. Sunt delimitaţi de suprafeţe
triunghiuri scalene (oarecare), 12 feţe la scalenoedrul trigonal şi 8 la cel
tetragonal.

32
 Trapezoedrul este forma simplă delimitată de suprafeţe în formă de
trapez oarecare. Se întâlnesc numai la sistemele de simetrie medie şi au
simetria axială a sistemului.
Romboedrul este constituit din 6 feţe în formă de romb, trei feţe în
partea superioară alternând la 60º cu trei feţe la partea inferioară, feţele fiind
paralele două câte două. Apare numai la sistemul trigonal sau romboedric şi
are simetria holoedrică a sistemului.
În sistemul cubic există numai forme simple închise, cu habitus
izometric, forme condiţionate de prezenţa grupului de elemente de simetrie
4A3 (fig. 2.25). În total există 15 forme simple cubice care pot fi împărţite în
trei grupe de câte 5 forme, grupe care au ca forme de bază tetraedrul,
octaedrul şi cubul.
1. Grupul tetraedrului cuprinde:
Tetraedrul – alcătuit din 4 feţe triunghiuri echilaterale, perpendiculare
pe cele 4 axe A3. Formula este

3 A4 4 A3 
 (clasa 30)
  6 P2

Triachistetraedrul rezultă din triplarea feţelor de tetraedru sau

dedublarea feţelor de tetraedru după planele de simetrie P2. Are aceeaşi
simetrie cu tetraedrul (clasa 30) sinonime: tritetraedru, tetraedru piramidat).
Triachistetraedrul trapezoidal are 12 feţe în formă de trapez, feţele
fiind perpendiculare pe planul P2. Provine din triplarea feţelor de tetraedru.
Are tot formula de simetrie a tetraedrului (clasa 30) (sinonim: dodecaedrul
deltoidal).
Hexachistetraedrul are 24 de feţe triunghiuri scalene, fiecare faţă de
tetraedru fiind înlocuită cu un grup de şase feţe. Feţele sunt simetrice două
câte două faţă de planele de simetrie P2. Are formula de simetrie a
tetraedrului (sinonim: hexatetraedru).
Triachistetraedrul pentagonal este alcătuit din 12 feţe pentagoane
neregulate (sinonim: dodecaedru pentagonal tetraedric sau dodecaedru
pentagonal scalenoedric) şi face parte din clasa de simetrie primitivă a
sistemului:
 (clasa 28).
3 A4 4 A3 

  

Este enantiomorf, putând prezenta forme stângi şi forme drepte.

2. Grupul octaedrului cuprinde:
Octaedrul – format din opt feţe triunghiuri echilaterale perpendiculare
două câte două pe cele patru axe A3. Are simetria holoedrică a sistemului
(clasa 32).
Triachisoctaedrul are 24 feţe identice, triunghiuri isoscele şi rezultă din
triplarea feţelor de octaedru. Are simetria holoedrică (clasa 32) (sinonimie:
triachisoctaedrul triunghiular sau octaedrul piramidat).

33
Planşa 1. Caracterizarea cristalografică a sistemelor şi claselor de simetrie
(după Apostolescu, 1982).

34
Planşa 1 (continuare)

35
 Fig. 2.25. Formele simple ale sistemului cubic (după Vainstein, 1989):
1- triachistetraedru pentagonal; 2- dodecaedru pentagonal; 3- diachisdodecaedru
pentagonal; 4- triachisoctaedru pentagonal; 5- tetraedru; 6- triachistetraedru trapezoidal; 7-
triachistetraedru; 8- hexachistetraedru; 9- cub; 10- octaedru; 11- dodecaedru romboidal; 12-
cub piramidat; 13- triachisoctaedru trapezoidal; 14- triachisoctaedru; 15- hexachisoctaedru.

Triachisoctaedrul trapezoidal are 24 de feţe identice sub formă de

trapez, cu feţe perpendiculare pe planele P2. Provine din triplarea feţelor de
octaedru şi are simetria holoedrică (clasa 32) (sinonim: trapezoedrul cubic)
Hexachisoctaedrul are 48 de feţe identice, triunghiuri scalene, fiecare
faţă de octaedru fiind înlocuită cu un grup de 6 feţe triunghiulare oarecare.
Are simetria octaedrului (clasa 32) (sinonime: hexaoctaedrul, scalenoedrul
cubic).
Triachisoctaedrul pentagonal are 24 de feţe identice cu forma de
pentagon neregulat. Are simetria axială a sistemului (clasa 31) şi prezintă
forme stângi şi drepte (enantiomorfe) (sinonime: giroedrul, plagiedrul).
3. Grupul cubului cuprinde:
Cubul este format din 6 feţe identice, pătratice, perpendiculare două
câte două pe cele 3 axe A4. Are simetria holoedrică (clasa 32) (sinonim:
hexaedrul).
Cubul piramidat are 24 de feţe triunghiuri isoscele perpendiculare pe
planele P4. Rezultă prin construirea pe fiecare faţă de cub a câte unei

36
piramide tetragonale identice. Are simetria holoedrică a sistemului (clasa
32) (sinonime: tetrachishexaedrul sau tetrahexaedrul).
Dodecaedrul romboidal are 12 feţe identice în formă de romb,
orientate perpendicular două câte două pe cele 6 axe A2. Are simetrie
holoedrică (clasa 32).
Dodecaedrul pentagonal are 12 feţe identice pentagoane isoscele (4
laturi egale şi una diferită) perpendiculare pe planele P4. Are simetria
centrată a sistemului cubic (clasa 29) (sinonim: piritoedrul).
Diachisdodecaedrul pentagonal are 24 de feţe identice, rezultate din
dedublarea feţelor de dodecaedru pentagonal după planele P4. Are tot
simetria centrată (clasa 29) (sinonim: diploedrul).

2.1.6.3. Formele compuse

Formele compuse rezultă din asocierea a două sau mai multe forme
simple închise sau deschise. Formele asociate aparţin aceluiaşi sistem de
simetrie şi în general aceleiaşi clase de simetrie. Aceste forme nu au
denumiri speciale, ele sunt denumite prin numele unor forme simple
asociate, cu specificarea formei care determină habitusul (fig. 2.26). Prin
asocierea a două sau mai multe forme aparţinând unor clase de simetrie
diferite, rezultă o formă compusă care are de regulă simetria cea mai scăzută
a formelor asociate.

Fig. 2.26. Forme compuse (după Codarcea, 1965):

a – cub cu octaedru, habitus cubic; b – cub plus octaedru, habitus octaedric.

În ce priveşte aspectul cristalelor reale, din procesul de creştere pot să

rezulte mai totdeauna cristale compuse din mai multe tipuri de feţe, cu
dimensiuni şi aspecte geometrice diferite. Variaţiile de temperatură,
compoziţie chimică şi presiune au consecinţe importante în dezvoltarea
feţelor unui cristal. Rezultă că aceeaşi compoziţie chimică poate să îmbrace
într-o regiune forma unui cristal cu un tip de feţe bine dezvoltate, în timp ce
în altă regiune poate să îmbrace forma unui alt cristal aparţinând aceluiaşi
sistem, dar cu alte feţe caracteristice, aspecte morfologice ale cristalelor
putând furniza indicii privitoare la condiţiile de geneză (fig. 2.27).

37
 Fig. 2.27. Dezvoltarea feţelor la un cristal cu aceeaşi compoziţie în funcţie de condiţiile
de formare (după Mastacan şi Mastacan, 1976): a – adular; b – ortoză; c - sanidină.

Un cristal care este mărginit de feţe bine dezvoltate se numeşte

idiomorf. Un cristal ce apare sub formă de granule neregulate, care nu are
feţele bine determinate se numeşte xenomorf. Trebuie menţionat că feţele
unei anumite forme simple pot fi neuniform dezvoltate, cristalele putând
avea aspecte lamelare, tabulare, izometrice, prismatice, aciculare sau
fibroase (fig. 2.28). Aceste aspecte numite habitus se datorează condiţiilor
de creştere a cristalului.

Fig. 2.28. Habitusuri diferite la cristale (după Betehtin, 1953): a – lamelar solzos (mică); b –
tabular (baritină); c – izometric (nefelin); d – prismatic (hornblendă); e – acicular-columnar
(rutil).

2.1.6.4. Specii şi forme corelate

Unele forme cristalografice pot fi aşezate în mai multe moduri faţă de

axele cristalografice, fiecare poziţie ducând la forme particulare
caracterizate de alţi indici.
Dacă o poziţie se obţine din alta fără a aplica o operaţie de simetrie,
formele particulare rezultate se numesc specii. Această posibilitate apare la
prismă, piramidă şi bipiramidă putând exista specia I-a, specia a II-a şi chiar
specia a III-a (fig. 2.29).

Fig. 2.29. Specii posibile în cazul prismei tetragonale:

a – specia a II-a; b – specia I; c – specia a III-a dreapta; d – specia a III-a stânga.

38
 Dacă o poziţie se obţine din cealaltă printr-o operaţie de simetrie
simplă, formele particulare se numesc corelate. În cazul în care operaţia de
simetrie este rotirea, formele se numesc corelate superpozabile, iar dacă
operaţia este oglindirea (reflexia) formele se numesc corelate enantiomorfe
(fig. 2.30). Formele corelate superpozabile se obţin una din cealaltă printr-o
rotire compatibilă cu axul principal de simetrie al cristalelor, putând fi
pozitive (+) sau negative (-). Ca forme corelate se cunosc tetraedrii,
scalenoedrii, romboedrii, plagiedrii (triachisoctaedru pentagonal) şi
dodecaedrii pentagonali.

Fig. 2.30. Forme corelate (după Codarcea, 1965): a – superpozabile; b – enantiomorfe.

Formele corelate enantiomorfe se obţin una din alta prin reflexie faţă
de un plan, ele apărând ca mâna dreaptă faţă de mâna stângă, deci pot fi
drepte şi stângi. Se întâlnesc în cazul trapezoedrilor trigonali, tetragonali şi
hexagonali.

2.2. CRISTALOGRAFIE STRUCTURALĂ

Până în anul 1912, anul în care Max von Laue a dovedit experimental
existenţa reţelei cristaline, cercetătorii numai au bănuit că formele regulate
ale poliedrelor cristaline trebuie să rezulte din aranjamentul ordonat al unor
particule foarte mici, care păstrează proprietăţile corpului cristalizat.
Pentru explicarea structurii interne a cristalelor au fost formulate
diferite ipoteze, două dintre acestea fiind mai importante.
Ipoteza moleculei integrante elaborată de Tobern Bergman în 1773 şi
independent, de René Just Haüy în 1782, conform căreia, corpurile
cristalizate, prin clivaj, pot fi divizate în particule din ce în ce mai mici,
diviziunea oprindu-se la ultima particulă, paralelipipedică, numită de ei
„moleculă integrantă”. Deci, cristalele ar fi alcătuite dintr-o infinitate de
astfel de particule elementare paralelipipedice, aşezate unele lângă altele şi
unele peste altele, ipoteze care duc la concluzia unei structuri continue a
mineralelor cristalizate.
Valoarea acestei teorii constă în aceea că stabileşte o corespondenţă
între forma poliedrului cristalin şi structura internă a cristalului, structură
dedusă la rândul ei din legea constanţei unghiurilor şi legea numerelor
raţionale.
O altă ipoteză porneşte de la anizotropia unor proprietăţi fizice,
proprie numai cristalelor. O serie de proprietăţi vectoriale ale substanţelor
cristalizate, cum ar fi de exemplu dilataţia şi contracţia termică, indică faptul

39
că structura cristalină este discontinuă şi ca atare, particulele constituente
sunt mai mult sau mai puţin distanţate prin spaţii interatomice sau
interionice.
Bravais a considerat particulele constituente ale cristalelor ca având
forme sferice pe care, în reprezentări grafice, le-a redus la un singur punct,
simbolizând centrul particulei. Reţeaua tridimensională este imaginată ca
rezultând din ordonarea particulelor, ordonare determinată de forţele ce se
exercită între particule.
Diferitele moduri de aranjare a particulelor au fost stabilite la început
pe considerente pur geometrice de Frankenheim (1836). S-au stabilit astfel
jaloanele teoriei structurii discontinue a cristalelor, jaloane puse de Bravais
în 1850 când a dedus cele 14 tipuri de reţele spaţiale, denumite reţele
Bravais, rezultate prin translaţia unui punct după cele trei direcţii din spaţiu.

2.2.1. ŞIR RETICULAR, REŢEA PLANĂ ŞI REŢEA SPAŢIALĂ

Considerăm o particulă A0 pe care o supunem unei translaţii după o

direcţie X, cu parametrul a. Prin această translaţie repetată pe direcţia X se
obţine un şir reticular A0 A1 A2 ... Ax-1 Ax (fig. 2.2.a), distanţa A0A1 = A1A2 =
... = Ax-1, Ax = a, fiind perioada (parametrul şirului reticular); între aceste
puncte nu mai poate exista o altă particulă.
Dacă şirul reticular A0Ax efectuează o mişcare de translaţie după o altă
direcţie Y, cu distanţa b, se obţine o dispoziţie a particulelor în plan, care
reprezintă o reţea plană (fig. 2.2.b). Un ochi al reţelei plane, care poate fi
paralelogram, dreptunghi, romb sau pătrat, se numeşte paralelogram
primitiv sau poligon generator, iar punctele de intersecţie a şirurilor
reticulare se numesc nodurile reţelei.
Prin translarea unei reţele plane după o a treia direcţie Z, cu
parametrul (distanţa) c se obţine reţeaua spaţială (fig. 2.2.c). Un ochi al
reţelei spaţiale se numeşte paralelipiped elementar, celulă generatoare sau
paralelipiped primitiv, întreaga reţea fiind rezultatul translaţiei acestui
paralelipiped după cele trei direcţii din spaţiu.

2.2.2. CELULA ELEMENTARĂ. REŢELE BRAVAIS

Prin translarea reţelelor plane, având ochiuri în formă de

paralelogram, dreptunghi, romb (cu unghi de 60º) sau pătrat, rezultă celule
elementare, generatoare ale reţelelor spaţiale. După numărul de noduri care,
în reţeaua tridimensională infinită, aparţin unei singure celule, număr
reprezentând volumul sau „multiplicitatea” (notată cu M), se deosebesc mai
multe tipuri de celule elementare (fig. 2.35).
Celule simple sau primitive, notate cu P, având noduri numai în
colţuri. Multiplicitatea M = 1. Această valoare rezultă din următorul calcul:
într-o reţea tridimensională, într-un colţ al celulei elementare se întâlnesc 8
celule, deci fiecare nod participă la construcţia unei celule cu 1/8, celula
având 8 colţuri, M = 8·1/8 = 1. Astfel de calcule se întâlnesc la toate cele 7
sisteme cristalografice, pentru sistemul trigonal sau romboedric celula fiind
notată cu R.

40
 Celule compuse, cu mai multe noduri, putând fi dublu, triplu şi
cvadruplu primitive.
Celule cu baze centrate, notate cu C (A sau B), pe lângă nodurile din
colţuri (proprii celulei P), pot avea câte un nod pe mijloacele a două feţe
opuse. Sunt notate cu C când nodurile se găsesc pe feţele (001) şi (00 1 ), cu
B când nodurile se găsesc pe feţele (010) şi (0 1 0) şi cu A când nodurile se
găsesc pe feţele (100) şi ( 1 00). Fiecare din cele două noduri de pe feţele
opuse aparţine la două celule astfel încât multiplicitatea M = 1/8·8 + 1/2·2 =
2. Se întâlnesc la sistemul rombic şi sistemul monoclinic.

Fig. 2.35. Reţele Bravais (după Codarcea, 1965): a – cubic P; b – cubic I; c – cubic F;
d – pătratic P; e – pătratic I; f – rombic P; g – rombic C; h – rombic I; i – rombic F; j –
monoclinic P; k – monoclinic C; l – triclinic P; m – romboedric R; h – hexagonal P; o –
hexagonal C.

41
 Celule centrate intern, notate cu I, pe lângă nodurile din colţuri pot
avea un nod în centrul celulei, cu multiplicitatea M = 1/8·8 + 1 = 2. Se
întâlnesc la sistemele rombic, tetragonal şi cubic.
Celule cu feţe centrate, notate cu F, care pe lângă nodurile din colţuri
au câte un nod în centrul fiecărei feţe. Multiplicitatea M = 1/8·8 + 1/2·6 = 4.
Se întâlnesc la sistemele rombic şi cubic.
Bravais a dedus cele 14 celule plecând de la translaţiile executate
asupra unui punct material (ion, atom) situat în originea axelor
cristalografice, translaţii făcute pe direcţiile celor trei axe cristalografice X,
Y şi Z, pe distanţe egale cu cei trei parametri a, b, c, ai reţelei. Se pot efectua
translaţii simple, obţinându-se celule P, sau translaţii simultane cu doi
parametri (celule F şi C) sau ce trei parametri pe cele trei direcţii care
deplasează punctul în centrul celulei (celula I). În sistemul hexagonal celula
elementară este de tip P, cu unghiul γ = 120º, considerând simetria reticulară
hexagonală, prisma hexagonală va apărea cu bazele centrate şi de aceea,
celula mai poate fi notată şi C (fig. 2.35).
Numărul reţelelor spaţiale ale fiecărui sistem cristalografic depinde
exclusiv de simetrie. În sistemul triclinic este posibilă o singură reţea
spaţială cu celulă de tip P, în sistemul monoclinic sunt două reţele spaţiale
cu celule de tip P şi respectiv C, în sistemul rombic sunt posibile toate cele
patru tipuri de reţele spaţiale, cu celulă de tip P, C (A sau B), I şi F, în
sistemul trigonal este o singură reţea spaţială cu celule de tip R, în sistemul
tetragonal sunt două reţele spaţiale, cu celule de tip P şi I, în sistemul
hexagonal este o singură reţea spaţială, cu celulă de tip P, iar în sistemul
cubic sunt trei reţele spaţiale cu celule P, I şi F.

2.2.3. ELEMENTELE DE SIMETRIE ALE REŢELEI CRISTALINE

Spre deosebire de poliedrul cristalin care are un număr limitat de

elemente identice (vârfuri, muchii, feţe), reţeaua cristalină este un edificiu
complex, care are un număr infinit de puncte identice, care se pot suprapune
prin simple translaţii sau prin alte operaţii de simetrie. Rezultă de aici
deosebiri fundamentale, în ceea ce priveşte simetria între cristal şi reţeaua
cristalină.
Poliedrul cristalin are elemente de simetrie unice, sau elemente care se
repetă de un număr finit de ori, numărul total al acestora constituind formula
sa de simetrie.
Reţeaua cristalină având o structură ordonată, rezultată din repetarea
unor puncte sau poziţii identice de un număr infinit de ori, fiecare şir
reticular sau direcţie paralelă cu el poate fi ax de simetrie, după cum fiecare
plan reticular sau plan paralel cu el poate fi plan de simetrie. Pe lângă aceste
elemente de simetrie, structura reticulară are şi elemente de simetrie proprii,
care se obţin combinând operaţia de translaţie proprie simetriei reticulare,
fie cu operaţia de rotaţie, fie cu operaţia de oglindire, rezultând axele
helicoidale şi respectiv planele de simetrie cu alunecare.

42
 2.2.3.1. Planele de simetrie cu alunecare

Planele de simetrie cu alunecare spre deosebire de planele de simetrie

cu oglindire simplă, presupun suprapunerea punctelor identice după o
operaţie combinată de reflexie (oglindire) cu translaţie simultană. În funcţie
de direcţia după care se face translaţia şi după distanţa pe care se face
această translaţie, se deosebesc mai multe tipuri de plane de simetrie cu
alunecare:
1. Planele „a”, „b” şi „c”, sunt planele care, pe lângă oglindire admit o
translaţie axială în direcţia axei cristalografice X cu a/2, a axei
cristalografice Y cu b/2 sau a axei cristalografice Z cu c/2 (fig. 2.36.a). În
acest caz, planul (100) permite efectuarea de translaţii pe direcţia Y cu b/2
sau Z cu c/2, planul (010) permite translaţii cu a/2 sau c/2, iar planul (001)
translaţii cu a/2 sau b/2.
2. Planele „n” sunt plane la care translaţia se face diagonal, în direcţia
componentei vectoriale cu jumătate din parametru (1/2) în direcţia
diagonalelor feţelor paralelipipedelor elementare şi respectiv, în direcţia
diagonalelor paralelipipedelor elementare. În acest caz, planul (100) admite
bc ac
translaţiile , planul (010) admite translaţiile , iar planul (001)
2 2
ab
translaţii , obţinându-se puncte identice pe mijloacele feţelor. Când
2
abc
translaţia se face se obţin puncte identice în centrele celulelor
2
tetragonale şi cubice (fig. 2.36.b).

Fig. 2.36. Planele de simetrie cu alunecare (după Apostolescu, 1982):

a – plan de tip a (reprezentare tridimensională şi cotată); b – plan de tip n; c – plan de tip d.

3. Planele „d” sunt plane la care translaţia se face diagonal cu 1/4 din
ab bc ac
parametrul reţelei. Putem avea astfel plane cu translaţii ; ;
4 4 4
abc
sau . Pentru că astfel de plane sunt posibile la diamant, planele au
4
fost notate cu d. Sunt posibile la reţelele rombice, tetragonale şi cubice.

43
 4. Planele „m” sunt plane cu oglindire simplă fără translaţie, similare
planelor de simetrie ale cristalelor.
Astfel, reţeaua cristalină poate avea plane de simetrie de tip m, a, b, c,
n şi d.

2.2.3.2. Axele de simetrie ale structurii reticulare (helicoidale)

Reţeaua cristalină admite atât axe de simetrie simple, similare celor de

la poliedrele cristaline, cât şi axe de simetrie helicoidale, care presupun pe
lângă operaţia de rotire şi o translaţie corespunzătoare ordinului de simetrie.
Dacă axul este de ordinul n, rotaţia se face cu 360º/n, iar translaţia se
face în direcţia axei cu distanţa 1/2 sau cu multiplu de 1/n din parametrul
şirului reticular (de obicei c), numit în acest caz „perioadă” (T). Distanţa cu
care se face translaţia se numeşte „pas” sau componentă helicoidală, fiind un
submultiplu al perioadei T.
Fiecărei axe de simetrie simple îi corespund n - 1 axe helicoidale.
Axele simple pot fi considerate cazuri particulare ale axelor helicoidale, în
care pasul este zero (0). Axele helicoidale sunt notate cu Xm (X = ordinul
axei, m/X = pasul axului). Axele simple, care au pasul m/X = 0, pot fi notate
20, 30, 40 şi 60. Ţinând cont că m = n - 1, rezultă că putem avea următoarele
tipuri de axe helicoidale: 21, 31, 32, 41, 42, 43, 61, 62, 63, 64, 65 (fig. 2.37).
Pe baza legilor de asociere a elementelor de simetrie atât geometrice
cât şi a celor de simetrie a reţelei, ca şi prin calcule matematice, Feodorov
(1884) şi Schöenflies (1891) au dedus 230 de grupuri spaţiale, care
corespund la 230 de simetrii posibile.
Grupurile spaţiale sunt pentru structura internă a cristalelor ceea ce
sunt grupurile punctuale (clasele de simetrie) pentru poliedrele cristaline şi
se repartizează la cele 32 de clase de simetrie, de la un grup spaţial
corespunzător clasei 1 la sistemul triclinic, la 28 de grupuri spaţiale la clasa
2 
sau  mm  de la sistemul rombic.
m  A2 A2' A2''
C
P2 P2' P2''

Pentru o caracterizare completă a unui grup spaţial trebuie ca, pe lângă

simetrie, să se precizeze şi celula elementară – P, R, C (A, B), I sau F – apoi
simbolul internaţional al formulei de simetrie corespunzător grupului
punctual respectiv, în care se fac înlocuirile necesare ale elementelor de
simetrie punctuală (geometrică) cu elemente ale simetriei de reţea.
În cazul clasei de simetrie de la sistemul
'
hexagonal, notată A6 3 A2 3 A2
C
P6 3P2 3P2'

6
în sistemul internaţional mm , celula elementară este de tip primitiv P. În
m
6
acest grup punctual sunt posibile următoarele grupuri spaţiale: P mm ,
m

44
 63 6 6
P cc , P 3 cm , P 3 nc ; celelalte cazuri, posibile teoretic, îşi găsesc
m m m
echivalenţa printre cele patru grupuri spaţiale date.

Fig. 2.37. Axele helicoidale.

45
 TEST DE AUTOEVALUARE – CRISTALOGRAFIE

1. Cum sunt definite stările amorfă, criptocristalină și cristalină ale

substanțelor minerale?
2. Care sunt elementele și parametrii rețelelor cristaline? Care sunt
elementele care descriu simetria rețelelor cristaline?
3. Care sunt clasele de simetrie? Care este relația parametrilor
paralelipipedului elementar și elementele de simetrie caracteristice fiecărei
clase?
4. Comparati si explicati relatiile cu totul diferite dintre parametrii retelei
mineralelor cristalizate in sistemele cubic si respectiv triclinic.
5. Ce sistem de cristalizare are trei plane identice de simetrie ? Explicati
alegerea facuta.
6. Comentati modul in care mineralele din sistemele rombic si respectiv
monoclinic sunt la aproximativ la fel. Care este diferenta ?
7. Care este sistemul de cristalizare caruia ii apartin cristalele cu patru axe
(trei axe avand aceeasi lungime iar a patra axa fiind mai scurta sau mai
lunga decat celelalte trei) ? Explicati alegerea facuta.
8. Cum difera unghiurile dintre fetele cristalelor diferitelor sisteme
cristalografice ?
9. Cate retele Bravais exista in cristalografia structurala? Explicati
deosebirile dintre acestea.
10. Este forma cristalelor o proprietate utila pentru identificarea mineralelor
necunoscute ? De ce ?
11. Utilizaţi ceea ce aţi învăţat în cadrul acestui capitol pentru a identifica
sistemul de cristalizare de care aparţine un mineral oarecare.

46
 3. CRISTALOCHIMIE

Cristalochimia studiază relaţiile dintre compoziţia chimică a

substanţelor cristalizate şi structura lor, precum şi legile de aşezare în spaţiu
a particulelor componente şi relaţiile dintre structura internă, forma externă
şi proprietăţile fizico-chimice ale acestora.
Reţeaua cristalină este formată din particule (atomi, ioni) de
dimensiuni bine determinate şi de formă sferică, aşezate după principiul
maximei compactităţi. Poziţiile structurale ale atomilor şi ionilor unui
element în minerale influenţează într-un grad înalt modul de ocurenţă al
elementului. Structurile cristaline ale mineralelor şi proprietăţile atomilor
sau ionilor reglează, în mare măsură, încorporarea elementelor în minerale
şi, în consecinţă, influenţează puternic comportarea lor în scoarţa terestră.
Descoperirea de către Mitscherlich a fenomenelor de izomorfism
(1818) şi polimorfism (1821) a adus o contribuţie valoroasă la cunoaşterea
relaţiilor dintre compoziţia chimică şi morfologia cristalelor.
Descoperirea difracţiei razelor X prin cristale (Max von Laue, 1912) şi
apoi dezvoltarea cercetărilor în domeniul difracţiei razelor X prin cristale a
dus la descifrarea structurilor cristaline, cu toate elementele lor, respectiv
dimensiunile paralelipipedului elementar, poziţiile atomilor în reţea,
deducerea simetriei reţelei şi a grupului spaţial căruia îi aparţine structura
respectivă.
Cristalele fiind constituite din atomi sau ioni aşezaţi în spaţiu în mod
ordonat, este de presupus că această aşezare trebuie să fie condiţionată de
forţele de atracţie care îşi au originea în structura atomului.

3.1. DIMENSIUNILE PARTICULELOR

CONSTITUTIVE ALE REŢELELOR CRISTALINE
În funcţie de tipurile de legături chimice, reţelele cristaline pot fi
formate din atomi sau ioni, cărora li se atribuie forma sferică. Spaţiul
reclamat de o particulă în structură este controlat de echilibrul care se
stabileşte între forţele de atracţie şi de respingere care acţionează între două
puncte învecinate. Distanţa la care atracţia şi respingerea sunt în echilibru
este definită ca suma razelor celor două particule.
Raza ionică sau atomică a unei particule depinde de natura forţelor de
legătură dintre particulele învecinate, de configuraţia electronică a atomului
sau ionului, de proprietăţile de polarizare ale particulei respective şi de
coordinaţia sa, adică de numărul şi aranjamentul particulelor învecinate.
Razele ionice ale majorităţii elementelor chimice au fost calculate de
Goldschmidt, care a publicat în 1926 primul tabel de raze ionice în structuri
de tip NaCl (cu număr de coordinare 6).
Razele atomice şi ionice ale elementelor sunt proprietăţi periodice
funcţie de numărul atomic şi starea de ionizare, deci există relaţii bine
determinate între mărimea razelor ionice ale elementelor şi poziţiile lor în

47
sistemul periodic. Analiza acestor relaţii a permis enunţarea următoarelor
legi de variaţie a razelor ionice:
1. În fiecare perioadă (pe orizontală – tabelul 3) razele ionice scad
odată cu creşterea valenţei şi a numărului de ordine. Această regulă este
valabilă pentru ioni cu număr similar de electroni pe stratul exterior şi cu
sarcină pozitivă regulat crescătoare. Exemplu ilustrativ în acest sens este
seria Na+, Mg2+, Al3+, Si4+, P5+, S6+.
2. În fiecare grupă, razele ionice cresc odată cu creşterea numărului de
ordine (de sus în jos). În acest caz valenţa rămâne constantă, deci şi învelişul
exterior rămâne acelaşi. Un exemplu care ilustrează această regulă, este
grupa a II-a principală: Be2+, Mg2+, Ca2+, Sr2+, Ba2+.

Tabelul 3. Razele unor ioni (în Å) din sistemul periodic al elementelor.

Grupa Grupa 1 Grupa 2 Grupa 3 Grupa 4 Grupa 5 Grupa 6
Valenţa +1 +2 +3 +4 +5 +6

Perioada
II Li Be B C N O
0,60 0,31 0,20 0,15 0,1 0,09
III Na Mg Al Si P S
0,95 0,65 0,50 0,41 0,34 0,29
IV K Ca Sc Ti V Cr
1,33 0,99 0,83 0,64 0,59 0,35
V Rb Sr Y Zr Nb Mo
1,48 1,13 0,93 0,80 0,70 0,62
VI Cs Ba La (TR) Hf Ta W
1,69 1,35 1,15 0,81 0,73 0,68
VII Fr Ra Ac Th Pa U
1,40 0,95 0,89

3. Din cele două legi rezultă legea seriilor diagonale stabilită de

Fersman: „Elementele situate pe diagonale ale sistemului periodic, trasate
de la stânga sus spre dreapta jos, au razele ionice egale sau apropiate ca
dimensiuni”. Exemple de serii diagonale putem enumera: Li+-Mg2+-Sc3+-
Zr4+; Na+-Ca2+-Y3+; K+-Sr2+-La3+; Rb+-Ba2+ (tabelul 3). Această regulă se
explică pe baza faptului că, pe măsură ce se trece de la ioni cu număr atomic
mic spre cei cu număr atomic mare, apar noi strate (nivele) electronice.
4. O excepţie remarcabilă de la aceste reguli o reprezintă elementele
tranziţionale (pământurile rare) de la lantan La (Z = 57; ri = 1,15Å) la luteţiu
Lu (Z = 71; ri = 0,93Å).
Razele ionilor trivalenţi ai seriei lantanidelor descresc în dimensiuni
odată cu creşterea numărului de ordine, descreştere numită contracţia
lantanidelor. Această descreştere este consecinţa adiţionării de noi electroni
în învelişurile interioare ale elementelor din această serie, stratul exterior de
electroni având un număr constant de electroni în toată seria. Descreşterea
razei ionice este cauzată de creşterea sarcinii nucleare şi de creşterea
corespunzătoare a atracţiei asupra electronilor.
Contracţia lantanidelor determină coincidenţa dimensiunilor razelor
ionice ale elementelor chimice din grupele care urmează.
De exemplu: Hf4+ – Zr4+; Nb5+ – Ta5+; Mo6+ – W6+.

48
 Aceste similitudini de dimensiuni ale razelor ionice explică
proprietăţile foarte apropiate ale acestor metale, ca şi comportarea lor
asemănătoare în scoarţa terestră.
5. Razele ionice ale aceluiaşi element scad odată cu creşterea valenţei.
De exemplu: Mn2+=0,80Å, Mn3+=0,70Å, Mn4+=0,52Å, Mn7+=0,46Å;
V =0,74Å, V4+=0,61Å, V5+=0,59Å, Cr3+=0,69Å, Cr6+=0,52Å, etc.
3+

6. Razele atomice, prin completarea ultimei orbite cu electronii de

valenţă, sunt mai mari decât razele cationilor respectivi şi mai mici decât
razele anionilor aceloraşi elemente din cauza acceptării de electroni.
De exemplu:
Si4+ = 0,41Å  Si0 = 1,32Å  Si4- = 2,71Å
S6+ = 0,29Å  S0 = 1,27Å  S2- = 1,84Å

3.2. NUMERE DE COORDINARE. ARANJAMENTE

COORDINATIVE
Particulele componente ale unui cristal sunt aranjate în aşa fel încât
sistemul să prezinte o energie potenţială minimă, lucru ce reclamă un grad
de ordonare avansat al acestor particule. În structura unui mineral cristalizat,
fiecare particulă este înconjurată de un anumit număr de particule de alt tip.
Numărul de coordinare este numărul de particule de acelaşi fel (ioni,
atomi, molecule) dispuse la distanţă minimă şi în poziţii identice faţă de o
particulă centrală care le coordinează.
Coordinaţia este diferită pentru diferite particule şi pentru diferite
structuri, ea fiind trăsătura fundamentală a unei structuri cristaline. În mod
evident, fiecare particulă tinde să ocupe coordinaţia cea mai adecvată pentru
ea. Cu cât particula se potriveşte mai bine într-o coordinaţie, cu atât ea va fi
mai puternic legată de structura înconjurătoare şi cu atât mai ridicată va fi
bariera energetică care trebuie depăşită pentru ca particula să poată trece
într-o altă coordinaţie sau să părăsească structura.
Numerele de coordinare şi aranjamentele coordinative
corespunzătoare lor au fost descoperite de Werner (1897) cu ocazia studierii
compuşilor de tip CoCl3·6NH3, compuşi complecşi a căror formulă corectă
este [Co(NH3)6]Cl3. Din formulă rezultă că ionul de Co3+ este înconjurat de
şase grupări anionice NH3 situate la distanţe egale şi în poziţii identice, în
vârfurile unui octaedru, ionul de Co fiind situat în centrul octaedrului.
Rezultă că aranjamentul coordinativ este în funcţie de raportul razelor
anionilor şi cationilor şi poate fi calculat pe criterii geometrice, considerând
atomii, ionii sau moleculele ca sfere rigide, impenetrabile, în contact,
ocupând spaţiul cât mai compact posibil.
Luând ca exemplu aranjamentul cu număr de coordinare şase (fig.
4.1), se poate vedea că dispoziţia în secţiune orizontală după planul P4 al
octaedrului de coordinaţie este cea din fig. 4.1 (dreapta).
Notând raza particulei centrale (cationul) cu R+ şi cu R- raza anionului
(particulele coordinate) se deduce:
2(R- + R+)2 = (2R-)2  R- + R+ = 2 R-

49
 Împărţind cu R- obţinem:
1 + R+/R- = 2  R+/R- = 0,414
De aici rezultă că, din punct de vedere geometric, numărul de
coordinaţie şi implicit aranjamentul coordinativ sunt condiţionate de
raportul razelor particulelor componente ale substanţei.

Fig. 4.1. Deducerea aranjamentului coordinativ cu număr de coordinare 6.

Numerele de coordinare posibile sunt 2 (CO2, H2O), 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,

10, 12, cele mai frecvente fiind 2, 3, 4, 6, 8 şi 12.
Pentru compuşii ionici de tip AX, la care raportul numeric între
particulele A (cationi) şi X (anioni) este dat de raportul razelor particulelor,
aranjamentele posibile sunt arătate în fig. 4.2.
Pentru numărul de coordinare 3, aranjamentul este coplanar, cationul
(cu rază mică) este înconjurat de 3 anioni situaţi cu centrele în vârfurile unui
triunghi echilateral. Astfel de aranjamente întâlnim la borazon (BN),
carbonaţi [CO3]2-, azotaţi [NO3]-, etc.
Crescând raza cationului faţă de anioni, la un moment dat, când
raportul R+/R- = 0,225, se pot grupa patru anioni în contact simultan cu
cationul. Aranjamentul este, în acest caz spaţial, tetraedric, cationul aflându-
se în centrul tetraedrului, iar anionii cu centrele în vârfurile tetraedrului.
Acest aranjament structural este stabil pentru valorile R+/R- = 0,225-0,414,
şi îl întâlnim la diamant, blendă (ZnS), silicaţi [SiO4]4-, sulfaţi [SO4]2-,
fosfaţi [PO4]3-, arseniaţi [AsO4]3-, etc.
La valoarea R+/R- = 0,414, şase anioni pot veni în contact cu un cation,
patru coplanari şi câte unul deasupra şi dedesubt, aranjamentul fiind
octaedric, aranjament întâlnit la sarea gemă (NaCl), galenă (PbS), periclaz
(MgO), etc.
În cazul când raportul R+/R- = 0,732, anionii se aşează cu centrele în
colţurile unui cub în interiorul căruia vin în contact cu cationul (număr de
coordinare 8). Un astfel de aranjament întâlnim în fluorină (CaF2), la care
fiecare ion de calciu este înconjurat de opt ioni de fluor, aşezaţi cu centrele
în colţurile şi în centrul unui cub (aranjament cub centrat intern).
Combinaţiile ionice de tip AX nu admit numere de coordinare mai mari de 8.

50
 Numărul R Aranjamentul coordinativ Tip
de R
coordinare

3 0,155 triunghi
echilateral

4 0,225 tetraedru

6 0,414 octaedru

8 0,732 cub centrat intern

12 1 hexagonal
compact şi cub
centrat pe feţe

Fig. 4.2. Aranjamente coordinative.

În cazul că R+/R- = 1, particulele componente au raze egale sau

aproape egale, adică avem de-a face cu acelaşi tip de particule, aranjament
întâlnit la metale şi aliajele acestora. Numărul de coordinare 12 corespunde
celor mai compacte aranjamente, care pot fi: cubic centrat pe feţe şi
hexagonal compact.
Dacă considerăm atomii metalici ca sfere de dimensiuni egale în reţea,
cea mai mare concentrare de sfere într-un strat are un aranjament hexagonal,
sfera din mijloc fiind în atingere cu alte şase sfere vecine (fig. 4.3) şi este
înconjurat de şase goluri; la rândul său, fiecare gol este înconjurat de trei
sfere. În medie fiecărei sfere îi revin câte două goluri.
După orientarea lor, golurile sunt de două feluri (B şi C), deosebite
după aşezarea lor cu vârful în sus sau în jos (fig. 4.3.a). Cel de-al doilea strat

51
va putea fi dispus astfel ca centrele sferelor să se suprapună fie pe golurile
B, fie pe golurile C. Mai departe împachetarea continuă în succesiunea
ABAB… echivalentă cu succesiunea ACAC…
O a doua posibilitate poate fi realizată dacă centrele celui de-al treilea
strat se găsesc în poziţiile C, succesiunea continuând după schema
ABCABC… (fig. 4.3.b şi c).

Fig. 4.3. Aranjamente cu număr de coordinare 12 (după Kissling, 1979):

a – planul (0001); b – cubic compact; c – hexagonal compact.

Ambele aranjamente au un grad maxim de ocupare a spaţiului

(74,05% volum ocupat şi 25,95% volumul golurilor), prima având simetrie
hexagonală, a doua cubică, reţeaua fiind cu feţele centrate.
Analogiile dintre cele două aranjamente cu număr de coordinare 12
sunt evidente când sunt privite după direcţia axului de simetrie A3 la reţeaua
cubică şi A6 la reţeaua hexagonală. Pentru aranjamentul cubic compact (fig.
4.3.b) se observă, perpendicular pe A3, succesiunea de strate ABC, ABC,
ABC, pentru cel hexagonal (fig. 4.3.c) succesiunea fiind AB, AB, AB.
În afara celor două aranjamente ABCABC… şi ABAB…, există o
infinitate de aranjamente compacte posibile, dintre care numai o parte sunt
realizate în lumea minerală, aceste aranjamente diferenţiindu-se prin
numărul de strate n necesare completării unui pachet. Astfel, succesiunea
ABAC are n = 4, iar succesiunea ABCAB are n = 5. Pentru valori n  5 sunt
posibile mai multe aranjamente cu acelaşi n.
Diferenţele de aranjamente în două cristale aparţinând aceleiaşi specii
mineralogice definesc fenomenul de „politipie”, reprezentând structuri
diferite pentru aceeaşi substanţă, prin variante de aranjare. Abateri de acest
fel de la tipul ideal se întâlnesc frecvent la blendă (ZnS) şi carbura de siliciu
(SiC – hexagonală).

3.3. FENOMENE CRISTALOCHIMICE

Mineralele sunt rareori compuşi puri. Chiar mineralele chimic simple,
arată o compoziţie chimică mai mult sau mai puţin deviată de la compoziţia
chimică ideală prezentată în manuale. Devierea poate fi cauzată parţial de
defectele de structură (locuri goale), de încorporarea de diferite elemente ca

52
impurităţi mecanice sau chimice (substituţii, ocuparea locurilor goale) sau
deformarea aranjamentului coordinativ.

3.3.1. DEFECTELE REŢELELOR CRISTALINE

Particulele componente ale reţelei (atomi, ioni) oscilează în jurul

poziţiei de echilibru din nodurile reţelei. Pentru ca o particulă materială să
poată părăsi poziţiile nodale este nevoie de o anumită energie, care este
asigurată de creşterea temperaturii. Cu toate acestea, s-a constatat că
particulele din punctele nodale ale cristalelor reale sunt destul de mobile şi,
la temperaturi joase, în interiorul cristalelor se produce o anumită
autodifuziune la nivelul atomilor sau ionilor.
În natură se întâlnesc rar cristale ideale, cu reţele cristaline perfecte.
De regulă, la cristalele reale se constată abateri de la structura periodică
perfectă, abateri numite imperfecţiuni sau defecte. Aceste defecte pot fi puse
în evidenţă direct, prin analize cu raze X, sau indirect, prin modificarea
unora dintre proprietăţile mineralului.
Defectele din reţea pot influenţa în măsură mai mare sau mai mică
rezistenţa mecanică, densitatea, proprietăţile electrice, proprietăţile elastice,
căldura specifică, culoarea, pierderile de histerezis magnetic la mineralele
feromagnetice, etc.
Defectele pot fi de mai multe tipuri şi anume: (1) deviaţii stabile ale
atomilor de la poziţia normală în reţea şi prezenţa de atomi (ioni) străini în
structură (defecte de structură); (2) deplasări temporare ale atomilor
(ionilor) de la poziţia lor datorită agitaţiei termice (defecte termice); (3)
modificări ale distribuţiei sarcinilor electrice în cristale (defecte electronice);
(4) imperfecţiuni complexe.
Numărul defectelor într-un cristal este legat de condiţiile genetice de
formare ale acestuia, unele defecte formându-se în cursul creşterii
mineralului, iar altele după terminarea formării lui, datorită modificărilor de
temperatură şi presiune.

3.3.2. POLARIZAREA REŢELEI CRISTALINE

Uzual, aranjamentele coordinative calculate prin metode simple,

geometrice, arătate anterior, sunt identice cu cele stabilite experimental prin
metode fizice.
Reţelele cristaline, la care distanţele (D) dintre centrele particulelor
componente sunt egale cu suma razelor ionilor, respectiv:
D = R+ + R-
(unde R reprezintă raza cationului şi R- reprezintă raza anionului,
+

participanţi la configuraţia coordinativă a cristalului), sunt reţele

nepolarizate (nedeformate).
Particulele constitutive ale cristalelor, aşezate foarte aproape unele de
altele în reţelele cristaline, pot produce influenţe electrice reciproce al căror
rezultat este deformarea învelişului electronic al particulelor, electronii fiind
deplasaţi din poziţiile lor de echilibru faţă de nucleul atomic.

53
 În cazurile când reţelele cristalelor sunt formate din cationi cu rază
mică şi sarcină mare şi anioni cu rază mare, aranjamentele nu mai corespund
raportului razelor particulelor, apărând deformate. Acestea sunt reţele
polarizate. Pentru reţelele polarizate, distanţa dintre centrele particulelor
este mai mică decât suma razelor, adică:
D < R+ + R-.
În acest caz, ionii încetează de a se comporta ca sfere nedeformabile
şi, cationul cu rază mică şi sarcină mare, atrage şi deformează învelişul
electronic al anionului, distanţat mult faţă de nucleu. Centrul sarcinilor
negative nu mai corespunde cu centrul de greutate electric al nucleului,
apărând un dipol electric al cărui moment este:
P=e∙l=α∙E
unde e – sarcina nucleului; l – distanţa dintre centrele sarcinilor pozitive şi
negative; α – coeficientul de polarizare; E – tensiunea câmpului electric
aplicat pentru formarea dipolului.
Coeficientul de polarizare α depinde de raza ionică, ionii cu valenţe
mici şi raze mari (Br, I), polarizându-se puternic în comparaţie cu ionii cu
raze mici şi sarcini mari.
Puterea de polarizare a cationilor creşte cu cât sarcina lor electrică
pozitivă este mai mare şi cu cât raza lor este mai mică. Ca măsură a puterii
de polarizare se ia raportul dintre sarcină şi pătratul razei ionice. Aceste
valori numerice pot fi comparate numai la ionii care au aceleaşi structuri, ca
de exemplu la ionii cu structură de gaz inert, în aceeaşi perioadă (deci cu
acelaşi număr de electroni), valorile cresc cu valenţa.
Perioada a III-a
Na+ Mg2+ Al3+ Si4+
1,04 3,29 9,23 26,30
Perioada a IV-a
K+ Ca2+ Sc3+ Ti4+
0,57 1,78 4,35 9,26
Puterea de polarizare depinde şi de structura învelişurilor electronice,
ionii grupelor principale cu structuri de gaze inerte fiind mai slabi
polarizanţi decât ionii grupelor secundare cu învelişuri de 18 electroni, chiar
la dimensiuni analoage. Pe de altă parte, posibilitatea de deformare, adică
polarizarea ionului, creşte cu cât volumul, respectiv raza anionului, sunt mai
mari. De exemplu, în seria halogenilor, fluorul (R- = 1,36Å) nu este
polarizabil, pe când iodul (R- = 2,16Å) este puternic deformabil.
De asemenea, polarizarea creşte cu electronegativitatea, adică cu
numărul sarcinilor negative.
Consecinţele polarizării reţelei cristaline sunt numeroase şi constau în
deformarea (modificarea) aranjamentelor coordinative şi modificarea unor
proprietăţi fizice.
De exemplu, în seria halogenurilor de cupru (CuF2, CuCl2, CuBr2),
polarizarea reţelei are ca efect închiderea culorii, ca rezultat al creşterii
puterii de absorbţie a luminii în domeniul vizibil:
CuF2 → CuCl2 → CuBr2
incolor galben-brun negru-brun

54
 În seria halogenurilor de argint creşterea polarizării duce la scăderea
solubilităţii acestora în apă (tabelul 4).

Tabelul 4. Scăderea solubilităţii halogenurilor de Ag în apă prin creşterea polarizării.

Compusul R+ + R- R+ + R- Solubilitatea, g/l
chimic dedusă experimental calculată
AgF 2,62 2,62 1818
AgCl 2,77 3,07 1,4 · 10-3
AgBr 2,88 3,21 1,1 · 10-4
AgI 2,99 3,42 3,5 · 10-5

3.3.3. IZOMORFISMUL

Această noţiune a fost introdusă de Mitscherlich (1818) şi a reieşit din

compararea cristalelor de fosfat acid de potasiu (KH2PO4) cu cele de
arseniat acid de potasiu (KH2AsO4) obţinute în laborator, foarte
asemănătoare din punct de vedere al formelor cristalografice, substanţe care
au proprietatea de a cristaliza din soluţie sub forma unui solid omogen,
format din cristale mixte, adică formează soluţii solide.
Definiţia izomorfismului dată de Mitscherlich este: „Combinaţiile
chimice cu un anumit grad de asemănare în formula chimică şi apropiate
prin proprietăţi sunt apropiate şi prin forma cristalelor şi de aceea pot
constitui concomitent poliedre comune sau se pot înlocui reciproc în
acestea”.
La nivelul reţelei cristaline, fenomenul de izomorfism este cauzat de
înlocuirea unor particule constitutive prin altele, care au aceleaşi dimensiuni
sau dimensiuni apropiate ale razelor atomice sau ionice, aceleaşi proprietăţi
de polarizare şi acelaşi tip de legături chimice.
Două elemente se pot înlocui în structura unui mineral atunci când
diferenţa în mărime a razelor ionice nu depăşeşte 15% din valoarea razei
cele mici. Această regulă nu este totdeauna respectată, dar arată limitele
admise pentru aceste înlocuiri. Astfel, se pot înlocui Mg2+ – 0,65Å cu Fe2+ –
0,76Å, Ni2+ – 0,78Å, Mn2+ – 0,80Å, Ca2+ – 0,99Å, etc., sau Ba2+ – 1,35Å cu
Sr2+ – 1,13Å.
O altă condiţie a realizării substituţiei este ca cele două elemente să
aibă acelaşi potenţial ionic, potenţial determinat de raportul dintre sarcină
(Z) şi raza ionică. O influenţă deosebită o are structura cristalină şi îndeosebi
numărul de coordinaţie al elementului.
Substituirile de elemente au loc fie cation cu cation, fie anion cu
anion, cu condiţia ca echilibrul electrostatic să nu se distrugă.
Tipurile de substituţii izomorfe pot fi grupate astfel:
1. Substituţii izovalente – sunt substituţiile la care elementele care se
înlocuiesc au sarcini egale, fac parte din aceeaşi grupă, deci corespund
verticalelor sistemului periodic, ca de exemplu:
Mg2+ - Fe2+ - Mn2+ - Co2+ - Ni2+ - Zn2+; Sr2+ - Ba2+
3+
Al - Ga3+ - Mn3+ - Cr3+ - Fe3+ - V3+
Si4+ - Ge4+ - Ti4+

55
 K+ - Rb+ - Cs+
Nb5+ - Ta5+
În sens strict, izomorfe sunt acele substanţe care formează serii
izomorfe, adică acele substanţe la care particulele se pot înlocui în orice
proporţii formând cristale mixte, cum sunt de exemplu:
- seria olivinelor: forsterit Mg2[SiO4] – fayalit Fe2[SiO4];
- seria carbonaţilor: calcit CaCO3, magnezit MgCO3, siderit FeCO3,
rodocrozit MnCO3;
- seria piroxenilor rombici: enstatit Mg2[Si2O6] – ferosilit Fe2[Si2O6];
- seria diopsid CaMg[Si2O6] – hedenbergit CaFe[Si2O6];
- seria apatitelor: fluor-apatit Ca5(PO4)3F, clor-apatit Ca5(PO4)3Cl,
hidroxil-apatit Ca5(PO4)3(OH), carbonat-apatit Ca10(PO4)6CO3.
2. Substituţii heterovalente – la care elementele ce se înlocuiesc au
valenţe diferite. În acest caz elementele au poziţie diagonală în sistemul
periodic, deoarece dimensiunile atomilor pe diagonală sunt egale sau
apropiate (regula lui Fersman). În majoritatea cazurilor, elementul care
substituie are valenţa mai mare decât elementul substituit (regula
izomorfismului dirijat sau polar). În acest fel se substituie Ca2+ cu elemente
tranziţionale TR3+ în apatite, Mg2+ cu Sc3+ sau Zr4+.
Iată câteva exemple de diagonale de substituţie:
Li+ 0,60Å - Mg2+ 0,65Å - Sc3+ 0,81Å - Zr4+ 0,80Å
Na+ 0,95Å - Ca2+ 0,99Å - Y3+ 0,93Å
K+ 1,33Å - Sr2+ 1,13Å - Pb2+ 1,20Å
Rb+ 1,48Å - Ba2+ 1,35Å
Al3+ 0,50Å - Ti4+ 0,68Å - Nb5+ 0,70Å
Substituirile de ioni cu valenţe diferite pot fi făcute cu condiţia ca
suma valenţelor pozitive să fie egală cu suma valenţelor negative (păstrarea
echilibrului electrostatic), pentru aceasta substituirile se fac cuplate, prin
perechi de ioni cu aceiaşi sumă a valenţelor. De exemplu, cazul mineralelor
din seria plagioclazilor, unde concomitent cu substituţia Na+ cu Ca2+ are loc
şi substituţia Si4+ cu Al3+ dar, pe ansamblu, suma sarcinilor este aceeaşi în
albit (Na+Al3+Si 34 O 82  ) şi în anortit (Ca2+Al3+Si 42 O 82  ) deci:
Na+Si4+ ↔ Ca2+Al3+.
Astfel de substituţii cuplate întâlnim la:
- seria gehlenit – akermanit Mg2+Si4+ ↔ Al3+Al3+
- amfiboli Li+Fe3+ ↔ Mg2+Mg2+
- zeoliţi K+Si4+ ↔ Ba2+Al3+
Un exemplu de izomorfism heterovalent este înlocuirea potasiului (K+
– 1,33Å) de către plumb (Pb2+ – 1,20Å) în silvină (captarea plumbului de
către clorura de potasiu chiar în soluţii foarte diluate). De asemenea, uraniul
(U4+ – 0,89Å) şi thoriul (Th4+ – 0,95Å) pot substitui Ca2+ în fluorină (CaF2)
sau în monazit [(Ca,Ce)PO4].
Se cunosc însă şi numeroase substituţii izomorfe în reţele atomice,
exemplele tipice fiind elementele din grupa platinei, izomorfismul fiind în
acest caz o consecinţă a dimensiunilor apropiate ale razelor atomice ale
acestor metale – Rb, Rh, Pd, Os, Ir, Pt – care au razele atomice cuprinse
între 1,34Å şi 1,38Å. În afara acestor elemente pot intra izomorf în reţea şi

56
alte elemente cu raze atomice apropiate, formând soluţii solide (aliaje), cum
ar fi: Fe (1,26Å), Ni (1,24Å), Zn (1,38Å), Re (1,37Å).
Dacă particulele constitutive a două substanţe nu au dimensiuni egale,
dar raportul razelor cationilor şi anionilor este asemănător, polarizarea fiind
analoagă, atunci apar structuri „izotipe”.
Substanţele, care au acelaşi tip de formule chimice şi cristalizează în
aceiaşi grupă spaţială, dar nu formează cristale mixte (serii izomorfe) din
cauza parametrilor diferiţi ai celulei elementare, se numesc izotipe.
De exemplu, sarea gemă este izotipă cu toată seria compuşilor care au
aceiaşi structură (reţea de tip NaCl), chiar dacă au legături chimice diferite
sau sunt chimic diferite: PbS (galena), MgO (periclaz), KCl (silvina), MnS
(alabandina), AgCl (clorargirit), FeO, CaO, CaS, NiO, MnO.
Din aceleaşi motive sunt izotipe: TiO2 cu MgF2, BaSO4 cu KMnO4,
CePO4 (monazit) cu PbCrO4 (crocoit) sau AlPO4 (berlinit) cu cuarţul SiO2
(vizibilă dacă scriem cuarţul sub forma Si[SiO4]), olivina (Mg,Fe)2[SiO4] cu
crisoberilul BeAl2O4, xenotimul YPO4 cu zirconul ZrSiO4, cuarţul SiO2 cu
BeF2, calcitul CaCO3 cu salpetru de sodiu NaNO3.
Gradul de izomorfism la unele substanţe poate varia cu temperatura şi
cu presiunea.
În general, ridicarea temperaturii creşte gradul de izomorfism. Astfel,
cristalele de NaCl şi KCl, care nu sunt miscibile la temperatură obişnuită,
aproape de temperatura lor de topire devin miscibile în orice proporţie.
Tot astfel, feldspaţii alcalini de Na şi K (ortoza – monoclinică şi
albitul – triclinic) pot forma cristale mixte în proporţii nelimitate la
temperaturi înalte, la temperaturi joase ele dând naştere la dezamestecuri,
separându-se benzi de albit în ortoză (pertit), sau invers, benzi de ortoză în
albit (antipertit).

3.3.4. POLIMORFISMUL

Până la începutul secolului trecut se credea că o substanţă chimică nu

poate avea decât o singură formă cristalografică. În anul 1788, Klaproth a
observat că în natură CaCO3 cristalizează sub două forme, calcitul
romboedric şi aragonitul rombic, fenomen explicat prin influenţa unor mici
cantităţi de carbonat de stronţiu găsite în unele aragonite şi care ar fi
determinat simetria rombică a acestuia. Mai târziu, în 1821, Mitscherlich a
observat că o substanţă artificială, NaH2PO4∙H2O, cristalizează în două
forme diferite şi că sulful cristalizat din propria sa topitură este monoclinic,
iar sulful mineral sau cel cristalizat din soluţie de sulfură de carbon este
rombic.
Fenomenul a fost denumit iniţial dimorfism, iar după ce s-a constatat
că aceleiaşi compoziţii chimice îi pot corespunde cristale aparţinând mai
multor sisteme cristalografice, fenomenul s-a numit polimorfism, iar în
cazul elementelor chimice alotropie.
Polimorfismul este capacitatea unor substanţe chimice de a avea reţele
diferite în condiţii termodinamice diferite.
Cercetările de laborator au arătat că modificaţiile polimorfe ale unei
substanţe au structuri diferite şi proprietăţi fizice şi chiar chimice diferite.

57
 Diferitele faze cristaline ale unei substanţe se numesc modificaţii
polimorfe şi se notează cu literele alfabetului grec (α, β, γ, δ, …), în ordinea
succesiunii temperaturilor de transformare.
Modificaţiile polimorfe pot trece una în alta în anumite condiţii de
temperatură şi presiune. Astfel, un cristal de aragonit încălzit la 470ºC se
transformă într-o pulbere fină de calcit. Această transformare s-a făcut
brusc, fără topire sau intervenţia vreunui dizolvant. Transformarea inversă a
calcitului în aragonit nu este posibilă. Astfel de transformări ireversibile se
numesc transformări monotrope.
Transformările, care pot avea loc în ambele sensuri (reversibile), se
numesc transformări enantiotrope. Aşa de exemplu, α-S este rombic până la
95,5ºC după care trece în β-S monoclinic, care la 119,5ºC se topeşte. Prin
răcirea sulfului monoclinic acesta trece în sulf rombic la 95,5ºC.
Temperatura la care are loc transformarea, la o presiune bine
determinată, se numeşte „punct de transformare” şi are o valoare bine
determinată pentru fiecare mineral polimorf, modificările polimorfe
notându-se cu α, β, γ, etc., în ordinea succesiunii temperaturilor de
transformare de la valori scăzute la valori ridicate.
Ţinând cont de acest punct de transformare, fiecare modificaţie are un
domeniu de stabilitate, în anumite limite de temperatură bine determinate.
Transformările polimorfe reprezintă procese de adaptare ale
mineralului la condiţiile impuse de mediu. În anumite domenii de
temperatură şi presiune este stabilă modificaţia polimorfă cu cea mai mică
energie liberă. La schimbarea temperaturii sau a presiunii se modifică
energia liberă şi se perturbă echilibrul sistemului.
În condiţii de temperatură şi presiune normale, calcitul prezintă
energia liberă cea mai scăzută, fiind forma stabilă. La presiune ridicată,
forma stabilă o reprezintă aragonitul. Dacă variaţia temperaturii este foarte
rapidă, transformarea nu se mai produce şi mineralul rămâne în stare
„metastabilă”.
Astfel, grafitul hexagonal este forma stabilă a carbonului la presiune şi
temperatură normală, condiţii în care diamantul este în afara domeniului său
de stabilitate. Transformarea diamantului în grafit, de la reţea cubică la reţea
hexagonală, este atât de dificilă încât diamantul se păstrează ca atare timp
indefinit.
O situaţie asemănătoare întâlnim la modificaţiile polimorfe ale silicei
(SiO2). Transformarea cristobalitului în tridimit şi a acestuia în cuarţ se
realizează cu mare greutate, fiind necesară ruperea legăturilor interatomice
existente şi realizarea de legături noi. Din această cauză, în natură, β-
cristobalitul şi β2-tridimitul se păstrează vreme îndelungată la temperatură
ordinară, iar β-cuarţul şi β2-tridimitul rezistă şi la temperaturi peste punctul
de transformare.
Transformările de tip ordine-dezordine apar la mineralele la care doi
ioni diferiţi pot ocupa aceleaşi poziţii în structură. O astfel de situaţie se
întâlneşte la mineralele din seria sanidină, ortoză, microclin, toate cu
formula K[AlSi3O8].

58
 La temperatură ridicată structura este dezordonată şi ionii de Al3+ care
substituie Si4+ au o distribuţie absolut aleatoare, raportul Al/Si realizându-se
statistic (sanidină).
La temperatură scăzută structura este ordonată, tetraedrii [AlO4]5-
ocupând anumite poziţii, celelalte poziţii fiind ocupate de tetraedrii [SiO4]4-
(microclin), între aceste două tipuri limită existând toate tranziţiile posibile,
de la complet ordonat (microclin) la complet dezordonat (sanidină), în
funcţie de temperatura de formare.
În general, trecerea de la forma nestabilă (de temperatură înaltă) la
forma stabilă (de temperatură joasă), se face cu degajare de căldură, iar a
celei stabile la cea nestabilă cu absorbţie de căldură.
De exemplu, căldura de transformare a α-S rombic în β-S monoclinic
este de 0,087kcal/atom gram.

3.4. CLASIFICAREA ŞI DESCRIEREA

CRISTALOCHIMICĂ A MINERALELOR
În mineralogie un mineral poate fi considerat ca „specie”, numărul
speciilor minerale identificate fiind de peste 3.500, dar luând în considerare
şi varietăţile, numărul acestora poate depăşi 10.000. Numărul mineralelor
creşte însă continuu prin descoperirea şi identificarea de noi specii, rata fiind
de circa 40 de minerale anual.
Pentru clasificarea mineralelor este necesară stabilirea unei metode,
care să permită evidenţierea unor criterii de grupare a mineralelor
asemănătoare şi de separare a celor diferite.
Studiile röentgenometrice efectuate pe un număr mare de minerale
cristalizate, precum şi metodele fizicii moderne (difracţia electronilor,
microscopia electronică, microsonda electronică, spectroscopia în infraroşu,
etc.) au permis să se constate o dependenţă logică între compoziţia chimică
şi structura reticulară a cristalelor. În acelaşi timp, caracterele structurale
definesc aspectul morfologic al cristalelor, iar de acestea sunt legate
proprietăţile fizico-chimice ale mineralelor.
În clasificarea adoptată în lucrare se are în vedere compoziţia chimică,
sistemul de cristalizare, tipul de structură şi proprietăţile fizice
caracteristice, mineralele fiind împărţite în opt diviziuni majore considerate
clase:
1. Elemente native;
2. Sulfuri şi sulfosăruri;
3. Oxizi şi hidroxizi;
4. Halogenuri;
5. Carbonaţi, azotaţi, boraţi, iodaţi;
6. Sulfaţi, cromaţi, molibdaţi, wolframaţi;
7. Fosfaţi, arseniaţi, vanadaţi;
8. Silicaţi;
această clasificare fiind acceptată de majoritatea cercetătorilor moderni, ea
preluând principiile clasificării chimice în termenii structurii cristalului.

59
 Clasele individualizate astfel se divid în subclase (ex. clasa silicaţi
cuprinde subclasele: nezosilicaţi, sorosilicaţi, inosilicaţi, ciclosilicaţi,
filosilicaţi şi tectosilicaţi), în cadrul claselor şi subclaselor se separă o serie
de diviziuni care includ minerale înrudite chimic şi structural, cum sunt
grupurile (grupul feldspaţilor, grupul piroxenilor, grupul amfibolilor) sau
tipurile (la sulfuri, oxizi şi halogenuri).
În cadrul sulfurilor şi oxizilor, tipurile sunt aranjate în funcţie de
raportul metal/sulf sau metal/oxigen.
În cadrul tipurilor se separă grupe care conţin în mod uzual minerale
cu structuri asemănătoare. Astfel, în tipul MeS de la sulfuri, grupa galenei
conţine: galena – PbS, clausthalit – PbSe, altait – PbTe, alabandină – MnS,
oldhamit – CaS.
La baza constituirii grupelor de minerale stau pe lângă criteriile de
asemănare structurale şi cele de asemănare chimice şi fizice.
Grupele de minerale se divid în serii sau specii, în funcţie de
variabilitatea în compoziţia chimică. Astfel, grupa rutilului conţine un
număr de specii individuale, cu compoziţie chimică bine definită şi
variabilitate chimică limitată (rutil – TiO2, piroluzit – MnO2, casiterit –
SnO2, plattnerit – PbO2, telurit – TeO2, selenolit – SeO2), pe câtă vreme
grupele olivinei sau a feldspaţilor plagioclazi formează serii cu variabilitate
compoziţională continuă.
Seriile se divid în termeni care pot fi consideraţi specii individuale
(ex. seria feldspaţilor plagioclazi sau speciile albit, oligoclaz, andezin,
labradorit, bytownit şi anortit). Limitele care separă diferiţi termeni ai unei
serii sunt arbitrare, dar în multe cazuri aceste limite au semnificaţii
petrogenetice.

3.4.1. CLASA ELEMENTE NATIVE

În scoarţa terestră se găsesc, în stare nativă, cca. 33 de elemente

chimice, greutatea totală a acestora depăşind 0,1% din masa scoarţei (N, O,
H, Ar, He, C, S, Au, Ag, elemente din grupa Pt, Cu, Bi). Numărul total al
speciilor şi varietăţilor minerale din această clasă este de cca. 80, multe
elemente prezentând modificaţii polimorfe, alte elemente formând între ele
soluţii solide (aliaje naturale). În componenţa acestei clase sunt introduse şi
gazele rare: He, Ne, Ar, Kr, Xe, Rn, acestea însă, împreună cu O, N şi H nu
pot fi încadrate strict în noţiunea de mineral.
Mineralele aparţinând acestei clase au fost împărţite în trei subclase:
1. subclasa metale;
2. subclasa semimetale;
3. subclasa nemetale.

3.4.1.1. Subclasa metale

Metalele native, cu excepţia Hg, sunt substanţe solide, cristalizate la

temperatură ordinară, cu conductibilitate electrică şi termică ridicată (dintre
metale argintul are conductibilitatea electrică şi termică cea mai ridicată),
maleabile şi ductile, proprietăţi date de legăturile metalice din reţelele lor.

60
Reţeaua cristalină a metalelor pure este formată dintr-un singur tip de atomi,
deci sfere cu rază egală, aranjamentul coordinativ fiind caracterizat prin
numere de coordinare mari (12 şi 8), respectiv cubic F, cubic I şi hexagonal,
puţine având structuri cu simetrie pătratică sau rombică.
Metalele, a căror structură este de tip cubic F (NC = 12), sunt foarte
maleabile, nu prezintă clivaj şi au o duritate de obicei redusă, făcând
excepţie numai iridiul şi mineralele (aliajele naturale) care conţin iridiu.
Metalele nobile, caracterizate prin compresiunea lantanică a
volumelor atomice, sunt mai stabile din punct de vedere chimic şi de aici
posibilitatea lor de a apărea în depozitele aluvionare.
Dintre mineralele cunoscute, metalele native au cele mai mari greutăţi
specifice: aurul – 19,32 g/cm3, platina – 21,4 g/cm3, iridiul – 22,4 g/cm3,
osmiul – 22,5 g/cm3, argintul – 10,5 g/cm3.
Temperaturile de topire, în general ridicate (Ag – 950ºC, Au –
1063,4ºC, Pt – 1755ºC), sunt caracteristice fiecărui metal în parte. În cazul
aliajelor, cu excepţia aliajelor eutectice, topirea se face într-un interval ce
depinde de compoziţia aliajului.
Metalele native sunt reunite în grupele fierului, aurului şi platinei.
Grupa fierului cuprinde Fe, Ni, Co, din care numai fierul şi nichelul
apar în stare nativă în scoarţa terestră, fiind considerate nişte rarităţi
mineralogice. Fierul, aliat cu nichelul, este prezent în componenţa
meteoriţilor, unii din aceştia fiind alcătuiţi în întregime din fier ce conţin
între 4-25% Ni.
Prin cristalizarea fierului topit, se formează la 1.536ºC modificaţia δ-
Fe (cubic I); la 1.401ºC acesta se transformă în γ-Fe (cubic F), care la rândul
lui trece la 906ºC în β-Fe (cubic F) paramagnetic. La punctul Curie (768ºC),
modificaţia β-Fe trece în α-Fe (cubic I), feromagnetic. Strict geometric sunt
considerate ca diferite numai modificaţiile γ-Fe şi α-Fe.
Fierul meteoritic nichelifer, la temperatură ridicată, se găseşte în
modificaţia γ-taenit cu structură cubic F. Acesta trece la 900ºC în kamacit,
modificaţia α cu structură cubic I. Kamacitul nichelifer conţine între 2 şi 7%
atomi de Ni. Stabilitatea structurii taenitului (cubic F) creşte cu conţinutul
de Ni.
În aer umed sau în apă, fierul se acoperă de rugină (FeO·OH), care
este puţin aderentă pe suprafaţă, neprotejându-l.
Grupa aurului cuprinde în principiu metalele native Au, Ag şi Cu.
Acestea cristalizează în sistemul cubic, grupul spaţial Fm3m, Z = 4, având
reţele de tip cubic F, cu a = 4,078Å la Au, 4,086Å la Ag şi 3,615Å la Cu.
Metalele din grupa aurului sunt printre cei mai buni conductori
electrici, rezistivitatea cuprului fiind de 1,7·10-8 ohm/m. Habitusul
cristalelor diferă, majoritatea având macle după (111) şi tendinţe de a forma
dendrite şi cristale în grup. Se caracterizează prin durităţi mici,
maleabilitatea şi ductilitatea cea mai ridicată şi luciu metalic puternic.
Aurul este cel mai plastic metal, dintr-un gram de aur putându-se
trefila o sârmă de 2 km lungime, iar prin laminare se poate obţine o foiţă de
0,23·10-10 m. Urmele de Bi, Te, Pb, Cd, Sb, As, reduc maleabilitatea aurului
şi îi măresc duritatea.

61
 Argintul este, după aur, cel mai ductil metal. Este mai moale decât
cuprul, dar mai dur decât aurul.
Aceste elemente au structura atomică asemănătoare, razele atomice
fiind de 1,28Å la Cu şi 1,44Å la Ag şi Au, creşterea razei care ar trebui să se
producă de la argint la aur fiind compensată prin contracţia lantanidică la
completarea orbitalilor 4f.
Având raze atomice egale, aurul şi argintul sunt complet miscibili atât
în stare lichidă, cât şi în stare solidă, formând o serie continuă de soluţii
solide izomorfe. Varietatea aurului cu peste 20% argint este denumit
electrum.
Aurul şi cuprul sunt, de asemenea, complet miscibili în stare solidă şi
în stare lichidă, formând o serie de soluţii solide izomorfe, dar cu anumite
particularităţi. Faza Cu3Au la 390ºC şi 50,85% Au, cu reţea cubică F, are o
distribuţie regulată a atomilor, atomii de aur ocupând toate colţurile
cuburilor elementare, iar atomii de cupru ocupând centrele feţelor. Faza
CuAu se formează la 410ºC şi 75,63%
Cele mai multe aliaje de aur, folosite în giuvaergie şi în tehnica
dentară, sunt aliaje ternare din sistemul Au–Ag–Cu.
Aurul formează o soluţie solidă cu paladiul denumită porpetzit, este
reţinut în mercur în proporţie de 16,5% la 90ºC (mercur-aur), dizolvă 0,2%
Bi, sau chiar formează un compus intermetalic numit maldonit – Au2Bi.
Argintul se dizolvă 45% în mercur la 90ºC (mercur-argint), dizolvă
5%Sb (antimoniu-argint) şi 7%As (arseniu-argint), iar cuprul dizolvă 4%As.
Grupa platinei cuprinde metalele triadelor Ru, Rh, Pd, şi Os, Ir, Pt. În
stare nativă apar numai platina, paladiul şi iridiul, care cristalizează cubic,
grupul spaţial Fm3m, Z = 4, având structură de tip cubic F similară cuprului,
şi osmiul care cristalizează hexagonal, grupul spaţial P63/m, Z = 2, la fel ca
şi aliajele lui cu iridiul – newjanskit (Ir,Os), sâserskit (Os,Ir) şi
allopaladinit.
Dintre metalele platinice, platina este cea mai răspândită în natură,
apărând asociată cu fierul (polixen – 3-11% Fe), rodiul (platină rodiferă –
4% Rh), iridiul (platiniridiul), cupru şi, mai rar, cu aur.
Metalele platinice au puncte de topire ridicate şi densităţi foarte mari,
sunt dure şi fragile, Pd şi Pt fiind maleabile şi ductile, spre deosebire de Os
şi Ir, care sunt şi mai dure.
Metalele platinice, datorită însuşirilor deosebite pe care le au
(rezistenţă la agenţii chimici, tendinţa de aliere, temperatura de topire
ridicată) se utilizează ca atare sau aliate cu diferite metale pentru acoperirea
suprafeţelor unor piese pentru a obţine o reflexie foarte bună, se folosesc la
contacte electrice, obiecte de laborator, termocupluri şi mai ales se utilizează
în industria chimică drept catalizatori de reactie.

3.4.1.2. Subclasa semimetale

Cuprinde două grupe: grupa arsenului şi grupa telurului.

Grupa arsenului cuprinde As, Sb şi Bi, elemente cu configuraţia
atomică asemănătoare, cristalizate în sistemul trigonal, grupul spaţial R3m,

62
Z = 2, cu reţea romboedrică asemănătoare structurii NaCl, deformată. Sunt
elemente izostructurale.
Caracterul metalic se accentuează de la As la Bi, lucru ce duce la
descreşterea durităţii şi respectiv la creşterea greutăţii specifice. Au culori
argintii-cenuşii, cu luciu aproape metalic în spărtură proaspătă. În lumină
reflectată au culori albe strălucitoare şi putere de reflexie mare. În atmosferă
devin repede de culoare neagră-brună şi apoi neagră prin oxidare.
Grupa telurului cuprinde Te şi Se, semimetale cristalizate trigonal,
cu structură cristalină hexagonal simplă. Sunt miscibile, dau soluţii solide
seleniu-telur (SeTe), cu proprietăţi intermediare între cele ale sulfului şi ale
arsenului. Seleniul prezintă şi o modificaţie monoclinică. Au culori albe de
staniu, luciu metalic, opace, cu clivaj după ( 10 1 0 ), durităţi 2-2,5 şi greutate
specifică 4,81 g/cm3 pentru seleniu şi 6,1-6,3 g/cm3 pentru telur.

3.4.1.3. Subclasa nemetale

Subclasa nemetale cuprinde grupa sulfului şi grupa carbonului.

Sulful – S, prezintă trei modificaţii polimorfe (alotropice):
- α-sulf cristalizat rombic cu structură moleculară, caracterizat prin
legături homeopolare între atomii moleculei şi legături de tip van der Waals
între molecule. Moleculele sunt formate din opt atomi legaţi în inele cu
laturile în zig-zag, cu unghi de 105º între legături, iar paralelipipedul
elementar cuprinde 16 molecule S8. Distanţa dintre atomi în moleculă este
de 2,1Å, în timp ce distanţele cele mai mici între atomii moleculelor
învecinate sunt de 3,3Å. În celula elementară a reţelei se găsesc asociate 16
molecule, în total 128 atomi de sulf. Grupul spaţial este Fddd;
- β-sulf cristalizat în prisme monoclinice. Rezultă din topitură prin
răcire lentă;
- γ-sulf apare în prisme aciculare monoclinice şi se transformă în α-
sulf la temperatura camerei.
Grupa carbonului cuprinde modificaţiile polimorfe ale carbonului,
diamant şi grafit, cu proprietăţi total diferite datorită naturii legăturilor
dintre atomi.
Diamant – β-C, cubic, grup spaţial Fd3m, a0 = 3,5668Å, Z = 8;
prezintă o reţea în care atomii de carbon, în coordinare tetraedrică,
alcătuiesc două reţele cubice cu feţe centrate, întrepătrunse la 1/4 din
diagonala cubului elementar (fig. 4.4.a). Coordinarea tetraedrică rezultă din
poziţia a patru atomi de carbon în interiorul cubului elementar, în centrele a
patru cuburi parţiale alternative. Distanţa dintre atomii de carbon este de
1,54Å. Pe direcţia axei A3, reţeaua diamantului apare ca fiind formată din
plane paralele cu (111), plane în care atomii de carbon formează inele
hexagonale în zig-zag, cu laturile făcând unghiuri de 109º28' (fig.4.4.b),
lucru ce explică clivajul potrivit al diamantului după faţa (111) ca şi forma
octaedrică a cristalelor de diamant.
Reţele de tip diamant prezintă compuşii binari de tip AX, în care
atomii participanţi fac parte din două grupe simetric distanţate de grupa a
IV-a sau ambii sunt din grupa a IV-a a sistemului periodic, cazul
diamantului fiind un caz particular.

63
 Fig. 4.4. Reţeaua cristalină a diamantului (după Codarcea, 1965):
a – paralelipipedul elementar; b – reţeaua cu axă ternară verticală.

Structura atomului de carbon (1s22s22p2) este caracterizată prin

energia foarte apropiată a nivelelor 2s şi 2p, ceea ce face posibilă tranziţia
unui electron din orbitalul 2s în orbitalul 2p şi apoi hibridizarea unui orbital
2s şi a trei orbitali 2p (hibridizare sp3). Cei patru orbitali sunt orientaţi în
spaţiu, ei făcând unghi de 109º28', ca şi cum nucleul atomului de carbon ar
fi plasat în centrul unui tetraedru, iar orbitalii hibrizi ar fi orientaţi spre
vârfurile tetraedrului.
Cu câte patru electroni neîmperecheaţi, atomii de carbon pot realiza
legături covalente cu alţi patru atomi de carbon, formându-se un polimer
tridimensional, cristalul de diamant, cu duritate excepţională.
Faptul că electronii sunt localizaţi în cadrul legăturilor covalente, face
ca diamantul să fie în stare pură transparent, izolator electric perfect şi să
prezinte un luciu ridicat, caracteristic (luciu adamantin).
Densitatea diamantului este 3,5 g/cm3, punctul de topire
necunoscându-se deoarece la 1900ºC se transformă în grafit. Reacţionează
cu oxigenul pur la 700-800ºC, cu acizii şi bazele oxidante formând CO2 la
temperatură ridicată.
Indicele de refracţie este ridicat (n = 2,42), iar dispersia este foarte
mare (2,407 pentru roşu şi 2,465 pentru violet).
Diamantul propriu-zis este varietatea cea mai pură şi mai preţioasă, a
cărui valoare creşte în funcţie de culoare, claritate (puritate), grad de şlefuire
şi numărul feţelor. Se mai cunosc varietăţile: bort sau ballas – diamant cu
structură radiară ce apare sub forme rotunjite, însă cu duritate foarte mare
(mai mare decât a diamantului propriu-zis). Se întrebuinţează sub forma
unor pulberi numite egrize pentru lustruirea diamantelor.
Carbonado sau diamantul negru, este opac, are aproape aceiaşi
duritate ca şi bortul şi se întrebuinţează la armarea sculelor de tăiere şi
aşchiere şi a sapelor de foraj.
Grafit – α-C, hexagonal, grupul spaţial P63/mmc, Z = 4, a0 = 2,462Å,
c0 = 3,671Å, prezintă trei tipuri de structuri cu simetrii diferite (fig. 4.5):
grafit hexagonal, grafit romboedric şi grafit cu structură mezomorfă, în care
atomii sunt aşezaţi orizontal în planul bazal (0001), dar dezordonat după axa
Z. Această formă mezomorfă apare la grafitul artificial.

64
 a b
Fig. 4.5. Structura grafitului (după Codarcea, 1965):
a – hexagonal; b – romboedric (proiecţie perspectivă).

În grafitul hexagonal şi romboedric, atomii de carbon ocupă colţurile

unor hexagoane cu latura a0 = 1,42Å având număr de coordinare trei,
formând plane infinite cu simetrie hexagonală (fig. 4.5.a). În acest caz,
configuraţia electronică fundamentală se modifică, creându-se hibrizi de tip
sp2, în care orbitalii coplanari închid între ei unghiuri de 120º, iar cel de al
treilea orbital p este perpendicular pe cei trei orbitali hibridizaţi sp2. De fapt
acest al patrulea electron, se distribuie uniform întregului ciclu hexagonal şi,
nefiind localizat, conferă proprietăţi metalice grafitului, respectiv
conductibilitate electrică şi termică ridicată, opacitate şi luciu metalic.
Legăturile atomilor de carbon în grafit sunt asemănătoare cu cele din
cadrul hidrocarburilor seriei aromatice cu cicluri benzenice, chiar şi
distanţele dintre atomii de carbon fiind aceleaşi (1,42Å).
Clivajul bazal perfect al grafitului se explică prin distanţa mare între
plane (3,36Å) şi prin legăturile slabe de tip van der Waals dintre foiţe.
La grafitul hexagonal (fig. 4.5.a), atomii din planul superior se
proiectează în centrul hexagoanelor din planul bazal, astfel încât avem o
dispoziţie de tip AB AB AB…, A fiind planul bazal şi B planul reticular
superior.
În cazul grafitului romboedric (fig. 4.5.b) distribuţia planelor
reticulare este ABC ABC…, planele fiind deplasate faţă de planul bazal A la
stânga (planul B) şi la dreapta (planul C), din acest aranjament rezultând
celula romboedrică la care a0 = 3,63Å, c0 = 16,04Å, α = 39º50', iar simetria
grupului spaţial este R 3 m.
Duritatea grafitului în direcţia perpendiculară pe planele (0001) este
6,5 iar în direcţie paralelă este 0,5 (scara Mohs), conductibilitatea termică şi
electrică paralel cu planul (0001) fiind de aproximativ 200 ori mai mare
decât perpendicular pe el.

65
 3.4.2. CLASA SULFURI ŞI SULFOSĂRURI

În această clasă sunt cuprinse sulfurile, seleniurile, telururile,

arseniurile, antimoniurile, oxisulfurile şi sulfurile multiple sau sulfosărurile.
Sulfurile reprezintă aproximativ 0,15% din greutatea scoarţei terestre,
rolul principal revenind sulfurilor de fier, seleniurile, telururile şi arseniurile
fiind slab reprezentate. Sulful se combină cu aproximativ 40 de elemente,
cele mai importante fiind Fe, Pb, Zn, la care se adaugă Mn, V, Ni, Co, Cu,
Ga, Ge, As, Mo, Ag, Cd, Sn, Sb, Hg, Bi, Pt, Ru, Rh, Pd, In, etc., unele din
aceste metale extrăgându-se aproape exclusiv din sulfuri.
Seleniul formează seleniuri cu: Cu, Ag, Hg, Pb şi Bi, el intrând
deseori în unele sulfuri ca substituent izomorf al sulfului.
Telurul formează telururi cu: Cu, Ag, Au, Hg, Pb, Bi, Ni şi Pt, acestea
fiind mai răspândite în natură decât seleniurile.
Compuşii simplii ai arsenului sunt cunoscuţi numai cu Fe, Ni, Co şi
Pt, mai răspândiţi fiind compuşii complecşi ai sulfului şi arsenului cu Cu,
Ag şi Pb.
Compuşii simpli ai stibiului sunt cunoscuţi numai cu Ni, dar acesta
formează compuşi complecşi cu sulful, cu metale ca: Ag, Pb şi Cu.
Din punct de vedere al particularităţilor structurale şi al proprietăţilor
fizice, sulfurile simple şi compuşii similari pot fi considerate compuşi
ionici. Deseori, prin proprietăţi, sulfurile apar mai apropiate de elementele
native, în comparaţie cu oxizii şi sărurile oxigenate. Aceste deosebiri se
datorează proprietăţilor specifice ale atomilor şi ionilor ce intră în
componenţa sulfurilor, seleniurilor şi telururilor. Aceste elemente au raze
relativ mari şi capacitate de polarizare ridicată, favorizând apariţia
legăturilor homeopolare mai slabe. Metalele care intră în combinaţie cu
sulful (Se, Te), au învelişul electronic exterior format din 18 electroni, ceea
ce favorizează fenomenul de polarizare, fenomen care duce la gruparea
puternică a particulelor cu sarcini opuse în reţea. Acest fenomen determină
luciu metalic pronunţat la majoritatea sulfurilor, conductibilitate electrică
pronunţată şi uneori un deficit de atomi metalici în comparaţie cu metaloidul
(ex. pirotina).
Caracterul metalic al legăturilor şi, implicit, proprietăţile metalice, se
accentuează pe măsura înlocuirii sulfului cu Se şi Te. La elementele din
grupa fierului accentuarea proprietăţilor metalice se produce la trecerea de la
Mn la Ni, iar la cele din grupa As, Sb, Bi, cu trecere de la As la Bi.
Din punct de vedere genetic, sulfurile şi produşii similari se formează
în zăcăminte de origine hidrotermală, dar se mai pot forma şi în roci
sedimentare, de regulă în condiţii reducătoare, determinate de prezenţa H2S,
format prin descompunerea substanţelor organice.
În condiţii exogene oxidante sulfurile trec mai întâi în sulfaţi, uşor
solubili în apă, apoi trec în oxizi, hidroxizi şi carbonaţi.
Mineralele acestei clase se împart în două subclase: subclasa
compuşilor simpli şi subclasa compuşilor multipli (sulfosaruri).

66
 3.4.2.1. Subclasa sulfurilor simple şi a compuşilor similari

Clasificarea acestora se face în funcţie de raportul dintre ionii metalici

(A) şi ionii de metaloid (X). Din acest punct de vedere deosebim mai multe
tipuri:
Tipul A2X – cuprinde minerale având compoziţia sulfurilor de argint
şi cupru.
Sulfura de argint (Ag2S) – prezintă două modificaţii:
- β-Ag2S – argentit – cristalizat cubic, având a0 = 4,88Å, Z = 2 şi
simetria grupului spaţial Im3m;
- α-Ag2S – acantit – cristalizat monoclinic, temperatura de trans-
formare fiind de 179ºC, având a0 = 9,49Å, b0 = 6,93Å, c0 = 8,30Å, β = 124º
şi Z = 8, grup spaţial P21/n.
În structura argentitului, atomii de sulf formează o reţea cubică I, iar
cei de argint sunt distribuiţi statistic în interstiţii, deseori în coordinare
liniară S–Ag–S. În structura acantitului atomii de sulf formează o reţea
cubic I uşor deformată.
Sulfura de cupru (Cu2S) – calcozina – cristalizată rombic, având
a0=11,8Å, b0 = 27,2Å, c0 = 13,44Å, Z = 96, grup spaţial P21/c, este stabilă la
temperaturi mai mari de 435ºC.
Sub această temperatură prezintă deficit de cupru, compensat prin fier,
necesar stabilizării structurii, formula devenind Cu6,9Fe0,1S4. La temperatură
ordinară, mineralul este cunoscut sub denumirea de digenit şi are formula
Cu2-xS, cristalizat cubic. În digenit, atomii de sulf alcătuiesc o structură
cubică compactă, cu a0 = 5,35Å.
Tipul AX – reuneşte grupele galenei, blendei, nichelinei şi covelinei.
Grupa galenei – cuprinde sulfurile, seleniurile şi telururile de plumb,
precum şi sulfura de mangan, toate minerale izotipe. Acestea sunt:
PbS – galena (a0 = 5,936Å); PbSe – clausthalit (a0 = 5,162Å); PbTe – altait
(a0=6,439Å) şi MnS – alabandina (a0 = 5,214Å).
Structura galenei (fig. 4.6) este cubică cu feţe centrate, analoagă cu
cea a clorurii de sodiu, grup spaţial Fm3m, Z = 4, fiecare ion de plumb fiind
înconjurat de 6 ioni de sulf şi invers. Între electronii sulfului şi cei ai
plumbului apar legături de rezonanţă care determină caracterul de
semiconductor al cristalelor de galenă. Aranjamentul structural de tip NaCl
determină clivajul perfect după faţa de cub (100). Galena conţine 86,6% Pb
şi 13,4% S, alături de care pot să apară un număr mare de elemente minore,
unele varietăţi conţinând 0,01% până la 0,03% Ag.
Blenda (sfalerit) – ZnS, cristalizează cubic, Z = 4, a0 = 5,42Å, grup
spaţial F43m, şi are reţea de tip diamant (fig. 4.7), reprezentată prin două
reţele cubice F, una de ioni de zinc şi una de ioni de sulf, întrepătrunse la
1/4 din diagonala spaţială a cubului elementar. În această reţea fiecare ion
de zinc este înconjurat tetraedric de patru ioni de sulf şi invers. Faţă de
diamant, însă, blenda nu prezintă un clivaj octaedric (111), ci după feţe de
dodecaedru romboidal (110), deoarece aceste plane au densitate reticulară
maximă, conţinând acelaşi număr de ioni de Zn şi S.
O structură asemănătoare prezintă şi metacinabru (β-HgS) –
modificaţia cubică a cinabrului, tiemanit (HgSe), coloradoit (HgTe),

67
calcopirita (CuFeS2) şi staninul (Cu2FeSnS4), care fac parte din aceiaşi
grupă a blendei.
Faţă de un model ionic Zn2+S2-, distanţa Zn–S este de 2,54Å, sensibil
mai mică decât suma razelor Zn2+ (0,74Å) + S2- (1,84Å) = 2,58Å, ceea ce
pune în evidenţă legături covalente între orbitalii hibrizi Zn 4sp şi S 3sp2.
Blenda este dielectrică, ceea ce duce la transparenţa sa. Cu creşterea
conţinutului în fier absorbţia se accentuează, blenda cu 10% Fe fiind opacă.

