“Slavă cerului că locuiesc în Belgia unde există dreptul la eutanasiere” scrie cineva în

subsolul articolului “When life is a worse fate than death” (“Cînd viața e o soartă mai rea
decît moartea”) republicat de The Guardian zilele acestea. Articolul, semnat de Haider Javed
Warraich, un medic din Marea Britanie, prezintă un fragment din cartea sa “Modern Death:
How Medicine Changed the End of Life” și ridică crunta dilemă etică a morții asistate.
Eutanasierea voluntară = doctorul e cel care îi administrează pacientului medicamentul letal.
Sinuciderea asistată = pacientul își administrează singur medicamentul letal prescris de
autoritatea medicală. Atît eutanasierea voluntară cît și sinuciderea asistată vizează curmarea
suferinței persoanei în cauză. Eutanasierea voluntară este legală în Belgia, Olanda,
Luxemburg, Columbia și Canada. Sinuciderea asistată este legală în Elveția, Germania,
Olanda și cîteva state din America, Washington, Oregon, Colorado, Hawaii, Vermont,
Montana, Washington DC și California. Începînd cu 2014, în Belgia a devenit legală
eutanasierea voluntară a copiilor minori. Cea mai tînără persoană din lume
eutanasiată este un copil de 9 ani cu tumoare cerebrală. Pînă acum doctorii au administrat în
total 3 injecții letale în Belgia, copilului de 9 ani, unui băiat de 12 ani cu fibroză chistică și
unui băiat de 17 ani cu distrofie musculară. Avocații eutanasierii voluntare insistă că copiilor
aflați în suferință nu trebuie să le fie refuzat dreptul de a decide dacă vor să înceteze din viață.
Doctorul trebuie să se asigure că “the child is in a hopeless medical situation of constant and
unbearable suffering that cannot be eased and which will cause death in the short term.”
După ce copilul își face cunoscută dorința de a înceta din viață, o echipă de medici psihiatrii
realizează o serie de evaluări pentru a determina că minorul este în deplinătatea facultăților
mentale și că nu este influențat de terți. Părinții au posibilitate să respingă împlinirea dorinței
de eutanasiere exprimată de copil (aici). “Legea belgiană nu permite eutanasierea minorilor pe
motiv de suferinţă psihiatrică. În schimb, un adult care solicită eutanasia în Belgia nu trebuie
neapărat să sufere de o boală terminală, însă el trebuie să fie competent din punct de vedere
mintal. Din nou, această excepţie nu se aplică și în cazul adulţilor. “Din fericire, sunt foarte
puţini minori care sunt luaţi în considerare pentru eutanasie, dar asta nu înseamnă că trebuie
să le refuzăm dreptul de a muri cu demnitate.” ”Acum doi ani, când judecătorii din Marea
Britanie au decis să permită medicilor să înlăture aparatele care o ţineau în viaţă pe Nancy, o
fetiţă de doi ani în stare irecuperabilă, medicii din Belgia au luat poziţii opuse faţă de acea
decizie. Dr. Gerlant van Berlaer, medic pediatru la Spitalul Universitar din Bruxelles, credea
că permiterea eutanasiei este un ultim gest de omenie faţă de niște copii în suferinţă. „Nu ne
jucăm de-a Dumnezeu, aceste vieţi nu mai pot fi salvate, iar sfârșitul lor natural ar putea fi
dureros, îngrozitor, iar tot ce am mai putea face noi, doctorii, este să-i ajutăm să nu moară
aşa”, cita BBC. Însă alţi 160 de medici pediatri belgieni au semnat o scrisoare deschisă în care
se opun modificării legii, susţinând că nu este nicio nevoie urgentă pentru modificarea ei și că
medicina modernă este capabilă să reducă durerea chiar și în cazurile cele mai grave. De
asemenea, doctorii spuneau că nu există nicio metodă obiectivă de a stabili dacă un copil
înţelege cu adevărat ce înseamnă eutanasia.” (aici)
Prin urmare, copilul trebuie să se găsească într-o situație lipsită de speranță. Dar orice
psiholog sau duhovnic poate confirma că speranța e un lucru complicat.

Am vizionat pe youtube un filmuleț cu australianul David Goodall, în vîrsta de 104 ani, care a
călătorit in Elveția pentru a beneficia de procedura sinuciderii asistate. Nepotul îi adresează
următoarele întrebări procedurale:
Suferi de o boală incurabilă? Nu.

Suferi de dureri insuportabile? Nu

Suferi de depresie? Nu
Ești influențat de alții? Nu.

Familia a fost înștiințată? Da.

Doctorii au fost înștiințati? Da

Poți să semnezi acest document? Eu zic că da.