Fig. 4.6. Structura galenei Fig. 4.7. Structura blendei

(după Giuşcă, 1986). (după Codarcea, 1965).

Calcopirita – CuFeS2, având a0 = 5,18Å, c0 = 10,41Å, Z = 4, grup

spaţial I 4 2d, este tetragonală (pseudo-cubică). Structura sa derivă din cea a
blendei prin înlocuirea ionilor de zinc cu ioni de fier şi de cupru astfel că, în
fiecare tetraedru de coordinare al sulfului, două colţuri să fie ocupate de ioni
de cupru iar celelalte două de ioni de fier (fig. 4.8).
Celula elementară corespunde la două celule ale blendei, aşezate una
peste cealaltă, celula pătratică fiind dublă faţă de celula cubică a blendei,
constanta c0 fiind de 10,32Å, aproape dublă faţă de cea a blendei care are a0
= 5,42Å, distanţele interatomice fiind F–S =
2,25Å, Cu–S = 2,20Å şi S–S = 3,68Å şi
3,50Å. Peste 540ºC structura devine
dezordonată, poziţiile atomilor metalici fiind
ocupate de oricare dintre atomii de cupru sau
fier, caz în care structura nu se deosebeşte de
cea a blendei.
Calcopirita este un conductor destul de
bun. Este antiferomagnetică, atomii de fier
găsindu-se în planele bazale la distanţa de
2,6Å. Antiferomagnetismul dispare la 555ºC,
odată cu instalarea stării de dezordine a
atomilor de cupru şi fier.
Se consideră că starea ionică a
calcopiritei corespunde formulei Fig. 4.8. Structura calcopiritei
1 3 2
Cu Fe S2 , ceea ce înseamnă că (din Deer et al., 1962).

substituţia cuprului prin fier creează un

68
defect negativ, iar a fierului prin cupru un defect pozitiv în reţea. Calcopirita
cu exces de fier are conductivitatea mărită prin calitatea de donor a fierului.
Staninul – Cu2FeSnS4, are o structură similară calcopiritei, cu
deosebirea că jumătate din poziţiile ocupate de atomii de fier sunt ocupate
de atomii de staniu, având a0 = 5,46Å, c0 = 10,725Å, Z = 2, grup spaţial
I 4 2n. La temperatură ridicată şi staniul trece la structură dezordonată,
atomii de Cu, Fe şi Sn, găsindu-se în oricare din poziţiile Zn din structura
blendei. În cazul acestui mineral temperatura de tranziţie este de 600ºC.
Grupa nichelinei – reuneşte numeroase minerale dintre care
menţionăm nichelina (NiAs) şi pirotina (Fe1-xS).
Pirotina are o reţea hexagonală compactă, cu a0 = 3,425Å, c0 =
5,702Å, Z = 2, având succesiunea AB AB…, stratul A fiind format din ioni
de Fe2+, iar stratul B din ioni de S2-, numărul de coordinare fiind 6 pentru
ambii ioni. Aranjamentul compact al reţelei este determinat de ionii de sulf
(S2-) cu rază mare (1,84Å), în spaţiile libere intrând ionii de Fe2+ cu raza
0,76Å, mai mare decât spaţiile interstiţiale, ceea ce face ca o parte din
poziţiile în care trebuia să fie Fe2+ să fie libere. Pentru ca echilibrul reţelei să
se păstreze, compensarea sarcinilor negative excedentare se face prin
trecerea unei părţi a Fe2+ în Fe3+. Deficitul de fier este destul de însemnat (x
= 0,1-0,2). Formula FeS corespunde unei varietăţi determinate în meteoriţi
şi denumită troilit. Se cunoaşte şi o modificaţie monoclinică care trece în
modificaţia hexagonală la 500ºC.
Nichelina are o reţea asemănătoare cu pirotina, cu a0 = 3,609Å, c0 =
5,019Å, Z = 2, locul ionilor de sulf fiind luat de As, iar al celor de Fe de
ionii de Ni, legăturile dintre Ni şi As având în parte caracter ionic şi în parte
caracter metalic.
Tot din această grupă face parte şi pirotina nicheliferă sau pentlandit
(Fe,Ni)9S8, cristalizat cubic, având a0 = 10,04Å.
Würtzit – β-ZnS, modificaţia hexagonală a sulfurii de zinc, cu a0 =
3,819Å, c0 = 6,247Å, Z = 2, grup spaţial C6mc, prezintă o reţea hexagonală
compactă a ionilor de sulf, ionii de zinc ocupând interstiţiile tetraedrice,
ceea ce conferă structurii coordinare tetraedrică atât pentru anioni cât şi
pentru cationi. Reţeaua blendei implică prezenţa unor puncte de inversiune i
de-a lungul axei [111], iar reţeaua würtzitului admiţând plane de oglindire m
perpendiculare pe axa [0001]. O structură asemănătoare prezintă
greennockitul – CdS – care prezintă acelaşi grup spaţial (C6mc), dar
parametrii diferiţi: a0 = 4,142Å, c0 = 6,44Å, Z = 2.
Grupa covelinei – cuprinde mai multe minerale, mai importante fiind
covelina (CuS), cinabrul (HgS) şi realgarul (AsS).
Covelina – CuS, cristalizează în sistemul hexagonal, grup spaţial
P6/mmc, Z = 4, a0 = 3,796Å, c0 = 16,36Å şi prezintă o reţea hexagonală
stratificată. Studiile cu raze X au pus în evidenţă existenţa a două feluri de
ioni de sulf (ioni dubli S 22 şi ioni izolaţi S2-) şi două de ioni de cupru (Cu+
şi Cu2+), în structura covelinei existând combinaţii ale elementelor
structurale ale ambelor modificaţii ale carbonului (diamant şi grafit).
Calculul compoziţiei ionice a acestei structuri cristaline conduce la formula
Cu2S·CuS a covelinei, ceea ce explică proprietăţile mecanice, morfologice
şi optice deosebite ale mineralului.

69
 Covelina se întâlneşte de obicei în cantităţi mici, apărând ca mineral
exogen în zonele de îmbogăţire secundară în sulfuri a zăcămintelor de
cupru, formată prin substituţia sulfurilor primare şi secundare de cupru:
calcopirita (CuFeS2), bornit (Cu5FeS4), calcozina (Cu2S).
Cinabru – HgS, cristalizează trigonal, având a0 = 4,146Å, c0 =
9,487Å, Z = 3. Structura sa poate fi considerată ca o structură de tip NaCl
deformată, cu număr de coordinare 6, atât pentru sulf cât şi pentru mercur.
Existenţa în reţea a axelor helicoidale levogire (31) şi dextrogire (32) de
dispunere a ionilor de mercur face ca cinabrul să posede activitate optică şi
proprietăţi piezoelectrice.
Realgar – AsS, cristalizează monoclinic, având a0 = 9,325Å, b0 =
13,671Å, c0 = 6,587Å, β = 106º22’, Z = 4, grup spaţial P21/n. În structura
realgarului ionii de arsen ocupă vârfurile unui tetraedru, iar cei de sulf sunt
dispuşi în pătrat, acesta intersectând tetraedrul în zona sa mediană, molecula
având formula As4S4, distanţele As–As au 2,57Å, iar distanţele As–S
variază între 2,33Å şi 2,26Å. Între moleculele As4S4, legăturile sunt
asigurate de forţe van der Waals, în măsura în care distanţele As–S nu
depăşesc 3,85Å.
Tipul A2X3 – reuneşte compuşii sulfului cu semimetalele As, Sb, Bi,
şi anume auripigment – As2S3, stibină – Sb2S3 şi bismutină – Bi2S3.
Auripigmentul cristalizează monoclinic, reţeaua sa având parametrii a0
= 11,475Å, b0 = 9,577Å, c0 = 4,256Å, β = 90º41’, grup spaţial P21/n, Z = 4,
cu o structură stratificată, nivelele (010) fiind legate prin forţe van der
Waals, clivajul fiind perfect după acest plan. Stratele sunt formate din
lanţuri As–S–As dispuse după axa c, între care legătura se face prin punţi de
sulf.
Stibina şi bismutina – sunt izotipe, cristalizate rombic, grup spaţial
Pbnm, Z = 4; la stibină, parametrii sunt a0 = 11,25Å, b0 = 11,32 Å, c0 =
3,84Å, iar la bismutină, a0 = 11,15Å, b0 = 11,29Å, c0 = 3,993Å, şi au
structuri caracterizate prin catene duble de atomi de Sb (Bi) şi S cu legături
covalente puternice, între catene realizându-se legături mai slabe, de
rezonanţă, cu tendinţă metalică, ceea ce explică clivajul perfect după (010).
Valoarea foarte mică a constantei reticulare pe direcţia Z reflectă legăturile
puternice pe direcţia acestei axe, ceea ce explică habitusul acicular al acestor
minerale.
Cu toate că sunt izostructurale, cele două sulfuri apar în condiţii
genetice diferite, niciodată asociate. Stibina se întâlneşte în zăcăminte
hidrotermale de temperatură joasă, constituind împreună cu cuarţul filoane
şi concentraţii independente. Bismutina apare în zăcăminte metasomatice de
contact sau în filoane hipotermale, asociată cu bismut nativ, mispichel
(FeAsS), pirită, calcopirită, aur nativ, etc., în zona de oxidare
descompunându-se uşor.
Tipul AX2 – este întâlnit la un număr mai mare de minerale, mai
importante fiind cele din grupa piritei, grupa molibdenitului, grupa
krenneritului şi grupa marcasitei (A = Fe, Co, Ni, Pt, iar X2 = S2, As2, As-S).

70
 Grupa piritei cuprinde în afară de
pirită – FeS2 şi o serie de minerale rare,
izotipe cu pirita, cum ar fi: cattierit –
CoS2, vaesit – NiS2, hauerit – MnS2,
sperrylit – PtAs2, bravoit – (Ni,Fe)S2,
laurit – RuS2.
Pirita – FeS2, cristalizează cubic,
grup spaţial Pa3, a0 = 5,42Å, Z = 4.
Structura piritei este de tip NaCl, în care
ionii de Na+ sunt înlocuiţi cu Fe2+, iar
Cl- cu grupul molecular S 22 (fig. 4.10).
Cei doi atomi de sulf ai grupului
molecular au centrul de simetrie în poziţia Fig. 4.10. Structura piritei (după
ionilor de clor. Grupele S 22 se orientează Giuşcă, 1986).

prin axele lor după diagonalele cuburilor

mici în aşa fel încât ele nu se întretaie. Distanţa dintre cei doi atomi de sulf
ai grupului molecular este de 2,18Å în loc de 3,5Å, evidenţiind legătura lor
covalentă, iar distanţa Fe–S este de 2,26Å. Fiecare ion de fier este înconjurat
de 6 ioni de sulf, gruparea octaedrică fiind uşor comprimată după o axă.
Pirita este un mineral poligenetic fiind întâlnit în scoarţa terestră în
cele mai variate condiţii genetice. În zona de oxidare, pirita devine instabilă,
oxidându-se la sulfat feros, care în prezenţa oxigenului se transformă uşor în
sulfat feric, mediul devenind puternic acid.
Din această grupă mai fac parte: cobaltina – CoAsS, a0 = 5,61Å,
gersdorffit – NiAsS, a0 = 5,71Å, şi ullmanit –
NiAsSb, a0 = 5,92Å.
În general, duritatea ridicată a mineralelor
din grupa piritei se datorează legăturilor
covalente energice din structura lor.
Marcasita – FeS2, cristalizează în sistemul
rombic, grupul spaţial Pmnn, Z = 2, parametrii
reţelei a0 = 4,445Å, b0 = 5,425Å, c0 = 3,388Å,
în structura ei întâlnindu-se aceleaşi grupe ca şi
la pirită. Ionii de fier ocupă colţurile şi centrul
celulei rombice, fiind înconjuraţi de grupe de
ioni S2.
Minerale din grupa marcasitei, izotipe cu
aceasta, sunt: löllingit – FeAs2, rombic; safflorit
– (Co,Fe)As2, rombic; rammelsbergit – NiAs2,
rombic; şi cu structură derivată, mispichel –
FeAsS, monoclinic.
Molibdenit – MoS2, cristalizat hexagonal,
Z = 2, a0 = 3,16Å, c0 = 12,32Å, grup spaţial
C6mmc. Structura molibdenitului (fig. 4.11) se
Fig. 4.11. Structura
prezintă ca o succesiune de strate formate din
molibdenitului (după reţele plane de atomi de molibden cuprinse între
Codarcea, 1965). două plane de atomi de sulf. Succesiunea
planelor este ABAB…, în fiecare strat atomii de
71
molibden sunt coordinaţi de 6 atomi de sulf aşezaţi în colţurile unei prisme
trigonale. Distanţele Mo–S = 2,42Å şi S–S =3,16Å demonstrează caracterul
covalent al legăturilor în cadrul pachetelor S–Mo–S care pot fi considerate
ca molecule foarte mari.
Legăturile între pachete sunt de natura forţelor van der Waals, ceea ce
explică clivajul bazal (0001) perfect al molibdenitului şi duritatea foarte
mică (1-1,5).
Grupa krenneritului cuprinde minerale ce se aseamănă prin
proprietăţi, deşi au sisteme de cristalizare diferite, şi anume: krennerit
AuTe2 – cristalizat rombic şi silvanit (Ag,Au)Te2 – cristalizat monoclinic,
minerale descoperite pentru prima dată la noi în ţară, împreună cu elementul
telur, la Săcărâmb, Zlatna, Baia de Arieş, Stănija, în Munţii Apuseni.

3.4.2.2. Subclasa sulfosăruri (compuşi multipli)

În această subclasă sunt incluse foarte multe minerale care pot fi

considerate sărurile unor acizi de forma: H3[AsS3] – acid sulfoarsenios,
H3[SbS3] – acid sulfo-antimonios, H3[BiS3] – acid sulfobismutos, în care
As, Sb şi Bi au valenţa trei, şi H3[AsS4] – acid sulfoarsenic, H3[SbS4] – acid
sulfoantimonic, H3[BiS4] – acid sulfobismutic, unde As, Sb şi Bi au valenţa
cinci.
Metalele care satisfac valenţele libere ale radicalilor acestor acizi
ipotetici, pentru formarea sulfosărurilor, sunt Pb, Cu, Ag, şi mai rar Hg, Sn,
Zn, Fe, V şi Ge. Au fost clasificate în mai multe tipuri şi grupe, din care mai
importante sunt sulfosărurile de argint de forma Ag3XS3 (X = As, Sb, Bi),
grupa tetraedritului şi grupa enargitului.
Între sulfosărurile de argint se remarcă relaţii de izotipie şi
polimorfism: pirargirit Ag3SbS3 (trigonal) → proustit Ag3AsS3 (trigonal);
pirostilpnit Ag3SbS3 (monoclinic) → xantoconit Ag3AsS3 (monoclinic); sunt
minerale de argint importante, care apar în fazele finale ale proceselor
hidrotermale, fiind asociate cu galena, argint nativ, sulfosăruri de Pb, Cu,
Ag, Ni, Co. Prin alterare în zona de oxidare se formează argint nativ şi
argentit.
În România apar în filoane hidrotermale aurifere legate de
magmatismul neogen (Săsar, Baia Sprie, Cavnic, Săcărâmb, Hondol, Zlatna,
Baia de Arieş).
Grupa tetraedritului cuprinde seria izomorfă tetraedrit Cu3SbS4 –
tennantit Cu3AsS4, serie în care apare o uşoară abatere de la proporţiile
stoechiometrice, precum şi frecvente substituţii ale cuprului cu Fe, Zn, Ag,
Hg şi Pb, astfel încât formula generală a termenilor seriei tetraedrit–
tennantit este (Cu,Fe,Zn,Hg,Pb)12(Sb,As)4S13.
Tetraedritul propriu-zis Cu12Sb4S13 este cubic şi are o structură
asemănătoare blendei, celula convenţională cuprinzând 8 celule
asemănătoare blendei, poziţiile atomilor de zinc fiind ocupate de trei atomi
de cupru şi unul de stibiu. Grup spaţial I43m, a0 = 10,34Å, Z = 8.

72
 Grupa enargitului cuprinde modificaţiile rombice şi tetragonale ale
seriei tetraedrit-tennantit.
Între sulfosărurile de cupru există de asemenea relaţii de izotipie şi
polimorfism: stibioenargit Cu3SbS4 (rombic) → enargit Cu3AsS4 (rombic);
famatinit Cu3SbS4 (tetragonal) → luzonit Cu3AsS4 (tetragonal); tetraedrit
(Cu,Fe,Zn)3SbS4 (cubic) → tennantit Cu3AsS4 (cubic).

3.4.3. CLASA OXIZI ŞI HIDROXIZI

Oxizii şi hidroxizii constituie o clasă importantă de minerale

reprezentând aproximativ 14% din greutatea scoarţei, cea mai mare
importanţă având-o oxizii şi hidroxizii de fier care participă cu 3,9%, urmaţi
de oxizii şi hidroxizii de aluminiu, mangan, titan, crom, etc.
Majoritatea oxizilor şi hidroxizilor este concentrată la suprafaţa
scoarţei, suprafaţa de alterare a rocilor, împreună cu zonele de oxidare a
zăcămintelor de minereuri fiind porţiunile din scoarţă unde sunt localizate
reacţiile chimice ce determină mineralele de neoformaţie, în care rolul
principal îl au oxizii şi hidroxizii.
Aproape toţi compuşii din clasa oxizi şi hidroxizi au o structură
cristalină caracterizată prin legături ionice. Întrucât anionii acestor minerale
sunt O şi OH, cu raze ionice 1,40Å şi respectiv 1,33Å, rezultă că varietăţile
structurale ale oxizilor şi hidroxizilor depind de dimensiunile, sarcinile
electrice şi proprietăţile de polarizare a cationilor metalici.
În general, oxizii cu legături ionice în reţea au durităţi mari în
comparaţie cu sulfurile şi halogenurile, stabilitate chimică ridicată, puncte
de topire ridicate şi solubilitate foarte slabă.
Oxizii elementelor necromofore (Mg, Al, Zn) sunt de obicei incolori
sau coloraţi alocromatic. Majoritatea oxizilor elementelor cromofore (Cr,
Fe, Mn, Cu, Pb, etc.) cu ioni cu structură asimetrică, sunt coloraţi intens,
sunt minerale opace sau translucide, cu luciu metalic sau semimetalic şi cu
proprietăţi magnetice remarcabile.
În reţelele cristaline, cationii sunt înconjuraţi de anionii de oxigen,
numerele de coordinare ale reţelelor fiind o particularitate importantă a
acestor minerale.
Oxizii cu legături ionice în reţeaua cristalină au structuri mai
rezistente decât compuşii halogenaţi sau sulfurile, ceea ce se reflectă şi în
durităţile mai ridicate ale acestora (6-9 în scara Mohs), stabilitatea chimică
ridicată, fuzibilitate redusă şi solubilitate extrem de scăzută.
Mineralele care fac obiectul acestei clase au fost grupate în două
subclase:
- subclasa oxizi, cuprinzând oxizii simpli şi oxizii complecşi;
- subclasa hidroxizi.
În interiorul fiecărei subclase, clasificarea s-a făcut pe baza structurii
şi cristalochimiei mineralului, urmărindu-se variaţia raportului Me/O.

73
 3.4.3.1. Subclasa oxizi

Au fost împărţiţi în oxizi simpli şi oxizi multiplii, oxizii simpli fiind

clasificaţi în funcţie de raportul Me/O în moleculă. Din acest punct de
vedere se deosebesc următoarele tipuri: Me2O, MeO, Me2O3 şi MeO2.
Tipul Me 12 O – reprezentat prin cuprit Cu2O şi H2O (sub forma
solidă = gheaţa – sistem trigonal).
Cupritul Cu2O – cristalizează cubic, grupul spaţial Pn3m, a0=4,27Å,
Z=2, şi are o structură care poate fi considerată ca fiind formată prin
întrepătrunderea a două reţele cubic F de ioni de cupru şi de ioni de oxigen,
deplasate una faţă de cealaltă pe diagonala spaţială a cubului cu 1,85Å,
reprezentând distanţa Cu–O. Din punct de vedere chimic, conţine 88,8% Cu
şi 11,2% O. Structură identică cu cea a cupritului mai prezintă Ag2O şi
Pb2O. Se prezintă sub formă de cristale cu habitus octaedric, mai rar
dodecaedric, frecvent agregate granulare, compacte sau pământoase, de
culoare roşie sau cenuşie de plumb în agregate criptocristaline.
Tipul Me2+O – cuprinde minerale la care Me2+ poate fi Mg, Ni, Mn2+,
Cu2+, Cd, Zn, Hg şi Pb, împărţite în două grupe: grupa periclazului şi grupa
zincitului.
Grupa periclazului – cuprinzând periclaz – MgO (a0 = 4,21Å, Z = 4),
bunsenit NiO, manganozit – MnO (a0 = 4,44Å, Z = 2) şi limit – CaO (a0 =
4,79Å), minerale cristalizate cubic, grup spaţial Fm3m, cu structură de tip
NaCl (fig. 4.16), respectiv două reţele cubic F de ioni metalici şi ioni de
oxigen, întrepătrunse la jumătatea muchiei. De aici rezultă habitusul cubic al
cristalelor şi clivajul foarte bun după faţa de cub (100).
Periclaz – MgO, cristalizează cubic, grupul spaţial 4/m32/m,
a0=4,212Å, Z=4. Periclazul este un mineral de metamorfism al calcarelor
magneziene şi dolomitelor. Teoretic conţine 60,32% Mg şi 39,68% O,
deseori analizele indicând conţinut de Fe, Zn, uneori Mn, care substituie
Mg. Are punct de topire foarte ridicat (2800ºC) ceea ce face să fie foarte
căutat pentru fabricarea materialelor refractare. Întrucât apare foarte rar în
zăcăminte (Monte Somma – Italia, Löngban – Suedia, California) este
sintetizat din materiale ca MgCl2, Mg(OH)2, MgCO3.
Grupa zincitului – cu minerale mai puţin răspândite, respectiv zincit
ZnO, cristalizat hexagonal, cu reţea de tip würtzit (fig. 4.9.b); brommelit
BeO – hexagonal, tenorit CuO – monoclinic, montroydit HgO – rombic şi
litarga PbO – tetragonal.
Tipul Me2O3 – cuprinde oxizi de Al, Fe3+ şi Ti4+, minerale mult mai
răspândite şi importante economic. Aceşti oxizi prezintă mai multe
modificaţii polimorfe, cea mai stabilă şi mai importantă este cea
romboedrică (α).
Corindon – Al2O3, prezintă următoarele modificaţii polimorfe:
- α-Al2O3 (trigonal) cel mai stabil în condiţii naturale;
- β-Al2O3 (hexagonal) stabil la temperaturi foarte ridicate,
transformarea α-Al2O3 → β-Al2O3 având loc în intervalul de temperatură
1500-1800ºC. Modificaţia β se poate obţine prin răcirea foarte lentă a
topiturii Al2O3;

74
 - γ-Al2O3 (cubic), se poate obţine prin
calcinarea AlO·OH (böhmit) la temperaturi
sub 900ºC, la temperaturi mai mari trecând în
α-Al2O3.
Modificaţia α-Al2O3 – trigonală are α =
85º43’, a0 = 4,74Å, c0 = 12,97Å, Z = 2, grup
spaţial R 3 c. În structura cristalină ionii de
oxigen sunt dispuşi în plane perpendiculare
pe axa ternară, într-un aranjament hexagonal
compact. Ionii de aluminiu ocupă două treimi
din interstiţiile octaedrice. Grupările Al2O3,
având ionii de oxigen coplanari şi ionii de
aluminiu aşezaţi în cele două scobituri, unul
deasupra şi unul dedesubt, sunt aşezate în
colţurile unui romboedru ascuţit (fig. 4.12) şi
în centrul acestuia. Reţeaua ionilor de oxigen
este apropiată de cea hexagonală compactă,
ionii de Al ocupând două treimi din Fig. 4.12. Structura corindonului
interstiţiile octaedrice. (proiecţie perspectivă) (după
Codarcea, 1965).
Sub numele de corundum sau
corindon comun sunt cunoscute varietăţile
puţin transparente, chiar opace, sau cele
colorate în gri, verzui, roşu, albăstrui.
Varietăţile nobile, colorate prin impurităţi sunt: safir – albastru (Fe +
Ti), rubin – roşu (Cr), topaz oriental – galben (Fe3+ + Fe2+), smarald oriental
– verde (Fe2+), ametist oriental – violet, safir alb sau leucosafir – incolor şi
transparent, corindon stelar (cu fenomene de asterism). Masele granulare
amestecate cu ilmenit, cuarţ, magnetit şi oligist (Fe2O3) sunt denumite
emery sau şmirghel şi sunt folosite, datorită durităţii, la şlefuirea metalelor şi
a rocilor.
Hematit – Fe2O3, prezintă două modificaţii polimorfe şi anume: α-
Fe2O3, trigonal, formă stabilă, şi γ-Fe2O3 (maghemit), cubic şi instabil.
α-Fe2O3 prezintă o reţea de tip corindon (fig. 4.12), dar având α =
85º45’, a0 = 5,034Å şi c0 = 13,74Å, grup spaţial 3 2/m, Z = 4, în celula
elementară romboedrică. Numele îi vine din grecescul hemos = sânge. Ionii
de oxigen se găsesc în împachetarea hexagonală compactă, deformată. În
fiecare plan ionii de oxigen alcătuiesc o reţea triunghiulară cu distanţe de
2,6Å faţă de 2,8Å în reţeaua nedeformată. Şirurile de ioni de Fe3+ lasă liber
un interstiţiu la trei poziţii succesive de coordinare octaedrică. Ionii de Fe
sunt deplasaţi în reţeaua deformată a ionilor de oxigen cu 0,3Å de-a lungul
axei c, într-un sens sau altul, distanţele Fe–O măsurând 1,91Å şi respectiv
2,06Å. Planele alternative de ioni de fier au magnetizare opusă. La
temperatură ordinară momentele magnetice sunt orientate în planul bazal,
sub –20ºC sunt dispuse în direcţia axei ternare. Totuşi hematitul prezintă un
magnetism remanent slab, datorită faptului că momentele de spin nu sunt
perfect paralele.
Ilmenit – FeTiO3, cristalizat trigonal, este izostructural cu hematitul
şi corindonul, simetria reţelei se deduce însă prin substituţia fierului cu titan.

75
De-a lungul axei ternare ionii de Fe şi Ti alternează. Din grupa ilmenitului
mai fac parte geikielit – MgTiO3 şi pirofanit – MnTiO3, cu care ilmenitul
formează serii izomorfe, cu relaţii de miscibilitate continuă. Ilmenitul nu
prezintă clivaj în timp ce geikielitul are un clivaj bun după (10 1 1), iar
pirofanitul are clivaj perfect după (02 2 1) şi clivaj bun după (10 1 2).
Tipul MeO2 – este caracteristic oxizilor metalelor tetravalente Ti4+,
Mn4+, Sn4+, Pb4+, care formează grupa rutilului.
Oxidul de titan (TiO2) apare în natură sub trei modificaţii poliforme:
rutil (pătratic), anatas (pătratic) şi brookit (rombic).
Rutil – TiO2, tetragonal, are simetria grupului spaţial P42mnm cu
două unităţi TiO2 în celula elementară, a0 = 4,58Å, c0 = 2,95Å. Reţeaua
cristalină a rutilului (fig. 4.13) este caracterizată prin plane cu aşezare
compactă a ionilor, care apar sub formă de coloane paralele cu axa A4 a
cristalului. Fiecare ion de titan este înconjurat de şase ioni de oxigen, care se
dispun în vârfurile unui octaedru aproape regulat, iar fiecare ion de oxigen
este înconjurat de trei ioni de titan aşezaţi în vârfurile unui triunghi aproape
echilateral, dispuşi în planul de simetrie diagonal.

Fig. 4.13. Structura rutilului (după Codarcea, 1965): a – poliedrul de coordinare,

b – modul de coordinare a atomilor de O în jurul atomului de Ti.

Ionii de titan alcătuiesc o reţea pătratică centrată intern în care

fiecare ion are opt ioni vecini la distanţa de 3,55Å şi doi ioni apropiaţi la
2,96Å. Grupele octaedrice [TiO6] se înlănţuiesc după axul A4 al cristalului
având comune câte două muchii din plane bazale, formând coloane
dreptunghiulare, ceea ce determină aspectul acicular al cristalelor. Numele
rutil vine din latinescul rutilius – roşu (roşcat) făcând trimitere la culoarea
obişnuită a mineralului.
Alte minerale izotipe cu rutilul sunt:
- piroluzit MnO2: a0 = 4,39Å, c0 = 2,87Å, Z = 2;
- casiterit SnO2: a0 = 4,73Å, c0 = 3,18Å, Z = 2;
- plattnerit PbO2: a0 = 4,96Å, c0 = 3,39Å, Z = 2.
Există de asemenea o modificaţie de SiO2 – stishovit – care are
structură asemănătoare rutilului.
În structura casiteritului, staniul este substituit cu fier, raportul fiind
Fe/Sn = 1/6, remarcându-se o omogenitate perfectă.
Anatas – TiO2, pătratic, grup spaţial I4amd, Z = 4, a0 = 3,74Å, c0 =
9,39Å. Are structură caracterizată prin cea mai compactă aşezare cubică a
ionilor de oxigen după axa A4. Numerele de coordinare sunt tot 6 şi 3 ca la
76
rutil, însă formele geometrice ale coordinării sunt deformate, octaedrii TiO6
combinându-se în aşa fel încât au patru muchii comune.
Brookit – TiO2, rombic, grup spaţial Pcab, Z = 8, a0 = 5,45Å, b0 =
9,18Å, c0 = 5,145Å. Prezintă aceleaşi configuraţii octaedrice şi triunghiulare
reflectând coordinarea 6 şi 3, diferenţiindu-se însă prin dispoziţia în zig-zag
a lanţurilor de grupări TiO6.
Spinelii (oxizi multipli) – Me2+·Me 32 O4 sau Me2+O·Me 32 O3 –
alcătuiesc un grup numeros de minerale, cu trei serii izomorfe, în funcţie de
natura ionilor metalici:
- seria spinelului:
spinel MgAl2O4 MgO·Al2O3
hercinit Fe2+Al2O4 FeO·Al2O3
gahnit ZnAl2O4 ZnO·Al2O3
galaxit Mn2+Al2O4 MnO·Al2O3
- seria magnetitului
magnetit Fe2+Fe 32 O4 FeO·Fe2O3
3
magnezioferit MgFe 2 O4 MgO·Fe2O3
3
franklinit ZnFe 2 O4 ZnO·Fe2O3
3
jakobsit MnFe 2 O4 MnO·Fe2O3
3
trevorit NiFe 2 O4 NiO·Fe2O3
3
ulvöspinel TiFe 2 O4 TiO·Fe2O3
- seria cromitului
cromit Fe2+Cr2O4 FeO·Cr2O3
magneziocromit MgCr2O4 MgO·Cr2O3
Spinelii cristalizează în sistemul cubic, grup spaţial Fd3m, Z=8,
a0=8,102-8,391Å, forma cristalelor este de octaedru {111} sau de
dodecaedru romboidal {110}.
Reţeaua spinelilor este caracterizată prin aşezarea cubic compactă a
ionilor de oxigen, cationii bivalenţi fiind înconjuraţi de patru ioni de oxigen
dispuşi tetraedric, în timp ce cationii trivalenţi sunt înconjuraţi octaedric de
ionii de oxigen. În acest fel, fiecare ion de oxigen este legat de un cation
bivalent şi de trei cationi trivalenţi. Aceste particularităţi explică lipsa
clivajului, stabilitatea chimică şi termică a spinelilor, duritatea mare şi
izotropia.
Se deosebesc două tipuri structurale de spineli:
a) spineli direcţi (seria spinelului) în care Me2+ are coordinare
tetraedrică şi Me3+ coordinare octaedrică;
b) spineli inverşi în care jumătate din cationii trivalenţi au coordinare
tetraedrică în reţea, iar restul cationilor trivalenţi sunt răspândiţi statistic
împreună cu cei bivalenţi pe poziţii de coordinare octaedrică. În acest tip
cristalizează spinelii din seriile magnetitului şi cromitului.
Spinelii se întâlnesc frecvent în formaţiuni pirometasomatice în
parageneză cu granaţi, piroxeni, amfiboli, etc. Apar, de asemenea, în roci
pegmatitice, îndeosebi în pegmatitele granitice (gahnitul) şi ca minerale
accesorii în roci magmatice, de regulă bazice.

77
 Spinelul propriu-zis a fost pus în evidenţă în roci de adâncime, bogate
în aluminiu, puternic metamorfozate (gnaise, şisturi aluminoase).
Magnetitul este un mineral accesoriu foarte răspândit în şisturile
cloritoase, amfibolitele, gabbrourile şi serpentinitele fundamentului cristalin
din Carpaţii Orientali, Munţii Apuseni şi Dobrogea. Cu geneză magmatică îl
întâlnim în roci bazice şi ultrabazice la Baia de Fier, Ruşchiţa.
Cromitul este un mineral primar, lichid magmatic, formarea sa fiind
strâns legată de geneza rocilor ultrabazice. Zăcăminte mari se găsesc în
Turcia, Serbia, Macedonia, Noua Caledonie, Cuba, Filipine, etc., magnezio-
cromitul fiind deseori asociat cromitului.

3.4.3.2. Subclasa hidroxizi

Locul de formare al hidroxizilor este în cea mai mare parte zona de

oxidare a zăcămintelor de minereuri şi, în general, zona superficială de
alterare a rocilor.
Formează hidroxizi cationii cu potenţial ionic mediu, respectiv
elemente cu raze ionice mici şi sarcini electrice medii (Mg2+, Fe2+, Ni2+,
Cu2+), care trec uşor în soluţii puternic alcaline şi precipită sub formă de
hidroxizi. De asemenea, formează hidroxizi cationii cu potenţiale ionice
ceva mai mari, elemente cu raze ionice medii şi sarcini electrice de
asemenea medii (Fe3+, Al3+, Mn4+, etc.), care precipită din soluţii slab
alcaline, în urma hidrolizei sărurilor, în special sub formă de hidroxizi greu
solubili.
De obicei hidroxizii sunt întâlniţi sub forma unor mase criptocristaline
sau coloidale, sau în bazinele acvifere mlăştinoase, lacustre şi marine (Fe,
Mn), sub forma unor concentraţii dispersate, de diverse dimensiuni şi forme:
mase sferice, elipsoidale, turtite sau neregulate.
Hidroxizii îşi pierd cu timpul apa capilară şi de absorbţie şi formează
compuşi cu grupe hidroxilice legate chimic şi chiar oxizi anhidri (Fe2O3,
MnO2, etc.), în special în regiuni cu climat arid.
Prin procesele de metamorfism regional, care se desfăşoară la
adâncimi moderate, hidroxizii dau naştere la mase granulare de oxizi
anhidri.
Hidroxizii formează zăcăminte de foarte mare importanţă economică
pentru extragerea unor metale ca Fe, Al, Mn, Mg.
Principalele minerale din această grupă sunt:
- brucit – Mg(OH)2, trigonal, a0 = 3,13Å, c0 = 4,74 Å, Z=1, grup
spaţial R 3 m1;
- pirocroit – Mn(OH)2, trigonal, a0 = 3,34Å, c0 = 4,68Å, Z=1,
izostructural cu brucitul;
- böhmit – AlO·OH, rombic, a0 = 3,78Å, b0 = 11,08Å, c0 = 2,85Å,
Z=4, grup spaţial Amm;
- lepidocrocit – FeO·OH, rombic, a0 = 3,88Å, b0 = 12,54Å, c0=3,07Å,
Z = 4, izostructural cu böhmitul;
- manganit – MnO·OH, monoclinic, a0 = 8,84Å, b0 = 5,23Å,
c0=5,74Å, Z = 8, grup spaţial P2/m;

78
 - psilomelan – BaMn2+Mn 84  O16(OH)4, monoclinic, a0 = 9,56Å,
b0=2,88Å, c0 = 13,85Å, Z = 2, grup spaţial P2/m;
- hidrargilit (gibbsit) – Al(OH)3, monoclinic, a0 = 8,64Å, b0 = 5,07Å,
c0 = 9,72Å, Z = 8, grup spaţial P21n;
- diaspor – HAlO2, rombic, a0 = 4,41Å, b0 = 9,40Å, c0 = 2,84Å, Z = 4,
grup spaţial Pbnm;
- goethit – HFeO2, rombic, a0 = 4,65Å, b0 = 10,02Å, c0 = 3,04Å, Z=4,
izostructural cu diasporul.
Brucitul Mg(OH)2 are o structură tipic stratificată, paralelă cu (0001),
formată din coordinarea octaedrică a grupelor OH în jurul Mg2+. Grupele
hidroxilice dipolare (OH)- sunt dispuse după principiul maximei
compactităţi hexagonale, fiecare strat fiind format din două reţele plane
paralele cu (0001). Între aceste plane, se găseşte reţeaua cationilor de
magneziu Mg2+, care ocupă golurile în coordinare octaedrică dintre cele
două plane de OH, fiecare ion de Mg2+ fiind înconjurat de trei grupări OH
ale planului superior şi de trei grupări OH ale planului inferior (fig. 4.14.a).
Octaedrii de coordinare sunt orientaţi cu axele A3 paralel cu Z şi dispuşi într-
un aranjament planar compact (strat brucitic) (fig. 4.14.b), formula stratului
brucitic fiind Mg3(OH)6.

Fig. 4.14. Structura brucitului: a) schema structurii brucitului

(după Ianovici et al., 1979); b) aşezarea octaedrilor de coordinare (stratul brucitic).

Pachetele Mg(OH)2 sunt legate între ele prin forţe van der Waals şi
prin punţi de hidrogen, fiecare grupare OH venind în contact cu trei grupări
OH ale pachetului vecin. Acest lucru explică clivajul perfect după (0001) şi
habitusul tabular al cristalelor de brucit.
Hidrargilitul (gibbsit) Al(OH)3 are o structură asemănătoare cu cea a
brucitului, fiecare strat fiind format din două reţele plane de ioni OH, aşezaţi
compact, între care se află reţeaua de cationi Al3+. Deoarece sarcina ionului
Al3+ este mai mare decât sarcina ionului de magneziu, pentru neutralizarea
sarcinilor negative ale grupărilor OH este nevoie de un număr mai mic de
cationi de Al3+, aceştia ocupând numai 2/3 din golurile octaedrice dintre
straturile de OH (fig. 4.15). Datorită acestui fapt ionii de Al3+ nu formează o
reţea hexagonală compactă ca la brucit (fig. 4.14.a), ci o reţea hexagonală
simplă (fig. 4.15.a), formula chimică a stratului hidrargilitic (fig. 4.15.b)
fiind Al2(OH)6. Legăturile dintre pachetele Al2(OH)6 sunt tot de tip van der

79
Waals şi punţi de hidrogen, ceea ce explică clivajul perfect după (001) şi
duritatea mică (2,5-3,5 în scara Mohs).
Structurile de tip brucitic şi hidrargilitic se întâlnesc la o serie de
filosilicaţi ca: pirofilit, talc, caolinit, smectite, mice, clorite, etc.

Fig. 4.15. Structura gibbsitului: a) schema structurii gibbsitului

(după Ianovici et al., 1979); b) stratul gibbsitic (hidrargilitic).

Lepidocrocitul, boehmitul şi manganitul au structuri asemănătoare,

caracterizate prin aşezarea cationilor (Fe3+, Al3+, Mn3+) înconjuraţi de şase
ioni de oxigen situaţi în vârfurile unor octaedrii deformaţi, legaţi între ei în
lanţuri dispuse paralel cu axa X. Aceste lanţuri sunt unite prin legături
laterale, prin muchiile octaedrilor, în reţele duble continui şi paralele cu
(010). Mai mult, aceste lanţuri formează un strat dublu în care ionii de
oxigen care asigură legăturile sunt comuni la patru octaedrii. În aceste strate
duble legătura se menţine prin punţi de hidrogen. Legăturile de hidrogen au
dispoziţia în zig-zag în direcţia axei Z. Astfel, în structura acestor minerale,
participă două tipuri de ioni de oxigen, motiv pentru care formula acestora
se scrie Me3+O·(OH).
Diasporul şi goethitul, minerale dimorfe cu boehmitul şi
lepidocrocitul, se caracterizează printr-o aşezare compactă a ionilor de
oxigen, metalul dispunându-se în golurile octaedrice, între şase oxigeni.
Fiecare ion de oxigen este legat cu trei ioni de Al3+, iar fiecare ion de Al3+
este înconjurat de şase ioni de oxigen. Protonii de H+ sunt dispuşi între
perechile de ioni de oxigen, neavând nevoie de un spaţiu special în structura
cristalului datorită dimensiunilor foarte mici. Astfel, structura mineralelor
este compusă practic din ioni de Al3+ sau Fe3+ şi O2- în raport 1/2, ceea ce
explică scrierea formulelor chimice sub forma HMe3+O2.
Lepidocrocitul şi goethitul sunt minerale componente ale
limonitului, iar diasporul, boehmitul şi hidrargilitul sunt componenţi ai
bauxitelor, roci sursă de fier şi respectiv aluminiu.

3.4.4. CLASA HALOGENURI

În clasa halogenuri sau săruri halogenate se încadrează mineralele

care, din punct de vedere chimic, sunt săruri ale acizilor HF, HCl, HBr şi
HI, respectiv fluorurile, clorurile, bromurile şi iodurile. În afara acestora, în
această clasă mai sunt cuprinşi şi compuşii oxihalogenaţi, compuşi

80
complecşi, care conţin anionii OH, O2-, [SO4]2- şi [IO3]-. Elementele care
participă la formarea halogenurilor fac parte din grupele 1 şi 2.
Halogenurile sunt de forma AX sau AX2, caracterizate prin structuri cu
legături ionice tipice şi proprietăţi specifice ca: transparenţă ridicată,
solubilitate mare, indici de refracţie mici, luciu sticlos, greutate specifică
mică şi culori deschise sau incolore. Aceste proprietăţi sunt influenţate şi de
natura anionilor F, Cl, Br, I, îndeosebi de raza ionică a acestora; anionul F
se deosebeşte mult, prin dimensiunile sale, de restul anionilor: F = 1,36Å,
respectiv Cl = 1,81Å, Br = 1,95Å şi I = 2,16Å.
Cea mai mare parte a cantităţii de fluor din scoarţa terestră este
combinată cu Ca2+ şi mai puţin cu Al3+ şi Si4+ (în compuşi dubli), în timp ce
clorul, bromul şi iodul, realizează combinaţii chimice în special cu Na+, K+,
Rb+, Ca2+ şi Mg2+, în săruri hidratate.
Compuşii halogenaţi ai metalelor grele (Cu2+, Ag+) cu învelişul
electronic exterior format din 18 electroni, care au tendinţa de a polariza
puternic anionii şi de a forma reţele cu legături homeopolare, au proprietăţi
deosebite, respectiv: greutăţi specifice mari, culori idiocromatice de obicei
slabe, indici de refracţie mari, luciu adamantin şi solubilitate redusă în apă.
Influenţa razei ionice asupra stabilităţii compuşilor face ca numai
puţine săruri să apară stabile în natură.
Fluorul şi clorul au tendinţa de a se concentra în faza finală a
cristalizării magmelor, fiind componenţii principali ai produselor volatile ale
magmelor. Concentraţia fluorului este mai mare în etapele pegmatitică şi
pneumatolitică, fluorul fiind un element specific rocilor pneumatolitice şi
hidrotermale.
Bromul este un element tipic dispers şi nu prezintă concentraţii
importante în scoarţă. Având raza ionică apropiată de cea a clorului, îl poate
înlocui pe acesta într-o anumită proporţie în unele combinaţii. Iodul este, de
asemenea, un element tipic dispers şi, ca şi bromul, nu se concentrează
îndeajuns pentru a forma minerale independente. Având raza ionică mare
(2,16Å), înlocuirea celorlalţi halogeni cu iod este practic imposibilă.
În condiţii exogene, apar cloruri de Na+ şi mai puţin de K+ şi Mg2+ în
cantităţi foarte mari, asociate cu sulfaţi, uneori boraţi sau alte săruri solubile.
Aproximativ 70-75% din cantitatea totală de clor şi de brom din scoarţa
terestră, precum şi 90% din cantitatea de iod sunt concentrate în apele
oceanice. Fluorurile însă nu se găsesc în cantităţi însemnate în depozitele
salifere. În procesul de alterare a rocilor şi al zăcămintelor de minereuri, o
dată cu clorul se pun în libertate şi mari cantităţi de fluor, însă afinitatea lui
chimică pentru calciu este atât de mare încât, în drumul spre bazinele
marine, el precipită în mare parte în soluţii, formând CaF2, greu solubil,
acesta oprindu-se în depozitele continentale.
Dintr-un număr de peste o sută de halogenuri şi oxihalogenuri, trei
sunt deosebit de importante şi anume: sarea gemă (halit) – NaCl, silvina –
KCl şi fluorina – CaF2, toate trei cristalizate cubic.
Deşi în litosferă, sodiul şi potasiul au o repartiţie aproape egală,
respectiv 2,83% Na şi 2,59% K, totuşi în apele marine, unde are loc o
concentrare a clorurilor, conţinutul în NaCl este de 3,5%, în timp ce KCl

81
atinge numai 0,6-0,7%, acest lucru explicându-se prin absorbţia şi reţinerea
potasiului în soluri şi rocile argiloase.
Sarea gemă (NaCl) şi silvina (KCl) cristalizează în sistemul cubic,
grupa spaţială Fm3m, Z = 4, a0 = 5,60Å (NaCl) şi a0 = 6,29Å (KCl).
În reţelele de tip NaCl (AX), fiecare din cei doi ioni A şi X formează o
reţea cubic F, cele două reţele fiind întrepătrunse la 1/2 din parametru (fig.
4.16). Motivul reţelei Bravais este alcătuit dintr-un ion de sodiu în origine şi
un ion de clor în centrul celulei cu feţe centrate. Structura poate fi descrisă
ca întrepătrunderea a două reţele cubic F, una de ioni Na+ şi cealaltă de ioni
Cl-, la jumătatea muchiei. Planele reticulare paralele cu feţele de cub sunt
populate în mod egal cu ioni de sodiu şi de clor, ceea ce explică clivajul
cubic perfect după aceste feţe. Numerele de coordinare sunt reciproc 6,
aranjamentul octaedric, formulele cristalochimice fiind Na[6]Cl[6] şi K[6]Cl[6].
Deoarece razele ionice ale celor doi cationi prezintă diferenţe mari,
respectiv Na+=0,95Å şi K+=1,33Å, cele două substanţe nu pot forma cristale
de amestec şi nu pot fi izomorfe la temperatură normală, drept consecinţă,
din soluţii comune se vor separa, prin evaporare şi concentrare, cristale pure
de NaCl şi apoi de KCl.

Fig. 4.16. Structura sării geme Fig.4.17. Structura fluorinei

(după Codarcea, 1965). (după Codarcea, 1965).

Fluorina – CaF2, cubică, grup spaţial Fm3m, Z=4, a0=5,463Å.

Structura fluorinei poate fi descrisă ca o reţea cubică cu feţe centrate de ioni
da Ca2+, ionii de F- fiind localizaţi în centrele celor opt cubuleţe în care este
divizată celula elementară (fig. 4.17). Fiecare ion de calciu coordinează opt
ioni de fluor şi fiecare ion de fluor coordinează patru ioni de calciu. Această
2
coordinare Ca[8]F [24 ] este posibilă în condiţiile unui raport R Ca /R F > 0,732.
Izotipe cu fluorina sunt numeroase minerale cum ar fi: uraninit – UO2,
thorianit – ThO2, cleveit – (U,Y,Ce)O2, reţelele de tip fluorină clivând după
planele (111), care sunt plane cu densitate reticulară maximă în reţea.
Culoarea (verde, verde-albăstrui, galben, violet-albăstrui) dispare prin
încălzire şi reapare prin expunere la RX. Cristalele incolore pot deveni
violete prin acţiunea vaporilor de calciu metalic şi a descărcărilor electrice.
Prin expunere la razele catodice apare o fluorescenţă violetă, fluorescenţă ce
se manifestă şi la încălzire (termoluminiscenţă).

82
 3.4.5. CLASA CARBONAŢI

În această clasă sunt grupate sărurile acidului oxigenat H2CO3 de

forma Me2+CO3. Particularitatea geochimică a acestor săruri constă în
existenţa anionului [CO3]2-, în care atomul de carbon se situează în centrul
unui triunghi echilateral, în vârfurile căruia sunt situaţi atomii de oxigen.
Legăturile C–O din cadrul grupării [CO3] sunt de tip covalent, puternice, iar
legătura dintre gruparea [CO3] şi cation este de tip ionic, mai slabă.
Grupările [CO3]2-, în structurile cristaline, reprezintă grupe compacte ca
particule constitutive şi ele nu se descompun nici prin dizolvare, stabilitatea
structurilor depinzând de dimensiunile cationilor.
Anionul [CO3]2- poate da combinaţii stabile cu cationii elementelor
bivalente, cu raze ionice mijlocii şi mari: Me2+ = Mg, Fe2+, Mn2+, Ca, Sr,
Ba, Cu2+, Zn, Pb.
Cationii monovalenţi pot forma carbonaţi anhidri numai cu condiţia ca
în structurile lor să intre şi H+ (minerale acide), datorită razelor ionice mari.
Carbonaţi ai metalelor trivalente, cu dimensiuni mici, apar mai rar. Nu se
cunosc carbonaţi ai metalelor tetravalente şi pentavalente.
Carbonaţii au durităţi cuprinse între 3 şi 5 în scara lui Mohs, sunt
incolori sau prezintă culori deschise, excepţie făcând carbonaţii de cu care
sunt idiocromatici. Majoritatea carbonaţilor prezintă solubilităţi apreciabile
în apă, această proprietate fiind mai accentuată pentru bicarbonaţii metalelor
alcaline.
O altă caracteristică a carbonaţilor este solubilitatea în acizi, cu care
reacţionează făcând efervescenţă. Prin încălzire carbonaţii disociază
degajând CO2, cu transformări ireversibile.
Dintre proprietăţile optice este caracteristică birefringenţa ridicată.
Carbonaţii pot fi de origine primară, formându-se îndeosebi prin
procese hidrotermale, sau secundară, prin procese de alterare sau prin
procese biochimice şi depunere, în special în bazine marine.
În funcţie de dimensiunile razelor ionice, cationii Me2+ din carbonaţi
pot fi grupaţi în două categorii:
- cationi cu rază ionică medie, ri  1,00Å, respectiv Ca2+ = 0,99Å;
Cd = 0,97Å, Mg2+ = 0,65Å, Mn2+ = 0,80Å, Fe2+ = 0,76Å, Co2+ = 0,78Å,
2+

Ni2+ = 0,78Å, Zn2+ = 0,73Å;

- cationi cu rază ionică mare, ri ≥ 1,00Å, Ca2+ = 0,99Å, Sr2+ = 1,13Å,
Ba2+ = 1,35Å, Pb2+ = 1,20Å.
Carbonaţii metalelor cu ri ≤ 1,00Å cristalizează în sistemul
romboedric, au reţele de tip calcit (fig. 4.18) şi formează seria izomorfă a
carbonaţilor romboedrici, izotipi cu NaNO3.
Carbonaţii metalelor cu ri ≥ 1,00Å cristalizează în sistemul rombic, au
reţele de tip aragonit (fig. 4.20) şi sunt izotipi între ei, de asemenea, izotipi
cu KNO3.
Deoarece ionul Ca2+ are raza ionică ri = 0,99Å, carbonatul de calciu
este dimorf, cristalizând şi în sistemul trigonal şi în sistemul rombic.
Calcit – CaCO3, trigonal, a0 = 4,99Å, c0 = 17,06Å, Z = 2, grup spaţial
R 3 c. Reţeaua de tip calcit este asemănătoare reţelei de tip NaCl, turtită însă
după axul A3 al cubului, în aşa fel încât faţa de cub trece în faţă de

83
romboedru, cu unghiuri α = 101º55’. Ionii de Na din reţeaua de NaCl sunt
înlocuiţi cu ionii de Ca, reţeaua devenind astfel o reţea romboedrică cu feţe
centrate de ionii de calciu. Grupările [CO3] ocupă locurile ionilor de Cl din
reţeaua NaCl. Reţeaua calcitului poate fi considerată ca o reţea cubică cu
feţe centrate deformată prin turtire, celula acestei reţele fiind dublă faţă de
cea a reţelei romboedrice alungite (fig. 4.18.a), această celulă conţinând 32
molecule de CaCO3. Clivajul romboedric perfect al calcitului corespunde
clivajului cubic al sării geme, planele reticulare după faţa de romboedru
(10 1 1) fiind constituite în egală măsură din ionii de Ca2+ şi [CO3]2-.
Vateritul este metastabil şi cristalizat hexagonal la temperatură şi
presiune normală, dar în procesele sedimentare se transformă repede în
calcit sau aragonit.

Fig. 4.18. Reţea de tip calcit: a – celula romboedrică alungită şi celula dublă;
b – dispoziţia particulelor în celula romboedrică dublă (din Deer et al., 1962).

Sunt izostructurale calcitului următoarele minerale:

- magnezit – MgCO3, a0 = 4,63Å, c0 = 15,02Å, α = 103º18’, Z = 2;
- rodocrozit – MnCO3, a0 = 4,77Å, c0 = 15,16Å, α = 103º4’, Z = 2;
- siderit – FeCO3, a0 = 6,90Å, c0 = 15,37Å, α = 103º5’, Z = 2;
- smithsonit – ZnCO3, a0 = 4,65Å, c0 = 14,95Å, α = 103º38’, Z = 2;
- cobaltocalcit – CoCO3, a0 = 4,67Å, c0 = 15,13Å, α = 103º21’, Z = 2;
- otavit – CdCO3, a0 = 4,91Å, c0 = 16,24Å, Z = 2.
Carbonaţii romboedrici, datorită dimensiunilor apropiate ale razelor
cationilor, formează cristale de amestec (serii izomorfe) corespunzând
sistemului: dolomit CaMg(CO3)2 – ankerit CaFe(CO3)2 – kutnahorit
CaMn(CO3)2 (fig. 4.19) existând şi termeni intermediari între majoritatea
componenţilor.
Structura dolomitului este asemănătoare celei a calcitului, cu
deosebirea că de-a lungul axelor ternare Ca şi Mg alternează, dispărând
astfel axele de ordinul 2 care trec prin nodurile ocupate de Ca la calcit, cât şi
planele de simetrie cu alunecare c. Astfel, simetria se reduce de la R 3 c la
R 3 , constantele reţelei variind în funcţie de proporţia Ca/Mg, Ca/Fe, Ca/Mn

84
sau Fe/Mg, Fe/Mn, etc. În dolomit, Fe, şi în cantităţi mai mici, Mn, Co, Pb,
Zn, pot substitui poziţiile Mg, limitele de substituţie fiind variabile. Fe şi
Mn pot apărea ca substituenţi şi pentru Ca, dar totdeauna în cantităţi mici.

Fig.4.19. Diagrama triunghiulară dolomit – kutnahorit – ankerit

(după Ianovici et al., 1979).

Aragonit – CaCO3, rombic, grupul spaţial Pmcn, a0=4,95Å, b0=7,45Å,

c0=5,73Å, Z=4. Aragonitul prezintă o reţea pseudo-hexagonală compactă
(fig. 4.20). Stratele de ioni de calciu sunt paralele cu (001) şi au configuraţie
hexagonală, grupările [CO3]2-, cu configuraţie planară ca şi la calcit, au ionii
de oxigen înconjuraţi de trei ioni de calciu. Această structură este deformată
prin compresiune după axa hexagonală, dispunerea cationilor Ca2+ se face
paralel cu (001), grupările succesive [CO3]2- fiind dispuse după axul A2
alternativ în direcţiile +Y şi –Y.
Aceiaşi structură, similară aragonitului, prezintă şi:
- stronţianit – SrCO3, a0 = 5,13Å, b0 = 8,42Å, c0 = 6,09Å, Z = 4;
- ceruzit – PbCO3, a0 = 5,15Å, b0 = 8,87Å, c0 = 6,11Å, Z = 4;
- witherit – BaCO3, a0 = 5,26Å, b0 = 8,85Å, c0 = 6,09Å, Z = 4.
Aragonitul este mai puţin răspândit decât calcitul, la temperatură şi
presiune normală fiind metastabil, trecând relativ uşor în calcit, numeroase
organisme cu schelet calcaros construindu-şi acest schelet din aragonit
(bivalve, cefalopode, amoniţi, etc.).
Aragonitul apare ca mineral secundar în cavităţile rocilor vulcanice
(andezite, bazalte), de regulă asociat cu zeoliţi, ca şi în serpentinitele
rezultate din alterarea gabbrourilor.
Witheritul apare de obicei în filoanele hidrotermale de temperatură
joasă, şi este asociat cu galenă şi alte minerale de plumb.
Stronţianitul, ca şi witheritul, este mineral hidrotermal, fiind întâlnit în
filoanele hidrotermale de temperatură scăzută. De regulă, Ca2+ apare ca
substituent al Sr2+ în cristalele naturale de stronţianit, raportul Ca/Sr = 1/4,5.

85
 Fig.4.20. Structura aragonitului (după Codarcea, 1965).

Carbonaţi hidrataţi – din această grupă fac parte numeroşi carbonaţi

secundari, care sunt stabili în prezenţa moleculelor de apă de cristalizare sau
a grupelor hidroxilice (carbonaţi bazici). Aceste minerale s-au format în
urma unor procese de alterare chimică a unor minerale primare.
Comportarea caracteristică a acestor carbonaţi la încălzire este
descompunerea lor la temperatură joasă, cu pierderea totală a apei şi a
grupărilor OH în etape, la anumite temperaturi, ceea ce înseamnă că
moleculele de apă şi grupările OH nu ocupă poziţii echivalente în reţea.
Dintre aceste minerale menţionăm: termonatrit – Na2CO3·H2O;
natron (soda) – Na2CO3·10H2O; nesquehonit – MgCO3·3H2O;
hidromagnezit – Mg5(CO3)4(OH)2·4H2O; trihidrocalcit (lublinit) –
CaCO3·3H2O; penta-hidrocalcit – CaCO3·5H2O; lansfordit –
MgCO3·5H2O; malachit – Cu2CO3(OH)2; azurit – Cu3(CO3)2(OH)2 etc.
Aceste minerale apar atât în depozitele precipitate în regiunile aride
(evaporite), cât şi sub formă de cruste sau eflorescenţe pe solurile şi rocile
din deşerturi. Hidrocalcitele sunt minerale rare, existente în cantităţi mici în
unele marmure, formate şi depuse pe fisuri, carbonaţii de magneziu hidrataţi
se formează în urma alterării antigoritului, iar azuritul şi malachitul se
formează prin alterarea zăcămintelor de sulfuri de cupru.

3.4.6. CLASA SULFAŢI

Sulfaţii sunt combinaţiile naturale stabile ale anionului [SO4]2- cu

cationii metalici. Anionul [SO4]2- prezintă un aranjament spaţial tetraedric,
cu legături covalente puternice între sulf şi oxigen, valenţele negative
rămase libere fiind satisfăcute de cationii metalici, de regulă bivalenţi.
Deoarece anionul [SO4]2- are dimensiuni mari, reţelele cristaline stabile în
natură apar în cazurile în care acest anion se combină cu cationi cu
dimensiuni mari: Ca, Sr, Ba, Pb.
Elementele bivalente cu raze ionice medii (Mg, Fe2+, Mn2+, Ni)
formează de regulă sulfaţi hidrataţi, care cristalizează la temperaturi joase,

86
în ultimele faze de evaporare a soluţiilor, având una până la şapte molecule
de apă de cristalizare.
Ionul de calciu având raza medie (0,99Å) poate forma în anumite
condiţii sulfat anhidru – CaSO4 (anhidrit) şi, în prezenţa apei, un sulfat
hidratat – CaSO4·2H2O (gips).
Cationii monovalenţi ai metalelor alcaline formează sulfaţi stabili în
natură fie sub formă de compuşi dubli, fie asociaţi cu ionii de H+, având însă
legături ionice slabe şi dizolvându-se uşor în apă, la fel ca şi sulfaţii hidrataţi
ai cationilor bivalenţi cu rază mică.
Cationii trivalenţi (Al3+, Fe3+), cu raze ionice mici, formează numai
sulfaţi hidrataţi, răspândire mai mare având sărurile duble ale elementelor
trivalente şi monovalente.
În ceea ce priveşte proprietăţile fizice, aceste minerale, la fel ca şi
carbonaţii, au durităţi mici (sub 3,5 în scara lui Mohs, iar la sulfaţii hidrataţi
scăzând sub 2), culori deschise, transparenţă, luciu sticlos, slab (cu excepţia
anglezitului care are luciu adamantin) şi birefringenţă scăzută, unele fiind
chiar izotrope.
Întrucât sulfaţii sunt minerale frecvent întâlnite, diverse ca structură şi
compoziţie, au fost subdivizaţi în sulfaţi anhidri şi sulfaţi hidrataţi.

3.4.6.1. Sulfaţi anhidri

Sulfaţii anhidri pot fi normali sau acizi, cei mai importanţi fiind
sulfaţii anhidri normali, dintre aceştia cei din grupa baritinei; sulfaţii de tip
Me2+[SO4] – unde Me2+ este Ca, Sr, Ba, Pb, sunt cei mai răspândiţi. În
tabelul 5 sunt redate caracteristicile cristalografice ale acestor sulfaţi. Toţi
sulfaţii anhidri sunt incolori, transparenţi (în stare pură), cu luciu care
variază de la sticlos la anhidrit, la adamantin la anglezit.

Tabelul 5. Principalii sulfaţi anhidri şi unele dintre proprietăţile lor.

Mineral Formula Grup Parametri (Å) Z Greutate Duritate
chimică spaţial a0 b0 c0 specifică, (scara
g/cm3 Mohs)
Anhidrit CaSO4 Amma 6,22 6,97 6,96 4 2,98 3,5
Celestină SrSO4 Pnma 6,36 5,37 6,85 4 3,97 3-3,5
Baritină BaSO4 Pnma 8,87 5,45 7,14 4 4,48 3-3,5
Anglezit PbSO4 Pnma 8,47 5,39 6,94 4 6,38 3

Sulfaţii de Sr, Ba şi Pb, formează o serie izomorfă în care Ba poate fi

substituit de Sr în baritină în proporţie de 1/1, iar de Pb în proporţie de 1/4.
Anhidritul nu este izomorf cu ceilalţi sulfaţi datorită razei ionice mai
mici a Ca faţă de Ba, Sr sau Pb.
Baritina, celestina şi anglezitul, cristalizează în sistemul rombic, au
structură cristalină asemănătoare (fig. 4.21) în care ionii de Ba2+ şi S6+ sunt
aşezaţi în planele de simetrie m (010) situate la cotele 0,25b şi 0,75b.
Grupele tetraedrice [SO4]2- au doi ioni de oxigen în acelaşi plan de simetrie
m (010) cu ionii de sulf, iar ceilalţi doi sunt simetrici faţă de acest plan.
Fiecare ion de Ba2+ este înconjurat de 12 ioni de oxigen ce aparţin la 7
grupări diferite de [SO4]2-.
87
 Substituţiile Ba cu Pb sunt mai puţin întâlnite, dar s-au găsit şi baritine
bogate în Pb, cu peste 30% PbSO4, numite hokutolit, şi cu 50% PbSO4,
numite baritoanglezit.
Solubilitatea baritinei în apă este foarte scăzută (aprox. 2mg/l), dar în
prezenţa NaCl în soluţie, aceasta creşte ajungând la 105mg/l (dacă soluţia
conţine 100g NaCl/l).
Baritina este o substanţă
cu o largă utilizare industrială
datorită proprietăţilor sale:
greutate specifică mare,
culoare albă, conţinut mare în
bariu, inerţia chimică,
insolubilitate, capacitate mare
de absorbţie a razelor X, nu
este toxică.
Industria petrolieră este
cea mai mare consumatoare de
baritină măcinată, aceasta
fiind utilizată la mărirea
densităţii fluidului de foraj,
70% din producţia mondială
de baritină fiind utilizată în
această activitate. Fig. 4.21. Structura baritinei (proiecţie
perspectivă) (din Deer et al., 1962).
Un studiu despre
utilizarea produselor de bariu
întocmit de către un organism international a înregistrat peste 2000 de
aplicaţii industriale specifice, cum ar fi: fabricarea cauciucului, a
linoleumului, industria pielăriei, industria explozivilor, industria ceramică,
medicină, etc.
Celestina formează zăcăminte de dimensiuni reduse în comparaţie cu
cele de baritină, întâlnindu-se în roci sedimentare (calcare şi dolomite
calcaroase), principalul consumator al celestinei fiind industria pirotehnică,
datorită proprietăţilor sărurilor de stronţiu de a colora puternic flacăra în
roşu.
Anglezitul este un mineral greu solubil, rezultat din oxidarea galenei
şi a altor sulfuri de plumb în zona de oxidare a zăcămintelor de sulfuri de
plumb şi zinc, fiind frecvent asociat cu ceruzitul.
Anhidrit – CaSO4, cristalizează rombic, şi este asociat, în general, cu
gipsul, între cele două minerale existând strânse corelaţii genetice. Reţeaua
cristalină a anhidritului este caracterizată prin aşezarea ionilor de S6+ în
centrul grupelor tetraedrice [SO4]2-, fiecare ion de Ca2+ fiind înconjurat de
opt ioni de oxigen, ionii de sulf şi calciu situându-se pe linia de intersecţie a
planelor mm. Deşi constantele a0 şi b0 sunt practic egale, diferenţele
structurale între planele (100) şi (010) dovedesc că mineralul este pseudo-
pătratic. În lungul axei Z, ionii de Ca2+ şi grupările [SO4]2- se succed la
distanţe egale cu 3,10Å într-o dispoziţie în lanţ, justificând habitusul
acicular manifestat uneori de anhidrit. Pe de altă parte configuraţia lamelară
după (100) şi (010) explică clivajul foarte bun după aceste direcţii.

88
 Solubilitatea anhidritului creşte uşor până la 45ºC, ajungând la
0,20g/100ml apă după care scade, ajungând la 0,065g/100ml apă la 100ºC şi
0,0076g/100ml apă la 200ºC.
Anhidritul se transformă uşor în gips atunci când aflorează la
suprafaţă, în urma hidratării, cu o mărire apreciabilă de volum:
CaSO4 (100cm3) + 2H2O = CaSO4·2H2O (165cm3)

3.4.6.2. Sulfaţi hidrataţi

Sulfaţii hidrataţi sunt minerale solubile care se formează în urma

concentrării prin evaporare a unor soluţii naturale sau prin oxidarea
sulfurilor.
Gips – CaSO4·2H2O, monoclinic, grup spaţial A2/a, a0=5,68Å,
b0=15,18Å, c0=6,29Å, β = 113º50’, Z = 4. Gipsul are o pronunţată structură
stratificată după (010) care este şi planul de clivaj (fig. 4.23).
Unitatea de bază este alcătuită din două benzi de grupuri tetraedrice
[SO4] şi Ca2+, între care se găsesc moleculele de apă; ionii de calciu se
2-

găsesc între două molecule de apă şi şase ioni de oxigen ai grupelor

învecinate [SO4]. Cea mai mică distanţă între ionii de Ca şi oxigenii
grupelor [SO4] se întâlneşte de-a lungul axei Z, care este şi direcţia de
alungire a gipsului fibros. Legăturile cele mai slabe se manifestă după
planele (010) unde moleculele de apă formează punţi de hidrogen (legături
reziduale) între pachetele [SO4]Ca[SO4]. Din această cauză gipsul are
duritate mică (2) şi clivaj perfect după (010).

Fig. 4.23. Reţeaua gipsului în proiecţie pe un plan perpendicular pe axa c.

Liniile punctate sunt direcţii de clivaj (din Deer et al., 1962).

La încălzire cu viteză moderată (5ºC/min), gipsul elimină apa de

cristalizare în trei etape distincte, observabile prin analize termice.
107ºC 130ºC 145ºC
CaSO4·2H2O → CaSO4·H2O → CaSO4·½H2O → γ-CaSO4
gips semihidrat ipsos anhidrit

89
 La încălzire mai rapidă (10ºC/min) se elimină, de la început, o
moleculă şi jumătate de apă, gipsul trecând în ipsos, apoi, cu ridicarea
temperaturii, se elimină şi cealaltă jumătate de moleculă de apă. Încălzit la
peste 1.200ºC, sulfatul anhidru de calciu trece în oxid de calciu CaO şi
trioxid de sulf SO3.
Ipsosul se rehidratează uşor („face priză”), transformându-se într-o
masă de ace întreţesute de gips, rezistentă mecanic, reacţie însoţită de o
creştere apreciabilă de volum şi de degajare de căldură (reacţie exotermă).
În afara gipsului, există un mare număr de minerale din grupul
sulfaţilor hidrataţi, sulfaţi ai mineralelor bivalente: Mg2+, Cu2+, Fe2+, Co2+,
Ni2+, Mn2+, Zn2+, cu una până la şapte molecule de apă de cristalizare,
formând serii izomorfe în limita asemănării razelor ionice şi care sunt foarte
solubili.
Sulfaţii dubli, anhidri sau hidrataţi, sunt minerale formate din soluţiile
saline bogate în cationi de Ca2+, Mg2+, Na+ şi K+, prin combinarea acestora
cu anionul [SO4]2-, combinare care are loc între 0 şi 80ºC. Aceste minerale
sunt foarte răspândite în natură, formând zăcăminte de săruri de potasiu care
se prezintă atât ca strate monominerale distincte şi complet stabile, cât şi în
amestecuri între ele şi alte săruri, în special cloruri de sodiu şi potasiu.
Alaunii sunt sulfaţi dubli cu formula generală Me+Me3+(SO4)2·12H2O,
unde Me+ = Na+, K+, Rb+, Cs+, (NH4)+, iar Me3+ = Al3+, Fe3+, Cr3+, Mn3+,
Ga3+ etc., dintre aceştia se formează în natură numai alauni de Na, K şi NH4,
minerale cristalizate cubic, cu habitusul octaedric. Asemănători alaunilor,
există o grupă variată de sulfaţi naturali bazici de tipul KAl2(SO4)2(OH)6 –
alunit (alaunstein), cristalizaţi hexagonal.

3.4.7. CLASA FOSFAŢI

Această clasă de minerale cuprinde fosfaţi, arseniaţi şi vanadaţi, la

care se adaugă şi câteva săruri duble ale acidului fosforic. Cu toate că
această clasă are un număr mare de specii minerale, ponderea lor în scoarţa
terestră este redusă.
Anionul [PO4]3- este izomorf cu [SiO4]4- şi [SO4]2- şi izotip cu
[AsO4]3- şi [VO4]3-, toţi având coordinare tetraedrică rezultată din
dimensiunile reduse ale cationilor: S6+ – 0,29Å; P5+ – 0,34Å; Si4+ – 0,41Å;
As5+ – 0,47Å; V5+ – 0,59Å. Din această cauză, există fosfaţi izomorfi cu
sulfaţi şi silicaţi, în timp ce cu arseniaţii şi vanadaţii fiind numai în relaţii de
izotipie datorită razelor ionice mai mari ale As şi V.
Anionii [PO4]3-, [AsO4]3- şi [VO4]3- au dimensiuni mari şi formează
săruri stabile cu cationii trivalenţi de dimensiuni mari, în special cu
elementele din grupa lantanidelor (TR), combinaţiile cu cationii mici fiind
stabile numai în prezenţa unor molecule de apă de cristalizare.
Elementele bivalente (Ca, Sr, Pb) dau fosfaţi în prezenţa unor anioni
suplimentari (OH, F, O, Cl, CO3) sau sub formă de compuşi acizi.
Pentru arseniaţi şi vanadaţi, combinaţiile cele mai stabile sunt cele cu
Pb2+, având ca anion suplimentar Cl.

90
 Fosfaţii şi arseniaţii cationilor bivalenţi cu dimensiuni mici (Mg, Fe,
Ni, Co, Cu, Zn, etc.) sunt stabili numai sub forma unor compuşi hidrataţi cu
3, 4 sau 8 molecule de apă de cristalizare. Cationii monovalenţi (Na, Li)
formează săruri duble în asociaţie cu Al3+, în general hidratate.
Fosfaţii sunt minerale formate atât în condiţii endogene (magmatice
sau metamorfice), cât şi, mai ales, în condiţii exogene, formând uneori mase
mari, exploatabile, cu mare valoare economică.
Mineralele acestei clase se împart în două mari grupe:
- fosfaţi, arseniaţi şi vanadaţi, anhidri,
- fosfaţi, vanadaţi şi arseniaţi, hidrataţi.
Aceste grupe se împart în mai multe tipuri în funcţie de numărul şi
raportul cationilor metalici, cu sau fără anioni suplimentari.

3.4.7.1. Fosfaţi anhidri normali

Fosfaţii anhidri normali au formula chimică de tipul A(PO4) unde

A = Y3+, Al3+, Ce3+, La3+, Dy3+, etc. Fosfaţii metalelor trivalente au analogii
structurale cu silicaţii metalelor tetravalente.
Xenotim – YPO4, tetragonal, grup spaţial 4/m2/m2/m, a0=6,89Å,
c0=6,04Å, Z=4, este izotip cu zirconul. Ytriul poate fi substituit cu Er sau în
cantităţi mici prin TR (Ce, La), Sc, fiind prezenţi şi Th, U, Zr şi Ca. Teoretic
conţine 63,1% Y2O3 şi este o sursă importantă de pământuri rare (Er, Ce, Y)
şi elemente radioactive (U, Th).
Monazit – CePO4, monoclinic, grup spaţial 2/m, a0=6,79Å, b0=7,04Å,
c0 = 6,47Å, β = 103º54’, Z = 4. Conţinutul de oxizi TR, în special Ce şi La,
ajunge la 50-68%, Y2O3 aprox. 5%, iar ThO2, între 5-28%, monazitele din
Australia mai conţin La, Pr, Nd, Sm, Dy, Er, Nd, în proporţie de 1-19%.
Monazitul este un exemplu de izomorfism heterovalent, formula chimică
corectă putându-se scrie astfel: (Ce,La,Th,U,Ca)(PO4,SO4,SiO4), termenul
bogat în Th numindu-se cheralit cu 12% ThO2, substituţiile izomorfe
corespunzând unor serii izomorfe de tip Ce(PO4) monazit – Th(SiO4)
huttonit. Monazitul apare rar, ca mineral accesoriu în granite şi sub formă de
cristale mai mari în sienite şi pegmatite granitice.
Fosfaţi anhidri cu hidroxil sau halogen – tipul A5(XO4)Z unde:
A = Ca2+, Pb2+, Y3+, Mn2+, Sr2+,
Z = Cl-, F-, OH-, O2-, [CO3]2-,
XO4 = [PO4]3-, [SO4]2-, [SiO4]4-, [AsO4]3-, [VO4]3-.
Grupa apatitului – formează o serie izomorfă de fosfaţi cristalizaţi
hexagonal, grup spaţial P63/m, Z=2. Izotipi cu apatitul, fără a fi izomorfi,
sunt fosfatul, arseniatul şi vanadatul de plumb (tabelul 6). În apatite, anionii
F, Cl şi OH, se substituie în limite largi, determinând serii continue,
termenul fluor-apatit conţine F > Cl sau OH, termenul clor-apatit conţine Cl
> F sau OH, iar hidroxil-apatitul conţine OH > F sau Cl. Substituirea cu C se
produce atât în gruparea anionică suplimentară ([CO3] → OH; F, Cl), cât şi
în anionul [PO4]3-, formula teoretică a carbonat-apatitului fiind: Ca5(P1-
2-
xCxO4-xOHx)3[(CO3) ,F,Cl,OH], varietatea carbonat-apatit conţinând [CO3]
> F, Cl sau OH.

91
 Tabelul 6. Principalii fosfaţi anhidri cu hidroxil sau halogen şi parametrii lor
cristalografici.
Mineral Formula chimică a0 (Å) c0 (Å)
Fluor-apatit Ca5(PO4)3F 9,35 6,87
Clor-apatit Ca5(PO4)3Cl 9,61 6,76
Hidroxil-apatit Ca5(PO4)3(OH) 9,41 6,87
Carbonat-apatit Ca10(PO4)6CO3·H2O 9,34 6,88
Arsen-apatit Ca5(AsO4)3F 9,95 7,32
Piromorfit Pb5(PO4)3Cl 9,95 7,32
Mimetit Pb5(AsO4)3Cl 10,36 7,52
Vanadit Pb5(VO4)3Cl 10,47 7,43

Reţeaua apatitului admite axe senare 63 care sunt şi axe binare

helicoidale cu translaţia c/2 şi, de asemenea, plane reticulare cu densitate
mare, paralele cu (0001), ceea ce explică clivajul pinacoidal bun al
apatitului şi habitusul prismatic hexagonal.

Fig. 4.24. Aranjamentul ionilor în jurul axei c în hidroxil-apatit. În fluor-apatit, ionul de F

este în centrul triunghiului Ca(2) la z = 1/4, iar în clor-apatit, ionul de Cl (la fel ca ionul OH)
este situat la 0,36Å deasupra acestei poziţii (după Elliott et al., 2002).

Apatitul apare ca mineral magmatic, prezentându-se sub formă de

granule submicroscopice în diverse tipuri de roci magmatice, în sienite
putând să apară şi sub formă de mase granulare.
În pegmatite poate să apară sub formă de cristale columnare sau
prismatice de dimensiuni destul de mari.
Fosforitele sunt fosfaţi de origine organică, rezultaţi în urma diagenezei
acumulărilor de schelete de peşti, sau dejecţii de păsări marine sau lilieci.
Au aspect cornos, nodular sau concreţionar, culoare albă sau cenuşie, aspect
amorf, fiind varietăţi micro sau criptocristaline de apatit denumite: francolit
= carbonat-fluor-apatit, dahlit = carbonat-hidroxil-apatit, colofan =
carbonat-hidroxil-fluor-apatit.

92
 3.4.8. CLASA SILICAŢI

În clasa silicaţi intră aproape o treime din numărul total de minerale

cunoscute în natură, silicaţii constituind 70% din volumul scoarţei terestre,
la care se adaugă un procent de 12% pe care îl reprezintă diferitele forme
mineralogice de silice (SiO2).
Cu toate că în compoziţia silicaţilor intră un număr mic de elemente
principale (O, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na), în natură există o mare varietate
de compuşi, deseori cu formule chimice foarte complicate.
Încercările de clasificare a silicaţilor, bazate pe existenţa ipotetică a
unor diverşi acizi silicici, din care se deduceau tipuri de orto-, meta-, bi-, tri-
şi polisilicaţi, nu au dat rezultate.
Unii mineralogi, bazându-se pe proprietăţile fizice – clivaj, greutate
specifică, habitus, etc. – au împărţit silicaţii în: lamelari, fibroşi, prismatici,
granulari, grei, uşori.
Problema clasificării silicaţilor a fost rezolvată prin studiul acestora cu
raze X, când s-au dedus structurile tuturor mineralelor, locul vechilor
formule chimice luându-l, în prezent, formulele structurale.
Structura silicaţilor este determinată de gruparea [SiO4]4-, caracterizată
prin legături covalente puternice între ionul de siliciu (ri = 0,41Å) şi cel de
oxigen (ri = 1,40Å). Prin hibridizarea orbitalilor legăturile siliciului cu
oxigenul au caracter direcţional, fiind orientate după axele A3 ale unui
tetraedru, aranjamentul spaţial tetraedric fiind determinat de raportul razelor.
Ionii de oxigen sunt aşezaţi cu centrele în colţurile tetraedrului de
coordinaţie, iar siliciul în centrul tetraedrului, distanţa Si–O este de 1,71Å,
iar distanţa O–O de 2,6Å.
Marea varietate a configuraţiei reţelelor cristaline a silicaţilor este
determinată de o serie de factori:
a) raportul razelor ionice (Si/O = 0,41Å/1,40Å ≈ 0,3), raport care
determină aranjamentul coordinativ tetraedric al grupării anionice [SiO4]4-;
b) tetraedrii [SiO4]4- pot rămâne izolaţi în reţea sau se pot asocia între
ei prin 1, 2, 3 sau 4 colţuri (ioni de oxigen comuni), astfel încât raportul
Si/O scade de la 1/4 la tetraedrii izolaţi la 1/2 la reţelele cu tetraedri cuplaţi
prin toate cele patru colţuri, prin aceasta complicându-se şi structurile
cristaline;
c) substituirea izomorfă a Si4+ cu Al3+, datorită razelor ionice
apropiate ca dimensiuni (Al3+ – 0,50Å) şi a efectului de polarizare, gruparea
tetraedrică [AlO4]5- introducând în reţea o sarcină negativă suplimentară.
Studiul structurilor cristaline cu ajutorul razelor X a permis rezolvarea
problemei poziţiei Al3+ în reţeaua unor silicaţi, acesta având în structurile
cristaline un dublu rol, putând fi component al anionului complex [AlO4]5-,
sau sub formă de cation izolat, singur sau împreună cu cationii altor metale
care neutralizează sarcina negativă a grupărilor anionice [SiO4]4- sau
[AlO4]5- din reţea.
Raportul Si/Al nu trebuie să fie neapărat un număr întreg, însă în
cadrul reţelei cristaline a unui mineral este obligatorie echilibrarea sarcinilor
pozitive şi negative.

93
 În cadrul silicaţilor există şi alţi cationi (cum ar fi Be2+, Zn2+, B3+,
Fe3+) care pot prezenta coordinare 4 în raport cu oxigenul, aceştia putând
substitui siliciul în grupările tetraedrice.
d) izomorfismul izovalent, care face posibile substituţiile dintre
cationii de sarcini egale (Ca, Mg, Mn2+, Fe2+), sau anionii de sarcini egale
(OH, F), sau izomorfismul heterovalent (Na+Si4+ → Ca2+Al3+; Al3+Na+ →
Ca2+Mg2+);
e) caracterul ionic al legăturilor dintre gruparea [SiO4]4- şi cationii ce
satisfac valenţele libere, în silicaţi neexistând legături directe între atomii de
siliciu sau aceştia şi cationi.
Numărul mineralelor din această clasă, a căror compoziţie chimică
este exprimată prin formule chimice simple, este destul de mic, în
majoritatea cazurilor analizele chimice pun în evidenţă compoziţiile chimice
complexe pentru silicaţi, compoziţii care subliniază particularităţile
cristalochimice ale acestor minerale.
Având în vedere cele arătate mai sus şi în funcţie de modul de asociere
al grupărilor tetraedrice [SiO4], mineralele din clasa silicaţi au fost împărţite
în şase subclase şi anume: nezosilicaţi, sorosilicaţi, ciclosilicaţi, inosilicaţi,
filosilicaţi şi tectosilicaţi.

3.4.8.1. Subclasa nezosilicaţi

Această subclasă cuprinde silicaţii cu anionul complex reprezentat

prin tetraedri [SiO4]4- necuplaţi între ei, insulari (gr. nezo = insulă),
legăturile dintre acestea realizându-se prin intermediul cationilor metalici,
rol important având Mg, Fe2+, Ca, Al, Fe3+, Cr3+, în parte Ni, Co2+, Mn2+,
Zn2+, uneori Pb2+, Be2+, Ti4+, Zr4+, Th4+ şi mai rar Nb5+, ionii metalelor
alcaline Na+, K+, apărând în cazuri cu totul excepţionale. Pământurile rare
participă şi ele uneori la alcătuirea reţelelor cristaline ale nezosilicaţilor,
alături de cationi bivalenţi, sodiu sau thoriu. Spre deosebire de alte tipuri de
silicaţi, aluminiul nu substituie niciodată siliciul în gruparea tetraedrică
[SiO4].
La aceşti silicaţi, unde raportul Si/O = 1/4, ionii de oxigen formează o
structură aproape compactă, de simetrie rombică (pseudo-hexagonală), în
spaţiile libere dintre aceştia fiind aşezaţi ionii de siliciu şi cationii metalici,
în coordinare tetraedrică, respectiv octaedrică.
Fiecare ion de oxigen este legat, pe de o parte, printr-o valenţă cu
siliciul, iar pe de altă parte, prin a doua valenţă, cu trei cationi metalici
bivalenţi. Un cation bivalent fiind legat de şase ioni de oxigen, valoarea
legăturii este 2/n = 2/6 = 1/3.
Principalele grupe de minerale care fac parte din subclasa
nezosilicaţilor sunt: olivinele, zirconul, granaţii, silicaţii de aluminiu,
topazul, staurolitul, titanitul, etc.
Grupa olivinei. Din această grupă fac parte nezosilicaţii care
corespund formulei Me22 [SiO4], unde Me2+ = Mg, Fe2+, Ca, Mn2+ şi, mai
rar, Ni, Co2+, Zn sau Pb. Toate aceste metale, cu excepţia Ca şi Pb, se
substituie izomorf în reţelele cristaline. De aceea olivinele formează serii
izomorfe, cristalizate rombic, clasa holoedrică, parametrii reţelelor variind

94
în limite strânse: a0 = 4,76-4,92Å, b0 = 10,20-11,19Å, c0 = 5,98-6,51Å şi
Z=4, grup spaţial Pbnm.
Deoarece Mg şi Fe2+ se pot substitui în orice poziţie, între olivina de
magneziu şi cea de fier există o serie izomorfă continuă, având următorii
termeni:
- forsterit (Fo) Mg2[SiO4] 0–10% Fa
crisolit 10–30% Fa
hialosiderit (olivina) 30–50% Fa
hortonolit 50–70% Fa
ferohortonolit 70–90% Fa
- fayalit (Fa) Fe2[SiO4] 90–100% Fa
Conform recomandărilor I.M.A. (International Mineralogical
Association = Asociaţia Mineralogică Internaţională, cu sediul la Paris) prin
Comisia pentru Minerale Noi şi Nume de Minerale (C.N.M.M.N. =
Commission on New Minerals and Mineral Names) – pentru micşorarea
numărului de nume de minerale şi eliminarea unor suprapuneri, în cadrul
seriilor, pentru eliminarea denumirilor de subspecii, se vor utiliza termeni
adjectivali care să dea informaţii cu privire la chimismul mineralelor, astfel
încât în loc de crisolit să se folosească termenul de feroforsterit sau forsterit
sărac în fier, hialosiderit = forsterit bogat în fier, hortonolit = fayalit sărac în
fier, fayalit magnezian, ferohortonolit = fayalit sărac în magneziu sau
ferofayalit (fig. 4.25). Se mai pot folosi termeni de olivine bogate în
magneziu (forsterit) şi olivine bogate în fier (fayalit), iar după Deer et al.
(1962) numele de forsterit şi fayalit restricţionează compoziţia la Fo100-90 şi
respectiv Fo10-0.

Fig. 4.25. Diagrama de echilibru în sistemul Mg2SiO4–Fe2SiO4

(din Deer et al., 1962).

Fayalitul este termenul de temperatură joasă (1.205ºC), iar forsteritul

este termenul de temperatură ridicată (1.890ºC). În sistemul forsterit-fayalit
(fig. 4.25), cristalele formate timpuriu vor avea conţinuturi mari în forsterit,
ele prezentând structuri zonare, cu zone marginale mai bogate în fayalit,
asemănătoare cristalelor formate de feldspaţii plagioclazi.

95
 Practic, olivina este rezultatul amestecului izomorf dintre forsterit şi
fayalit, în urma înlocuirii continue între Fe şi Mg. Pot exista înlocuiri
parţiale între Mg şi Fe pe de o parte şi Ca şi Mn pe de alta, posibile însă
numai în cazul proceselor de metamorfism de contact termic metasomatic,
în calcare şi dolomite metamorfozate sub acţiunea magmelor bazice, când se
poate forma: tefroit – Mn2[SiO4]; knebelit – (Mn,Fe)2[SiO4]; glaucocroit –
CaMn[SiO4]; monticelit – CaMg[SiO4].
În structura forsteritului (fig. 4.26), grupările [SiO4] sunt
individualizate, iar ionii de magneziu fac legătura între ele. Proiectată pe
planul (100), structura cristalină are următoarele caracteristici: atomii de
oxigen se găsesc la două nivele paralele cu planul (100), dispuse alternativ,
asemănător reţelei hexagonale compacte. Ionii de magneziu, coordinaţi de
şase atomi de oxigen aparţinând la două nivele învecinate, ocupă două
poziţii neechivalente. Poziţiile M1 coincid cu centrele de simetrie ale
grupului spaţial, iar poziţiile M2 cu planele de simetrie. Valoarea medie a
distanţei Mg–O este de 2,16Å. Există o serie continuă de soluţii solide între
fayalit şi tefroit, în termenii intermediari ai seriei ionii de mangan având
tendinţa de a ocupa poziţiile M2 (fig. 4.26). În monticelit – CaMg[SiO4],
ionii de calciu ocupă poziţia M2.

Fig. 4.26. Structura forsteritului paralel cu planul (100) (atomii de siliciu plasaţi
în centrele tetraedrelor nu sunt reprezentaţi) (din Deer et al., 1962).

Varietăţile de olivină bogate în Mg pot conţine ca substituenţi

izomorfi ai acestuia Cr3+ şi Ni2+, confirmând ideea că substituţiile se fac şi
în funcţie de afinitatea chimică, dimensiunile razelor ionice sau de
potenţialul de ionizare. Varietatea transparentă de culoare gălbuie-verzuie se
numeşte peridot şi este utilizată ca piatră semipreţioasă.

96
 Olivinele cu compoziţii Fo80 la Fo50 sunt foarte comune în rocile
efuzive bazice (bazalte şi trachybazalte, theralite şi teschenite) şi de
asemenea în gabbrouri şi dolerite.
Fayalitul este prezent în cantităţi mici în rocile acide şi alcaline
vulcanice, fiind citat alături de tridimit în liparite şi chiar în obsidian şi
dacit.
În rocile alcaline plutonice se întâlneşte în sienite cuarţifere alături de
hedenbergit şi arfvedsonit, în granite alcaline şi pegmatite.
Olivinele apar şi în numeroase tipuri de roci metamorfice. Forsteritul
se formează prin metamorfismul termic al calcarelor dolomitice impure,
fiind prezent în marmurele cu oficalcit.
Fayalitul apare în sedimentele metamorfozate bogate în fier, formate
în urma reacţiilor de tipul: 2FeCO3 + SiO2 → Fe2SiO4 + 2CO2.
Mineralele seriei olivinelor sunt foarte sensibile la alterarea
hidrotermală, alterarea ducând la formarea de serpentină, clorit, amfiboli,
carbonaţi, oxizi de fier, talc, etc., conform unor reacţii de tipul:

3Mg2SiO4+H2O+SiO2→2Mg6Si4O10(OH)8+3CO2→Mg3[Si4O10](OH)2+3MgCO3+3H2O
olivină serpentină talc magnezit
Alterarea lavelor bazice bogate în olivine duce la formarea unui
material brun-roşcat, denumit uzual „indingsit” (bogat în goethit), iar când
acest material are culoarea verzuie este denumit „bowlingit”, fiind alcătuite
din clorite, nontronit, saponit, vermiculit.
Grupa granaţilor. Granaţii sunt silicaţi complecşi din punct de
vedere chimic, care corespund formulei generale Me 32  Me 32 [SiO4]3, în care
Me2+ poate fi Ca, Mg, Fe, Mn, iar Me3+ poate fi Al, Fe, Cr şi, uneori,
Ti4+sau Mn. Sunt minerale cristalizate în sistemul cubic, clasa holoedrică
(grup spaţial Ia3d, Z=8), sub formă de trapezoedri cubici (211) sau
dodecaedri romboidali (110). În natură, cristalele de granaţi sunt rezultatul
substituirii izomorfe a elementelor bivalente, domeniile de amestec reieşind
din diagramele triunghiulare prezentate în fig. 4.27.

Fig. 4.27. Diagrame triunghiulare ale domeniilor de miscibilitate la granaţi

(după Ianovici et al., 1979).

Granaţii formează două serii izomorfe distincte, între care se găseşte o

largă lacună de miscibilitate (serii separate de Winchell, 1958):

97
 1) seria granaţilor cu cationi de dimensiuni medii (piralspite):
- pirop Mg3Al2[SiO4]3 a0 = 11,459Å
- almandin Fe3Al2[SiO4]3 a0 = 11,526Å
- spessartin Mn3Al2[SiO4]3 a0 = 11,621Å
2) seria granaţilor calcici (ugrandite):
- grossular Ca3Al2[SiO4]3 a0 = 11,581Å
- andradit Ca3Fe2[SiO4]3 a0 = 12,048Å
- uvarovit Ca3Cr2[SiO4]3 a0 = 12,00Å
Primii sunt cristale mixte pirop-almandin-spessartin, cu o lacună de
miscibilitate între pirop şi spessartin, conţinutul în Fe3+, fiind moderat.
Granaţii calcici sunt cristale mixte între grossular şi andradit, având un
conţinut redus în Fe2+, Mn2+, Mg2+, deci o slabă participare a piralspitelor.
În reţeaua granaţilor, grupările tetraedrice [SiO4] sunt dispuse după
axe helicoidale 41 şi 43, stângi sau drepte. În structura grossularului
distanţele sunt Si–O = 1,64Å, Al–O = 1,95Å, Ca–O = 2,33Å şi 2,49Å.
Variaţia constantei a0 este liniară cu chimismul, mijloc folosit deseori pentru
determinarea compoziţiei granaţilor.
Din punct de vedere genetic, cei mai răspândiţi sunt granaţii formaţi în
urma metamorfismului de contact termic şi metasomatic, prin acţiunea
magmelor acide asupra rocilor carbonatice (calcare şi dolomite), la
temperaturi relativ înalte (grossular şi andradit). Mai rar se întâlnesc
acumulări de granaţi formate prin acţiunea magmelor acide asupra rocilor
metamorfice bazice (almandin). Granaţii sunt foarte răspândiţi în şisturile
cristaline cloritice, talcoase, amfibolitice sau micacee.
Datorită rezistenţei mecanice la abraziune şi la atacul chimic, granaţii
sunt întâlniţi şi în depozitele sedimentare detritice, comun în sedimente fiind
almandinul, reflectând preponderenţa acestuia în rocile metamorfice şi
magmatice.
Uvarovitul este cea mai rară specie din grupul granaţilor, răspândirea
sa fiind restricţionată de conţinutul în crom, fiind întâlnit în serpentinite în
asociaţie cu cromit şi în calcare metamorfozate şi skarne asociat cu cromit,
diopsid, zoizit şi olivină serpentinizată.

Grupa silicaţilor de aluminiu – Al2[SiO4]O

Silicatul de aluminiu este trimorf, modificaţiile sale polimorfe fiind
sillimanitul, andaluzitul şi distenul, toate trei având o deosebită importanţă
petrologică şi economică.
Diferenţa între structurile celor trei minerale constă în numărul ionilor
de oxigen care coordinează cei doi ioni de aluminiu. Jumătate din sarcini
sunt coordinate octaedric (deci unul din cei doi ioni de aluminiu are numărul
de coordinare 6), prin oxigenii aşezaţi paralel cu axul c, iar cealaltă
jumătate, la sillimanit, este în coordinare 4 (fig. 4.29), la andaluzit în
coordinare 5 (fig. 4.30) şi la disten coordinarea este 6.
Sillimanit – Al[6]Al[4][SiO4]O, rombic, grup spaţial Pbnm, Z=4,
a0=7,44Å, b0 = 7,9Å, c0 = 5,7Å. În structura sillimanitului se evidenţiază
coloane de octaedri AlO6 paralele cu axa Z, în care înlănţuirea se realizează
prin muchiile comune ale octaedrilor (fig. 4.29). Legătura între coloane se
realizează în egală măsură prin ionii de siliciu şi de aluminiu cu coordinare

98
tetraedrică. În structura sillimanitului un ion de aluminiu este izomorf cu
siliciul, având coordinare tetraedrică. Distanţa Al–O este 1,90Å în
coordinare 6 şi 1,70Å în coordinare tetraedrică. Structura în lanţuri a
sillimanitului determină habitusul prismatic după axa Z şi structura sa
fibroasă.
Andaluzit – Al[6]Al[5][SiO4]O, rombic, grup spaţial Pnnm, Z=4,
a0=7,78Å, b0 = 7,92Å, c0 = 5,57Å. În structura andaluzitului întâlnim
aceleaşi lanţuri de octaedri AlO6, dispuşi după axa Z, legate alternativ prin
ioni de siliciu în coordinare tetraedrică şi prin ioni de aluminiu în coordinare
5, coordinare nemaiîntâlnită la aluminiu (fig. 4.30) în alte combinaţii. Ionii
de Al3+ pot fi substituiţi parţial de Fe3+ şi Mn3+, varietatea cu 3,3% Fe2O3 şi
3,63% Mn2O3 numindu-se viridin.
Disten – Al[6]Al[6][SiO4]O, triclinic, grup spaţial P 1 , a0 = 7,10Å,
b0=7,74Å, c0 = 5,57Å, α = 90º5’, β = 101º2’, γ = 105º44’, Z = 4. Este
caracteristică coordinarea octaedrică a aluminiului atât în coloanele
octaedrice AlO6 orientate după axa Z, cât şi în poziţiile de legătură dintre
coloane, ceea ce individualizează în structura distenului grupările tetraedrice
[SiO4]4-. În cazul distenului, ionii de oxigen alcătuiesc o structură cubică
compactă, uşor deformată, în care 15% din interstiţiile tetraedrice sunt
ocupate de siliciu şi 40% din cele octaedrice de ionii de aluminiu.
Distenul se remarcă prin anizotropia foarte accentuată a durităţii de
zgâriere [4,5 pe faţa (100) şi 7 pe feţele (010) şi (110)], de unde şi numele
de disten (gr. di = dublu, stenos = rezistenţă). De asemenea, distenul se mai
remarcă prin culoarea sa albastră-vineţie, de unde şi sinonimul cianit pentru
disten (gr. kianos = albastru închis).
O a treia caracteristică este clivajul perfect după (100), bun după (010)
şi potrivit după (001), proprietate nemaiîntâlnită la alţi nezosilicaţi, care, de
regulă, sunt lipsiţi de clivaj. Clivajul după (100) rupe numai legăturile între
doi ioni de oxigen.
Mineralele din această grupă sunt formate în condiţii de presiune şi
temperatură ridicată şi, deci, stabile în astfel de condiţii termodinamice,
conform diagramei din fig. 4.31.

Fig. 4.31. Diagrama de stabilitate a mineralelor din grupa

silicaţilor de aluminiu (după Ianovici et al., 1979).

99
 Distenul este mineral tipic metamorfismului regional al rocilor lutitice
şi mai puţin arenitice, fiind utilizat ca mineral index de către Barrow (1912)
în determinarea zonelor de metamorfism, distenul urmat de staurolit şi apoi
de sillimanit arătând creşterea gradului de metamorfism.
Andaluzitul este mineral tipic în rocile argiloase metamorfozate la
contactul cu intruziunile magmatice, asociat cu cordierit.
Sillimanitul este mineralul de temperatură ridicată în rocile
metamorfice, având un grad mare de ocurenţă în metamorfismul termic al
rocilor argiloase alături de cordierit, biotit.
Grupa zirconului. În această grupă intră silicaţii metalelor
tetravalente Zr4+ şi Th4+, cristalizaţi tetragonal.
Zircon – Zr[SiO4], tetragonal, grup spaţial I41amd, Z = 4, a0 = 5,60Å,
c0 = 5,98Å. Axele cuaternare helicoidale 41 sunt alternative, drepte şi stângi,
iar planele m sunt paralele cu (100) şi (010). În structură se disting patru
reţele centrate intern, două cu ioni de zirconiu şi două de siliciu, celula
elementară conţinând patru ioni de zirconiu şi patru de siliciu, deci patru
grupări Zr[SiO4] (Z=4). Ionii de oxigen sunt grupaţi tetraedric în jurul
siliciului, câte doi simetrici în raport cu planele de simetrie m (100) şi (010).
Studiile cu raze X arată coordinarea 8 pentru Zr4+, tetraedrii [SiO4]4-
alternând cu ionii Zr4+ paralel cu axa A4 (axă helicoidală).
Ionii de Zr4+ pot fi substituiţi cu Hf4+, conţinutul în HfO2 putând
atinge 4% şi cu Th4+ şi U4+, zirconul conţinând izomorf până la 12% ThO2,
motiv pentru care zirconul este un mineral radioactiv. Uneori, apar înlocuiri
şi cu elemente din seria lantanidelor, simultan cu înlocuirea [SiO4]4- cu
[PO4]3-, ceea ce explică prezenţa în reţeaua zirconului a Cr2O3 sau a Y2O3.
Zirconul este mineral accesoriu comun în rocile magmatice, în special
în rocile plutonice relativ bogate în Na+, apărând sub forma unor cristale
mărunte, fin prismatice, incluse în alte minerale, dar poate să apară şi sub
formă de cristale mari, bine dezvoltate în pegmatitele granitice şi în
particular în sienitele nefelinice.
Zirconul este relativ rezistent mecanic şi chimic, ceea ce face ca acesta
să fie mineral accesoriu comun în multe roci sedimentare şi sedimente
(nisipuri), alături de alte minerale grele (rutil, granaţi, magnetit, metale
native).
Thorit – Th[SiO4], tetragonal, mineral cu structură asemănătoare cu
cea a zirconului cu care este, de altfel, parţial izomorf, apărând alături de
acesta în unele granite, sienite nefelinice şi pegmatitele lor.
Topaz – Al2[SiO4](OH,F)2, rombic, grupul spaţial Pbcm, a0=4,65Å,
b0=8,8Å, c0=8,4Å, Z=4. În structura topazului se deosebesc grupări
octaedrice [AlO6] şi tetraedrice [SiO4] asociate prin ioni de oxigen comuni.
Din cei şase ioni de oxigen din jurul aluminiului, patru sunt comuni cu
grupul [SiO4], ceilalţi doi fiind înlocuiţi cu grupări OH sau F, ionii de
oxigen şi fluor alcătuind o împachetare compactă cu succesiune mixtă,
cubică şi hexagonală.
Culoarea topazului variază de la limpede ca apa la galben cu umbre
delicate şi vine roşii, albastru strălucitor sau verde strălucitor. Sunt de
remarcat pietrele fine de culoare galbenă de la Minas Geraes (Brazilia) şi
varietăţile roz braziliene (rubinul de Brazilia).

100
 Topazul se găseşte în rocile magmatice acide ca granite, pegmatite
granitice şi riolite, uzual asociat fazei pneumatolitice, fiind comun
greisenelor, asociat cu cuarţ, fluorină, turmalină, beril, casiterit şi muscovit.
Ocazional a fost localizat ca mineral greu în sedimentele detritice.
Duritatea mare (8), inerţia chimică şi aspectul frumos, precum şi
raritatea exemplarelor complet limpezi fac ca topazul să fie utilizat ca piatră
preţioasă.
Staurolit – FeAl4[SiO4]2O2(OH)2, monoclinic (pseudo-rombic), grup
spaţial C2/m, a0 = 7,83-7,96Å, b0 = 16,50-16,82Å, c0 = 5,55-5,71Å, β = 90º,
Z = 2. Deseori în compoziţia chimică ionii de Fe2+ pot fi înlocuiţi parţial cu
Mg, Mn2+, Ca, Ni, şi uneori Fe3+, Zn şi Co, varietatea de Co numindu-se
„lusakit”. Celula staurolitului conţine 48 de ioni de oxigen în configuraţia
structurii cubice compacte, asemănătoare distenului şi prin dispoziţia
coloanelor din grupările octaedrice [AlO6] şi tetraedrice [SiO4], paralele cu
axa Z. Valoarea constantei c este astfel practic aceeaşi la ambele minerale.
Compoziţia staurolitului se acordă cu alcătuirea sa prin alternanţa stratelor
de compoziţie Fe(OH)2 cu cele având alcătuirea distenului. Dispoziţia
similară a ionilor la nivelul stratelor de silicat de aluminiu se materializează
în concreşterea orientată a celor două minerale. Habitusul cristalelor este
prismatic, cu feţe (001) şi (010), deseori scurte şi groase. Frecvente şi
caracteristice sunt maclele asemănătoare crucii în unghi drept după planul
(032) sau oblică, în unghi de 60º, după planul (232), numele mineralului
venind de la cuvintele greceşti stauros = cruce şi lithos = piatră.
Staurolitul este mineral tipic de metamorfism regional, în multe
regiuni fiind destul de frecvent întâlnit pentru a fi considerat ca mineral
index pentru zonele de metamorfism, el caracterizând şisturile metamorfice
cu grad mediu de metamorfism, derivate din sedimentele argiloase. În aceste
şisturi apare asociat cu almandin, muscovit, disten şi cuarţ. Rezistenţa
mecanică şi chimică ridicată a staurolitului face ca acesta să apară frecvent
în sedimentele clastice alături de alte minerale grele.
Titanit (sfen) – CaTi[SiO4](O,OH,F), monoclinic, grup spaţial C2c,
Z=4, a0 = 6,56Å, b0 = 8,72Å, c0 = 7,44Å, β = 119º43’. Calciul este deseori
substituit cu Cr, Ba, Y, Na, Cs sau Th, iar Ti prin Al sau Fe, uneori prin Nb,
Ta, V sau Cr. Varietatea „keilhautit” conţine până la 12% (Y,Ce)2O3.
În structura titanitului, se individualizează grupări izolate de [SiO4].
Calciul este înconjurat de şapte ioni de oxigen (o coordinare mai rar
întâlnită), iar titanul de şase ioni de oxigen. Cele trei tipuri de poliedre de
coordinaţie se asociază prin colţuri sau muchii comune. Gruparea tetraedrică
[SiO4]4- are comună o muchie cu poliedrul [CaO7]12-, iar octaedrul [TiO6]8-
are patru muchii comune cu poliedrul [CaO7]12-. Unul din ionii de oxigen
poate fi înlocuit cu OH sau F.
Pentru titanit (sfen), este caracteristică forma de pană (gr. sfen = pană)
a cristalelor prezentând unghiuri ascuţite şi obtuze între feţe.
Sub acţiunea soluţiilor hidrotermale, titanitul se transformă într-un
agregat criptocristalin de cuarţ + calcit + rutil (anatas), fibros, de culoare
galbenă, cu aspect pământos numit „xanthitan”.
Titanitul este, de regulă, mineral accesoriu în roci magmatice
intermediare şi acide, plutonice (diorite, sienite şi granite, în particular poate

101
fi abundent în sienitele nefelinice). Cristalele mari au fost întâlnite în
pegmatitele gabbroice dar şi în pegmatite granitice.
Titanitul este mineral accesoriu comun în rocile metamorfice cu grad
ridicat de metamorfism de tipul granulitelor cu egirin. Cristalele mari au fost
întâlnite în piroxenite, asociate cu fluor-apatit, diopsid şi calcit. De
asemenea, apare alături de alte minerale grele în rocile detritice granulare
(gresii, nisipuri).

3.4.8.2. Subclasa sorosilicaţi

În această subclasă sunt incluşi silicaţii al căror element structural

specific este gruparea [Si2O7]6-, formată din doi tetraedri cuplaţi printr-un
vârf comun. Cei doi tetraedri [Si2O7]6- sunt cuplaţi printr-un ion de oxigen
comun, inert din punct de vedere electrostatic. Cei doi ioni de siliciu din
centrele grupărilor tetraedrice şi oxigenul comun
ambilor tetraedri sunt dispuşi coliniar (fig. 4.33).
Datorită structurii menţionate, celor doi ioni de
siliciu le revin numai şapte ioni de oxigen,
raportul Si/O = 2/7, din cei şapte ioni de oxigen
şase având un orbital disponibil. Prin substituţia
unui ion de siliciu cu un ion de aluminiu,
elementul structural devine [SiAlO7]7-.
Exemple de minerale care prezintă astfel de
structuri sunt: grupa melilitului, thalenitul,
thortveititul, hemimorfitul, ilvaitul, barysilitul,
barylitul, etc.
Grupa melilitului. Mineralele acestei
grupe au o compoziţie chimică complexă, fiind
soluţii solide de gehlenit – Ca2Al[AlSiO7] şi Fig. 4.33. Configuraţia
reţelei de sorosilicat,
akermanit – Ca2Mg[Si2O7] ca termeni extremi ai formată din doi tetraedri
seriei izomorfe, în care termenul intermediar, [SiO4] cuplaţi.
melilit, are o compoziţie chimică complexă:
(Ca,Na)2(Mg,Al,Fe2+,Fe3+)[AlSiO7].
Melilit – tetragonal, grup spaţial P 4 21m, Z=2, a0=7,8Å, c0=5,0Å.
Gehlenit – tetragonal, a0=7,690Å, b0=5,067Å, punct de topire 1590ºC.
Akermanit – tetragonal, a0=7,843Å, b0=5,010Å, punct topire 1454ºC.
Tetraedrii [SiO4]4- se asociază câte doi printr-un vârf comun (fig. 4.33)
în gruparea [Si2O7]6-; ionii de Al şi Mg găsindu-se de asemenea în
coordinaţie tetraedrică, poliedrele de coordinare fiind dispuse în fâşii
paralele cu baza (001). Legătura acestora este asigurată prin ionii de calciu.
În structura akermanitului, ionii de magneziu ocupă colţurile (tetraedrii T1)
şi centrele feţelor bazale ale celulei elementare. Tetraedrii T2 şi T3 alcătuiesc
gruparea [Si2O7]. Calciul se găseşte în coordinaţie 8, dar poliedrul de
coordinare este deformat, patru distanţe Ca–O având valori de 2,43-2,44Å,
iar celelalte patru, 2,68-2,71Å.
În gehlenit – Ca2Al[AlSiO7], tetraedrii T1, T2 şi T3 sunt ocupaţi de Si şi
Al, cu coordinări care pot fi definite astfel: un ion de Al în T1 şi câte un ion
de Si şi Al în T2 şi T3; un ion de Si în T1 şi doi ioni de Al în T2 şi T3.

102
 Aceste posibilităţi sunt o consecinţă a faptului neobişnuit că, în
structura melilitelor Si, Al şi Mg sunt toţi în coordinare tetraedrică. Astfel,
în structura gehlenitului, gruparea Si2O7 dispare ca entitate caracteristică. În
termenii intermediari, între akermanit şi gehlenit, stările de ordonare se pot
realiza prin substituţia Mg prin Al şi a Si cu Al în tetraedrii T2 şi T3.
Ţinând seama de conţinuturile în Na, K, Fe2+ şi Fe3+, compoziţia
melilitelor poate fi mai bine exprimată prin formula:
2+ 3+
(Ca,Na,K)2[(Mg,Fe ,Fe ,Al,Si)2O7].
Melilitele sunt minerale caracteristice proceselor de metamorfism de
temperatură înaltă a şisturilor cristaline, a rocilor cu feldspatoizi şi a
bazaltelor cu feldspatoizi.
Din acelaşi tip structural fac parte:
- thalenit – Y2[Si2O7], monoclinic;
- thortveitit – (Sc,Y)2[Si2O7], monoclinic, grup punctual 2/m, Z=2,
a0=6,57Å, b0=8,60Å, c0=4,75Å;
- barysilit – Pb8Mn[Si2O7]3, trigonal;
- barylit – BaBe2[Si2O7], rombic;
- hemimorfit – Zn4[Si2O7](OH)2·H2O, rombic, grup spaţial Imm, Z=2,
a0 = 8,37Å, b0 = 10,67Å, c0 = 5,10Å;
- lawsonit – CaAl2[Si2O7](OH)2·H2O, rombic, grup punctual 222, Z=4,
a0 = 8,90Å, b0 = 5,76Å, c0 = 13,33Å;
- astrofilit – (K,Na)2(Fe2+,Mn2+)4(Ti,Zr)[Si2O7]2(OH,F)2, triclinic
(pseudo-monoclinic), Z=4, a0 = 11,72Å, b0 = 5,41Å, c0 = 21,14Å, α = 89º,
β=90º, γ = 102º30’;
- ilvait – Ca Fe 22 Fe3+[Si2O7](O/OH), rombic, grup punctual 2mm,
Z=4, a0 = 8,84Å, b0 = 13,10Å, c0 = 5,87Å.
Aceste minerale sunt mai puţin răspândite şi cu importanţă
mineralogo-petrografică şi economică redusă.

3.4.8.3. Silicaţi cu structură mixtă: nezosilicaţi şi sorosilicaţi

Această subclasă de silicaţi cuprinde minerale care au în structura lor

atât grupări tetraedrice [SiO4] izolate – nezo, cât şi grupări cuplate prin câte
un vârf comun de tip soro – [Si2O7].
Cele mai importante minerale din această subclasă sunt mineralele din
grupa epidotului şi vezuvianul din grupa vezuvianului.
Grupa epidotului cuprinde mai multe minerale, silicaţi de calciu şi
aluminiu şi mai puţin de fier, mangan, cesiu, etc.
Silicatul de calciu şi aluminiu este dimorf, cunoscându-se modificaţia
rombică şi modificaţia monoclinică, restul grupului de minerale
cunoscându-se numai prin modificaţia monoclinică.
La aceste minerale structura este bazată pe lanţuri de grupări [AlO6] şi
AlO4(OH)2 paralele cu axa Y, cuplate cu grupări independente de [SiO4] şi
[Si2O7].
Mineralele din grupul epidotului se caracterizează printr-o temperatură
scăzută de cristalizare, zoizitul, clinozoizitul şi epidotul apărând în
faciesurile metamorfice de metamorfism scăzut la mediu, ultimele două

103
minerale apărând în unele roci magmatice ca produs de cristalizare a
topiturii magmatice finale.
Zoizit – Ca2Al3[SiO4/Si2O7/O/OH], rombic, grup punctual 2/m 2/m
2/m, Z=4, a0=16,20-16,30Å, b0 = 5,45-5,63Å, c0 = 10,04-10,21Å. Cristalele
prismatice au feţe de prismă striate, frecvent masele de zoizit au structură
cilindrică sau granulară, de culoare cenuşie, verde-brun sau roz.
Clinozoizit – Ca2Al3[SiO4/Si2O7/O/OH], monoclinic, grup punctual
2/m, Z = 2, a0 = 8,88Å, b0 = 5,60Å, c0 = 10,16Å. Conţine până la 10%
Fe2O3. Cristalele puternic alungite după axa b, uneori cu aspect columnar,
feţele paralele cu axa a sunt acoperite cu striaţii, cu clivaj perfect după (001)
şi culoare galben pal, cenuşie, verde.
Epidot – Ca2Fe3+Al2[SiO4/Si2O7/O/OH], monoclinic, grup punctual
2/m, Z = 2, a0 = 8,8-8,98Å, b0 = 5,61-5,64Å, c0 = 10,17-10,30Å. Conţine 10-
25% Fe2O3. Cristale prismatice, uneori alungite după axa b, rar izometrice.
Clivaj perfect după (001), lamelar. Culoare verde, galbenă, cenuşie,
galbenă-cenuşie în secţiuni.
Piemontit – Ca2(Mn2+,Fe3+,Al)2Al[SiO4/Si2O7/O/OH], monoclinic,
grupul punctual 2/m, Z = 2, a0 = 8,93Å, b0 = 5,70Å, c0 = 10,44Å, β =
115º21’. E un epidot manganifer, conţinuturile de Al, Fe şi Ca, variind în
funcţie de condiţiile termodinamice de formare. Clivaj perfect după (001),
lamelar, culoare brun-roşcată, neagră, violetă sau roză în secţiuni subţiri.
Lotrit (pumpellyit) – Ca2(Ti,Al,Mg,Mn)3[SiO4/Si2O7/O/OH]·H2O,
monoclinic, grup punctual 2/m, Z = 4, a0 = 8,81Å, b0 = 5,94Å, c0 = 19,14Å,
β = 97º6’. Lotritul a fost descoperit de geologul român Gh. Munteanu-
Murgoci în Munţii Lotrului (de unde şi denumirea), dar lucrarea nu a fost
publicată decât după doi ani. Între timp, Palache şi Vassar (1925) au
descoperit acest mineral asociat cu lawsonit şi glaucofan, în şisturile de
metamorfism regional cu grad redus de metamorfism şi denumit
„pumpellyit” (după numele lui Pumpelly, cel care a descris parageneza
mineralelor de cupru din peninsula Keweenawan – Canada). Lotritul are
culoare verde, verde-albăstruie, brună, slab brună sau cenuşie în secţiuni
subţiri şi clivaj potrivit după (001) şi (100).
Allanit (orthit) – (Ca,Ce,La,Th)2(Fe3+,Mg,Fe2+)Al2[SiO4/Si2O7/O/OH],
monoclinic, grup punctual 2/m, Z = 2, a0 = 8,89Å, b0 = 5,57Å, c0 = 10,23Å,
β = 115º. Mineralul prezintă un clivaj imperfect după (001) şi slab după
(100) şi (110). Are culoare brună sau neagră strălucitoare, de regulă brun-
gălbuie sau brună în secţiuni subţiri. Allanitul adiţionează deseori Th, Be,
Na, K, varietăţile cu mult thoriu fiind radioactive (ThO2 < 3%). Este un
mineral cu numeroase varietăţi importante pentru conţinutul în elemente
rare: Ce2O3 < 6%, La2O3 < 7%, Y2O3 < 8%. Există serii continue între
varietăţile de allanit-allanit magnezian-allanit fosforifer (nagatelit).
Vezuvian (idocraz) – Ca10(Mg,Fe)2Al4[(SiO4)5(Si2O7)2](OH,F)4,
tetragonal, grup punctual 4/m 2/m 2/m, Z = 4, a0 = 15,66Å, c0 = 11,85Å.
Frecvent apar înlocuiri ale Ca prin Mg sau Fe2+ şi mai rar, în cantităţi mici,
prin Na, K, Mn2+, iar Al este înlocuit cu Fe3+ sau Ti.
Cristalele de vezuvian sunt prismatice, frecvent bipiramidale, de
culoare galbenă-verzuie sau brună, rar albastră, roşie, roz sau verde smarald
(vezuvian cromifer).

104
 Principalul mod de ocurenţă al vezuvianului este în rocile de contact
metamorfic (skarne calcice) asociat cu granaţi, diopsid, wollastonit, etc. Mai
rar se întâlneşte în roci metamorfice, în serpentinite, şisturi cloritoase,
gnaise.

3.4.8.4. Subclasa ciclosilicaţi

Elementul structural de bază al acestei subclase de silicaţi îl constituie

inelele de tetraedri [SiO4] formate din trei, patru sau şase tetraedri cuplaţi
prin două colţuri (doi ioni de oxigen comuni) (fig. 4.36).
Complexul ionic alcătuit din trei tetraedri este [Si3O9]6- şi se întâlneşte
la benitoit – BaTi[Si3O9]. Inelul cu patru tetraedri prezintă radicalul anionic
de forma [Si4O12]8- şi apare la axinit – (Ca,Mn,Fe2+)3Al2(BO3)[Si4O12](OH),
apofilit – KCa4[Si8O20]F·8H2O, etc.
Ciclosilicaţii cu inele de şase tetraedri au radicalul anionic de forma
[Si6O12]12- şi sunt mult mai variaţi şi mai răspândiţi.

Fig. 4.36. Elemente structurale de ciclosilicaţi.

Beril – Be3Al2[Si6O18], hexagonal, grup spaţial P6mcc, Z = 2,

a0=9,23Å, c0=9,19Å. Berilul este ciclosilicat cu inele hexagonale [Si6O18]12-,
anion ce rezultă din asocierea grupărilor tetraedrice [SiO4] prin două colţuri.
Structura cristalină, în proiecţie pe planul (0001), prezintă câte două cicluri
inelare dispuse în vârfurile unui romb (fig. 4.37) şi rotite unul în raport cu
altul. Radicalii inelari [Si6O18]12- sunt legaţi prin ionii de Al şi Be. În celula
elementară, centrul inelelor se găseşte pe axele senare, ionii de Si şi ionii de
O care fac legătura între grupările tetraedrice sunt situaţi în planele de
simetrie m la cotele 0 şi 1/2. Ceilalţi ioni de oxigen se găsesc dedesubtul şi
deasupra planelor m, simetrici faţă de acesta.
Ionii de Al, în coordinare octaedrică, se proiectează pe diagonala mare
a celulei, iar ionii de Be sunt în acelaşi plan de simetrie m, dar se
proiectează pe (0001), în mijlocul laturilor şi în centrul celulei plane şi sunt
coordinaţi de patru ioni de oxigen, tetraedrul fiind însă deformat. Ionii de Al
şi Be leagă lateral inelele anionice [Si6O12], dar leagă şi fâşiile anionice
suprapuse pe direcţia axului A6 [0001]. Întreaga structură are aspectul unui

105
fagure, cu canale hexagonale determinate de inelele anionice [Si6O12],
canale în interiorul cărora sunt reţinuţi ionii de Na, K, Ca, şi chiar apă,
valoarea parametrului c crescând cu mărirea razei ionului alcalin, remarcabil
fiind conţinutul în Li şi Cs.
Berilele pot fi transparente, de culori verde-palid, albastru
(aquamarin), verde închis (smarald), galben-auriu (heliodor) sau roz
(morganit). Culoarea verzui-albăstruie se schimbă în albastru la 400ºC.
Culoarea albastră se datorează conţinutului în Fe3+, culoarea verde
conţinutului în Fe2+ şi Cr, cea galbenă urmelor de U şi cea roză conţinutului
în Li. Varietatea bogată în Cs şi Li este cunoscută sub numele de vorobierit,
la acesta Cs substituind în parte Be, iar cationii de Na, K, Li, fiind localizaţi
în canalele hexagonale. Aquamarinele din Siberia conţin 0,8% ZrO2 şi
1,75% Nb2O5. Culoarea albastră se datorează uneori conţinutului în Sc3+.
Berilul este un mineral dur (7,5-8 în scara Mohs), transparent, cu luciu
sticlos, varietăţile colorate şi transparente sunt pietre preţioase deosebit de
apreciate.
Berilul (şi varietatea sa aquamarinul) apar îndeosebi în granite şi
pegmatitele granitice asociate cu cuarţ, feldspat, muscovit, lepidolit, topaz,
spodumen, casiterit, columbit, tantalit, turmalină, etc. În pegmatite,
cristalele de beril pot atinge dimensiuni impresionante.
Cordierit – (Mg,Fe)2Al3[AlSi5O18], rombic (pseudo-hexagonal), grup
spaţial Cccm, Z = 4, a0 = 17,13Å, b0 = 9,70Å, c0 = 9,40Å. La cordierit, unul
din cei şase ioni de Si din centrul grupărilor tetraedrice [SiO4] este substituit
cu Al, gruparea anionică devenind [AlSi5O18]13-.
Reţeaua cristalină se aseamănă cu cea a berilului, deosebirea constând
în faptul că spaţiile, aparţinând în primul caz ionilor de beriliu, sunt
acoperite aici de ionii de Al.
Cordieritul este dimorf, modificaţia de temperatură ridicată, indialit,
fiind izostructurală cu berilul, aluminiul găsindu-se în coordinare
tetraedrică, în poziţiile corespunzătoare beriliului şi siliciului, iar magneziul,
în coordinare octaedrică în poziţiile corespunzătoare aluminiului. Atât
indialitul cât şi cordieritul au structură în coloane AlSi5O18, indialitul fiind
hexagonal, grup spaţial C6mmc, Z = 2. Distribuţia Al şi Si este statistică la
indialit şi ordonată în cordierit.
Cordieritul este constituentul comun al metamorfismului termic al
sedimentelor argiloase (corneene) sau al sedimentelor arenitice. Se
întâlneşte frecvent în şisturi cristaline de metamorfism pronunţat (gnaise), în
unele lave şi uneori în aluviuni.
Turmalina (Na,Ca)(Mg,Fe2+,Mn,Li)3(Al,Fe3+,Ti)3[B3Al3Si6(O,OH)30],
trigonal, grup punctual 3m, Z = 3, a0 = 15,95Å, c0 = 7,24Å. Turmalina este
un borosilicat complex, cu structură inelară suprapusă, ciclurile formate din
inele [Si6O18] alternând cu inelele [Al3B3O6] aşezate vârf în vârf, cu şase
ioni de oxigeni de legătură comuni (fig. 4.38). În inelul [Al3B3O18], atât
borul cât şi aluminiul au coordinare 4, tetraedrii [BO4]5- şi [AlO4]5-
alternând. Legătura între aceste inele duble este asigurată de cationii de
legătură (Mg, Li, Fe, Na, Ca, …) cu numere de coordinare 6 şi 4. Cationii
sunt cuplaţi între ei prin intermediul ionilor de oxigen comuni, formând în
structura cristalină lanţuri elicoidale, paralele cu axa Z (A3) care devine axă

106
polară. Acest lucru face ca turmalina să aibă proprietăţi tipice cristalelor
polare: forme cristalografice, piezoelectricitate şi piroelectricitate.
Cristalele de turmalină au habitus columnar (prismă trigonală polară),
alungite după axul ternar de simetrie care este ax polar, cu striuri
caracteristice în lungul feţelor de prismă, deseori apar agregate baccilare
(snopi), fibroase sau aciculare, mase granulare, compacte, uneori
criptocristaline.
Culoarea turmalinei depinde de regulă de compoziţia chimică;
varietăţile care nu conţin fier sau care sunt sărace în fier sunt colorate în
diferite nuanţe de verde, roz şi roşu. Turmalina roz (rubelit) este bogată în
Mn, Li şi Cs; turmalina bogată în Mg este colorată în brun (dravit) sau
galben; turmalinele ferifere sunt intens colorate în nuanţe închise: negru
(schörlit), verde închis (verdelit), albastru închis (indigolit) şi brun închis
(uvit). Rar se întâlnesc şi varietăţi incolore, transparente (achroit), varietăţi
deosebit de rare şi foarte scumpe ca pietre preţioase.
Turmalina este mineral caracteristic pentru granite (accesoriu),
pegmatite granitice şi în aureolele lor de contact, apare frecvent în skarne şi
corneene, în şisturi cristaline şi, fiind un mineral rezistent fizic şi chimic,
apare şi în aluviuni.
Nezosilicaţii, sorosilicaţii şi ciclosilicaţii cuprind cele mai multe pietre
preţioase dintre silicaţi, constituind astfel grupele silicaţilor preţioşi.

3.4.8.5. Subclasa inosilicaţi

Din această subclasă, fac parte silicaţii în a căror structură tetraedrii

[SiO4] sunt asociaţi în lanţuri infinite simple sau duble prin intermediul unor
ioni de oxigen. Inosilicaţilor le aparţin două grupuri de minerale:
- piroxeni, al căror element structural îl reprezintă lanţul simplu de
tetraedri [SiO4];
- amfiboli, al căror element structural caracteristic îl reprezintă
lanţurile duble de tetraedri [SiO4].

3.4.8.5.1. Piroxeni

Piroxenii se caracterizează printr-o structură în lanţuri simple de

tetraedri [SiO4] care îşi pun în comun câte un oxigen. Tetraedrii pot fi
aşezaţi de o parte şi de alta a axei Z (fig. 4.39.a,b) şi, în acest caz,
parametrul c0 = 5,2Å, caz în care lanţurile sunt drepte, cu formula generală a
grupării ionice [Si2O6]4-, motivul reţelei fiind format din doi tetraedri situaţi
de-o parte şi de alta a catenei şi care se repetă la infinit: [Si2O6] 4  .
O catenă mai complicată, cu perioada de trei tetraedri, rotiţi unul faţă
de celălalt cu 120º în jurul axei Z întâlnim la wollastonit – Ca3[Si3O9], unde
parametrul c0 = 7,36Å (fig. 4.39.c). Lanţuri mai complicate, în care
tetraedrii sunt rotiţi în jurul axei Z, dar formând edificii mai complexe, cu
parametrii c0 = 12,20Å şi respectiv c0 = 17,40Å întâlnim la rodonit

107
(Mn,Ca)5[Si5O15] – triclinic (fig. 4.39.d) şi piroxmangit (Mn, Fe,
Mg)7[Si7O21] – triclinic (fig. 4.39.e,f), încadraţi în categoria „piroxenoizi”.

Fig. 4.39. Tipuri de structuri în catene simple la piroxeni (din Deer et al., 1963).

Piroxenii propriu-zişi au c0 = 5,20Å, lanţurile individuale formate

fiind asociate prin intermediul cationilor, care sunt legaţi de ionii de oxigen
ai tetraedrilor. Lanţurile sunt dispuse paralel cu axa cristalografică verticală
Z şi sunt aşezate în pachete paralele cu planul (100), dispoziţie care
determină clivajul după feţele de prismă (110).
Formula chimică generală a piroxenilor este M2M1T2O6, unde M2
reprezintă cationii cu coordinare octaedrică distorsionată, M1 – cationii cu
coordinare octaedrică regulată, iar T – cationii cu coordinare tetraedrică.
Toţi piroxenii cristalizează în sistemele rombic şi monoclinic.
Piroxenii rombici pot aparţine grupurilor spaţiale Pbca sau Pbcn, iar
piroxenii monoclinici grupurilor spaţiale C2/c, P21/c şi P2/n, în funcţie de
compoziţia chimică şi istoricul genetic.
Formula standard a piroxenilor – M2M1T2O6 conţine două grupări
tetraedrice la care T2 poate fi şi Si4+ sau Al3+, rareori Fe3+ (suma lor trebuie
să fie egală cu 2).
M1 – poate fi Al3+ sau Fe3+ (în exces faţă de cationii Al3+sau Fe3+ din
grupa T), Ti4+, Cr3+, V3+, Ti3+, Zr4+, Sc3+, Zn2+, Mg2+, Fe2+ sau Mn2+, suma
lor totalizând 10.
M2 – este uzual Mg, Fe2+ şi Mn2+, în exces faţă de cationii intraţi în
poziţiile M1. În aceste situaţii intervin Li, Ca2+ şi Na (fig. 4.40).
Între aceşti cationi se produc mai multe tipuri de substituţii:
1. substituţii de tipul Al3+ → Fe3+, Cr3+, Sc3+, din grupa M1 ca în cazul
termenilor finali ai seriilor NaAl[Si2O6] – jadeit, NaFe3+[Si2O6] – egirin,
NaCr3+[Si2O6] – kosmochlor şi NaSc[Si2O6] – jervisit; sau Mg2+ → Fe2+,
Mn2+ din grupa M2;
2. substituţii între componenţi asemănători ca la NaFe 02,5 Ti 04,5 [Si2O6]
mai puţin importante decât alte substituţii;

108
 3. substituţii cuplate Al (M1) – Al (T) ca la termenii CaAl[AlSiO6] –
CaFe [AlSiO6] – CaTi3+[AlSiO6], între cationi de tip M1 (Al3+ → Fe3+ →
3+

Ti3+), substituţii observate destul de rar la termenii numiţi fasait, termeni

ieşiţi din uz;
4. substituţii de tipul CaMg0,5Ti 04,5 [AlSiO6] – întâlnite frecvent la
mulţi piroxeni.
Piroxenii formează numeroase soluţii solide (serii izomorfe) extensive
datorită variatelor tipuri de substituţii posibile. Pentru limitarea numărului
de denumiri, clasificarea piroxenilor se face în funcţie de cationii de tip M2
care sunt termeni finali, termenii seriilor izomorfe fiind definiţi după
proporţia celor doi cationi capi de serie, folosind termeni adjectivali sau
prefixe de forma „feroenstatit, magnezioferosilit, feroaugit, sodiuaugit sau
augit feric (augit bogat în Fe3+)”, etc.
În această situaţie au fost acceptaţi 20 de termeni, adaptaţi ca nume de
specii de piroxeni, împărţiţi în şase grupe, în funcţie de poziţiile ocupate de
cationii M2 şi raporturile acestora (tabelul 7) şi de similaritatea
cristalochimică.

Tabelul 7. Denumirea acceptată a piroxenilor şi subdivizarea lor chimică

(după I.M.A. – Subcomisia pentru piroxeni, 1987).
Nume mineral Compoziţia Compoziţia Grup
termenilor finali soluţiei solide spaţial
I. Piroxeni de Mg-Fe2+
1. enstatit (En) (1) Mg2Si2O6 (Mg,Fe)2Si2O6 Pbca
2. ferosilit (Fs) (2) Fe2Si2O6
3. clinoenstatit (Mg,Fe)2Si2O6 P21/c
4. clinoferosilit
5. pigeonit (Mg,Fe,Ca)2Si2O6 P21/c
II. Piroxeni de Mn-Mg
6. donpeacorit (Mn,Mg)MgSi2O6 Pbca
7. kanoit (Ka) (3) MnMgSi2O6 (Mn,Mg)MgSi2O6 P21/c
III. Piroxeni de Ca
8. diopsid (Di) (4) CaMgSi2O6 Ca(Mg,Fe2+)Si2O6 C2/c
2+
9. hedenbergit (Hd) (5) CaFe Si2O6
10. augit (Ca, Mg,Fe2+)Si2O6 C2/c
11. johannsenit (Jo) (6) CaMnSi2O6 C2/c
12. petedunnit (Pe) (7) CaZnSi2O6 C2/c
13. esseneit (Es) (8) CaFe3+AlSiO6 C2/c
IV. Piroxeni de Ca-Na
14. omfacit (Ca,Na)(Mg, Fe2+, Fe3+, Al)Si2O6 C2/c, P2/n
15. egirin-augit (Ca,Na)(Mg, Fe2+,Al, Fe3+)Si2O6 C2/c
V. Piroxeni de Na
16. jadeit (Jd) (9) NaAlSi2O6 Na(Al,Fe3+)Si2O6 C2/c
3+
17. egirin (Ae) (10) NaFe Si2O6
18. kosmochlor (Ko) (11) NaCr3+Si2O6 C2/c
19. jervisit (Je) (12) NaSc3+Si2O6 C2/c
VI. Piroxeni de Li
20. spodumen (Sp) (13) LiAlSi2O6 C2/c
* (En), (Di), (Jd), etc. – termeni principali ai seriilor (termeni cap de serie)

După cum se vede din tabelul 7, există un număr de 13 termeni finali,

la care ar trebui să se adauge şi termenul Ca2[Si2O6]. În natură există un
mineral care ar corespunde formulei, dar care corespunde unei catene cu
109
rotire a tetraedrilor cu 120º, cu parametrul c0 = 7,36Å şi care în noua viziune
de clasificare a piroxenilor este considerat un „piroxenoid”; acest piroxen se
numeşte „wollastonit (Wo)”.
Piroxenii din grupul Mg-Fe şi piroxenii de Ca sunt piroxeni comuni,
componenţi ai rocilor şi formează serii izomorfe (soluţii solide) constituind
grupul de piroxeni quadrilateral notat „Quad” (enstatit + ferosilit + diopsid +
hedenbergit) al sistemului ternar Ca2[Si2O6] (Wo) – Mg2[Si2O6] (En) –
Fe2[Si2O6] (Fs).
Piroxenii de Na formează soluţii solide continue cu piroxenii de Ca,
Mg şi Fe, constituind grupul piroxenilor de Na şi Ca.
Donpeacoritul şi kanoitul (grupul piroxenilor de Mn–Mg),
johannsenitul, petedunnitul şi esseneitul (piroxeni de Ca) şi spodumenul
sunt minerale mai rare şi au fost încadrate la categoria „alţi piroxeni”.
Toţi piroxenii au fost grupaţi, din punct de vedere chimic, în patru
grupuri:
- grupul „Quad” – 8 specii (Ca–Mg–Fe);
- grupul Ca–Na – 2 specii;
- grupul Na – 2 specii;
- grupul „alţi piroxeni” – 8 specii (Zn2+, Cr3+, Sc3+, Ti4+, Mn2+).
Numărul cationilor de Ca, Mg, Fe2+ şi Na din poziţiile M (M1 + M2) a
fost transpus într-o diagramă Q – J, unde Q = Ca + Mg + Fe2+, iar J = 2Na,
liniile delimitând domeniul de existenţă al celor 13 specii, termeni finali
acceptaţi.

Fig. 4.41. Diagrama Q – J de clasificare a celor 13 termeni finali acceptaţi ai piroxenilor

(abrevierile din tabelul 7) (după I.M.A. – Subcomisia pentru piroxeni, 1987).

110
 I. Piroxenii rombici – formează seria izomorfă enstatit-ferosilit.
Enstatit (En) Mg2[Si2O6] 0–10% Fs
Bronzit 10–30% Fs
Hipersten 30–50% Fs
Ferohipersten 50–70% Fs
Eulyt 70–90% Fs
Ferosilit (Fs) Fe2[Si2O6] 90–100% Fs.
Termenii bronzit, hipersten, ferohipersten şi eulyt nu mai sunt
acceptaţi în clasificarea actuală.
Piroxenii seriei enstatit-ferosilit au sistem de cristalizare rombic, grup
spaţial Pbca, Z = 16, a0 = 18,228-18,433Å, b0 = 8,805-9,060Å, c0 = 5,258Å.
Este o serie continuă între Mg2[Si2O6] şi Fe2[Si2O6], varietatea enstatit
conţinând până la 10% Fe2[Si2O6]. Hiperstenul care este un mineral destul
de frecvent, conţine 30-50% ferosilit. Din punct de vedere chimic, piroxenii
rombici mai pot conţine cantităţi reduse de Mn, Ti, Ca dar şi Al şi Fe3+.
Enstatitul trece la 1.050ºC în protoenstatit – rombic, grup spaţial
P21/c, iar acesta la 1.100ºC trece în clinoenstatit cu structură monoclinică,
grup spaţial C2/c.
Piroxenii rombici se întâlnesc în rocile magmatice, în special în cele
bazice şi ultrabazice (peridotite, harsburgite, gabbro-norite, chiar diorite), în
rocile efusive bazice (bazalte, andezite), precum şi în roci metasomatice de
contact (skarne) şi de metamorfism regional.
II. Piroxenii monoclinici – formează două serii izomorfe şi anume
seria clinoenstatit-clinohipersten, modificaţii monoclinice ale silicatului de
magneziu, cu structură asemănătoare structurii diopsidului şi seria diopsid-
hedenbergit.
Diopsid – CaMg[Si2O6], monoclinic, grup spaţial C2/c, Z=4,
a0=9,73Å, b0 = 8,91Å, c0 = 5,25Å, β = 74º10’. Diopsidul are cea mai simplă
structură de piroxen, în care lanţurile anionice sunt legate între ele prin
cationi (fig. 4.44). În fig. 4.44 se observă că ionii de Mg şi Ca se găsesc în
două poziţii distincte M1 şi M2. Ionii de magneziu, înconjuraţi de şase
oxigeni se plasează în poziţiile M1, iar cei de calciu, cu rază ionică mai
mare, în poziţiile M2 cu coordinare 8. Ionii de Mg sunt localizaţi între
vârfurile tetraedrilor din lanţurile de [SiO4], iar cei de Ca se proiectează
între bazele acestora. Datorită deplasării succesive a lanţurilor în direcţia Z
simetria celulei este monoclinică.
Cu aceeaşi structură cristalizează şi ceilalţi piroxeni monoclinici. În
cadrul seriei diopsid-hedenbergit – CaFe[Si2O6], miscibilitatea este perfectă,
ceea ce înseamnă înlocuirea în orice proporţie a Mg cu Fe2+.
Cu caracter intermediar apar speciile minerale salit şi ferosalit.
Substituirea Mg2+ prin Fe2+ în seria diopsid-salit-hedenbergit este însoţită de
creşterea indicilor de refracţie şi a greutăţii specifice (fig. 4.45), termenii
salit şi ferosalit nemaifiind acceptaţi de C.N.M.M.N.
Dacă în secţiuni subţiri diopsidul nu arată pleocroism, termenii salit-
ferosalit-hedenbergit prezintă un pleocroism slab, care se accentuează
treptat spre termenul bogat în Fe. Substituirea Ca şi Mg prin Na şi Al
conduce la varietatea diopsid-jadeit, înlocuirea Al cu Fe3+ creează varietatea
cloromanit, iar prezenţa Cr determină varietatea crom-diopsid.

111
 Fig. 4.44. Structura diopsidului în direcţia axei Z – planul (001)
(din Deer et al., 1963).

Hedenbergit – CaFe[Si2O6], prezintă structură asemănătoare celei a

diopsidului, dar lanţurile anionice sunt legate lateral de ionii de Ca şi Fe2+.
Hedenbergitul formează o serie izomorfă cu johannsenitul
Ca(Mn,Fe)[Si2O6], având ca termeni intermediari mangan-hedenbergitul. Se
cunosc varietăţile jeffersonit (conţine 10% ZnO în locul FeO) şi schefferit
(bogat în Mg şi Mn), termeni, de asemenea, discreditaţi de C.N.M.M.N.
Diopsidul lipsit de fier apare în calcarele şi dolomitele silicioase
metamorfozate şi în skarne. Diopsid-salitul este un mineral tipic al
bazaltelor alcaline cu olivină. Hedenbergitul apare în skarnele calcaroase, în
sienite cuarţifere şi granofire.
Termenul diallag este uzitat pentru descrierea diopsidului cu conţinut
apreciabil de ioni trivalenţi, cu separaţii fine după planele (100).
Piroxenul de mangan analog diopsidului şi hedenbergitului –
johannsenit CaMn[Si2O6] – apare în calcarele metamorfozate şi, frecvent, ca
mineral filonian, asociat cu rodonit, cuarţ, blendă şi oxizi de mangan.
Johannsenitul se oxidează, hidratează şi carbonatează uşor, fiind mineral
comun ariilor de alterare a rodonitului.
Augit – (Ca,Mg,Fe2+,Fe3+,Ti,Al)2([Si,Al)2O6], Z=4, a0=9,80Å,
b0=9,0Å, c0=5,25Å, β=105º. La augit are loc substituţia Si4+ cu Al3+ în
cadrul lanţurilor anionice, raportul Si/Al fiind de minim 3/1, de obicei mai
mare. În numeroase augite cantitatea de Al2O3 este cuprins între 2,5-4%, în
cazul fero-augitelor fiind de 1,5-3%. Conţinutul cel mai ridicat de Al2O3
este semnalat în titan-augite unde, odată cu creşterea conţinutului în titan
creşte şi conţinutul în Al2O3, ajungând la 8,25%. Augitele comune ca şi

112
fero-augitele conţin puţin TiO2, titan-augitele conţinând 3-5% TiO2, unele
varietăţi mergând până la 8,97% TiO2.
Structura augitului este similară cu cea a diopsidului (vezi fig. 4.44).
Conţinutul în Fe pentru augitele comune este de circa 3% crescând în
feroaugite până la 6-7%, iar Cr2O3 se întâlneşte în cantităţi semnificative în
augitele bogate în Mg.
Dacă augitele sunt de culoare neagră, neagră-verzuie, verzuie sau
neagră-brună, augitele diopsidice pot fi incolore sau uşor verzui.
Augitele apar într-o mare varietate de roci magmatice, fiind minerale
principale în gabbrouri, dolerite şi bazalte, apărând însă frecvent şi în roci
ultrabazice şi intermediare.
Augitele apar de asemenea în granulite şi charnokite şi alte tipuri de
roci cu grad ridicat de metamorfism.
Augitul şi fero-augitul subcalcic sunt caracteristice bazaltelor şi
andezitelor; titan-augitele sunt piroxeni tipici pentru rocile alcaline bazice
ca: teschenite, essexite şi dolerite nefelinice.
Augitul se alterează frecvent trecând în uralit – un agregat de cristale
fine de amfibol prismatic-acicular. Cloritul este, de asemenea, produsul
alterării augitului, asociat cu epidot şi carbonaţi.
Pigeonit – (Mg,Fe2+,Ca)(Mg,Fe2+)[Si2O6], grup spaţial P21/c, Z = 4,
a0=9,73Å, b0 = 8,95Å, c0 = 5,26Å, β = 108º33’.
Are structură asemănătoare cu cea a diopsidului, în poziţiile Mg (M1),
cu coordinare octaedrică intrând şi Fe2+, iar în poziţiile M2, caracteristice la
diopsid se întâlneşte şi Mg şi Fe2+, coordinarea scăzând însă de la 8 la 7 (o
coordinare mai rar întâlnită la silicaţi). Acest lucru determină distorsiunea
lanţurilor anionice, ceea ce face ca la pigeonit lanţurile învecinate să fie
neechivalente cristalografic ca la diopsid.
În pigeonite substituţiile Mg2+ ↔ Fe2+ nu sunt complete, apărând
domenii de imiscibilitate de la 70/30 până la 43/57.
Pigeonitul este un piroxen monoclinic sărac în Ca, conţinând între 5%
şi 15% component CaSiO3 (Wo).
Pigeonitul este produsul cristalizării rapide şi apare numai în lavele
răcite brusc, în special de compoziţie tholeitică, dar a fost întâlnit sub formă
de fenocristale şi în andezite şi dacite.
Egirin – NaFe[Si2O6], Z = 4, a0 = 9,65Å, b0 = 8,79Å, c0 = 5,29Å, β =
106º49’. Între egirin şi augit, diopsid şi hedenbergit, se formează serii
izomorfe continue, dintre termenii acestor serii menţionându-se: egirin-
augit, egirin-diopsid, egirin-hedenbergit.
Structura egirinului este similară celei a diopsidului. În seria diopsid-
egirin, creşterea conţinutului în egirin este însoţită de o descreştere a
parametrilor a0, b0 şi a unghiului β, parametrul c0 rămânând constant.
Chimismul acestor termeni este complex, proprietăţile fizice variind în
funcţie de conţinutul cationic. În compoziţia egirin-augitului apare
substituţia Na+ + Fe3+ ↔ Ca + (Mg, Fe2+). Poziţiile specifice Na pot fi
înlocuite parţial cu K, dar şi Fe3+ poate fi înlocuit cu Ti4+, Al şi V3+.
Schimbările complexe între cationi permit substituiri şi în cadrul grupărilor
tetraedrice anionice [SiO4]4- → [AlO4]5-.

113
 Egirinul şi egirin-augitul sunt minerale caracteristice pentru rocile
alcaline, dar egirinul este comun şi sienitelor şi pegmatitelor sienitice. Mai
este întâlnit şi în granite alcaline şi în unele şisturi cristaline.
În general, termenul acmit este adoptat pentru varietăţile corespunzând
formulei NaFe3+[Si2O6], varietatea brună, cu feţe determinate (221) şi (661),
iar denumirea de egirin este dată varietăţilor de culoare verde la neagră,
caracterizate prin feţe terminale (111). Numele de egirin-augit a fost
introdus de Rosenbusch, folosit pentru descrierea piroxenilor verzi, cu
pleocroism puternic.
Jadeit – NaAl[Si2O6], Z = 4, a0 = 9,50Å, b0 = 8,61Å, c0 = 5,24Å, β =
107º26’. Structura jadeitului este foarte asemănătoare cu cea a diopsidului.
Jadeitul este considerat, în general, ca un mineral de presiune înaltă, fiind
prezent ca mineral principal în eclogite, asociat cu omfacit.
Jadeitul reprezintă una din cele două varietăţi de jad, utilizate ca pietre
semipreţioase. Cealaltă varietate, nefrit, de culoare verde, poate fi tremolit
sau actinolit (amfiboli). Jadeitul se întâlneşte şi în roci cu grad scăzut de
metamorfism, asociat cu cuarţ, nefelin, actinot, clorit, zoizit, titanit, granaţi
şi mice.
Jadeitul se descompune la 800ºC trecând în nefelin, fiind un mineral
important pentru studiile petrografice, apărând ca produs intermediar în
echilibrul nefelin-albit:
2NaAlSi2O6 ↔ NaAlSiO4 + NaAlSi3O8
jadeit nefelin albit
Omfacit – (Ca,Na)(Mg,Fe2+,Fe3+,Al)[Si2O6], Z = 4, grup spaţial C2/c.
Omfacitul este un piroxen de culoare verde ce apare în special în
eclogite (roci de metamorfism înalt), foarte asemănător diopsidului, de care
se deosebeşte numai chimic prin replasarea Ca cu Na şi a Mg cu Al. În
timpul metamorfismului retrograd omfacitul este alterat, trecând în amfibol,
amfibolizarea omfacitului ducând la formarea de margini zonate cu
hornblendă verde, fibroasă.
Eclogitele sunt considerate produsul metamorfismului de temperatură
şi presiune înaltă, alcătuite din granaţi şi omfacit.
Spodumen – LiAl[Si2O6], grup spaţial C2/c, a0=9,52Å, b0=8,32Å,
c0=5,25Å, β=110º28’, Z=4. Prezintă structură asemănătoare cu cea a
diopsidului. Sub formă de impurităţi poate conţine Na2O şi în cantităţi
neînsemnate CaO, MgO sau Cr2O3, unele varietăţi putând conţine chiar
pământuri rare. S-au observat la unele analize minore substituţii Al3+ cu
Fe3+. Prin încălzire la 900ºC spodumenul trece rapid la modificaţii β-
spodumen – tetragonal, dar prin răcire, trecerea la modificaţia α-spodumen –
monoclinic, C2/c, se produce mai greu, la temperatură de 700ºC,
transformarea fiind considerată monotropică, α-spodumen nerezultând din
modificaţia de temperatură înaltă. Piroxenii alcalini, jadeit, egirin şi
spodumen, au luat naştere probabil în urma unor substituţii de tipul Mg-Mg
sau Ca-Mg cu Na-Al, Na-Fe3+ sau Li-Al.
Dintre piroxeni, importanţă petrografică deosebită prezintă termenii
seriei augitului, diferite augite, cu compoziţii chimice complexe fiind
minerale principale în rocile magmatice.

114
 Piroxenii rombici sunt caracteristici rocilor magmatice bazice şi
ultrabazice şi în rocile efuzive (bazalte şi andezite).
Piroxenii seriei diopsid-hedenbergit apar în rocile magmatice bazice şi
ultrabazice (piroxenite, peridotite, gabbrouri, diabaze), în bazalte şi dolerite,
ca şi în rocile de metamorfism de contact termic şi metasomatic.
Spodumenul este un piroxen întâlnit numai în pegmatitele asociate
rocilor granitice unde apare sub formă de cristale prismatice striate, de unde
culoarea verzuie (hiddenit), uneori violetă (kunzit), varietăţile hiddenit şi
kunzit fiind pietre semipreţioase foarte scumpe şi deosebit de apreciate.
De regulă piroxenii apar sub formă de cristale cu habitus prismatic, cu
clivaj după feţele de prismă, planele de clivaj (110) – (1 1 0) formând
unghiuri de aproximativ 90º (87-93º). În cadrul lanţului anionic de tetraedri
[SiO4] – legăturile Si–O sunt legături covalente, mai puternice decât
legăturile ionice dintre catene, realizate prin intermediul cationilor metalici.
Din acest motiv, clivarea se produce după plane paralele cu direcţia de
orientare a catenelor, acestea fiind plane de minimă rezistenţă în reţea (fig.
4.46). La nivelul reţelei, desprinderea se face după trepte cu dimensiuni de
ordinul Å, dar la nivel macroscopic aceste trepte nu sunt sesizabile cu ochiul
liber, suprafaţa de desprindere apărând netedă. Aranjamentul din figura 4.46
rezultă din proiecţia pe planul (001) a catenelor, proiecţie care se face într-
un trapez isoscel.
III. Piroxenoizii. Acest grup de minerale, deşi se înrudeşte chimic cu
piroxenii, prezintă structuri diferite prin alcătuirea deosebită a lanţului
anionic (fig. 4.39.a,c,d,e,f).
Wollastonit – Ca3[Si3O9], grup spaţial P 1 , Z=6, a0=7,94Å, b0=7,32Å,
c0=7,07Å, α=90º02’, β=95º22’, γ=103º26’. Wollastonitul cristalizează
triclinic, existând şi o modificaţie monoclinică numită parawollastonit sau
wollastonit de temperatură joasă şi o modificaţie de temperatură ridicată
numită pseudowollastonit (β-CaSiO3), inversiunea wollastonit-
pseudowollastonit având loc la 1120ºC. La wollastonit lanţul este alcătuit
prin repetarea unei unităţi formate din trei tetraedri, dintre care doi se
asociază printr-un colţ, iar cel de al treilea are una din muchii în direcţia
lanţului. Calciul se găseşte în coordinare octaedrică, coplanar cu patru ioni
de oxigen, octaedri de coordinaţie înlănţuindu-se de-a lungul axului Y, iar
aceste lanţuri se asociază în plane paralele cu (101), formând benzi.
Parawollastonitul monoclinic are parametrul a0 = 15,12Å, dublu faţă
de wollastonit şi structură asemănătoare, diferenţa constând în împachetarea
diferită a lanţurilor. Unele varietăţi fibroase prezintă concreşteri ale ambelor
modificaţii.
Wollastonitul este mineral comun în calcarele impure metamorfozate
ca şi în dolomitele silicioase metamorfozate şi skarnele calcice.
Rodonit – (Mn,Fe,Ca)5[Si5O15], triclinic, grup spaţial P 1 , are 10
grupări moleculare în celula elementară; a0=7,66Å, b0=12,27Å, c0=6,68Å,
α=86º, β = 93º2’, γ = 111º1’. Lanţul anionic, dirijat după axa Y (fig. 4.39.d)
cuprinde ca unitate de bază cinci grupări [SiO4]4-, lanţurile fiind dispuse în
plane paralele cu planele în care sunt localizaţi cationii. Compoziţia chimică
este variabilă, Mn2+ fiind frecvent înlocuit cu Fe2+ sau Ca, înlocuiri ce
conduc la modificarea proprietăţilor fizice (densitate, indice de refracţie,
115
birefringenţă). În funcţie de chimism, sunt cunoscute următoarele varietăţi:
ferrodonit, cu 14,51% FeO, piroxmangit, care conţine Fe2+ şi Mn2+, şi
fowlerit, un rodonit zincifer cu 5-8% ZnO.
Rodonitul apare în corpurile de minereu de mangan, în mod normal
fiind rezultatul metamorfismului rocilor silicioase cu impurităţi manganoase
sau al metamorfismului metasomatic. În timp se alterează trecând în
psilomelan şi piroluzit, culoarea roz fiind acoperită de culoarea neagră a
oxizilor şi hidroxizilor de Mn.

3.4.8.5.2. Amfiboli

Amfibolii sunt minerale prezente în majoritatea rocilor magmatice şi

metamorfice. Aceşti silicaţi se caracterizează prin existenţa, în reţeaua
cristalină, a unor lanţuri anionice duble, rezultate prin asocierea unor lanţuri
anionice simple, de tip piroxenic [Si2O6], prin oxigeni comuni la doi
tetraedri, rezultând catene (lanţuri) duble (fig.4.47).
Motivul reţelei, respectiv gruparea
care se repetă, este format din patru
tetraedri [SiO4]. În această grupare, celor 4
ioni de Si le revin 11 ioni de oxigen, la
care se adaugă o grupare OH, un ion de F
sau O, care se plasează în spaţiul inelar ce
rezultă din asocierea celor două lanţuri.
Aşadar, grupul de translaţie va avea
formula generală [Si4O11(OH,F)]7- având 7
valenţe libere, 6 valenţe aparţinând
oxigenilor din vârfurile neocupate şi o
valenţă aparţinând anionului din spaţiul
inelar. În acest caz, raportul Si/O = 4/1,
spre deosebire de piroxeni unde era 3/1.
Repetarea grupului de translaţie de-a
lungul axei Z se face la un interval de
5,3Å, ceea ce defineşte parametrul c0 al
reţelei (unităţi celulare).
Formula generală standard a
Fig. 4.47. Catena dublă a
amfibolilor (după amfibolilor poate fi exprimată astfel:
Machatschki, 1953). A B2VI  C5IV  T8O22(OH)2, unde [IV] şi [VI]
sunt numere de coordinare.
Componenţii formulei convenţionale A, B, C, T şi „OH” corespund
următoarelor poziţii cristalografice:
A – o poziţie pe unitate structurală;
B – două poziţii M4 pe unitate structurală;
C – cinci poziţii distribuite 2M1, 2M2 şi 1M3 pe unitate structurală;
T – opt poziţii pe unitate structurală;
OH – două poziţii pe unitate structurală.
Ionii ce se consideră că trebuie să ocupe aceste poziţii în formula
standard sunt:
- □ (poziţie goală) sau K – numai în A;

116
 - Na – în A sau B;
- Ca – numai în B;
- ionii de tip L pot fi Mg, Fe2+, Mn2+, Li, şi, mai rar, cationi cu rază
apropiată, Zn, Ni, Co – în poziţiile C sau B;
- ioni de tip M – Al în poziţiile C sau T, cu coordinare 6 în C şi 4 la T;
Fe , şi mult mai rar, Mn3+, Cr3+ în poziţia C (coordinare 6);
3+

- ioni cu valenţă mare: Ti4+ în poziţia C sau T; Zr4+ numai în poziţiile

C (cu coordinare 6); Si4+ numai în poziţia T (cu coordinare 4);
- anioni: OH, F, Cl, O – numai în poziţia „OH”.
În mod normal ionii de tip M ocupă numai poziţiile M2 şi, în limite
normale, două la cinci poziţii C.
În formula standard, cele opt poziţii T sunt ocupate de Si, care poate fi
substituit cu Al sau Ti. În mod normal, numărul maxim de atomi de Si ce
pot fi înlocuiţi este de doi, dar există şi excepţii.
În funcţie de ocupanţii poziţiilor B din formula standard, amfibolii au
fost împărţiţi în patru grupe:
1. amfibolii din „grupul Mg-Fe-Mn-Li”, la care (Ca+Na)B < 1,0 şi
suma cationilor de tip L, respectiv (Mg, Fe, Mn, Li)B  1;
2. amfibolii din „grupul calcic” la care (Ca+Na)B  1 şi NaB < 0,5 (dar
în nici un caz CaB > 1,5);
3. amfibolii din grupul „sodic-calcic”, la care (Ca+Na)B  1, iar NaB
este cuprins între 0,5 şi 1,5;
4. amfibolii din „grupul sodic”, la care NaB  1,5 şi care erau numiţi
amfiboli alcalini.
I. Amfibolii de Mg-Fe-Mn-Li. Acest grup este definit ca având
(Ca+Na)B < 1,0 şi (Mg, Fe, Mn, Li)B  1,0 în formula standard. Amfibolii
din acest grup pot fi rombici sau monoclinici.
Amfibolii rombici din acest grup formează seria izomorfă antofilit-
gedrit, cu termenii finali:
- antofilit – Mg7[Si8O22](OH)2,
- feroantofilit – Fe7[Si8O22](OH)2,
- gedrit – Mg5Al2[Al2Si6O22](OH)2,
- ferogedrit – Fe5Al2[Al2Si6O22](OH)2,
unde se pot produce substituţii între cationii din poziţia B (formula standard)
şi anume Mg2+ ↔ Fe3+ şi între Si4+ ↔ Al3+ în poziţia T, ceea ce duce la
înlocuirea Mg şi Fe2+ din poziţia B cu Al3+, compoziţia mineralelor fiind
aproape totdeauna complexă. În plus, prezenţa Na în poziţia A (formula
standard) duce la apariţia termenilor sodici: NaMg6Al[Al2Si6O22](OH)2 –
antofilit sodic – NaMg6Al[Al2Si6O22](OH)2 – gedrit sodic, grup spaţial
Pnma, Z = 4, a0 = 18,5-18,6Å, b0 = 17,7-18,1Å, c0 = 5,27-5,32Å.
Culoarea acestor minerale variază de la albă (termenii antofilitici) la
verde, cenuşiu, galben brun sau brun închis (termenii feroşi).
Amfibolul rombic de compoziţie feroantofilitică nu a fost întâlnit,
varietatea amosit (amfibol asbestiform), considerată că face parte din seria
amfibolitului s-a dovedit a fi monoclinică.
Amfibolii rombici ai seriei antofilit-gedrit se întâlnesc numai în rocile
de metamorfism regional şi în cele de contact metasomatic, în asociaţie cu
cordierit, granaţi, cuarţ, etc.

117
 Prezenţa Li în poziţia A (formula standard) duce la apariţia seriei
izomorfe holmquistit Li2Mg3Al2[Si8O22](OH)2 – feroholmquistit
Li2Fe 33 Al2[Si8O22](OH)2, minerale rare, ce se formează la contactul
pegmatitelor bogate în Li cu rocile înconjurătoare.
Amfibolii monoclinici din grupul Mg-Fe-Mn-Li formează seria
izomorfă cummingtonit Mg7[Si8O22](OH)2 – grunerit Fe 72  [Si8O22](OH)2, la
care Mg şi Fe2+ pot fi substituiţi şi cu Mn2+, formând termenii
manganocummingtonit Mn2Mg5[Si8O22](OH)2 – manganogrunerit
2
Mn2Fe 5 [Si8O22](OH)2, termenul dannemorit fiind discreditat (termen ce
conţine 14,8% MnO). Parametrii reţelei sunt: Z = 2, a0 = 9,6Å, b0 = 18,3Å,
c0 = 5,3Å, β = 101º50’, grup spaţial C2/m.
Mineralele din această serie au culori verzi închise până la brun, clivaj
bun după (110), unghi de clivaj 55º (între feţele 110 şi 1 1 0), duritate 5-6 şi
greutate specifică 3,1-3,6 g/cm3 şi sunt minerale tipice pentru rocile de
metamorfism regional şi cele de contact, termenii bogaţi în magneziu fiind
întâlniţi şi în rocile magmatice hibride.
Gruneritul este mineral caracteristic rocilor metamorfice formate prin
metamorfismul sedimentelor silicioase bogate în fier.
II. Amfibolii calcici. Acest grup este definit ca amfiboli monoclinici
la care (Ca+Na)B ≥ 1,00, NaB între 0,5 şi 1,5; de regulă CaB ≥ 1,50.
Denumirea generică de hornblende, dată amfibolilor de calciu, coloraţi
în verde sau negru, a fost păstrată, cu toate că în schemă există ca specii
precise termenii cu Ca < 0,5, magneziohornblenda şi ferohornblenda. Când
poziţiile B din formula standard sunt ocupate de Mg şi Fe rezultă seria
izomorfă:
- tremolit – Ca2Mg5[Si8O22](OH)2,
- actinolit – Ca2(Mg,Fe2+)5[Si8O22](OH)2,
- feroactinolit – Ca2Fe 52  [Si8O22](OH)2,
grupul spaţial C2/m, Z = 2, a0 = 9,85Å, b0 = 18,10Å, c0 = 5,3Å, β = 104º50’.
Structura tremolitului după axa Z este prezentată în fig. 4.51 în care
coordonatele după Z ale particulelor sunt în fracţiuni ale parametrului c0.
Lanţurile de tetraedri [SiO4] sunt legate prin cationi dispuşi în plane paralele
cu (100), Ca în coordinare 8 şi Mg în coordinare 6. Se disting 4 poziţii: M1,
M2, M3 ocupate de Mg şi M4 ocupată de Ca.
În funcţie de chimism, coordinaţia punctului M4 este 8 sau 7. În jurul
cationilor sunt oxigenii, dar şi grupările OH sau F. În lanţul dublu, ionii
bazali ai tetraedrilor [SiO4] nu sunt perfect coplanari, ca de altfel nici cei
apicali şi nici ionii de siliciu, lanţurile duble fiind sensibil distorsionate. În
structura tremolitului, se găsesc şi poziţii vacante A, ocupate în amfibolii cu
chimism complex, coordinarea cationilor din aceste poziţii fiind 10.
Cristalele au habitus prismatic-acicular, cu forme alungite paralel cu
axul c, formând agregate radiare, fibroase sau pâsloase. După caracterele
morfologice şi structura maselor de actinot, se deosebesc următoarele
varietăţi: jadul (nefrit), varietate criptocristalină compactă, plastică, în
diferite nuanţe de verde; amiantul (asbest tremolitic), cu structură paralel
fibroasă, rezistenţă mecanică mare şi elasticitate a fibrelor.

118
 Fig. 4.51. Structura tremolitului proiectată după direcţia axului Z
(din Deer et al., 1963).

Membrii acestei serii sunt minerale în principal metamorfice, apărând

atât în rocile de contact, cât şi în cele de metamorfism regional.
Tremolitul este produsul timpuriu al metamorfismului termic al
dolomitelor cu impurităţi silicioase, conform reacţiei:
5CaMg(CO3)2 + 8SiO2 + H2O → Ca2Mg5[Si8O22](OH)2 + 3CaCO3 + 7CO2
dolomit cuarţ tremolit calcit
Tremolitul şi actinolitul apar în zonele cu grad scăzut de metamorfism
ale rocilor carbonatice, ca şi ale rocilor ultrabazice, în care olivina şi
piroxenul sunt înlocuite cu tremolit, talc, clorit şi carbonaţi.
Grupul hornblendelor. Hornblenda este un termen general al
grupului amfibolilor, mineralele pe care le denumim în mod obişnuit
hornblende având compoziţii foarte complexe şi variate. În rocile
magmatice şi metamorfice, se întâlneşte o mare varietate de hornblende, în
cadrul căreia se disting tipuri extreme şi serii izomorfe între aceste tipuri
extreme. În hornblende, calciul poate fi înlocuit de alcali, magneziul prin
fier bivalent şi trivalent şi siliciul cu aluminiu, aceste înlocuiri nefiind
statistice datorită caracterelor diferite ale poziţiilor M1, M2, M3, M4 şi A (fig.
4.51) din reţea. În hornblendă, poziţiile A sunt ocupate în aşa fel încât

119
numărul de ioni de Ca şi Na să poată ajunge la 3 în raport cu formula de
bază a tremolitului. În plus, siliciul poate fi înlocuit de aluminiu în proporţia
Si/Al = 6/2 sau 7/1.
Termenii cei mai importanţi ai seriei sunt:
- edenit NaCa2Mg5[Si7AlO22](OH)2
- feroedenit NaCa2Fe 52  [Si7AlO22](OH)2
- tschermakit Ca2(Mg3AlFe3+)[Al2Si6O22](OH)2
- ferrotschermakit Ca2(Fe 32  AlFe3+)Si6Al2O22(OH)2
- pargasit NaCa2(Mg4Al)[Al2Si6O22](OH)2
- feropargasit NaCa2(Fe 24  Al)[Al2Si6O22](OH)2
- hastingsit NaCa2(Fe 24  Fe3+)[Al2Si6O22](OH)2
- magneziohornblendă Ca2[Mg4(Al,Fe3+)][AlSi7O22](OH)2
- ferohornblendă Ca2[Fe 24  (Al,Fe3+)][AlSi7O22](OH)2
- kaersutit NaCa2(Mg4Ti)[Al2Si6O23](OH)
- ferokaersutit NaCa2(Fe 24  Ti)[Al2Si6O23](OH)
- cannilloit CaCa2(Mg4Al)[Al3Si5O22](OH)2
Se remarcă apariţia Ti în poziţia C5 (formula standard) la kaersutit şi
înlocuirea a 3 Si cu Al (substituţie singulară) la cannilloit în poziţia T, unde
poziţia A este ocupată tot de Ca (nu de Na ca la ceilalţi termeni). Parametrii
reţelelor au valorile a0=9,9-10Å, b0=18-18,34Å, c0=5,3-5,35Å, β=105º30’,
Z=2.
Habitusul cristalelor este prismatic, columnar, cu aspect hexagonal,
determinat de combinaţiile formelor (110) şi (010), formând agregate
granulare, masive, uneori fibroase. Culoarea variază în funcţie de
compoziţia chimică, de la verde, verde-deschis, brun, la termenii săraci în
Fe2+ (comună), la verde, brun sau negru, la termenii bogaţi în Fe2+. Variaţia
compoziţiei chimice produce variaţii ale proprietăţilor fizice şi optice ale
hornblendelor.
Amfibolii prezintă un clivaj foarte bun după feţele de prismă (110),
unghiul de clivaj fiind de 124º, respectiv 56º (fig. 4.46.b), explicaţia aceeaşi
ca şi în cazul piroxenilor, lanţul dublu tetraedric proiectat pe planul XOY
(001) înscriindu-se într-un trapez isoscel alungit.
Mineralele din grupul hornblendelor sunt componente principale
pentru o serie de roci magmatice intrusive intermediare (sienite, diorite,
granodiorite), precum şi ale rocilor efuzive corespunzătoare (andezite,
bazalte, fonolite).
De asemenea sunt foarte răspândite în roci metamorfice ca amfibolite,
şisturi amfibolitice, gnaise, etc., ca şi în formaţiuni metasomatice,
compoziţia lor foarte variată reflectând condiţiile chimice şi genetice locale.
Hornblendele se formează în condiţiile unei arii largi de presiune şi
temperatură, fiind în aceste condiţii constituenţi comuni ai rocilor
magmatice şi metamorfice.
Apar în rocile magmatice intrusive ultrabazice, bazice, intermediare şi
acide alcaline, ca şi în corespondentele lor de suprafaţă (bazalte, andezite,
fonolite) şi în rocile de metamorfism regional ca: amfibolite, şisturi
amfibolice, gnaise, şisturi verzi.

120
 III. Amfibolii sodic-calcici. Acest grup este definit ca incluzând
amfibolii monoclinici pentru care (Ca+Na)B ≥ 1,0, iar NaB este cuprins între
0,5 şi 1,50.
Acest grup formează seriile izomorfe:
- richterit Na(CaNa)Mg5[Si8O22](OH)2
- ferorichterit Na(CaNa)Fe 52  [Si8O22](OH)2
- magneziokatoforit Na(CaNa)Mg4(Fe3+,Al)[AlSi7O22](OH)2
- katoforit Na(CaNa)Fe 24  (Fe3+,Al)[AlSi7O22](OH)2
- magneziotaramit Na(CaNa)Mg3AlFe3+[Al2Si6O22](OH)2
- taramit Na(CaNa)Fe 32  AlFe3+[Al2Si6O22](OH)2
- winchit (CaNa)Mg4(Al,Fe3+)[Si8O22](OH)2
- ferowinchit (CaNa)Fe 24  (AlFe3+)[Si8O22](OH)2
- barroisit (CaNa)Mg3AlFe3+[AlSi7O22](OH)2
- ferobarroisit (CaNa)Fe 32  AlFe3+[AlSi7O22](OH)2
În grupul cationilor VIC5, respectiv Al şi Fe3+, pot apărea termeni ca:
aluminobarroisit, feribarroisit, alumino-ferobarroisit, feri-ferobarroisit,
alumino-magneziotaramit, ferimagneziotaramit, etc., aceşti termeni având
[VI]
Al > 1,0 şi [VI]Fe3+ > 1,0.
Richteritul poate fi considerat ca rezultând din substituţia unui ion de
Ca din tremolit cu doi ioni de Na (Ca2 → Na2Ca), putând exista şi substituţii
de tipul NaCa1,5.
Richteritul apare în calcarele metamorfozate termic şi în skarne, fiind
însă şi un produs al filoanelor hidrotermale al rocilor magmatice alcaline.
Termenii bogaţi în magneziu prezintă aceleaşi parageneze ca şi tremolitul
sau pargasitul, iar varietatea bogată în mangan este asociată depozitelor
bogate în Mn.
Katoforitul şi magneziokatoforitul sunt amfiboli rari şi se întâlnesc
numai în rocile magmatice bazice alcaline cum sunt theralitele şi
shonkinitele, formate la temperaturi ridicate, alături de minerale din grupul
arfvedsonitului.
Taramitul şi magneziotaramitul diferă de katoforit şi
magneziokatoforit prin substituţia unui Si4+ din poziţia T cu un Al3+,
apărând astfel ca varietăţi bogate în aluminiu ale acestora, aşa cum au fost
descrise pentru prima dată în Ucraina (loc. Tarama-Mariupol) de către
Morozovici (1923).
Barroisitul, considerat până acum o varietate de hornblendă, a fost
menţionat şi de către Gh. Munteanu-Murgoci în 1922 în lucrarea sa despre
amfibolii albaştrii din Munţii Lotrului, publicată la Paris.
Toţi amfibolii din această grupă au valori ale parametrilor aproape
egale: a0 = 9,834-9,952Å, b0 = 17,971-18,101Å, c0 = 5,262-5,33Å,
β = 104º35’-105º45’, Z = 2, grup spaţial C2/m.
IV. Amfibolii sodici. Acest grup include amfibolii monoclinici la care
în formula unitară AB2C5T8O22, Na ocupă poziţia B, iar NaB ≥ 1,50. În
clasificările ulterioare se lua ca bază de clasificare conţinutul NaB ≥ 1,34,
grupul fiind numit amfiboli alcalini. Prin trecerea la noua clasificare s-a

121
renunţat la termenul crossit şi s-au introdus termeni noi ca: nyböit, leakeit,
kornit şi ungarettiit.
Termenii finali ai acestor serii de amfiboli sunt:
- glaucofan Na2(Mg3Al2)[Si8O22](OH)2
- feroglaucofan Na2(Fe 32  Al2)[Si8O22](OH)2
- magnezioriebeckit Na2(Mg3Fe 32 )[Si8O22](OH)2
- riebeckit Na2(Fe 32  Fe 32 )[Si8O22](OH)2
- eckermannit NaNa2(Mg4Al)[Si8O22](OH)2
- feroeckermannit NaNa2(Fe 24  Al)[Si8O22](OH)2
- magnezioarfvedsonit NaNa2(Mg4Fe3+)[Si8O22](OH)2
- arfvedsonit NaNa2(Fe 24  Fe3+)[Si8O22](OH)2
Substituţiile din poziţia C5 (formula standard) ale Mg2+ cu Mn2+, Al3+
cu Fe şi chiar apariţia Li+ în această poziţie au dus la introducerea unor
3+

termeni noi, minerale identificate şi denumite după anii 1970. Astfel, apar
termeni ca: kozulit – un ekermannit cu Mn şi Fe3+, nyböit – un ekermannit
cu substituţie Si–Al în poziţia T, leakeit – un amfibol cu Li+ în poziţia C5,
kornit – cu K+ în poziţia A, Mn2+ şi Li+ în poziţia C5 şi ungarettiit – cu
2Mn2+ + 2Mn3+ în poziţia C5.
Parametrii reţelelor au valorile: a0=9,7-9,9Å, b0=17,7-18,1Å, c0=5,3Å,
β=104º, Z=2, grup spaţial C2/m. Glaucofanul şi riebeckitul sunt minerale cu
habitus prismatic, acicular şi, uneori, chiar fibros (asbest), de culoare verde
sau albastră până la neagră-albăstruie, varietatea fibroasă fiind denumită şi
crocidolit.
Glaucofanul şi riebeckitul sunt doi membrii relativ comuni ai grupului
amfibolilor, având însă parageneze în general diferite.
Glaucofanul apare în şisturi cristaline fiind considerat un mineral
index (indicator de grad de metamorfism în faciesul şisturilor cu glaucofan).
Cele mai cunoscute parageneze ale riebeckitului sunt cunoscute în
rocile magmatice acide: granite, sienite cuarţitice, sienite nefelinice, asociat
cu egirin.
Mineralele din seria eckermannit-arfvedsonit sunt constituenţi
caracteristici ai rocilor magmatice alcaline şi ai pegmatitelor asociate
acestora. Prezintă habitus prismatic-columnar sau granular, clivaj perfect
după (110) şi imperfect după (010), duritate 5-6, greutate specifică 3,0-3,5
g/cm3 şi culori ce variază de la albastru închis până la negru (eckermannit),
negru sau negru verzui (arfvedsonit).

3.4.8.6. SUBCLASA FILOSILICAŢI

În această subclasă, intră silicaţii lamelari, cu clivaj perfect după

planul (001) şi habitus lamelar caracteristic, de unde denumirea (gr. filos =
foaie, lamelă).
Reţeaua cristalină a acestor silicaţi este o reţea stratificată, alcătuită
din două unităţi structurale distincte:
1. Un strat format din tetraedri [SiO4] cuplaţi prin câte trei vârfuri
comune (prin trei ioni de oxigen comuni), determinând o reţea plană
infinită, asemănătoare cu o reţea hexagonală (fig. 4.54). Ionul de siliciu
122
având coordinare tetraedrică stratul se numeşte tetraedric sau notat T.
Deoarece raportul razelor ionice Al3+/O2- = 0,43, aluminiul poate substitui
siliciul în poziţiile tetraedrice, raportul Si/Al putând avea valorile 3/1 sau
2/2. Ionii de oxigen activi (rămaşi necuplaţi) sunt orientaţi toţi într-o singură
direcţie rezultând o reţea plană activă, complexul anionic aparţinând unei
astfel de reţele având formula [Si2O5]2- sau [Si4O10]4-.