Nepotul trece apoi la descrierea procedurii propriu-zise și îi arată cum trebuie să manipuleze
rotița perfuziei ce îi va injecta în organism substanța letală. Bunicul trebuie să poată manevra
singur rotița fiindcă legea sinuciderii asistate stipulează clar că nimeni nu are voie să fie în
preajma celui care se sinucide. Vîrstnicul remarcă că rotița e cam țeapănă. După o tentativă
eșuată, reușește. Trec 30 de secunde, australianul își deschide ochii și remarcă “Dar
durează ceva…”, apoi îi închide la loc. După încă 15 secunde adoarme de tot. “Era fericit”,
încheie nepotul emoționat, cu lacrimi în ochi.
Îmi revine în minte cum a răspuns vîrstnicul “Eu zic că da” la întrebarea “Poți să semnezi
acest document?” și toți ai lui au izbucnit în rîs. Cum să lași un om care are simțul umorului
să moară? :) Un om care îi face pe ceilalți ai lui să rîdă… Păi dacă îi poți face pe ceilalți să
rîdă, înseamnă că mai ai totuși de trăit. Dacă nu te doare nimic, dacă nu ești trist, dacă mintea
ta funcționează, oare de ce să mori? Dar iată, chiar și în cadrul sinuciderii asistate, tot singur
te sinucizi.
Revenind la articolul din The Guardian: acesta prezintă cazurile a doi pacienți aflați în comă.
Spre deosebire de cazurile descrise mai sus, aceștia din urmă nu își pot comunica dorința de
încetare a vieții. Întrebările care se nasc: Îi lăsăm pe pacienții aflați în stare
vegetativă forever în stare vegetativă sau îi deconectăm de la aparatele care îi mențin în mod
artificial în viață? Cînd ești mort de-a binelea? Cînd nu mai simți nimic sufletește? Sau cînd
nu mai simți nimic fizic? A cui voie se face în situații existențiale vegetative? A chinului, a
medicului, a părinților sau a lui Dumnezeu? Cine îi asigură moartea persoanei aflate în comă?
Cazul Karen Ann Quinlan
Primul caz este al unei tinere de 21 de ani consumatoare de alcool și sedative care își pierde
cunoștința la o petrecere. Un prieten o duce acasă și observă că nu mai respiră. Îi face
respirație gură la gură. Ulterior, după preluarea ei de echipajul medical, se constată că creierul
tinerei a fost lipsit de oxigen pentru cel puțin 15 minute. Aceasta devine areactivă, nu mai
răspunde la niciun fel de stimul dureros iar pupilele ei nu se mai dilată și nici nu se mai
contractă la lumină. Medicii anunță intrarea tinerei Karen Ann Quinlan (KAQ) în stare
comatoasă. Leziuni extinse ale cortexului. Stare vegetativă cronică.

“Starea vegetativă cronică este definită prin absența oricărei activități conștiente, decelabila
chiar si atunci cand subiectul este in stare de veghe. Starea vegetativă corespunde unor leziuni
întinse ale emisferelor cerebrale cu menținerea relativă a funcționării trunchiului cerebral. Cu
ochii deschiși sau închiși, bolnavul respiră spontan și are cîteva gesturi automate (căscat,
molfăit, uneori cîteva mișcări ale membrelor).”
Moartea cerebrală e și mai și:

“Moartea cerebrală poate fi definită ca o pierdere a funcţiilor cortexului cerebral şi ale