Fig. 4.54. Structura filosilicaţilor – stratul tetraedric (T): a) modul de asociere

al anionilor foliari; b) reprezentare schematică (după Codarcea, 1965).

Din fig. 4.54 se observă că parametrii reţelei a0 şi b0, în planul (001)

au valori constante pentru toţi filosilicaţii şi anume a0 = 5,2Å şi b0 = 9Å.
Atunci când Al substituie Si în stratul tetraedric (T), anionul capătă
forma [AlSi3O10]5- sau [Al2Si2O10]6-. Siliciul mai poate fi substituit în stratul
T şi de Fe3+ şi mai rar de B3+ sau Be2+.
Tetraedrii aferenţi unui strat au bazele coplanare şi vârfurile libere
orientate pe direcţia Z, grosimea unităţii nederanjate fiind de 4,65Å.
2. Paralel şi cuplat cu stratul T, există un al doilea strat format din
cationi în coordinare octaedrică de Al şi/sau Mg (Fe2+), înconjuraţi de
grupări OH sau oxigen, strat notat prescurtat Oc.
Stratul octaedric (fig. 4.55) se mai numeşte şi „strat brucitic” din
cauza asemănării cu structura brucitului – Mg(OH)2 atunci când cationul
este magneziul şi „strat hidrargilitic” când cationul este aluminiul fiind
asemănătoare cu structura hidrargilitului Al(OH)3.

Fig. 4.55. Stratul octaedric: a) brucitic; b) hidrargilitic.

123
 Stratul brucitic este un plan continuu, octaedrii fiind aşezaţi în acelaşi
plan după feţele de octaedru (111), cu axele A3 [111] ale octaedrilor
verticale, orientate după Z. În vârfurile octaedrilor la brucit sunt aşezate
grupările OH, formula stratului brucitic fiind Mg3(OH)6.
Stratul hidrargilitic (gibbsitic) are acelaşi aranjament al octaedrilor,
dar cu poziţii vacante datorită valenţei aluminiului (Al3+), ceea ce face ca
formula stratului să fie Al2OH)6.
În anumite situaţii, poziţiile Mg2+ sau Al3+ pot fi ocupate de Fe2+, Fe3+,
Mn2+, Mn3+, Li+, Cr3+,V3+, Ti4+, iar grupările OH pot fi înlocuite de F-, Cl-
sau O2-.
În structura filosilicaţilor, cele două strate T şi Oc sunt cuplate,
distanţa dintre vârfurile a doi tetraedri vecini fiind egală cu lungimea
muchiei octaedrului, cuplarea făcându-se prin intermediul oxigenilor liberi
din stratul tetraedric, oxigeni care înlocuiesc gruparea OH din stratul
octaedric. Deoarece unui inel hexagonal de tetraedri din planul T îi revin trei
octaedri din planul Oc atunci când în centrul octaedrilor se află magneziu
(strat brucitic) şi doi octaedri când planul este hidrargilitic (Al), filosilicaţii
au fost împărţiţi în două mari grupe şi anume: filosilicaţi trioctaedrici (Mg2+
în centrul stratului brucitic) şi filosilicaţi dioctaedrici (Al3+ în centrul
stratului octaedric sau hidrargilitic).
În cadrul pachetului TOc, în acelaşi plan cu oxigenii din vârfurile
tetraedrilor comuni octaedrilor, sunt situate grupările OH din stratul
octaedric, acestea proiectându-se în centrele inelelor hexagonale de tetraedri
[SiO4] din planul T. Între suprafeţele exterioare ale pachetelor, lipsite de ioni
de oxigen activi, se exercită forţe de tip van der Waals, reziduale, ceea ce
face ca aceste minerale să prezinte un clivaj perfect după planul (001) şi
durităţi mici.
Ţinând cont de modurile de cuplare ale stratelor T şi Oc, se
individualizează următoarele grupe structurale de filosilicaţi (tabelul 8):
a. filosilicaţi cu pachetul format din două straturi, unul tetraedric (T) şi
unul octaedric (Oc) de tip TOc sau 1/1, având grosimea de 7Å, pachet de tip
caolinitic;
b. filosilicaţi cu pachetul format dintr-un strat octaedric (Oc) şi două
straturi tetraedrice (T) cuplate între ele prin intermediul stratului Oc, având
grosimea stratului de 10Å, pachet de tip mică (TOcT) sau 2/1;
c. filosilicaţi cu pachetul format dintr-o foaie de tip mică (TOcT),
peste care se suprapune un strat octaedric liber. Această structură formează
„pachetul de tip clorite” cu grosimea de 14Å, şi notat 2/1/1 sau TOcT/Oc.
Aceşti filosilicaţi pot fi la rândul lor dioctaedrici atunci când în centrul
stratului octaedric se află Al3+ şi trioctaedrici când în centrul stratului
octaedric se află Mg2+ sau Fe2+.
Formula chimico-structurală a mineralelor din această subclasă este:
IM2-3[T4O10]A2, unde:
I – este K, Na, Ca, uneori Ba, Rb, Cs sau NH4;
M – este Al, Mg, Fe2+, uneori Mn2+, Cr, Ti, Li, Fe3+, Mn3+;
T – este Si, Al, foarte rar Fe3+, Ti şi, extrem de rar, B sau Be;
A – este OH, F şi mai rar Cl sau O.

124
 Structurile stratificate ale filosilicaţilor determină habitusul lamelar-
foios după (001). Calitatea clivajului depinde de prezenţa unor cationi
suplimentari în reţea, între pachetele TOcT (mice), prezenţa acestora
datorându-se substituţiilor în stratul tetraedric al Si cu Al.

Tabelul 8. Clasificarea structurală a filosilicaţilor.

Număr de strate Grosi Dioctaedrici Trioctaedrici
în pachet me
TOc (1/1) 7Å Caolinit, dickit, nacrit, Antigorit, crisotil,
anauxit, halloysit lizardit
TOcT (2/1) 10Å Montmorillonit, Talc, vermiculit, biotit,
beidellit, nontronit, flogopit, cloritoid
saponit, muscovit,
margarit
TOcT/Oc (2/1/1) 14Å Clorite Clorite

3.4.8.6.1. Filosilicaţi cu strat octaedric hidrargilitic (dioctaedrici)

I. Filosilicaţi cu două straturi în pachetul structural (TOc)
Grupa caolinitului (kanditelor). În această grupă sunt incluse
minerale cu compoziţie chimică asemănătoare, dar cu importante modificări
ale structurii reticulare. Ca atare, ea cuprinde patru modificaţii, una triclinică
(caolinit) şi trei monoclinice (dickit, nacrit şi halloysit).
Caolinit – Al4[Si4O10](OH)8, triclinic, grup spaţial P1, a0=5,15Å,
b0=8,95Å, c0=7,39Å, α=91º80’, β=104º80’, γ=90º, Z=1.
Caolinitul este mineralul cel mai răspândit şi cel care are structura
reticulară cea mai stabilă, definită ca fiind de tip TOc sau 1/1. Structura
caolinitului (fig. 4.57) rezultă din cuplarea unui strat tetraedric (T) şi a unui
strat octaedric (Oc) care are în centru cationul de aluminiu, deci strat
dioctaedric. Vârfurile necuplate (apicale) ale tetraedrilor [SiO4] formează un
plan comun cu planul bazal al stratului octaedric.
Stratul octaedric este alcătuit din oxigenii apicali ai stratului tetraedric
şi din grupările OH ce coordinează octaedric aluminiul, grupările OH din
planul oxigenilor apicali fiind amplasate deasupra centrelor hexagoanelor
formate din reţeaua tetraedrilor [SiO4]. Datorită suprapunerii straturilor
octaedrice cu cele tetraedrice, ionii de oxigen şi grupările OH din straturile
adiacente formează perechi. Astfel, legătura cu stratul tetraedric [Si4O10]4-
este de tip hidrogen sau de tip hidroxil (fig. 4.57.b). Stratul tetraedric este
însă deformat de la simetria hexagonală ideală, datorită rotirii spre stânga
sau spre dreapta a tetraedrilor învecinaţi, cu unghiuri de 7º21’ până la 21º.
În stratul octaedric, de formulă (OH)4–Al4–(OH)4, simetria este
deranjată prin rotiri diferenţiate ale grupărilor OH inferioare şi superioare
ale octaedrilor, în jurul poziţiei aluminiului, cu unghiuri de 6º5’ şi respectiv
4º. Aceste modificări structurale, dovedite prin studii difractometrice
(Brindley & Robinson, 1946), explică simetria triclinică a caolinitului, dar şi
habitusul tabular, pseudo-hexagonal al cristalelor de caolinit, care de regulă
au dimensiuni foarte mici (până la 1mm).

125
 a

Fig. 4.57. Structura caolinitului: a) văzută de-a lungul axelor X şi Y;

b) proiectată pe planul (001) (din Deer et al., 1962).

Din punct de vedere chimic, compoziţia caolinitului suferă în general

variaţii mici, putând fi pusă în evidenţă prezenţa unor elemente minore ca:
TiO2 (1%), Fe2O3 (0,5%), FeO (0,1%), MgO (0,15%), CaO (0,3%), Na2O
(0,3%), K2O (0,5%), Ti, Fe şi Mg substituind probabil Al, iar celelalte
elemente apărând ca elemente adsorbite sau ca impurităţi.
Dickit – Al4[Si4O10](OH)8, monoclinic, grup spaţial Cc, a0=5,15Å,
b0=8,95Å, c0=14,42Å, β=96º80’, Z=2. Simetria monoclinică rezultă din

126
repetarea alternativă a pachetelor TOc … TOc, dar rotite unul faţă de celălalt
cu 180º, rezultând un parametru c0 dublu faţă de caolinit.
Nacrit – Al4[Si4O10](OH)8, monoclinic, grup punctual m, a0 = 5,15Å,
b0 = 8,95Å, c0 = 43Å, α = 90º, β = 90º, γ = 90º. Spre deosebire de dickit, la
nacrit concreşterea orientată a şase pachete TOc a determinat simetria
pseudo-rombică a parametrului c0 = 6 x 7,3Å  43,0Å.
Compoziţia teoretică a caolinitului care este un filosilicat de tip TOc
(1/1) cu reţea complet echilibrată, este SiO2=46,54%, Al2O3=39,50%,
H2O=13,96%. Comun caolinitului, dickitului şi nacritului este faptul că
raportul SiO2/Al2O3 are valori mai mici şi relativ constante de 1,17, deşi la
unele varietăţi mai slab cristalizate de caolinit există substituţii în proporţii
reduse ale Al3+ cu Fe3+ sau Ti4+.
Slaba substituţie izomorfă şi gradul de hidratare redus al caolinitului
sunt dovedite de variaţiile reduse ale valorilor densităţii acestuia (2,60-2,68
g/cm3, teoretic 2,61 g/cm3), lucru observat şi la dickit şi nacrit.
Structura reticulară echilibrată a caolinitului, în care sarcini electrice
libere apar numai la marginea pachetelor de tip TOc, conferă acestuia o
capacitate de schimb ionic mică (0-0,15 meq/100g), aceasta manifestându-se
numai la caolinitele slab cristalizate.
Mineralele din grupa caolinitului se formează prin alterarea rocilor
magmatice şi metamorfice bogate în silicaţi de aluminiu (feldspaţi,
feldspatoizi, zeoliţi, mice, etc.) sub acţiunea apei încărcată cu CO2, în
condiţii alcaline, fenomenul numindu-se caolinizare.
Fenomenul de caolinizare se produce şi prin acţiunea soluţiilor
hidrotermale de temperatură joasă asupra aceloraşi minerale sau roci, putând
rezulta şi dickit sau chiar nacrit dacă soluţiile au caracter acid.
Halloysit – Al4[S4O10](OH)8·4H2O, monoclinic, Z=1, a0=5,2Å,
b0=8,9Å, c0=10,2Å, α=91º8’, β=83º, γ=90º.
Structura cristalină a halloysitului se deosebeşte de cea a caolinitului,
deşi compoziţia chimică este, în mare parte, similară. Studiile de
microscopie electronică (Bates et al., 1950; Oberlin şi Tchauber, 1959) au
stabilit că în planul ionilor de oxigen parametrul a are valoare 5,14Å, iar în
planul grupărilor OH este 5,06Å. În acelaşi timp, parametrul b are valorile
8,93Å şi respectiv 8,62Å. Această inegalitate determină curbarea pachetului
de tip caolinitic cu stratul octaedric mai scurt către interior.
Prezenţa stratului de molecule de apă, care slăbeşte forţele de legătură
interstratală, facilitează această curbare, conducând la formarea unor
tubuleţe cu diametrul 0,4μm. Axele tubuleţelor sunt paralele cu direcţiile
cristalografice a sau b sau au o altă direcţie intermediară. Prin deshidratare
până la 2H2O (pierderea a două molecule de apă) tuburile colapsează, se rup
sau se desfac parţial, şi parametrul c0 devine 7Å. Pe baza acestor concepţii
structurale, Bailey (1980) a propus folosirea termenilor de halloysit – 7Å
(halloysit cu 2H2O – metahalloysit) şi halloysit 10Å (halloysit cu 4H2O în
moleculă), acestea fiind, de altfel, singurele minerale halloysitice acceptate
de A.I.P.E.A. (L’Association Internationale pour l’Etude des Argiles).
Densitatea halloysitului variază în funcţie de gradul de hidratare, astfel
halloysitul 7Å are densitatea de 2,55-2,56 g/cm3, iar halloysitul 10Å are
densitatea 2-2,23 g/cm3. De asemenea, la halloysitul 7Å, prin nesatisfacerea

127
valenţelor marginale, apare o capacitate de schimb ionic de 5-10 meq/100g.
Datorită unor valenţe nesatisfăcute nu numai pe marginile unităţii
structurale, dar şi pe suprafaţa internă a tubuleţelor, la halloysitul 10Å
capacitatea de schimb ionic creşte la 40-50 meq/100g. Halloysitele se pot
deshidrata, dar după o deshidratare, chiar parţială, nu mai are loc o nouă
absorbţie de apă, masele uscate având o duritate mai mare şi spărtură
concoidală.

II. Filosilicaţi cu trei straturi în pachetul structural (TOcT)

Grupa smectitelor. Termenul „smectite” a fost utilizat prima data de
Mackenzie (1957) pentru a denumi mineralele din grupa montmorillonitului,
cuprinzând montmorillonit, beidellit, nontronit (dioctaedrice) şi saponit,
hectorit, sauconit (trioctaedrice). Toate mineralele cuprinse în această grupă
au o structură de tip 2/1 sau TOcT, cele două strate de tip tetraedric
cuprinzând între ele un strat octaedric central, în care apar cationi de Al,
Mn, Fe, Zn sau Cr. Toţi tetraedrii sunt orientaţi cu vârfurile către stratul
octaedric central, astfel încât bazele lor sunt coplanare (fig. 4.58).

Fig. 4.58. Schema structurală a smectitelor (din Matei, 1986).

Când în grupările octaedrice este prezent Al3+, se realizează un strat

hidrargilitic în care sunt ocupate numai 2/3 din totalul poziţiilor posibile. De
asemenea 2/3 din grupările OH sunt replasate de ionii de oxigen apicali ai
celor două strate tetraedrice. Prezenţa Mg2+ în grupările octaedrice centrale
determină un strat de tip brucitic, trioctaedric.
Prin suprapunerea pe direcţia Z a stratelor TOcT, larg dezvoltate pe
direcţiile X şi Y, se observă că planele de oxigen ale fiecărui pachet TOcT
sunt adiacente pe planele de oxigen ale pachetelor TOcT vecine, legăturile

128
interstratale fiind de tip rezidual (van der Waals) ceea ce explică clivajul
perfect după (001) şi duritatea scăzută.
O caracteristică remarcabilă a smectitelor este aceea că între pachetele
TOcT poate pătrunde apa sau alte substanţe cu molecule polare, determinând
creşterea parametrului c0, respectiv creşterea volumului, proprietate numită
gonflare (expandare). Această creştere de volum este reversibilă, în
atmosferă uscată smectitele pierzând apa interfoliară, parametrul c0 variind
între 9,6Å, în cazul unui smectit anhidru şi 23Å la o umectare maximă, când
putem asista uneori la o separare a foiţelor.
O altă caracteristică importantă a smectitelor este capacitatea de
schimb ionic, care este de 80-150 meq/100g probă de mineral calcinat la
900º C şi la pH = 7. Această proprietate de schimbători de ioni a smectitelor
se datorează posibilităţilor de substituţie din reţeaua acestora, substituţii
posibile atât în stratul octaedric cât şi în stratul tetraedric (tabelul 9).

Tabelul 9. Substituţiile din reţeaua smectitelor.

Mineral Z Y X
(strat tetraedric) (strat octaedric) (cationii de schimb)
Smectite dioctaedrice
Montmorillonit Si8 Al3,34Mg0,66 (1/2Ca,Na,K)0,66
Beidellit Si7,34Al0,66 Al4 (1/2Ca,Na,K)0,66
Nontronit Si7,34Al0,66 3 (1/2Ca,Na,K)0,66
Fe
4
Smectite trioctaedrice
Saponit Si7,34Al0,66 Mg6 (1/2Ca,Na,K)0,66
Hectorit Si8 Mg5,34Si0,66 (1/2Ca,Na,K)0,66
Sauconit Si6,7Al1,3 Zn4-5(Mg,Al,Fe3+)2-1 (1/2Ca,Na,K)0,66

Montmorillonitele, deseori, prezintă un chimism diferit de formula

teoretică datorită substituţiei în coordinare tetraedrică a ionilor de Si4+ prin
Al3+ sau chiar P5+. În stratul octaedric substituţia aluminiului se face cu
magneziu în proporţie de 1/1. Aluminiul fiind trivalent şi magneziul
bivalent, rezultă o valenţă liberă nesatisfăcută în reţea. Această valenţă va fi
satisfăcută de cationul de schimb care, neavând loc în reţea în cadrul
pachetului, se plasează între două pachete (folii) TOcT, şi anume în spaţiul
inelar hexagonal dintre două pachete consecutive. Substituirile din stratul
octaedric pot fi făcute de la câteva poziţii până la completa ocupare a tuturor
poziţiilor Al de către Mg, când mineralul devine trioctaedric.
Numeroasele analize ale montmorillonitului au arătat că substituirile
în interiorul stratului octaedric conduc la apariţia unor termeni, dificil de
încadrat ca tipic dioctaedric sau tipic trioctaedric, imprimându-le o structură
neregulată. Înlocuirea în reţele a aluminiului cu magneziul sau a siliciului cu
aluminiu provoacă un dezechilibru care este refăcut prin includerea între
pachete a cationilor de schimb.
Prin înlocuirea 2Al3+ din montmorillonit cu 3Mg2+, rezultă saponitul,
prin înlocuirea Al3+ cu Fe3+, rezultă nontronitul, prin înlocuirea Al3+ cu Cr3+,
rezultă volkonskoitul, iar prin înlocuirea Al3+ cu Zn2+, rezultă sauconitul.
Prezenţa unor cantităţi variabile de Mg2+ în coordinare octaedrică în
nontronit şi beidellit, indică existenţa unei serii continue de tipul
montmorillonit-beidellit-nontronit. Cercetătorii Ross şi Hendricks (1945)

129
includ în partea superioară, montmorillonitică, a acestei serii, varietăţile cu
mai mult de un ion de fier pe unitatea celulară, iar la partea inferioară,
nontronitică, varietăţile cu mai puţin de doi ioni de fier pe unitatea celulară;
în acest fel este marcată o lacună prin care ar putea să treacă limita beidellit-
nontronit, aceasta fiind zona în care se situează volkonskoitul, în structura
căruia se recunosc 2/3 ioni de crom pe unitatea celulară.
Între smectitele dioctaedrice şi cele trioctaedrice nu poate exista o
serie continuă, deoarece numărul total al ionilor din poziţia Y (tabelul 9) este
de 4,00-4,44 pentru primele şi 5,76-6,00 pentru ultimele. Acest lucru este
subliniat şi de faptul că, substituţiile din reţeaua smectitelor trioctaedrice
sunt mai largi decât cele posibile în reţeaua smectitelor dioctaedrice.
Substituţiile din reţeaua mineralelor smectice au creat posibilitatea existenţei
în structura lor a cationilor de schimb care sunt dispuşi, aşa cum s-a mai
arătat, între pachetele TOcT, pe feţele de strat, dar pot fi adsorbiţi şi pe
muchiile şi colţurile foliilor, la exteriorul reţelei cristaline.
Aceşti cationi de schimb (Ca, K, Na, Li, etc.), se pot înlocui reciproc
în reţea, fără a afecta parametrii celulari ai acesteia, înlocuirile cationice
putându-se realiza la contactul mineralului cu soluţii apoase. În prezent, s-a
stabilit următorul sens în care aceşti cationi sunt substituiţi în mineralele
smectice: Li+ < Na+ < H+ < K+ < Mg2+ < Ca2+ < NH 4 , ceea ce înseamnă că
în general calciul va putea înlocui sodiul mai uşor decât poate înlocui sodiul
cationul de calciu.
Capacitatea de schimb cationic descreşte odată cu creşterea
temperaturii şi depinde de mărimea (raza) cationului, dar variază şi în
funcţie de natura anionului prezent.
După Bar şi Tenderloo (1965), înlocuirea ionilor este strâns legată de
polaritatea acestora, cu cât un ion are polaritatea mai ridicată cu atât este
mai strâns legat de suprafaţa pachetelor TOcT. De asemenea, capacitatea de
schimb ionic depinde de sarcina ionică, cationii bivalenţi fiind mult mai
strâns legaţi decât cei monovalenţi. Capacitatea totală de schimb ionic mai
depinde şi de hidratarea şi de solubilitatea compuşilor ce se pot forma la
limita dintre faze. Seria de schimbabilitate relativă nu este valabilă pentru
toate mineralele grupei deoarece caracterele chimico-structurale ale acestora
determină existenţa unei serii caracteristice fiecărui mineral în parte.
Structura reticulară a mineralelor smectice este completată de
moleculele de apă interstratală, smectitele având un spaţiu interstratal ce
variază în limite largi, în funcţie de numărul stratelor de apă şi de natura
cationilor de schimb (interstratali), care reprezintă factorul determinant în
legarea şi orientarea moleculelor de apă.
Grosimea straturilor de apă existente între pachetele TOcT reprezintă
un număr întreg de molecule de apă, lucru valabil de altfel şi pentru alţi
filosilicaţi gonflabili (illite, vermiculite). Unele proprietăţi importante ale
montmorillonitelor pot fi explicate prin distribuţia ordonată sau dezordonată
a moleculelor de apă. În aceste strate de apa, moleculele de apă formează
inele hexagonale prin punţi de hidrogen, legăturile cu stratele adiacente fiind
realizate tot prin intermediul punţilor de hidrogen.
Numărul de strate de molecule de apă depinde de natura cationului.
Astfel, Grim (1968) stabileşte pentru parametrul c0 al Ca-montmorillonitului

130
valoarea de 15,5Å, corespunzând la două strate de molecule de apă; Na-
montmorillonitul are valori variabile ale spaţiului bazal în funcţie de
prezenţa unuia, două sau trei straturi de molecule de apă respectiv
parametrul c0 este de 12,5Å, 15,5Å sau 19,0Å.
La temperaturi în jur de 100°C, montmorillonitul poate pierde total
apa dintre pachete şi, dacă deshidratarea este completă, rehidratarea devine
dificilă. Dacă însă între foliile de tip TOcT au rămas urme de apă,
rehidratarea se face uşor.
Analizele termice arată o variaţie importantă a temperaturii la care are
loc pierderea de grupări OH din reţea. Montmorillonitele normale, cu o
substituţie redusă a Al cu Fe sau Mg, pierd uşor grupările OH începând de la
500ºC, deshidratarea completă realizându-se la 800ºC. Hectoritul începe să
piardă grupările OH la 700ºC, deshidratarea continuându-se până la
temperaturi de peste 900ºC (la 930ºC apa nefiind complet înlăturată).
După Honwink (1968), atunci când parametrul c0 al reţelei
montmorillonitice ajunge la 25Å, grosimea pachetului de apă este
echivalentul a 10 straturi de molecule de apă. Matson (1969) a calculat că
acestei valori a parametrului c0 îi corespund circa 16 straturi de apă. La nivel
macroscopic, această creştere a parametrului c0, în urma hidratării, duce la o
creştere foarte importantă a volumului argilei montmorillonitice. Dacă
hidratarea are loc într-un spaţiu restrictiv, acest lucru duce la apariţia unor
presiuni foarte mari, de ordinul sutelor de atmosfere. Acest fenomen este
întâlnit în timpul forajului, la traversarea formaţiunilor argiloase cu conţinut
ridicat de smectite. Apa din filtratul de noroi poate pătrunde în spaţiul
interstratal al montmorillonitelor ducând la creşterea în volum şi implicit, la
apariţia unor presiuni ce pot duce la prinderea garniturii de foraj şi blocarea
acesteia.
O altă proprietate importantă a montmorillonitelor este tixotropia care
este fenomenul de transformare reversibilă a unui gel în sol sub influenţa
unei acţiuni mecanice (agitare) şi revenirea la starea de gel, după încetarea
acţiunii mecanice (repaus). Această proprietate este influenţată de cationul
de schimb, acţiunea cea mai favorabilă având-o Na. Cauza tixotropiei este
existenţa legăturilor de hidrogen, care se rup la agitarea mecanică şi se refac
la încetarea acţiunii mecanice. Tot legăturile de hidrogen din straturile de
apă sunt responsabile şi de comportarea plastică a maselor
montmorillonitice, cele mai plastice fiind tot Na-montmorillonitele. Supuse
unor forţe exterioare, masele montmorillonitice se deformează plastic
datorită glisării reţelei după planul (001), glisare ce se realizează prin
ruperea legăturilor de hidrogen la acţionarea mecanică şi refacerea acestora
la încetarea acţionării forţei.
Montmorillonit – (½Ca,Na)0,7(Al3,34Mg0,66)[(Al,Si)8O20](OH)4·nH2O,
cristalizat monoclinic, grupul spaţial C2/m, a0 = 5,23Å, b0 = 9,06Å, c0 =
9,95-15,5Å, β = 99º54'.
De fapt, parametrul c0 variază în limite largi cu cantitatea de apă
interstratală, scăzând la 9,95Å la mineralul deshidratat complet,
montmorillonitul sodic având parametrul cuprins între 10Å şi 21Å. În cel
mai răspândit tip de montmorillonit, cationul de schimb (interfoliar)
dominant este calciul.

131
 Mineralul se prezintă sub formă de mase pământoase (cristalele nu se
disting decât la microscopul electronic), de culoare albă cu diverse nuanţe
(cenuşiu, roz, albăstrui, verde).
Montmorillonitul este un mineral ce se formează aproape exclusiv în
condiţii exogene, mai ales prin alterarea rocilor magmatice bazice în mediu
alcalin, sau alterarea cenuşilor vulcanice în bazine marine.
Beidellit – (½Ca,Na)0,7Al4[Al0,66Si7,34O20](OH)4∙nH2O; monoclinic.
Acest mineral este descris pentru prima dată de Larsen şi Wherry (1925) în
argilele din mina Beidell (Colorado – SUA). Cristalele de beidellit sunt
foarte asemănătoare celor de montmorillonit, prezentându-se sub formă de
foiţe foarte mici (vizibile la microscopul electronic), cu margini înrulate, cu
dimensiuni submicronice şi grosimi de ordinul a câţiva Å, care corespund la
câteva pachete TOcT, foiţele având tendinţa de a se orienta paralel unele cu
altele. Capacitatea de schimb ionic este de 100-120 meq/100g.
Beidellitul apare asociat montmorillonitului în argilele bentonitice
formate în pătura de alterare a rocilor bazice şi ultrabazice.
Montmorillonitul şi beidellitul sunt constituenţii principali ai argilelor
bentonitice formate prin alterarea rocilor magmatice, în special a tufurilor şi
cenuşilor vulcanice şi conţin accesoriu cristobalit, zeoliţi, biotit, cuarţ,
feldspat, zircon, etc.
Smectitele apar, de asemenea, în zonele de alterare hidrotermală a
filoanelor metalifere, asociate cu clorite.
Nontronit – (½Ca,Na)0,7Fe 34 [Al,Si)8O20](OH)4∙nH2O, reprezintă o
varietate de montmorillonit bogată în Fe2O3, varietatea bogată în Cr2O3
numindu-se volkonskoit. În aceste minerale Fe3+ înlocuieşte aproape
complet aluminiul în coordinare octaedrică, iar substituţia cu crom nu este
completă. La microscopul electronic, se observă că nontronitul apare sub
formă de baghete orientate paralel unele cu altele, cu grosime mult mai mare
decât cea a particulelor de montmorillonit. Se prezintă tot sub formă de
mase pământoase criptocristaline, rar compacte, de culoare galben-verzuie,
sau galben-brună, volkonskoitul fiind verde. Se formează în urma alterării
exogene a rocilor bogate în fier şi magneziu, volkonskoitul fiind observat în
mase lenticulare dispuse pe serpentinite.
Saponit – (½Ca,Na)0,33(Mg,Fe)3[(Si,Al)4O10](OH)2∙nH2O, monoclinic.
Este un smectit trioctaedric în care pachetul octaedric este ocupat aproape în
întregime de magneziu, dar o parte din siliciul din stratul tetraedric este
înlocuit cu aluminiu, dezechilibrul electric rezultat fiind compensat prin
cationii de calciu şi sodiu. Substituţia în proporţie de 20% a magneziului cu
fier feros sau feric creează varietatea numită bowlingit, iar substituţia
aproape completă a magneziului cu zinc corespunde la tipul numit sauconit.
Mai sunt posibile şi cunoscute substituţiile magneziului cu cupru,
conducând la varietatea numită medmontit, şi substituţia magneziului cu
nichel, această varietate fiind denumită pinelit. Saponitul şi sauconitul sunt
componenţi analogi montmorilonitului, de culoare albă, varietăţile ferifere
fiind de culori verzui sau brune, formând mase compacte, cu excepţia
bowlingitului care este fibros. Capacitatea de schimb ionic este mult mai
slabă însă, fiind de 50-60 meq/100g.

132
 Saponitele sunt produse de alterare a rocilor bazice, în particular a
serpentinitelor.
Hectorit – Na0,3(Mg,Li)3[Si4O10](F,OH)2∙nH2O, monoclinic. Se
remarcă în stratul octaedric posibilitatea substituirii magneziului cu litiu,
precum şi substituţia grupării OH cu F. Parametrii reticulari ai hectoritului
(Strunz, 1970) sunt: a0 = 5,25Å, b0 = 9,1Å, c0 variind în funcţie de gradul de
hidratare. La microscopul electronic, hectoritul se prezintă cu habitus
alungit, asemănător nontronitului, dar, spre deosebire de acesta, baghetele
nu au tendinţa de a se orienta paralel unele cu altele. Capacitatea de schimb
ionic a hectoritului este apropiată de cea a montmorillonitului. Din punct de
vedere genetic, hectoritul este întâlnit în formaţiuni de origine hidrotermală.

3.4.8.6.2. Filosilicaţi cu strat octaedric brucitic (trioctaedrici)

I. Filosilicaţi cu două straturi în pachetul structural (TOc)

Această grupă de minerale cuprinde filosilicaţii de tip TOc – cu Mg2+
în centrul stratului octaedric (de tip brucitic), magneziul putând fi înlocuit
parţial cu Ni2+ sau Al3+.
Grupa serpentinei – Mg6[Si4O10](OH)8, monoclinic, grupul spaţial
Cm, Z = 2, a0 = 5,3Å, b0 = 9,2Å, c0 = 7,3Å, β = 90-93°.
Mineralele cunoscute sub numele de serpentine sunt silicaţi de
magneziu (uneori nichel sau chiar fier) având ca termeni principal
antigoritul, lizarditul şi crisotilul.
La serpentină, structura de bază este lamelară, caracterizată prin
cuplarea unui strat de grupări tetraedrice cu un strat brucitic. Stratul
tetraedric are configuraţie pseudo-hexagonală, cu oxigenii apicali în acelaşi
sens, înlocuind în stratul brucitic grupările OH. Astfel, ionii de magneziu
din stratul octaedric sunt înconjuraţi de doi ioni de oxigen şi de patru grupări
OH. Structura antigoritului este asemănătoare celei a caolinitului, având însă
strat octaedric brucitic, spre deosebire de caolinit care este hidrargilitic, iar
crisotilul are structură analogă cu halloysitul.
Antigoritul prezintă de regulă aspect lamelar, iar parametrul a0 al
celulei elementare este variabil, de regulă în jur de 40Å, depăşind chiar
100Å (se dovedeşte de fapt a fi un multiplu al parametrului de bază), a0 =
5,3Å. Valoarea c0 = 7Å arată că celula conţine un singur strat serpentinitic.
O subcelulă cu a0 = 5,3Å demonstrează o uşoară ondulare a fâşiei în jurul
axei Y; valoarea a0 a suprastructurii care a fost observată (a0 = 43,5Å)
reprezintă în realitate distanţa la care pachetul TOc serpentinitic ondulat
intersectează axa X.
Crisotilul are aceeaşi compoziţie, dar structura sa este fibroasă, sub
microscopul electronic, fibrele având forma de cilindri cu grosime de câteva
pachete TOc. În acest caz, potrivirea celor două strate, tetraedric şi
octaedric, se realizează prin răsucirea pachetului serpentinitic TOc paralel cu
axa X. Pachetul are, şi în acest caz, grosimea de 7Å, caracteristică
mineralelor din grupa caolinitului (de tip TOc).
Lizarditul este o modificaţie foarte fin cristalizată, cu un singur pachet
(TOc) serpentinitic în celula elementară, având morfologia lamelară şi

133
caracter ortohexagonal (β = 90º), iar nepouitul este varietatea bogată în
nichel, Ni6[Si4O10](OH)8.
De obicei, aceste minerale se prezintă sub formă de mase compacte cu
aspect xiloid, sau mase fin fibroase de culori variabile, frecvent alb, verde
pal, brun sau galben.
Din punct de vedere genetic, se consideră că aceste minerale se
formează în urma unor procese de alterare hidrotermală a rocilor
ultrabazice, mai ales a celor care conţin olivină (dunite, peridotite,
piroxenite, etc.).
Studiile experimentale au arătat că serpentina nu se formează la
temperaturi mai mari de 500ºC, formaţiunile serpentinitice luând naştere
prin acţiunea apei asupra maselor forsteritice sau enstatitice la temperatură
sub 400ºC, după reacţiile:
4Mg2[SiO4] + 6H2O → Mg6[Si4O10](OH)8 + 2Mg(OH)2
forsterit serpentină brucit
2Mg2[SiO4] + Mg2[Si2O6] + 4H2O → Mg6[Si4O10](OH)8
forsterit enstatit serpentină
Filoanele de serpentină formate prin alterarea rocilor ultrabazice sau
bazice conţin, de regulă, minerale accesorii ca: olivina (incomplet
transformată), piroxeni, tremolit, actinot, clorit, talc, brucit, calcit, magnezit,
cromit şi calcedonie.
Grupa palygorskit-sepiolit, monoclinic, (Mg,Al)2[Si4O10](OH)2
∙4H2O – Mg4[Si6O15](OH)2∙6H2O.
Dimensiunile celulei elementare:
- termenii săraci în Al3+: a0 = 5,20Å, b0 = 26,9Å, c0 = 13,4Å, Z = 2;
- termenii săraci în Mg2+: a0=5,28Å, b0= 26,8Å, c0= 13,4Å, Z = 2.
Compoziţia mineralelor este variabilă, magneziul putând fi substituit
de aluminiu, remarcându-se mari variaţii ale raportului Mg/Al.
Studiind mineralele fibroase de la Attapulgus (Georgia – S.U.A.)
Huggins et al. (1962) au stabilit că attapulgitul şi palygorskitul reprezintă
acelaşi mineral din punct de vedere chimic şi structural, singura diferenţă
existentă între ele fiind dimensiunea fibrelor, attapulgitul prezentând fibre
mai scurte decât palygorskitul.
Varietăţile la care raportul Al/Mg = 1/1 sunt numite palygorskite, iar
cele bogate în Mg sepiolite. Varietăţile intermediare, cu compoziţie
apropiată de cea a sepiolitului, se numesc pilolite. La rândul lui, Al3+ poate
fi înlocuit cu Fe3+ în varietatea feripalygorskit (gunnbjarnit).
La microscopul electronic, se prezintă sub forma unor mici fibre
rigide, având 50-100Å lăţime şi lungimi de ordinul micronilor, aceste fibre
fiind mai puţin flexibile decât cele de antigorit.
Macroscopic, aceste minerale se prezintă sub forma unor mase
fibroase, fibrele prezentând diverse orientări sau sub formă de plăci tasate,
palygorskitul având frecvent aspectul unor ţesături osoase. Datorită
porozităţii mari, aceste minerale au densitate mică, masele pământoase
plutind pe apă. Mineralele acestei grupe se formează în urma alterării
rocilor bogate în silicaţi de magneziu.
Grupa garnieritului (sinonim: noumeit).
Garnierit – (Mg,Ni)6[Si4O10](OH)8, este un antigorit nichelifer, sursă
de nichel. Conţinutul de MgO este întotdeauna mai mare de 15%.
134
Garnieritul cu puţin nichel (2-5% NiO) este izotrop sau aproape izotrop.
Apare rar sub formă de cristale, de obicei mase colomorfe, stalactitice sau
pământoase, de culoare verde-albăstruie sau verde ca iarba, cu luciu mat,
uneori gras. Se formează în procesele de alterare intensă a rocilor
ultrabazice (dunite, peridotite, serpentinite) în condiţiile unei clime calde şi
umede, în medii slab alcaline sau neutre.

II. Filosilicaţi cu trei straturi în pachetul structural (TOcT)

Grupa talcului. Talc – Mg3[Si4O10)(OH)2, filosilicat de tip TOcT cu
strat trioctaedric. Sistem de cristalizare monoclinic, grupul spaţial C2/c, Z =
2, a0 = 5,28Å, b0 = 9,15Å, c0 = 18,9Å, β = 100º15’.
Structura talcului poate fi divizată după direcţia Z în patru plane: ionii
de magneziu, oxigenii apicali ai stratelor tetraedrice şi grupările OH, ionii
de siliciu şi oxigenii bazali al stratelor tetraedrice (fig. 4.60). Ionii de
magneziu alcătuiesc o reţea hexagonală centrată (fig. 4.60.b), cu latura
hexagonului de 2,05Å. În planul oxigenilor apicali (fig. 4.60.c), configuraţia
are de asemenea aspect hexagonal centrat şi este congruentă ionilor de
magneziu. Oxigenii apicali alcătuiesc o reţea asemănătoare atomilor de
carbon din reţeaua grafitului (reţea hexagonală simplă), centrată însă de
grupările OH. Grupările OH formează tot o reţea hexagonală centrată, cu
latura de 5,29Å (fig. 4.60.d). Se poate observa că grupările OH centrează
triunghiurile echilaterale ale reţelei ionilor de magneziu. Şi ionii de siliciu
formează o reţea de tip grafit, suprapusă exact peste reţeaua oxigenilor
apicali (fig. 4.60.c). Oxigenii bazali formează o reţea compusă (fig. 4.60.e)
de tip triunghi echilateral + hexagon, cu distanţa dintre oxigeni de 2,65Å,
triunghiurile corespunzând bazelor tetraedrilor.
Din punct de vedere electric, fiecare pachet este saturat, astfel încât
între pachete se realizează legături de tip van der Waals, ceea ce explică
clivajul bazal (001) perfect şi duritatea foarte mică. Distanţele Mg–O,
determinate cu mare precizie, pun în evidenţă absenţa distorsiunii structurii
cristaline, acestea având valori de 2,054Å şi 2,080Å.

Fig. 4.60. Structura talcului: a – proiecţie pe planul (010); b – planul median al

135
 ionilor de Mg; c – planul oxigenilor apicali şi al ionilor de siliciu; d – poziţiile grupelor OH;
e – planul oxigenilor bazali; f – ansamblul structurii (după Giuşcă, 1986).

Din punct de vedere chimic, s-au observat slabe substituţii ale Si cu Al

sau Ti, iar Mg este substituit cu Fe2+, Mn sau Al. Varietatea în care Fe2+
substituie în proporţii mai mari Mg se numeşte minnesotait. Conţinutul în
apă este de maximum 4,5-5%.
Prin încălzire, la 850-900°C, talcul pierde grupările OH, reacţie cu
efect endotermic însoţită de pierdere de masă, cu maximum la 1.000ºC. La
1.400ºC reţeaua cristalină colapsează şi talcul se descompune.
Talcul se prezintă rar sub formă de cristale tabulare sau lamelare fine,
pseudo-hexagonale sau pseudo-rombice. Cel mai adesea apare sub formă de
cristale fine, asociate în agregate compacte sau mase solzoase. Varietatea
compactă se numeşte steatit sau speckstein (german speck = slănină).
Culoarea este alb-gălbuie, uşor cenuşie, verzuie sau roz, foiţele subţiri
fiind transparente sau translucide, cu luciu sticlos sau sidefos.
Din punct de vedere genetic, talcul apare ca produs de transformare
hidrotermală a rocilor ultrabazice bogate în magneziu, transformare ce are
loc sub acţiunea unor soluţii bogate în CO2. Pot suferi transformări atât
minerale din grupul olivinelor de magneziu, a serpentinelor sau chiar a
dolomitului. Talcul se formează şi prin procese de metamorfism de contact
metasomatic suferite de calcare sau dolomite.
Pirofilit – Al2[Si4O10](OH)2, filosilicat de tip TOcT cu strat Oc
dioctaedric. Sistem de cristalizare monoclinic, grupul spaţial C2/c, Z = 2,
a0 = 5,16Å, b0 = 8,90Å, c0 = 18,64Å, β = 99º55’.
Pirofilitul are structură asemănătoare talcului, dar, în stratul octaedric
ionii de aluminiu ocupă numai 2/3 din poziţiile posibile, fiind deci un
filosilicat dioctaedric (fig. 4.61). Cationii de Al din stratul octaedric pot fi
substituiţi în cantităţi mici prin Mg, Fe2+ sau Fe3+, analizele chimice punând
în evidenţă şi conţinuturi mici de Ca, Na şi K.
La fel ca şi la talc, legăturile de valenţă sunt complet satisfăcute în
cadrul unui pachet TOcT, astfel încât între pachete se manifestă forţe de
legătură de tip van der Waals, ceea ce explică clivajul bazal după (001)
perfect şi duritate mică.
Prin încălzire, pierde grupările OH la 800°C şi se exfoliază, iar la
1.200ºC se transformă în mullit, ambele reacţii fiind endoterme. Se prezintă
sub formă de lamele radiare formând rozete, deseori fibros. Se găseşte în
egală măsură în mase criptocristaline sau compacte, numindu-se agalmatolit
sau pagodit.
Pirofilitul este un mineral caracteristic filoanelor hidrotermale de
temperatură joasă, dar şi al rocilor metamorfice bogate în aluminiu, formate
prin metamorfismul sedimentelor bogate în beidellit sau montmorillonit, la
temperaturi relativ ridicate.
Grupa illitului
Illit – K1-1,5Al4[(Al1-1,5Si7-6,5)O20](OH)4, sistem monoclinic, a0 = 5,2Å,
b0 = 6,90Å, c0 = 9,95Å, Z = 1.
Mineralele din această grupă au structuri de tip TOcT (2/1),
asemănătoare micelor. Majoritatea sunt minerale dioctaedrice, asemănătoare
muscovitului, având formula generală: KyAl4[AlySi8-yO20](OH)4, pentru y

136
valoarea maximă fiind 2, în mod obişnuit fiind cuprinsă între 1 şi 1,5. Există
însă şi varietăţi trioctaedrice asemănătoare biotitului.
Structural, illitele sunt formate dintr-un strat octaedric cuplat cu două
strate tetraedrice [(Si,Al)O4] prin intermediul oxigenilor apicali ai stratelor
tetraedrice. În stratul octaedric, două treimi din grupările OH sunt replasate
de oxigenii apicali ai tetraedrilor, astfel încât aceştia formează împreună un
strat comun.
În grupările tetraedrice, substituţia Si4+ cu Al3+ afectează 1/6 din
totalul ionilor de Si4+, în timp ce în mice este afectat 1/4, astfel încât raportul
SiO2/Al2O3 este redus de la 2 (mice) la 1,3 pe unitatea celulară. Datorită
acestei substituţii, rezultă un deficit de sarcină, care este anihilat de prezenţa
cationilor interstratali de K+. Aceştia pot fi şi ei parţial înlocuiţi de Ca2+,
Mg2+, H+, etc.
Formula teoretică şi analizele chimice indică un conţinut în potasiu
mai scăzut decât în muscovit. Datorită apariţiei acestor ioni schimbabili
interstratali, la illite este posibilă reţinerea moleculelor de apă legate slab în
reţea şi care se elimină relativ uşor prin încălzire.
Numărul redus de ioni de potasiu, însoţiţi de moleculele de apă, duce
la apariţia unor forţe interstratale mai slabe şi, ca urmare, la illit există o
regularitate mai scăzută în stratificare. Illitul, care conţine un procent mare
de cationi interstratali de Na+, poate să reţină o cantitate mai mare de apă,
devenind asemănător smectitelor în ceea ce priveşte valoarea parametrului
c0. Adiţionarea apei interstratale capătă valori maxime din cauza capacităţii
de hidratare ridicate a Na+. Illitul, în care cationul interstratal este numai
Na+, se numeşte brammalit (Banister, 1940).
Un mineral asemănător illitului, dar care nu are un exces de Si 4+, este
hidromuscovitul, cercetătorii Brown şi Norrish (1952) arătând că deficitul
său în potasiu este compensat prin prezenţa grupării (H3O)+ în poziţiile
potasiului şi/sau prin înlocuirea O2- cu grupări OH.
Un alt termen important al grupei illitului este fengitul, în structura
căruia există substituţii importante ale Al3+, din stratul octaedric, cu Mg2+
sau Fe2+, ceea ce conduce la un raport Si/Al mărit până la 3/1. Aceste
schimbări în compoziţia stratului octaedric fac să dispară deficitul în
potasiu, deficit ce reprezintă una din caracteristicile chimico-structurale ale
mineralelor din grupa illitului. Se consideră că, atunci când în fengit există o
înlocuire mai slabă a Al3+ prin Mg2+ sau Fe2+, acest fengit este asemănător
muscovitului. În cazul în care substituţia Al este făcută numai prin Mg, iar
raportul Al/Mg în stratul octaedric este de 1/1, mineralul (varietatea) se
numeşte leucofilit sau Al-celadonit.
Varietatea de illit în care poziţiile octaedrice sunt ocupate în mod egal
de Mg şi Fe2+, care se află în raport 1/1, se numeşte glauconit. La acest
mineral lipsesc substituţiile Si4+ cu Al3+ din stratul tetraedric, în schimb în
reţeaua cristalină a glauconitului se întâlnesc urme de Ti4+ sau chiar
conţinuturi ridicate de Na+ şi Ca2+. Structura de TOcT a illitelor şi mai ales
prezenţa constantă a cationilor interstratali, le conferă acestora o serie de
proprietăţi fizice specifice, legate în primul rând de schimbul de cationi şi de
modificarea distanţei interstratale la contactul cu apa.

137
 Pentru illit şi hidromuscovit se apreciază capacitatea de schimb ionic
la 10-40 meq/100g. Reţinerea relativ puternică a ionilor de K+, sub formă de
cationi interstratali, se datorează în principal razei ionice mari a acestuia, în
comparaţie cu Na+, Ca2+ sau Mg2+, ceea ce micşorează considerabil
capacitatea de schimb ionic.
Din punct de vedere cristalografic, mineralul se prezintă sub formă de
cristale fine, tabulare, pseudo-hexagonale şi pseudo-rombice, dar, în mod
frecvent, illitul apare sub formă de paiete fine, iar glauconitul apare sub
formă de granule formate din asocierea paietelor. Clivajul este perfect după
(001), foiţele de clivaj fiind flexibile dar neelastice. Sunt caracteristice
masele foioase, solzoase, deseori compacte, numite stealit. Culoarea este
verde-deschis (mase formate din foiţe mari) sau albă cu nuanţă gălbuie,
brună sau verzuie. Glauconitul este de culoare verde-închis până la negru-
verzui. Densitatea illitului variază cu gradul de hidratare şi cu tipul de cation
interstratal, fiind cuprinsă între 2,642 g/cm3 pentru mineralul în stare uscată,
şi 1,48 g/cm3 pentru cel cu umiditate de 76%.
Illitul pare a fi mineralul tipic al mediilor marine, fiind întâlnit atât în
depozite litorale cât şi de mare adâncime. Este de asemenea componentul
argilelor glaciare, ca şi al solurilor podzolice şi soloneţurilor, fiind cel mai
răspândit mineral argilos al solurilor din regiunile temperate. Formarea
illitului este pusă şi pe seama proceselor de alterare a rocilor magmatice şi a
pegmatitelor, datorită soluţiilor hidrotermale de temperatură joasă, rezultând
în special în urma alterării micelor. Glauconitul este un mineral tipic
depozitelor marine actuale, formându-se în condiţiile reducătoare ale
depozitelor de mare adâncă.
După noua clasificare chimică adoptată de I.M.A. (Rieder et al.,
1998), illitul face parte din grupa micelor cu deficit interstratal, dioctaedrice.

Grupa micelor
Micele sunt filosilicaţi de tip TOcT (cu trei straturi în structura
cristalină), la care stratul octaedric poate fi dioctaedric sau trioctaedric.
Micele formează un grup numeros de minerale izomorfe şi derivă din punct
de vedere structural de la pirofilit sau talc. Ca la toţi filosilicaţii de tip TOcT,
cele două strate tetraedrice sunt cuplate între ele prin intermediul stratului
octaedric reprezentat fie prin Al3+, fie prin Mg2+. În straturile tetraedrice, se
constată substituţia Si4+ cu Al3+, simultan cu creşterea sarcinii negative.
Micele sunt deci filosilicaţi de tip TOcT cu substituţii în stratul T. Sarcinile
negative suplimentare rezultate sunt compensate de cationi metalici,
monovalenţi sau bivalenţi, cationi care se plasează între stratele tetraedrice
aparţinând la doua pachete TOcT. În această situaţie între pachetele TOcT se
stabilesc legături ionice, mai puternice, ceea ce duce la creşterea durităţii
micelor în comparaţie cu pirofilitul sau talcul.
Dacă grupul Si4 este înlocuit cu AlSi3, apare o valenţă negativă
suplimentară, care este compensată printr-un cation monovalent (Na, K, Li),
aşezat în spaţiul inelar hexagonal dublu dintre două strate T aparţinând la
două pachete TOcT succesive. Cationul monovalent are coordinarea 12, iar
legătura ionică stabilită conferă lamelelor de mică duritate scăzută (2-3), dar
mult mai mare decât a pirofilitului sau a talcului.

138
 În cazul în care are loc substituţia Si4 → Al2Si2, apar două sarcini
negative suplimentare, care pot fi compensate cu cationi metalici bivalenţi
(Ca, Fe), ce se plasează la fel ca cei monovalenţi între pachetele TOcT, dar
având valenţa 2 introduc forţe de atracţie mai mari între pachete, ceea ce
face ca duritatea acestor mice să fie dublă (5). Cationii metalici (în principal
K) se aliniază cu ionii de Si din pachetele învecinate (fig. 4.62).
Suprapunerea stratelor poate avea loc în mai multe feluri, rezultând mai
multe tipuri structurale de mice (polimorfi), cu aceiaşi alcătuire a pachetului
de bază.

Fig. 4.62. Structura micelor văzută de-a lungul axei Y (după Deer et al., 1962).

Compoziţia chimică a acestui grup de minerale este variabilă, formula

teoretică fiind: IM2-3T4O10A2, unde:
- I este de regulă un cation monovalent (K, Na, mai rar Cs, Rb sau
NH4) sau un cation bivalent (Ca, Ba);
- M poate fi Mg, Fe2+, Fe3+, Al, Ti, Li, mai rar Mn2+, Mn3+, Cr, V, Zn,
cationi cu coordinare octaedrică;
- T poate fi Si, Al, Fe3+ şi mai rar B3+, Be2+, cationi cu coordinare
tetraedrică;
- A poate fi F, OH, mai rar Cl, O (oxi-mice) sau S.
În funcţie de cationul interstratal I, micele se împart în „mice
adevărate” (la care minim 50% din numărul cationilor I sunt monovalenţi,
„mice casante” la care mai mult de 50% din cationii I sunt bivalenţi şi „mice
deficitare în poziţiile interfoliare” la care poziţiile M sunt ocupate în
proporţii de 0,6-0,85%.
În funcţie de valenţele cationilor de tip M, micele pot fi dioctaedrice,
dacă M este cation trivalent (Al, Fe, Cr, V, Mn), respectiv dacă nu avem mai
mult de 2,5 cationi trivalenţi pe formula standard, şi trioctaedrice dacă M
este un cation bivalent (Mg, Fe, Mn, Zn), respectiv dacă mai mult de 2,5
cationi M sunt bivalenţi.
Clasificarea adoptată de I.M.A. (Rieder et al., 1998) se bazează pe
compoziţia chimică a micelor şi derivă din determinarea structurii cristaline
139
a acestora. Astfel sunt prezentaţi termenii finali ai seriilor izomorfe care ar
corespunde formulelor stoichiometrice:
1.a. Mice adevărate – dioctaedrice
Muscovit KAl2[AlSi3O10](OH)2
Celadonit KFe3+(Mg,Fe2+)[Si4O10](OH)2
Roscoelit KV2[AlSi3O10](OH)2
Cromfilit KCr[AlSi3O10](OH)2
Paragonit NaAl2[AlSi3O10](OH)2
Nanpingit CsAl2[AlSi3O10](OH)2
Tobelit NH4Al2[AlSi3O10](OH)2
1.b. Mice adevărate trioctaedrice
Annit KFe 32  [AlSi3O10](OH)2
Flogopit KMg3[AlSi3O10](OH)2
Siderofilit KFe 22  Al[Al2Si2O10](OH)2
Eastonit KMg2Al[Al2Si2O10](OH)2
Hendricksit KZn3[AlSi3O10](OH)2
Masutomilit KLiAlMn2+[AlSi3O10]F2
Aspidolit NaMg3[AlSi3O10](OH)2
Preiswerkit NaMg2Al[Al2Si2O10](OH)2
Efesit NaLiAl2[Al2Si2O10](OH)2
2.a.Mice casante – dioctaedrice
Margarit CaAl2[Al2Si2O10](OH)2
Chernykhit BaV2[Al2Si2O10](OH)2
2.b. Mice casante – trioctaedrice
Clintonit CaMg2Al[Al3SiO10](OH)2
Bityit CaLiAl2[BeAlSi2O10](OH)2
Anaudit BaFe 32  [Fe3+Si3O10](OH)2
Kinoshitalit BaMg3[Al2Si2O10](OH)2
3.a. Mice cu deficit interstratal – dioctaedrice
Formula ideală: (K,Na)x+y(Mg,Fe2+)x(Al,Fe3+)2-x[Si4-
3+
y(Al,Fe )yO10](OH)2
unde 0,6 ≤ x + y < 0,5; Mg2+ > Fe2+ şi IVAl3+ > IVFe3+
Illit K0,65Al2[Al0,65Si3,35O10](OH)2 – nume de serie izomorfă
Glauconit K0,8Me 13,33 Me 02,67 [Al0,13Si3,87O10](OH)2 – serie izomorfă
Brammalit Na0,65Al2[Al0,65Si3,35O10](OH)2
3.b. Mice cu deficit interstratal – trioctaedrice
Wonesit Na0,5Mg2,5Al0,5[AlSi3O10](OH)2

Aceşti termeni finali au în poziţia A (formula standard) gruparea OH

sau F, care sunt, de regulă, întâlnite în micele din natură. În cazul când
domină un alt anion se adaugă prefixul „fluoro” (ex. fluoro-muscovit),
„hidroxi” sau „oxi” (ex. oxi-annit).
Varietăţile chimice sunt definite cu adjective ca: aluminoceladonit =
KAl(Mg,Fe2+)[Si4O10](OH)2 sau feroceladonit.
O serie de termeni intraţi în literatura geologică au fost definiţi ca serii
sau termeni ai unor serii izomorfe. Exemplu:
- biotit – mică trioctaedrică din seria annit-flogopit sau siderofilit;

140
 - lepidolit – mică trioctaedrică din seria trilitionit –
KLi1,5Al1,5[AlSi3O10](F)2 – polilitionit KLi2Al[Si4O10]F2;
- fengit – mică potasică dioctaedrică din seria muscovit-celadonit;
- zinwaldit – mică trioctaedrică din seria siderofilit-polilitionit.
Denumirea de „mice cu deficit interstratal” a fost preferat în locul
termenului general de „hidromice” cu exces de apă şi care nu pot fi
interpretate ca structuri interstratificate. De asemenea, a fost discreditat
termenul „hidrobiotit” care de fapt este un filosilicat interstratificat (1/1) de
biotit cu vermiculit.
Muscovit – KAl2[AlSi3O10](OH,F)2, monoclinic, grupul spaţial C2/c,
a0 = 5,19Å; b0= 9,04Å; c0= 20,08Å; Z = 2; β =95º30’.
Formula chimică a muscovitului este o formulă pur teoretică deoarece,
datorită substituţiilor izomorfe se ajunge la formule chimice mult mai
complexe. Potasiul este frecvent substituit cu Na, Rb, Cs, Ca şi chiar Ba, Al
din poziţiile octaedrice este înlocuit cu Mg, Fe2+, Fe3+, Mn, Cr, Ti, V, iar
grupările OH sunt înlocuite cu F. De asemenea, în cadrul substituţiilor din
stratul tetraedric, se cunosc variaţii ale raportului Al/Si de la valoarea 1/3 la
1/7. La aceste varietăţi, unele proprietăţi fizice variază în funcţie de
compoziţia chimică.
Prin încălzire (analize termice), muscovitul pierde grupările OH pe
intervalul 750-950ºC, reacţie cu efect endotermic, însoţită de pierderi de
masă. Maximul efectului endotermic (pe curbele termice) se situează în
jurul temperaturii de 850ºC. La peste 1000ºC are loc distrugerea structurii
de filosilicat, formându-se ortoză şi corindon.
Habitusul cristalelor este de obicei lamelar sau foios, cu secţiune
pseudo-hexagonală sau rombică, rareori apar şi cristale cu habitus columnar
sau piramidat. O caracteristică a muscovitului este aceea că la lovire cu un
vârf ascuţit se formează o figură caracteristică (figura de percusiune),
constituită din mai multe linii care se intersectează, linia principală fiind
paralelă cu (010). Această linie permite identificarea feţei (010), şi deci
permite orientarea optică a cristalelor de mică.
Muscovitului este incolor în foiţe subţiri, în foiţe groase este alb-
argintiu, cu luciu sidefos. Frecvent este gălbui, cenuşiu, verzui şi, mai rar,
roşiatic. Fucsitul este verde, iar roscoelitul este cafeniu-cenuşiu.
Muscovitul este un mineral frecvent întâlnit în componenţa rocilor
magmatice, îndeosebi acide alături de biotit, apărând frecvent în granite (cu
biotit, cu muscovit, cu muscovit şi biotit). În filoanele pegmatitice se
întâlnesc cristale mari, uneori cu suprafeţe de ordinul metrilor pătraţi. În
granitele transformate pneumatolitic (greisene), muscovitul se formează prin
transformarea feldspaţilor potasici.
Muscovitul rezultă şi în urma transformării illitului în condiţiile
metamorfismului regional.
Din punct de vedere chimic, muscovitul este un mineral destul de
stabil, fiind întâlnit în aluviuni (nisipuri) sub formă de paiete fine. Prin
metamorfism termic, muscovitul disociază cu formare de feldspat potasic şi
sillimanit.
KAl2[AlSi3O10](OH)2 + SiO2 → Al2[SiO4]O + K[AlSi3O8] + H2O
muscovit sillimanit feldspat potasic

141
 Prin alterare chimică, muscovitul trece în hidromică, iar la o alterare
mai avansată şi îndepărtarea alcaliilor, rezultă caolinitul.
Biotit – K2(Mg,Fe2+)4-6(Fe3+Al,Ti)0,2[Al2-3Si6-5O20](OH,F)4-2, grupul
spaţial Cm (2/m), monoclinic, a0=5,3Å, b0=9,2Å, c0=10,2Å, β=100º, Z=1.
Biotitul mai prezintă două modificaţii polimorfe (structurale),
modificaţii datorate distorsiunii stratului tetraedric şi care introduc parametri
c0 diferiţi şi unghiuri β diferite. Astfel există un polimorf cu c0 = 20,2Å, β =
95º, şi un al doilea cu c0 = 30,0Å, grup spaţial C2/c, respectiv C3112 sau
C3212. Din formula teoretică se deduce variabilitatea chimismului acestui
mineral, biotitul rezultând din însumarea chimismului termenilor: flogopit,
annit, eastonit şi siderofilit.
În biotit, K poate fi substituit frecvent prin Na, Ca, Ba, Rb sau Cs, în
stratul octaedric Mg poate fi substituit cu Fe2+, Fe3+ şi Al, iar în stratele
tetraedrice înlocuirea Si cu Al se poate face până la raportul Si/Al = 6/2.
Înlocuirea OH cu F este dependentă de chimism şi în special de prezenţa
ionilor de Mn şi Ti, ajungând până la 4,3%. Este posibilă şi substituţia OH
cu Cl, apariţia Cl producând modificări în proprietăţile optice ale biotitului.
Ca şi la muscovit şi flogopit, indicele de refracţie variază în funcţie de
conţinutul în FeO, MgO şi TiO2.
Biotitul se alterează relativ uşor în prezenţa apei şi a oxigenului,
punând în libertate elementele alcaline şi Fe2+ care se oxidează trecând în
Fe3+. La început are loc o hidratare (transformare în hidrobiotit), mineralul
pierzându-şi luciul şi elasticitatea şi devenind afânat. În ultimă fază a
procesului de alterare, se formează clorit, muscovit, sericit, caolinit, illit, dar
şi epidot, zoizit, calcit, leucoxen sau rutil. Analizele termice arată că
grupările OH sunt eliminate la peste 900ºC, în unele cazuri chiar 1.050ºC
când are loc şi distrugerea structurii de filosilicat, cu formarea de
nezosilicat.
Biotitul este un mineral poligenetic, fiind întâlnit în diverse tipuri de
roci magmatice ca mineral principal. În filoane pegmatitice, asocial cu
muscovitul, formează plăci mari de ordinul metrilor pătraţi, uneori cu
concreşteri paralele sau zonare. Se întâlneşte în rocile de metamorfism de
contact (corneene), ca şi în filoanele hidrotermale de temperatură înaltă şi în
rocile metamorfice (micaşisturi şi gnaise).
Habitusul cristalelor de biotit este frecvent lamelar sau tabular pseudo-
hexagonal, deseori columnar sau piramidal, cristalele mari prezentând
frecvent structuri zonare. Culoarea biotitului este neagră, brună uneori cu
nuanţă portocalie, roşiatică sau verzuie. Luciul este sticlos, sidefos pe feţele
de clivaj. Nu este transparent.

3.4.8.6.3. Filosilicaţi de tip TOcT/Oc (14Å)

Grupa cloritelor. Cloritele reprezintă un grup de minerale cu o mare
varietate de compoziţie chimică, asemănătoare în multe privinţe micelor.
Ele cristalizează în sistemul monoclinic, prezintă clivaj perfect după (001)
ca şi micele, duritate mică (2-2,5) şi greutate specifică redusă. Denumirea
vine de la cuvântul grecesc chloros = verde, culoarea caracteristică a acestor
minerale. Sunt minerale cu structuri mixte regulate, reprezentate printr-o

142
alternanţă a pachetelor de tip mică cu strate hidroxilice de tip brucit sau
hidrargilit. Sunt realizate astfel pachete de tip TOcT-Oc … TOcT-Oc … sau
2/1/1 (fig. 4.63).
Grim (1968) considera că pachetele de tip mică sunt edificii
trioctaedrice, cu compoziţie generală: (Mg,Fe)6[(Si,Al)8O20](OH)4, având
stratele tetraedrice deformate prin rotirea în sens opus a tetraedrilor alăturaţi,
unghiul de rotire putând să ajungă până la 30°. Substituţiile Si4+ → Al3+ din
stratele tetraedrice ale pachetului de tip mică (TOcT) pot merge de la Si3Al
până la Si2Al2, determinând substituţii corespunzătoare în stratul octaedric
din cadrul pachetului de tip mică. Ca urmare, compoziţia acestui strat
variază şi ea de la Mg5Al până la Mg4Al2. Cationii de Mg2+ pot fi şi ei
înlocuiţi de Fe2+ şi/sau Mn2+, iar Al3+ este substituit de Fe3+ şi/sau Cr3+.
Datorită acestor substituţii, legăturile dintre stratele tetraedrice şi stratul
octaedric central, din cadrul pachetului de tip mică, au un caracter parţial
electrostatic, definitivarea pachetului TOcT realizându-se prin legăturile
dintre ionii de oxigen şi grupările OH (punţi de hidrogen).

Fig. 4.63. Structura cloritelor: a – prezentare schematică;

b – proiecţie pe planul (010) (după McMurchy, 1934, din Deer et al., 1962).

Stratul hidroxilic dintre pachetele de tip mică are formula structurală

de tipul (Mg,Al)4-6(OH)12 având distribuţie alternativ regulată cu pachetele
de tip mică. În acest strat există exces de sarcină electrică pozitivă datorată
substituţiei Mg2+ cu Al3+, care are rolul de a contrabalansa excesul de
sarcină negativă ce apare în pachetul de tip mică datorită substituţiei Si4+ →
Al3+ din stratele tetraedrice. Pachetul TOcT/Oc are parametrii a0 = 5,30Å, b0
= 9,2Å şi, din suprapunerea pachetului de tip mică cu stratul hidroxilic, c0 =
14,3Å, iar β = 97º.
După modul cum sunt dispuse pachetele, s-au pus în evidenţă diferite
modificaţii polimorfe ale cloritelor (monoclinice şi pseudo-hexagonale), ai
căror parametri sunt prezentaţi în tabelul 10.
Brindley (1951) stabileşte patru tipuri de unităţi celulare (tabelul 10)
arătând că, deşi tipurile A, C şi D au simetrie triclinică, unităţile lor celulare
sunt monoclinice.

143
 Tabelul 10. Unităţile celulare ale cloritelor (după Brindley, 1951).
Tipul de unitate A B C D
celulară
Număr de pachete 1 1 2 3
Simetria C1 C2/m C1 C1
triclinică monoclinică triclinică triclinică
Caracteristicile a0 5,3 5,3 5,3 5,3
celulei b0 9,2 9,2 9,2 9,2
elementare (Å) c0 14,3 14,3 28,6 42,6
β 97º6’ 97º6’ 97º6’ 86º

Bailey (1980) împarte cloritele în trei subgrupe, şi anume:

- clorite dioctaedrice, care au structura dioctaedrică atât în pachetul de
tip mică, cât şi în stratul hidroxilic dintre pachetele de tip mică (donbasit);
- clorite trioctaedrice, care au configuraţie trioctaedrică în ambele
straturi octaedrice;
- clorite di-trioctaedrice, care au structură dioctaedrică în pachetul de
tip mică şi trioctaedrică în stratul hidroxilic (sudoit, cookeit).
În stratele octaedrice, Al sau Mg pot fi substituiţi, cu Mn3+, Cr3+, Ti,
Ni. Urmărindu-se substituţiile din stratele octaedrice, rezultă că formula
seriei cloritelor poate fi dedusă din formula serpentinei Mg2[Si8O20](OH)16,
ai amesitului (Mg8Al4)[(Al4Si4)O20](OH)16. Termenul magnezian al acestei
serii, cu structură de tip clorit, nu se cunoaşte, un astfel de termen ar fi de
fapt antigoritul, care însă are structură diferită.
Clasificarea cloritelor se face în funcţie de raportul Fe2+ + Fe3+ / Mg +
Fe + Fe3+, în funcţie de raportul Al/Si şi de asemenea, în funcţie de
2+

conţinutul în Fe2+ şi Fe3+. Din acest ultim punct de vedere, cloritele se

împart în oxidate şi neoxidate.
1. Clorite neoxidate – în funcţie de raportul Fe/Mg pot fi:
a. Clorite magneziene, numite şi ortoclorite, care conţin până la doi
ioni de Fe2+ în celula elementară. Cele mai importante sunt:
- pennin cu raportul Si/Al de 6,2-7 / 1-1,8;
- clinoclor cu raportul Si/Al de 5,6-6,2 / 1,8-2,2;
- sheridanit cu raportul Si/Al de 5-5,6 / 2,2-3;
- corundofilit cu raportul Si/Al de 4-5 / 3-4.
Ortocloritele au formula teoretică – Mg3(OH)2[Si4O10]Mg3(OH)6 →
(Mg,Fe2+)2(OH)2(Fe3+,Al)[AlSi3O10]O(Mg,Fe2+)3(OH)6.
b. Clorite feriferice, numite şi leptoclorite, în care locul ionilor de
magneziu este luat de ionii de fier bivalent şi trivalent. Mai importante sunt:
ripidolit, picnoclorit, diabantit, dafnit.
Leptocloritele au formula teoretică generală:
Fe 3 (OH)2(Si4O10]Fe 32 (OH)6 →
2

(Fe2+Mg)2(OH)2(Fe3+Al)[AlSi3O10](Fe2+,Mg)3(OH)6 →
Fe 24  Al2[Si2Al2O10)(OH)8
2. Clorite oxidate – la care conţinutul în Fe3+ este excedentar. Cele
mai importante sunt:
- thuringit – Fe 32,5 (Al,Fe3+)1,5[Al1,5Si2,5O10](OH)6∙nH2O;

144
 - chamosit – Fe 24  Al[AlSi3O10](OH)6∙nH2O;
- delessit – (Mg,Fe2+)4Al[AlSi3O10](OH)6∙nH2O.
La amesit – Fe5Al[(Al,Si)4O10](OH)8 – magneziul din delessit este
înlocuit cu aluminiu şi fier în coordinare octaedrică, aluminiul substituind şi
siliciul în coordinare tetraedrică. Între antigorit – Mg6[Si4O10](OH)8 – şi
amesit se cunosc mai mulţi termeni intermediari, mai importanţi fiind:
- feroantigorit sau greenalit – (Fe2+,Fe3+)4-6[Si4O10](OH)8;
- cronstedit – (Fe 22  ,Fe3+)2[Fe3+Si3O10](OH)8 – care derivă de la
amesit, locul aluminiului fiind luat de Fe3+.
Ca şi ceilalţi filosilicaţi, cloritele prezintă clivaj perfect după (001),
foiţele sunt uşor flexibile, dar nu sunt elastice ca la mice, lucru datorat
prezenţei pachetului hidroxilic în reţea.
Mineralele din grupa cloritelor sunt foarte răspândite în natură,
ortocloritele formându-se îndeosebi în condiţiile de metamorfism regional
epizonal, rezultând în urma metamorfozării rocilor cu conţinut de silicaţi de
fier şi de magneziu. Se mai formează şi în fază epitermală sau mezotermală,
în urma acţiunii soluţiilor asupra silicaţilor fero-magnezieni.
Leptocloritele sunt răspândite în zăcămintele sedimentare de minereuri
de fier, formate în condiţii reducătoare, prin diageneza unor sedimente
marine bogate în fier.
Cloritele oxidate sunt prezente în unele zăcăminte sedimentare, slab
metamorfozate, de minereuri de fier, formate în zonele litorale ale mărilor.
În rocile argiloase se întâlnesc de regulă minerale din grupa cloritelor,
acestea însă se remarcă printr-o suprapunere mai puţin ordonată a pachetelor
TOcT şi a stratului octaedric, ca şi prin existenţa unei cantităţi variabile de
apă de hidratare. Aceste minerale, care au parametrul c0 tot 14Å, dar care, în
urma tratamentului cu etilenglicol, expandează cu uşurinţă la 16-18Å, au
fost numite clorite gonflante sau chiar clorite neadevărate (pseudo-clorite),
spre deosebire de cloritele propriu-zise numite şi clorite adevărate (Caillère
şi Hénin, 1963). Grim (1968) apreciază că acestea sunt clorite cu structuri
imperfecte, în care stratul hidroxilic, dezvoltat discontinuu, apare sub formă
de insule localizate între pachetele de mică.
Curbele obţinute din analizele termice ale cloritelor prezintă un prim
efect endotermic foarte pronunţat, în jurul temperaturii de 600°C, însoţit de
pierdere de masă, urmat de un alt efect endotermic, tot foarte pronunţat, în
jurul temperaturii de 800°C, de asemenea însoţit de pierdere de masă.
Ambele efecte termice sunt cauzate de dehidroxilarea mineralului datorită
încălzirii. Primul efect corespunde dehidroxilării stratului de tip brucitic, iar
al doilea corespunde dehidroxilării stratului octaedric din pachetul de tip
mică. La temperatură de aproximativ 900°C, apare un al treilea efect, de
data aceasta exotermic, de mărime variabilă, în funcţie de chimismul
cloritului, efect datorat reorganizării structurale a mineralului, când, de la
structura de filosilicat, se trece la nezosilicaţi sau chiar la spineli.
Cloritele feriferice se comportă diferit la încălzire faţă de cele
magneziene, lucru datorat oxidării Fe2+ şi trecerii lui la Fe3+, reacţie însoţită
şi de o creştere de masă.
Proprietăţile fizice ale cloritelor sunt dependente de chimism, astfel,
densitatea variază de la 2,60-2,85 g/cm3 la grupul penninului, la 2,65-2,90
145
g/cm3 la clinoclor, atingând 2,78-2,96 g/cm3 la ripidolit. De asemenea,
duritatea variază între 2 şi 2,5.
În ceea ce priveşte habitusul, ortocloritele se prezintă sub formă de
lamele mari, vizibile cu ochiul liber, iar leptocloritele sub formă de lamele
mici, hexagonale, vizibile la microscopul electronic.
Cloritele oxidate apar sub formă de concreţiuni oolitice, cu structura
concentrică zonară sau sub formă de mase compacte criptocristaline sau
pământoase. Culoarea este caracteristic verde, varietăţile bogate în mangan
pot fi de culoare roz, cele bogate în crom sunt violete, rar apărând şi
varietăţi de culoare alb-argintie.
Minerale cu structuri interstratificate. Studierea cu raze X a
filosilicaţilor, cu precădere a celor ce intră în componenţa argilelor, a arătat
existenţa unor minerale rezultate din concreşterea a doi filosilicaţi ce se
succed într-o ordine mai mult sau mai puţin regulată. La aceste minerale, la
care numai rareori se constată participarea a trei tipuri de pachete
elementare, se remarcă aceleaşi tipuri de structuri cristaline ale pachetelor,
unele diferenţe apărând doar în ceea ce priveşte natura şi cantitatea
materialului interstratal. Modalităţile posibile de interstratificare a
pachetelor elementare sunt deosebit de numeroase, astfel încât, practic toate
mineralele argiloase pot participa, sub forma unor sisteme binare, la
formarea unor structuri interstratificate.
Pe lângă natura şi numărul pachetelor elementare de minerale
argiloase suprapuse de-a lungul axei Z, care reprezintă factorii principali
care condiţionează tipul de structură interstratificată, există şi alţi factori
care determină individualitatea acestora şi anume: gradul de ordonare a
suprapunerii, proporţia de participare a diferitelor pachete, gradul de
cristalizare şi distribuţia componentelor de diferite dimensiuni. Aceşti
filosilicaţi sunt asociaţi după planul (001), parametrii a0 = 5,3Å şi b0 = 9,2Å
rămânând neschimbaţi, parametrul c0 variind în funcţie de gradul de
interstratificare şi tipul pachetelor, gradul de ordonare a suprapunerii, etc.
Pachetele structurale (de tip TOcT sau TOc), care participă la
realizarea structurilor interstratificate pot fi dioctaedrice sau trioctaedrice,
interstratificarea realizându-se între pachete de acelaşi tip (homotropice) sau
pachetele diferite (heterotropice). Spaţiile interstratale pot fi ocupate de
cationi nehidrataţi (ca la mice) sau de cationi hidrataţi (ca la smectite).
Structurile minerale interstratificate regulat sunt formate prin
suprapunerea a două tipuri de pachete, fiecare având structura specifică a
filosilicatului pe care-l definesc, putând fi dioctaedrici sau trioctaedrici.
Suprapunerea este perfect ordonată, prezentând o perioadă invariabilă de
repetare a pachetelor identice în lungul axei c. Ca urmare, distanţa bazală
d(001) a unei structuri interstratificate regulat, în care se recunosc pachetele
elementare A şi B este egală cu suma distanţelor bazale ale celor doi
componenţi: d(001)AB = d(001)A + d(001)B.
În general se recunosc următoarele tipuri de structuri minerale
interstratificate regulat: illit-clorit, illit-clorit gonflabil, illit-montmorillonit,
illit-beidellit, illit-vermiculit, mică-clorit, mică-beidellit, mică-
montmorillonit, montmorillonit-vermiculit, flogopit-vermiculit, biotit-clorit,
biotit-vermiculit, clorit-clorit gonflabil, clorit-montmorillonit, clorit-

146
vermiculit, clorit gonflabil-montmorillonit, talc-saponit, beidellit-vermiculit,
clorit-saponit, clorit gonflabil-saponit.
În literatura de specialitate, structurile interstratificate regulat, cu
frecvenţa cea mai mare în natură, s-au impus sub denumiri proprii:
- allevardit – identificat ca o structură cu pachete duble de mică
dioctaedrică, separate de moleculele de apă;
- rectorit – reprezintă o suprapunere regulată, de tip 1/1, de pachete de
vermiculit cu pachete de pirofilit;
- corrensit – interstratificare regulată, de tip 1/1, de pachete de tip
clorit cu pachete de clorit gonflant sau montmorilonit;
- tosudit – interstratificare regulată, de tip 1/1, de clorit dioctaedric şi
smectit;
- aliettit – interstratificare regulată de talc şi saponit;
- tarasovit – interstratificare de tip 3/1 de mică dioctaedrică şi smectit;
- murgocit – interstratificare regulată de clorit gonflabil şi saponit.
Structurile mineralelor interstratificate neregulat reprezintă
suprapuneri ale unor pachete elementare de-a lungul axei c, lipsite de
periodicitate, în cadrul acestora întâlnindu-se două sau mai multe tipuri de
pachete, limitele de variaţie procentuală fiind foarte largi.
Proprietăţile fizice şi mecanice ale structurilor minerale
interstratificate nu sunt bine cunoscute. Se poate aprecia însă că ele depind
de tipul de interstratificare (regulată sau neregulată), raportul dintre
pachetele elementare care iau parte la construcţia structurii, natura lor şi deci
proprietăţile acestor pachete.
Mineralele cu structuri interstratificate sunt frecvent întâlnite în argile,
soluri, în zonele de alterare exogenă şi în produsele de alterare hidrotermală.
Prezenţa lor implică, prin structură, conţinut ionic şi apă, importante variaţii
ale parametrilor fizici şi mecanici ai rocilor care le conţin.

3.4.8.7. SUBCLASA TECTOSILICAŢI

Tectosilicaţii sunt silicaţi la care tetraedrii [SiO4] sau [(Al,Si)O4] sunt

cuplaţi prin toate cele patru colţuri formând reţele spaţiale infinite. Sunt
minerale cu frecvenţă şi importanţă mare în scoarţa terestră.
Dacă în centrul grupării tetraedrice se află numai siliciul, edificiul este
electric neutru, fiecărui ion de siliciu revenindu-i 4/2 ioni de oxigen,
raportul Si/O = 1/2, raport întâlnit la mineralele din grupa silicei.
Dacă însă Si este substituit de Al în cadrul grupărilor tetraedrice,
substituţie posibilă datorită razelor ionice apropiate şi a fenomenelor de
polarizare a reţelei, substituţiile se fac în aşa fel încât să se păstreze constant
raportul (Si,Al)/O = 1/4. Rezultă compuşi de tipul alumosilicaţilor, la care
se stabilesc proporţii stoechiometrice Si/Al egale cu 3/1, 2/1, 2/2 sau 1/1,
apărând anioni complecşi de tipul [AlSi3O8]-, [AlSiO4]-; [AlSi2O6]- sau
[Al2Si2O8]2-. Grupările tetraedrice [SiO4] sau [(Al,Si)O4] cuplându-se numai
prin vârfuri (fig. 4.66), între acestea rămân spaţii libere care fac ca aceste
minerale să aibă densităţi mici. În cazul aluminosilicaţilor, valenţele libere
ale anionilor complecşi sunt satisfăcute de cationi metalici monovalenţi (Na,

147
K şi, mai rar, Rb sau Cs), sau bivalenţi (Ca, Ba), aceştia plasându-se în
spaţiile libere inter-tetraedrice. Aceşti cationi au raze mari şi numere de
coordinare mari, de regulă 8 sau 12. Cationii cu dimensiuni mici sau medii
şi cu coordinări mici (octaedrică sau tetraedrică), lipsesc aproape complet
din aceste structuri (Fe2+, Mn2+, Mg2+, Fe3+).
Prezintă interes o
grupă de minerale din
această subclasă care au
structuri de întrepătrundere
la care, pe lângă structura
spaţială tetraedrică, apare o
reţea de anioni
suplimentari de F , Cl-,
-

[OH]-, [SO4]2-, [CO3]2-,

etc., care pot fi direct legaţi
de Si4+ sau Al3+ din
grupările tetraedrice sau
sunt legaţi de cationii din
spaţiile intertetraedrice.
O altă grupă de
minerale cu caracteristici
deosebite o reprezintă
zeoliţii, în compoziţia Fig. 4.66. Reţea tetraedrică spaţială a tectosilicaţilor
(după Kissling, 1979).
cărora intră şi molecule de
apă slab legate prin
intermediul punţilor de hidrogen. La aceste minerale, spaţiile intertetraedrice
formează canale în care se plasează molecule de apă, dar şi alte tipuri de
molecule, care sunt relativ libere şi se pot deplasa prin aceste canale.
Compoziţia chimică şi structura tectosilicaţilor fac ca aceste minerale
să fie în majoritate leucocrate (culori deschise), neavând în compoziţie
cationi cromofori. Indicii de refracţie şi greutăţile specifice sunt în general
mici, în concordanţă cu volumul mare al spaţiilor dintre reţelele cristaline.
Ţinând cont de raportul Si/Al ca şi de structura lor, tectosilicaţii
cuprind următoarele grupe: grupa silicei, grupa feldspaţilor, grupa
feldspatoizilor, grupa scapoliţilor şi grupa zeoliţilor.

I. Grupa silicei – minerale cu formula SiO2

În natură, bioxidul de siliciu apare sub forma mai multor minerale:
cuarţ, tridimit, cristobalit, opal, calcedonie, coesit, stishovit şi leuchatelierit,
silicea fiind remarcabilă prin numărul mare de modificaţii polimorfe şi prin
răspândirea mare pe care o are una din modificaţiile sale cuarţul.
Sunt cunoscute în lumea minerală următoarele modificaţii:
- β-cuarţ – stabil între 870ºC şi 573ºC şi metastabil la temperatură
ridicată, mai mare de 870ºC;
- α-cuarţ – stabil sub 573°C;
- β-tridimit – stabil între 117°C şi 163°C şi 870°C şi 1470ºC şi
metastabil la temperatură mai mare de 1470ºC, până la punctul de topire
(1670ºC). Este metastabil şi între 163ºC şi 870ºC;

148
 - α-tridimit – apare sub 117°C dar este metastabil;
- β-cristobalit – stabil între 1470ºC şi 1713ºC (punctul de topire al
SiO2). Poate exista şi pe intervalul 200-275ºC.
- α-cristobalit – stabil în intervalul 200-275ºC, metastabil sub acest
interval;
- coesit – mineral format la temperaturi de 500-800°C şi la presiuni de
35.000 atm, în condiţii de impact meteoritic;
- stishovit – modificaţie foarte compactă, cu structură de tip rutil,
formată la presiuni de 160.000atm şi temperatură nu mai mare de 1.200ºC,
de asemenea în condiţiile impactului meteoritic;
- calcedonie – cuarţ criptocristalin cu structură fibroasă, care se
deosebeşte de aceasta prin proprietăţile optice microscopice;
- opal – silice amorfă hidratată;
- lechatelierit – silice amorfă, topită în mod natural.
Modificaţiile polimorfe ale cuarţului, tridimitului şi cristobalitului se
pot transforma una în alta la temperatura de tranziţie, datorită faptului că au
structuri asemănătoare, aşa cum se vede în schema de mai jos.

Transformarea cristobalitului în tridimit şi a acestora în cuarţ implică

ruperea legăturilor interatomice existente şi realizarea de noi legături
(transformări reconstructive), proces care are loc cu mare greutate. Din acest
motiv, cristobalitul şi tridimitul, cu toate că sunt metastabile la temperatură
ordinară, se păstrează ca atare un timp îndelungat, iar cuarţul şi tridimitul
rezistă vreme îndelungată la temperaturi peste punctul de transformare.
Unitatea structurală de bază este în toate cazurile gruparea tetraedrică
[SiO4], care se cuplează prin vârfuri cu patru grupări vecine rezultând un

149
edificiu tridimensional. Modul de cuplare al tetraedrilor este identic la toate
modificaţiile, dar orientarea şi simetria geometrică a dispoziţiei lor sunt
diferite. Aşezarea ionilor de oxigen în ansamblul ei nu este compactă, în
reţeaua tetraedrică existând „goluri” (între tetraedri). Aceste goluri au
dimensiuni mici în modificaţiile de temperatură joasă, iar, în cele de
temperaturi ridicate, au dimensiuni mai mari, ceea ce face ca modificaţiile
de temperatură scăzută să aibă greutăţi specifice şi indici de refracţie mai
mari decât modificaţiile de temperatură ridicată. De altfel, diferitele forme
ale dioxidului de siliciu sunt caracterizate prin valori diferite ale greutăţii
specifice şi ale indicelui de refracţie (tabelul 11).
Cuarţ – SiO2
- α-cuarţ – trigonal, grup spaţial P3121 sau P3221, a0 = 4,913Å, c0 =
5,405Å, Z=3.
- β-cuarţ – hexagonal, grup spaţial P6222 sau P6422, a0 = 5,01Å, c0 =
5,47Å, Z=3.
Transformarea α-cuarţ → β-cuarţ este o transformare enantiotropă şi
exotermă şi se produce la temperatura de 573ºC. Efectul presiunii asupra
temperaturii de inversiune este important (creşte cu aprox. 1º la 40 bar)
astfel încât la 100 bar temperatura de inversiune este 599ºC, la 300 bar este
de 644ºC, iar la 10.000 bar ajunge la 815ºC. Din acest motiv transformarea
α-cuarţ → β-cuarţ este utilizată în petrologie ca un adevărat termometru
geologic.

Tabelul 11. Modificaţiile polimorfe ale silicei şi unele proprietăţi fizice ale acestora.
Greutatea
Numele Sistemul de Indicele de
Clasa de simetrie specifică,
mineralului cristalizare refracţie, n
g/cm3
Coesit Monoclinic Prismatică 3,00 1,59
α-cristobalit Tetragonal Trapezoedrică 2,32 1,48
β-cristobalit Cubic Hexakisoctaedrică 2,20 1,48
Keatit Tetragonal Trapezoedrică 2,50 1,52
α-cuarţ Trigonal Trapezoedrică 2,65 1,55
β-cuarţ Hexagonal Trapezoedrică 2,53 1,54
Ditetragonal-
Stishovit Tetragonal 4,28 1,81
bipiramidală
α-tridimit Ortorombic Prismatică 2,26 1,47
Dihexagonală-
β-tridimit Hexagonal 2,22 1,47
bipiramidală
Opalul, SiO2·n(H2O) şi o silice sticloasă foarte rară numită lechatelierit, SiO2, sunt amorfe,
şi deşi sunt lipsite de simetrie şi prezintă proprietăţi uşor diferite, ele sunt totuşi considerate
ca făcând parte din grupul cuarţului.

La α-cuarţ tetraedrii [SiO4] sunt astfel aşezaţi încât legăturile Si–O–Si

formează unghiuri de 150º, de unde rezultă dispoziţia helicoidală a
tetraedrilor, cuarţul α fiind enantiomorf, cu cristale levogire, la care
tetraedrii [SiO4] sunt dispuşi după axe helicoidale 31 (rotire spre stânga), şi
cristale dextrogire, la care tetraedrii [SiO4] sunt dispuşi după axe helicoidale
32 (rotire spre dreapta).
Feţele de cristal de cuarţ, specifice simetriei enantiomorfe, sunt feţe de
trapezoedru (51 6 1), ele pot fi drepte sau stângi, după poziţia lor la dreapta

150
sau la stânga faţă de faţa de prismă de specia I. În figura 4.67 se observă
rotirea tetraedrilor [SiO4] faţă de axa de gradul 3 în reţeaua cristalului
dextrogir. Tetraedrii [SiO4] sunt rotiţi cu 7° în jurul axelor helicoidale, prin
aceasta oxigenii nemaigăsindu-se ca perechi în planele bazale. Structura nu
mai are decât trei axe binare orizontale, care sunt axe polare.

Fig. 4.67. Structura α-cuarţului dextrogir proiectată pe (0001)

(după Deer et al., 1963).

La β-cuarţ legăturile Si–O–Si sunt în prelungire (unghi de 180°),

rezultând simetria hexagonală. Structura β-cuarţului este proiectată pe
planul bazal (0001), figurându-se ionii de oxigen din fiecare grupare
tetraedrică, situaţi deasupra şi dedesubtul ionilor de siliciu. În jurul axei
senare, ionii de siliciu se găsesc asociaţi câte doi la cotele 0,33 şi 0,66,
dispoziţie care dă caracterul helicoidal al axei senare. O rotaţie cu 60º spre
dreapta, urmată de translaţie cu 0,33 din parametrul c0 aduce ionul de oxigen
de la cota 1,00 la cota 0,66 (axă helicoidală senară dreapta – 62). O astfel de
axă este prezentată în figura 4.69.
Din punct de vedere chimic, cuarţul este un mineral relativ pur (99,5-
99,7%); au fost determinate valori mici pentru diverşii oxizi care pot să
apară sub formă de impurităţi, în general valori sub 0,1%.
Habitusul cristalelor de β-cuarţ este de bipiramidă hexagonală, cu feţe
de piramidă scurte sau chiar inexistente.
Cuarţul de temperatură joasă (α-cuarţ, trigonal) apare sub formă de
cristale bine dezvoltate, la care sunt vizibile feţele de prismă ( 1010 ), feţele
de romboedru (10 1 1) şi (01 1 1), de bipiramidă trigonală ( 1121 ) şi de
trapezoedru ( 5161 ).
Habitusul cristalelor este reprezentat de fapt de feţele a două prisme
trigonale intersectate, care dau aspectul unei singure prisme hexagonale şi
doi romboedri care prin combinare dau aspectul unei bipiramide
hexagonale. Habitusul cristalelor este dependent de condiţiile de formare şi

151
în special de temperatură. Feţele din zona verticală se alungesc pe măsură ce
temperatura de formare este mai scăzută. Astfel, la cristalele de origine
magmatică feţele de prismă lipsesc (β-cuarţ), habitusul fiind bipiramidal, pe
când la cele de origine hidrotermală, de temperatură mai joasă, cristalele au
un habitus columnar alungit (fig. 4.71). Feţele de prismă prezintă frecvent
striaţii orizontale şi sunt lipsite de luciu (mate), în comparaţie cu feţele de
romboedru care prezintă luciu sticlos caracteristic.

Fig. 4.71. Schimbarea de habitus a cristalelor de cuarţ

în funcţie de temperatura de formare (din Kissling, 1979).

În funcţie de poziţia feţelor de trapezoedru trigonal şi de bipiramidă

trigonală se deosebesc cristale dextrogire (D) şi levogire (L). Prin asocierea
a două cristale de tip dextrogir sau levogir, asociere care se poate face în
mai multe moduri (L + L, D + D, L + D, sau D + L + L + D), rezultă
următoarele tipuri de macle:
- macla Dauphiné (numită şi „macla fizicienilor”), rezultă din
asocierea a doi indivizi cristalini-levogiri (L + L) sau dextrogiri (D + D).
Această maclă prezintă faţă de trapezoedru (51 6 1) repetată de şase ori în
acelaşi sens, ceea ce dovedeşte că cei doi indivizi sunt rotiţi cu 60º sau 180º
în jurul axei de simetrie A3;
- macla braziliană (sau „macla opticienilor”), apare tot ca un cristal
unitar şi se caracterizează prin poziţia feţelor de trapezoedru (51 6 1) care
sunt aşezate câte două la o faţă de prismă, fiind constituită prin asocierea
unui cristal stâng cu unul drept (L + D). Această maclă apare mai ales la
ametistele braziliene;
- macla japoneză (sau macla „La Gardette”) – formată prin
concreşterea la aproape 90° (84°33' între axele A3) a doi indivizi deja
maclaţi după legea Dauphiné sau braziliană.
Cristalele nemaclate, datorită existenţei axelor helicoidale 31 şi 32 şi a
axelor polare A2 în reţea, prezintă proprietăţi de piezoelectricitate sau
activitate optică, proprietăţi care se pierd prin maclare. Pentru aceasta, în
scopuri tehnice se utilizează numai monocristale nemaclate. Cuarţul de
temperatură joasă se prezintă într-un număr mare de varietăţi de formă şi
culoare. Cuarţul poate fi incolor, alb-lăptos sau cenuşiu, semitransparent sau
colorat în diverse culori sau nuanţe, rezultând o serie de varietăţi, dintre care
unele au valoare de piatră semipreţioasă.
Cristalele perfect incolore de cuarţ sunt numite cristale de stâncă şi
pot conţine deseori incluziuni solide de turmalină, pirită, rutil sau epidot,
care produc efecte estetice remarcabile, fapt pentru care sunt folosite în
bijuterie. Cuarţul prezintă uneori nuanţe cenuşii sau brune, varietatea fiind
denumită cuarţ fumuriu sau, impropriu, rauchtopaz. Varietatea cea mai

152
întunecată la culoare (neagră) se numeşte morion (de la grecescul moreios =
întunecat). Cuarţul colorat în galben se numeşte citrin (de la grecescul kitron
= lămâie), cele mai frumoase exemplare sunt cele de culoare aurie, fiind
denumite şi topaze sau pietre de Madeira. Cel mai preţios cuarţ nobil este
colorat în violet şi se numeşte ametist. În afara acestor varietăţi colorate
idiocromatic sunt cunoscute şi varietăţi de cuarţ colorate alocromatic de
incluziuni minerale străine.
Din acestea se remarcă:
- prasenul – cuarţ verde, cu incluziuni aciculare de actinot verde;
- aventurin – cuarţ galben sau roşu-brun, cu irizaţii datorate
incluziunilor foarte fine de mică şi oxizi de fier;
- ochi de pisică – cuarţ de culoare verzuie sau albăstruie, asociat cu
azbest, rezultând în urma unor procese de cuarţificare incompletă a
amfibolilor;
- ochi de şoim – cuarţ cu jocuri de culori la mişcarea pietrei rezultat în
urma proceselor de cuarţificare incompletă a crocidolitului;
- ochi de tigru – cuarţ de culoare galbenă-arămie sau brună,
prezentând de asemenea jocuri de culori la mişcarea pietrei. Este considerat
ca un produs de transformare a cuarţului ochi de şoim.
Foarte frecventă este culoarea alb-lăptoasă a cuarţului din filoanele
hidrotermale, culoare datorată numeroaselor incluziuni lichide şi gazoase
răspândite neregulat sau aranjate de-a lungul unor linii sau suprafeţe curbe,
sau de-a lungul unor suprafeţe paralele cu anumite feţe de cristal.
Cuarţul este unul dintre cele mai răspândite minerale din scoarţă,
intrând în componenţa celor mai variate roci şi zăcăminte de minerale utile.
Apare în rocile magmatice intrusive şi efusive acide, în pegmatite, în
numeroase zăcăminte pneumatolitice şi hidrotermale, în rocile sedimentare
şi în rocile metamorfice, fiind aşadar un mineral poligenetic.
Tridimit – SiO2
- β-tridimitul este hexagonal, grup spaţial P63mmc, Z = 4, a0 = 5,03Å,
c0 = 8,22Å;
- α-tridimitul este rombic, pseudo-hexagonal (b0 = a0 2 ), grup spaţial
Fmmm, Z = 64, a0 = 9,88Å, b0 = 17,1Å, c0 = 16,3Å.
Domenii de stabilitate: α-tridimit – sub 117°C; β1-tridimit – 117-
163ºC; β2-tridimit – 870-1.470ºC.
La β-tridimit structura poate fi descrisă ca suprapunere de strate
paralele cu (0001), formate prin înlănţuirea grupărilor tetraedrice [SiO4] în
reţeaua hexagonală, legătura între grupări fiind realizată prin ionii de oxigen
comuni. În stratele astfel construite, bazele tetraedrilor sunt paralele cu
(0001), dar apexul acestora se dispune alternativ în sensuri opuse.
Legătura între strate este realizată de oxigenii din vârfurile opuse
bazei (apicali), comuni la două strate succesive, iar poziţiile relative ale
ionilor de siliciu şi oxigen se suprapun. Valoarea constantei c0 este de patru
ori mai mare decât înălţimea tetraedrilor, iar valoarea a0 este dublul muchiei
tetraedrului. Axele de gradul 6 trec prin centrele inelelor hexagonale, iar
axele de gradul 2 trec prin oxigenii comuni.
β-tridimitul este forma stabilă a SiO2 între 873ºC şi 1470ºC.
Inversiunea în β-cuarţ la 873°C şi cea în β-cristobalit la 1.470ºC este foarte

153
lentă, astfel încât tridimitul poate fi întâlnit în natură la temperatură
obişnuită. În fig. 4.74 sunt prezentate relaţiile dintre celulele celor două
modificaţii polimorfe ale tridimitului.
Structurile acestora sunt foarte afânate, cu canale libere în care sunt
reţinuţi cationii mari, pe parcursul cristalizării. Datorită acestui fapt,
greutatea specifică a cristobalitului este mai mică decât cea a cuarţului
(2,26g/cm3). Habitusul cristalelor de α-tridimit este tabular pseudo-
hexagonal, cristale formând frecvent macle ciclice, cu unghiul dintre
indivizii cristalini de 35º18’. Agregatele sunt frecvent solzoase sau în rozetă.
Ocurenţele tipice de tridimit sunt cele din rocile vulcanice acide cum
ar fi riolite, obsidian, trahite, andezite, dacite şi, ocazional, bazalte. În aceste
roci tridimitul apare în cavităţi şi goluri asociat cu sanidină, augit sau
fayalit. De asemenea, tridimitul este un mineral des întâlnit în gresiile
impure, intens metamorfozate.
Cristobalit – SiO2
- β-cristobalitul este cubic, grupul spaţial Fd3m, a0 = 7,13Å, Z = 8;
- α-cristobalitul este tetragonal (pseudo-cubic), grupul spaţial P4121, a0
= 4,97Å, c0 = 6,92Å, Z = 8. Celula dublă cu faţa centrată este pseudo-
cubică.
Ca şi la tridimit, structura cristobalitului are straturi de tetraedri [SiO4]
cu dispoziţie inelară. Juxtapunerea nu aduce însă faţă în faţă oxigenii bazali,
fiecare strat este rotit cu 60º faţă de cel de dedesubt, rezultând o similitudine
a dispoziţiei atomilor de siliciu cu cei din aranjamentul cubic compact.
La α-cristobalit, configuraţia structurală derivă din cea a β-
cristobalitului prin deplasări care conservă o axă cuaternară helicoidală, dar
nu şi axele binare perpendiculare pe aceasta. Cristalele prezintă habitus
pseudo-octaedric sau scheletic, cu macle de tip spinel după (111). Este un
mineral de culoare albă sau galbenă, care prin încălzire devine negru.
Transformarea polimorfă a α-cristobalitului în β-cristobalit nu se
produce la un punct fix de temperatură, maximul efectului termic variind
între 180-270ºC. β-cristobalitul există de la 200-275ºC, stabilitatea sa
caracteristică fiind în intervalul 1470-1713°C.
Cristobalitul este mineralul tipic al rocilor vulcanice acide, apărând
asociat cu tridimitul în cavităţile din obsidiane, riolite, trahite, andezite,
dacite şi, uneori, în bazalte cu olivină, asociate cu tridimit.
Studiile cu raze X au pus în evidenţă cristobalit format prin
reorganizarea silicei.

II. Grupa feldspaţilor

Feldspaţii sunt mineralele cele mai frecvente din scoarţa terestră, ei
reprezentând circa 50% din masa scoarţei terestre şi peste 60% din volumul
rocilor magmatice.
În mod obişnuit, mineralele din această grupă sunt repartizate
sistemului ternar: ortoză K[AlSi3O8] – albit Na[AlSi3O8] – anortit
Ca[Al2Si2O8] (fig. 4.76). Termenii seriei ortoză-albit sunt numiţi feldspaţi
alcalini, iar cei ai seriei albit-anortit sunt numiţi feldspaţi plagioclazi.
În structura acestor minerale o parte din ionii de siliciu sunt înlocuiţi
cu ionii de aluminiu; apar astfel în structură tetraedri de [SiO4] şi [AlO4]

154
cuplaţi în inele de câte patru tetraedri. Valenţele libere, rămase de la
tetraedrii de [AlO4] sunt compensate de ionii metalelor alcaline (K+, Na+) şi
alcalino-pământoase (Ca2+, Ba2+), cationi cu rază ionică mare care intră în
spaţiile libere dintre grupele tetraedrice.
Feldspaţii alcalini pot conţine până la 5-10% molecule de anortit în
soluţie solidă, iar feldspaţii plagioclazi pot conţine până la 5-10% molecule
de ortoză în soluţie solidă. Această înglobare a anortitului are loc îndeosebi
în domeniul albitului şi, de asemenea, includerea moleculei de ortoză se face
tot în domeniul albitului.

Fig. 4.76. Sistemul ortoză-albit-anortit (Or-Ab-An) de temperatură înaltă

(după Deer et al., 1963).

Feldspatul potasic K[AlSi3O8] este polimorf. Modificaţiile

monoclinice sunt ortoza şi sanidina, iar modificaţia triclinică este
microclinul, aceste modificaţii polimorfe fiind stări structurale datorate
condiţiilor de geneză.
La temperatură ridicată cristalizează sanidina cu structură monoclinică
şi distribuţie Al/Si dezordonată, iar la temperatură mai scăzută cristalizează
ortoza, care are de asemenea structură monoclinică, dar distribuţia Al/Si
parţial ordonată. Proprietăţile lor pun în evidenţă tranziţii între feldspaţii cu
aceiaşi simetrie, datorită distribuţiei atomilor de Al şi Si.
Feldspatul potasic care se formează la temperatura cea mai joasă este
microclinul, care este triclinic, cu distribuţia Al/Si ordonată. Gradul de
ordonare, reflectat în gradul de triclinicitate, prezintă variaţii în funcţie de
temperatura de formare a microclinului. Astfel, microclinul cu triclinicitate
maximă, numit şi microclin maxim, este format la temperaturile cele mai
joase, iar microclinul, cu triclinicitate intermediară, este numit microclin
mediu.

155
 Între microclinul cu triclinicitatea cea mai redusă (cu structura
apropiată de simetria monoclinică) şi ortoză, nu există o limită netă.
Feldspaţii alcalini prezintă patru serii izomorfe stabile în anumite
condiţii de temperatură (fig. 4.78):
1. albit de temperatură ridicată – sanidină de temperatură ridicată;
2. albit de temperatură ridicată – sanidină de temperatură joasă;
3. albit de temperatură joasă – ortoză;
4. albit de temperatură joasă – microclin.

Fig. 4.78. Diagrama de stabilitate între feldspaţii alcalini

la diferite temperaturi (după Ianovici et al., 1979).

Seria albit de temperatură ridicată – sanidină de temperatură ridicată

reprezintă o soluţie solidă continuă, dar în interiorul ei există o trecere de la
simetria triclinică (albit100 – albit63) la cea monoclinică (albit63 – albit0).
Termenii triclinici ai acestei serii sunt numiţi anortoze şi reprezintă termenii
de la sanidină bogată în sodiu la sanidină bogată în potasiu.
În seriile de temperatură joasă, respectiv albit de temperatură joasă –
ortoză şi albit de temperatură joasă – microclin, soluţia solidă este limitată,
apărând dezamestecuri, separaţiile de fază fiind vizibile la microscop.
Concreşterile de ortoză sau microclin cu albit sunt denumite micropertite,
acestea prezentând numeroase varietăţi ca: „filonpertite”, „fadenpertite” sau
„platenpertite”. Dacă pertitele sunt vizibile cu ochiul liber, atunci se numesc
macropertite şi prezintă, de asemenea, varietăţi ca: „aderpertite”,
„letzpertite”, „fleckenpertite”, etc.
Dacă în acest dezamestec predomină cantitativ componenta albitică
atunci aceasta se numeşte antipertit.

1. Feldspaţi alcalini (K,Na)[AlSi3O8]

Ortoza şi sanidina – K[AlSi3O8], monoclinic, grup spaţial C2/m, au
următoarele constante reticulare:
- ortoza – a0=8,562Å, b0=12,996Å, c0=7,193Å, α=90º, β=116º, γ=90º;

156
 - sanidina – a0=8,56Å, b0=13,03Å, c0=7,17Å, α=90º, β=115º6’, γ=90º.
Structura feldspaţilor potasici a fost determinată de Taylor (1933).
Celula este primitivă şi conţine 4K[AlSi3O8], adică 4K, 4Al, 12Si şi 32O.
Aluminiul şi siliciul ocupă împreună 16 locuri atomice echivalente,
fiind înconjuraţi de câte 4 ioni de oxigen dispuşi în colţurile unui tetraedru.
În cazul sanidinei nu este posibilă separarea grupărilor [SiO4] şi
[AlO4], Si şi Al putând ocupa oricare dintre poliedrii de coordinare
(Si,Al)O4, distribuţia Si şi Al fiind complet dezordonată. Prin ordonare
parţială, sanidina trece în ortoză ale cărei proprietăţi optice variază liniar cu
gradul de ordonare.
Grupările tetraedrice [(Si,Al)O4] se cuplează câte patru formând inele
în care doi tetraedri au vârfurile deasupra şi doi dedesubtul planului atomilor
de (Si,Al). Oxigenii din aceste vârfuri fac legătura cu inelele de deasupra şi
de dedesubt. Două inele suprapuse sunt rotite unul faţă de celălalt, însă cel
de-al treilea inel al lanţului este paralel cu primul, cel de-al patrulea cu al
doilea, ş.a.m.d.
Lanţurile astfel constituite din inele de tetraedri sunt dispuse după axa
X. Inelele se leagă între ele prin oxigenii A1 şi A2. Planul de simetrie cu
alunecare de tip a echivalează poziţiile în care sunt dispuşi siliciul şi
aluminiul. Oxigenii, care fac legătura cu inelele de deasupra şi de dedesubt,
fac ca întreaga reţea să fie o construcţie tridimensională de lanţuri, care
admite plane de simetrie de tip m şi cele de alunecare de tip a situate la
jumătatea distanţei dintre planele m. Cavităţile interstiţiale formate între
şirurile Si–Al–O în reţeaua feldspatică sunt ocupate de cationi mari (K+ cu
raza ionică mare = 1,33Å, în sanidină şi ortoză).
Cristalele prezintă habitus prismatic (fig. 4.80) cu feţe dominante
(110), combinate cu feţe de pinacoizi (010), (001), uneori (101), cu macle
caracteristice (fig. 4.81): macla de Karlsbad – cu plan de maclă (010) şi ax
de maclă [010]; macla de Baveno – cu plan de maclă (021) şi ax de maclă
[021]; macla de Manebach – cu plan de maclă (001) şi ax de maclă [001].
Clivajul este perfect după (001) şi bun după (010), cele două direcţii
de clivaj formând un unghi de 90° caracteristic, de unde şi denumirea de
feldspaţi ortoclazi (gr. ortos = drept).
Culoarea ortozei este roz deschisă, galbenă, brună, alb-roşcată şi
uneori roşie-sângerie, iar sanidina este incoloră, transparentă. Varietăţile de
culoare deschisă, alb-albăstruie cu sclipiri (focuri) sunt denumite „piatra
lunii” sau, după provenienţă, „opal de Ceylon” şi sunt folosite ca pietre
semipreţioase sau ornamentale.
Din punct de vedere genetic, ortoza este întâlnită în roci magmatice
acide şi în parte în cele intermediare. De asemenea, este întâlnită în
pegmatitele granitice, dar în proporţie mai mică decât microclinul.
Sanidina apare în rocile efuzive trahitice, dar este prezentă şi în alte
produse efusive acide şi intermediare (riolite, andezite).
Prin alterare în mediu exogen, bogat în O2 şi CO2, feldspaţii alcalini
trec în caolinit, produsele reziduale ale alterării acumulându-se în argile
caolinitice. În condiţiile unor medii tropicale şi subtropicale, cu climat cald
şi umed, alterarea poate merge mai departe, ducând la eliberarea aluminiului
din silicaţi, cu formarea de hidroxizi de aluminiu (bauxite, laterite).

157
 Fig. 4.80. Habitusul feldspaţilor (după Deer et al., 1963): a – ortoclaz;
b – cristal alungit după X; c – sanidină; d – periclin; e – adular; f – anortoclaz.

Microclin – K[AlSi3O8], triclinic, grup spaţial C 1 , a0 = 8,567Å, b0 =

12,960Å, c0 = 7,211Å, α = 90°30', β = 115°59’, γ = 89°, Z = 4.
Structura microclinului este asemănătoare celei a sanidinei sau a
ortozei, lipsind însă planul de simetrie m al acesteia, ceea cea are ca efect
dedublarea poziţiilor Si1 şi Si2 ale atomilor de Si şi Al în Si1(0), Si1(m), Si2(0)
şi Si2(m) ca şi diferenţierea ionilor de oxigen care ocupă poziţiile B1, B2, C1,
C2, D1, D2. Toţi atomii de aluminiu se găsesc concentraţi într-o singură
poziţie S, distribuţia fiind compatibilă cu simetria triclinică.
Sanidina şi microclinul maxim reprezintă două stări extreme:
dezordine completă în cazul sanidinei şi ordonare perfectă în cazul
microclinului. Prin ordonare parţială, sanidina trece în ortoză, poziţiile S1 şi
S2 fiind ocupate în proporţii variate de atomi de Si sau Al, ocuparea celor
două grupe de poziţii fiind complementară.
Simetria monoclinică nu permite un grad de ordonare care să
depăşească o treime din totalul poziţiilor, toate variantele cuprinse între
ordonarea 33% şi 67% (hipoortoza) sunt instabile.
La 500°C se trece la simetria triclinică cu o ordonare de 67%, care se
menţine până la 400°C. Sub această temperatură, ordonarea creşte, şi la
300°C apare microclinul maxim. Prin trecerea la simetria triclinică, poziţiile
Si1 pot fi ocupate diferenţiat de Al, tinzându-se la acumularea lui în poziţiile
Si1(0), ocuparea exclusivă a uneia din poziţii cu aluminiu caracterizând
microclinul maxim.
Ordonarea microclinului modifică proprietăţile sale. Astfel, unghiul
între axele X şi Y variază de la 90° la 87°30' şi birefringenţa de la 0,01 la
0,007. O măsură a abaterii de la simetria monoclinică este dată de diferenţa
dintre reflexele date de planele (131) şi (1 3 1) obţinute cu radiaţia CuKα şi

158
exprimată în radiani. Această diferenţă, numită triclinicitatea microclinului,
este notată cu Δ, şi este exprimată de relaţia: Δ = 12,5(d131 – d1 3 1).
Triclinicitatea variază de la zero, pentru sanidină, la unu pentru
microclinul maxim, dezordinea parţială manifestându-se prin valorile
intermediare (Goldsmith şi Laves, 1954).
Prin încălzire, gradul de ordonare al microclinului se atenuează treptat,
astfel că la 500°C simetria devine monoclinică. Ortoza astfel obţinută se
dezordonează mai departe, pentru ca la 900°C să atingă gradul înalt de
dezordine al sanidinei. Modificările, ce se produc în structura reţelei, sunt de
două feluri: difuzive, prin deplasarea atomilor de aluminiu şi siliciu, lucru ce
afectează gradul de ordine-dezordine al structurii, şi displasive, datorate
schimbării distanţelor interatomice Si–O sau Al–O, specifice trecerii de la
simetria triclinică la simetria monoclinică. Ambele tipuri de transformări
sunt reversibile. Barth (1969) arată că mersul transformărilor este diferit,
dacă cristalul este încălzit sau răcit cu viteze diferite.
Cel mai comun microclin este cel cu triclinicitatea Δ = 0,80-1,00.
Microclinul se prezintă sub formă de cristale bine dezvoltate,
asemănătoare cu cele ale ortozei, cu macle polisintetice după legea albitului
şi periclinului („în grătar”). Clivajul este perfect după (001) şi bun după
(010), cu unghi de clivaj de 89°40’. Duritatea microclinului, ca şi la ortoză,
este de 6-6,5, iar greutatea specifică este de 2,56-2,63 g/cm3.
Culoarea microclinului este de obicei asemănătoare celei a ortozei,
existând şi o varietate de culoare verde-albăstruie numită amazonit, culoarea
datorându-se unor infime conţinuturi în cupru. Această varietate a fost
folosită, încă din antichitate, pentru confecţionarea obiectelor de artă, sau ca
piatră semipreţioasă pentru bijuterii mai ieftine.
Microclinul este mult mai răspândit decât ortoza în rocile intrusive
acide şi intermediare (granite, granodiorite, etc.), şi, de asemenea, în
pegmatitele acestora unde formează cu albitul, microclin-pertite
(dezamestecuri).
Albit – Na[AlSi3O8], triclinic. Structura albitului este asemănătoare cu
cea a microclinului, dar diferenţa mare între razele ionice ale sodiului şi
potasiului introduce unele diferenţe în structură. Până la temperatura de
topire nu s-a dovedit existenţa unor faze monoclinice, totuşi albitul prezintă
o modificaţie de temperatură înaltă (high-albite) şi alta de temperatură joasă
(low-albite), având, ca punct de transformare, temperatura de 450°C.
Cele două modificaţii ale albitului au următoarele constante reticulare:
- high-albite: a0 = 8,149Å, b0 = 12,880Å, c0 = 7,106Å, α = 93º22’, β =
116º18’, γ = 90º17’;
- low-albite: a0 = 8,139Å, b0 = 12,789Å, c0 = 7,156Å, α = 94º20’, β =
116º34’, γ = 87º34’;
Diferenţa a fost sesizată prin modificările bruşte ale proprietăţilor
optice în vecinătatea temperaturii de 450°C.
Modificaţia de temperatură scăzută are structura asemănătoare cu cea
a microclinului, cu toţi atomii de aluminiu în poziţiile Si1(0). Albitul de
temperatură ridicată este stabil deasupra temperaturii de 450ºC când are loc
dezordonarea în distribuţia Al/Si. Această dezordonare se accentuează cu
creşterea temperaturii, cele patru poziţii Si1(0), Si1(m), Si2(0) şi Si2(m) arătând o

159
tendinţă deosebită în colectarea atomilor de aluminiu, ceea ce diferenţiază
starea de dezordine a albitului de temperatură ridicată faţă de starea de
dezordine a feldspatului potasic. Această diferenţiere apare ca o consecinţă a
proprietăţilor distincte ale poziţiilor tetraedrice în prezenţa unui ion alcalin
de dimensiuni mai mici în reţea.
Între feldspatul potasic şi cel sodic există miscibilitate completă la
temperatură ridicată. Prin răcire are loc un dezamestec de cristale mixte
având compoziţii foarte diferite (fig. 4.78). Lacuna de miscibilitate se
lărgeşte cu scăderea temperaturii, exoluţia având loc sub 600°C dar în
condiţii de echilibru. Prin răcire bruscă anortozele se pot conserva un timp
indefinit în stare metastabilă.
În fig. 4.83 este trasată curba solvus în domeniul subsolidus. În
domeniul de nemiscibilitate are loc formarea de pertite şi criptopertite,
concreşteri grafice între cei doi feldspaţi alcalini a căror compoziţie este
înscrisă în curba solvus pentru fiecare temperatură.
La temperatură ridicată structura de sanidină se extinde până aproape
de compoziţia albitului. Temperatura de transformare monoclinic–triclinic
scade cu creşterea proporţiei de feldspat potasic. Albitul pur nu poate avea
modificaţie monoclinică dar albitul uşor potasic poate deveni monoclinic în
apropierea punctului de topire. Există totuşi şi un albit monoclinic
descoperit de Proust şi Barbier (1908), numit şi barbierit, în care sodiul are
coordinare 10, spre deosebire de albitul propriu-zis cu sodiul în coordinare
octaedrică.
Anortoza – (Na,K)[AlSi3O], se apropie din punct de vedere chimic
mai mult de albit decât de ortoză. Atunci când conţine mai puţin de 10%
KAl[Si3O8] este denumit analbit. Când maclarea este foarte pronunţată
anortoza se aseamănă în secţiuni subţiri cu microclinul. Anortozele mai pot
conţine şi alte molecule îndeosebi Ca[Al2Si2O8]. Habitusul cristalelor este
asemănător cu cel al ortozei, formând frecvent macle de tip Karlsbad,
Baveno şi Manebach, dar maclarea caracteristică a anortozei este
combinarea tipului albit cu tipul lamelelor perechi, deosebindu-se de
microclin prin lăţimea foarte mică a benzilor de albit. Anortoza este întâlnită
numai în rocile vulcanice bogate în sodiu.
Cristalele mixte între Na[AlSi3O8] şi K[AlSi3O8] se formează numai la
temperaturi ridicate, exoluţia apărând numai la temperaturi sub 700°C, dar
cristalele mixte subrăcite rămân în stare metastabilă la temperatura camerei.
Diagrama binară arată că termenul final albitic este triclinic, iar ortoza
este monoclinică.
Microclinul şi albitul de temperatură joasă prezintă aceeaşi structură
cristalină, cu o distribuţie ordonată a atomilor de Al, aceştia ocupând una
din cele patru grupe tetraedrice Si1(0). Cristalele formate în aria de deasupra
microclinului prezintă o structură parţial dezordonată, aluminiul putând
ocupa două poziţii din cele patru grupe tetraedrice. Prin creşterea
dezordinei, datorită difuziunii, se trece la aria superioară care reprezintă
sanidina, cu structură complet dezordonată.
Albitul de temperatură înaltă este parţial dezordonat, dar acesta
prezintă o dezordine deosebită de cea a ortozei. Pe linia triclinic/monoclinic
nu au loc schimbări în ceea ce priveşte tipul dezordinii, dar, dacă ne

160
deplasăm de la dreapta la stânga, are loc o creştere a conţinutului în sodiu,
cu schimbarea gradată a tipului de dezordine al sanidinei spre cel al albitului
de temperatură înaltă.
2. Feldspaţi plagioclazi. Albit Na[AlSi3O8] – anortit Ca[Al2Si2O8],
cristalizaţi triclinic, grup spaţial C 1 (albit) şi P 1 (anortit).
Feldspatul sodic şi cel calcic sunt miscibili în orice proporţii formând
cristale de simetrie triclinică, stabile în condiţii foarte variate. Ei formează o
serie izomorfă continuă numită „seria feldspaţilor plagioclazi”, având drept
cap de serie albitul (Ab), iar termenul final anortitul (An), termenii
intermediari – oligoclaz, andezin, labrador, bytownit având compoziţii în
funcţie de raportul albit/anortit, raporturile procentuale dintre albit şi anortit
reprezentând un acord general al cercetătorilor.
In seria plagioclazilor, unde concomitent cu substituţia Na+ cu Ca2+
are loc şi substituţia Si4+ cu Al3+, pe ansamblu, suma sarcinilor este aceeaşi
în albit (Na+Al3+Si 34 O 82  ) şi în anortit (Ca2+Al3+Si 42 O 82  ) deci o substitutie
de forma Na+Si4+ ↔ Ca2+Al3+, apar următorii termeni:
- albit (Ab) NaAlSi3O8 0–10% An
oligoclaz 10–30% An
andezin 30–50% An
labradorit 50–70% An
bytownit 70–90% An
- anortit (An) CaAl2Si2O8 90–100% An
Termenii seriei feldspatilor plagioclazi cristalizeaza triclinic si
prezinta urmatoarele dimensiuni ale celulei elementare:
- albit – grup spatial C 1 , a0=8,23Å, b0=13,00Å, c0=7,25Å, α=94º31’,
β=116º38’, γ=87º31’, unghi de clivaj 93º34’, Z=4;
- oligoclaz – grup spatial C 1 , a0=8,16Å, b0=12,90Å, c0=8,13Å,
α=93º31’, β=116º26’, γ=89º31’,unghi de clivaj 93º42’, Z=4;
- andezin - grup spatial P 1 , a0=8,14Å, b0=12,96Å, c0=7,17Å,
α=93º27’, β=116º15’, γ=89º58’, unghi de clivaj 93º50’, Z=4;
- labradorit - grup spatial C 1 , a0=8,21Å, b0=12,95Å, c0=14,16Å,
α=93º26’, β=116º06’, γ=90º15’, unghi de clivaj 93º57’, Z=4;
- bytownit - grup spatial P 1 , a0=8,17Å, b0=12,85Å, c0=13,16Å,
α=93º50’, β=116,01º, γ=90º83’, unghi de clivaj 94º04’, Z=7;
- anortit – grup spatial P 1 , a0=8,21Å, b0=12,95Å, c0=14,16Å,
α=93º05’, β=115º54’, γ=91º34’, unghi de clivaj 93º57’, Z=8;
Structura anortitului este asemănătoare celei a albitului dar celula
elementară are înălţime dublă (14Å), poziţiile atomilor de siliciu din partea
superioară şi inferioară a celulei diferenţiindu-se, ca de altfel şi poziţiile
ocupate de ionii de calciu.
În toate cazurile, anortitul se caracterizează prin ordonarea perfectă a
atomilor de aluminiu şi siliciu, dar se constată o stare de ordine-dezordine a
ionilor de calciu, aceştia fiind localizaţi exclusiv în unul sau altul din două
complexe reticulare, rezultând în ambele cazuri ordonare perfectă. Dacă
ionii de calciu se găsesc în distribuţii statistice în cele două complexe, avem
de-a face cu un complex de dezordine.

161
 Se pare că numai la temperatură înaltă albitul şi anortitul formează
cristale mixte în orice proporţie, situaţia devenind foarte complexă la
temperatură scăzută. Până la 5% An plagioclazul are structura albitului de
temperatură scăzută. Între 5-25% An se realizează o structură de dezamestec
peristeritică; între 26% şi 70-75% An se observă o structură intermediară
spre anortitul cu celulă centrată, care apare ca un efect al dezordonării
distribuţiei calciului. O altă zonă de tranziţie se extinde până la 95% An,
unde se atinge starea de ordonare perfectă. Termenii cu compoziţie
intermediară sunt alcătuiţi din alternanţe de fâşii cu compoziţii diferite,
compoziţii care însumate dau compoziţia termenului intermediar. Toate
aceste stări structurale au fost puse în evidenţă studiindu-se cristalele de
plagioclazi prin metoda difracţiei razelor X.
Cristalele de plagioclazi prezintă de obicei habitus tabular, paralel cu
(001), uneori alungit după axele a sau c, sau prismatic, şi sunt frecvent
maclate (macla albitului sau macla de Karlsbad), cu clivaj perfect după
(001) şi (010), unghiurile de clivaj variind în funcţie de compoziţie. Sunt
minerale cu durităţi medii spre mari (6-6,5) şi greutăţi specifice mici (2,61-
2,76 g/cm2), caracteristice tectosilicaţilor, dar care se alterează relativ uşor
sub acţiunea apelor de infiltraţie care conţin O2, CO2, acizi humici, etc.,
punând în libertate alcalinele şi formând minerale argiloase.
Plagioclazii sunt mineralele cele mai răspândite din grupa feldspaţilor
şi se găsesc în majoritatea rocilor magmatice, compoziţia lor variind în
funcţie de compoziţia rocilor. Astfel, în rocile bazice (sărace în SiO2), sunt
întâlniţi plagioclazii bogaţi în calciu, iar în rocile magmatice intermediare şi
acide (bogate în SiO2) sunt întâlniţi plagioclazii intermediari şi acizi
(albitici), frecvent asociaţi cu feldspaţi potasici şi sodopotasici şi cuarţ.
În pegmatitele acide (legate genetic de granite) şi în general în rocile
intrusive alcaline, se întâlnesc feldspaţii plagioclazi acizi, mai ales albitul,
plagioclazii bazici fiind întâlniţi numai în pegmatitele rocilor bazice. În
şisturile cristaline de metamorfism regional şi în filoanele alpine, se
dezvoltă mai ales albitul.
3. Feldspaţii de bariu
Celsian – Ba[Al2Si2O8] si Hyalofan – K2Ba[Al4Si4O16] – sistem de
cristalizare monoclinic, grupul spaţial I21/c, dimensiunile celulei
elementare:
- celsian – a0=8,627Å, b0=13,045Å, c0=14,40Å, β=115°02’, Z=8;
- hyalofan – a0=8,52Å, b0=12,95Å, c0=7,14Å, β=116º, Z=4.
Cu toate că are acelaşi tip de formulă şi acelaşi tip de structură cu
anortitul, celsianul nu formează o serie izomorfă cu acesta datorită diferenţei
mari în ceea ce priveşte razele ionice (Ca2+ = 0,99Å, Ba2+ = 1,35Å), ionul de
bariu având coordinarea 10, spre deosebire de cel de calciu în anortit care
are coordinarea 6. Între celsian şi feldspatul potasic există un izomorfism
limitat, hyalofanul conţinând până la 35% Ba[Al2Si2O8], el fiind termenul
izomorf între celsian şi feldspatul potasic.
Celsianul reprezintă un conţinut în BaO care variază între 34% şi 42%
şi se apropie prin proprietăţi de ortoză, habitusul cristalelor fiind însă
asemănător cu cel al adularului, respectiv prismatic scurt, iar clivajul este
perfect după (001), bun după (010) şi slab după (110).

162
 Feldspaţii de bariu se întâlnesc în paragenezele zăcămintelor de
mangan. Ortozele cu conţinut mic de bariu se întâlnesc în roci magmatice şi
în zăcăminte metasomatice de contact. Celsianul şi hyalofanul au fost
întâlniţi de asemenea în zăcămintele metasomatice de contact din Suedia
(Jacobsberg), în Anglia sau Namibia.
Banalsit – BaNa2[Al4Si4O16], cristalizează în sistem rombic, având
următorii parametri ai celulei elementare: a0=8,50Å, b0=9,97Å, c0=16,72Å,
Z=4. Se aseamănă cu feldspaţii atât în ceea ce priveşte proprietăţile tipice
cât şi în tipul de structură, putând să includă până la 15% Ca[Al2Si2O8] la
temperatură de 1.323°C (punctul eutectic).

III. Grupa feldspatoizilor

Feldspatoizii sunt tectosilicaţi alcalini asemănători feldspaţilor dar cu
conţinut mai mic de SiO2 în formula chimică decât aceştia, având reţele mai
largi, cu mult mai multe spaţii libere decât feldspaţii sau alte minerale cu
formule chimice asemănătoare, dar deosebite structural. Sunt alumosilicaţi
cu raportul Si/Al = 2/1 sau 1/1, cu anionii complecşi de tipul [AlSiO4]- sau
[AlSi2O6]-.
Reţeaua largă a feldspatoizilor face ca aceste minerale să nu reziste la
presiuni mari, fapt ce explică absenţa acestora din rocile metamorfice,
feldspatoizii fiind întâlniţi numai în rocile magmatice. De asemenea, reţeaua
largă, cu spaţii libere între grupările tetraedrice, permite pătrunderea
moleculelor de apă şi alterarea prin hidratare, mai facilă decât la feldspaţi,
transformându-se în minerale argiloase. Din acest motiv feldspatoizii nu
intră în componenţa rocilor sedimentare.
Reţeaua largă a feldspatoizilor permite includerea unor ioni de
dimensiuni mari (cationi, anioni sau grupe ionice), mineralele respective
fiind, în acest caz, colorate alocromatic având culori uneori intense: azuriu,
albastru intens, verde, etc.
Nefelin – Na[AlSiO4], hexagonal, grup spaţial P63. Dimensiunea
celulei elementare: a0 = 10,00Å, c0 = 8,4Å, Z = 2. Structura nefelinulul este
asemănătoare cu structura tridimitului, fiind o structură „afânată”. Spre
deosebire de tridimit, prin înlocuirea a jumătate din numărul atomilor de
siliciu cu atomi de aluminiu, rezultă un număr egal de sarcini electrice
negative, ce sunt compensate de ioni de sodiu, ioni localizaţi în cavităţile
structurii spaţiale libere dintre grupările tetraedrice [(Si,Al)O4].
În structura β-tridimitului, grupările tetraedrice au configuraţie inelară
hexagonală, vârfurile tetraedrilor fiind dispuse alternativ în sensuri opuse. În
structura nefelinului, care este o structură asemănătoare cu cea a β-
tridimitului, dar deformată, atomii de aluminiu sunt distribuiţi numai în
tetraedri cu aceeaşi orientare. Ionii de sodiu se situează în centrele inelelor
hexagonale formate din grupări tetraedrice [(Si,Al)O4].
Nefelinul conţine cantităţi variabile de potasiu datorită amestecului
izomorf cu kalsilitul – K[AlSiO4], dar distribuţia potasiului nu este
statistică, acesta preferând colţurile celulei hexagonale, care sunt mai largi şi
au coordinaţie 9, în timp ce sodiul ocupă celelalte trei poziţii similare, dar în
coordinaţie 8. Aşadar, în reţeaua nefelinului există două poziţii cationice
distincte, poziţii mai largi ocupate de potasiu, în care distanţa K–O este de

163
2,90Å şi poziţii mai „strâmte” ocupate de sodiu, în care distanţa Na–O este
de 2,65Å. Pentru un conţinut mai redus în potasiu, sodiul va intra şi în
poziţiile mai largi, putând ajunge până la ocuparea cu sodiu a tuturor
poziţiilor, când chimismul corespunde formulei teoretice Na[AlSiO4].
Pentru un conţinut mai ridicat în potasiu, acesta ocupă şi o parte din poziţiile
sodiului (de coordinare 8), dar numai până la 60% din totalul celor două
poziţii.
Acest mineral apare, de obicei, sub formă de cristale prismatice
simple, hexagonale sau tabulare, scurt columnare, maclate, cu clivaj slab, de
culoare alb-cenuşie sau cenuşie cu nuanţă gălbuie, brună, roşiatică sau
verzuie, uneori chiar incolor, cu luciu sticlos, gras în spărtură. Varietăţile
tulburi, de culoare deschisă, larg cristalizate sau compacte, sunt numite
eleolite.
Nefelinul este răspândit aproape exclusiv în rocile magmatice alcaline
sărace în silice, respectiv în sienitele nefelinice şi pegmatitele lor, în
fonolite, etc. În rocile magmatice bogate în silice, nefelinul apare asociat cu
albitul, iar, când SiO2 este în exces, nu se mai întâlneşte datorită
transformării în feldspat conform reacţiei:
Na[AlSiO4] + 2SiO2 → Na[AlSi3O8]
nefelin cuarţ albit
Nefelinul este mineralul caracteristic al rocilor alcaline, fiind cel mai
răspândit feldspatoid. În rocile magmatice alcaline de adâncime, nefelinul
apare asociat cu alţi feldspatoizi (sodalit, haüyn), feldspaţi alcalini şi
hornblendă alcalină, fiind întâlnit în sienitele din Masivul Ditrău (eleolit)
din Carpaţii Orientali şi la Orşova (Valea Mraconia).
Kalsilit – K[AlSiO4], hexagonal, dimensiunea celulei elementare: a0 =
5,20Å, c0 = 8,70Å, Z = 2. Are structura asemănătoare nefelinului, având însă
un conţinut redus în ioni de sodiu, fără să fie izostructural cu acesta.
Este un mineral întâlnit numai în rocile vulcanice cu conţinut mare în
potasiu şi sărace în siliciu, cum sunt blocurile vulcanice de la Monte Somma
(Vezuviu) şi Latium (Italia).
Leucit – K[AlSi2O6], pătratic, pseudo-cubic, grup spaţial I41/a, cu
dimensiunile celulei elementare: a0 = 13,0Å, c0= 13,8Å, Z = 16. La
temperatură ridicată este cubic, grupul spaţial Ia32. Punctul de transformare
polimorfă este 605°C, transformarea fiind enantiotropă.
Complexul anionic al leucitului cubic are o configuraţie care se
întâlneşte la mai multe minerale, acesta cuprinzând inele de 4 şi 6 grupări
tetraedrice [(Al,Si)O4] având un colţ comun. Inelele se dispun perpendicular
pe axele cuaternare şi ternare, fiind legate între ele în planul lor precum şi cu
grupările învecinate din pachetele adiacente prin ceilalţi doi ioni de oxigen
disponibili în fiecare tetraedru. Structura prezintă cavităţi aliniate după axele
de gradul trei, care însă nu se intersectează. În această structură o treime din
atomii de siliciu sunt înlocuiţi cu atomi de aluminiu.
La 605°C are loc tranziţia la modificaţia pătratică pseudo-cubică,
formând pseudomorfoze tipice trapezoedrice, caracterizate prin macle
polisintetice după (110).
Cristalele au habitus caracteristic trapezoedric (211), de obicei bine
dezvoltate, cu suprafeţele mate, uneori cu striaţiuni de maclare. Clivajul este

164
foarte slab sau lipseşte, iar culoarea este albă cu nuanţă cenuşie sau gălbuie,
uneori chiar incolor. În prezenţa apei, se transformă uşor în analcim
Na[AlSi2O4]·H2O sau în pseudo-leucit, un agregat de albit, sericit, ortoclaz
şi nefelin.
Este mineral magmatic tipic de temperaturi înalte, format prin răcirea
lavelor vulcanice bogate în K2O şi sărace în SiO2, motiv pentru care nu
apare în asociaţie cu cuarţul. Mai apare în rocile hipoabisice de tipul
doleritelor nefelinice şi în bazalte leucitice şi theralite.
Sodalit – Na8[AlSiO4]6Cl2, cubic, grupul spaţial P 4 3m (4/m32/m),
având a0 = 8,91Å şi Z = 1. Grupările tetraedrice [AlO4] şi [SiO4], în număr
egal, sunt cuplate prin toate cele patru colţuri formând o reţea spaţială în
forma unei „cuşti” cubo-octaedrice, mărginită de şase inele paralele cu
feţele de cub formate din câte patru tetraedri şi cu opt inele din câte şase
tetraedri, paralele cu feţele de octaedru. Aceste structuri de bază se asociază
între ele astfel că inelele de câte şase tetraedri să fie comune la câte două
cuşti. Centrele acestora corespund centrului şi colţurilor cubului elementar
cu latura de 8,9Å. Diagonalele acestui cub elementar arată direcţia canalelor
ce traversează edificiul cristalin prin inelele de câte şase tetraedri, rezultând
la intersecţia lor cavităţi dispuse în colţurile şi centrul celulei elementare.
Ionii de sodiu şi clor se dispun în aceste cavităţi, pe diagonalele cubului
astfel că fiecare ion de clor din centrul cavităţilor să fie coordinat tetraedric
de patru ioni de sodiu. Pe fiecare din cele patru diagonale se găsesc astfel
câte doi ioni de sodiu, unul în vecinătatea ionului de clor din centrul celulei,
iar celălalt în vecinătatea unui ion de clor aflat în colţurile celulei. Deoarece
ionii de clor şi sodiu au dimensiuni relativ mici în comparaţie cu volumul
cavităţilor, întreaga structură suferă o comprimare.
Există posibilitatea substituirii Na+ cu ioni de Ca2+ şi K+, precum şi a
Al3+ cu Fe3+, într-o proporţie foarte mică.
Ca toţi feldspatoizii, sodalitul se descompune uşor în prezenţa apei şi a
oxigenului, formând minerale argiloase şi eliberând cationii uşor solubili.
Apare frecvent sub formă de mase granulare, deseori şi sub formă de
cristale cu habitus dodecaedric romboidal (110), frecvent maclate prin
întrepătrunderea după axul [111]. Este un mineral cu clivaj slab după (110),
incolor, cenuşiu-gălbui, albăstrui şi, mai rar, albastru, cu luciu sticlos.
Sodalitul este mineral caracteristic rocilor alcaline magmatice, atât
plutonice cât şi, mai ales, efusive (sienite nefelinice, fonolite) asociat cu
nefelin, leucit etc.
O ocurenţă clasică a sodalitului este în sienitele nefelinice (= ditroite)
din Masivul Ditrău (Carpaţii Orientali).
Nosean - Na8[AlSiO4]6SO4, cubic, grup spaţial P 4 3m, a0 = 9,05Å,
Z=1. În nosean, ionii de clor sunt înlocuiţi cu gruparea ionică [SO4]2-,
grupare care se adaptează mai bine volumului disponibil al cavităţilor,
dimensiunea cubului elementar apropiindu-se de valoarea ideală a
edificiului silico-aluminic. La nosean se remarcă o înlocuire limitată a Na+
cu Ca2+, precum şi o slabă înlocuire a Al3+ cu Fe3+, de regulă fierul apărând
ca impuritate mecanică.

165
 Mineralul apare de regulă sub formă de mase granulare de culoare
cenuşie cu nuanţe verzui, gălbui sau albăstrui, mai rar alb. Acest mineral
apare în roci alcaline magmatice, mai ales efusive.
În România apare în masivul sienitic de la Ditrău (jud. Harghita).

IV. Grupa zeoliţilor

Zeoliţii naturali reprezintă una din cele mai variate grupe de
tectosilicaţi, formaţi din reţele spaţiale continue de tetraedrii [SiO4]4- şi
[AlO4]5-, ce alcătuiesc un schelet rigid, deschis, în spaţiile libere dintre
tetraedri plasându-se cationii ce neutralizează sarcinile negative date de
grupările [AlO4]5- şi molecule de apă sau alte substanţe polare (alcooli,
hidrocarburi, etc.).
Cationii, ca şi moleculele de apă, dispun de considerabilă libertate de
mişcare, permiţând schimbul ionic şi deshidratarea treptată şi reversibilă. În
prezent se cunosc 82 de zeoliţi naturali, dintre care mordenitul,
clinoptilolitul, ferrieritul, chabazitul, erionitul, phillipsitul şi analcimul, se
găsesc în cantităţi mari, având o puritate suficientă pentru a constitui surse
minerale industrializabile.
Din punct de vedere cristalochimic zeoliţii sunt aluminosilicaţi
hidrataţi, care pot pierde reversibil apa fără distrugerea sau modificarea
dimensională a carcasei. Structura cristalină este realizată prin cuplarea
tridimensională a unor unităţi primare tetraedrice având în vârfuri ionii de
oxigen, iar în centru atomi de siliciu sau aluminiu. Gruparea spaţială a
unităţilor tetraedrice primare formează structuri caracteristice, care cuprind
pori, canale şi cavităţi interioare, fapt care l-a determinat pe Barrer să-i
denumească „site cristaline”. Această structură poroasă care creează o foarte
mare suprafaţă specifică, conferă zeoliţilor caracterul de absorbanţi. Accesul
moleculelor spre suprafaţa de absorbţie interioară este posibil numai prin
„ferestrele” cavităţilor mari şi prin cele hexagonale ale aranjamentelor de tip
sodalitic, fapt ce conferă zeoliţilor proprietatea de sită moleculară prin
selectivitatea geometrică.
În cazul unui amestec care cuprinde mai multe specii moleculare ale
căror dimensiuni le permite accesul prin „ferestre”, dar care diferă prin
polaritate, atunci, ca urmare a interacţiunii acestora cu atomii, şi cu însăşi
carcasa zeolitică, deplasarea moleculelor cu polaritate mare va fi favorizată
în raport cu deplasarea acelora cu polaritate mică, în acest caz caracterul de
sită moleculară manifestându-se prin selectivitatea difuzională.
Selectivitatea geometrică şi difuzională stau la baza utilizării zeoliţilor
în procesele de separare prin adsorbţie a hidrocarburilor din diverse fracţii
petroliere, de uscare a gazelor sau a lichidelor, sau de uscare şi purificare în
care concomitent cu adsorbţia moleculelor polare de apă se adsorb şi
moleculele de H2S sau NH3.
Zeoliţii posedă o serie de proprietăţi generale specifice, determinând
astfel o grupare aparte.
Principala caracteristică a zeoliţilor o constituie prezenţa unor
molecule de apă slab reţinute, cedarea şi reprimirea acestora făcându-se fără
distrugerea reţelei. Aceasta este apa zeolitică şi ea se deosebeşte de apa de
constituţie prin faptul că prin încălzire se elimină continuu şi nu prin salturi,

166
fără a modifica structura cristalină. Este de remarcat că apa astfel eliminată
poate fi din nou absorbită, ajungându-se până la cantitatea iniţială, sau poate
fi înlocuită cu molecule ale altor substanţe (H2S, amoniac, alcool etilic, etc.),
iar scheletul mineral îşi păstrează forma, omogenitatea şi rigiditatea,
schimbându-se însă proprietăţile optice ale mineralului. Conţinutul în apă al
zeoliţilor este deci o mărime variabilă, depinzând de temperatură şi
tensiunea vaporilor de apă din mediul înconjurător.
O altă particularitate caracteristică, foarte pronunţată la majoritatea
zeoliţilor, este uşurinţa cu care are loc schimbul dintre cationii mineralelor
(cationi ce echilibrează sarcinile negative ale grupărilor [AlO4]) şi cationii
din soluţiile cu care mineralele vin în contact. Cationii din soluţie pot
dislocui pe cei situaţi în canalele reţelei zeolitice fără a le modifica structura
cristalină.
Prezenţa canalelor, proprietate specifică tuturor tectosilicaţilor, are la
zeoliţi caracteristici particulare: canalele sunt mai largi, capabile să admită o
circulaţie mai uşoară atât a moleculelor de apă, cât şi a ionilor
electropozitivi cu rază mare. În afara schimbului ionic, cunoscut pentru
tectosilicaţi în general şi pentru feldspaţi în special, pentru zeoliţi este
caracteristică proprietatea de păstrare a sarcinii totale, a numărului de ioni şi
a volumului, de forma:
Na+ + Si4+ ↔ Ca2+ + Al3+ sau K+ + Si4+ ↔ Ba2+ + Al3+,
există şi un alt tip de înlocuire ionică caracteristică zeoliţilor, cu păstrarea
sarcini totale, indiferent de numărul de ioni.
Ca2+ ↔ Na 2 ; Ba2+ ↔ K 2 sau Na+ + Ca 22  ↔ Na 3 + Ca2+
Se poate spune că din caracteristicile structurale ale zeoliţilor decurg
toate celelalte proprietăţi specifice ale acestei grupe de minerale: duritatea şi
greutatea specifică mică, indicii de refracţie scăzuţi şi reactivitatea mai
pronunţată în comparaţie cu tectosilicaţi anhidri. În corelaţie cu structurile
reticulare, habitusul zeoliţilor este predominant fibros şi lamelar prismatic,
mai rar izometric, romboedric şi octaedric.
În natură, zeoliţii apar sub formă de cristale idiomorfe, agregate
cristaline, macle, concreşteri granulare, prismatice, lamelare, fibroase şi
frecvent sub formă de mase granulare compacte. Aceste proprietăţi au dus la
încadrarea zeoliţilor în trei grupe morfologice:
1. Zeoliţii fibroşi aciculari, caracterizaţi prin dezvoltarea după o
direcţie cristalografică (grupa natrolitului): natrolit, mezolit, thomsonit,
gonnardit, scolecit, edingtonit, laumontit, ashcroftinit, mordenit, erionit,
gismondin şi ferrierit; aspectul lor morfologic este fibros şi au clivaj.
2. Zeoliţii lamelari-prismatici, caracterizaţi prin dezvoltarea în plan, cu
uşoară alungire după o direcţie (grupa heulanditului): heulandit, epistilbit,
stilbit, brewsterit. Se caracterizează prin clivaj plat şi structură legată prin
multe plane, determinând unghiuri drepte.
3. Zeoliţii izometrici cu o dezvoltare tridimensională, determinată de
dimensiuni cristalografice aproximativ egale în cele trei direcţii: chabazit,
phillipsit, harmotom, faujasit, levynit, gmelinit, dachiardit.
Ca o consecinţă a structurii reticulare de tectosilicat, cu numeroase
canale de dimensiuni variabile, apar proprietăţile fizico-optice specifice
zeoliţilor şi anume:

167
 - greutate specifică mică, cu valorile cele mai scăzute pentru subclasa
tectosilicaţilor, cuprinsă între 2 şi 2,47g/cm3;
- duritate mică, cuprinsă între 3,5 (laumontit) şi 5,5 (thomsonit);
- clivajul poate fi foarte bun după o direcţie, de obicei paralel cu
alungirea sau cu o faţă principală şi distinct după o direcţie secundară;
- zeoliţii sunt minerale friabile, casante, cu spărtură neregulată, uneori
concoidală;
- refringenţa zeoliţilor este mică, cuprinsă între 1,47 (chabazit) şi
1,557 (edingtonit) ceea ce face ca în secţiuni subţiri să prezinte relief slab;
- zeoliţii sunt în general transparenţi sau translucizi şi mai rar opaci,
frecvent incolori, dar şi coloraţi în alb, cenuşiu, gălbui, roşiatic, brun sau
albăstrui, datorită impurităţilor;
- luciul este sticlos până la sidefos, mai rar adamantin;
- macle frecvente de alipire-juxtapunere, polisintetice, de
întrepătrundere şi adesea mimetice, care dau impresia unei simetrii
superioare (phillipsit);
- prin încălzire, zeoliţii pierd treptat apa, se tulbură, apoi se topesc
uşor trecând într-o masă sticloasă limpede sau incoloră, cu aspect
vermicular;
- zeoliţii se dizolvă în HCl trecând într-o masă gelatinoasă sau
pulverulentă de silice;
- unii zeoliţi (scolecit, thomsonit) prezintă proprietăţi piroelectrice.
Conţinutul în apă al zeoliţilor este determinat de volumul propriu,
caracteristic unei anumite structuri zeolitice, precum şi de numărul şi
dimensiunile cationilor ce se găsesc în goluri. Moleculele de apă se
comportă în structura zeoliţilor ca într-o soluţie vâscoasă, schimbându-şi
locul cu frecvenţa 107/s fără însă a ocupa toate poziţiile posibile şi de aceea
pot fi îndepărtate reversibil, treptat, fără distrugerea reţelei.
Stabilitatea zeoliţilor în medii acide este funcţie de valoarea raportului
molar SiO2/Al2O3, însă sunt puţini zeoliţi stabili sub pH = 4.
Capacitatea mare de adsorbţie a unor gaze şi lichide, selectivitatea în
adsorbţie, selectivitatea în procesele de schimb ionic, stabilitatea chimică
ridicată constituie câteva din proprietăţile care stau la baza utilizării
zeoliţilor naturali.
În zeoliţii naturali elementele alcaline şi alcalino-pământoase pot fi
substituite cu alţi cationi de schimb. Cantitatea de apă este variabilă, şi în
acest fel întregul volum de canale libere din structură este ocupat. În mod
normal numărul moleculelor de apă nu depăşeşte jumătate din numărul
ionilor de oxigen din complexul anionic.
Deshidratarea zeoliţilor este continuă şi practic se consideră completă
la 250ºC, procesul fiind reversibil.
Parametrii chimico-structurali ai zeoliţilor sunt:
a) R = Si / (Si+Al+Fe) care reprezintă procentul din tetraedrul ocupat
de siliciu; acesta pentru zeoliţi este 0,5 < R < 0,87;
b) Al2O3 / (Ca, Sr, Ba, Na2, K2) = 1;
c) O / (Si + Al) = 2;
d) raportul Si/Al în zeoliţi poate oscila în funcţie de substituţia Na+ +
Si ↔ Ca2+ + Al3+, dar mărimea acestui raport nu poate depăşi valoarea 1,
4+

168
deoarece [AlO4]5- în coordinare tetraedrică nu poate avea alături molecula
[AlO4]. La alcătuirea carcasei mai poate lua parte, aşa cum s-a arătat, şi Fe3+
care substituie Al3+, dar prezenţa ionului feric reprezintă un proces de
degradare şi de micşorare a capacităţii de schimb cationic al zeoliţilor.
e) proprietăţile de schimb ionic ale zeoliţilor sunt strâns legate de
caracterul structural, de mărimea diametrelor canalelor, de prezenţa a
numeroşi alţi cationi care pot bloca aceste canale, şi de conţinutul în apă.
Structura zeoliţilor cuprinde grupările tetraedrice [(Si,Al)O4] ai căror
atomi de oxigen sunt comuni la două grupări, tetraedrii închizând spaţiul ca
într-o carcasă. Sarcinile negative ale carcasei sunt neutralizate de ioni
electropozitivi cu rază şi număr de coordinare mare: Na+, Ca2+, K+, Mg2+,
Ba2+, mai rar Li+, Rb+ şi Cs+.
Grupările tetraedrice [(Si,Al)O4] – unităţi primare – notate şi [TO4]
sunt unite prin intermediul atomilor de oxigen, Si şi Al putând fi substituiţi
izomorf cu Ga3+, Ge4+, P5+, As3+, Fe3+ sau Cr3+, raportul O/Si + Al = 2.
Din punct de vedere al satisfacerii sarcinilor electrice, fiecare tetraedru
[SiO4] este neutru, iar fiecare tetraedru [AlO4] conţine o sarcină negativă
excedentară, compensată de cationii monovalenţi Me+ sau bivalenţi Me2+,
rezultând formula generală a zeoliţilor: Me+Me2+[Alp+2qSirO2p+4q+2r]∙H2O,
în care variabilele p, q, r, s, reprezintă numărul ionilor şi moleculelor de apă.
Spre deosebire de feldspaţii şi feldspatoizii la care ionii de Na, Ca şi K
se dispun în cavităţi mici, unde sunt înconjuraţi în întregime de atomii de
oxigen ai carcasei tetraedrice şi la care substituţiile ionice sunt însoţite
obligatoriu de schimbarea raportului Si/Al, la zeoliţi cavităţile carcasei
aluminosilicatate sunt mult mai mari. Dispoziţia tetraedrică realizează o
formă de fagure, cu cavităţi relativ mari, ce comunică între el prin pori de
intrare mai mici (fig. 4.87).

Fig. 4.87. Structura reticulară a zeoliţilor (natrolit)

(după Bedelean şi Stoici, 1984)

Canalele largi sunt de obicei mai mari decât cationii ce pot intra în ele
şi de aceea, la unii zeoliţi, în canale pot pătrunde molecule organice sau
combinaţii chimice simple de forma SO2, H2S, etc. În acest caz zeoliţii pot
să îndeplinească rolul unor filtre ionice sau moleculare, caracter subliniat

169
pentru produsele sintetice prin denumirea de site moleculare. La zeoliţi
diametrul canalelor variază în limite largi de la 2,2Å în cazul analcimului
până la 9Å specific faujasitului.
Cercetările structurale detaliate au arătat că odată cu deplasarea ionilor
sau moleculelor, însuşi scheletul aluminosilicatat poate suferi deformaţii
lente. Majoritatea zeoliţilor au structuri reticulare descifrate şi acestea stau
la baza clasificării moderne a zeoliţilor. Teoretic, unirea tridimensională a
tetraedrilor [TO4] conduce la un număr nelimitat de reţele posibile, practic
se cunosc aprox. 40 de tipuri de reţele.
Cunoaşterea structurii zeoliţilor naturali şi sintetici a permis
clasificarea lor din punct de vedere structural în 7 grupe (Gottardi, 1976), în
fiecare grupă zeoliţii conţinând o unitate comună de structură constituită
dintr-un aranjament speciali de tetraedri [SiO4] şi [AlO4], pe care Meier o
denumeşte unitate secundară de construcţie a reţelei (S.B.U. – Secondary
Building Unit). În aceste unităţi secundare de construcţie sunt reprezentaţi
numai atomii T (Al, Si, Ge, P, …) care ocupă centrele tetraedrilor. Se obţin
astfel poligoane şi poliedre simple, care constituie unităţile secundare de
construcţie ale reţelelor zeolitice (fig. 4.88, fig. 4.89).

Fig. 4.88. Unităţi secundare de construcţie (SBU) a reţelei zeoliţilor

(după Meier, 1968): S4R – inel de 4 tetraedri (grupa phillipsitului);
S6R – inel de 6 tetraedri şi D6R – inel dublu de 6 tetraedri (grupa chabazitului);
4–1 – inel de 4+1 tetraedri (grupa natrolitului); 5–1 – inel de 5+1 tetraedri
(grupa mordenitului); 4–4–1 – inel de 4+4+1 tetraedri (grupa stilbitului).

Prin unirea tridimensională a „unităţilor secundare de construcţie” se

formează, la majoritatea zeoliţilor, cavităţi poliedrice având forme şi
dimensiuni bine definite. Cavităţile zeoliţilor comunică între ele în una,
două sau trei direcţii, iar după deshidratare formează un sistem de canale

170
mono-, di- sau tridimensionale ale căror diametre variază în limite largi, de
la 2,2Å la analcim până la 9Å la faujasit.
Clasificarea zeoliţilor naturali şi sintetici pe baza structurii lor
cuprinde 7 grupe (Meier, 1968, din Cruceanu et al., 1986) notate cu cifre sau
cu numele zeolitului cel mai reprezentativ, indicându-se unitatea SBU
pentru fiecare grupă, compoziţia celulei elementare ideale, tipul cavităţilor
poliedrice conţinute, tipul de canale, mărimea ferestrei, volumul liber, etc.
Conform nomenclaturii recomandate de Subcomitetul pentru zeoliţi al
I.M.A. (Coombs et al., 1997), Comisia de Minerale Noi şi Denumiri de
Minerale păstrează denumirile date iniţial de descoperitorii respectivelor
minerale. În cazul zeoliţilor sintetici se adaugă menţiunea „sintetic” după
denumirea zeolitului natural cu care zeolitul sintetic este înrudit (ex.
„mordenit sintetic” sau se face menţiunea „zeolit de tip mordenit”).
Pentru notarea tipului structural se folosesc grupuri de litere ce provin
din iniţialele zeolitului natural (ex. „zeolit sintetic de tip FAU” de la faujasit,
zeolitul natural cu a cărui structură se aseamănă).
În definirea mineralelor zeolitice aprobate de I.M.A., sunt acceptate ca
specii zeolitice şi minerale cu schelet de tetraedrii întrerupt sau componenţii
seriilor izomorfe topologice în care cationii din afara reţelei tetraedrice sunt
abundenţi. Pentru denumirea acestor specii simbolul chimic este ataşat cu o
cratimă la numele seriei (ex. „Ba-chabazit”) speciile recunoscute în seriile
compoziţionale sunt: brewsterit – Sr, Ba; chabazit – Ca, Na, K; clinoptilolit
– K, Na, Ca; dachiardit – Ca, Na; erionit – Na, K, Ca; faujasit – Na, K, Mg;
ferrierit – Mg, K, Na; gmelinit – Na, Ca, K; heulandit – Ca, Na, K, Sr;
levinit – Ca, Na; paulingit – K, Ca; phillipsit – Na, Ca, K; stilbit – Ca, Na.

TEST DE AUTOEVALUARE – MINERALOGIE

Notiuni generale
1. Proprietatea mineralelor de a opune rezistenţă la acţiunea unor forţe
exterioare reprezintă:
a) greutate specifică
b) clivaj
c) habitus
d) duritate
e) spărtură
2. Conform celor prezentate la curs, aspectul unui mineral în lumină
reflectată este:
a) urmă
b) clivaj
c) greutate specifică
d) luciu
e) forma cristalului

171
3. Cuarţul zgârie ortoza. Calcitul zgârie gipsul. Ortoza zgârie calcitul.
Cuarţul zgârie gipsul. Având aceste informaţii, aranjaţi aceste minerale în
ordine, de la cel mai moale la cel mai dur:
a) calcit, gips, cuarţ, ortoză
b) ortoză, gips, calcit, cuarţ
c) gips, calcit, ortoză, cuarţ
d) cuarţ, gips, calcit, ortoză
e) calcit, gips, cuarţ, ortoză
4. Care proprietate este cea mai nesigură în identificarea mineralelor:
a) duritatea
b) greutatea specifică
c) clivajul
d) culoarea
e) habitusul
5. Pentru a creşte de dimensiuni mari un cristal necesită:
a) intervale limitate de timp
b) fluide de vâscozitate mică
c) fluide cu multe nuclee de cristalizare
d) o cantitate limitată de ioni
e) TOATE CELE DE MAI SUS
6. Cea mai mică parte din structura cristalină a unui mineral care prezintă o
dispunere ordonată a atomilor este:
a) molecula
b) nivelul de energie
c) celula elementară
d) atomul
e) neutronul
7. Un tetraedru format din siliciu (Si) şi oxigen (O) reprezintă:
a) trei atomi de oxigen legaţi cu un atom de siliciu
b) trei atomi de siliciu legaţi cu un atom de oxigen
c) patru atomi de oxigen legaţi cu un atom de siliciu
d) patru atomi de siliciu legaţi cu un atom de oxigen
e) doi atomi de siliciu legaţi cu doi atomi de oxigen
8. Clivajul este o proprietate a mineralelor ce reprezintă în general:
a) zone de molecule solubile
b) zone unde apa s-a infiltrat în structura cristalină
c) zone doar cu legături covalente
d) zone cu legături atomice slabe
e) NICI UNA DIN CELE DE MAI SUS
9. Ce proprietate nu este de dorit la o piatră preţioasă ?:
a) duritate
b) frumuseţe
c) raritate
d) capacitatea de a reflecta lumina
e) clivaj bun
10. Care din următorii termeni nu aparţine aceleiaşi clase de minerale ca
celelalte:
a) olivina

172
 b) calcit
c) feldspat
d) montmorillonit
e) cuarţ

Elemente native
1. Care din următorii termeni reprezintă un element nativ:
a) clorura de sodiu
b) granit
c) bazalt
d) siliciu
e) apa
2. O substanţă din crusta terestră se spune că este NATIVĂ când:
a) este un silicat
b) apare natural într-o formă chimică combinată
c) nu are structură cristalină
d) apare numai în anumite regiuni geografice
e) apare natural într-o formă chimică necombinată
3. Acest element chimic reprezintă de departe cea mai importantă cauză a
colorării mineralelor, rocilor şi solurilor:
a) oxigen
b) siliciu
c) fier
d) aluminiu
e) carbon
4. Proprietatea fizica care poate fi folosita pentru a distinge grafitul de
molibdenit este:
a) luciul
b) duritatea
c) culoarea urmei
d) clivajul
e) opacitatea

Sulfuri
1. Ce grupă de minerale prezintă cel mai probabil o greutate specifică
mare?:
a) săruri halogenate
b) sulfaţi
c) sulfuri
d) carbonaţi
e) silicaţi
2. Formula PbS reprezintă următorul mineral:
a) hematit
b) halit (sare gemă)
c) diamant
d) grafit

173
 e) galena
3. Principalul tip de geneza prin care se formeaza sulfurile este:
a) metamorfism
b) lichid-magmatic
c) hidrotermal
d) clastogeneza
e) precipitatie fizico-chimica

Oxizi
1. Formula Fe3O4 reprezintă următorul mineral:
a) anhidrit
b) galena
c) hematit
d) magnetit
e) olivină
2. Acest mineral apare atât sub formă de pelicule obişnuite de rugină cât şi
ca principal minereu de fier ?:
a) blendă
b) cuarţ
c) goethit
d) hornblendă
e) gips
3. Formula Fe2O3 reprezintă următorul mineral:
a) anhidrit
b) galena
c) cuarţ
d) olivină
e) hematit
4. Majoritatea resurselor minerale metalice aparţin următoarelor grupe:
a) silicaţi şi carbonaţi
b) sulfaţi şi elemente native
c) elemente native şi oxizi
d) sulfaţi şi carbonaţi
e) sulfuri şi oxizi

Saruri halogenate
1. Ce mineral se formează aproape exclusiv în condiţii de temperatură şi
presiune scăzute ?:
a) cuarţ
b) feldspat ortoclaz
c) olivina
d) sare gemă
e) fluorina
2. Cristalele de clorură de sodiu (NaCl) sunt parte a cărei clase de minerale:
a) sulfuri
b) sulfaţi

174
 c) săruri halogenate
d) oxizi
e) carbonaţi
3. Care este caracteristica comuna tuturor sarurilor halogenate:
a) ionul de oxigen
b) un element metalic
c) elementul sulf
d) ionul halogen
e) legatura covalenta

Carbonati
1. Cristalele ale caror formulele chimice sunt (Ca,Mg,Fe,Mn)CO3
reprezintă:
a) sulfuri
b) sulfaţi
c) săruri halogenate
d) carbonaţi romboedrici
e) oxizi
2. Care din următoarele proprietăţi fizice ale mineralelor poate fi utilizată
pentru a face deosebire uşoară între calcit şi cuarţ:
a) culoarea
b) luciul
c) urma
d) duritate
e) clivajul
3. Calcitul şi dolomitul sunt:
a) oxizi de mare valoare
b) silicaţi feromagnezieni cu structură de filosilicaţi
c) minerale carbonatice
d) sulfaţi întâlniţi în depozite evaporitice
e) sulfuri polimetalice

Sulfati / fosfati
1. Formula CaSO4∙2H2O reprezintă următorul mineral:
a) calcit
b) halit (sare gemă)
c) diamant
d) gips
e) galena
2. Care din următoarele proprietăţi fizice ale mineralelor poate fi utilizată
pentru a face deosebire uşoară între gips şi calcit:
a) culoarea
b) luciu
c) duritate
d) urma
e) clivaj

175
3. Care din următoarele este ADEVĂRATĂ referitor la radicalul [SO4]:
a) formează minerale în stare nativă
b) peste 90% dintre minerale au acest radical în celula lor elementară
c) este prezent în cele mai dure minerale de pe Pământ
d) este parte a gipsului si anhidritului
e) mineralele ce conţin acest radical dau reacţie la atacul cu acid

Silicati
1. Care din următoarele clase cuprinde majoritatea mineralelor constituente
ale crustei terestre ?:
a) oxizi
b) săruri halogenate
c) carbonaţi
d) sulfaţi
e) silicaţi
2. Care din următoarele afirmaţii este ADEVĂRATĂ referitor la radicalul
[SiO4]:
a) formează minerale în stare nativă
b) peste 90% dintre minerale au acest radical în celula lor elementară
c) este prezent în cele mai dure minerale de pe Pământ
d) este parte a silicaţilor
e) mineralele ce conţin acest radical dau reacţie la atacul cu acid
3. Conform celor prezentate la curs, cel mai abundent element din crusta
terestră este:
a) siliciul
b) aluminiul
c) oxigenul
d) hidrogenul
e) fierul
4. Feldspaţii sunt:
a) silicaţi cu reţele spaţiale infinite
b) mineralele prezente în cantitatea cea mai mare în crusta terestră
c) principali depozitari de Al, Na, K si Ca, în rocile magmatice
d) repartizaţi în mod obişnuit sistemului ternar: ortoză – albit – anortit
e) TOATE CELE DE MAI SUS
5. Elementul constructiv de bază pentru toţi silicaţii este:
a) pachetul TOc
b) lanţul dublu de tetraedrii
c) reţeaua spaţială de tetraedrii
d) ciclul inelar de tetraedrii
e) tetraedrul SiO4
6. Care din următoarele minerale este filosilicat ?:
a) granat
b) olivină
c) hornblendă
d) montmorillonit
e) albit

176
7. Formula chimică a olivinelor este (Mg,Fe)2SiO4, care înseamnă că ?:
a) magneziul şi fierul se pot substitui unul pe celălalt în orice proporţie
b) magneziul este mai frecvent decât fierul
c) magneziul este mai greu decât fierul
d) olivinele conţin fie magneziu fie fier
e) în crusta terestră se găseşte mai mult magneziu decât fier
8. Care din următoarele proprietăţi este caracteristică mineralelor argiloase:
a) duritate mică
b) capacitate mare de schimb ionic
c) gonflarea (umflarea)
d) tixotropia
e) TOATE CELE DE MAI SUS
9. Care din următoarele minerale nu este silicat :
a) ortoza
b) olivină
c) hornblendă
d) montmorillonit
e) bauxită
10. Care din următoarele minerale se formează la temperatura cea mai
ridicată:
a) cuarţ
b) biotit
c) feldspat ortoclaz
d) olivina
e) fluorina
11. Care din următoarele minerale nu este filosilicat:
a) muscovit
b) montmorillonit
c) cuart
d) clorit
e) caolinit

LUCRARE DE VERIFICARE

1. Care sunt elementele chimice care domină procentual compoziția medie a

Globului? Dar a scoarței terestre?
2. Ce sunt mineralele?
3. Care sunt proprietățile cu ajutorul cărora se pot determina macroscopic
mineralele? Ce se înțelege prin scara Mohs?
4. Care sunt criteriile de clasificare a mineralelor?
5. Care sunt proprietățile chimico-structurale care diferențiază grupele de
minerale?
6. Incercati sa numiti 2-3 minerale din fiecare grupă si principalele
caracteristici fizico-chimice ale acestora?

177
 4. PETROLOGIE

Petrologia (gr. petra = piatră, rocă; logos = ştiinţă, vorbire) este

ştiinţa care se ocupă cu studiul rocilor (= asociaţii naturale de minerale) care
alcătuiesc crusta terestră. Petrologia are două ramuri: petrografia – care se
ocupă cu studiul descriptiv al rocilor şi al formelor de zăcământ din crusta
terestră, şi petrogeneza – care studiază condiţiile în care s-au format rocile
şi succesiunea proceselor care au condus la relaţiile actuale.
După condiţiile de formare, rocile pot fi endogene (formate prin
procese de geodinamică internă), cuprinzând rocile magmatice şi pe cele
metamorfice, şi exogene (formate prin procese de geodinamică externă),
grupând rocile sedimentare. În ceea ce priveşte repartiţia spaţială a acestor
categorii de roci, raportată la volumul total al litosferei, rocile endogene
reprezintă 95%, iar cele exogene numai 5% din total. Predominarea
proceselor exogene la suprafaţa litosferei face ca repartiţia procentuală să se
modifice aparent, 75% din suprafaţă fiind acoperită de roci sedimentare şi
numai 25% să deschidă la zi roci magmatice sau metamorfice.
Rocile magmatice sunt formate endogen, direct sau indirect, din
topituri magmatice realizate în condiţii speciale de temperatură şi presiune.
Rocile sedimentare iau naştere prin variate procese exogene, prin
alterarea, dezagregarea, transportul şi depunerea prin sedimentare a unui
material preexistent, împreună cu o serie de minerale specifice proceselor
exogene.
Rocile metamorfice iau naştere, prin procese endogene de
transformare în stare solidă, în urma unor schimbări de echilibru generate de
modificări de temperatură şi presiune, pe seama tuturor categoriilor de roci
existente, fie endogene, fie exogene.
Între cele trei categorii genetice de roci, se remarcă posibilitatea de
transformare a fiecărei categorii iniţiale, în orice altă categorie.
Rocile magmatice, formate prin răcirea şi consolidarea topiturilor de
silicaţi şi oxizi, numite MAGME, sunt supuse unui proces de dezagregare
fizică şi/sau chimică, materialul rezultat fiind transportat de agenţi exogeni,
iar apoi depus sub formă de sedimente. Sedimentele suferă un proces
complex de transformare, numit DIAGENEZĂ sau litificare, prin care se
formează roci sedimentare. Acestea, la rândul lor, sunt supuse eroziunii,
reluând ciclul. Atât rocile magmatice, cât şi cele sedimentare, în condiţii
speciale de temperatură şi presiune, sunt supuse METAMORFISMULUI
(transformare realizată predominant în stare solidă), dând naştere rocilor
metamorfice. Acestea, supuse proceselor exogene, reiau ciclul, cu generare
de sediment/rocă sedimentară. Toate categoriile de roci, prin procese de
îngropare la adâncimi mari, prin înglobare în topituri magmatice sau în urma
unor procese de metamorfism excesiv, se pot topi, generând din nou magme
şi permiţând reluarea generală a ciclului.

178
 Fig. 5.1. Raporturile genetice dintre roci (ciclul rocilor).

4.1. GENEZA ROCILOR MAGMATICE

4.1.1. PROPRIETĂŢI FIZICO-CHIMICE ALE MAGMELOR

O parte importantă a crustei terestre este constituită din roci

magmatice (sau roci eruptive), care au luat naştere prin răcirea şi
consolidarea topiturilor magmatice, fie în zonele adânci ale crustei terestre,
fie în apropierea suprafeţei Pământului, fie chiar la suprafaţa Pământului.
Observaţiile din regiunile vulcanice au arătat că rocile iau naştere prin
răcirea şi întărirea lavelor, care reprezintă manifestări superficiale ale
topiturilor magmatice din părţile adânci ale scoarţei terestre. De aici s-a tras
concluzia că rocile magmatice s-au format din mase magmatice topite, prin
consolidare.
Topiturile magmatice au o compoziţie complexă, ele fiind soluţii
incandescente de silicaţi greu fuzibili, de componente gazoase şi de vapori
sub mare presiune. Cercetarea magmei nu poate fi făcută prin mijloace

179
directe, caracterele magmelor putând fi cunoscute prin observarea directă a
erupţiilor vulcanice, prin cercetarea rocilor magmatice, care au luat naştere
din magme şi prin lucrări experimentale de reproducere a sistemelor
magmatice în condiţii de laborator.
Din punct de vedere al chimiei fizice, o magmă poate fi considerată ca
un sistem multicomponent ce constă dintr-o fază lichidă, un număr de faze
solide (cristale de minerale în suspensie) şi o fază gazoasă. Deoarece
componenţii cei mai importanţi ai rocilor magmatice sunt silicaţii, cea mai
mare parte a fazei lichide are o compoziţie silicatică. Dintre proprietăţile
magmelor interesează în mod deosebit compoziţia chimică, temperatura,
presiunea şi vâscozitatea.

Compoziţia chimică
Informaţiile asupra compoziţiei chimice a magmelor provin, în
totalitate din analizarea rocilor. Numărul imens de analize chimice de roci a
permis obţinerea unor concepţii generale asupra alcătuirii chimice
fundamentale a magmelor, dar şi asupra alcătuirii lor în situaţii particulare.
Aceste concepţii nu reproduc fidel situaţia reală, deoarece din ele lipsesc
întotdeauna componenţii volatili ai sistemelor magmatice care nu sunt fixaţi
decât în mică măsură în roci în etapele timpurii ale consolidării magmatice.
După elementele chimice care se găsesc în mineralele rocilor
magmatice şi în gazele şi vaporii emanaţiilor vulcanice, s-a dedus că într-o
topitură magmatică sunt prezente două categorii de constituenţi chimici:
constituenţi greu fuzibili (ficşi) şi respectiv constituenţi volatili.
Constituenţii greu fuzibili – care intră în compoziţia magmelor sunt
caracterizaţi printr-o temperatură de topire ridicată, cum sunt de exemplu
SiO2, Al2O3, CaO, FeO, etc. Din tabelul 13 rezultă că aceştia formează
partea principală a topiturilor magmatice şi constituie, de fapt, o topitură de
silicaţi, care poate fi comparată cu o soluţie în care sunt disociaţi ionii, ca
într-un electrolit.
Constituenţii volatili – au o temperatură de topire joasă (ex. H2O, F,
Cl, CO2, etc.) şi în procesul cristalizării se degajă în mare parte, însă pot să
participe la reacţiile ce au loc în topitură şi pot intra în compoziţia multor
minerale (amfiboli, mice, etc.). Componenţa fazei gazoase a magmei poate
fi dedusă din studiul emanaţiilor gazoase ale vulcanilor activi şi ale
fumarolelor (emanaţii postvulcanice fierbinţi), din compoziţia chimică a
gazelor şi lichidelor incluse în mineralele şi rocile magmatice, din analiza
chimică a produselor de metamorfism de contact termic ce se formează în
jurul unui bazin magmatic sau din studiile de laborator asupra condiţiilor de
formare a silicaţilor.
Principalul constituent volatil al topiturilor magmatice este apa, alături
de care poate să se mai întâlnească H2S, HF, B, HCl, CO, CO2, SO2, SO3,
H2, N2, Ar, CH4, cloruri şi fluoruri de metale grele, etc. De regulă, aceste
substanţe volatile nu depăşesc 10% din totalul constituenţilor unei magme.
Dacă magmele se solidifică la adâncime mare, deci la presiune
ridicată, componenţii volatili ai magmei se concentrează în partea superioară
a bazinului magmatic. O parte din ei vor intra în compoziţia mineralelor
deja formate, sub formă de incluziuni gazoase sau lichide, o altă parte va

180
intra în compoziţia chimică a unor minerale complexe (amfiboli, mice,
turmalină, etc.), iar restul va intra în reacţie cu rocile înconjurătoare
determinând în anumite condiţii un metamorfism de contact pneumatolitic.
Dacă magmele ajung la suprafaţă (lave), unde presiunea este mică, gazele se
degajă repede şi formează foarte rar minerale.

Temperatura
Temperatura magmelor poate fi apreciată prin măsurători directe în
lavele vulcanilor, prin determinarea temperaturii de topire a mineralelor şi
rocilor magmatice şi a punctelor de transformare polimorfă a unor minerale.
Temperaturile măsurate în lave aflate în mişcare sunt cuprinse între
900ºC şi 1100ºC. Cele mai mari valori s-au înregistrat în lavele bazice
(bazaltice) (ex. în cazul erupţiilor din Hawai s-au înregistrat temperaturi
extreme de 1150-1350ºC). Pentru lavele intermediare sau acide, temperatura
este mai scăzută. Astfel, în lava intermediară a Vezuviului s-au măsurat
temperaturi de 1015-1040ºC, iar în lavele acide ale vulcanului Santiaquito
din Guatemala s-au măsurat temperaturi de 725ºC.
Ţinând seama de influenţa presiunii (măsurătorile făcându-se la alte
presiuni decât cele din interiorul scoarţei terestre) şi de faptul că în contact
cu atmosfera magma suferă procese de oxidare (care ridică temperatura) se
poate considera că temperaturile magmelor sunt mai scăzute decât ale
lavelor, astfel majoritatea magmelor bazice au temperaturi cuprinse între
800-900ºC, iar cele acide (granitice) între 600-700ºC.
Concluzii asupra temperaturii magmelor s-au tras pe baza punctelor de
transformare ale unor minerale care pot servi ca indicatori de temperatură
sau “termometre geologice”.
Studiile efectuate asupra unor enclave granitice din lavele bazaltice de
la Spitzbergen şi California au arătat că, în timp ce cristalele de biotit s-au
transformat în sticlă, cele de ortoză au rămas neschimbate. S-a tras
concluzia că temperatura lavei a depăşit 840ºC (punctul de topire al
biotitului). În bazaltele din Groenlanda s-au găsit picături de fier metalic,
ceea ce înseamnă că temperatura acestor bazalte a fost de peste 1200ºC. De
asemenea, este cunoscut că temperatura de transformare β-cuarţ → β-
tridimit este de 870ºC. Tridimitul nefiind întâlnit niciodată în rocile de
adâncime se poate ajunge la concluzia că temperatura la care au cristalizat
topiturile acide în adâncime a fost mai mică de 870ºC.
Ca termometre geologice mai pot fi considerate: punctul de
transformare enantiotropă α-cuarţ  β-cuarţ (573ºC), punctul de
transformare al hornblendei verzi în hornblendă bazaltică (750ºC),
transformarea magnetitului în hematit în prezenţa oxigenului (martitizare) la
575ºC sau transformarea marcasită → pirită (500ºC).

Presiunea
Valoarea presiunii la care se găseşte un bazin magmatic în interiorul
scoarţei terestre este greu de apreciat. Un bazin magmatic este supus, pe de
o parte, presiunii exercitate de rocile de deasupra şi presiunii complexului de
roci înconjurătoare, la care se adaugă presiunea de vapori a substanţelor
volatile dizolvate în magmă.

181
 Pentru a putea estima presiunea dată de rocile de deasupra şi din
părţile înconjurătoare, trebuie să cunoaştem grosimea depozitelor din
acoperiş şi condiţiile tectonice înainte şi după consolidarea bazinului
magmatic. Estimările făcute de diferiţi cercetători au arătat că, în toate
cazurile de intruziuni magmatice, cu excepţia maselor magmatice foarte
mari (batolite) şi vechi (arhaice), presiunea litostatică nu depăşeşte 12 kbari.
Masele magmatice mari şi cele de vârstă arhaică s-au consolidat probabil la
adâncimi de peste 20 km.

Fig. 5.3. Condiţiile de temperatură şi presiune în raport

cu adâncimea în crusta Pământului.

Dacă concentraţia substanţelor volatile este mică, atunci presiunea

exercitată de către acestea este neglijabilă în comparaţie cu presiunea
litostatică. Pe măsură ce magma cristalizează, gazele se concentrează în
soluţia magmatică reziduală şi presiunea lor creşte treptat. Acest lucru se
întâmplă dacă magma rămâne pe loc, dar pe măsură ce ea avansează spre
părţile superioare ale scoarţei, se schimbă şi echilibrul format; se formează
noi combinaţii chimice, noi echilibre fizice.
Tensiunea vaporilor creşte treptat şi acest lucru poate duce, fie la
depăşirea presiunii exercitate de rocile din acoperiş (în cazul acesta aveam
de a face cu explozii şi erupţii vulcanice, cu eliberări de gaze, vapori şi
lave), fie la cristalizarea unor minerale în componenţa cărora intră unele
elemente din substanţele volatile.

182
 Vâscozitatea
Mai mult decât în cazul altor caractere, aprecierea vâscozităţii
magmelor este doar o extrapolare a concluziilor pe care le obţinem din
observaţiile făcute în condiţiile complet diferite de cele în care acestea se
găsesc în interiorul scoarţei terestre. În general, se ştie că magmele bazice,
sărace în SiO2, sunt mai fluide. Studiile cu raze X au arătat că în magme
există, încă înainte de cristalizare, reţele Si(Al)-O. În magmele acide (bogate
în SiO2), tetraedrii [SiO4]4- prefigurează deja reţele tridimensionale, ceea ce
determină o vâscozitate mai mare. Acest lucru este accentuat şi de apariţia
substituţiei în cadrul aranjamentelor tetraedrice. În magmele bazice
tetraedrii prefigurează reţele în lanţuri şi benzi sau pot rămâne izolaţi, ceea
ce determină o fluiditate mai accentuată.
Din studiul topiturilor artificiale reiese că vâscozitatea unei topituri de
silicaţi descreşte foarte repede, pe măsură ce creşte temperatura. La
temperatură constantă, vâscozitatea unei topituri creşte odată cu creşterea
presiunii. Se apreciază că vâscozitatea lavelor bazice este de 20 ori mai
mare decât a apei, iar cea a lavelor acide de 1.000 ori. Gradul de vâscozitate
al magmei determină viteza de difuziune, viteza de cristalizare şi mişcarea
cristalelor în magmă. Magmele acide, mai vâscoase, cristalizează greu şi
formează cu mare uşurinţă sticle vulcanice, spre deosebire de cele bazice
care foarte rar formează sticle.
Din datele expuse mai sus rezultă că putem defini magma ca fiind “o
soluţie ionică intratelurică de silicaţi ai metalelor obişnuite, în care se găsesc
în cantitate mică şi alţi compuşi, cum ar fi fosfaţi, titanaţi, sulfuri şi oxizi,
saturată cu vapori şi gaze, cu compuşi volatili şi compuşi solubili în apă în
cantităţi necunoscute, între care predomină apa şi pe lângă care joacă un rol
important diferite cloruri metalice, HCl, HF, Cl, F, H2S şi CO2”.
Durata de consolidare a magmelor este, în general, mare. Cristalizarea
se produce într-un interval de temperatură foarte larg, datorită complexităţii
chimice şi, deci, apariţiei unui număr mare de minerale. Pe de altă parte,
răcirea magmelor în interiorul scoarţei terestre se produce foarte lent
datorită conductivităţii calorice mici a rocilor din pereţii camerelor
magmatice. Elementul determinant în durata de cristalizare a magmelor este
volumul de magmă şi deci cantitatea de căldură conţinută.
Calculele făcute pe baza valorii conductivităţii calorice a rocilor şi
puţinele observaţii făcute în natură în această privinţă ne indică valori de
ordinul miilor de ani în cazul corpurilor mici şi valori de 1.000.000 ani
(unele aprecieri până la 10.000.000 ani) pentru corpurile mari cum sunt
batolitele granitice.

4.1.2. DIFERENŢIEREA ŞI CONCENTRAREA MAGMATICĂ

La formarea unui masiv de roci magmatice iau parte mai multe

varietăţi de roci care prezintă între ele uneori toate tranziţiile şi care au
anumite caractere chimice sau mineralogice comune. Această asociere se
explică printr-o geneză comună dintr-o singură topitură primordială, în
acelaşi bazin magmatic, prin consolidarea unor soluţii magmatice parţiale,
separate din magma primordială. Observaţiile geologice şi geofizice

183
efectuate la scara întregului Pământ confirmă ipoteza existenţei a două tipuri
de magme primordiale: granitice şi bazaltice. Din aceste magme primordiale
se crede că au luat naştere, prin scindare şi cristalizare, toate varietăţile de
roci magmatice cunoscute.
Fenomenul scindării unei magme omogene în magme parţiale de
compoziţie chimică diferită, prin consolidarea cărora s-au individualizat
diverse tipuri de roci magmatice, se numeşte diferenţiere magmatică.
Diferenţierea se realizează pe mai multe căi şi poate fi rezultatul mai
multor procese, cum ar fi: licuaţia, difuzia şi convecţia termică, transferul în
fază gazoasă, cristalizarea fracţionată şi asimilarea magmatică.

Diferenţierea prin licuaţie sau imiscibilitatea soluţiilor magmatice

La temperatură înaltă, topitura magmatică este o topitură omogenă,
silicaţii fiind miscibili între ei în orice proporţii. De asemenea şi sulfurile,
unele metale şi oxizii metalici între ei. La temperaturi mai mari de 1500ºC,
oxizii, sulfurile şi metalele pot fi uşor dizolvaţi în magmele bazice. Prin
răcire însă, aceştia se separă de silicaţi, încă în stare topită, sub forma unor
picături fine, care se unesc între ele formând o topitură separată. Acest
fenomen de dezamestec sau imiscibilitate se numeşte licuaţie.

Fig. 5.4. Asimilarea şi diferenţierea magmatică.

Dacă răcirea se face repede, prin consolidare magma înglobează oxizii

şi sulfurile sub formă dispersată în toată masa rocii. Dacă răcirea magmei se
face încet, picăturile se unesc datorită tensiunii superficiale ce apare la
suprafaţa picăturilor, tensiune care scade cu scăderea temperaturii.
Rezultatul va fi formarea unor picături din ce în ce mai mari şi din ce în ce
mai active. Datorită greutăţii specifice mai mari, picăturile de topitură
metalică cad către partea inferioară a bazinului magmatic, dând naştere la
corpuri de minereu de dimensiuni uneori exploatabile.
Diferenţierea prin licuaţie explică apariţiile din acelaşi coş vulcanic, la
scurte intervale de timp, atât de magme bazice, cât şi de magme acide.

184
 Diferenţierea prin cristalizare fracţionată
Diferenţierea prin cristalizare fracţionată este aproape întotdeauna
implicată în procesul de consolidare al magmelor. La marginea bazinului
magma are o temperatură mai scăzută şi ajunge mai repede la saturaţie
pentru anumite componente care încep să cristalizeze. În jurul centrelor de
cristalizare se produce o scădere a concentraţiei magmei în componentul
care cristalizează, astfel încât începe o difuziune a moleculelor către centrele
sau zonele cristalizate. Prin cristalizare, magma se separă în două faze: faza
cristalină şi faza lichidă. La început se formează mineralele melanocrate
(olivine, piroxeni, amfiboli) şi, în final, se separă mineralele leucocrate
(cuarţ, feldspaţi).
Primele cristale formate (olivinele), fiind mai grele decât topitura
magmatică, cad încet către zona inferioară a bazinului magmatic (dacă
vâscozitatea magmei permite). În adâncime, temperatura magmei este mai
ridicată decât în părţile periferice ale bazinului, aşa încât mineralele
cristalizate la început se redizolvă. În felul acesta, în adâncime, topitura
magmatică devine mai bazică şi va da naştere, prin consolidare, la roci
bazice/ultrabazice (gabbrouri, peridotite).
labrador andezin oligoclaz oligoclaz albit

ortoză
bytownit (anortit)
muscovit

Magmă bazică Magmă intermediară Magmă acidă cuarţ

(bazaltică-gabbroidă) (andezitică-dioritică) (riolitică-granitică)
soluţii reziduale
pegmatitice, volatile
(pneumatolitice)
olivină piroxeni piroxeni amfiboli biotit soluţii reziduale
cromit rombici monoclinici (hornblendă) hidrotermale
ilmenit (sulfuri metalice)
magnetit
pirotină nicheliferă

Fig. 5.5. Procesul de diferenţiere prin cristalizare fracţionată.

Mineralele leucocrate, mai uşoare, au tendinţa de a se ridica către

părţile superioare ale bazinului magmatic. La acest proces contribuie şi
volatilele care “flotează” cristalele mai uşoare. În felul acesta, în partea
superioară topitura magmatică devine mai acidă, dând naştere prin
consolidare la roci acide (granite, granodiorite, etc.).
Prin acţiunea combinată a cristalizării, a gravităţii, a retopirii şi a
transferului prin gaze pot lua naştere magme parţial diferenţiate. Aşa de
exemplu, o magmă bazică, fluidă, separă la început cristale de olivină şi
piroxeni magnezieni, care se adună în adâncime, constituind o pătură de
rocă peridotitică. Într-un stadiu ulterior, se separă şi feldspatul plagioclaz
anortitic, care, intrând în amestecul precedent, va da naştere unui strat de
gabbro. Soluţia magmatică se poate diferenţia în continuare, devenind
dioritică şi granitică.
După consolidarea definitivă, mai rămân soluţii reziduale pegmatitice
şi pneumatolitice şi, în final, soluţii hidrotermale.

185
 Diferenţierea prin asimilare
Acest tip de diferenţiere cuprinde în principal reacţiile ce au loc între
magmă şi rocile înconjurătoare ale bazinului magmatic sau reacţia dintre
magmă şi xenolite (fragmente de roci desprinse din pereţii sau acoperişul
bazinului magmatic). Fragmentele de roci desprinse din pereţii bazinului
magmatic pot fi topite şi asimilate complet sau pot rămâne ca nişte relicte
parţial asimilate numite “enclave”. Prin topirea şi asimilarea acestor
fragmente, de compoziţie chimică de cele mai multe ori cu totul diferită de
cea a topiturii magmatice, are loc o modificare locală a compoziţiei chimice
a magmei, deci o diferenţiere locală. Prin consolidarea acestor soluţii
magmatice contaminate, iau naştere roci hibride, cu o compoziţie chimică şi
mineralogică mult diferită decât cea a rocilor ce iau naştere din magmele
iniţiale.
Indicaţii asupra proceselor de asimilare şi de hibridizare sunt date de
apariţia unor minerale nespecifice rocilor magmatice, pe de o parte, iar, pe
de altă parte, de schimbarea caracterului chimic al magmei iniţiale. Astfel,
dacă o magmă iniţială subsaturată în silice asimilează roci bogate în SiO2
(gresii, nisipuri, etc.), atunci în locul olivinelor şi al feldspatoizilor se
formează piroxeni şi feldspaţi, roca hibridă nou formată fiind saturată,
datorită unor reacţii de forma:
Mg2[SiO4] + SiO2 = Mg2[Si2O6]
(olivină) (enstatit)

Na[AlSiO4] + 2SiO2 = Na[AlSi3O8]

(nefelin) (albit)

O magmă alcalină acidă prin asimilarea de calcare sau dolomite poate

da naştere la roci de tip sienitic, feldspaţii reacţionând cu carbonaţii şi dând
naştere la feldspatoizi şi piroxeni.
2K[AlSi3O8] + CaMg(CO3)2 = 2K[AlSi2O6] + CaMg[Si2O6] + CO2↑
(ortoză) (dolomit) (leucit) (diopsid)

În cadrul procesului de asimilare se disting:

- un proces termic (pirometamorfism) sub acţiunea căruia rocile
înglobate în magmă suferă transformări datorită temperaturii ridicate a
magmei, proces care duce la recristalizarea fragmentelor înglobate;
- un proces chimic de asimilare propriu-zisă, de durată mai lungă, care
duce la topirea şi asimilarea fragmentelor înglobate.
Un alt proces, care duce la modificarea chimismului iniţial al magmei,
este amestecul de magme sau “hibridismul”, prin care se înţelege reacţia
care are loc între două magme de compoziţie diferită. Amestecul de magme
(bazaltică şi granitică) duce la o magmă hibridă, care prin consolidare dă
naştere la roci diferite de cele bazice sau acide (exemplu roca hibridă bazalt-
trahit din San-Juan (Colorado – SUA), cea mai extinsă regiune de roci
vulcanice formate prin amestecul intim a două magme).

186
 4.1.3. CONSOLIDAREA MAGMELOR

Din topiturile magmatice iau naştere minerale şi roci magmatice prin

solidificarea (consolidarea) topiturilor, proces ce se desfăşoară în variate
condiţii geologice şi termodinamice.
Solidificarea topiturilor magmatice se poate realiza în două moduri:
prin formarea de sticlă sau prin formarea de cristale. Acest mod de
solidificare, într-un sens sau altul, este determinat de gradul de fluiditate al
magmei şi de viteza de răcire a ei sau, mai bine zis, de compoziţia magmei
şi de locul unde are loc consolidarea ei.

Consolidarea sub formă de sticlă

Prin răcirea foarte rapidă sau prin pierderea substanţelor volatile
dizolvate, unele magme (lave) se solidifică sub formă de sticlă. Pe măsură
ce scade temperatura, vâscozitatea topiturii creşte treptat până când devine
solidă. În acelaşi timp densitatea, indicele de refracţie şi căldura specifică a
substanţei suferă modificări gradate.
Tº

timp
Fig. 5.6. Curba de solidificare a sticlelor vulcanice

Acest fel de solidificare este un proces continuu, iar solidul rezultat

este de fapt o topitură subrăcită, un lichid foarte vâscos. În acest caz nu se
poate stabili o temperatură de solidificare, scăderea temperaturii având loc
continuu. Magmele care se solidifică sub formă de sticlă sunt mai ales
magmele acide, care dau lave vulcanice vâscoase; magmele bazice, mai
fluide, nu dau decât foarte rar sticle.
Răcirea rapidă a magmelor are loc la suprafaţa scoarţei terestre, la
presiune scăzută, astfel sticlele vulcanice se întâlnesc numai în rocile
vulcanice.

Consolidarea magmei prin cristalizare

Cristalizarea magmei este un proces foarte complex, determinat, atât
de adâncimea în scoarţa terestră, la care are loc cristalizarea, cât şi de
compoziţia magmei. Acest proces nu poate fi studiat în natură, unde nu se
pot face decât puţine observaţii disparate. Pe de altă parte, acest proces nu
poate fi reprodus în laborator decât parţial, din cauza complexităţii chimice
a magmelor şi din cauza condiţiilor de presiune şi temperatură din natură,
care nu pot fi realizate decât cu mare dificultate experimental.

187
 Reproducerea în laborator a proceselor de cristalizare se restrânge la
cazurile simple de sisteme cu unu, doi sau cel mult trei componenţi.

Cristalizarea topiturilor unicomponente

Spre deosebire de substanţele amorfe care prin încălzire se înmoaie
într-un anumit interval de temperatură, substanţele cristalizate au un punct
de topire, respectiv de solidificare determinat. Lăsând să se răcească o
topitură de diopsid CaMg[Si2O6], ea începe să separe primele cristale la Tc
=1391ºC. Această temperatură se menţine neschimbată tot timpul cât
durează cristalizarea. După formarea ultimelor cristale temperatura începe
să scadă din nou. Acest lucru demonstrează că fenomenul de cristalizare este
un proces exoterm, prin cristalizare eliberându-se o anumită cantitate de
căldură care menţine temperatura constantă.
Tº

Tc

timp

Fig. 5.7. Cristalizarea unei topituri unicomponente de diopsid.

Dacă viteza de răcire a unei topituri este mare, substanţa poate rămâne
în stare topită chiar sub punctul de cristalizare. Această întârziere a
procesului de cristalizare se numeşte subrăcire sau suprasaturaţie.
Fenomenul de subrăcire poate fi reprezentat diagramatic, punând în
abscisă puterea de cristalizare spontană, iar în ordonată intervalul de
subrăcire (fig. 5.8). Puterea de cristalizare spontană a unei soluţii reprezintă
numărul de centre de cristalizare care apar în unitatea de volum şi de timp.
Ea este influenţată foarte mult de vâscozitatea soluţiei.
La punctul de cristalizare începe formarea cristalelor în puţine centre
de cristalizare şi continuă într-un ritm lent până la 30ºC sub punctul de
cristalizare (zona metastabilă). Maximum de centre (germeni) de cristalizare
se formează la o subrăcire de 50-55ºC (zona labilă), apoi puterea de
cristalizare descreşte repede, pentru ca la 120ºC sub punctul de solidificare,
cristalizarea să înceteze.
Dacă viteza de răcire a topiturii este foarte mică, ea poate cristaliza
complet în zona metastabilă unde se formează puţine centre de cristalizare.
Din cauza răcirii lente, puţinele cristale formate pot să crească şi să capete
dimensiuni din ce în ce mai mari. În consecinţă, răcirea înceată a unei
magme are ca rezultat formarea unor roci cu cristale mari. Această situaţie
este întâlnită în natură atunci când magma se consolidează la adâncime mare
în interiorul scoarţei, unde temperatura scade foarte încet.

188
 80

70

Δt (subrăcire) 60

50 Regiunea labilă

40

30

20 Regiunea metastabilă

10

Puterea spontană de cristalizare

Fig. 5.8. Mersul solidificării unei magme subrăcite.

Dacă răcirea topiturii se face repede, zona metastabilă este repede

depăşită, cristalizarea având loc în zona labilă, cu numeroase centre de
cristalizare, ceea ce duce la formarea de roci cu cristale mărunte. În natură,
această situaţie este întâlnită atunci când consolidarea magmei are loc pe
fisurile din pereţii şi acoperişul bazinului magmatic, formându-se filoane
aplitice fin granulare.
Dacă răcirea se face brusc, cum este cazul rocilor formate la suprafaţa
scoarţei terestre prin răcirea lavelor vulcanice, atunci topitura trece repede
prin ambele regiuni, şi neavând timp să cristalizeze se solidifică sub formă
de sticlă.

Cristalizarea topiturilor cu doi componenţi (binare) fără formare

de cristale mixte (eutectice)
Se consideră cazul a două substanţe A şi B (anortit şi diopsid) care în
stare topită se amestecă în orice proporţie, dând o soluţie omogenă, iar în
stare solidă nu dau naştere la combinaţii intermediare sau cristale mixte.
Mersul cristalizării poate fi urmărit pe diagrama din fig. 5.9, în care,
pe abscisă, sunt reprezentate proporţiile de componenţi A şi B, iar pe
ordonată, temperaturile de cristalizare. La temperatura Ta începe să
cristalizeze componentul A, temperatura rămânând constantă tot timpul
cristalizării. La fel stau lucrurile dacă topitura este de component B. Dacă,
însă, adăugăm componentului A o cantitate din componentul B, atunci
primele cristale apar la Ta1 şi sunt tot cristale de component A.
Dacă conţinutul în component B este mai ridicat, temperatura de
apariţie a primelor cristale va fi mai scăzută (Ta2….). Unind, în diagramă,
punctele de cristalizare corespunzătoare diverselor compoziţii, se obţine o
curbă care poate fi interpretată ca o linie de saturaţie a topiturii în A. În mod
analog, pentru componentul B se poate trasa o curbă de saturaţie. Cele două
curbe de saturaţie se intersectează în punctul E, acolo unde soluţia este

189
suprasaturată cu ambii componenţi. Acesta este punctul “eutectic”, în care
ambii componenţi vor cristaliza simultan.

Tºa a
Tºa1 a1
Tºa2 a2

b
lichid b1 Tºb
b2 Tºb1
Tºb2

Temperatura
A+lichid

B+lichid
TºE
E

A+B

A B
100%A 10 20 Compoziţia topiturii 80 90 100%B

Fig. 5.9. Cristalizarea unei topituri binare cu formare de eutectic.

Amestecul eutectic se caracterizează prin aceea că se topeşte şi

cristalizează la o temperatură constantă ca o topitură unicomponentă,
temperatura cea mai scăzută la care o topitură binară mai poate exista în
stare fluidă. Aşadar, o topitură binară formată din doi componenţi ce se pot
amesteca în toate proporţiile, va separa, prin cristalizare, întâi componentul
în exces faţă de compoziţia eutectică, iar atunci, când compoziţia eutectică
este atinsă, vor cristaliza ambii componenţi simultan la o temperatură
constantă.
Exemple de topituri binare care dau amestecuri eutectice:
- sistemul diopsid CaMg[Si2O6] – forsterit Mg2[SiO4] cu TDi = 1391ºC
şi TFo = 1890ºC, CE = 88%Di + 12%Fo şi TE = 1356ºC;
- sistemul diopsid – anortit Ca[Al2Si2O8] cu TDi = 1391ºC şi TAn =
1550ºC, CE = 59%Di + 41%An şi TE = 1260ºC;
- sistemul diopsid – albit Na[AlSi3O8] cu TDi = 1391ºC şi TAb =
1118ºC, CE = 3%Di + 97%Ab şi TE = 1085ºC.
Consecinţa acestui mod de cristalizare este formarea de roci cu texturi
grafice, porfirice şi panidiomorfe.

Cristalizarea topiturilor binare izomorfe (cu formare de cristale mixte)

În acest caz cei doi componenţi (A şi B) pot forma între ei cristale
mixte, adică sunt miscibili şi în stare solidă în orice proporţii. Mersul
cristalizării este, astfel, fundamentat deosebit. Un astfel de sistem este cel al
feldspaţilor plagioclazi, în care cei doi componenţi sunt albitul Na[AlSi 3O8]
şi anortitul Ca[Al2Si2O8]. Diagrama de cristalizare a acestor minerale (fig.
5.10) este formată dintr-o singură curbă de solidificare, care nu coincide cu
cea de topire. Cele două curbe coboară continuu de la punctul de topire al
componentului greu fuzibil, anortitul (1550ºC) până la punctul de topire al

190
albitului (1118ºC), delimitând un câmp eliptic cuprinzând domeniul de
echilibru al topiturii şi cristalelor.
Din această diagramă rezultă că o topitură, de o anumită compoziţie,
este în echilibru cu cristalele de compoziţie diferită de cea a topiturii. Fie o
topitură de compoziţie C0 (65% An + 35% Ab). Prin răcire, primele cristale
apar la temperatura T1 şi au compoziţia C1 (citită pe curba solidus). La
temperatura T2 cristalele au compoziţia C2 (citită pe curba solidus), iar
topitura rămasă, compoziţia C2' (citită pe curba lichidus). La temperatura T3
se vor forma cristale de compoziţie C0 (65% An + 35% Ab), dar ultimele
picături de topitură vor avea compoziţia C3' (mult mai bogate în albit).
Aşadar, prin solidificare se separă cristalele mai bogate în anortit, decât
topitura care sărăceşte în anortit, dar se îmbogăţeşte în albit. Dacă evoluţia
sistemului este suficient de lentă, se realizează o adaptare a chimismului
printr-un proces de reacţie a cristalelor cu topitura, cristalele atingând în
orice moment compoziţia corespunzătoare stării de echilibru cu topitura.

TA TB
1550

1
T1
e)
i car
d if 2 T2
li
so
u s( 3
hid T3
lic
a
rb
cu ire
)
top
s(
du
oli
rb as
cu

TA
1118

A C3' C 2' Co C2 C1 B

Fig. 5.10. Diagrama cristalizării unui sistem binar

cu formare de cristale mixte

Prin cristalizare se formează cristale mixte cu aceeaşi compoziţie ca şi

topitura iniţială, dar nu direct, ci printr-un proces continuu de reacţie între
cristale şi lichid, proces care se desfăşoară într-un larg interval de
temperatură. Prin cristalizare rapidă, adaptarea compoziţiei chimice nu mai
este posibilă, cristalele cresc prin depunere orientată succesiv de substanţa
ce corespunde chimic diferitelor stadii atinse de lichid. Cristalele nu mai
sunt, în cazul acesta, omogene ci zonate, datorită fracţionării procesului de
cristalizare. Zonele interne au un conţinut mai ridicat în anortit, decât cel al
lichidului original. Temperatura T3 nu mai este temperatura finală de
cristalizare, deoarece, în condiţiile cristalizării fracţionate, rămâne încă
lichid bogat în albit.
Cristalizarea fracţionată dă lichide reziduale cu conţinuturi ridicate de
albit, cristalele de plagioclazi din rocile efuzive prezentând frecvent structuri

191
zonare, cu o dispoziţie normală a învelişurilor sau cu recurenţe multiple de
compoziţie, datorită migraţiei cristalelor în bazinul magmatic.

4.1.4. FAZELE CONSOLIDĂRII MAGMATICE

Topiturile magmatice au o compoziţie foarte complexă, fiind formate

din mai multe componente, unele greu fuzibile (silicaţii), iar altele volatile.
Pentru simplificare şi pentru a obţine o vedere generală asupra mersului
cristalizării magmei, se consideră magma ca un sistem eterogen în echilibru
în cazul cel mai simplu având doi componenţi, două faze şi trei variabile:
temperatura, presiunea şi concentraţia (fig. 5.13). Diagrama de consolidare a
unei magme este formată din două curbe: partea din stânga reprezintă curba
de cristalizare (curba critică) a componentului greu volatil B, iar partea
dreaptă reprezintă curba presiunii de vapori a componentului volatil A.
Iniţial, la temperaturi ridicate şi adâncimi mari, compoziţia unei
magme constă în 90% component B şi 10% component A. La adâncimi de
câţiva kilometri, la care se află magma, presiunea este destul de mare ca
substanţele volatile să intre în soluţie cu componentele greu volatile.
ºC

Faza timpurie
a1 T1 b1
1100

Faza principala
(lichid-magmatică)
Temperatura

Temperatura

a2 T2 b2
650
Etapa pegmatitica
a3 T3 b3
500
a4
Etapa pneumatolitica
T4
370 b4 Faza
finala
Etapa hidrotermala
T5
100
c3 c2 c1 Etapa emanatiilor vulcanice
A 50% B Presiune
Volatil Compozitie Greu volatil
100% 100%
Fig. 5.13. Fazele consolidării magmatice separate pe diagrama dublă
temperatură-compoziţie (stânga) şi respectiv temperatură-presiune (dreapta)
(după Niggli, 1925, modificat)

La temperaturi mari, de peste 1100ºC, se dezvoltă faza timpurie

(initiala) de cristalizare în care are loc diferenţierea magmatică prin
cristalizare a mineralelor cu temperaturi de topire mari, cum ar fi oxizi
(magnetit, cromit, ilmenit), sulfuri (pirotină, pentlandit), diamant, platină,
roci bazice şi ultrabazice (dunite, anortozite).
La o concentraţie c1 componentul B începe să cristalizeze în punctul
a1, la temperaturi de aproximativ 1.000-1.100ºC. Prin cristalizarea unei părţi

192
din componentul B se schimbă concentraţia soluţiei reziduale, devenind mai
bogată în componentul A, a cărei presiune creşte treptat. Datorită cristalizării
componentul B, compoziţia magmei se schimbă de-a lungul liniei de
saturaţie.
În prima fază, curba coboară repede, arătând că, pentru o scădere
importantă de temperatură, cantitatea de component B, care cristalizează,
este mică. Această comportare este tipică pentru faza principală (“lichid-
magmatică” sau “ortomagmatică”), când se formează majoritatea
mineralelor, care intră în compoziţia rocilor magmatice. În intervalul
1100ºC (T1) şi 900ºC se separă mineralele accesorii, mai greu fuzibile, iar
între 900ºC şi 650ºC (T2), cristalizează cea mai mare parte a silicaţilor, mai
întâi mineralele melanocrate, apoi cele leucocrate. Limita inferioară de
650ºC este temperatura eutecticului cuarţ-feldspat, ultimele minerale
leucocrate ale acestei perioade de solidificare.
După încheierea fazei principale, mai rămân soluţii reziduale, care
conţin o mare cantitate de substanţe volatile, ce nu au intrat în compoziţia
mineralelor şi a rocilor magmatice, şi care vor avea un rol important în faza
finală. De la b2 începe etapa în care, pentru o mică variaţie a temperaturii
(de la T2 la T4), cristalizează o mare cantitate de component B. Din această
cauză, concentraţia în component A creşte foarte mult, la fel şi presiunea
componentului A. Aceasta este etapa pegmatitică-pneumatolitică. În această
fază, soluţiile reziduale, bogate în substanţe volatile, pătrund foarte uşor în
fisurile şi porii rocilor înconjurătoare, dând naştere la filoane de pegmatite şi
aplite. Din reacţia substanţelor volatile cu rocile înconjurătoare, rezultă
minerale noi (pneumatolitice), care conţin ioni de F, Cl, B, OH, etc.
În jurul punctului critic al apei (T4 = 374ºC) şi la presiuni de
aproximativ 200 at (punctul b4), curba de solidificare a magmei îşi schimbă
panta, coborând foarte rapid. În această parte a curbei se depun mici cantităţi
de substanţă la o scădere notabilă de temperatură (T4 - T5). Soluţiile
reziduale, rămase după încheierea fazei precedente, sunt diluate, foarte
bogate în apă şi vapori de apă. Din ele se depun minerale bine cristalizate,
pe crăpături şi în goluri, formând filoane şi geode cu o succesiune vizibilă în
depunerea mineralelor, în etapa hidrotermală.
La temperaturi mai ridicate, peste 200ºC, se formează silicaţi
nehidrataţi, cuarţ, fosfaţi, niobaţi, titanaţi, casiterit, bismutină, molibdenit,
etc., iar la temperaturi sub 200ºC, se depun zeoliţi, sulfuri, carbonaţi, sulfaţi,
etc. Diagrama de consolidare a magmelor este completată în partea dreaptă
de curba tensiunii de vapori a componentului volatil. Din alura acestei curbe
se observă că pe măsură ce temperatura scade, tensiunea vaporilor creşte
până la un maximum, în regiunea pegmatitică-pneumatolitică, apoi scade
iarăşi, treptat, în etapa hidrotermală. Acest lucru explică marea fluiditate şi
mobilitate, precum şi puterea de pătrundere a soluţiilor reziduale din etapa
pegmatitică-pneumatolitică.
Această schemă reprezintă mersul ideal, teoretic, al consolidării
magmelor. În natură, fenomenele sunt mult mai complicate şi se depărtează
mai mult sau mai puţin de schema teoretică, după cum consolidarea are loc
mai la suprafaţă sau mai în adâncimea scoarţei terestre.

193
 4.1.5. FORMAREA MINERALELOR ÎN FAZA TIMPURIE

Faza timpurie (inițială) de cristalizare se desfăşoară la temperaturi

mari, de peste 1100ºC, când are loc diferenţierea magmatică prin cristalizare
a mineralelor cu temperaturi de topire mari, cum ar fi diamant, platină, oxizi
(magnetit, cromit, ilmenit, corindon), sulfuri (pirotină, pentlandit), înaintea
cristalizării masive a silicaţilor. Mineralele cristalizate au putut rămâne
diseminate în roca-mamă sau au fost concentrate la fundul sau la anumite
nivele ale bazinului magmatic, sub acţiunea gravitaţiei şi/sau a curenţilor de
convecţie. În primul caz avem de-a face cu zăcăminte de tip diseminat, iar în
al doilea caz cu zăcăminte de tip acumulat (segregat). Pe lângă valorile mari
ale temperaturii şi presiunea înregistrează valori mari, corespunzătoare
adâncimii la care s-a desfăşurat procesul.
Zăcămintele de tip diseminat sunt destul de răspândite şi dacă
mineralele metalice sunt în cantitate mare, pot prezenta importanţă
economică. Un exemplu ar fi zăcămintele de diamant diseminat în
kimberlite din Africa de Sud şi din Iakuţia (Rusia). Alte exemple sunt
zăcămintele de platină diseminată în dunite, şi de cromit diseminat în dunite,
peridotite, serpentine, sau de corindon în sienite. De obicei forma acestor
zăcăminte este dată de forma rocii gazdă, sau mai pot avea formă de coş
(coloană), dike sau stock.
Zăcămintele de tip segregat au rezultat din concentrarea mineralelor
utile sub acţiunea gravitaţiei şi/sau a curenţilor de convecţie. În căderea lor,
cristalele nou formate sunt parţial corodate de magmă fără a se ajunge la o
topire totală. Forma acumulărilor de segregaţie este de benzi, noduli
(cromit), cuiburi, lentile. Dimensiunile concentrărilor metalifere sunt varia-
bile, de la decimetri până la metri, zeci de metri, şi mai rar sute de metri.
Importanţa economică a acumulărilor de minerale utile din faza
timpurie de cristalizare este limitată la diamant şi platină, cele de crom
având în general conţinuturi scăzute (10-20%, rareori 40% Cr2O3) necesită
metode speciale de îmbogăţire, în caz de folosire în alte scopuri decât cele
refractare.
Exemple clasice de zăcăminte de acest tip:
- pentru platină: Merensky Reef (Africa de Sud) şi Nijni-Taghil
(Munţii Ural – Rusia);
- pentru cromit: Banat (România), Munţii Ural (Rusia), Bushveld
(Africa de Sud), Turcia, Zambia;
- pentru diamant: Iakuţia (Rusia), Kimberley (Africa de Sud), Zair.

4.1.6. FORMAREA MINERALELOR ÎN FAZA PRINCIPALĂ

În faza principală de cristalizare, la temperaturi sub 1100ºC, se

formează masiv silicaţii. În această fază se formează majoritatea mineralelor
care intră în componenţa rocilor magmatice. În intervalul 1200-1100ºC până
la 900ºC se separă minerale accesorii, mai greu fuzibile, iar între 900ºC şi
până la 650-600ºC cristalizează cea mai mare parte a silicaţilor, mai întâi
mineralele mafice, şi apoi cele felsice. Acest fapt a fost reliefat de către
geologul canadian N.L. Bowen (1887–1956) care, ţinând cont de faptul că

194
minerale caracteristice se formează la temperaturi specifice, a elaborat seria
de cristalizare a silicaţilor (fig. 5.14) care astăzi este cunoscută ca seria
Bowen şi care descrie formarea mineralelor silicatice pe măsură ce magma
se răceşte. Temperatura magmei şi viteza de răcire determină ce minerale
sunt stabile (adică ce minerale se pot forma) şi mărimea cristalelor
mineralelor formate (adică textura). Cu cât magma se răceşte mai lent cu
atât cristale pot creşte mai mari. Seria Bowen permite geologilor să
prognozeze compoziţia chimică şi textura bazându-se pe temperatura de
răcire a magmei.
La temperaturi ridicate asociate cu magme bazice-ultrabazice şi
intermediare, progresia generală poate fi separată în două ramuri. Ramura
continuă descrie evoluţia cristalizării seriei izomorfe a feldspaţilor
plagioclazi aşa cum se desfăşoară ea de la feldspatul bogat în calciu =
anortit până la feldspatul bogat în sodiu = albit. Ramura discontinuă descrie
formarea mineralelor mafice: olivine, piroxeni, amfiboli, şi biotit.
La temperaturi joase, ramurile se unesc şi se obţin minerale comune
pentru rocile felsice: feldspaţi ortoclazi, muscovit, şi cuarţ.

Fig. 5.14. Seriile Bowen de cristalizare a silicaţilor.

Un fapt neobişnuit pe care Bowen l-a găsit se referă la ramura

discontinuă. La o anumită temperatură o magmă poate produce olivină, dar
dacă aceleiaşi magme îi este permisă răcirea în continuare, olivina va
“reacţiona” cu magma reziduală şi va trece la următorul mineral din serie (în
acest caz piroxen). În timp ce răcirea continuă piroxenul se poate transforma
în amfibol, şi apoi în biotit. Poate părea un lucru ciudat, dar dacă se ia în
considerare faptul că majoritatea silicaţilor sunt formaţi din proporţii uşor
diferite ale celor 8 elemente chimice (O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg)
predominante în crusta terestră, tot ce poate rezulta de aici este reglarea
reţelei cristaline interne pentru obţinerea stabilităţii la diferite temperaturi.
Pe lângă cristalizarea masivă a silicaţilor care constituie roca
magmatică mamă, în faza principală se desfăşoară şi cristalizarea altor
minerale metalice sau nemetalice. Concentraţiile de minerale utile sunt mult

195
mai variate din punct de vedere mineralogic decât cele din etapa timpurie şi
sunt asociate frecvent cu roci bazice şi mai rar cu roci ultrabazice sau cu roci
alcaline. Cel mai probabil mod de formare al acestor concentraţii este cel al
diferenţierii prin cristalizare a silicaţilor şi acumularea sub acţiunea
gravitaţiei a unui lichid rezidual bogat în metale. Din lichidul rezidual se
separă şi se acumulează la partea inferioară a bazinului magmatic sau în
anumite nivele, o suită de minerale metalice, dând naştere la zăcăminte
importante de platină, cromit, ilmenit, fier (magnetit), asociate cu roci
specifice (dunite, peridotite, anortozite, gabbrouri, etc.).
Forma concentraţiilor de minerale utile este de cuiburi, benzi, lentile
plan concave, mai rar stock-uri. Trecerea de la minereu la roca
înconjurătoare este netă. Lichidul magmatic rezidual este frecvent injectat
sub acţiunea unei presiuni externe de natură tectonică, în zonele de slabă
rezistenţă din roca mamă deja consolidată sau din cele înconjurătoare unde
cristalizează, sub formă de dyke-uri, sill-uri sau de acumulări neregulate.
Aceste forme traversează textura primară a rocilor întâlnite şi uneori conţin
fragmente din astfel de roci; se observă uneori cum mineralele metalice
corodează, străbat şi “îmbăiază” silicaţii formaţi anterior. Îşi fac prezenţa şi
volatilele prin acţiuni pneumatolitice.
S-a constatat că o magmă bazică poate dizolva, la temperatură
ridicată, sulfuri de fier, nichel, cupru ± cobalt, până la maximum 7%. Odată
cu scăderea temperaturii, topitura miscibilă devine treptat imiscibilă şi se
separă în două fracţiuni, una mai bogată în silicaţi şi cealaltă bogată în
sulfuri; fracţiunea metalică în care se mai găseşte o cantitate apreciabilă de
silicaţi, se concentrează spre partea inferioară şi la marginea bazinului
magmatic, rămânând lichidă până după cristalizarea fracţiunii de silicaţi,
după care are loc consolidarea topiturii de sulfuri. Relaţiile reciproce dintre
sulfurile cristalizate şi silicaţii formaţi anterior, reprezentate prin coroziuni,
pătrunderi, indică mai degrabă ordinea de cristalizare a silicaţilor şi apoi a
sulfurilor. În mod obişnuit conţinutul de sulfuri nu depăşeşte 10-20% din
zăcământ. Acest tip de concentraţii apare în relaţii genetice mai ales cu roci
bazice (norite).
Forma concentraţiilor este variată, respectiv impregnaţii, vinişoare,
cuiburi, uneori corpuri neregulate, având dimensiuni de la centimetri la
metri şi chiar sute de metri. Tranziţia de la zăcământ la rocile înconjurătoare
este treptată în cazul impregnaţiilor şi tranşantă în celelalte cazuri, mai ales
a formelor injectate.
Compoziţia minereului este în general simplă; predomină parageneza
pirotină-pentlandit-calcopirită, la care se adaugă în cantităţi reduse,
magnetit, millerit (NiS), speryllit (PtAs2), şi sulfuri de platină (cooperit –
(Pt,Pd)S; braggit – (Pt,Pd,Ni)S). Minereurile acestor zăcăminte sunt
valorificate complex pentru Ni, Cu, Co, Pt, Pd, Au, Te şi Se. Exemple de
zăcăminte de pirotină nicheliferă formate prin imiscibilitate sunt:
Moncegorsk, Pecenga, Norilsk (Rusia), Sudbury (Canada), Bushveld şi
Insizwa (Africa de Sud).
Importanţa economică a acumulărilor de minerale utile din faza
principală de cristalizare se referă la cromit, ilmenit, magnetit, apatit,
nefelin, grafit, etc. Exemplu clasice de zăcăminte de acest tip:

196
 - pentru cromit: Saranovsk (Munţii Ural – Rusia);
- pentru ilmenit: Kusinsk (Rusia); Adirondaks (SUA);
- pentru magnetit cu apatit: Kiirunavaara (Suedia), Hamadan şi
Esfordi (Iran), El Laco (Chile), Mineville (SUA);
- pentru apatit cu nefelin: Hibin (Peninsula Kola – Rusia).

4.1.7. FORMAREA MINERALELOR ÎN ETAPA PEGMATITICĂ

Pegmatitele sunt roci de origine magmatică sau metamorfică cu

textură macrogranulară, uzual predominând pegmatitele magmatice,
asociate cu roci intrusive, de la acide până la bazice şi ultrabazice.
Dintre pegmatitele de origine magmatică, cele mai frecvente şi
importante din punct de vedere economic sunt pegmatitele acide sau
granitice, urmate de cele asociate cu roci alcaline; celelalte, care însoţesc
roci bazice şi ultrabazice, au importanţă practică redusă.
Pegmatitele de origine metamorfică au de asemenea o frecvenţă
apreciabilă, sunt răspândite în şisturi cristaline mezo-catazonale şi prezintă o
valoare economică limitată.
Forma de zăcământ a pegmatitelor este de dike (filon), de coloană
(coş) şi, mai rar, de mase lenticulare (fig. 5.15). Dimensiunile variază în
limite apreciabile: grosimi de la milimetri la metri şi zeci de metri, lungimi
de la zeci de metri la sute de metri (uneori peste o mie de metri), adâncimea
poate avea valori de la mai multe zeci de metri până la sute de metri.

Fig. 5.15. Corp de pegmatite de origine magmatică.

197
 Temperaturile de formare a pegmatitelor magmatice sunt cuprinse
între limite largi, acceptându-se pentru majoritatea pegmatitelor temperaturi
cuprinse între 700ºC şi 250ºC.
Din punct de vedere al compoziţiei mineralogice, între un granit şi un
pegmatit granitic nu există nici o diferenţă, ambele roci având aceleaşi
minerale principale: feldspaţi ortoclazi, muscovit şi cuarţ. Sub aspect
petrografic, etapa pegmatitică poate fi considerată ca o perioadă finală al
fazei principale de cristalizare. Există însă o diferenţă mare legată de
dimensiunile mari ale cristalelor din pegmatite, ce relevă prezenţa unor
componenţi volatili, care presupun o magmă reziduală bogată în astfel de
componenţi. Mai există o diferenţă esenţială din punct de vedere geochimic
şi anume prezenţa unor minerale accesorii ale unor elemente rare sau o serie
de elemente urmă, care s-au îmbogăţit în magma reziduală. Prin urmare, din
punct de vedere geochimic, pegmatitele sunt considerate produse ale primei
etape din faza finală de cristalizare.
În această etapă, în magma reziduală, în afară de Si, O, Al, K, Na şi
Ca, se mai concentrează cantităţi importante de H2O, F, Cl, B, T.R. şi o serie
de elemente urmă şi disperse. Această concentrare a elementelor minore în
magmele reziduale se datoreşte în primul rând mărimii razelor ionice care
sunt fie prea mari, fie prea mici, pentru a putea intra în reţelele cristaline ale
mineralelor cristalizate în fazele anterioare. Un alt factor care împiedică
separarea unor elemente în fazele anterioare este polarizarea ionică.
În etapa pegmatitică, magma reziduală se deosebeşte de magma
iniţială printr-un conţinut mai mare în alcalii, compuşi volatili şi în unele
elemente minore. Prin cristalizarea acestei topituri fluide, datorită
conţinutului mare de componenţi volatili, situaţi deasupra punctului critic de
temperatură a apei, se formează filoanele pegmatitice care, uneori, pot
forma sisteme legate de aceeaşi magmă, rezultând aşa-numitele câmpuri
pegmatitice.
Compoziţia chimică şi mineralogică a pegmatitelor este în general
complexă, mai ales în cazul pegmatitelor granitice. Numărul de specii
minerale identificate de Fersman (1940) în pegmatitele granitice era de peste
250, iar în cele asociate cu sienite nefelinice chiar mai mare. Aceste
minerale sunt foarte variate: fluoruri, oxizi, carbonaţi, boraţi, uranaţi, silicaţi
comuni, silicaţi de zirconiu, thoriu şi de pământuri rare, niobotantalaţi cu
thoriu şi uraniu, niobotitanaţi, fosfaţi şi uranofosfaţi, sulfuri de metale
comune: pirită, calcopirită, mispichel, blendă, galenă, etc.
O clasificare larg răspândită a pegmatitelor granitice, bazată pe geneză
şi compoziţie mineralogică, este în simple şi complexe.
Pegmatitele simple au o compoziţie mineralogică redusă, structură
masivă, rareori zonară şi sunt cele mai răspândite. Sunt constituite în cea
mai mare parte din cuarţ şi feldspat şi subordonat din mice, feldspaţii şi
micele găsindu-se în cantităţi industriale exploatabile.
Pegmatitele complexe au o compoziţie mineralogică bogată, ceea ce le
conferă o importanţă economică deosebită. Ele prezintă în general o textură
zonară. În aceste pegmatite se acumulează o serie de elemente grele cum ar
fi, de exemplu, U şi Th. Elementele chimice caracteristice pegmatitelor

198
complexe sunt: Li, (Cs), Be, (Mn), Rb, Sc, Y, La, Nb, B, (Ti), Zr, Hf, Th,
Ce, Nd, Ta, (P), Mo, (W), U, (F), (Cl), (OH).
Este interesantă deosebirea dintre distribuţia elementelor rare în
pegmatitele granitice sau în pegmatitele nefelin-sienitice. S-a observat o
concentrare de Nb, Ta, Sc, Y, U, în pegmatitele granitice, în timp ce în
pegmatitele nefelin-sienitice se concentrează Cs, Th, Zr, Ce.
Geneza pegmatitelor constituie o problemă intens dezbătută timp
îndelungat fără a se fi ajuns la un consens general. Pegmatitele simple
(granitice) sunt considerate ca având o origine magmatică, provenind din
consolidarea unui reziduu magmatic (pegmatitic) bogat în substanţe volatile,
care a fost injectat în zonele de slabă rezistenţă din partea superioară a
bazinului magmatic sau în rocile învecinate. O altă geneză a pegmatitelor
simple, răspândite în şisturi cristaline, ar fi cea datorată unui proces de
granitizare (palingeneză). Transformarea unor roci preexistente în granite şi
pegmatite are loc fără topirea lor (în stare solidă), ca rezultat final al
metamorfismului regional.
Geneza pegmatitelor complexe este încă incomplet elucidată.
Caracteristica lor principală este textura zonară, larg răspândită. Grosimea
zonelor este uneori uniformă, în special în cazul celor externe; alteori au o
dispoziţie asimetrică prin îngroşare sau subţiere, iar zona centrală e
câteodată alcătuită din mai multe sectoare. Compoziţia mineralogică a
zonelor este diferită. Zona periferică are grosimi de ordinul centimetrilor,
prezintă o structură aplitică sau pegmatitică şi este constituită din feldspaţi,
cuarţ şi muscovit, cu ceva biotit şi câteva minerale accesorii (turmalină,
beril, apatit, granaţi). Zona marginală propriu-zisă este mai bine dezvoltată,
se caracterizează printr-o textură mai grăunţoasă decât zona periferică şi o
mineralizaţie alcătuită din plagioclazi, pertit, cuarţ, muscovit, turmalină, şi
subordonat, biotit, apatit, columbit, tantalit, granaţi, beril. Este o sursă
importantă de muscovit şi beril. Zona intermediară este de obicei cea mai
dezvoltată, prezintă o textură mai grăunţoasă decât zona marginală,
mineralele au dimensiuni mari şi foarte mari şi sunt reprezentate prin cuarţ,
feldspaţi, pertit, muscovit, biotit, şi cantităţi variabile de minerale de Li
(spodumen, lepidolit) ca şi de minerale de U, Th, Nb, Ta, T.R. Zona
centrală reprezentând miezul pegmatitului, are grosimi variabile şi textură
grosieră, uneori apar cristale de dimensiuni mari; compoziţia mineralogică
este simplă, constând din cuarţ şi pertit cu ceva plagioclazi, turmalină, beril,
minerale de litiu.
Importanţa economică a pegmatitelor este deosebită, ele fiind surse de
minerale utile, multe fiind proprii formării acestor concentraţii, iar câteva se
găsesc şi în alte tipuri genetice de zăcăminte.
Ca minerale utile prezente în pegmatite se pot menţiona:
- legat de pegmatitele granitice: cuarţ în Brazilia şi Madagascar;
ortoză în Ucraina, Karelia de Nord, Franţa, SUA; muscovit în România
(Munţii Lotrului, Munţii Bihorului, Munţii Lăpuşului, Voislova), Karelia,
Peninsula Kola, India, SUA, Brazilia; minerale de Li (spodumen, lepidolit)
în România (Munţii Lotrului), Rusia, SUA (mina Etta – Dakota de Sud,
California, etc.), Canada, Franţa (Montebras); beril în Rusia (Ural, Siberia),
SUA, Brazilia, Madagascar, India, Maroc; niobiu şi tantal în Australia,

199
SUA, Rusia, Norvegia; thoriu şi pământuri rare: monazit (Ce, Th), thorit
(Th), orthit (Ce), gadolinit (Y, Be), xenotim (Y), ca aluviuni şi placers-uri
marine în India (Travancore), Brazilia, SUA, Rusia; pietre preţioase
(smarald, aquamarin, heliodor, topaz, spodumen, safir, turmalină) în Rusia
(Ural şi Siberia), Brazilia (Minas Geraes), Sri Lanka, Egipt, Africa de Sud
(Transvaal), etc.;
- legat de pegmatitele sienitice (formate din feldspat, egirin, biotit,
nefelin, sodalit şi minerale rare de Ti şi Zr): casiterit (Sn) în Franţa
(Montebras), Australia, în aluviunile din Nigeria, Malaezia, Indonezia;
scheelit şi wolframit (W) în SUA (Oreana) asociat cu beril, oligoclaz, albit,
flogopit, în Algeria asociat cu lollingit, bismutină, calcopirită; criolit în
Groenlanda (Ivigtut), Ural (Miask), SUA (Pikes Peak – Colorado); uraniu în
Madagascar;
- legat de pegmatitele metamorfice (formate din cuarţ, ortoză,
microclin, muscovit, hornblendă, rar beril, spodumen, apatit, granaţi): în
România (Carpaţii Meridionali, Poiana Ruscă, Munţii Lăpuşului).

4.1.8. FORMAREA MINERALELOR ÎN ETAPA

PNEUMATOLITICĂ

Odată cu încheierea etapei pegmatitice, practic se încheie procesul de

formare a mineralelor silicatate principale, ceea ce duce la separarea celei
mai mari părţi a componenţilor greu volatili din magmă. Ca urmare magma
reziduală se îmbogăţeşte în componenţi uşor volatili şi elemente chimice
care în etapele anterioare ale evoluţiei magmei datorită concentraţiei mici nu
s-au putut separa. Toţi aceşti componenţi se găsesc într-o stare fluidă la
temperaturi şi presiuni ce au valori ce se găsesc deasupra punctului critic al
apei (374ºC).
Din punct de vedere termodinamic etapa pneumatolitică se
caracterizează prin:
- presiune internă mare datorită tensiunii mari a componenţilor
volatili;
- fluiditate mare a magmei reziduale datorită cantităţii mari a
componenţilor volatili;
- agresivitate chimică mare deoarece se pun în libertate HCl şi HF
ceea ce duce la intense procese de metasomatoză pneumatolitică;
- conţinut mare de metale grele prezente sub formă de fluoruri sau
cloruri şi care, sub influenţa apei, formează oxidul metalului şi acid
fluorhidric, respectiv clorhidric (ex. SnF4 + 2H2O ↔ SnO2 + 4HF).
Datorită presiunii interne mari şi fluidităţii mari, orice schimbare în
condiţiile de temperatură şi presiune din acest sistem, va provoca o
modificare a echilibrului şi va declanşa o separare rapidă şi intensă a
substanţelor, a căror concentraţie şi solubilitate a atins sau depăşit limita de
separare din soluţie.
Cu toate că formaţiunile pneumatolitice au caracteristici ce le
deosebesc de celelalte, există destul de frecvent formaţiuni de trecere spre
etapa pegmatitică (anterioară) sau hidrotermală (posterioară).
Cele mai importante asociaţii pneumatolitice sunt:

200
 - asociaţia cu molibdenit unde, pe lângă molibdenit, mai apar casiterit,
wolframit, bismutină, cuarţ;
- asociaţia cu casiterit în care, pe lângă casiterit, mai apar molibdenit,
mice litifere, fluorină, wolframit;
- asociaţia cu wolframit, similară cu cea a casiteritului dar în care
predomină wolframitul pe lângă care mai apar molibdenit, casiterit, scheelit;
- asociaţia cu aur nativ care mai conţin spineli, turmalină, pirotină şi
arsenopirită;
- asociaţia cu bismutină în care se mai întâlnesc cuarţ, wolframit şi
turmalină;
- asociaţia cu sulfuri de cupru care conţine calcopirită, bornit,
calcozină, pirită, etc.

4.1.9. FORMAREA MINERALELOR ÎN ETAPA HIDROTERMALĂ

Zăcămintele hidrotermale sunt concentraţii de minerale utile formate

din soluţii apoase de origine magmatică, la temperaturi cuprinse într-un
interval larg (500-50ºC) şi la presiuni variabile, prin procese de umplere a
golurilor din crusta terestră sau de înlocuire a anumitor minerale din roci.
Rocile înconjurătoare zăcămintelor hidrotermale sunt de obicei
alterate de către fluidele hidrotermale sau de soluţiile mineralizante cu care
vin în contact. Procesul de alterare depinde de caracterul rocii originale, de
caracterul fluidului hidrotermal şi de temperatura şi presiunea la care se
desfăşoară reacţiile chimice ce au loc. Efectele alterării se observă pe
adâncimi importante, începând de la suprafaţă şi prezintă importanţă
practică în cercetarea şi explorarea zăcămintelor metalifere.
Transformările suferite de rocile înconjurătoare sunt atât fizice, cât şi,
mai ales, chimice. Transformările de natură fizică constau în modificarea
permeabilităţii, durităţii, proprietăţilor mecanice, a culorii rocii, etc. Astfel,
o rocă recristalizată (cazul rocilor calcaroase) este mai permeabilă la
circulaţia soluţiilor mineralizante decât o rocă nealterată. Argilizarea
(caolinizarea) are un efect contrar, reducând permeabilitatea rocii alterate.
Rocile devin de obicei mai friabile (cu excepţia fenomenului de silicifiere a
rocilor argiloase). Schimbările de culoare sunt caracterizate de apariţia de
culori de la deschise, pastelate, până la închise. Argilizarea produce culori
deschise (alb, verzui, cenuşiu, brun) iar propilitizarea şi cloritizarea produc
colorarea rocii în verde de nuanţe diferite. Piritizarea are o influenţă
însemnată asupra culorii rocii mai ales când afectează formaţiuni
sedimentare cu conţinut iniţial de Fe3+ datorită reducerii acestuia în Fe2+,
nuanţa trecând de la roşu-brun la verzui-cenuşiu.
Transformările de natură chimică constau în alterarea rocilor
înconjurătoare pe distanţe variabile faţă de un filon hidrotermal, prin
procese complexe de schimb de ioni, prin care unele elemente chimice sunt
îndepărtate, altele aduse şi multe altele redistribuite. Cele mai importante
reacţii de alterare chimică au loc, legat de subetapa epitermală, la contactul
dintre roci permeabile şi reci şi soluţii fierbinţi deoarece există un puternic
dezechilibru între roci şi soluţii. Condiţii favorabile alterării chimice există
şi la adâncimi medii (subetapa mezotermală) în timp ce la adâncimi mari

201
(subetapa hipotermală) procesul de alterare are amploare redusă, soluţiile
hidrotermale fiind în echilibru cu rocile înconjurătoare. Procesele care
caracterizează alterarea hidrotermală de natură chimică sunt reprezentate de
greizenizare, propilitizare, cloritizare, albitizare, sericitizare, argilizare
(caolinizare), silicifiere, alunitizare, zeolitizare, piritizare, carbonatizare, etc.
Greizenizarea afectează rocile granitice (fig. 5.16) şi este provocată de
fluide mineralizante care mai conţin încă elemente volatile (F, B), în condiţii
termodinamice ridicate (subetapa hipotermală). Prin acţiunea acidului
fluorhidric (HF), rezultat din reacţia dintre fluorura de staniu şi vaporii de
apă (SnF4 + 2H2O → SnO2 + 4HF), feldspatul este descompus cu formare
de cuarţ şi muscovit. Dacă simultan fluidele mai conţin şi alte componente
volatile, se poate forma turmalină, fluorină, topaz, casiterit, şi alte minerale
în roca alterată. În condiţii analoage, rocile bazice sunt serpentinizate,
formându-se în plus şi clorit.

Fig. 5.16. Model schematic al unor zăcăminte primare de Sn: greisene,

pegmatite şi filoane hidrotermale (după Taylor et al., 1985)

De asemenea, în condiţii de temperatură şi presiune ridicate, unele

roci sedimentare cum ar fi rocile argiloase suferă procese de alterare fiind
turmalinizate, turmalina rezultând din alterarea biotitului sau muscovitului
în condiţiile unui aport de bor, iar prin aport de fluor rezultând topaz. În
rocile carbonatice se formează minerale noi, cum ar fi granaţi, piroxeni,
actinot, epidot, apatit, turmalină, cuarţ.
Propilitizarea se caracterizează printr-un complex de procese chimice
de transformări şi de neoformări, fiind răspândită în regiunile cu
mineralizaţii mezotermale şi epitermale. Propilitizarea afectează în general
andezitele şi dacitele şi mai rar bazaltele, fiind caracterizată de asociaţii de
minerale cum ar fi epidot, zoizit, clinozoizit, albit, clorit, carbonaţi, sericit,
pirită, oxizi de Fe, zeoliţi, montmorillonit, etc.
Sericitizarea este cea mai răspândită şi importantă alterare, fiind
prezentă în toate tipurile de zăcăminte localizate în roci aluminoase, legat de
condiţiile specifice subetapelor mezotermală şi epitermală. Sericitul se
formează prin îndepărtarea aproape completă a Na din plagioclazi şi prin

202
concentrarea K însoţită de hidratare. Predominarea sericitului ca produs de
alterare este explicată prin instabilitatea plagioclazilor în condiţii
hidrotermale, ca şi prin capacitatea soluţiilor hidrotermale de a transporta K.
Procesul de sericitizare poate fi însoţit şi de formare de carbonaţi (calcit,
dolomit, uneori şi siderit, rodocrozit, ankerit) în condiţiile unui aport de Ca,
Mg, Fe, Mn, şi în prezenţa CO2.
Cloritizarea constă în formarea unei largi varietăţi de clorite, cu
compoziţii diferite, fapt ce explică răspândirea ei în toate tipurile de alterare
hidrotermală, dar cu precădere legat de subetapa epitermală şi apoi de cea
mezotermală. În condiţiile unui important aport de Mg şi Fe, cloritul poate
deveni mineralul predominant dintr-o alterare. Mineralele din grupa
cloritului pot să apară singure sau asociate cu cuarţ sau sericit şi turmalină.
În cantităţi mici pot să apară minerale din asociaţia propilitică, respectiv
albit, epidot, carbonaţi, paragonit, cloritoid, talc şi amfiboli. Mai pot fi
prezente anhidritul, pirita şi pirotina. Alte minerale de neoformaţie în zona
cloritizată sunt zeoliţii, calcedonia, opalul, calcitul, etc.
Argilizarea (caolinizarea) este un proces de alterare hidrotermală
destul de răspândit în rocile înconjurătoare zăcămintelor mezotermale şi
epitermale. Mineralele caracteristice acestei zone de alterare sunt caolinit,
nacrit, dickit, beidellit, illit şi montmorillonit (mineralele enumerate prezintă
o structură fin granulară din care cauză sunt greu de separat şi identificat).
Zona argilitică ocupă de obicei o zonă mai îndepărtată de filon, după zona
de sericitizare, şi este mult mai extinsă. Mineralele specifice acestei
transformări sunt rezultatul unor procese de metasomatoză, sub influenţa
H2O şi CO2, asupra alumosilicaţilor (feldspaţi, mice) din rocile magmatice.
Se consideră că există două tipuri de caolinizare: hipogenă şi hipergenă.
Caolinizarea hipogenă se datorează acţiunii soluţiilor hidrotermale
ascendente, iar cea hipergenă, acţiunii apelor meteorice de infiltraţie, cu
caracter acid, datorită prezenţei acidului sulfuric rezultat din oxidarea piritei.
După Day şi Allen (1925) în cazul apelor acide, calde sau reci, are loc o
caolinizare, iar când apele sunt alcaline se produce o sericitizare. Cercetări
detaliate asupra alterării argilitice au condus la deosebirea a două tipuri de
alterare: avansată şi intermediară.
Argilizarea avansată e caracterizată de asociaţia dickit, caolinit,
pirofilit, obişnuit asociate cu sericit, cuarţ, alunit, turmalină, topaz, minerale
argiloase amorfe. Acest tip de alterare se caracterizează prin eliminarea
aluminei în proporţie apreciabilă, iar când alumina este complet eliminată şi
îndepărtată de soluţiile mineralizante, rămâne pe loc silicea care poate da
naştere la silicifieri. Dacă simultan are loc şi o creştere a cantităţii de sericit,
alterarea argilitică trece în alterare sericitică.
Argilizarea intermediară se caracterizează prin faptul că alumina
rămâne aproape integral pe loc, dând naştere la minerale din grupa
caolinitului şi a montmorillonitului pe seama plagioclazilor calcosodici şi
calcici din rocile magmatice intermediare. Argilizarea intermediară se
asociază cu alte tipuri de alterare rezultând următoarea dispoziţie zonară: în
apropierea filonului se dezvoltă o zonă de sericitizare, apoi o zonă de
argilizare intermediară şi în final o zonă de propilitizare la contactul cu roca
proaspătă.

203
 Alterarea potasică se caracterizează prin prezenţa feldspaţilor potasici
şi a micelor, la care se adaugă magnetit, hematit, anhidrit şi carbonaţi de
fier. Dintre sulfuri sunt asociate pirita, calcopirita şi molibdenitul. Feldspaţii
potasici de neoformaţie sunt reprezentaţi prin adular în subetapele
epitermală şi mezotermală. Primul mineral din stadiul de argilizare-
sericitizare este adularul care înlocuieşte plagioclazul. Alterarea potasică, în
special cu formare de adular, s-a dovedit indicatoare a zonelor cu
mineralizaţii metalifere.
Silicifierea este răspândită în majoritatea zăcămintelor hidrotermale de
sulfuri, care au cuarţ ca mineral principal de gangă. O parte din silice
provine din alterarea silicaţilor din rocile înconjurătoare, cealaltă parte fiind
adusă de soluţiile hidrotermale. Silicifierea poate fi asociată cu argilizarea
avansată, sericitizarea, cloritizarea, alterarea potasică, albitizarea şi
carbonatizarea.
Carbonatizarea reprezintă formarea carbonaţilor (calcit, dolomit,
siderit, rodocrozit, ankerit, etc.) în timpul proceselor de alterare
hidrotermală (propilitizare, sericitizare, argilizare). Carbonaţii de
neoformaţie fac parte din categoria celor mai răspândite minerale de
alterare. Geneza lor e explicată prin conţinutul în CO2 al soluţiilor
hidrotermale şi un aport însemnat de Ca, Mg, Fe, Mn, etc.
Alterarea zeolitică are o răspândire limitată, fiind prezentă în puţine
zăcăminte metalifere (Pb, Zn, Cu), mai frecvent în regiuni cu izvoare
fierbinţi. Zeoliţii frecvenţi sunt cei cu conţinut în silice mediu la mic,
respectiv laumontit, natrolit, analcim, stilbit, heulandit.
Piritizarea e un proces de alterare răspândit în regiunile cu
mineralizaţii hidrotermale, unde apare ca proces secundar în asociere cu
celelalte tipuri de alterare. Este aproape nelipsită în zonele propilitizate,
cloritizate, sericitizate, argilizate, etc. Pirita de neoformaţie apare de obicei
în cristale idiomorfe foarte mici, diseminată în masa rocii alterate, formată
pe seama Fe eliberat din mineralele mafice ale rocii care se alterează prin
reacţie cu H2S mobil adus de soluţiile hidrotermale.
Subetapa hipotermală. Zăcămintele hipotermale (de adâncime mare)
se formează la temperaturi între 500ºC şi 300ºC şi la presiuni foarte mari.
Aceste zăcăminte apar asociate cu roci magmatice intrusive (granite,
granodiorite, monzonite) şi sunt răspândite mai ales în regiuni geologice
vechi şi puternic erodate. Amplasamentul lor geologic, în interiorul sau în
apropierea imediată a acestor roci, arată o temperatură ridicată a soluţiilor
hidrotermale de peste 300ºC; compoziţia mineralogică şi transformările
rocilor înconjurătoare indică prezenţa substanţelor volatile în soluţii,
provenite prin diferenţierea unei magme batolitice la adâncimi apreciabile.
Transformările rocilor înconjurătoare sunt în general reduse ca număr şi
efecte, menţionându-se printre altele greizenizarea, turmalinizarea,
sericitizarea, cloritizarea şi ankeritizarea.
Forma concentraţiilor metalifere este frecvent neregulată, uneori de
filoane cu numeroase ramificaţii sau de corpuri tabulare, ori de lentile.
Adâncimea de formare este în general mare, de ordinul miilor de
metri, dacă ţinem seama că există zăcăminte hipotermale exploatate pe
adâncimi în jurul a 3.000m.

204
 Textura este în general macrogranulară fiind un argument al
temperaturii ridicate de formare şi a prezenţei volatilelor. Structura
minereului este frecvent brecioasă datorită sfărâmării rocilor înconjurătoare.
La alcătuirea mineralogică a zăcămintelor hipotermale iau parte
minerale metalice şi de gangă. Mineralele metalice sunt reprezentate prin:
casiterit, wolframit, scheelit, aur, molibdenit, magnetit, hematit, pirotină,
pirită, mispichel, blendă, calcopirită, şi mai rar galenă. Ca minerale de gangă
se citează: cuarţ, mice (muscovit, mice litinifere), turmalină, mai rar apatit,
granaţi, amfiboli, iar în unele zăcăminte, pe seama substanţelor volatile se
formează topaz, fluorină şi beril.

Fig. 5.17. Model schematic al unor zăcăminte primare de Sn,

tip porphyry-tin (după Taylor et al., 1985)

Zăcămintele hipotermale s-au format la adâncimi mari şi au fost aduse

la suprafaţă prin procese orogenice şi eroziune. Ele sunt mai abundente în
şisturi cristaline şi în roci precambriene, localizându-se în apropierea rocilor
intrusive. Aceste zăcăminte sunt surse de Sn, W, Mo, Au, Cu, mai rar de Zn
şi Pb. Filoanele de Sn, W, Mo, sunt asociate cu granite acide şi cu porfirele
lor, iar cele de Au şi Cu, Zn şi Pb, cu granodiorite şi monzonite.
Exemple de zăcăminte hipotermale celebre în lume sunt: zăcământul
de Pb şi Zn de la Broken Hill (Australia); filoane de cuarţ aurifer de vârstă
precambriană la Morro Velho (Brazilia), Kollar (India), Porcupine
(Canada); filoane de cuarţ şi molibdenit se exploatează în S.U.A. (Climax –
Colorado), Rusia, Norvegia; filoane de cuarţ şi casiterit în Rusia, Anglia
(Cornwall), Germania (Zinnwald). În România, zăcăminte hipotermale se
citează la Băiţa-Bihor (molibden), Valea lui Stan (aur), precum şi iviri la
Cerbia şi Săvârşin (Munţii Drocei).
Subetapa mezotermală. Zăcămintele mezotermale (de adâncime
medie) sunt cele mai importante zăcăminte hidrotermale, fiind în acelaşi
timp mult mai numeroase şi mai variate decât celelalte tipuri genetice. Ele
se formează la adâncimi mai mici de 3.000m, din soluţii hidrotermale
mineralizante de origine magmatică, la temperaturi cuprinse între 300ºC şi

205
200ºC (175ºC) şi la presiuni mari. Mineralizaţiile sunt localizate în roci
magmatice, metamorfice şi sedimentare, primele fiind cele mai numeroase.
Cele mai importante zăcăminte sunt cele de Cu de tip porphyry copper.
Transformările rocilor înconjurătoare sunt funcţie de natura acestora.
Astfel, în cazul rocilor intrusive acide şi intermediare are loc sericitizarea,
rezultând o asociaţie constituită din cuarţ, sericit şi pirită; rocile vulcanice
sunt afectate de silicifieri şi transformate în cuarţite secundare care conţin
cuarţ, pirită, hematit, rutil, sericit, caolinit, dickit, diaspor, etc.
Rocile bazice şi ultrabazice se transformă în aşa-numitele “listvenite”,
constituite din carbonaţi frecvent fero-magnezieni, cuarţ, clorit şi pirită, prin
procesul numit listvenitizare. În cazul rocilor ultrabazice – dunite, peridotite,
are loc procesul de serpentinizare cu formarea de azbest (crisotil).
Calcarele şi celelalte roci carbonatice sunt supuse silicifierii. În acelaşi
timp sau înainte, poate avea loc o dolomitizare. În cazul unui aport însemnat
de Mg, Fe, Mn, calcarul este transformat în magnezit, siderit, mangano-
siderit sau fluorină (la aport de F).
Forma zăcămintelor mezotermale este variată deoarece ele pot proveni
atât din umplerea fisurilor sau a porilor cât şi din înlocuirea rocilor – în
special carbonatate. Astfel, forma concentraţiilor poate fi de filoane, volburi,
corpuri metasomatice, şi de mase mari de roci magmatice impregnate cu
sulfuri.
Compoziţia minereului este în general complexă; dintre mineralele
metalice amintindu-se: Au şi Ag native, uraninit, pechblendă, minerale de
Co şi Ni, calcopirită, enargit, bornit, calcozină, tetraedrit, tennantit, blendă,
galenă. Dintre mineralele nemetalice în cantităţi exploatabile se
menţionează baritina şi fluorina. Ca minerale de gangă se întâlnesc cuarţ şi
carbonaţi. Se constată absenţa mineralelor de temperatură înaltă (granaţi,
turmalină, piroxeni, etc.), cât şi cele de temperatură scăzută (zeoliţi).
Structura minereurilor din zăcămintele mezotermale este variată, de la
masivă la paralelă, brecioasă, încreţită, rareori în geode, iar textura se
prezintă macrogranulară până la mediogranulară, structurile coloforme fiind
sporadice.
Majoritatea zăcămintelor mezotermale apar strâns asociate chiar şi
genetic cu roci magmatice intrusive; altele se găsesc asociate paragenetic cu
roci vulcanice sau subvulcanice cu care au în comun sursa iniţială (bazinul
magmatic). Zăcămintele cuprifere de tip diseminat se asociază cu plutoni,
situându-se în părţile superioare ale maselor de granodiorite sau monzonite
cuarţifere.
Zăcămintele mezotermale au o importanţă economică deosebită, ele
conţinând cantităţi mari de minereuri metalifere (Au, Ag, Cu, Zn, Pb, Co,
Ni, Bi, U, Ra, subordonat Fe), precum şi de minereuri nemetalifere
(fluorină, baritină).
Exemple de zăcăminte de acest tip sunt numeroase: zăcăminte de Au
la Berezovsk (Ural), Bendigo (Australia), Mother Lode (SUA – California),
zăcăminte de Cu reprezentate prin filoane de calcopirită cu turmalină,
filoane de enargit, lentile mari de pirită şi calcopirită la Kounrad (Rusia),
Butte Montana (SUA), Allaverdi (Armenia), Bor (Serbia), Rio Tinto
(Spania); zăcăminte de Cu de tip diseminat, cu rezerve mari, în Rusia, SUA

206
(Bingham – Utah), Chile (Chuquicamata); în România, zăcăminte de Cu tip
filonian la Toroiaga (Munţii Ţibleş), tip volbură la Deva, şi tip diseminat la
Roşia-Poeni (Munţii Metaliferi); zăcăminte de Pb şi Zn: Salair, Darasum
(Munţii Altai); Missouri (SUA), Trepcsa (Serbia), Munţii Rhodopi
(Bulgaria), Ruşchiţa (România); zăcăminte de U, Ra, cu Co, Ni, Bi şi Ag, la
Ioachimov (Cehia), Erzgebirge (Germania), Shaba (Zair), Saskatchevan şi
Great Lake Bear (Canada); zăcăminte de baritină + fluorină la Aurahmat
(Uzbekistan), Transbaikal (Rusia), Somova şi Ostra (România).
Subetapa epitermală. Zăcămintele epitermale sunt răspândite în
regiuni cu activitate vulcanică recentă (neozoică) şi sunt localizate în roci
efusive (andezite, trahite, dacite şi riolite), în roci piroclastice, precum şi în
formaţiuni înconjurătoare (sedimente, roci intrusive, şisturi cristaline).
Zăcămintele epitermale (de adâncime mică) se formează la
temperaturi între 200ºC (175ºC) şi 50ºC şi la presiuni moderate. Studiul
incluziunilor din mineralele de gangă arată temperaturi cuprinse între 120º şi
200ºC, iar adularul se formează la temperaturi de cca. 100ºC. Presiunea este
în funcţie de adâncimea de formare. Din cercetările efectuate în teren se
pare că zăcămintele epitermale se formează la adâncimi de 1.000-1.500m,
uneori având şi legătură cu suprafaţa. Frecvenţa apreciabilă a acestor
zăcăminte se explică prin aceea că în apropierea suprafeţei formarea de
goluri este facilitată de presiunea litostatică redusă, prin care soluţiile
mineralizante circulă cu uşurinţă.
Transformările rocilor gazdă sunt numeroase şi au dezvoltări diferite.
În vulcanitele intermediare şi bazice are loc propilitizarea, rocile trecând
într-un agregat de clorit, pirită, sericit, epidot, carbonaţi şi albit. Importante
sunt cloritizarea, sericitizarea, argilizarea, adularizarea, zeolitizarea,
silicifierea şi piritizarea.
Forma zăcămintelor este frecvent de filon, uneori de stockwerk, coşuri
sau coloane de brecii, precum şi mase de roci mineralizate (impregnaţii).
Compoziţia minereului variază de la simplă la complexă. Dintre
metale, Au şi Ag sunt cele mai importante; iar cele comune, Pb, Zn ± Cu,
formează rareori concentraţii exploatabile. As, Te şi Se, sunt prezente, iar
Sb şi mai ales Hg formează zăcăminte exploatabile numai în această
subetapă. Mineralele metalice care constituie minereul sunt reprezentate
prin Au şi Ag native, telururi de Au şi Ag (nagyagit, silvanit, petzit,
krennerit, calaverit, hessit), argentit şi sulfosăruri de Ag (proustit, pirargirit,
polibazit, miargirit), stibina, cinabrul, pirita, marcasita, galena, blenda,
calcopirita, tetraedrit, rar alabandina, mispichel, şi sporadic pirotina. Dintre
mineralele de gangă, cel mai răspândit este cuarţul (ametist), calcedonia, rar
opal, carbonaţi (calcit, rodocrozit, dolomit), rodonit, rar baritină, fluorină,
siderit. În unele zăcăminte apar şi minerale din grupul caolinitului (caolinit,
dickit, nacrit), adular, zeoliţi, alunit (KAl3[(OH)6/(SO4)]), gips.
Textura minereului variază de la macrogranulară la fin granulară,
funcţie de condiţiile termodinamice la care a avut loc procesul de
mineralizare. Structura minereului apare în benzi paralele sau rubanată,
frecvent în geode (sursă de cristale frumoase), adeseori structură coloformă
dovadă a temperaturii scăzute pe care au avut-o uneori soluţiile
hidrotermale.

207
 Zăcămintele epitermale sunt surse importante de metale (Au, Ag, Sb,
Hg, mai puţin Pb, Zn, Cu) şi de minerale nemetalifere (fluorină, baritină şi
calcit – varietatea spat de Islanda).
Ca exemple de zăcăminte epitermale se citează: zăcăminte de Au –
Patrulaterul aurifer din Munţii Metaliferi (Săcărâmb, Musariu, Brădişor,
Ruda-Barza, Roşia Montană, Baia de Arieş); regiunea Baia Mare (Băiţa,
Săsar, Valea Roşie, Dealul Crucii, Şuior); Belaia Gora (Siberia); Cripple
Creek şi Comstock Lode (SUA); zăcăminte de Hg: Izvorul Ampoiului
(Zlatna) şi Sântimbru (Harghita), Almaden (Spania), Idria (Austria);
zăcăminte de Pb şi Zn în Munţii Kara Tau (Kazakhstan), Olcus (Polonia);
zăcăminte de Sb: Hunan (China); zăcăminte de Cu: Djezkazgan
(Kazakhstan), Shaba (Zair), Zambia, Superior Lake (SUA).

4.1.10. FORMAREA MINERALELOR

ÎN ETAPA EMANAŢIILOR VULCANICE

După etapa hidrotermală se acumulează o cantitate tot mai mare de

componenţi volatili şi, ca un ultim stadiu al activităţii vulcanice,
constituenţii volatili ajung la suprafaţa crustei terestre formând separaţii şi
sublimate în jurul craterelor, dizolvându-se în apa mărilor şi oceanelor, în
cazul unor erupţii submarine, sau direct în atmosferă, sub formă de gaze sau
vapori. Degajările de substanţe volatile numite exhalaţii au loc atât în faza
de activitate (paroxism) cât şi în faza de repaus a unui vulcan.
Exhalaţiile vulcanice sunt emanaţii gazoase sau vapori care ajung la
suprafaţa scoarţei terestre, în apele superficiale sau în rocile din
suprastructura vulcanului. Ele pot reacţiona reciproc, cu atmosfera, sau cu
rocile traversate, formându-se o gamă variată de minerale. Uneori, unele din
aceste minerale se pot concentra rezultând un zăcământ de exhalaţie.
Compoziţia emanaţiilor vulcanice depinde de timpul scurs de la începutul
activităţii sau de distanţa punctelor de emanaţie de la centrul de activitate
vulcanică. Această schimbare, în compoziţie se datoreşte scăderii de
temperaratură, care variază şi depinde de lungimea căii pe care emanaţiile o
parcurg de la sursă până la punctul de exhalaţie.
După origine exhalaţiile vulcanice sunt diferite; astfel, dacă exhalaţiile
provin de la un vulcan în activitate ele poartă numele de fumarole, iar dacă
provin de la un vulcan stins, poartă numele de solfatare.
Fumarolele au temperaturi cuprinse în intervalul 1.000ºC până la sub
100ºC, prin sublimarea lor formându-se cloruri de alcalii, sulfuri, sulfaţi,
clorură de amoniu, carbonat de amoniu şi sulf.
Solfatarele au temperaturi ce nu depăşesc 200ºC şi sunt constituite din
H2O, SO2, H2S, H2SO4, CO2, iar produsele lor de reacţie sunt sulfaţi, silice
şi sulf.
Calitativ, în exhalaţiile vulcanice se întâlnesc aproape aceleaşi
elemente ca şi în soluţiile pneumatolitice şi hidrotermale de natură
magmatică.
Dintre cele mai importante minerale formate din exhalaţiile vulcanice
superficiale se menţionează: sare gemă, silvină, fluorină, sassolin (H3BO3),
sulf, realgar, auripigment, sulfuri metalice (galenă, covelină, blendă,

208
cinabru, pirită), tenorit, hematit, tridimit, opal, calcedonie, sulfaţi (thenardit
– Na2SO4, glauberit – Na2SO4·10H2O, gips, anglezit, melanterit –
FeSO4·7H2O), carbonat de sodiu, aragonit, etc.
În cantităţi exploatabile se formează, prin sublimarea solfatarelor, sulf
nativ. Acesta se localizează atât în crater cât şi în crăpăturile rocilor de pe
flancurile vulcanului. Formarea sulfului în vulcanii activi este temporară
deoarece la temperatură mai ridicată el se oxidează aproape complet.
Zăcăminte importante de sulf s-au format mai ales în faza solfatară în Chile
(Copiapo), Japonia (Matsuo, Akan), România (Gura Haitii), etc.
Legat de etapa exhalaţiilor vulcanice se formează şi zăcămintele de
bor. Borul se găseşte în special în turmalină, mineral întâlnit în unele roci
magmatice şi în pegmatite. În soluţiile hidrotermale borul lipseşte aproape
complet, apărând în exhalaţiile vulcanice, chiar în concentraţii importante,
datorită volatilităţii ridicate şi presiunii ridicate de vapori. Odată cu
condensarea vaporilor de apă în stadiul de temperatură scăzută a solfatarelor
se formează şi soluţii diluate de acid boric. Exhalaţii de acid boric ca şi
izvoare fierbinţi purtătoare de acid boric se găsesc în Italia (Larderello),
Rusia (Caucaz), SUA (Nevada), Chile, Tibet, etc. Mineralele care se
formează sunt: acid boric natural, sassolin (H3BO3), şi sporadic larderellit –
NH4[B5O6(OH)4].
Dacă vulcanismul are loc subacvatic, el poate fi însoţit de aporturi de
substanţe utile care se vor sedimenta ulterior. Acest fenomen s-a dovedit
frecvent în magmatismul iniţial ofiolitic, de geosinclinal. Principalele
substanţe aduse în apa de mare sunt silicea, care în prezenţa radiolarilor
formează jaspuri cu radiolari sau radiolarite, apoi cantităţi importante de fier
şi de mangan care se depun ca oxizi, formând lentile sau strate asociate cu
radiolarite. Zăcămintele de acest tip sunt cunoscute sub numele de
vulcanogen-sedimentare. Zăcămintele vulcanogen-sedimentare sunt
reprezentate prin oxizi de fier, de mangan, sulfuri de fier, de cupru, şi mai
rar de plumb şi zinc. Ele sunt legate de curgeri vulcanice submarine de
bazalte, andezite, limburgite, uneori keratofire, asociate cu argilite şi
radiolarite. Concentraţiile de oxizi de fier, mangan, sulfuri metalice
(predominant pirită, apoi calcopirită, blendă), iau forma de lentile şi strate,
aşezate pe curgeri vulcanice şi acoperite de jaspuri cu radiolarite. Calitatea
minereurilor de acest tip este însă slabă datorită conţinutului mare în silice.
De menţionat este faptul că zăcămintele vulcanogen-sedimentare au
fost mult mai frecvente în Precambrian până în Mezozoic, în cea mai mare
parte ele fiind ulterior supuse unor procese de metamorfism regional,
transformându-se în zăcăminte metamorfozate.
Exemple de zăcăminte vulcanogen-sedimentare:
- pentru fier: Lahn-Dill (Germania), Gonzen (Elveţia), Vares
(Croaţia), Iulia (Dobrogea);
- pentru mangan: Turcia, Grecia, Noua Caledonie, California,
România (Delineşti, Pârneşti, Şoimuş, sud-vestul Bucovinei);
- pentru pirită cupriferă: Rusia, Suedia, SUA, Germania.

209
 4.1.11. COMPOZIŢIA MINERALOGICĂ A ROCILOR
MAGMATICE

Din peste 3.800 de specii minerale cunoscute în natură, numai

aproximativ 200 se întâlnesc în mod frecvent în roci. Numărul mineralelor
ce se formează prin cristalizarea magmelor, este restrâns, deoarece în
compoziţia acestora joacă un rol important numai O, Si, Al, Fe, Mg, Ca, Na,
K şi Ti. Deoarece siliciul este, alături de oxigen, elementul predominant,
cele mai importante minerale componente ale rocilor magmatice sunt
silicaţii. Participarea principalelor minerale la alcătuirea rocilor magmatice
din crusta continentală reiese din următoarele: feldspaţi ≈ 58,4%; olivine,
piroxeni şi amfiboli ≈ 16,8%, cuarţ ≈ 12,6%, mice ≈ 3,6%.
Clasificarea mineralelor componente ale rocilor magmatice se face
după condiţiile fizice de cristalizare, după geneză, după compoziţia chimică
şi structura acestora.
Din punct de vedere genetic, mineralele rocilor magmatice pot fi
primare şi secundare.
1. Minerale primare sunt mineralele formate direct din topituri
magmatice. După gradul de participare la alcătuirea rocilor şi, deci, din
punct de vedere al rolului lor în conturarea speciilor petrografice, mineralele
pot fi:
- principale sau esenţiale, acelea care au rol definitoriu pentru o
anumită rocă şi care constituie cea mai mare parte a rocii respective.
Prezenţa lor este obligatorie pentru roca respectivă. Ca exemple de minerale
principale: cuarţ, microclin, ortoză, sanidină, feldspaţi plagioclazi,
feldspatoizi, olivine, piroxeni, amfiboli, muscovit, biotit, etc.;
- accesorii, acelea care sunt prezente, practic, întotdeauna, dar în
cantităţi reduse. Exemplu: zircon, titanit, turmalină, beril, granaţi, topaz,
fluorină, apatit, perowskit, monazit, rutil, casiterit, calcit, columbit, tantalit,
uraninit, spinel, magnetit, cromit, corindon, periclaz, ilmenit, etc.;
- întâmplătoare, acelea care se găsesc numai ocazional, dar pot atinge
în unele cazuri concentraţii importante. Ca exemplu, rocile granitice conţin
ca minerale principale: cuarţ, feldspaţi şi biotit, iar ca accesorii: apatit,
zircon şi magnetit. Turmalina poate să apară întâmplător în granite.
2. Minerale secundare sunt mineralele formate pe seama celor primare
prin procese de transformare a acestora (procese diagenetice sau procese
magmatice târzii) ca de exemplu: epidot, allanit, clinozoizit, zeoliţi, pirofilit,
talc, clorit, antigorit, crisotil, vermiculit, caolinit, halloysit, montmorillonit,
sericit, calcit, calcedonia, etc.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, reflectată în culoare,
mineralele pot fi melanocrate şi leucocrate.
1. Minerale melanocrate (mafice) sau femice sunt mineralele de
culoare închisă, care conţin în moleculă elemente cromofore (Fe, Ti, Cr,
Mn) ca de exemplu: olivine, piroxeni, amfiboli, biotit, etc.;
2. Minerale leucocrate (felsice) sunt mineralele de culoare deschisă,
formate mai ales din silicaţi de Al, Na, Ca, K, elemente necromofore. Din
această categorie fac parte: cuarţ, feldspaţi plagioclazi, feldspaţi potasici,
feldspatoizi, muscovit.

210
 4.1.12. CLASIFICAREA ROCILOR MAGMATICE
ÎN CONCEPŢIA VECHE

1. Din punct de vedere al condiţiilor de zăcământ, rocile magmatice pot fi:

 roci plutonice (= intrusive, abisice) – roci care se formează în
interiorul scoarţei terestre la adâncimi mari (km – zeci de km);
 roci hipoabisice (filoniene) – roci care se formează tot în interiorul
scoarţei terestre, dar la adâncimi mai mici decât rocile intrusive;
 roci vulcanice (= efusive) – roci care se formează la suprafaţa
crustei terestre prin răcirea lavelor rezultate din erupţiile vulcanice.
2. După compoziţia chimică (conţinutul în SiO2), rocile magmatice se pot
grupa în:
 familia rocilor hiperacide (SiO2 > 75%);
 familia rocilor acide (75% < SiO2 < 65%);
 familia rocilor intermediare (65% < SiO2 < 54%);
 familia rocilor bazice (54% < SiO2 < 44%);
 familia rocilor ultrabazice (SiO2 < 44%).

Fig. 5.18. Schemă simplificată de clasificare a rocile magmatice

pe baza compoziţiei mineralogice.

3. După asocierea şi înrudirea lor, rocile magmatice se împart în:

 seria calco-alcalină (pacifică) – cuprinde roci care sunt formate din
minerale bogate în Ca2+ şi Al3+ (CaO >>>; Al2O3 > Na2O + K2O);
 seria alcalino-sodică (atlantică) – cuprinde roci care sunt formate
din minerale bogate în alcalii (CaO < Na2O + K2O; Na2O > K2O);
 seria alcalino-potasică (mediteraneană) – conţine roci formate din
minerale bogate în alcalii (CaO < Na2O + K2O; Na2O < K2O).
4. După era geologică în care s-au format rocile vulcanice se clasifică:
 roci paleovulcanice – rocile formate în erele Paleozoic şi Mezozoic;
 roci neovulcanice – rocile formate în era Neozoic.
211
 4.1.13. CLASIFICAREA ROCILOR MAGMATICE
ÎN ACCEPŢIUNEA S.S.I.R. (1989)

Datorită exploziei informaţionale din a doua jumătate a secolului XX

Uniunea Internaţională a Ştiinţelor Geologice (IUGS) şi-a propus ca
obiectiv prioritar realizarea unui limbaj petrografic comun. Astfel, în cadrul
Comisiei pentru Sistematică în Petrologie (CSP) au fost înfiinţate câte o
subcomisie de sistematică pentru fiecare din cele trei mari categorii de roci:
magmatice (SSIR), metamorfice (SCMR) şi sedimentare (SSSR), şi o
subcomisie pentru bazele de date în petrologie (SDBP). Subcomisia pentru
Sistematica Rocilor Magmatice (SSIR) şi-a început activitatea în 1970 şi a
prezentat pentru prima dată recomandările oficiale referitoare la clasificarea
rocilor magmatice sub forma unei scheme unice de clasificare în 1989.
Rocile magmatice nu au putut fi clasificate pe baza unui sistem unic
de clasificare. La baza clasificării majorităţii rocilor magmatice stau
criteriile texturale/structurale şi mineralogice (compoziţiile modale).
Subcomisia pentru Sistematica Rocilor Magmatice (SSIR) a separat şapte
grupuri de roci magmatice, pentru fiecare grup fiind elaborat câte un sistem
de clasificare diferit:
1. roci plutonice
2. roci vulcanice
3. tipuri speciale: - roci piroclastice
- roci lamprofirice
- roci melilitice
- roci charnokitice
- carbonatite
Majoritatea rocilor magmatice sunt cuprinse în grupurile rocilor
plutonice şi respectiv vulcanice. Rocile care aparţin celorlalte grupuri
considerate tipuri speciale pot fi încadrate în plutonice şi vulcanice.
În schema IUGS – SSIR clasificarea primară a rocilor plutonice şi
vulcanice se face în funcţie de cinci parametri modali: Q, A, P, F şi M.
Parametrii modali reprezintă proporţiile în care mineralele primare
aparţinând anumitor grupuri întră în alcătuirea unei roci.
Grupurile de minerale primare corespunzătoare celor cinci parametri
modali sunt:
Q – cuarţ, tridimit, cristobalit, şi alte varietăţi de silice;
A – feldspaţii alcalini: microclin, ortoză, feldspaţi pertitici, anortoză,
albit (0-5% anortit);
P – feldspaţii plagioclazi cu conţinut de anortit mai mare de 5%,
feldspaţii antipertitici, scapoliţi;
F – feldspatoizii: nefelin, leucit, kalsilit, sodalit, etc.;
M – minerale mafice (de culoare închisă): olivine, piroxeni, amfiboli,
mice, minerale opace (sulfuri, oxizi, etc.), minerale accesorii (zircon, apatit,
sfen, monazit, etc.), epidot, granaţi, melilite, carbonaţi primari, etc.

212
 Q F
0 100 0 100
) 10 90 10 90

)
i (%

i (%
20 80 20 80

Co
lin

lin

nţi
Co
lca

lca
30 70 30 70

nu
nţi
ţi a

ţi a

tul
nu
40 60 40 60
a

în
tul
sp

sp

fel
d

d
în
50 50
fel

fel
50 50

d
cu

sp
în

în
a

a
rţ (
60 40 60 40
tul

tul

toi
%
nu

nu

zi (
)
nţi

nţi
70 30 70 30

%
Co

Co

)
80 20 80 20

90 10 90 10
100 0 100 0
A0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 P A0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 P
Conţinutul în feldspaţi plagioclazi (%) Conţinutul în feldspaţi plagioclazi (%)

Fig. 5.19. Triunghiurile de compoziţie modală QAP (stânga) şi FAP (dreapta).

În continuare se prezintă clasificarea de teren a rocilor plutonice

(fig. 5.20) şi respectiv a rocilor vulcanice (fig. 5.21) adică o variantă
simplificată a diagramei QAPF în care sunt delimitate 9 şi respectiv 8
câmpuri, dispărând latura comună a celor două triunghiuri constituente.

90 90

Roci granitice
bogate în cuarţ
60 60

Roci granitice

35 65
20 20

Roci Roci dioritice

Roci sienitice monzonitice Roci gabbroice
A Roci anortozitice P
10 10
50
Roci sienito-foidice Roci diorito-foidice
Roci gabbro-foidice

60 60

Roci
foidolitice

Fig. 5.20. Clasificarea de teren a rocilor plutonice (după IUGS – SSIR, 1989).

213
 Q

60 60

Roci riolitice Roci

dacitice

20 65 20

Roci bazaltice
Roci trahitice Roci andezitice
A P

10 10
50

Roci fonolitice Roci tefritice

60 60

Roci
foiditoidice

Fig. 5.21. Clasificarea de teren a rocilor vulcanice (după IUGS – SSIR, 1989).

4.1.14. FORME DE ZĂCĂMÂNT ALE ROCILOR MAGMATICE

Când magma se răceşte în condiţii de adâncime, ea începe să se

solidifice în interiorul crustei terestre. Odată ce cristalizarea este completă,
masele de roci magmatice rezultate sunt constituite ca intruziuni
(magmatice) (deoarece ele se formează din magma care a intrus rocile
gazdă iniţiale din crustă) sau plutoni = corpuri plutonice (după Pluto – zeul
grec al infernului). Ambii termeni sunt folosiţi interschimbabil de către
geologi, aşa că alegerea este a specialistului. Rocile plutonice sunt
caracterizate de o textură holocristalină macrogranulară în care cristalele
individuale pot fi uşor văzute cu ochiul liber.
Rocile magmatice intrusive există în corpuri sau structuri care
penetrează sau taie rocile gazdă preexistente. Corpurile intrusive sunt
numite după mărimea lor, forma lor şi relaţiile geometrice în care se află cu
rocile gazdă.
Dacă rocile mai vechi în care a pătruns un pluton sunt caracterizate de
stratificaţie sau de şistozitate şi dacă contactul acestui pluton este paralel cu
stratificaţia/şistozitatea, acest pluton este concordant. Dacă limitele
plutonului taie formaţiunile înconjurătoare acest pluton este discordant.
După formă plutonii pot fi: tabulari, izometrici (masivi) sau
columnari.

214
 Plutoni concordanţi tabulari
Sill – pluton tabular paralel cu stratificaţia sau cu şistozitatea rocilor
înconjurătoare. La un sill, roca magmatică e mai nouă decât roca de pe
ambele lui părţi. Lateral sillul se poate extinde pe sute de km şi până la
10km lărgime. Sillurile pot fi orizontale (frecvent), verticale sau înclinate.
După modul de geneză sillurile se împart în:
- simple – rezultate dintr-o singură injecţie de magmă;
- multiple – rezultate din două sau mai multe injecţii de magmă de
aceeaşi compoziţie;
- complexe – rezultate din două sau mai multe injecţii de magmă de
compoziţii diferite;
- diferenţiate – ce prezintă un interes deosebit pentru petrologie în
legătură cu problema diferenţierii magmatice. Au grosimi de sute de metri şi
iau naştere prin injectarea unei pânze orizontale de magmă, care răcindu-se
încet şi sub influenţa gravitaţiei se separă în pături de compoziţie diferită.
Lacolit – pluton de forma unei lentile plan-convexe ce bolteşte în sus
stratele (rocile) printre care au fost intruse. Lacolitele sunt plate în bază şi
convexe în partea superioară (formă de dom). La partea inferioară lacolitul
are un canal prin care a fost intrusă magma. Magma ridică stratele
acoperitoare datorită presiunii şi astfel rocile sunt alungite paralel cu
stratificaţia/şistozitatea.
De obicei dacă magma are viscozitate mică se formează un sill iar
dacă are vâscozitate mare se formează un lacolit deoarece se împiedică
răspândirea laterală a magmei.
Lopolit – intruziune magmatică de mari dimensiuni (diametru de
ordinul sutelor de km) asociat cu un bazin structural în care stratele înclină
convergent. Lopolitele se prezintă aproape plate la partea superioară şi sunt
convexe în partea bazală. Exemple de lopolite mai cunoscute sunt masivele
Bushveld (Africa de Sud), Duluth (SUA) şi Sudbury (Canada), în care
predomină rocile bazice şi ultrabazice. Sunt legate de ele mari zăcăminte de
minerale utile (Fe, Cr, Ti, Sn, Au, Cu, Ni, elemente din grupa platinei, etc.).
Ca şi sillurile, lopolitele pot fi: simple, multiple, complexe şi diferenţiate.
Facolit – pluton tabular de mici dimensiuni, de formă lenticulară, ce
apare în crestele anticlinalelor şi/sau în albiile sinclinalelor.
Plutoni discordanţi tabulari
Dyke (dike) – pluton de formă tabulară similar sillului dar care
traversează (taie) formaţiunile intruse. Dyke-urile sunt în general orientate
vertical sau foarte înclinate, traversând sub un unghi mare stratificaţia
rocilor pe care le străpung. Dimensiunile dyke-urilor sunt variabile, având
lăţimi de la câţiva centimetri până la câţiva kilometri şi lungimi care ating
uneori sute de kilometri (ex. Great Dyke de pe fluviul Zambezi are 500km
lungime şi 3-12km lăţime).
Filon – corp tabular dispus discordant faţă de rocile înconjurătoare.
De obicei este localizat într-o veche fractură prin care au circulat magmele
care l-au generat. Dimensiunile filonului au valori foarte variate: astfel,
lungimea variază de la zeci de metri, frecvent câteva sute de metri şi chiar
câţiva km; înălţimea are valori de la câteva zeci de metri la mai multe sute
de metri şi chiar km; grosimea (măsurată perpendicular pe pereţii filonului)

215
are valori mult mai mici, de la câţiva milimetri, frecvent centimetri, la
decimetri şi chiar metri. Filoanele prezintă mai multe variante:
- filon simplu – umplerea cu magmă a unei singure fisuri; la rândul
său, filonul simplu poate fi: filon strat, filon de contact, filon lenticular, filon
în trepte, filon ramificat, etc.;
- filon complex (compus) – mineralizaţia se extinde la o zonă de
fracturi, lată de câţiva metri, chiar zeci de metri, constând din mai multe
fisuri, relativ paralele, legate prin fisuri diagonale; variantele de filon
complex sunt: zona de fisuri (stockwerk sau volbură), filoane în trepte,
filoane împletite, filoane în evantai, filoane în flacără, etc.

Fig. 5.22. Bloc diagramă care ilustrează principalele tipuri de plutoni.

Plutoni izometrici
Batolit – corp intrusiv discordant, de mari dimensiuni, cu suprafaţă
mai mare de 100km2, constituit de obicei din roci acide (granite,
granodiorite, etc.) sau intermediare (diorite, monzonite cuarţifere), formă
neregulată a acoperişului. Batolitul are în general formă de dom, dar limita
inferioară este necunoscută. La suprafaţa superioară se disting apofize
(filoane sau corpuri eruptive mici în legătură directă cu corpuri magmatice
mai mari din care derivă).
Stock – pluton discordant similar batolitului, dar de mai mici
dimensiuni, având o suprafaţă mai mică de 100km2, contur neregulat şi
limita inferioară cunoscută. Frecvent stockurile sunt asociate cu batolite,
fiind situate în partea superioară a acestora. Majoritatea stockurilor sunt de
dimensiunea unui munte, şi fiecare reprezintă probabil o singură cameră de
magmă care alimentează unul sau mai mulţi vulcani.

216
 Plutoni columnari
Neck (coş) vulcanic – pluton discordant ce reprezintă resturile
umpluturii canalelor de alimentare ale aparatelor vulcanice. Dimensiunile
variază de la câţiva metri până la câţiva kilometri. Frecvent, forma
neckurilor este circulară, eliptică sau neregulată. Uneori apar sub forma unor
stâlpi monolitici, alteori au o structură mai complicată. În multe cazuri
coşurile vulcanice sunt umplute cu tufuri bazice sau ultrabazice care conţin
acumulări de diamante.

Alţi plutoni
Xenolit – incluziunea unui corp străin de roci (o “piatră”) într-un corp
de roci magmatice, care provine din rocile înconjurătoare camerei de
magmă în timpul amplasării magmei şi/sau a erupţiei. De obicei xenolitele
sunt scufundate în magmă, în interiorul bazinului magmatic fiind
înconjurate într-o anvelopă de magmă şi după răcire cu noua rocă
magmatică formată. Ele pot fi angulare până la rotunjite, au diametre
variabile de la câţiva milimetri până la câţiva metri, sunt aliniate sau aşezate
aleatoriu, şi au marginile tăioase sau degradate. Se consideră drept xenolit
un fragment de rocă care poate fi identificată ca fiind diferită de roca în care
este inclusă. Dacă incluziunea de rocă este de acelaşi tip sau asemănător cu
roca înconjurătoare este un autolit.
Bismalit – corp intrusiv de tip lacolit a cărui magmă, care devine tot
mai vâscoasă, prin răcire, bolteşte stratele de deasupra, astfel că, pe măsură
ce intruziunea avansează, stratele devin tot mai înclinate şi se fracturează,
structura rezultată devenind discordantă.
Conolit – acest termen este aplicat tuturor corpurilor de roci intrusive
cu formă neregulată, de exemplu corp fără formă specifică.

4.1.15. TEXTURA ŞI STRUCTURA ROCILOR MAGMATICE

În lucrarea de faţă se utilizează terminologia modernă adaptată după

literatura de specialitate de limbă engleză, referitoare la aspectele
texturale/structurale ale rocilor magmatice. În literatura de specialitate de
limbă română, de-a lungul timpului, a fost utilizată cu precădere
terminologia de limbă franceză, în care prin termenul de structură se
defineşte ceea ce în literatura de limbă engleză se înţelege prin textură, iar
prin termenul de textură se defineşte ceea ce literatura de limbă engleză se
înţelege prin structură. Actual, majoritatea publicaţiilor de specialitate
utilizează terminologia după literatura de specialitate de limbă engleză.
Textura (în franceză structură) reflectă relaţiile care se stabilesc între
cristale, relaţii care sunt determinate de gradul de cristalizare, de conţinutul
în sticle vulcanice, de forma cristalelor, de dimensiunile relative şi absolute
ale cristalelor.
1. După gradul de cristalizare, textura rocilor magmatice poate fi:
 textură holocristalină (roci complet cristalizate) (ex. rocile
plutonice şi hipoabisice);
 textură hipocristalină (roci formate din cristale şi sticle vulcanice)
(ex. rocile vulcanice);

217
  textură vitroasă (roci formate din sticle vulcanice) (ex. obsidian,
piatra ponce, pechstein, etc.).
2. După dimensiunile absolute ale cristalelor, textura rocilor
magmatice este:
 textură faneritică (roci constituite din cristale care se văd cu ochiul
liber) (ex. rocile plutonice):
- textură macrogranulară (Φ > 5 mm);
- textură mediogranulară (1 < Φ < 5 mm);
- textură microgranulară (Φ < 1 mm).
 textură afanitică (roci formate din cristale care nu se văd cu ochiul
liber ci la microscopul optic) (ex. rocile vulcanice):
- textură microcristalină (roci în care cristalele sunt vizibile
cu lupa sau la microscopul optic);
- textură criptocristalină (roci în care cristalele sunt confuze
chiar şi la microscopul optic).
-

Fig. 5.23. Texturile rocilor magmatice.

3. După dimensiunile relative ale cristalelor, textura rocilor magmatice

poate fi:
 textură echigranulară (roci constituite din cristale cu dimensiuni
apropiate);
 textură inechigranulară (= porfirică) (roci constituite din cristale de
dimensiuni mari = fenocristale într-o masă de cristale mici):
- textură macroporfirică (ex. pegmatite);
- textură medioporfirică;
- textură microporfirică (ex. rocile vulcanice).
4. După forma cristalelor, textura rocilor magmatice este:
 textură panidiomorfă (roci formate din cristale cu forme
geometrice);
 textură hipidiomorfă (roci formate din cristale cu forme geometrice
şi forme oarecare) (ex. rocile plutonice şi hipoabisice);

218
  textură alotriomorfă (= xenomorfă) (roci formate din cristale cu
forme oarecare).

Structura (în franceză textură) reflectă modul de aşezare al cristalelor

în rocă, modul de articulare al cristalelor şi modul de umplere a spaţiului
ocupat de cristale în rocă.
Structura neorientată:
 structură masivă (roci formate din cristale fără orientări
preferenţiale) (ex. rocile plutonice);
 structură compactă (ex. rocile plutonice);
 structură veziculară (rezultă prin separarea fazelor fluide în timpul
cristalizării magmei):
- structură vacuolară (roci formate din goluri sferice sau
elipsoidale);
- structură celulară (roci formate din goluri regulate dispuse
ca nişte celule);
- structură cavernoasă (roci formate din goluri neregulate);
- structură scoriacee (roci care prezintă crăpături de
contracţie);
- structură amigdaloidă (depunere de minerale pe pereţii
golurilor).
Structura orientată:
 structură fluidală (roci formate din cristale orientate pe o anumită
direcţie reflectând direcţia de curgere a magmei);
 structură eutaxitică (roci formate dintr-o alternanţă de cristale şi
sticle vulcanice);
 structură pilotaxitică (roci formate din fragmente alungite de
feldspaţi plagioclazi pe direcţia de curgere a magmei);
 structură în şlire (curgerea magmei fiind turbulentă se formează
vârtejuri numite şlire);
 structură rubanată (= în benzi) (roci formate din benzi de minerale
de culoare deschisă = leucocrate în alternanţă cu benzi de
minerale de culoare închisă = melanocrate).
 structură brecioasă (roci formate din fragmente colţuroase =
enclave de material străin).

TEST DE AUTOEVALUARE – ROCI ŞI PROCESE MAGMATICE

1. Care din următoarele roci este o rocă magmatică formată prin răcire lentă:
a) riolit
b) bazalt
c) granit
d) gnais
e) gresie
2. Care din următoarele roci este formată în principal din feldspaţi
plagioclazi si piroxeni:
219
 a) bazalt
b) cuarţit
c) micaşist
d) granit
e) calcar
3. Care din următoarele roci este formată în principal din feldspaţi
plagioclazi şi silicaţi feromagnezieni (olivine, piroxeni, amfiboli) şi o
cantitate oarecare de feldspaţi ortoclazi:
a) granit
b) dacit
c) marmură
d) gabbro
e) şist cristalin
4. Care din următoarele minerale se formează la temperatura cea mai
ridicată:
a) cuarţ
b) biotit
c) feldspat ortoclaz
d) olivina
e) fluorina
5. Care din următoarele asociaţii de termeni este cea mai corectă:
a) granit; rocă plutonică; magma bazaltică
b) bazalt; vulcan scut; magmă săracă în silice
c) Islanda; stratovulcan; magma bazaltică
d) Munţii Rainier; con de cenuşă; erupţie liniştită
e) Krakatoa; vulcan scut; erupţie liniştită
6. Un xenolit este:
a) acreţie de ioni pe o faţă de cristal
b) proces de incarbonizare
c) fragment de roci desprins din peretii/acoperisul bazinului magmatic
d) legătură ionică
e) fracţionare
7. Locuitorii aflaţi la baza căruia din următoarele elemente pot fi în faţa unui
mare pericol de curgere de piroclastite:
a) vulcan scut
b) con de cenuşă
c) geyser
d) torent de bazalt
e) stratovulcan
8. Care din urmatoarele corpuri geologice nu reprezintă un pluton:
a) lopolit
b) lacolit
c) lentila
d) batolit
e) dike
9. Care din următoarele reprezintă un pluton tabular discordant:
a) stock
b) lacolit

220
 c) batolit
d) dike
e) sill
10. Rocile magmatice extrusive (vulcanice):
a) sunt în general fin granulare
b) se formează numai din magme granitice
c) se formează numai din magme bazaltice
d) sunt plutonice
e) includ atât granit cât şi bazalt
11. Din punct de vedere mineralogic, dioritul este echivalentul:
a) bazaltului
b) granitului
c) gabbroului
d) riolitului
e) andezitului
12. Creasta Cocoşului (Munţii Gutâiului – Maramureş) reprezintă un:
a) neck vulcanic
b) stock
c) batolit
d) dike
e) sill
13. Depunerea cristalelor mineralelor formate timpuriu din magmă a fost
atribuit de către Bowen la:
a) reacţie
b) stoping
c) erupţie
d) fracţionare
e) segregare
14. Doamna Popescu ridică o probă de rocă magmatică dintr-un muzeu şi
remarcă faptul că are textură faneritică şi este bogată în cuarţ. Doamna
Popescu identifică corect această rocă ca:
a) bazalt
b) diorit
c) granit
d) riolit
e) gabbro
15. Care din următoarele roci magmatice este clasificată pe baza texturii ei:
a) dunit
b) andezit
c) scoria
d) riolit
e) bazalt

221
 4.2. GENEZA ROCILOR METAMORFICE
4.2.1. METAMORFISMUL ŞI FACTORII DE METAMORFISM

Metamorfismul cuprinde transformările fizice şi chimice pe care le

suferă rocile sub acţiunea factorilor endogeni. Aceste transformări au loc
într-un interval larg de temperatură, începând cu sfârşitul proceselor de
diageneză, care afectează rocile sedimentare, şi terminând cu procesele în
care rocile se topesc parţial sau total, de unde începe stadiul magmatic.
Procesul de metamorfism este determinat de presiunea care se creează
în cursul proceselor orogenice sau de acţiunea tensiunilor de orice fel, cu
sau fără creşterea temperaturii. Metamorfismul afectează atât roci
magmatice şi roci sedimentare cât şi roci metamorfice formate într-o fază
anterioară. Rocile magmatice se metamorfozează odată cu scăderea
temperaturii şi creşterea presiunii, în special a presiunii de stress tectonic, în
timp ce rocile sedimentare suferă metamorfism atât la creşterea temperaturii
cât şi a presiunii.
Rocile sedimentare se formează în zonele superficiale ale scoarţei
terestre în condiţii de temperatură şi presiune obişnuite, joase, iar rocile
magmatice se formează la temperaturi ridicate (650-1200ºC) şi presiuni
variabile. Atunci când aceste tipuri de roci, datorită mişcărilor tectonice,
ajung în zone din interiorul scoarţei terestre unde acţionează temperaturi şi
presiuni diferite de cele în care s-au format, îşi pierd parţial echilibrul fizico-
chimic şi reacţionează prin acomodare la noile condiţii termodinamice,
transformându-se în alte tipuri de roci (= metamorfice) cu parageneze
minerale noi.
Transformarea poate duce fie numai la o modificare mecanică, fie la
cristalizarea şi recristalizarea în structuri noi a mineralelor formate anterior
(metamorfism izotipic) sau se pot forma minerale noi pe seama celor
anterioare (metamorfism allofazic). În aceste cazuri compoziţia chimică
globală poate rămâne nemodificată şi atunci metamorfismul este izochimic,
sau poate să intervină un aport de material nou, materialul anterior să fie
îndepărtat şi atunci metamorfismul este allochimic (= metasomatic).
Factorii fundamentali care determină şi influenţează transformarea
mecanică şi chimică a rocilor în procesul de metamorfism sunt: temperatura,
presiunea litostatică, presiunea orientată (stress), compoziţia chimică a
rocilor, prezenţa unor agenţi mineralizatori, timpul (al cărui rol este totuşi
mai dificil de estimat).
TEMPERATURA are o influenţă mare în ceea ce priveşte natura
asociaţiilor de minerale din rocile de o anumită compoziţie mineralogică şi
chimică. Creşterea temperaturii determină mărirea vitezei reacţiilor chimice.
Astfel, după Niggli şi Johnston, la o creştere a temperaturii cu 10ºC viteza
reacţiilor chimice se măreşte de 2 ori, la o creştere cu 100ºC viteza reacţiilor
se măreşte de 1.000 ori, iar la o creştere cu 200ºC viteza reacţiilor chimice
creşte de 1.000.000 ori.
Creşterea temperaturii are o influenţă mult mai mare asupra
compoziţiei mineralogice decât variaţiile de presiune. De exemplu, o argilă

222
se transformă mult mai profund prin creşterea temperaturii cu câteva sute de
grade, decât prin creşterea presiunii cu câteva mii de atmosfere.
Intervalul de temperaturi în care poate avea loc transformarea rocilor
este cuprins între 200-400ºC până la aprox. 1.000ºC.
Creşterea temperaturii este determinată fie de ridicarea către suprafaţă
a bazinelor magmatice sau a soluţiilor legate de ele, fie de scufundarea la
anumite adâncimi a depozitelor sedimentare datorită creşterii stivei de
sedimente de deasupra. Metamorfismul legat de ridicarea şi apropierea unui
complex de roci de un bazin magmatic dă naştere la metamorfism termic sau
metasomatic de contact, iar cel legat de scufundarea unui complex de roci în
zone mai profunde determină un metamorfism regional.

Fig. 5.24. Condiţiile P-T-h estimate în raport cu gradul de metamorfism.

Cercetări experimentale au condus la concluzia că limita inferioară de

temperatură a metamorfismului regional este cuprinsă în intervalul 300-
400ºC, iar cea superioară este de 850-900ºC, cea din urmă fiind mai dificil
de estimat. La temperaturi înalte creşte foarte mult fluiditatea soluţiilor, ceea
ce contribuie la sporirea intensităţii procesului de difuziune.
Toate procesele metamorfismului de contact care au loc la temperaturi
mai joase de 500ºC sunt însoţite de fenomene metasomatice.
Pentru metamorfismul regional limita inferioară este dată de absenţa
caolinitului, diasporului, zeoliţilor, etc., sau a incluziunilor de cristale de
cuarţ din complexul şisturilor verzi formate la temperaturi joase. În unele
cazuri, limita inferioară a temperaturii coboară până la cca. 200-150ºC, dar
niciodată sub 100ºC. Limita inferioară de temperatură a metamorfismului
este în esenţă o limită cinetică. La temperaturi mai joase, reacţiile decurg
atât de lent încât transformările nu afectează decât unele geluri şi sticle din
masa fundamentală, ele putând fi accelerate doar de prezenţa unor soluţii
chimic active. Totuşi, convenţional, se restricţionează limita dintre procesele
diagenetice şi procesele metamorfice la 200ºC şi 3 kbari.
Limita superioară de temperatură a metamorfismului este dată de
reacţia dintre muscovit şi cuarţ. Ţinând seamă şi de valorile reale ale
presiunii parţiale a apei, această limită corespunde temperaturii de 600-

223
650ºC. Aceste date sunt confirmate şi de unele parageneze minerale. În
anumite condiţii, limita inferioară a metamorfismului poate ajunge până la
aprox. 800-900ºC.
PRESIUNEA exercită de asemenea o influenţă directă asupra
transformării şi acomodării rocilor. Vorbind de presiune trebuie să
distingem o presiune litostatică care acţionează uniform în toate direcţiile şi
este puternică şi dominantă la adâncimi din ce în ce mai mari, iar pe de altă
parte de o presiune orientată (stress) care acţionează numai într-o singură
direcţie.
O stivă de roci sedimentare de 10.000m grosime corespunde unei
presiuni statice de 2.500 bari. Presiunea orientată se datoreşte îndeosebi
eforturilor tectonice iar în unele cazuri tensiunilor interne (tensiune de
cristalizare, tensiunea maselor supraîncălzite, etc.).
Din punct de vedere al distribuţiei presiunii şi tensiunii se pot deosebi:
a) o zonă apropiată de suprafaţă, unde presiunea litostatică este slabă,
iar cea orientată este puternică dar variabilă. Temperatura este de asemenea
redusă, iar metamorfismul este variabil;
b) o zonă mai profundă, în care presiunea litostatică este puternică,
presiunea orientată este slabă; temperatura este moderată, metamorfismul
este, de asemenea, moderat;
c) zona de mare adâncime cu presiune litostatică foarte mare şi
temperatură ridicată. Metamorfismul este general şi uniform şi frecvent este
asociat cu fenomene magmatice.
ZONA DE METAMORFISM a crustei terestre se dezvoltă imediat
sub zona de cimentaţie (a cărei limită inferioară este dată de adâncimi unde
se ating temperaturi care marchează punctul critic al apei 365°C, respectiv
9-10km), până la adâncimi de 50-60km. Ea este caracterizată prin presiuni
litostatice foarte mari şi prin temperaturi ridicate, favorabile transformării
rocilor prin metamorfism. În această zonă domină cantitativ rocile
endogene, metamorfice şi, mai puţin, magmatice, fără să lipsească rocile
sedimentare.
Astăzi este cunoscut faptul că presiunea are o importanţă secundară în
comparaţie cu temperatura asupra transformărilor metamorfice.
Rocile metamorfice care au fost afectate de stress se recunosc uşor
după caracterele lor structurale şi petrostructurale. Stressul care acţionează
prin intermediul mişcărilor diferenţiale de alunecare constituie cauza
apariţiei orientării regulate în spaţiu a mineralelor, atât a celor nou
cristalizate, cât şi a mineralelor stabile recristalizate.
În timp ce presiunea litostatică acţionează în toate mediile, presiunea
orientată acţionează numai în mediul solid sau plastic (vâscos). Astfel
geologul englez A. Harker (1859-1939) numeşte minerale de stress acele
minerale al căror domeniu de stabilitate se măreşte datorită acţiunii
stressului şi minerale de antistress pe cele al căror domeniu de stabilitate se
micşorează ca urmare a acţiunii stressului. Presiunea orientată are un rol
important în deformaţiile plastice a rocilor metamorfice. Mineralele de
stress se găsesc nu numai în şisturile cristaline ci şi în alte roci deformate în
timp ce mineralele de antistress apar în migmatite şi corneene (roci
nedeformate). Pentru minerale de stress se dau ca exemplu: clorit, cloritoid,

224
sericit, muscovit, disten, albit, epidot, zoizit, hornblenda, staurolit, talc,
hematit, rutil, etc., iar pentru minerale de antistress: feldspatoizi, anortit,
ortoza, microclin, augit, hipersten, andaluzit, cordierit, spinel, olivina, etc.
Se estimează că limita superioară a presiunilor în crusta terestră este
cuprinsă între 17 şi 25 kbari. Această limită este mai mare decât presiunea
litostatică determinată de stiva de roci de deasupra. Admiţând limita
menţionată mai sus, înseamnă că rocile care s-au aflat la o adâncime de cca.
20 km, de exemplu, au fost supuse la o presiune litostatică de 5-6 kbari, iar
rocile care se găsesc la limita zonei de metamorfism cu zona domeniului
magmatic (50-60 km) sunt supuse la presiuni de cca. 15-18 kbari.
În ansamblul reacţiilor fizice manifestate în procesul de deplasare al
plăcilor tectonice, se manifestă o multitudine de forţe, totalitatea lor
inducând starea permanentă de stress atât la nivelul litosferei cât şi la cel al
astenosferei. În zonele de rift, în care plăcile se deplasează divergent,
îndepărtându-se una de alta, se realizează o serie de forţe de împingere ale
masei de astenosferă asupra plăcilor, prin intruzarea de scoarţă oceanică
nouă care se adaugă prin acreţie, în zona de tensiune, la masa scoarţei
existente. În zonele de subducţie, în care mişcarea plăcilor tectonice este
convergentă, apar o serie de forţe de compresiune şi de rezistenţă la
înaintare a plăcii în scufundare în masa astenosferei care o va asimila. În
lungul faliilor transformante se manifestă, în special, forţe de rezistenţă la
târâre şi de frecare reciprocă a marginilor plăcilor tectonice.
AGENŢII MINERALIZATORI. Componenţii volatili, ca şi soluţiile
din pori, intervin în metamorfismul de contact şi în metamorfismul regional.
Prin creşterea temperaturii, din diferite minerale, de exemplu din rocile
carbonatice, se eliberează nu numai H2O ci şi CO2; pierderea apei duce la
deshidratarea mineralelor hidratate, iar prin degajarea CO2-ului liber rezultă
CaO care reacţionează energic cu alte substanţe, în special cu SiO2, formând
silicaţi, cum ar fi wollastonitul CaSiO3. În procesul de metamorfism joacă
un rol important reacţia de hidroliză, care are loc acolo unde există mase de
soluţii puternic diluate. Apa şi bioxidul de carbon joacă un rol important şi
în procesul de formare a mineralelor noi datorită marii solubilităţi a CO2-
ului în apă care imprimă acesteia un caracter slab acid, iar prin disociere
generează anionul carbonic. Apele bogate în CO2 dizolvă în special
carbonaţii, care se depun apoi în fisurile rocilor.

4.2.2. COMPOZIŢIA MINERALOGICĂ A ROCILOR

METAMORFICE

Spre deosebire de mineralele rocilor magmatice, clasificarea

mineralelor rocilor metamorfice este o problemă mai complicată, deoarece
cercetarea reacţiilor în mediul solid care au o importanţă majoră în geneza
lor, este departe de a fi ajuns la stabilirea unor legi generale. Totuşi,
mineralele rocilor metamorfice dau, în majoritatea cazurilor, parageneze
care pot fi considerate constante la nivel regional.
Mineralele rocilor metamorfice se pot împărţi în trei categorii:
- minerale care se formează în urma proceselor de recristalizare a
căror compoziţie chimică iniţială nu se modifică;

225
 - minerale noi (de neoformaţie) care se formează în urma proceselor
de cristalizare pe seama mineralelor iniţiale;
- minerale relicte.
Harker (1932) numeşte minerale de stress acele minerale al căror
domeniu de stabilitate creşte datorită acţiunii presiunii de stress şi minerale
de antistress pe cele al căror domeniu de stabilitate scade sub acţiunea
presiunii de stress. Din acest punct de vedere avem:
 minerale de stress – sericit, muscovit, clorit, albit, epidot, zoizit,
amfibolii, disten, staurolit, cloritoid, talc, hematit, rutil, etc.;
 minerale de antistress – feldspatoizi, anortit, feldspatul potasic,
augit, hipersten, andaluzit, cordierit, spinel, olivina, etc.
După Goldschmidt (1922) în condiţii de metamorfism de contact din
oxidul de aluminiu, oxidul de calciu şi componentul feromagnezian se
formează şapte minerale stabile: andaluzit, cordierit, anortit, hipersten,
diopsid, grossular, wollastonit.
Principalele minerale caracteristice pentru rocile magmatice şi
respectiv metamorfice, şi mineralele comune ambelor tipuri de roci sunt
date în tabelul 14.

Tabelul 14. Principalele minerale din rocile endogene (după Pavelescu, 1980).
Minerale caracteristice Minerale caracteristice rocilor Minerale comune rocilor
rocilor magmatice metamorfice magmatice şi metamorfice
Tridimit Sericit Cuarţ
Leucit Paragonit, zoizit, epidot, vezuvian, Muscovit
Anortoză saponit Ortoză, microclin, albit
Sodalit Tremolit, actinot, uralit, wollastonit Plagioclaz, pertit
Nefelin Jadeit, hedenbergit, clorit, cloritoid, Augit
Melilit mice Hornblendă
Nosean, Hauyn Nefrit, glaucofan, antofilit, gedrit Flogopit
Hornblendă bazaltică Staurolit, disten, sillimanit Biotit
Olivină, ilmenit, apatit, Andaluzit, grossular, cordierit Forsterit, andradit,
zircon, rutil, spinel, Monticellit, magnetit, hematit, almandin, serpentine, talc,
titanit pirită azbest, etc.

George Barrow (1893) cartând zonele de şisturi cristaline din Munţii

Scoţiei respectiv complexul Dalradian (Proterozoic superior – Cambrian
inferior), stabileşte pe baza asociaţiilor mineralogice, a texturii şi structurii,
şase zone de metamorfism progresiv = “minerale index” (fig. 5.25):
1. zona cloritului
2. zona biotitului
3. zona almandinului
4. zona staurolitului
5. zona distenului
6. zona sillimanitului.
Rocile din complexul Dalradian se prezintă sub formă de depozite
sedimentare, metamorfozate regional de tip geosinclinal, şi de roci
piroclastice asociate cu ele. Barrow a studiat în special rocile argiloase
întrucât aceste roci sunt foarte sensibile la orice schimbări de temperatură
sau de presiune. În acest fel, Barrow a iniţiat posibilitatea de cartare a

226
zonelor de metamorfism regional progresiv pe baza asociaţiilor
mineralogice.
Tot în Scoţia, în districtul Buchan (la nord de Aberdeen), Harker
(1939) a descris un al doilea tip de metamorfism, intermediar între
metamorfismul termic şi metamorfismul regional, care a fost denumit
“metamorfism de tip Buchan”. În acest facies, biotitul apare împreună cu
muscovitul şi cloritul în zona cloritului, iar cordieritul şi andaluzitul apar în
zona biotitului. Succesiunea zonelor de metamorfism de la Buchan este: 1)
clorit; 2) biotit; 3) cordierit; 4) andaluzit; 5) sillimanit. În zonele de
metamorfism de grad mai înalt se disting paragenezele: andaluzit + staurolit
+ cordierit; andaluzit + cordierit + muscovit; andaluzit + sillimanit +
cordierit + muscovit; sillimanit + cordierit + ortoză. S-a constatat că la
Buchan faţă de zona de studiu a lui Barrow, în locul distenului apare
andaluzitul, mineral care cristalizează la presiuni mai joase decât distenul;
metamorfismul de tip Buchan apărând ca intermediar între tipul barrowian şi
metamorfismul de contact.

Fig. 5.25. Stabilirea zonelor de metamorfism progresiv din complexul Dalradian

din Munţii Scoţiei (după G. Barrow, 1893; C.E. Tilley, 1925).

În Japonia, la Abukuma, a fost descris un al treilea tip de

metamorfism, succesiunea zonelor de metamorfism fiind: biotit – andaluzit
– cordierit – sillimanit. Akiho Miyashiro (1961) stabileşte că acest tip de
metamorfism a luat naştere la presiuni mai joase decât tipul Buchan, deci
este tipul de metamorfism regional de presiune joasă cel mai apropiat de
metamorfismul de contact. Pentru tipul Abukuma este caracteristic faptul că
cloritoidul şi distenul lipsesc, în locul acestora apărând andaluzitul şi
cordieritul. Miyashiro a făcut o serie de comparaţii între condiţiile care au
dus la formarea succesiunii zonelor de metamorfism din Japonia (Abukuma)
cu cele din Scoţia ale lui Barrow. Astfel s-a desprins ideea că între
faciesurile barrowiene şi cele descrise la Abukuma există o serie de faciesuri

227
intermediare: de presiune joasă (cu andaluzit), de presiune medie (cu disten
fără glaucofan), şi de presiune înaltă (cu glaucofan şi jadeit). El a propus
separarea a trei tipuri de complexe zonale sau trei tipuri de metamorfism
regional: 1) andaluzit-sillimanit; 2) disten-sillimanit; 3) jadeit-glaucofan.
Un alt tip de metamorfism este tipul alpin de metamorfism de presiune
înaltă respectiv tipul glaucofanic (= faciesul şisturilor albastre).

Fig. 5.27. Tipuri de metamorfism în raport cu tectonica plăcilor.

4.2.3. PRINCIPIUL FACIESURILOR METAMORFICE

Faciesul metamorfic este o noţiune elementară în petrologia

metamorfică. Conceptul de facies metamorfic a înlocuit conceptul zonelor
de adâncime, respectiv epizonă, mezozonă şi catazonă (Grubenmann şi
Niggli, 1924), când a devenit evident faptul că gradul de metamorfism nu
este neapărat corelabil cu adâncimea.
Un facies metamorfic poate cuprinde roci cu compoziţii diferite, însă
dacă condiţiile termodinamice sunt aceleaşi se atinge echilibrul chimic şi
rocile rezultate vor avea aceeaşi compoziţie mineralogică.
Prin analogie cu conceptul de facies stratigrafic (introdus în literatura
geologică în 1838 de geologul elveţian Gressly), geologul finlandez Pentti
Eskola a introdus în 1915 conceptul de facies metamorfic.
În accepţiunea lui Eskola un facies metamorfic cuprinde rocile care au
compoziţie chimică identică şi care la aceleaşi valori de temperatură şi
presiune vor da aceeaşi compoziţie mineralogică.
Ulterior, Eskola a introdus şi termenul de facies mineralogic care
grupează toate rocile de o anumită compoziţie chimică formate în condiţii
termodinamice asemănătoare şi care vor fi formate din aceleaşi minerale

228
independent de modul de cristalizare din soluţii magmatice, din soluţii
apoase sau în stare solidă.
Denumirea faciesurilor derivă din denumirea rocii la care se referă sau
a paragenezei de minerale formate în condiţiile termodinamice caracteristice
acestui facies (ex. faciesul şisturilor verzi, faciesul amfibolic, faciesul
eclogitic, faciesul amfibolic cu epidot, etc.).
Eskola a făcut prima clasificare a faciesurilor metamorfice. Astfel el a
distins opt faciesuri:
- faciesul şisturilor verzi (caracterizat de asociaţia muscovit-clorit-cuarţ
şi albit-epidot-cuarţ)
- faciesul amfibolic cu epidot (caracterizat de asociaţia cuarţ-albit-
epidot-hornblendă)
- faciesul amfibolic (asociaţia hornblendă-plagioclaz)
- faciesul corneean (asociaţia diopsid-hipersten-plagioclaz)
- faciesul sanidinic (asociaţia sanidină-pigeonit)
- faciesul granulitic (asociaţia ortoză-plagioclaz-almandin-hipersten)
- faciesul eclogitic (asociaţia omfacit-pirop)
- faciesul şisturilor cu glaucofan (faciesul şisturilor albastre)
(caracterizat de asociaţia glaucofan-epidot-granat-lawsonit-jadeit)
Încercări de clasificare a faciesurilor metamorfice au mai elaborat
(ulterior lui Eskola) Turner care a introdus noţiunea de subfacies, Winkler,
etc., având ca finalitate o mai bună cunoaştere a problematicii faciesurilor
metamorfice. În completarea faciesurilor definite de Eskola, Coombs et al.
(1959) au adăugat faciesul zeolitic şi faciesul prehnit-pumpellyit-actinot
(actual faciesul subşisturilor verzi).
În încercarea de uniformizare a nomenclaturii în petrologia
metamorfică, Subcomisia pentru sistematica rocilor metamorfice SCMR din
cadrul IUGS a propus următoarea definiţie pentru faciesul metamorfic: “Un
facies metamorfic este un set de asociaţii minerale metamorfice, asociate în
timp şi spaţiu în repetate rânduri, care prezintă o legătură constantă între
compoziţia minerală şi compoziţia chimică globală, astfel încât faciesuri
metamorfice diferite (seturi de asociaţii minerale) apar ca fiind legate de
condiţiile metamorfice, în special de temperatură şi presiune (deşi, pot fi
importante şi alte variabile cum ar fi presiunea vaporilor de apă PH2O”.
SCMR (2003, 2007) a recomandat adoptarea şi folosirea a zece
faciesuri principale ca şi faciesuri de uz general. Mineralele şi asociaţiile de
minerale diagnostic corespunzătoare sunt redate în tabelul 15.

Tabelul 15. Faciesurile metamorfice şi asociaţiile mineralogice şi mineralele

caracteristice rocilor metamorfice de compoziţie chimică bazaltică (după IUGS –
SCMR, web version 2007)

Nr. TIP DE FACIES MINERALE ŞI ASOCIAŢII MINERALE

crt.
1 Faciesul zeolitic
2 Faciesul subşisturilor
verzi
3 Faciesul şisturilor verzi
4 Faciesul epidot-amfibolic
DIAGNOSTIC
Laumontit-heulandit
Prehnit-pumpellyit, pumpellyit-actinot şi
prehnit-actinot
Albit-actinot-epidot-clorit
Hornblendă-albit-epidot (-clorit)

229
5 Faciesul amfibolic
6 Faciesul corneenelor cu
piroxen
7 Faciesul sanidinic
8 Faciesul şisturilor cu
glaucofan
9 Faciesul eclogitic
10 Faciesul granulitic
Hornblendă-plagioclaz (plagioclaz cu peste
17%An)
Clinopiroxen-ortopiroxen-plagioclaz (olivina
stabilă cu plagioclazul)
Diferă de faciesul corneenelor cu piroxen prin
apariţia formelor polimorfe şi varietăţilor de
temperatură înaltă (ex. pigeonit)
Glaucofan-epidot (-granat), glaucofan-lawsonit,
glaucofan-lawsonit-jadeit
Omfacit-granat (fără plagioclaz, olivina stabilă
cu granatul)
Clinopiroxen-ortopiroxen-plagioclaz (olivina nu
e stabilă cu plagioclazul sau cu granatul)

4.2.4. GRADUL ŞI IZOGRADUL DE METAMORFISM

Termenii relativi cum ar fi temperatură ridicată sau presiune scăzută

sunt adesea folosiţi când se face referire la condiţiile fizice ale
metamorfismului, dar fără o indicare precisă a temperaturilor şi presiunilor
implicate. Pentru ca termenii ce descriu condiţiile fizice să aibă un sens
unitar, SCMR a propus ca întreg spectrul condiţiilor de temperatură întâlnite
în metamorfism să fie divizat în cinci părţi, iar metamorfismul
corespunzător acestora poate fi denumit ca: metamorfism de temperatură
foarte scăzută, -scăzută, -medie, -ridicată şi -foarte ridicată.
Analog, intervalul larg al condiţiilor de presiune întâlnite în
metamorfism poate fi împărţit în cinci subintervale pentru a se obţine:
metamorfism de presiune foarte scăzută, -scăzută, -medie, -ridicată şi -
foarte ridicată. În partea superioară a intervalului de presiune foarte ridicată
se poate distinge metamorfismul de ultra presiune (Desmons şi
Smulikowski, 2007).
Într-o diagramă temperatură-presiune (fig. 5.28), subintervalele de
deasupra sunt reprezentate prin cinci benzi izoterme şi respectiv cinci benzi
izobare. Factorii temperatură şi presiune pot fi utilizaţi simultan pentru
caracterizarea metamorfismului atât în funcţie de valorile temperaturii cât şi
ale presiunii (ex. metamorfism de temperatură ridicată şi presiune medie).
Întreaga suprafaţă a graficului P/T a fost împărţită în cinci sectoare
prin mai multe linii caracterizate de valori constante ale raportului P/T (fig.
5.28), în general reflectând principalele faciesuri metamorfice. Astfel,
corespunzător sectoarelor delimitate, metamorfismul poate fi caracterizat ca
metamorfism cu raportul P/T foarte scăzut, -scăzut, -mediu, -ridicat, şi -
foarte ridicat.
Gradul de metamorfism este utilizat în general pentru a desemna
condiţiile relative ale metamorfismului, însă el a fost folosit în mod variabil.
Într-o arie metamorfică dată, prin grad de metamorfism a fost indicată
intensitatea relativă a metamorfismului, fie legată de creşterea temperaturii,
fie legată de creşterea presiunii, fie legată de ambele. Din nefericire, acest
lucru poate duce la creşterea ambiguităţii, fie că gradul se referă la
temperatură sau presiunea relativă, fie la o combinare a temperaturii şi

230
presiunii. Pentru evitarea acestor ambiguităţi SCMR a recomandat ca
“gradul de metamorfism să facă referire numai la temperatura de
metamorfism”, adepţi fiind Turner şi Verhoogen (1951), Miyashiro (1973) şi
Winkler (1974). Dacă întregul interval al condiţiilor de temperatură este
împărţit în cinci intervale (fig. 5.28) respectiv metamorfism de temperatură
foarte scăzută, -scăzută, -medie, -ridicată şi -foarte ridicată, corespunzător
acestora se poate face referire la metamorfism de grad foarte scăzut, scăzut,
mediu, ridicat, foarte ridicat, având acelaşi înţeles.

Fig. 5.28. Reprezentare grafică în coordonate P-T subîmpărţită în cinci benzi izoterme,
cinci benzi izobare, cinci sectoare radiare cu indicarea zonelor corespunzătoare celor zece
faciesuri metamorfice principale (după IUGS – SCMR, 2003; Costin si Ciocîrdel, 2004).

După cum metamorfismul este însoţit de o creştere sau o descreştere a

temperaturii, se pot distinge două tipuri de metamorfism:
- metamorfism prograd (= progresiv) care conduce la formarea de
minerale tipice pentru un grad mai ridicat (adică temperaturi mai ridicate)
faţă de asociaţia minerală anterioară;
- metamorfism retrograd (= retrogresiv) care conduce la formarea de
minerale tipice pentru un grad mai scăzut de metamorfism (adică
temperaturi mai scăzute) faţă de asociaţia minerală anterioară.
Izogradul de metamorfism în accepţiunea SCMR este o suprafaţă
de-a lungul unei secvenţe de roci, reprezentată de o linie care uneşte pe o
hartă punctele în care metamorfismul s-a desfăşurat la valori asemănătoare
ale temperaturii, presiunii şi compoziţiei chimice, definită prin apariţia sau
dispariţia unui mineral, a unei compoziţii mineralogice specifice sau a unei
asociaţii de minerale, produsă ca rezultat al unei reacţii specifice (de ex.,
izogradul staurolitului definit de reacţia: granat+clorit+muscovit=
staurolit+biotit+cuarţ+H2O; izogradul distenului, etc.).

231
 4.2.5. CLASIFICAREA ROCILOR METAMORFICE
ÎN CONCEPŢIA VECHE

Rocile metamorfice sunt roci care au suferit o modificare de la forma

lor iniţială (roca parentală originală) datorită schimbărilor de temperatură,
presiune sau de compoziţie chimică. Clasificarea rocilor metamorfice este
bazată pe mineralele care sunt prezente in roca şi condiţiile de temperatură
şi presiune la care aceste minerale se formează. Determinarea acestor date
nu este uşor de realizat. Frecvent, se utilizează un sistem simplificat bazat pe
textură şi compoziţie.
Textura rocilor metamorfice se împarte în două grupe. Texturile
foliate arată un caracter planar distinct, adică mineralele din roci sunt
aliniate (orientate) cu fiecare dintre ele. Acest caracter planar poate fi plat ca
un fragment de ardezie sau cutat. Texturile nefoliate prezintă o distribuţie în
care mineralele nu sunt orientate. Uzual, mineralele sunt orientate haotic.

Tabelul 16. Schemă simplificată de identificare a rocilor metamorfice

Compoziţie Tip de Roca Denumirea
Textură Foliaţie
mineralogică metamorfism parentală rocii
stratificat- mice regional argilit ardezie
şistoasă
filitoasă cuarţ, mice, regional argilit filit
clorit
foliată şistoasă mice, cuarţ regional ardezie şist
şistoasă amfiboli, regional bazalt sau amfibolit
plagioclazi gabbro
gnaisică feldspaţi, regional şist gnais
în benzi mice, cuarţ
benzi biotit, regional granit migmatit
deformate hornblendă,
cuarţ, feldspaţi
biotit, de contact (= gresie, hornfels /
cordierit, local) şist skarn
granaţi, argilos,
diopsid, ardezie,
nefoliată epidot, calcar,
turmalină, etc. diabaz
cuarţ, regional sau conglome metaconglo
fragmente de de contact (= rat merat
roci local)
calcit, dolomit regional sau calcar marmură
de contact
cuarţ regional sau gresie cuarţit
de contact
granaţi, regional sau bazalt eclogit
piroxeni de contact

232
 Texturile foliate prezintă patru tipuri de foliaţie:
- foliaţia “stratificată-şistoasă” este compusă din minerale lamelare
care sunt prea mici pentru a fi văzute. Tipic, aceste roci sunt despicate de-a
lungul suprafeţelor planare, paralele.
- foliaţia filitoasă este compusă din minerale lamelare care sunt ceva
mai mari decât cele întâlnite în cea stratificat-şistoasă, dar în general sunt
încă prea mici pentru a fi văzute cu ochiul liber. Dimensiunea mare dă
foliaţiei un aspect uşor lustruit.
- foliaţia şistoasă este compusă din minerale mari care sunt vizibile
cu ochiul liber. Mineralele lamelare plate tind să domine.
- foliaţia gnaisică în benzi este cel mai uşor de recunoscut. Este
compusă din benzi alternante de minerale de culoare închisă şi respectiv
deschisă.
Texturile nefoliate sunt caracterizate de absenţa caracterului planar.
În plus identificarea rocilor nefoliate este dependentă de compoziţia
mineralogică sau componenţii din rocă. Metaconglomeratul este format din
bolovăniş şi pietriş care au fost aplatizaţi datorită presiunii orientate.
Cuarţitul este format din granule de nisip cuarţos. Marmura este compusă
din calcit şi va reacţiona uşor la atacul cu HCl diluat.

4.2.6. CLASIFICAREA ROCILOR METAMORFICE

ÎN ACCEPŢIUNEA S.C.M.R. (2002, 2007)

Subcomisia pentru sistematica rocilor metamorfice (SCMR) a început

să funcţioneze în 1985 şi a prezentat pentru prima dată recomandările
oficiale referitoare la clasificarea rocilor metamorfice sub forma unei
scheme de clasificare în 2002-2003.
SCMR este divizată în 11 grupuri de lucru, fiecare grup având ca
obiect de studiu un anume tip de roci sau o anumită problematică: termeni
structurali, tipuri de metamorfism, roci cu grad scăzut şi foarte scăzut de
metamorfism, roci formate în condiţiile unui raport P/T ridicat, roci de
metamorfism de contact, roci metasomatice, impactite, migmatite, roci
carbonatice, amfibolite şi granulite, abreviaţii de minerale. Astfel s-a propus
utilizarea unei proceduri standard pentru a atribui într-un mod sistematic
rocilor metamorfice denumiri compuse.
Rocile metamorfice au fost împărţite în trei grupuri structurale
plecând de la trei termeni, aşa numiţi termeni rădăcină, care în terminologia
engleză au semnificaţie structurală şi care ar acoperi toate tipurile de
structuri vizibile macroscopice întâlnite la rocile metamorfice:
1. grupul şisturi – care cuprinde rocile cu şistozitate bine dezvoltată
şi cu structură şistoasă;
2. grupul gnaise – care include rocile cu şistozitate slab dezvoltată şi
cu structură gnaisică;
3. grupul granofelsuri – care conţine rocile fără şistozitate şi cu
structură granofelsică.

233
 Şistozitatea este definită ca orientarea preferenţială a cristalelor
anizometrice şi/sau a agregatelor de cristale anizometrice produsă prin
procese metamorfice.

Tabelul 17. Exemple de denumiri specifice uzuale (după IUGS - SCMR, 2003,
2007). Aceste denumiri pot fi date în mod obişnuit cu prioritate peste denumirile
rădăcină echivalente cu semnificaţie structurală.
Amfibolit Şist verde Filit
Roci calc-silicatice Hornfels Cuarţit
Cataclazit Marmură Serpentinit
Eclogit Migmatit Skarn
Granulit Milonit Ardezie

După cum rocile se încadrează într-unul din cele 3 grupuri structurale,

în denumirea lor compusă se va găsi unul dintre termenii rădăcină: şist,
gnais sau granofels. Denumirea compusă se completează adăugând numele
principalilor constituenţi minerali (ex. granofels cu piroxen şi plagioclaz;
gnais cu biotit, muscovit şi staurolit; şist cu clorit şi cuarţ, etc.).
În paralel cu adoptarea sistemului termenului rădăcină cu semnificaţie
structurală ca nomenclatură comprehensivă, SCMR a examinat şi clasificat
toţi termenii rocilor folosiţi în nomenclatura metamorfică. Termenii
recomandaţi pentru roci sunt baza schemei de clasificare a SCMR. Ei
cuprind termenii rădăcină sistematici şi o serie comprehensivă de termeni
specifici.
Principalele tipuri de metamorfism in acceptiunea SCMR sunt:
 metamorfismul de contact – metamorfism termic care afectează
rocile gazdă din jurul unui pluton (corp magmatic) fiind cauzat în principal
de transferul de căldură de la pluton către roca gazdă. În acest tip de
metamorfism temperatura poate să varieze într-un interval larg.
 metamorfismul regional (orogenic) – metamorfism cu extindere
regională legat de formarea catenelor muntoase orogenice. El poate fi
asociat cu diverse faze de orogeneză şi implică atât regim compresional cât
şi extensional. Efectele dinamice şi termice sunt combinate în diverse
proporţii astfel că pot să apară o mare varietate de condiţii de temperatură şi
presiune.

Tabelul 18. Clasificarea tipurilor de metamorfism (după SCMR, 2003, 2007)

orogenic
Metamorfism regional de îngropare
de fund oceanic
de contact
hidrotermal
termic de placă fierbinte
Metamorfism local de combustie
de fulgerare
de dislocare
de impact

234
  metamorfismul de dislocare – metamorfism cu extindere locală
asociat cu zonele de falie sau cu zonele de forfecare. Rocile suferă o
reducere a dimensiunii cristalelor rezultând roci de tipul milonitelor şi
cataclazitelor.
 metamorfismul de îngropare – metamorfism cu extindere
regională care afectează rocile adânc îngropate sub o stivă sedimentară-
vulcanică, de regulă nefiind asociat cu deformarea sau cu magmatismul.
Rocile rezultate sunt parţial sau total cristalizate şi în general nu prezintă
şistozitate.
 metamorfismul hidrotermal – tip de metamorfism termic cauzat de
fluidele apoase fierbinţi. De obicei cu acest tip de metamorfism este asociat
metasomatismul.
 metamorfismul de fund oceanic – metamorfism cu extindere
regională legat de gradientul geotermic ridicat din zonele de expansiune a
fundurilor oceanice. E asociat cu circulaţia fluidelor apoase fierbinţi şi
prezintă o creştere a temperaturii cu adâncimea.
 pirometamorfismul – tip de metamorfism de contact caracterizat de
temperaturi foarte ridicate şi de presiuni foarte scăzute, generat de un corp
vulcanic sau subvulcanic. El poate fi însoţit de diverse grade de topire
parţială. De obicei pirometamorfism suferă xenolitele incluse în topitura
corpurilor vulcanice/subvulcanice.

5.2.7. TEXTURA ŞI STRUCTURA ROCILOR METAMORFICE

Texturi
Textura defineşte relaţiile spaţiale dintre cristale şi caracteristicile
interne ale acestora. Este un termen care se referă la diverse aspecte ale
microstructurii.
În rocile metamorfice mineralele individuale pot sau nu să fie
mărginite de către feţe de cristal. Cele care sunt mărginite de către feţele
propriilor cristale sunt numite idioblastice. Cele care nu prezintă feţe ale
cristalelor proprii sunt numite xenoblastice.
Din examinarea rocilor metamorfice, s-a dedus că mineralele
metamorfice pot fi listate într-o secvenţă generalizată, cunoscute ca serii
cristaloblastice, listând mineralele în ordinea tendinţei lor de a fi
idioblastice. În serii, fiecare mineral tinde să dezvolte suprafeţe idioblastice
în detrimentul oricărui mineral care se găseşte mai jos. Aceste serii sunt
listate mai jos:
 rutil, sfen, magnetit
 turmalină, disten, staurolit, granat, andaluzit
 epidot, zoizit, lawsonit, forsterit
 piroxeni, amfiboli, wollastonit
 mice, clorit, talc, stilpnomelan, prehnit
 dolomit, calcit
 scapolit, cordierit, feldspaţi
 cuarţ

235
 Aceste serii, în cel mai general sens, permit determinarea originii unei
roci date. De exemplu o rocă care prezintă cristale euhedrale de plagioclaz
în contact cu amfibol anhedral, probabil are un protolit magmatic, în timp ce
o rocă metamorfică cu aceleaşi minerale se poate aştepta să prezinte amfibol
euhedral în contact cu plagioclaz anhedral.
Un alt aspect al seriilor cristaloblastice este că mineralele aflate la
începutul listei tind să formeze porfiroblaste (echivalentul metamorfic al
fenocristalelor), deşi feldspaţii potasici (un mineral care ocupă o poziţie
inferioară în listă) poate să formeze de asemenea porfiroblaste.
Porfiroblastele sunt frecvent străpunse cu incluziuni ale altor minerale care
au fost învelite în timpul creşterii porfiroblastelor. Acestea se spune că au
textură poikiloblastică.
Majoritatea texturilor metamorfice implică foliaţie. Foliaţia este
cauzată în general de orientarea preferenţială a filosilicaţilor. Dacă o rocă
are un clivaj şistos ca şi foliaţia ei, este numită ardezie, dacă are o foliaţie
filitoasă, este numită filit, dacă are o foliaţie şistoasă, este numită şist. O
rocă care prezintă o textură în benzi fără o foliaţie distinctă este numită
gnais. Toate acestea pot fi porfiroblastice (adică pot conţine porfiroblaste).
În cazul când mineralele prismatice sau fibroase (ex. hornblendă,
turmalină, etc.) întâlnite într-o rocă se orientează ele însele paralel unul cu
altul (perpendicular pe direcţia de stress maxim) rezultă aşa-numita liniaţie.
O rocă care nu prezintă foliaţie este numită hornfels dacă dimensiunea
granulelor este mică, şi este numită granulit, dacă dimensiunea granulelor
este mare şi mineralele individuale pot fi uşor identificate cu o lupă.
Protolit – termen ce se referă la roca originală (parentală), anterior
metamorfismului. În rocile de metamorfism slab, texturile originale sunt
adesea conservate permiţând determinarea protolitului probabil. Pe măsură
ce gradul de metamorfism creşte, texturile originale sunt înlocuite cu texturi
metamorfice şi alte indicii, cum ar fi compoziţia chimică globală a rocii,
sunt folosite pentru determinarea protolitului.
Foliaţia – e te definită ca o structură planară concludentă care rezultă
dintr-un aliniament aproape paralel al filosilicaţilor şi/sau al stratificării
compoziţionale şi mineralogice din rocă. În general foliaţia este cauzată de
către orientarea preferenţială a filosilicaţilor, cum ar fi mineralele argiloase,
micele şi cloritul. Orientarea preferenţială se dezvoltă ca rezultat al
stressului diferenţial sau non-hidrostatic care acţionează asupra rocii. În
continuare se trec în revistă diferenţele dintre stressul diferenţial şi stressul
hidrostatic.

Stress şi orientare preferenţială

Presiunea creşte cu adâncimea de îngropare. De altfel, atât presiunea
cât şi temperatura variază cu adâncimea în interiorul Pământului. Presiunea
este definită ca o forţă care acţionează uniform în toate direcţiile. Este un tip
de stress, numit stress hidrostatic sau stress uniform. Dacă stressul nu este
uniform în toate direcţiile, atunci stressul este numit stress diferenţial.

236
 Fig. 5.29. Deosebirea dintre stressul uniform şi stressul diferenţial

În mod obisnuit geologii vorbesc despre stress ca stress compresional.

Dacă un stress diferenţial acţionează asupra unei roci, direcţia de-a lungul
căreia acţionează stressul principal maxim este numită σ1, direcţia stressului
principal minim este numită σ3, şi direcţia stressului principal intermediar
este numită σ2. Se remarcă faptul că stressul extensional poate acţiona de-a
lungul direcţiei de stress principal minim.
Dacă stressul diferenţial este prezent în timpul metamorfismului, el
poate avea un efect profund asupra texturii rocii:
 Granulele rotunjite pot deveni aplatizate în direcţia stressului
compresional maxim σ1.

Fig. 5.30. Aplatizarea granulelor rotunjite pe direcţia de stress maxim σ1.

 Mineralele care cristalizează sau cresc în condiţii de stress diferenţial

pot dezvolta o orientare preferenţială. Filosilicaţii şi mineralele care
au un habitus lamelar vor creşte în direcţia lamelelor (foiţelor) lor
sau în direcţia de alungire orientată perpendicular pe direcţia de
stress maxim. Aceasta se datoreşte faptului că creşterea unor astfel
de minerale este mai facilă de-a lungul direcţiilor paralele la lamele,
sau de-a lungul direcţiei de alungire şi astfel va creşte de-a lungul
direcţiilor σ3 şi σ2, perpendicular pe σ1. Dat fiind că majoritatea
filosilicaţilor sunt minerale aluminoase, rocile (lutitice) aluminoase
cum ar fi şisturile argiloase, dezvoltă în general o foliaţie ca rezultat
al metamorfismului în condiţii de stress diferenţial. Exemplu:
metamorfismul şisturilor argiloase (formate iniţial din minerale
argiloase şi cuarţ).

237
 Fig. 5.31. Orientarea preferenţială a mineralelor pe direcţia de stress maxim

Şisturile argiloase au proprietatea de a se desface, desfacere care este

cauzată de către orientarea preferenţială a mineralelor argiloase cu planele
lor (001) orientate paralel cu stratificaţia. Petrologii şi geologii structuralişti
notează suprafaţa de stratificaţie originală cu S0.
 Ardezia – se formează în condiţii de metamorfism slab prin creşterea
cloritului şi mineralelor argiloase, fin cristalizate. Orientarea
preferenţială a acestor filosilicaţi determină roca să se rupă uşor după
planele paralele ale filosilicaţilor, determinând un clivaj şistos.

Fig. 5.32. Orientarea preferenţială a mineralelor.

În acest caz se arată că, direcţia de stress maxim σ1 este orientată

înclinat faţă de planele de stratificaţie originale deci clivajul şistos se
dezvoltă după un unghi oarecare faţă de stratificaţia originală. Foliaţia sau
suprafaţa produsă de către această deformaţie se indică prin S1.

 Şist – dimensiunea granulelor mineralelor tinde să se mărească cu

creşterea gradului de metamorfism. Ca urmare roca dezvoltă o
foliaţie aproape planară determinată de orientarea preferenţială a
filosilicaţilor (îndeosebi biotit şi muscovit). Granulele de cuarţ şi
feldspaţi, nu prezintă totuşi orientare preferenţială. Foliaţia planară
neregulată din acest stadiu este numită şistozitate.

238
 Fig. 5.33. Exemplificarea şistozităţii.

 Gnais – pe măsură ce gradul de metamorfism creşte, filosilicaţii

devin instabili şi mineralele de culoare închisă (mafice) cum ar fi
hornblenda şi piroxenii încep să crească. Aceste minerale de culoare
închisă tind să se separe în benzi distincte în interiorul rocii (acest
proces este numit diferenţiere metamorfică) dând rocii o textură
gnaisică în benzi (rubanată). Deoarece mineralele de culoare
închisă tind să formeze cristale alungite, mai degrabă decât cristale
tip lamelă, ele pot încă să aibe o orientare preferenţială cu direcţiile
lor lungi perpendiculare pe stressul diferenţial maxim σ1.

Fig. 5.34. Exemplificarea texturii gnaisice în benzi.

Granulit – la grade înalte de metamorfism majoritatea mineralelor

hidratate şi filosilicaţii devin instabile şi astfel există puţine minerale
prezente care pot arăta o orientare preferenţială. Roca rezultată va
avea o textură granulitică care este similară cu textura faneritică din
rocile magmatice. În general, mărimea granulelor rocilor metamorfice
tinde să crească cu creşterea gradului de metamorfism, aşa cum se

239
 vede din progresia formelor de şisturi argiloase (argilite) fin granulare
la ardezii grosier granulare (dar totuşi fine), la şisturi grosier granulare
şi gnaise.

Fig. 5.35. Textură granulitică.

 Milonit – rocă care a suferit modificări semnificative a texturii

originale prin curgere predominant plastică datorită recristalizării
dinamice. Milonitele se formează în adâncime sub faliile casante în
crusta continentală şi crusta oceanică, în roci de compoziţie de la
cuarţo-feldspatice până la olivino-piroxenitice. Microstructurile care
se dezvoltă în timpul milonitizării variază în acord cu compoziţia
mineralogică şi modală originală, temperatură, presiune, deformare,
viteza de deformare, stress aplicat, şi prezenţa şi absenţa fluidelor.
La grad de metamorfism scăzut până la mediu, milonitizarea reduce
mărimea granulelor protolitelor şi obişnuit produce o rocă foarte fin
granulară, bine foliată, cu un textură liniar pronunţată definită de
minerale alungite. Liniaţiile pot fi slabe sau absente. La grad de
metamorfism ridicat, creşterea granulei în timpul milonitizării poate
produce o creştere netă în mărimea granulelor, şi se foloseşte
termenul de gnais milonitic în care există un protolit nedeformat
conservat sau implicat. Tipuri de milonite: protomilonite,
ultramilonite, blastomilonite, milonite stratificate, hialomilonite,
filonite.

Metamorfism şi deformare
Majoritatea rocilor metamorfozate regional (cel puţin cele care
eventual au fost expuse la suprafaţa scoarţei terestre) sunt metamorfozate în
timpul evenimentelor deformaţionale. Deoarece deformaţia implică
aplicarea unui stress diferenţial, texturile care se dezvoltă în rocile
metamorfice reflectă modul de deformaţie, iar foliaţiile sau clivajul şistos
care se dezvoltă în timpul metamorfismului reflectă modul de deformaţie şi
sunt parte a structurilor deformaţionale. Deformaţia antrenată în formarea
catenelor muntoase cutate implică în general stressuri compresionale.
Rezultatul stressului compresional ce acţionează asupra rocilor care se
comportă ductil (comportarea ductilă este favorizată de temperatura ridicată,
stress (presiune) ridicat şi rate reduse de deformare) este cutarea rocilor.

240
 Fig. 5.37. Metamorfism şi deformaţie din stress compresional.

Stratificaţia originală este cutată într-o serie de anticlinale şi sinclinale

cu axele cutelor perpendiculare pe direcţia de stress compresional maxim.
Dezvoltarea acestor cute între şarniere poate varia de la centimetri până la
mai mulţi kilometri. Se observă faptul că deoarece planele axiale sunt
orientate perpendicular pe direcţia de stress compresional maxim, clivajul
şistos sau foliaţia se poate dezvolta de asemenea de-a lungul acestor direcţii.
Astfel, clivajul şistos sau foliaţia este adesea observat a fi paralel cu planele
axiale ale cutelor, şi uneori se referă la clivajul sau foliaţia planului axial.

Diferenţierea metamorfică
Aşa cum s-a discutat anterior, gnaisele şi într-o oarecare măsură
şisturile, prezintă benzi compoziţionale sau strate, obişnuit sub formă de
benzi discontinue oarecum alternante sau strate de minerale feromagneziene
de culoare închisă în alternanţă cu strate cuarţo-feldspatice de culoare
deschisă. Dezvoltarea de asemenea stratificări compoziţionale sau benzi
poartă numele de diferenţiere metamorfică.
De-a lungul istoriei petrologiei metamorfice, au fost propuse mai
multe mecanisme pentru explicarea diferenţierii metamorfice.
1. Conservarea stratificării compoziţionale originale. În unele roci
stratificarea compoziţională nu poate reprezenta diferenţierea metamorfică
în întregime, dar în schimb poate să fie rezultatul stratificaţiei originale. De
exemplu, în timpul stadiilor timpurii ale metamorfismului şi deformării
şisturilor argiloase şi gresiilor interstratificate, stratele compoziţionale pot fi
conservate chiar dacă direcţia de stress compresional maxim σ1 a fost
înclinată faţă de stratificaţia originală. În asemenea caz, o foliaţie se poate
dezvolta în stratele de argilite datorită recristalizării mineralelor argiloase
sau cristalizării altor filosilicaţi cu orientare preferenţială controlate de către
direcţia de stress maxim. Aici poate fi uşor de determinat ce strate

241
compoziţionale reprezintă stratificaţia originală deoarece foliaţia poate tăia
de-a curmezişul stratificarea compoziţională.

Fig. 5.38. Conservarea stratificării compoziţionale originale.

În roci puternic deformate care au suferit atât cutare cât şi forfecare,

este posibil să fie ceva mai dificil de determinat ce stratificare
compoziţională reprezintă stratificaţia originală. Deoarece forfecarea
alungeşte stratificaţia, stratele cutate individual pot fi întinse şi rupte astfel
încât cutele originale nu sunt uşor de observat. În mod asemănător, dacă
roca a fost intrusă de către dikeuri sau silluri anterior metamorfismului,
acestea contrastează cu benzile compoziţionale, fără a fi neapărat paralele cu
stratificaţia originală, putând fi conservate în roca metamorfică.

Fig. 5.39. Roci puternic deformate.

2. Transpoziţia stratificaţiei originale. Stratificarea compoziţională

originală a rocii poate să devină transpusă la o nouă orientare în timpul
metamorfismului. Figura 5.40 prezintă modul cum poate să apară această
transpoziţie. În stadiile iniţiale o foliaţie nouă începe să se dezvolte în rocă
ca rezultat al stressului compresional aflat sub un anumit unghi faţă de
stratificaţia originală. În timp ce mineralele care formează această foliaţie
cresc, ele încep să rupă stratele originale în mici strate lenticulare. În timp ce
stratele lenticulare sunt strangulate şi extinse, parţial prin recristalizare, ele
pot eventual să se intersecteze din nou pentru a forma noi benzi
compoziţionale paralele la noua foliaţie.

242
 Fig. 5.40. Transpoziţia stratificaţiei originale

3. Solubilizare şi reprecipitare. În rocile metamorfice fin granulare

ca rezultat al aplicării stressului compresional, se dezvoltă adesea în rocă
cute la scară mică. O nouă foliaţie începe să se dezvolte de-a lungul planelor
axiale ale cutelor. Cuarţul şi feldspaţii se pot dizolva ca rezultat al presiunii
de dizolvare şi să fie reprecipitate în zona şarnierelor cutelor unde presiunea
este scăzută. Pe măsură ce noua foliaţie începe însăşi să se alinieze
perpendicular pe σ1, rezultatul final poate fi benzi alternante de mică sau
filosilicaţi şi cuarţ sau feldspaţi, cu stratificare paralelă la noua foliaţie.

Fig. 5.41. Exemplificarea solubilizării şi reprecipitării.

4. Nucleaţia preferenţială. Fluidele prezente în timpul

metamorfismului au capacitatea de a solubiliza mineralele şi de a transporta
ionii de la un loc din rocă la altul. Astfel, mineralele felsice pot fi dizolvate
din o parte a rocii şi să nucleeze preferenţial şi să crească în altă parte a rocii
pentru producerea de strate discontinue de compoziţii mafice şi felsice
alternante.

Fig. 5.42. Exemplificarea nucleaţiei preferenţiale.

5. Migmatizarea. Aşa cum s-a discutat anterior, migmatitele sunt

mici lentile şi strate lenticulare care apar în formaţiuni de metamorfism de
grad ridicat care pot reprezenta topituri ale rocilor metamorfice
înconjurătoare. Injecţia acestor topituri în lentilele şi stratele din rocă pot
produce benzi discontinue adesea observate în rocile de metamorfism
ridicat. Procesul poate fi similar celui descris la punctul 4, deasupra,
243
exceptând faptul că implică parţial topirea rocii originale pentru a produce o
topitură felsică, care poate apoi migra şi cristaliza în mici lentile şi strate în
roca metamorfică. Mai departe deformarea rocii poate întinde şi cuta
asemenea strate astfel încât nu mai pot fi identificate ca migmatite.

Structuri
Structura reprezintă aranjamentul părţilor constituente ale unei mase
de roci, indiferent de scară, incluzând relaţiile spaţiale dintre aceste părţi,
dimensiunile relative, forma şi caracteristicile lor interne.
Structura rocilor metamorfice este în general orientată. Această
orientare numită şi foliaţie, este, de regulă, dată de şistozitate (orientarea
constituenţilor filitoşi, aciculari sau prismatici), laminaţie (alternanţe
repetate de strate subţiri formate din minerale diferite) şi stratificaţie
(succesiuni formate din bancuri de roci de natură litologică diferită). Cele
trei caractere (şistozitate, laminaţie, stratificaţie) care definesc structura
rocilor metamorfice pot coexista sau pot fi prezente separat.
În funcţie de sistozitate/laminaţie/stratificaţie se definesc următoarele
tipuri de structuri:
 structură şistoasă (roci formate din minerale solzoase sau
lamelare care sunt dispuse paralel între ele);
 structură rubanată (în benzi) (roci formate din alternanţe de
cristale de natură diferită);
 structură gnaisică (oculară) (roci formate din alternanţe plan-
paralele de pături mai subţiri cu strate ceva mai groase);
 structură fibroasă;
 structură liniară;
 structură foliată – caracteristică rocilor formate din minerale
micacee, care se dispun în lamele sau structuri paralele.

4.2.8. FORMAREA MINERALELOR PRIN PROCESE

DE METAMORFISM DE CONTACT

Pe măsură ce cristalizarea magmei avansează are loc degajarea

substanţelor volatile iniţial dizolvate în topitura magmatică. Substanţele
volatile antrenează prin dizolvare o serie de elemente utile formând soluţii
gazoase cu temperatură ridicată numite mineralizatori. Rolul
mineralizatorilor este important în etapa de formare a pegmatitelor ca agenţi
fizico-chimici, dar sunt importanţi şi în procesele metamorfice atât ca agenţi
fizico-chimici cât şi în procesul de schimb metasomatic cu rocile
înconjurătoare.
Căldura rezultată din răcirea intruziunii şi mai ales substanţele volatile
degajate de intruziune, acţionează asupra rocilor intruse, ca şi asupra părţilor
marginale ale intruziunii acum consolidate, producând o serie de
transformări fizice şi chimice denumite exhaustiv metamorfism de contact.
Transformările de natură predominant fizică sunt datorate efectelor
căldurii şi formează aşa-numitul metamorfism de contact termic, în timp ce
transformările provocate de efectele combinate ale căldurii şi ale acţiunii

244
chimice a substanţelor volatile reprezintă metasomatism de contact (=
pirometasomatism).
Diferenţa dintre cele două tipuri de procese constă în faptul că
metamorfismul de contact termic nu formează decât rareori zăcăminte de
minerale utile, în timp ce metasomatismul de contact dă naştere la
numeroase şi variate zăcăminte, mai ales metalice.
Aria de răspândire a proceselor ce definesc cele două tipuri de
metamorfism este numită aureolă de contact (fig. 5.43). Aceasta se dezvoltă
parţial în intruziunea propriu-zisă şi în mai mare măsură în rocile intruse pe
o lăţime de zeci de metri sau sute de metri, uneori ajungând la maximum
2.000 m. Limita intruziune magmatică/roci intruse este de obicei greu de
recunoscut. Zona de metamorfism de contact care afectează marginile
intruziunii magmatice poartă denumirea de endocontact, iar cea care
afectează rocile intruse exocontact.
Endocontactul se caracterizează prin schimbări ale structurii
mineralelor prin recristalizare, ajungându-se la o structură macrogranulară la
care se adaugă modificări ale compoziţiei mineralogice cu formare de
minerale noi: cuarţ, plagioclazi, granaţi, beril, turmalină, epidot, rar diopsid;
uneori apar sericitizări şi anhidritizări provocate de soluţii apoase tardive.

Fig. 5.43. Aureola de contact din jurul unui pluton.

245
 Fig. 5.44. Ilustrarea unui proces de metamorfism de contact izochimic
generat de o intruziune magmatică asupra unor roci sedimentare.

Mai importante sunt însă efectele de exocontact suferite de rocile

intruse (fig. 5.44) reprezentate prin recristalizări în care calcarele şi
dolomitele trec în marmure, gresiile şi nisipurile în cuarţite, marnele şi
argilele în corneene, etc. Cel mai important proces din zona de exocontact
este formarea de minerale noi pe seama rocii gazdă devenită instabilă fizico-
chimic în noile condiţii (mineralele care intră în reacţie cu mineralizatorii
vor fi descompuse şi înlocuite cu altele stabile în noile condiţii).
Metamorfismul de contact, ca şi cel metasomatic, se poate dezvolta şi
poate avea amploare numai dacă rocile intruse sunt potrivite pentru acest
proces. Dintre toate tipurile de roci, numai rocile carbonatice, constituite din
calcit sau dolomit cu impurităţi de silice, argilă şi oxizi de fier, reprezintă o
ambianţă favorabilă formării aureolelor de contact (fig. 5.45). Prin reacţii
între carbonatul de calciu şi/sau magneziu şi silice (ambele din roca intrusă),
funcţie de temperatură, presiune şi impurităţi rezultă silicaţi cum ar fi
wollastonit, diopsid, tremolit, forsterit, monticellit:
wollastonit: CaCO3 + SiO2 → CaSiO3+ 2CO2
diopsid: CaMg(CO2)3 + SiO2 → CaMgSi2O6 + 2CO2
tremolit: 5CaMg(CO3)2+8SiO2+H2O→Ca2Mg5Si8O22(OH)2+CaCO3+7CO2
forsterit: 2CaMg(CO3)2 + SiO2 → Mg2SiO4 + 2CaCO3 + 2CO3
Aceste reacţii sunt controlate predominant de temperatură, astfel
tremolitul se formează în general la o temperatură mai scăzută decât
diopsidul, iar forsteritul se formează la temperaturi intermediare între cele
două minerale dacă conţinutul în silice este scăzut faţă de cantitatea de
dolomit. Tot în suita metamorfică se mai formează şi calcit, chiar dacă

246
dolomitul a fost mineralul original, cu condiţia ca tot magneziul să fi fost
consumat în formarea forsteritului sau a tremolitului.
În prezenţa argilelor sau a oxidului de fier şi a silicei se pot forma
granaţi sau epidot, amfiboli (actinot), piroxeni (hedenbergit); sporadic,
varietăţi aluminoase de piroxen (augit), amfibol (hornblendă), apoi
andaluzit, sillimanit, cordierit, etc.

Fig. 5.45. Secţiune transversală N-S (fără scară) prin aureola de contact
rezultată din acţiunea unei intruziuni magmatice asupra rocilor carbonatice
înconjurătoare (Crestmore – California USA).

Dintre aceste minerale, în general silicaţi, care alcătuiesc aşa-numitul

skarn, cea mai mare parte sunt anhidre, de exemplu hedenbergitul,
andraditul, diopsidul şi grossularul, şi se consideră că ele ar fi printre
primele formate prin acţiunea emanaţiilor gazoase localizându-se în
apropierea imediată a contactului cu intruziunea magmatică; o altă parte
conţin grupări OH, cum ar fi de exemplu epidotul, amfibolii, cloritul, sunt
formate mai târziu, sub acţiunea unor soluţii care datorită scăderii
temperaturii sunt parţial lichide conţinând cantităţi variabile de apă. Aceste
minerale se vor găsi mai departe de contactul cu intruziunea.
Rocile sedimentare, altele decât rocile carbonatice, cum ar fi argilele,
marnele, se transformă prin procese de metamorfism de contact în corneene
purtătoare de minerale noi – biotit, cordierit, andaluzit, sillimanit, scapolit,
staurolit, etc.
Intensitatea metamorfismului de contact este maximă la contactul
propriu-zis cu intruziunea şi descreşte spre marginea externă a aureolei de
contact. Aportul de substanţe magmatice este în general redus sau chiar
absent în acest tip de proces. Cel mai important factor este temperatura
ridicată care determină recristalizări şi/sau reacţii între componenţii rocilor.
Metasomatismul de contact (pirometasomatismul) implică aport de
material mai ales din magmă, prin intermediul substanţelor volatile
(mineralizatori), şi mai puţin din rocile intruse. Prin acţiunea
mineralizatorilor combinat cu influenţa temperaturii ridicate asupra rocilor
de la contact, se formează minerale noi. Dacă substanţele volatile conţin
cantităţi importante de elemente metalice iar rocile intruse sunt de natură

247
carbonatică (adecvate pentru metasomatism) se pot forma zăcăminte de
metasomatism de contact (pirometasomatice).
În cuprinsul aureolei de contact temperatura variază în limita unui
interval de mai multe sute de grade (400-800ºC). Wollastonitul cristalizează
în intervalul 660-800ºC; prezenţa β-cuarţului în unele zăcăminte dovedeşte
existenţa unor temperaturi mai mari de 573ºC. Andraditul ca mineral de
metamorfism de contact prezintă frecvent birefringenţă; încălzit la 800ºC
devine izotrop. În ceea ce priveşte mineralele metalice, ele se formează de
obicei la sfârşitul etapei pirometasomatice, în momentul când soluţiile devin
preponderent apoase şi au temperaturi corespunzătoare etapei hidrotermale
(500-100ºC).
Intruziunea magmatică joacă un rol important în formarea
zăcămintelor de metasomatism de contact. Cercetările efectuate de-a lungul
timpului au condus la concluzia că numai diferenţiatele magmatice din care
au rezultat roci de compoziţie intermediară (granodiorite, monzonite,
monzonite cuarţifere, diorite cuarţifere) au putut genera astfel de zăcăminte.
Diferenţiatele magmatice din care rezultă roci acide, bazice şi ultrabazice,
au avut în general influenţe minore fără consecinţe economice importante;
ele dau de obicei efecte de metamorfism de contact. Explicaţia acestui fapt
este legată de faptul că în rocile intermediare există cantităţi importante de
substanţe volatile şi mai ales de apă, care ar avea rolul de colector şi agent
de transport al metalelor din bazinul magmatic în aureola de contact.
Forma şi mărimea intruziunii magmatice influenţează mărimea şi
conţinutul concentraţiilor de minerale utile; zăcămintele asociate cu lacolite
sau silluri sunt în general mici, iar cele asociate cu cupolele formelor de
stock şi batolit sunt mari. Sursa principală de substanţe utile a constituit-o
bazinele magmatice mari situate la adâncimi între 1.000m şi 2.500m, din
care au rezultat cantităţi apreciabile de mineralizatori.
Caracterele chimice ale rocilor intruse influenţează intensitatea şi
extinderea procesului de metasomatism de contact. Dintre rocile
sedimentare, cele carbonatice (calcare şi dolomite) ocupă primul loc în ceea
ce priveşte disponibilitatea pentru transformări fizice şi mai ales chimice din
aureola de contact, fiind urmate de marnocalcare şi marne. Rezultatul final
va fi transformarea rocii carbonatice într-o masă de skarn şi minereu.
Caracterele structurale ale rocilor intruse, în special în cazul rocilor
sedimentare, ca şi prezenţa faliilor, contribuie la localizarea şi extinderea
aureolei de contact, inclusiv a procesului de mineralizare. Înclinarea rocilor
sedimentare spre intruziune favorizează pătrunderea mineralizatorilor şi
formarea de minerale noi de-a lungul planelor de stratificaţie. Prezenţa unor
falii pornind dinspre intruziune spre rocile intruse, permite circulaţia
mineralizatorilor în afara contactului propriu-zis şi deci formarea de
concentraţii tabulare (filoane).
Formarea şi concentrarea mineralelor metalice este un proces destul de
interesant. Mineralele metalice sunt reprezentate de obicei prin oxizi, dintre
care predomină magnetit, hematit, oligist; subordonat mai apar casiterit,
franklinit, zincit, scheelit; după care urmează sulfuri (pirită, calcopirită,
bornit, bismutină, blendă, galenă, mispichel, etc.), uneori apare şi aur nativ,
iar sporadic se găsesc sulfosăruri şi telururi.

248
 Corpurile de minereu sunt localizate de obicei în apropierea
contactului cu intruziunea magmatică şi mai ales spre partea lui superioară.
Forma zăcămintelor este de obicei neregulată, funcţie de compoziţia chimică
şi permeabilitatea rocii intruse. Frecvent apare forma de stock, cu apofize
de-a lungul planelor de stratificaţie sau de şistozitate sau al fisurilor,
generând un contur neregulat. Se mai întâlnesc şi alte forme de zăcământ:
cuiburi şi concentraţii tabulare. Dimensiunile concentraţiilor exploatabile
variază de la câţiva metri sau zeci de metri la peste o sută de metri.
Structura minereului este de obicei masivă, rareori în benzi,
concentrică şi orbiculară, iar textura este macrogranulară. Mineralele
metalice apar rar idiomorfe deşi au dimensiuni mari; frecvent ele sunt intim
concrescute cu minerale de gangă.
Compoziţia minereului este în general complexă; mineralele metalice
sunt reprezentate prin: magnetit, hematit, oligist, casiterit, scheelit,
wolframit, franklinit, ilmenit, corindon; sunt urmate de o suită de sulfuri ca
pirită, pirotină, mispichel, calcopirită, bornit, calcozină, molibdenit, blendă,
galenă, bismutină; sulfosăruri apar rar, iar telururi apar sporadic. Sunt
prezente şi aurul nativ şi unele minerale de platină, dar rareori prezintă
importanţă economică. Mineralele de gangă sunt mai numeroase şi mai
abundente decât în oricare alt tip genetic de zăcăminte. Foarte bine
reprezentaţi sunt silicaţii de Ca, Fe şi Mg, mai rar de Al, care constituie
skarnul: granaţi (grossular, andradit), piroxeni (diopsid, hedenbergit,
wollastonit), amfiboli (tremolit, actinot, antofilit), olivină, forsterit, epidot,
ilvait, anortit, albit, vezuvian, mice, clorit, scapolit, turmalină, axinit, apatit,
fluorină, cuarţ; alte minerale nesilicatice: calcit, anhidrit. Uneori apar şi
minerale de bor în cantităţi exploatabile ca ludwigit, cotoit, fluoborit, etc.
Zăcămintele metasomatice de contact (pirometasomatice) sunt surse
de Fe, W, Sn, Mo, mai rar de Cu, Pb, Zn, Au sau B. Ca minerale nemetalice
utile apar wollastonit şi grafit.
Exemple de zăcăminte pirometasomatice pentru:
- fier la Ocna de Fier (România), Magnitnaia Gora, Visokaia Gora
(Rusia), Elba (Italia), Iron Springs (Utah – SUA);
- wolfram la Liangar, Kontas (Rusia), Mill City (Nevada – SUA),
Azegour (Maroc);
- staniu la Takfon (Rusia), Dartmoor (Anglia);
- molibden la Băiţa Bihor (România), Tirnauz (Rusia), Azegour
(Maroc), Quebec (Canada);
- cupru la Moldova Nouă, Sasca (România), Turinsk (Ural – Rusia),
Bisbee – Arizona şi Bingham (SUA), Cananea (Mexic);
- zinc şi plumb la Ruşchiţa (România), Tetiuhe (Rusia), Long Lake
(Ontario – Canada);
- aur la Olhovsk şi Osinovsk (Rusia), Cable (SUA), Suan (Coreea de
Nord);
- bor la Băiţa Bihor (România);
- grafit la Quebec (Canada), Sri Lanka;
- wollastonit la Băiţa Bihor.

249
 4.2.9. FORMAREA MINERALELOR PRIN PROCESE
DE METAMORFISM PROPRIU-ZIS

Metamorfismul propriu-zis (regional) dă naştere unei largi palete de

zăcăminte cu origini premetamorfice diferite, endogene sau exogene, care
au fost aduse, de obicei tectonic, în zonele mai adânci ale crustei terestre,
unde suferă efecte de natură statică, dinamică sau cinetică. Aceste efecte
constau în modificarea mineralelor vechi, formarea de minerale noi
(neoformaţii) de alte parageneze, precum şi formarea de noi texturi şi
structuri, şi chiar modificarea formei zăcământului. Aportul de substanţe
străine este foarte redus sau absent. În cantităţi reduse este posibil să se
formeze şi o fază lichidă sau de vapori provenită din soluţiile din porii
rocilor, care vor avea o oarecare influenţă în transformările rocii utile. Multe
din zăcămintele cuprinse în fundamentele cristaline precambriene, precum şi
altele mai tinere au fost metamorfozate.
Pentru precizarea genezei unui zăcământ afectat de metamorfism sunt
întâmpinate dificultăţi mult mai numeroase şi mai variate decât în cazul
rocilor metamorfice. Paragenezele de sulfuri sunt mult mai sensibile la
procesele metamorfice decât silicaţii. Datorită temperaturilor ridicate, a
presiunii litostatice şi a mişcărilor cinetice, sulfurile metalice metamorfozate
sunt asemănătoare cu cele de origine magmatică, fiind destul de greu de
deosebit.
Domeniul de stabilitate al mineralelor metalice, mai ales sulfuri,
sulfosăruri şi metale native, în condiţii de temperatură şi presiune ridicate
este încă insuficient elucidat. Unele structuri ce rezultă dintr-un proces de
metamorfism regional pot fi interpretate diferit. Astfel, structura şistoasă
frecventă în zăcămintele metamorfozate, poate fi rezultată prin metamorfism
sau prin înlocuirea unui şist sau a unui gnais. Recristalizarea anumitor
minerale metalice este mult răspândită şi are ca efect creşterea granulelor de
minerale (pirită, mispichel, blendă, pirotină, calcopirită).
Legat de compoziţia minereului, unele minerale instabile sunt
înlocuite cu altele stabile în noile condiţii. Mineralele hidratate devin
anhidre: limonitul trece în hematit sau magnetit; gibbsitul şi diasporul trec în
corindon; carbonaţii cedează CO2-ul în condiţiile unui metamorfism mediu
în timp ce în condiţii de metamorfism slab nu suferă transformări (ex.
zăcămintele Ghelar, Teliuc, etc.); materiile cărbunoase se transformă în
grafit; silicaţii de aluminiu hidrataţi trec în disten, andaluzit, sillimanit;
gipsul şi sulful dispar complet; dintre sulfuri, pirotina este mai frecventă;
pirita, mispichelul, sunt sparte, cataclazate, iar calcopirita şi galena, datorită
plasticităţii lor, se insinuează de-a lungul cataclazelor.
De asemenea prin metamorfism are loc şi modificarea texturii şi
structurii rocilor. Structura frecventă este cea şistoasă până la gnaisică,
datorită aşezării mineralelor de neoformaţie, mai ales a celor lamelare, iar
textura devine granoblastică.
Forma de zăcământ se modifică şi ea datorită caracteristicilor
geomecanice diferite ale minereului şi rocilor înconjurătoare, faţă de
acţiunile cinetice. Vechile forme de filon trec în lentile sau strate lenticulare.

250
 Referitor la originea mineralelor metalice (aflate în cantitate mare)
care constituie un zăcământ metamorfozat au fost emise mai multe ipoteze.
O primă ipoteză susţine că înaintea procesului de metamorfism a existat un
zăcământ endogen sau exogen. Pe baza unor observaţii de teren şi de
laborator s-a admis că zăcământul endogen era de tip hidrotermal submarin,
asociat cu vulcanismul iniţial de geosinclinal. Ulterior zăcământul a fost
metamorfozat prin metamorfism regional.
O a doua ipoteză admite că punerea în loc a concentraţiilor metalifere
a avut loc ulterior metamorfismului. Modificările de structură şi textură
fiind datorate unui proces de metasomatism.
O a treia ipoteză susţine faptul că concentrarea mineralelor metalice
(în special sulfuri) în timpul metamorfismului regional, în zone adânci, prin
intermediul unor fluide rezultate din apa conţinută în porii rocilor, care, în
condiţiile de temperatură şi presiune ridicate, pot dizolva minerale metalice
din rocile înconjurătoare devenind adevărate soluţii mineralizante de tip
hidrotermal.
Metamorfismul de contact termic are loc la contactul unor intruziuni
magmatice cu anumite tipuri de roci. În urma transformărilor produse
predominant pe seama efectului termic, iau naştere zăcăminte
metamorfozate la contact. Aceste transformări se referă mai ales la
compoziţia mineralogică. Astfel, hidroxizii, oxizii şi carbonaţii de Fe, cum
sunt limonitul, hematitul şi sideritul trec în magnetit; silicaţii de Fe cum ar fi
chamositul trec în fayalit; magnetitul poate încorpora Al2O3 şi TiO2, dând
naştere la spineli şi ilmenit; oxizii şi hidroxizii de mangan trec în braunit,
hausmanit; lateritele şi bauxitele trec în roci cu diaspor şi mai departe în
corindon, spinel, magnetit, andaluzit, etc.; sulfurile de Fe, Cu şi Zn îşi
măresc granulaţia şi îşi schimbă compoziţia; pirita pierde o parte din sulf şi
trece în pirotină; blenda încorporează Fe şi Cu, separându-se apoi pirotină şi
calcopirită.
Metamorfismul regional care afectează concentraţii metalifere
(anterior formate) dă naştere la zăcăminte metamorfozate. Aceste zăcăminte
aparţin în general fundamentelor precambriene, alcătuite de obicei din
şisturi cristaline. Aceste zăcăminte sunt reprezentate prin: 1) cuarţite
feruginoase; 2) jaspuri feruginoase; 3) zăcăminte de Mn; 4) zăcăminte de
sulfuri; 5) zăcăminte de Au; 6) zăcăminte de U.
Cuarţitele feruginoase se prezintă sub formă de intercalaţii în
formaţiunile precambriene ale vechilor scuturi, alternând cu cuarţite şi
micaşisturi, mai rar calcare. Poziţia lor precum şi aspectul stratificat şi
alcătuirea mineralogică dovedesc originea în general sedimentară, fie ca
zăcăminte de alterare, fie de depunere în mediu marin. Compoziţia
mineralogică este constituită din minerale metalice reprezentate prin
magnetit, hematit şi martit, şi din minerale de gangă reprezentate prin cuarţ
şi rareori carbonaţi. În cazul unui metamorfism mai puternic apar
hornblendă, epidot, mai rar augit, granat, mice, etc. Minereul se prezintă
şistos şi constă din benzi şi fâşii de grosimi variabile (milimetrice-
centimetrice) şi cu conţinuturi variabile de metal. Structura variază de la fin
granulară la macrogranulară. Grosimea seriei metalifere variază de la câţiva
metri la zeci de metri; lungimea ajunge la zeci şi chiar sute de kilometri.

251
Frecvent zăcămintele de acest tip sunt cutate şi supracutate, cu consecinţa
creşterii grosimii iniţiale. Conţinutul de fier este cuprins între 40% şi 70%.
Această varietate de minereu de fier poartă numele de itabirit. Itabiritele
prezintă o deosebită importanţă economică, având rezerve de miliarde de
tone. Cele mai importante zăcăminte sunt cele de la Krivoi Rog (Ucraina),
Kursk (Rusia), Minas Geraes (Brazilia), Cerro Bolivar (Venezuela), Bihar,
Orissa, Bonai (India), Africa de Sud, Australia, etc.
Jaspurile feruginoase reprezintă o varietate de minereu de fier
răspândită tot în Precambrianul metamorfozat din vechile scuturi. Sunt
caracterizate printr-o granulaţie extrem de fină, textură microcristalină,
structură fin rubanată, şi predominarea oligistului şi a hematitului. În plus
apar carbonaţi şi silicaţi de fier, iar magnetitul devine sporadic. În timp ce
itabiritele sunt înconjurate de sedimente de natură clastică sau chimică,
jaspurile feruginoase sunt întotdeauna asociate cu produse ale vulcanismului
bazic/ultrabazic de tip iniţialitic, de geosinclinal. Ele alternează cu roci verzi
sau şisturi verzi, rezultate din metamorfozarea unor curgeri şi pânze de
bazalte submarine. Jaspurile feruginoase precambriene şi rocile silicioase ce
le însoţesc pot fi considerate ca sedimente chimice depuse în mediu marin
pe seama exalaţiilor magmelor bazice şi ultrabazice, ulterior metamorfozate.
Conţinutul scăzut în fier (peste 25%) şi conţinutul ridicat de silice (peste
50%) face ca zăcămintele de acest tip să fie rareori valorificabile. Cel mai
mare zăcământ de acest tip este cel din regiunea Lacului Superior – SUA,
unde, pe alocuri, minereul are conţinuturi de 40-60% Fe iar rezervele sunt
de câteva miliarde tone.
Zăcămintele de mangan au o geneză asemănătoare cu cea a
zăcămintelor de fier descrise mai înainte, însă sunt mai puţin răspândite,
sunt limitate la vechile scuturi precambriene şi conţine rezerve apreciabile.
Unele zăcăminte sunt asociate cu formaţiuni bogate în cuarţ cu oxizi şi cu
silicaţi de Mn, iar altele cu şisturi cristaline fără cuarţite, dar bogate în
silicaţi de Mn şi uneori cu carbonaţi de Mn. Dintre oxizii de mangan, în
formaţiunile slab metamorfozate este prezent mai ales braunitul, în timp ce
în formaţiunile puternic metamorfozate apar sitaparit, hollandit, jacobsit şi
hausmanit. Dintre silicaţi, ca minerale de gangă, sunt citaţi knebelit, tefroit,
piemontit, danemorit, rodonit şi spessartin, răspândiţi în gnaise şi cuarţite.
Carbonatul de mangan cel mai răspândit este rodocrozitul. Frecvent, în
partea superioară, la adâncimi variabile, ia naştere prin alterare aşa-numita
“zonă de oxidaţie” bogată în piroluzit şi psilomelan, de asemenea
exploatabilă. Zăcămintele metamorfozate de mangan constituite din silicaţi
şi carbonaţi ca minerale primare, se găsesc în România (sud-vestul
Bucovinei, Banat), Cehia (Kutna Hora), Africa de Sud, Brazilia, India.
Zăcămintele de sulfuri, metamorfozate regional, provin din
concentraţii de sulfuri comune, de geneză iniţial magmatică (hidrotermală)
sau sedimentară. Funcţie de intensitatea metamorfismului, ele au suferit
transformări predominant fizice şi mai puţin chimice. Sunt posibile şi
aporturi de substanţe legate de soluţiile ce pot lua naştere, de tipul
hidrotermal sau metamorfic. Se înregistrează modificarea formei de
zăcământ, sub formă de lentile, strate lenticulare intercalate concordant în
şisturi cristaline, structura minereului este uneori compactă, alteori şistoasă

252
până la gnaisică; textura variază de la microgranulară la porfirică până la
granoblastică. Recristalizarea afectează întreaga suită de minerale metalice.
Compoziţia mineralogică este uneori simplă, cu multă pirită, subordonat
calcopirită ± magnetit (ex. zăcământul de la Altân Tepe – Dobrogea); alteori
este complexă, apărând în afara mineralelor menţionate, blendă, galenă,
pirotină, sporadic unele sulfosăruri, apoi aur şi argint (ex. zăcămintele din
Carpaţii Orientali). Ca minerale de gangă apar cuarţ, hornblendă, clorit,
sericit, calcit, rar baritină. Ca urmare a procesului de metamorfism,
mineralele dure cum ar fi pirita, mispichel, magnetit, hematit, cobaltina,
braunit, sunt cataclazate, zdrobite, în timp ce mineralele moi: galena,
calcopirita, blenda, stibina, datorită plasticităţii lor, sunt insinuate de-a
lungul cataclazelor din mineralele dure. Ca exemple de zăcăminte de sulfuri
metamorfozate se pot cita: zăcămintele de pirită cupriferă din România din
zona cristalină a Carpaţilor Orientali (Burloaia, Fundu Moldovei, Pojorâta,
Leşul Ursului, Bălan) şi Dobrogea (Altân Tepe); Zn şi Pb la Muncelul Mic
(M-ţii Poiana Ruscă), Broken Hill – Australia (cel mai mare zăcământ de Pb
şi Zn din lume); în Rusia (M-ţii Urali); Norvegia, etc.
În cadrul zăcămintelor metamorfozate, o categorie specială o
reprezintă zăcămintele de aur şi zăcămintele de uraniu. Ambele tipuri de
zăcăminte au geneză premetamorfică incertă, însă există elemente care
indică originea sedimentară a depozitelor (geneză aluvionară),
considerându-se că aceste depozite reprezintă vechi aluviuni metamorfozate.
Astfel, zăcământul de aur şi uraniu de la Witwatersrand – Africa de Sud (cel
mai mare zăcământ de Au şi U din lume) reprezintă o imensă aluviune
metamorfozată, fiind greu de explicat uriaşa concentrare a aurului în stratele
subţiri de conglomerate intercalate între cuarţite sterile, răspândite pe mai
multe sute de km2. Texturile de înlocuire şi structurile fin grăunţoase ale
aurului sunt atribuite efectelor de mobilizare şi recristalizare ale
metamorfismului.
Un alt exemplu de zăcământ aparţinând tipului metamorfozat este cel
de uraniu de la Blind River (Ontario – Canada), unul dintre cele mai mari
zăcăminte de uraniu din lume. Mineralizaţia cu uraniu e localizată într-un
banc de conglomerate cuarţoase, asociate cu gresii cuarţoase, cuarţite
feldspatice şi arcoze de vârstă huroniană (Proterozoic), slab metamorfozate.
Compoziţia mineralogică este reprezentată de brannerit, uraninit, thucolit,
apoi monazit şi zircon. Conţinutul mediu al minereului este de 0,12% U3O8.
Din punct de vedere genetic se consideră că depozitele reprezintă vechi
aluviuni metamorfozate.
Acţiunea metamorfismului regional asupra anumitor roci, magmatice
şi mai rar sedimentare, lipsite iniţial de importanţă economică, a dat naştere
la concentraţii de minerale nemetalice, utile, care constituie zăcăminte
metamorfice propriu-zise. Mineralele noi provin din mineralele vechi care
au suferit recristalizări, recombinări sau ambele. În aceste cazuri, bioxidul
de carbon şi apa au jucat foarte rar un oarecare rol. Principalele substanţe
minerale formate sunt azbestul, talcul, grafitul şi grupa disten-andaluzit-
sillimanit.

253
 TEST DE AUTOEVALUARE – ROCI ŞI PROCESE
METAMORFICE

1. Şisturile cristaline:
a) se formează din soluţii sărate
b) nu prezintă şistozitate
c) sunt bogate în minerale micacee si cuart
d) prezintă stratificaţie încrucişată
e) sunt formate din calcare metamorfozate
2. Care din următoarele roci vor da reacţie la atacul cu acid clorhidric:
a) şist cristalin
b) marmura
c) ardezia
d) gnais
e) antracit
3. Ordonaţi următorii cărbuni în ordinea calităţii (de la inferior la superior):
a) cărbune bituminos – lignit – antracit – huila
b) antracit – lignit – cărbune bituminos - huila
c) lignit – cărbune bituminos – huila – antracit
d) cărbune bituminos – huila – antracit – lignit
e) lignit – huila – cărbune bituminos – antracit
4. Domnul Popescu împreună cu soţia vizitează un muzeu geologic. În timp
ce aceştia studiază un bloc mare de rocă care este etichetat drept GNAIS, dl.
Popescu îi spune soţiei sale că această rocă:
a) dă reacţie la atacul cu acid clorhidric
b) este obişnuit utilizată pentru construcţia meselor de biliard
c) prezintă şistozitate
d) este o rocă metamorfică bogată în silicaţi şi are un grad ridicat de
metamorfism
e) este o rocă metamorfică bogată în carbonaţi şi are un grad scăzut de
metamorfism
5. Care din următorii factori, prin acţiunea lui, va determina o rocă să se
deformeze plastic:
a) căldura
b) fluide active chimic
c) presiunea
d) litificarea
e) cimentarea
6. Care din următoarele supoziţii referitoare la ciclul rocilor este
ADEVĂRATĂ:
a) toate rocile (magmatice, sedimentare şi metamorfice) sunt supuse la
metamorfism
b) rocile magmatice litifică pentru a forma sedimente
c) magma cristalizează pentru a forma atât roci magmatice cât şi roci
metamorfice
d) alterarea afectează numai rocile sedimentare
e) unele roci magmatice prin metamorfism dau naştere la roci
sedimentare

254
7. Imaginati-va o probă de rocă macrocristalină compactă cu textura
rubanata. Pentru a o identifica aplicaţi pe aceasta o picătură de acid
clorhidric dar nu dă reacţie. Pentru început, cea mai bună apreciere este că
această rocă:
a) este marmură
b) este şist cristalin
c) este gnais
d) prezintă şistozitate
e) s-a format în condiţii scăzute de temperatură/presiune
8. Care din următorii termeni este o trăsătură comună a rocilor metamorfice:
a) stratificaţia încrucişată
b) laminatia
c) prezenta fosilor
d) prezenta mineralelor index
e) prezenţa golurilor (vezicule)
9. Care din următoarele roci este în general cea mai rezistentă la alterare
fizico-chimică:
a) antracit
b) cuarţit
c) marmură
d) gnais
e) şist cristalin

4.3. GENEZA ROCILOR SEDIMENTARE

(EXOGENEZA)
5.3.1. CADRUL ŞI FACTORII EXOGENEZEI

Evoluţia şi constituţia crustei terestre în forma şi structura pe care o

are ea astăzi este rezultatul unor procese naturale complexe şi de lungă
durată, de peste 4,5 mld. ani. Partea superficială a scoarţei terestre, imediat
după individualizare, s-a aflat sub controlul factorilor (agenţilor) exogeni în
special a energiei solare, a apei meteorice, a gazelor din atmosferă, a
organismelor vegetale şi animale. Această zonă de la suprafaţa scoarţei în
care factorii atmosferici, hidrosfera şi activităţile biotice acţionează asupra
litosferei pentru generarea de produse (roci) noi, mult mai variate decât
produsele proceselor magmatice şi metamorfice, a devenit sediul exogenezei
şi s-a confundat treptat cu domeniul sedimentar – locul de naştere al
sedimentelor şi rocilor sedimentare.
La suprafaţa scoarţei terestre, produsele exogenezei apar discontinui
ele formând doar 5% din volumul total al scoarţei terestre şi ocupând cca.
75% din suprafaţa acestuia. Grosimea maximă a depozitelor sedimentare se
apropie de 15-18 km în regiunea deltei Gangelui pentru ca alteori atât în
ariile continentale cât şi în bazinele oceanice, ele să lipsească complet.
Produsele rezultate din transformările ce se petrec la suprafaţă au fost
denumite sedimentare pentru că cele mai răspândite depozite sunt cele
formate prin sedimentare, adică prin decantarea gravitaţională pe cale

255
mecanică şi/sau chimică a unui material de origine minerală sau organică, în
mediul acvatic sau în mediul aerian. Alături de acestea, exogeneza conduce
la produse foarte variate dintre care unele nu au nici o legătură cu
sedimentarea, de ex. formarea solurilor, a produselor reziduale,
bioconstrucţia recifală, acumularea depozitelor morenice, etc.
Procesele sedimentare de orice fel sunt controlate de temperaturi şi
presiuni normale, caracteristice părţii superficiale a scoarţei terestre.
Factorii exogeni fixează cadrul fizico-chimic şi biotic în care
evoluează procesele exogene, iar câmpul gravitaţional controlează şi el în
mare măsură procesul sedimentar:
- apa – factor exogen complex cu rol de transport, de acumulare, de
solvent etc. Particularitatea fundamentală a exogenezei, este definită în
primul rând prin existenţa apei la suprafaţa scoarţei şi repartiţia ei pe glob,
ocupând 2/3 din suprafaţa acestuia, precum şi prin relaţiile complexe pe care
apa le are cu uscatul;
- aerul – cu efect constant în desfăşurarea proceselor sedimentare,
generată de existenţa O2 şi CO2 în compoziţia atmosferei şi schimbul
permanent pe care aceste gaze îl au cu hidrosfera şi biosfera;
- temperatura – prin variaţiile diurne şi sezoniere cu efect asupra
stabilităţii termice a mineralelor;
- presiunea – prin componentele ei atmosferică, hidrostatică şi
litostatică, controlează desfăşurarea proceselor sedimentare;
- activitatea organismelor – privită ca sursă de material sedimentar
generând substanţe organice care în condiţiile conservării lor conduc la
formarea petrolului, cărbunilor, etc. sau ca agent distructiv de modificare şi
prelucrare a substratului pe care trăiesc;
- gravitaţia – acţiune permanentă şi universală, ea controlează toate
procesele geologice. Gravitaţia tinde să restabilească echilibrul natural prin
ştergerea diferenţelor de nivel.
Caracteristicile proceselor sedimentare într-un anumit context sunt
condiţionate de intensitatea cu care acţionează la un moment dat unul dintre
aceşti factori, de variaţiile lor în timp şi spaţiu, de posibilităţile care se
creează pentru a acţiona simultan cu alţi factori exogeni.

4.3.2. SPAŢIU ŞI TIMP ÎN EXOGENEZĂ

Procesele exogene generează produse foarte variate ca urmare a

diversităţii factorilor care acţionează la un moment dat într-o arie de
sedimentare. Cu excepţia produselor reziduale (laterite, soluri, bauxite, etc.)
pentru care spaţiul de acumulare este reprezentat de materialul preexistent
intrat în dezechilibru chimic cu factorii de mediu, toate celelalte produse
exogene (gresii, calcare, argile, silicolite, etc.) se formează prin acumulare
într-un bazin de sedimentare. Acesta reprezintă o arie depresionară,
amplasată fie într-o zonă continentală, fie într-un bazin marin sau oceanic şi
care se caracterizează prin adâncimi şi tendinţă de subsidenţă (afundare).
Orice bazin de sedimentare are o suprafaţă zero (0) adică un nivel de bază
care îl separă de regiunile învecinate mai înalte şi până la care se poate
produce colmatarea lui.

256
 Sursa materialului care se acumulează se poate găsi în zonele limitrofe
bazinului (extrabazinal) sau în interiorul său (intrabazinal). Spaţiul de
sedimentare este aria în care se formează şi se acumulează depozitele
sedimentare. Detritusul provenit din dezagregarea rocilor continentale şi
transportat în bazinele marine de reţeaua hidrografică are un caracter
extrabazinal şi reproduce fidel, în sedimentele acumulate, natura
mineralogică şi petrografică a ariei sursă.

Fig. 5.47. Elementele unui bazin de sedimentare (după Anastasiu, 1998).

Timpul în sedimentologie poate fi privit ca moment de acumulare,

ceea ce pentru modelul genetic al rocilor sedimentare va însemna proces
depoziţional sau ca moment de conservare care va însemna proces
postdepoziţional. Procesele depoziţionale conduc la acumulare de material,
construcţie de depozite sau formare de sedimente (depozite nederanjate din
locul în care s-au depus) se desfăşoară cu viteze foarte diferite: acumulare
lentă = 1-10mm/1.000 ani, acumulare rapidă = peste 1.000mm/1.000 ani,
uneori 9.000mm/1.000 ani în delta Nilului, sau peste 40.000mm/1.000 ani în
delta Missisippi).

Fig. 5.48. Subdiviziuni batimetrice şi tectonostructurale în cadrul bazinelor

oceanice: Mî – maree înaltă; Mj – maree joasă (după Anastasiu, 1998).

257
 Procesele postdepoziţionale afectează sedimentele acumulate în
bazinul de sedimentare imediat după depunere şi continuă mult după aceea,
în timpul exondării şi scoaterii lor din mediul de sedimentare, când se poate
vorbi de roci sedimentare.
Îngroparea succesivă în bazin aduce sedimentele dincolo de condiţiile
normale de temperatură şi presiune, în domeniul blastezei metamorfice. La
adâncimi în jur de 10.000m se plasează limita dintre domeniul sedimentar şi
cel metamorfic.

Tabelul 19. Medii de sedimentare la suprafaţa scoarţei terestre

(după Anastasiu, 1998).
1. Domeniul continental
Subaerian Mediu deşertic Hamade, serir-uri, erg-uri, ued-uri,
sabkha continental
Subnival Mediu glaciar De calotă, de tip alpin, subglaciar,
supraglaciar, proglaciar
Subacvatic Mediu fluviatil - Drept Canale active, câmpii aluviale, conuri
- Despletit aluviale
- Meandrat
Mediu lacustru Lacuri adânci (anoxice), lacuri puţin
adânci (oxigenate)
Mediu paludal Mlaştini înalte, mlaştini joase
2. Domeniul de tranziţie (medii subacvatice)
Mediu de limane, estuare şi fiorduri
Mediu lagunar (de climat umed şi arid)
Mediu deltaic (delte fluviale, delte marine dominate de valuri şi maree,
delte frontale, delte abandonate)
3. Domeniul marin-oceanic (medii subacvatice)
Marginea continentală
Mediu litoral sau de coastă (non-mareic, peritidal)
Mediu de şelf – neritic (şelf intern, şelf extern)
Mediu de taluz sau de povârniş – batial
Bazinul oceanic
Mediu pelagic Abisal Piemont oceanic şi câmpii abisale
Hadal Fose oceanice

Exondarea rocilor prin tectogeneză în perioade de timp cu durată mai

scurtă (10-30 mil. ani) decât acumularea le expune factorilor exogeni, care
vor acţiona în sensul distrugerii edificiilor petrografice prin dezagregare şi
alterare. Aceasta este o altă limită a proceselor sedimentare ce închide un
ciclu sedimentar şi deschide altul. Durata în timp a fiecărui ciclu, marcat de
stingerea efectelor tectogenezei, este şi ea foarte diferită (10-100 mil. ani).
Procesele care conduc la formarea rocilor sedimentare sunt:
 Dezagregarea, fragmentarea şi alterarea rocilor preexistente,
 Transportul materialului sub formă de suspensii sau soluţii şi
acumularea lui pe cale gravitaţională,chimică şi biochimică, în
bazine de sedimentare;
 Precipitarea chimică şi biochimică din soluţii naturale în condiţii
de temperatură şi presiune joase specifice suprafeţei scoarţei
terestre;

258
  Activitatea organismelor vegetale şi animale capabile să-şi
construiască, în timpul vieţii, schelete sau învelişuri protectoare de
natură minerală care, după moartea lor, se pot acumula sub formă
de sedimente organogene (biogene).
Din perspectiva factorilor care acţionează în domeniul exogen şi a
cauzelor pe care actiunea lor combinată le generează, procesele
petrogenetice sedimentare au o natură fizică (mecanică), chimică şi biotică.

4.3.3. SEDIMENTOGENEZA FIZICĂ

Sedimentogeneza fizică cuprinde două aspecte majore: clastogeneza şi

dinamica clastelor.

Clastogeneza
Cadrul în care apar clastele este definit de acţiunea factorilor de natură
fizică (de exemplu variaţiile termice) şi de dinamica apelor şi a maselor de
gheaţă, aceşti factori controlând şi drumul clastelor spre bazinele de
sedimentare. Eroziunea fluvială, abraziunea, coraziunea, deflaţia şi
mişcarea maselor de gheaţă acţionează cu predilecţie asupra regiunilor
exondate, continentale, şi generează un material foarte divers din punct de
vedere granulometric, morfometric şi petrografic. Materialul astfel
fragmentat/dezagregat va fi transportat şi apoi sedimentat, purtând amprenta
agenţilor de transport şi a paleomediului de sedimentare.
Procesul de dezagregare sau fragmentare a structurilor petrografice
preexistente are un caracter complex, fiind determinat atât de mişcarea
maselor de apă, aer sau gheaţă cu care acestea vin în contact, cât şi de
variaţiile repetate ale unor factori de ordin climatic (temperatură, umiditate,
etc.).
Fragmentarea rocilor, adică formarea clastelor, este efectul final al
pierderii coeziunii agregatului mineral supus acţiunii factorilor menţionaţi.
Viteza şi intensitatea dezagregării depind atât de natura petrografică a
rocilor preexistente, cât şi de poziţia lor în raport cu factorii de climă şi
relief. Este de la sine înţeles că în zonele montane bine deschise, în care
rocile sunt lipsite de sol vegetal şi formează pereţi abrupţi (în contact direct
cu atmosfera), dezagregarea va fi mai activă. Rocile magmatice şi
metamorfice sunt mai rezistente la dezagregare decât rocile sedimentare,
deoarece coeziunea iniţială a mineralelor constituente este mult mai mare.
Dezagregarea granulară este cea mai înaintată formă de fragmentare,
prin care sunt generate granoclaste (particule monominerale ce corespund
cristalelor iniţiale din constituţia rocilor) şi litoclaste (particule poliminerale
care păstrează compoziţia, textura şi structura rocii iniţiale).
Mecanismele principale de formare a clastelor sunt atribuite la o serie
de procese fundamentale: termoclastia, crioclastia, haloclastia, umectarea-
uscarea, forţa distructivă a apei, aerului şi gheţarilor în mişcare.
Procesele de termoclastie – sunt controlate de insolaţie, adică
expunerea rocilor la radiaţiile solare, şi de variaţiile termice diurne şi
sezoniere, la care sunt supuse suprafeţele rocilor. Fragmentarea prin
insolaţie şi repetarea ciclurilor de încălzire-răcire se realizează frecvent în

259
rocile alcătuite din minerale cu coeficienţi de dilatare termică diferiţi şi este
foarte activă în regiunile deşertice şi temperate în care extremele termice
acoperă un interval de 60–70ºC şi, respectiv, de 40–50ºC.
Procesele de crioclastie – conduc la formarea clastelor prin acţiunea
repetată a gelivaţiei (alternarea perioadelor de îngheţ-dezgheţ) şi ele sunt
active în regiunile cu temperaturi medii în jur de 0ºC (regiunile montane cu
înălţimi mai mari de 2.000m şi regiunile subpolare). Forţa de distrugere este
generată de presiunea ce ia naştere în procesul de îngheţare a apei.
Procesele de haloclastie, adică generarea clastelor datorită expansiunii
reţelei cristaline a sărurilor prin încălzire şi hidratare, sunt active în acele
roci în care soluţii saturate în carbonaţi, sulfaţi, cloruri, cristalizează în spaţii
semiînchise, capilare, dezvoltând presiuni mari asupra pereţilor porilor şi
fisurilor. Reţeaua sării geme (NaCl) prin încălzire suferă o expansiune
termică de 3 ori mai mare decât cea a cuarţului (SiO2).
Prin hidratare sulfaţii de Ca şi Na dezvoltă presiuni de ordinul sutelor
de kg/cm2:
Na2SO4 → Na2SO4·10H2O – 338 kg/cm2
Na2CO3·H2O → Na2CO3·7H2O – 458 kg/cm2
CaSO4 → CaSO4·2H2O – 1.100 kg/cm2.
Umectarea şi uscarea – sunt determinate de variaţiile termice ale
atmosferei alături de un aport periodic de apă la suprafaţa rocilor. Alternanţa
lor repetată la suprafaţa rocilor poroase, a argilelor, influenţează starea fizică
a acestora; în păturile superficiale apar crăpături poligonale şi apoi
descuamări în solzi.
Procesele biotice – rolul organismelor animale şi vegetale care trăiesc
în relaţie cu un substrat litic (spongieri, echinizi, anelizi sau licheni, alge,
vegetaţie arboricolă, etc.). De exemplu, rădăcinile arborilor crescuţi în
zonele stâncoase pătrund pe fisuri până la adâncimi destul de mari
exercitând presiuni considerabile asupra pereţilor fisurilor. Lărgirea fisurilor
favorizează circulaţia apelor şi desprinderea blocurilor de rocă.
Forţa distructivă a apei şi aerului în mişcare. Eroziunea fluviatilă,
abraziunea marină şi coraziunea constituie, în regiunile bine deschise şi cu
relief accidentat, principalele procese prin care rocile se dezagregă.
Acţiunea mecanică exercitată de scurgerea apelor torenţiale şi a râurilor în
interiorul ariilor continentale sau acţiunea valurilor asupra ţărmurilor înalte
au ca rezultat slăbirea coeziunii rocilor şi fragmentarea lor până la desfacere
în particule componente. Declanşarea acestor forţe îşi găseşte suportul în
impactul maselor de apă şi aer cu suprafaţa liberă a rocilor.
Dezagregarea rocilor preexistente în ariile continentale şi transportul
materialului rezultat spre bazinele de sedimentare sunt procese cu acţiune
lentă dar constantă, fiind controlate şi de relief.

Dinamica clastelor în mediul subacvatic

Din zonele de fragmentare-dezagregare spre locurile de acumulare,
clastele urmează un drum ce leagă două areale situate la altitudini diferite şi
care tinde pentru o anumită etapă din evoluţia lor să restabilească un
echilibru gravitaţional. În istoria unor roci şi sedimente clastice, mişcarea
clastelor spre nivele din ce în ce mai joase se poate repeta de mai multe ori.

260
 Pe suprafeţe orizontale deplasarea particulelor detritice sub acţiunea
apei şi aerului în mişcare este mai lentă şi generează acumulări mai puţin
importante.
Pe suprafeţele înclinate, sub acţiunea forţei gravitaţionale sunt
antrenate clastele libere sau volume întregi de detritus necoeziv (aşa-
numitele sedimente mobile) spre baza pantei. În acest proces mişcarea
clastelor poate fi accelerată de alţi factori de mediu – apă, aer, gheaţă –
astfel că, în final la baza versanţilor, se formează acumulări cu grosimi
considerabil mai mari decât cele de pe suprafeţele orizontale.
Transportul clastelor în mediul subaerian şi în mediul subacvatic este
un proces complex care cuprinde simultan mişcarea fluidelor şi mişcarea
clastelor.
Mecanismele de transport a clastelor depind de viteza şi competenţa
curentului.
În mediul acvatic, clastele pot fi transportate:
1. individual, particulă cu particulă:
 prin tracţiune (târârea unor claste de mari dimensiuni pe un
substrat lutitic coeziv generează pe suprafaţa acestuia şanţuri
de dragaj). Particula cea mai mare pe care o poate mişca un
curent este o măsură a competenţei acelui curent;
 prin rostogolire – reprezintă cel mai obişnuit mod de
transport al clastelor în domeniul fluviatil şi depinde de
forma particulelor şi natura substratului;
 prin saltaţie – atunci când forţa gravitaţiei este temporar
depăşită de capacitatea de transport a curentului;
 în suspensie – trecerea în suspensie a particulelor detritice se
realizează atunci când componenta verticală a mişcării
întrece viteza de depunere a particulelor şi conduce la
apariţia sarcinii (debitului) în suspensie. Factorul principal în
acest proces îl constituie forţa ascensională provocată de
curenţii turbionari ascendenţi care se formează la fund şi
care, la ridicare transportă cu ei particulele desprinse.
Acestea sunt antrenate de curentul râului şi transportate către
aval. Mişcarea sedimentelor în suspensie este caracteristică
atât râurilor, în cursurile lor inferioare, cât şi curenţilor
marini.
2. în masă, prin procese gravitaţionale:
 curgeri gravitaţionale (gravity flow) – deplasări simultane ale
sedimentului şi ale fluidului interstiţial;
 curgeri fluidizate – mase lichefiate de sedimente ruditice şi
arenitice care curg pe pante cu înclinare mică;
 curgeri cu presiune dispersantă (grain flow) – depozite de
nisipuri care curg pe pante cu înclinare mai mare;
 curgeri mâloase (mud flow, debris flow) – dominate de
ponderea fracţiunii argiloase în amestecul de nisip şi apă
fiind activate de presiunea exercitată asupra clastelor grosiere
de către matrice;

261
  curenţi de turbiditate – curenţi episodici de apă densă cu
suspensii de sedimente care se deplasează cu viteze mari pe
pante cu înclinări mici;
 alunecări gravitaţionale.
Efectele deplasării clastelor sunt spargerea granulelor prin ciocnire,
creşterea gradului de rulare, scăderea dimensiunii clastelor în josul
curentului, etc.

Sedimentarea (acumularea) clastelor

Materialul fragmentat prin dezagregare în aria sursă şi deplasat prin
variate mecanisme ajunge să se depună în momentul în care se strică
echilibrul dintre claste şi mediul lor de transport. Acest lucru se întâmplă
atunci când forţa gravitaţională devine mai mare decât puterea şi competenţa
curentului care a deplasat sau care a purtat în suspensie materialul.
Forma pe care o îmbracă acumulările de sedimente clastice exprimă
simultan morfologia bazinului, mecanismul de transport al materialului,
debitul curentului şi, implicit, rata de sedimentare, ritmul subsidenţei şi
oscilaţiile nivelului de bază în raport cu care se produce acumularea.
Funcţie de toţi aceşti factori colmatarea unui bazin prin aport de
material terigen poate începe marginal sau central şi poate continua fie
centripet, fie centrifug. Creşterea stivei de sedimente se realizează prin
agradare, progradare şi acreţie laterală.
1. Agradare – sedimentele se acumulează vertical de jos în sus şi
formează în centrul bazinului corpuri tabulare = strate;
2. Progradare (înaintare) – acumularea sedimentelor are loc de la
marginea bazinului spre interior şi îmbracă forma unor corpuri
lenticulare cu laminaţie oblică. Acumulările de tip deltaic ilustrează
cel mai bine acest proces de acumulare.
3. Acreţie laterală (îngrămădire) – sedimentele clastice se deplasează
de la centru spre marginea bazinului, acumulările acreţionare au un
aspect lentiliform, înclină spre marginea bazinului şi se dezvoltă
sub forma unor cordoane paralele cu ţărmul.

Dinamica clastelor în mediul subaerian (procese eoliene)

Deplasarea clastelor în regiunile continentale (zone deşertice, plaje
emerse, lunci şi ostroave fluviatile) este provocată şi de mişcarea aerului,
care la aceeaşi viteză are o forţă de transport de cca. 300 ori mai mică decât
cea a apei.
Fiind un mediu cu vâscozitate mult mai mică decât apa, aerul poate
transporta în special claste cu dimensiuni milimetrice şi submilimetrice, iar
la o viteză minimă necesară pentru antrenarea acestor particule este de 5m/s.
Deşi, clastele sunt deplasate în mediul subaerian prin aceleaşi
mecanisme ca şi în mediul subacvatic şi anume tracţiune, rostogolire,
suspensie etc., efectele acţiunii eoliene apar întotdeauna specifice (dune de
nisip, barkhane, hamade, seriruri, etc.).

262
 Dinamica clastelor în mediul subnival (procese glaciare)
Gheţarii şi variaţiile termice ale atmosferei determină formarea
clastelor prin gelivaţie, prin rupere din versanţi, prin smulgere din substrat şi
sfărâmare, etc.
Materialul generat în ambianţa unui gheţar poate fi prins în masa
acestuia (morene frontale), poate fi antrenat lateral (morene laterale) sau
poate constitui un pat în talpa sa (morene bazale).
În condiţiile unui astfel de transport, clastele vor fi puţin prelucrate. În
ansamblu, depozitul glaciar este slab sortat, blocurile angulare (colţuroase)
sunt prinse într-un amestec relativ omogen de argilă, siltit şi/sau nisip.
Direcţia de deplasare a calotelor glaciare se poate deduce după
originea blocurilor din morene şi după orientarea zgârieturilor.

4.3.4. SEDIMENTOGENEZA CHIMICĂ

În domeniul sedimentar, mult mai important decât în cel magmatic sau

metamorfic, apa constituie un factor petrogenetic fundamental. Ea se află şi
la originea proceselor chimice, a reacţiilor care conduc în ariile continentale
la transformarea exogenă a rocilor preexistente, iar în bazinele marine şi
oceanice la separarea din soluţii a produselor autigene.
Indiferent de sensul pe care-l imprimă proceselor naturale, acţiunea ei
ca factor chimic este aproape întotdeauna dependentă de proprietăţile sale de
solvent, deci de capacitatea sa de a provoca disocierea compuşilor naturali,
de a-şi modifica compoziţia şi de a interacţiona cu substratul mineral sau cu
atmosfera gazoasă.
Analiza succintă a proceselor chimice complexe pe care le controlează
apa, necesită cunoaşterea principalilor parametri ai apei care-i determină
proprietăţile: pH-ul, Eh-ul, conţinutul în gaze, salinitatea.

Factorii proceselor chimice

Potenţialul ionic (e) este raportul dintre sarcina electrica Z şi raza
ionică r:
e = Z/r.
Este folosit ca un bun criteriu de apreciere a solubilităţii ionice.
pH-ul (concentraţia ionilor de hidrogen) şi Eh-ul (potenţialul de
oxido-reducere) soluţiilor controlează solubilitatea sau stabilitatea
elementelor chimice:
- în mediile dizolvante sunt stabili oxizii, hidroxizii, unele săruri
oxigenate, iar substanţa organică este distrusă;
- în mediile reducătoare se formează carbonaţi de fier, sulfuri, iar
substanţa organică se poate conserva.

263
 Fig. 5.49. Limitele de variaţie ale potenţialului ionic al elementelor chimice
în funcţie de valoarea razei şi sarcinii lor (după Anastasiu, 1998).

Conţinutul în gaze (CO2, O2).

La suprafaţa uscatului, influenţa gazelor asupra rocilor se exercită
direct prin atmosferă sau, indirect, prin intermediul apelor superficiale în
care ele se găsesc dizolvate.
Gazele din atmosferă trec în apă atunci când presiunea lor parţială din
aer este mai mare decât presiunea parţială a gazului din apă.
Dioxidul de carbon (CO2) – gaz atmosferic care având o mare
solubilitate în apă imprimă acesteia un caracter slab acid, iar prin disociere
generează anionul carbonic:
CO2 + H2O → H2CO3 → H+ + HCO3-.
Dioxidul de carbon este regulator al pH-ului şi Eh-ului, influenţează
aciditatea soluţiilor şi este implicat în reacţiile de oxidare. Presiunea parţială
a dioxidului de carbon (PCO2) creşte cu creşterea presiunii hidrostatice şi
scade cu temperatura.
Oxigenul O2 – gaz atmosferic solubil în apă, este legat de C, S, Fe,
Mn. Este regulator al Eh-ului, controlând toate reacţiile de oxidare. Este
principalul factor al proceselor de alterare chimică şi precipitare.

264
Fig. 5.50. Domenii de solubilizare şi precipitare a principalelor elemente chimice
şi minerale în condiţii aerobe şi anaerobe a mediilor naturale, funcţie
de valoarea pH-ului (sus) şi a Eh-ului (jos) (după Anastasiu, 1998).

265
FACTORI PROCESE PRODUSE
Apa (H2O) - compoziţie Solubilizarea Porogeneză
(salinitate) Alterări: - oxidare Produse de neoformaţie
- pH - hidroliză Argilizări, cloritizări
- Eh Precipitare (autigeneză) Minerale autigene NaCl
Conţinutul în gaze (O2, - soluţii electrolitice CaSO4
CO2, H2S) CaCO3
- soluţii coloidale SiO2
Potenţialul ionic (e = Z/r) Metasomatoză
(solubilizare şi Minerale de neoformaţie
precipitare simultană)

Solubilizarea se manifestă sub două aspecte: solubilizare congruentă

(când elementele dizolvate trec în soluţie în procente egale) şi solubilizare
incongruentă (când dizolvarea are un caracter selectiv şi discontinuu, iar
elementele disociate trec în soluţie în diferite proporţii).
Ex. solubilizare congruentă
NaCl + H2O → Na+ + Cl-
CaSO4 → Ca2+ + SO42-
CaCO3 → Ca2+ + CO32-
Ca3(PO4)2 → Ca2+ + PO43-
Ex. solubilizare incongruentă (solubilizarea silicaţilor)
pH>9
KAlSi3O8→K+.….AlSi3O8+H2O→Al4Si4O10(OH)8→Al(OH)3+SiO2
feldspat potasic caolinit hidrargilit opal
Oxidarea
(Mg,Fe)2SiO4 → oligist (Fe2O3)
olivine (oxidare)
2FeS2 + 2H2O + 7O2 → 2FeSO4 + 2H2SO4
4FeSO4 + 2H2SO4 + O2 → 2Fe2(SO4)3 + 2H2O
Fe2(SO4)3 + FeS2 → 3FeSO4 + 2S
CuS + Ag2SO4 + 5H2O → Ag2S + CuSO4·5H2O
Hidroliza – cel mai important proces de alterare al silicaţilor
SiO4 – nezosilicaţi (Mg,Fe)= olivine→serpentine+Mg(OH)2+Fe(OH)2
SiO3 – piroxeni (Ca,Mg,Fe) → filosilicaţi
Si4O11 – amfiboli (Na,Fe,Mg) → clorite (filosilicaţi)
pH>7
(Si,Al)4O8 – tectosilicaţi (feldspaţi) → illit montmorillonit
pH<7 caolinit → Al(OH)3
KAlSi3O8 + H2O → K+ + OH- + 3H4SiO4 + Al(OH)3 →
ortoză, microclin
→ Al4Si4O10(OH)8 + Al(OH)3
caolinit hidrargilit
CaAl2Si2O8 + 3H2O → Al4Si4O10(OH)8 + Ca2+ + 2OH-
anortit caolinit

266
 Autigeneza – precipitarea mineralelor din soluţie
Soluţii: - coloidale
- electrolitice
Coloizii: - moleculari Si, Mn, Pb (negativi)
- de asociaţie Al, Fe, Cu (pozitivi)
Soluţiile coloidale se depun prin reacţii de neutralizare cu soluţii
electrolitice sau prin coagulare.
1) Soluţiile coloidale se depun primele – faciesuri dulcicole (mlaştini,
turbării)
Urmează soluţiile electrolitice:
2) glauconit – facies salmastru
3) apatit – facies salmastru
4) dolomit primar – facies brahihalin 1/2 Viniţial
5) CaCO3 (calcit, aragonit, vaterit) – facies halin
6) CaSO4 (120‰ concentraţie în săruri) – facies halin 1/5 Viniţial
7) NaCl (135‰ concentraţie în săruri) – facies halin 1/10 Viniţial
8) KCl < 1/10 Viniţial
9) săruri delicvescente - MgCl2·6H2O – bischofit;
- MgSO4·H2O – kieserit;
- MgSO4·7H2O – epsomit.
Carbonatarea – este datorată CO2-ului dizolvat în apă. Cantitatea de
CO2 dizolvat depinde de presiunea parţială a CO2-ului din atmosferă şi de
temperatura apei (apele reci dizolvă o cantitate mai mare decât apele calde).
Apele bogate în CO2 dizolvă în special carbonaţii, care se depun apoi
sub formă de cruste:
CaCO3 + CO2 + H2O → Ca(HCO3)2 → CaCO3.

4.3.5. BIOSEDIMENTOGENEZA

Activitatea biotică, vegetală şi animală, a imprimat trăsături specifice

mediilor de sedimentare şi a constituit, pentru procesul de sedimentare în
sine, o sursă constantă şi variată de material. Adaptate la condiţii foarte
diferite de mediu, situate, practic, în toate zonele climatice şi circumscrise
atât ariilor continentale cât şi bazinelor marine sau oceanice, organismele au
înregistrat în lanţul lor filogenetic trăsături şi mecanisme fiziologice
capabile să permită plasarea lor în contextul în care au evoluat. Astfel,
alături de produsele mecanice şi chimice, produsele biotice vor putea servi
întotdeauna la reconstituirea paleomediilor de sedimentare.
În raport cu substratul pe care trăiesc şi consecinţele pe care acest
aspect îl are în sedimentogeneză, organismele vegetale şi animale pot fi
sesile (sedentare sau fixate pe substrat) şi vagile (libere); ele îşi
concentrează activitatea fie la suprafaţa unui sediment (organismele
epifaunale), fie în interiorul acestuia (organismele infaunale).

267
 vegetale – lignina → fitoclaste → cărbuni
Substanţe
organice roci sursă
animale – aminoacizi (Eh<0,Tº,P)
– glucide kerogen
– lipide bitumene

Schelete minerale – vegetale (SiO2 – diatomee; CaCO3 – alge)

(metabolism) – animale (SiO2 – radiolari, spongieri;
CaCO3 – foraminifere, moluşte)

Existenţa vieţii în cadrul bazinelor marine şi oceanice a însemnat, însă

principala cale de diversificare a proceselor sedimentare şi o condiţie pentru
acumularea hidrocarburilor şi rocilor organogene carbonatice, silicioase sau
fosfatice.
Principalele procese biogenetice cu implicaţii petrogenetice şi
sedimentogenetice sunt:
1) procese construcţionale:
- biosecreţia minerală – organisme vagile
- acreţia algală şi cimentarea biotică – organisme sesile
- bioconstrucţia coralgală (recifi) – organisme sesile, coloniale
- bioacumularea
- procesele geobacteriene
2) procese distructive – generatoare de detritus (fragmente)
organogen.
Biosecreţia minerală – proces metabolic de natură biochimică,
propriu atât organismelor vegetale, cât şi celor animale (nevertebrate şi
vertebrate), ce constă în capacitatea organismelor de a concentra Ca, Si şi P,
şi de a controla astfel echilibrul acestor elemente în procesele exogene.
SiO2 – diatomee, radiolari, spongieri;
CaCO3 – alge calcaroase (genurile Giroporella, Diplopora,
Lithothamnium, etc.), foraminifere, etc.
Ca2+ + 2HCO3- → CaCO3 + H2O + CO2
Ca2+ + SO42- + (NH4)2CO3 → CaCO3 + (NH4)SO4
Absorbţia Ca la nivelul scheletelor organismelor se poate face
simultan cu Mg, Sr, sau selectiv (fără Mg, Sr), elemente chimice care pot
constitui indicatori ai mediului de viaţă (paleomediului), absorbţia lor fiind
controlată de temperatură, salinitatea mediului şi mecanismele de creştere.
Compoziţia izotopică a principalelor elemente din constituţia
scheletelor organismelor poate avea şi ea semnificaţii genetice:
12
C – biotic (medii calde); 13C – anorganic (medii reci)
32
S – biotic; 34S – anorganic
28
Si – ape dulci (diatomee); 30Si – ape sărate (radiolari, spongieri)
16
O – ape reci; 18O – ape calde.
Acreţia algală (înglobare) – proces caracteristic algelor care pe lângă
capacitatea lor de a secreta CaCO3, constituie şi un mediu capcană pentru
suspensiile aflate în imediata lor vecinătate. Acreţia algală apare în ape puţin

268
adânci (intertidale) cu salinitate mare, şi dă naştere unor depozite cu
structură laminitică, microstratificată numite stromatolite.
Bioconstrucţia coralgală (formarea recifilor) – este rezultatul
activităţii organismelor sesile şi coloniale – corali, alge, briozoare. În funcţie
de geometria lor se deosebesc recifi cu geometrie columnară – bioherme şi
recifi cu geometrie lenticulară – biostrome.
Procesele geobacteriene. Adaptate la condiţii de viaţă foarte diferite
– temperaturi cuprinse între 0ºC şi 60-70ºC, în zone aerate sau lipsite de
oxigen şi lumină, trăind în absenţa apei sau fiind foarte prolifice în prezenţa
ei – bacteriile reprezintă grupul cel mai activ de organisme. Activitatea lor
poate fi considerată ca apreciabilă din punct de vedere petrogenetic la
nivelul soluţiilor interstiţiale din soluri şi în apele lacustre şi marine de
adâncime mică sau mare, precum şi în masa sedimentelor lutitice ce suferă
îngropare progresivă până la adâncimi de peste 100m.
Bacteriile sunt mari consumatori de oxigen şi îşi procură energia
necesară fie de la Soare, fie din substratul unde trăiesc. Ele se pot separa în
două grupuri:
- autotrofe – utilizează energia solară pentru sintezele pe care le
efectuează prin intermediul luminii (fotosintetizante), energie generată de
reacţiile chimice proprii – bacterii chemosintetice;
- heterotrofe – mult mai numeroase, care obţin energia necesară
proceselor de sinteză din procesele de descompunere a substanţelor
organice, ele putând fi aerobe şi anaerobe.
Chemosinteza – proces controlat de potenţialul redox (Eh), poate
duce la apariţia de oxizi prin pierdere de electroni (Fe2+ → Fe3+) sau apariţia
de sulfuri prin primire de electroni.
În mediile naturale, bacteriile intervin în ciclul Fe, Mn, Ca, S, N, P,
determinând precipitarea biochimică a oxizilor, hidroxizilor, sulfaţilor,
carbonaţilor, etc.
Bacteriile oxidante (g. Metallogenium):
Mn2+ + ¼ O2 + 2OH ↔ γMnO·OH + ½ H2O
Bacteriile genului Thiobacillus ferroxidans:
Fe2+ + H2O → Fe3+ + FeO·OH
Bacteriile sulfat-oxidante (g. Thiobacillus):
H2S + ½ O2 → S + H2O + E
2S + 3O2 + 2H2O → H2SO4 + E
Bacteriile sulfat-reducătoare (g. Desulfovitrio):
CaSO4 + 4H2 → H2S + Ca(OH)2 + 2H2O + E
H2S + O2 → S + H2O + O2 → H2SO4
CaSO4 + 2CH2O → CaCO3 + H2O + CO2 + H2S
Bacterii organogenetice (generatoare de hidrocarburi):
lumină
2CO2 + 2H2O 2(CH2O) + H2SO4
H2S zaharide

Se mai pot forma depozite tip guano rezultate prin reacţia

excrementelor păsărilor cu rocile calcaroase de pe ţărm, formându-se fosfaţi
(fosfat tricalcic, apatit, etc.) exploataţi ca materie primă pentru îngrăşăminte:
(NH4)PO4 + CaCO3 → Ca3(PO4)2 + (NH4)2CO3 → Ca5(PO4)2.

269
 De asemenea, după moartea organismelor se pot acumula depozite de
deşeuri: schelete de peşti, cochilii de moluşte, brecii de oase, etc.

4.3.6. DIAGENEZA SEDIMENTELOR

Sedimentele acumulate într-un anumit sistem depoziţional trec – prin

îngropare progresivă sub o altă stivă de sedimente şi în timpul scoaterii lor
din mediul de depunere, graţie tectogenezei – în roci sedimentare. Procesele
care le afectează au, evident, caracter post depoziţional şi sunt controlate, în
special, de factori fizici (presiune, temperatură) şi chimici (natura soluţiilor
din spaţiul interstiţial şi reacţiile lor cu fazele minerale existente, pH-ul, Eh-
ul). Consecinţele acestor procese, foarte variate, de altfel, din punct de
vedere calitativ, se concretizează în consolidarea şi litificarea sedimentelor
mobile, în creşterea gradului lor de coeziune şi individualizarea, în cele din
urmă, a rocilor sedimentare.
Diageneza în sensul său cel mai larg, se constituie într-o etapă
fundamentală din evoluţia depozitelor sedimentare, definită prin totalitatea
proceselor fizice şi chimice inclusiv biochimice, care afectează sedimentele
după depunere, în timpul îngropării lor până la limita cu metamorfismul sau
în timpul exondării până la limita cu alterarea exogenă.

Cadrul şi factorii diagenezei

În raport cu un volum de sedimente considerat, cadrul diagenezei,
aparent static după natura postdepoziţională a proceselor care o definesc,
este constituit din spaţiul interstiţial determinat de relaţiile mutuale dintre
constituenţii minerali ai sedimentului respectiv şi de poziţia sa geologică –
mediul de acumulare subaerian sau subacvatic (dulcicol, salmastru, salin
şi/sau hipersalin). Poziţia sa geologică determină direct natura fluidului ce
umple acest spaţiu şi implicit compoziţia soluţiilor care vor controla o parte
din procesele diagenetice.
Sistemul de goluri din masa unui sediment este sinonim cu porozitatea
primară şi rezultă din modul de aranjare al particulelor sedimentare – claste,
bioclaste, cristale – şi din contactul dintre ele.
Contactele dintre marginile particulelor acumulate mecanic sau chimic
pot fi: libere, tangenţiale, liniare, concav-convexe, suturale.

Soluţiile interstiţiale
Spaţiul poros al sedimentelor este ocupat de fluide reprezentând
soluţii lichide cu un conţinut variabil de gaze: CO2, O2, H2S, CH4, etc.
Compoziţia soluţiilor exprimă fidel mediul de depunere şi corespunde astfel
la trei categorii genetice importante:
1. În sistemele continentale subaeriene, soluţiile interstiţiale au
compoziţia apelor meteorice, sunt uşor acide şi circulă descendent;
2. În sistemele marine, soluţiile interstiţiale au o compoziţie relativ
constantă şi foarte apropiată de valoarea medie a salinităţii apelor marine
(35‰). La interfaţa sediment/apă, în mările deschise se instalează un mediu
alcalin şi oxidant, iar în mările cu circulaţie restrictivă un mediu acid şi
reducător.

270
 3. În sistemele evaporitice (sabkha de coastă, sabkha continental,
lagune) apele interstiţiale sunt hipersaline (S > 50–75‰) şi au tendinţa de a
circula ascendent.

Factori termo-barici
Evoluţia mineralogică şi structurală a unui sediment imediat după
acumulare este dependentă de presiunile care îl afectează şi de valorile
termice ale ambianţei în care ajunge.
Presiunea. Procesele diagenetice sunt influenţate de presiunea
geostatică (litostatică) şi presiunea hidrostatică, ambele fiind o funcţie
directă a adâncimii de îngropare a sedimentelor respective.
Presiunea litostatică rezultă din greutatea coloanei de sedimente pe o
anumită suprafaţă şi creşte pentru fiecare km cu 250-300 bari. În zonele de
limită cu metamorfismul, presiunile realizate pentru adâncimi de îngropare
de cca. 10.000m ating 1-5 kbari şi reduc la maximum porozitatea
depozitelor (sub 10%).
Presiunea hidrostatică corespunde greutăţii coloanei de apă asupra
unei anumite suprafeţe şi poate atinge valori de 100 bari pentru fiecare km
adâncime în scoarţa terestră. Ea se exercită, în special, în pori şi fisuri (de
aceea este cunoscută şi sub denumirea presiunea fluidului interstiţial) şi
catalizează solubilizarea mineralelor. PH 2O este influenţată şi de valoarea
gradientului geotermic, care determină trecerea apei din stare lichidă în stare
vapori (punctul critic al apei este atins la cca. 220 atm şi 350ºC). În cazul în
care PH 2O > Pg se strică echilibrul baric al rocilor şi se nasc fisurile şi
fracturile.
Temperatura. Transformările diagenetice sunt mai puţin influenţate
de variaţiile termice ale atmosferei (+58º…–83ºC) şi mai mult de
modificările determinate de valoarea gradientului geotermic sub pătura cu
temperatură constantă din zona superioară a scoarţei (şi ea variabilă ca
adâncime de la 5m în zonele ecuatoriale la 100m în zonele polare).
Efectele creşterii temperaturii în timpul îngropării progresive a
sedimentelor sunt variate şi constau în principal în:
- modificarea gradului de solubilitate a mineralelor;
- reducerea capacităţii de hidratare a unor ioni care astfel rămân
disponibili pentru formarea de minerale stabile în condiţii de adâncime mare
(de ex. Mg2+, Fe2+ în dolomit, la 60-100ºC la 2-3km);
- eliberarea apei din reţeaua mineralelor hidratate (montmorillonitul
trece în illit prin adsorbţie de K+).

Procese şi produse diagenetice

Compactizarea sedimentelor. Creşterea grosimii unui sediment pe
măsura acumulării sale are drept efect creşterea proporţională a presiunii
litostatice exercitată în masa sedimentului de propria sa greutate sau/şi de
greutatea sedimentelor care se acumulează peste el. Modificările care apar
în sedimentele necoezive şi neconsolidate sunt de esenţă mecanică şi
vizează în primul rând tasarea sau compactizarea lor şi deci reducerea
volumului iniţial prin micşorarea porozităţii şi eliminarea apei interstiţiale.

271
Acest proces se derulează adesea paralel cu aranjarea mecanică a
particulelor ce constituie sedimentul şi generează transformări importante în
structura depozitelor.

Transformări în stare solidă

Neomorfismul – desemnează procesele izochimice care se desfăşoară
în stare solidă, prin transfer ionic, între reţelele cristaline şi care au drept
efect recristalizări, transformări polimorfe şi supracreşteri de cristale.
Recristalizarea afectează agregatele cristalizate formate din minerale
puţin solubile (calcit, aragonit, gips, anhidrit, calcedonie) care reacţionează
uşor la modificarea temperaturii şi presiunii mediului în care se găsesc; ea
produce modificări texturale şi rearanjări spaţiale ale cristalelor, în echilibru
termodinamic. După sensul în care acţionează asupra dimensiunii cristalelor
se disting: recristalizări agradante şi degradante.
Transformările polimorfe sunt procese de adaptare a compuşilor
minerali, în cadrul aceleiaşi compoziţii chimice, la condiţiile impuse de
mediu. În sedimente şi roci sedimentare, tranziţiile de la o fază la alta au
caracterul unor transformări reconstructive, lente, prin care se desfac
anumite legături chimice pentru a se reface altele cu coordinaţie ionică
diferită; cazurile frecvente, pentru principalii compuşi chimici, aparţin
perechilor.
CaCO3 – Vaterit → Aragonit → Calcit
(amorf) (rombic) (romboedric)
AlO·OH – Boehmit → Diaspor
Alături de astfel de modificări, deshidratarea compuşilor amorfi şi
criptocristalini conduce la forme cristalizate, specifice la rândul lor prin
variate modificaţii polimorfe, de exemplu:
SiO2 – Opal → Calcedonie → Cuarţ
MnO2 – Wad → Psilomelan → Piroluzit
Ca5(PO4)3·nH2O – Colofan → Apatit
Supracreşterea cristalelor reprezintă o dezvoltare cristalină sintaxială
şi homoaxială, în continuitate optică cu granula centrală, controlată de
structura şi compoziţia acestuia. Astfel, în sedimentele arenitice şi gresii,
coroanele de supracreştere sintaxiale apar în jurul granoclastelor de cuarţ şi
se dezvoltă sub forma unui ciment de cuarţ autigen de recristalizare.
Diferenţierea diagenetică este o altă formă de realizare a echilibrului
într-un sistem petrografic eterogen, alcătuit din două sau mai multe faze
minerale. Compuşii identici din punct de vedere chimic şi mineralogic tind
să se grupeze laolaltă în zone în care energia liberă este cea mai mică.
Procesul constă într-o migrare în stare solidă a ionilor şi poate fi accelerat de
existenţa unui mediu fluid.

Transformări mediate de soluţii

Existenţa fluidelor cu diferite compoziţii în spaţiul interstiţial, al
sedimentelor de toate categoriile granulometrice constituie o premisă
fundamentală pentru transformări diagenetice izochimice şi alochimice.
Circulaţia descendentă sau ascendentă a fluidelor prin pori se dovedeşte, de
asemenea, o cauză a schimbării proprietăţilor lor graţie traversării unor

272
domenii cu temperaturi şi presiuni distincte şi, care au drept consecinţă
modificarea echilibrelor chimice ce le-au caracterizat la un moment dat.
Produsele apărute – minerale autigene sau de neoformaţie, cu variate
trăsături morfologice structurale – sunt expresia manifestării unor astfel de
dezechilibre; fiecare fază minerală nou formată va fi stabilită în contextul
termic, baric şi compoziţional în care a apărut.
Dintre numeroasele procese posibile în timpul diagenezei, cu rol
petrografic semnificativ se pot înscrie difuzia, cimentarea, umplerea
golurilor, dizolvarea sub presiune şi reacţiile de substituţie (metasomatismul
diagenetic).

a. Difuzia, cimentarea şi umplerea golurilor

Difuzia ionilor în soluţiile interstiţiale este frecvent un proces spontan
care tinde să menţină constante potenţialele chimice ale unuia şi aceluiaşi
component şi care poate fi inhibat sau accelerat de variaţiile de temperatură
sau presiune.
Cimentarea explică apariţia mineralelor autigene în spaţiul poros,
frecvent cu rol de liant al clastelor, bioclastelor sau alochemelor. Pe criterii
structurale se diferenţiază mai multe tipuri de ciment: de contact, de pori,
pelicular, de supracreştere, bazal.

b. Dizolvarea sub presiune

În sedimentele în care presiunea porilor este inferioară presiunii
efective (= presiunea generată la contactul dintre granule), fluidul localizat
la limita dintre granule sau la limita unor unităţi litologice distincte devine
agresiv şi provoacă transformări complexe în masa sedimentului. Acţiunea
sa se traduce prin dizolvări selective (parţiale sau totale), urmate de
modificări structurale, concentrări ale fracţiunii insolubile şi reprecipitări ale
fazelor minerale ajunse prin difuziune locală la supraconcentrare.

c. Reacţii de substituţie (metasomatismul diagenetic)

În natură, înlocuirea unor minerale cu altele este un proces frecvent
atât în domeniul endogen, cât şi în cel exogen. Condiţiile cerute pentru
desfăşurarea lui sunt, de regulă, aceleaşi:
- existenţa unei faze minerale „preexistente”, cu caracter de paleosom,
ajunsă în situaţie de instabilitate termodinamică;
- existenţa unor fluide caracterizate prin proprietăţi bine exprimate –
aciditate, alcalinitate, potenţial redox, temperatură, presiune, şi compoziţii
specifice (de regulă, diferite de ale paleosomului cu care vin în contact);
- existenţa unor căi de acces spre paleosom şi în masa paleosomului,
care să faciliteze difuzia ionilor purtaţi şi transferul ionilor preluaţi.
În acest context, „metasomatoză” înseamnă, de fapt, substituţia
paleosomului prin dizolvare şi precipitare simultană, particulă cu particulă, a
neosomului, respectiv a mineralului de neoformaţie rezultat prin reacţia
dintre soluţiile „venite” şi fazele minerale preexistente. Reacţiile de
hidroliză care au loc în cazul proceselor de alterare constituie un exemplu
ideal în acest sens.

273
 Tabelul 20. Stadii în evoluţia proceselor diagenetice (după Anastasiu, 1998).
Denumirea Caracterul Mediul de desfăşurare Adân- Tempe- Presiune
stadiului geochimic cime ratură litostatică
(=sinonimii) al stadiului
Diageneza Redoxomor Îngropare timpurie: 0-40ºC mică (zeci
timpurie = fic - marin-salin 0 de kg/cm2)
eogeneza = Eh  - dulcicol (cald şi umed) 0-100m
singeneza = pH variabil - dulcicol (cald şi arid)
sindiageneza
Diageneza Locomorfic Îngropare progresivă 100- 30- 100kg/cm2
târzie = Eh < 0 8000m 200ºC (4-5kbari)
mezogeneza = pH variabil 220ºC
anadiageneza
= catageneza
(parţial)
Epigeneza = Eh > 0 După litificare, în timpul sute de 0-80ºC variabilă
epidiageneza pH acid emergenţei subaeriene metri
= telogeneza (soluţii (exondare)
= metageneza meteorice)

4.3.7. CLASIFICAREA ROCILOR SEDIMENTARE

Tabelul 21. Clasificarea rocilor detritice (epiclastice)

Agent de transport
AER APĂ GHEAŢĂ
Dimensiune claste
Necimen Cimentat Necimentate Ciment Necime Cime
tate e ate ntate ntate
Pietriş
Rudite (psefite) Conglo
Grohotiş Brecie Bolovăniş Morenă Tillit
Φ>2mm merat
Prundiş
Arenite (psamite) Nisip de Gresie de Nisip marin Depozite fluvio-
Gresie
2>Φ>0,063mm dună pustiu Nisip fluvial glaciare
Siltite (aleurite)
Praf Loess
0,063>Φ>0,004mm
Lutite (pelite) Mâl Argilă
Φ<0,004mm Nămol Marnă

Tabelul 22. Clasificarea rocilor evaporitice

EVAPORITE CONTINENTALE
Mediu deşertic Cruste calcaroase, cruste de săruri
Mediu spelean Stalactite, stalagmite
Mediu lacustru Gips, calcar, cretă
EVAPORITE LAGUNARE Calcar, gips, anhidrit, sare gemă, săruri delicvescente
EVAPORITE MARINE Calcar, gips, sare gemă

274
 Tabelul 23. Clasificarea rocilor organogene (biogene)
ACAUSTOBIOLITITE (roci necombustibile)
Carbonatice Calcare, dolomite
Silicioase Diatomite, radiolarite, spongolite
Fosfatice
Ferulitice
Manganolitice
CAUSTOBIOLITITE (roci combustibile)
Cărbunoase Cărbuni humici Turbă, lignit, cărbune brun, huilă, antracit
Cărbuni bituminoşi Boghead, connealcoal, shungit
Cărbuni liptobiolitici Chihlimbar, tasmanit
Bituminoase Libere Petrol, gaze naturale, asfalt
Fixate Şisturi bituminoase, nisipuri bituminoase

Tabelul 24. Clasificarea rocilor piroclastice

DIMENSIUNEA ROCI (DEPOZITE) ROCI CIMENTATE
PARTICULELOR NECIMENTATE
Angulare Rotunjite Angulare Rotunjite
> 64 mm (> 32 mm) Blocuri Bombe vulcanice Brecii vulcanice Aglomerate vulcanice
64–2 mm (32–4 mm) Lapili (pietricele) Aglomerate lapilice
< 2 mm (< 4 mm) Cinerite (cenuşi vulcanice) Tufuri vulcanice

4.3.8. COMPOZIŢIA MINERALOGICĂ A ROCILOR

SEDIMENTARE

1. Minerale alogene (provin din afara bazinului de sedimentare dintr-

un context geologic diferit de cel al rocii din care fac parte; de obicei sunt
minerale rezistente la alterare): cuarţ, muscovit, piroxeni, amfiboli, olivine,
feldspaţi, turmalină, staurolit, granaţi, spinel, apatit, rutil, ilmenit, zircon,
aur nativ, platină nativă, etc.;
2. Minerale autigene (formate “in situ” în timpul sedimentării sau după
acumularea sedimentelor prin procese de precipitare din soluţii sau prin
transformarea prin substituţie a unor produse preexistente). La rândul lor
mineralele autigene sunt:
 singenetice: - solubile: gips, anhidrit, calcit, aragonit, dolomit,
ankerit, sare gemă, silvină, săruri delicvescente (polihalit, carnalit,
kieserit, bischofit), etc.;
- insolubile: caolinit, montmorillonit, diaspor,
hidrargilit, limonit, psilomelan, opal, calcedonie, etc.;
 diagenetice: pirită, glauconit, azotaţi, fosfaţi (colofan, francolit,
podolit), etc.
275
 4.3.9. TEXTURA ŞI STRUCTURA ROCILOR SEDIMENTARE

Procesele genetice ale sedimentelor primare şi, indirect, după

diageneză, ale rocilor sedimentare, foarte diferite prin multitudinea de
factori care le determină, conferă acestora o serie de caracteristici texturale,
în general specifice domeniului exogen. Însăşi procesul de acumulare
progresivă în condiţiile unui bazin de sedimentare, conferă depozitelor, în
majoritatea cazurilor, o dispoziţie STRATIFICATĂ. Stratificaţia este
specifică depozitelor sedimentare, chiar dacă sunt cazuri în care rocile
sedimentare au texturi NESTRATIFICATE (MASIVE).
În afara stratificaţiilor majore, în care apar strate diferite petrografic
sau similare, dar separate prin suprafeţe de stratificaţie, în rocile sedimentare
pot apărea diferenţieri texturale în însăşi masa depozitului sedimentar,
diferenţieri care reprezintă microstratificaţia sau laminaţia. Principala
caracteristică a rocilor sedimentare este dispunerea lor în strate.
Stratificaţia reprezintă aspectul de paralelism, concretizat în dispoziţia
zonală a rocilor sedimentare, separate de feţe de stratificaţie (fig. 5.51).

a
c

Fig. 5.51. Stratificaţia orizontală: a - laminaţie paralelă;

b – liniaţie de curent; c – liniaţie de desfacere.

Stratificaţia este consecinţa variaţiei condiţiilor de sedimentare. Cât

timp condiţiile de sedimentare sunt constante se depune un strat, când
condiţiile se schimbă, se depune un strat de altă natură. Există şi excepţii
când din cauza unei mari linişti de sedimentare unele depozite nu sunt
stratificate. Sau pot fi legate de cauze locale. De exemplu, depozitele
torenţiale au materialul netriat din cauza vitezei prea mari de acumulare;
depozitele glaciare (argila cu blocuri) apar nestratificate din cauza
incapacităţii gheţii de a sorta materialul; loessul are fragmente prea
uniforme şi nu se mai observă stratificaţia; calcarele recifale şi dolomitele
sunt nestratificate prin natura modului de formare; depozitele de wildfliş
(olistostrome) = marne argiloase cu elemente străine, eterogene, dispuse
haotic sunt datorate curenţilor de turbiditate submarini (declanşaţi de
cutremure, sau de pantele prea înclinate) care distrug o stratificaţie iniţială.
Stratificaţia este importantă în studiul stratigrafiei, litologiei, hidrogeologiei;
ajută la corelarea coloanelor stratigrafice, la descifrarea mişcărilor tectonice,
la prospectarea zăcămintelor.

276
TEST DE AUTOEVALUARE – ROCI SI PROCESE SEDIMENTARE

1. Evaporitele:
a) sunt un rezultat al activităţii vulcanice
b) includ rocile detritice
c) sunt compuse din fragmente cimentate de roci preexistente
d) se formează prin precipitare fizico-chimică din soluţii sărate
e) TOATE CELE DE MAI SUS SUNT ADEVĂRATE
2. Domnişoara Popescu examineaza un afloriment de gresii cu stratificaţie
încrucişată. Aceste gresii au fost depuse:
a) într-un mediu de apă stătătoare
b) dintr-un curent de apa
c) in ambianta unui ghetar
d) dintr-un curent electric
e) dintr-o curgere de lava
3. Cuarţul este mineralul principal în:
a) şisturi argiloase
b) calcar
c) gresie
d) sare
e) gips
4. Care din următoarele roci va da întotdeauna reacţie la atacul cu acid
clorhidric:
a) calcar
b) gresie
c) şist argilos
d) conglomerat
e) sare
5. Care din următoarele caracteristici nu este asociată cu rocile sedimentare:
a) stratificaţie
b) şistozitate
c) fosile
d) urme de valuri (ripple-marks)
e) toate cele de mai sus sunt asociate cu rocile sedimentare
6. O rocă clastică este:
a) o rocă care conţine apă subterană
b) o rocă formată din cimentarea fragmentelor de rocă
c) o rocă formată prin evaporare
d) transformată din căldură şi presiune în calcar
e) orice rocă care poate fi arsă ca şi combustibil
7. Ce categorie de roci are ca proces primar de formare
alterarea/dezagregarea fizica:
a) gnais
b) granit
c) şist cristalin
d) marmură
e) nisip

277
8. Şisturile argiloase se referă în general la o rocă formată din:
a) nisip
b) resturi de plante
c) argila
d) carbonat
e) saramură
9. Care din următoarele roci este o rocă sedimentară biogenă:
a) gresia
b) cărbune
c) şist argilos
d) conglomerat
e) sare
10. O gresie dă reacţie vizibilă după atacul cu o picătură de acid clorhidric.
De ce?
a) acidul a fost alterat
b) cuarţul reacţionează uşor cu acidul
c) gresia are ciment carbonatic
d) argilele sunt supuse la hidroliză
e) gresia conţine apă subterană
11. Care din urmatorii termenii se afla in ultimul stadiu de evolutie al
carbunilor:
a) lignit
b) carbune brun
c) huila
d) antracit
e) turba
12. Care din urmatorii termeni reprezinta o resursa minerala nemetalica
(combustibil fosil):
a) magnetit
b) petrol
c) aur nativ
d) cromit
e) pirita

TEST DE AUTOEVALUARE – PROCESE DE ALTERARE

FIZICA/CHIMICA

1. CaSO4 + 2H2O → CaSO4∙2H2O. Ce tip de proces de alterare reprezintă

această ecuaţie:
a) hidroliză
b) dizolvare
c) oxidare
d) alterare acidă
e) hidratare

278
2. Motivul pentru care blocurile de roci se alterează mai rapid la colţurile lor
este:
a) alterarea diferenţială
b) exfolierea
c) raţia suprafaţă/volum
d) abraziunea
e) hidroliza
3. Procesul prin care platouri largi sau strate de roci sunt denudate pierzând
o masă mare de rocă prin forţe fizice este:
a) hidratare
b) exfoliere
c) hidroliză
d) dizolvare
e) oxidare
4. Procesul prin care hidrogenul şi ionii hidroxil din apă înlocuiesc ionii din
minerale este:
a) îmbogăţire supergenă
b) hidroliză
c) oxidare
d) încarbonizare
e) lateritizare
5. Granitul se alterează mai rapid decât cuarţitul deoarece el conţine în
cantitate mare:
a) feldspaţi
b) carbonaţi
c) cuarţ
d) argile
e) minerale feromagneziene
6. Creşterea rădăcinilor copacilor este un mecanism eficient de dezagregare
mecanică când este însoţit de:
a) hidroliză
b) vânt
c) incendiu
d) oxidare
e) creşterea cristalelor de sare
7. Un important produs de alterare al calcarelor prin solubilizare este:
a) argila
b) gipsul
c) bicarbonatul de calciu
d) cuarţul
e) carbonatul de calciu
8. S-a determinat că apa dintr-o anumită sursă conţine 10.000 ppm solide
dizolvate. Care este procentul de particule din această apă reprezentat de
către solidele dizolvate?:
a) 0,01%
b) 0,1%
c) 1%
d) 10%

279
 e) 100%
9. Care din următoarele enunţuri (dacă există) nu poate fi considerat un
proces de alterare:
a) formarea solului
b) o reacţie de tip Bowen într-o magmă
c) sfărâmarea de către foc a bolovanilor/blocurilor de roci
d) transformarea gipsului în anhidrit
e) toate cele de mai sus sunt procese de alterare
10. Care mineral (sau toate?!) din următoarele ia naştere prin alterarea
chimică a feldspaţilor:
a) hematitul
b) argila
c) gipsul
d) olivina
e) TOATE CELE DE MAI SUS
11. Îndepărtarea continuă a mineralelor solubile de către apă din roca de
bază sau regolit (cuvertura de material fragmentar, rezidual sau transportat)
este numită:
a) hidroliză
b) fracţionare
c) levigare
d) acumulare
e) hidratare

LUCRARE DE VERIFICARE

1. Ce se înțelege prin roci exogene și endogene? Dar prin roci magmatice,

sedimentare și metamorfice?
2. Care sunt diferențele dintre magmă și lavă?
3. Cum puteți explica diversitatea de roci magmatice terestre, pornind de la
ipoteza că acestea se formează dintr-o magmă parentală bazică?
6. Care sunt criteriile de clasificare a rocilor magmatice?
8. Cum puteți folosi structura, culoarea si compozitia mineralogica în
determinarea rocilor magmatice?
9. Care sunt procesele care intervin în formarea mineralelor şi rocilor
magmatice?
10. Care sunt factorii care controlează metamorfismul?
11. Care sunt parametrii care descriu intensitatea metamorfismului?
12. Ce înțelegeți prin zona de metamorfism, grad de metamorfism și facies
metamorfic?
13. Care sunt zonele metamorfice? Puteți exemplifica câteva roci
corespondente zonelor metamorfice?
14. Ce puteți spune despre metamorfismul regional, al fundurilor oceanice și
cataclastic? Cu ce aliniamente tectono-structurale majore sunt asociate?
15. Dar despre metamorfismul de contact termic izochimic si metasomatic?

280
16. Care sunt procesele care intervin în formarea mineralelor şi rocilor
metamorfice?
17. Ce înţelegeţi prin sistem de sedimentare? Dar prin bazin de sedimentare?
Dar prin domeniu de sedimentare?
18. Care sunt procesele care intervin în formarea mineralelor şi rocilor
sedimentare?
19. Cum se clasifică componenţii rocilor sedimentare?
20. Care sunt relatiile factori-procese-produse ce particularizează domeniile
de sedimentare pe care le cunoaşteţi?
21. Puteţi prezenta clasificarea genetică a rocilor sedimentare şi indica
procesele care contribuie la formarea acestora?
22. Incercati sa utilizati urmatoarea schema pentru identificarea unor roci.
Care este cheia procesului de identificare?

Schema pentru identificarea rocilor

1. Roca contine cristale Da: Mergeti la intrebarea 2.
vizibile in contact ? Nu: Mergeti la intrebarea 4.
2. Sunt toate cristalele de Da: Roca analizata este o roca metamorfica
aceeasi culoare si forma ? nefoliata (posibil marmura sau cuartit).
Nu: Mergeti la intrebarea 3.
3. Sunt toate cristalele intr-un Da: Roca analizata este o roca magmatica
amestec de tip „sare-şi-piper” ? plutonica (posibil granit sau diorit).
Nu: Roca analizata este o roca metamorfica
foliata (posibil micasist/filit sau gnais).
4. Roca contine mai multe Da: Roca analizata este o roca vulcanica
gauri mici sau are o culoare (posibil piatra ponce sau bazalt).
inchisa uniformă ? Nu: Mergeti la intrebarea 5.
5. Roca este sticloasa (se Da: Roca analizata este o roca vulcanica
aseamana cu sticla sparta) ? (obsidian).
Nu: Mergeti la intrebarea 6.
6. Roca are straturi Da: Roca analizata este o roca metamorfica
subtiri,netede, care pot fi foliata (ardezie).
defalcate în afară ? Nu: Mergeti la intrebarea 7.
7. Roca contine pietricele, Da: Roca analizata este o roca sediemntara
nisip sau mici particule care clastica (posibil conglomerat, gresie sau sist
sunt cimentate impreuna ? argilos, functie de dimensiunea particulelor
componente).
Nu: Mergeti la intrebarea 8.
8. Roca da reactie la atacul cu Da: Roca analizata este o roca sedimentara
acid clorhidric HCl diluat ? organica (calcar sau creta).
Nu: Cereti asistenta profesorului vostru.

281
 BIBLIOGRAFIE

1. Anastasiu, N., 1998: Sedimentologie şi petrologie sedimentară, Editura

Univesităţii din Bucureşti.
2. Apostolescu, R., 1982: Cristalografie-mineralogie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
3. Codarcea, Al., 1965: Mineralogie, vol. I, Cristalografia, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Coombs, D.S., et al., 1997: Recommended nomenclature for zeolite
minerals: Report of the Subcommittee on zeolites of the International
Mineralogical Association, Commission on New Minerals and Mineral
Names, The Canadian Mineralogist, vol. 35, p. 1571-1606.
5. Costin, G., Ciocîrdel, M., 2004: Recomandări privind nomenclatura şi
clasificarea rocilor magmatice şi metamorfice, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti.
6. Cruceanu, M., Popovici, E., Bâlba, N., Naum, N., Vlădescu, L., Vasile,
A., Russu, E.R., 1986: Site moleculare zeolitice, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti.
7. Dana, J.D., Dana, S.D., 1951: The system of Mineralogy, John Wiley &
Sons, New York.
8. Deer, W.A., Howie, R.A., Zussman, J., 1962-1965: Rock forming
minerals, vol. 1-5, Longmans, Green and Co. Ltd., London.
9. Giuşcă, D., 1986: Structura atomică a mineralelor, Editura Tehnică,
Bucureşti.
10. Georgescu, O., 1985: Mineralogie – îndrumar de laborator, I.P.G.
Ploieşti.
11. Georgescu, O., 1997: Cristalochimie, Editura Imprimex, Ploieşti.
12. Georgescu, O., Brănoiu, Gh., 2005: Mineralogie descriptivă, Editura
Universităţii din Ploieşti.
13. Georgescu, O., Brănoiu, Gh., 2007: Mineralogie, Editura Universităţii
din Ploieşti.
14. Grim, R.E., 1968: Clay mineralogy, Second edition, McGraw-Hill
Book Co., New York.
15. Ianovici, V., Stiopol, V., Constantinescu, E., 1979: Mineralogie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
16. Imreh, I., 1987: Geochimie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
17. Ionescu, M., Georgescu, O., 1993: Mineralogie şi petrologie, vol. II –
Petrologie, Editura U.P.G. Ploieşti.
18. Kissling, Al., 1979: Mineralogie, Institutul de Petrol şi Gaze, Ploieşti.
19. Leake, B.E., et al., 1997: Nomenclature of amphiboles: Report of the
Subcommittee on amphiboles of the International Mineralogical
Association, Commission on New Minerals and Mineral Names, The
Canadian Mineralogist, vol. 35, p. 219-246.
20. Leake, B.E., et al., 2004: Nomenclature of amphiboles: additions and
revisions to the International Mineralogical Associations amphibole
nomenclature, American Mineralogist, vol. 89, p. 883-887.

282
21. Le Maitre, R.W. (ed.), 1989: A classification of igneous rocks and
glossary of terms. Recommendations of the International Union of
Geological Sciences Subcommission on the Systematics of Igneous
Rocks: Oxford, Blackwell Scientific Publications, 193p.
22. Le Maitre, R.W., 2002: Igneous Rocks: A Classification and Glossary
of Terms: Recommendations of the International Union of Geological
Sciences Subcommission on the Systematics of Igneous Rocks,
Cambridge University Press, 236p.
23. Matei, L., 1986: Minerale şi roci argiloase, vol. I, II, III, Universitatea
Bucureşti.
24. Morimoto, N., et al., 1989: Nomenclature of pyroxenes – Subcommittee
on pyroxenes, Commission on New Minerals and Mineral Names –
International Mineralogical Association, Canadian Mineralogist, vol.
27, p. 143-156.
25. Mureşan, I., 1997: Mineralogie, partea I, Universitatea Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca.
26. Pavelescu, L., 1980: Petrografia rocilor magmatice şi metamorfice,
Editura Tehnică, Bucureşti.
27. Petrulian, N., 1973: Zăcăminte de minerale utile, Editura Tehnică,
Bucureşti.
28. Rieder, M., et al., 1998, Nomenclature of the micas, The Canadian
Mineralogist, vol. 36, p. x-xx.
29. Smulikowski, W., Desmons, J., Fettes, J.D., Harte, B., Sassi, P.F.,
Schmid, R., 2003: Types, grade and facies of metamorphism,
Recommendations by the IUGS Subcommission on the Systematics of
Metamorphic Rocks: Web version 01.02.2007
30. Vainstein, B.K., 1989: Cristalografie modernă, vol. I – Simetria
cristalelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

283
 Raspunsuri teste autoevaluare (mineralogie)

Notiuni generale 1d;2d;3c;4d;5b;6c;7c;8d;9e;10b

Elemente native 1d;2e;3c;4c
Sulfuri 1c;2e;3c
Oxizi 1d;2c;3e;4e
Saruri halogenate 1d;2c;3d
Carbonati 1d;2d;3c
Sulfati/fosfati 1d;2c;3d
Silicati 1e;2d;3c;4e;5e;6d;7a;8e;9e;10d;11c

Raspunsuri teste autoevaluare (petrologie)

Roci si procese 1c;2a;3d;4d;5b;6c;7e;8c;9d;10a;11e;12a;

magmatice 13d;14c;15c
Roci si procese 1c;2b;3c;4d;5c;6a;7c;8d;9b
metamorfice
Roci si procese 1d;2b;3c;4a;5b;6e;7e;8c;9b;10c;11d;12b
sedimentare
Procese de alterare 1e;2a;3c;4b;5a;6b;7c;8c;9b;10b;11c
fizica/chimica

284