trunchiului cerebral în urma unei leziuni cerebrale catastrofice, ireversibile. Această situaţie
conduce la comă, la absenţa respiraţiilor spontane şi la pierderea tuturor celorlalte reflexe care
se închid la nivelul trunchiului cerebral.”
Verdictul medical sună cumplit, nu? “…în urma unei leziuni cerebrale catastrofice,
ireversibile.” Catastrofa ființei uman-biologice s-a produs. Omul a pierdut contactul cu el
însuși și cu lumea. I se stinge biologia. A alunecat într-un somn adînc din care nu vrea și nu
poate să se mai scoale. Atunci medicii conectează racla de cleștar (aidoma celei a Albei-ca-
Zăpada) la neutrele, dar nemuritoarele aparate medicale: respiratoarele și tuburile
nasogastrice, capabile să furnizeze respirația, hidratarea și nutriția artificiale.
Starea tinerei se înrăutățește, în cateva luni ajunge de la 52 kg la 32 kg. La 5 luni de la
internarea în stare critică, părinții cer deconectarea fiicei de la aparate. Dar doctorii insistă că
nu sunt dispuși (“not willing”) să își deconecteze pacienta de la ventilatorul artificial. Părinții
spun că fiica lor nu ar fi dorit (“it would be against Karen will”) menținerea în viață în
condiții extraordinare. Despre voințe este vorba. Dar fiindcă voința părinților vine în
contradicție cu voința medicilor, cazul ajunge în sala de judecată. Deasupra celor două voințe
se înalță voința judecătorească. Înseamnă că deconectarea unui pacient de la aparate nu e un
act pur medical. Nu există criterii pur medicale care să nu fie “contaminate” de convingeri
morale sau axiologice. Dar dacă decizia nu e pur medicală, atunci ce riscuri o pasc? Cum se
pot păcăli cei care decid? Sau nu se păcălesc niciodată? Cine poate intervine între
determinările subiective ale unei alegeri și determinările obiective? Care argumente sunt
mai tari? Să stai, cu orice preț, în viață? Sau să alegi la orice oră cînd să mori? Cazul KAQ
(ne spune medicul autor) urma să devină prima realizare notabilă a mișcării “dreptului la
moarte” (the right to die). Primul pacient care avea să își cîștige cu acte în regulă dreptul
la moarte. Înainte de prima înfățișare, s-a adus la cunoștința tuturor că pacienta poate să
respire singură din cînd în cînd, în mod spontan, fără suport artificial. Prin urmare, singurul
punct de consens al taberelor era faptul că pacienta Karen nu era cu adevărat moartă. Procesul
începea pe 20 octombrie 1975 și avea să inaugureze cadrul formal-juridic pentru judecarea
cazurilor pacienților-veșnic-în-comă (“pacients do not recover, nor do they die”), dacă ne
putem exprima așa (cinic). Curtea urma să se pronunțe asupra celui mai potrivit tutore. Cine e
cel mai bun tutore cînd tutorii cer lucruri opuse?! Tatăl care cere dreptul la moarte demnă?
Sau doctorul care “știe mai bine”? După 2 săptămîni de judecată, curtea decide că dreptul de a
decide asupra încetării sau menținerii în viață a tinerei revine medicilor. “Pacientul este
plasat în grija doctorului care trebuie săfacă tot ce îi stă în putință să ocrotească viața
acestuia. Va face tot ce îi stă în putere pentru a favoriza viața înaintea morții.” La apel, curtea
decide că nu i se poate interzice părintelui să fie tutore legal al copilului său, fiind în mai mare
măsură capabil să transmită dorințele și voința acestuia. “Nicio constrîngere externă nu o
poate constrînge pe Karen să îndure ceea ce este de neîndurat doar pentru a mai vegeta cîteva
luni în plus, lipsită fiind de orice posibilitate realistă de a reveni la o viață cît mai apropiată de
normalitate.” Această decizie a instanței superioare de judecată – ne spune autorul –
inaugurează includerea părintelui / copilului în decizia medicală. “În acești termeni a decurs,
iată, judecarea speței care avea să exercite cea mai mare influență asupra îngrijirii medicale de
tip încetarea-vieții (end-of-life).”
Cazul Samuel Linares
La o zi de naștere, Samuel, un băiețel de 1 an și 3 luni, înghite din greșeală un balon. Copilul
începe să se sufoce. Tatăl încearcă să îl readucă la simțire, însă copilul își pierde lent
cunoștința. Atunci tatăl îl ia în brațe și fuge disperat în stradă, îndreptîndu-se spre prima stație
de pompier strigînd: “Ajutați-mă, ajutați-mă, îmi moare copilul!”. Deși a fost resuscitat
ulterior, creierul lui nu și-a mai revenit, iar copilul a căzut într-o stare vegetativă persistentă.
În chinul acelor luni, tatăl cere echipei medicale să îl deconecteze pe fiu de la aparate. Medicii
sunt de acord, dar sunt preveniți că ar putea fi puși sub acuzația de omor involuntar. Fustrarea
tatălui începe să se transforme încetișor in disperare și apoi în furie violentă. Într-o zi din
aprilie 1989, tatăl pătrunde în secția de reanimare a spitatului de pediatrie fluturînd o armă de
foc. “Nu vreau să rănesc pe nimeni. Vreau doar să îmi las fiul să moară.” Tatăl îl
dezintubează și, în decurs de cîteva secunde, băiețelul se stinge din viață. Tatăl își leagănă
copilul mort preț de 20 minute. Este ridicat de autorități și pus sub acuzația de crimă. În ochii
opiniei publice, tatăl Rudy devine un erou. Nimeni nu dorește să îl condamne. Nici spitalul,
nici instanța de judecată. Juriul îl declară nevinovat. Concluzia autorului cu privire la acest
caz: “Și deși Rudy nu e în niciun fel cel mai bun exemplu care să ilustreze dilema etică a
sistării tratamentului care prelungește viața pacienților – în condițiile în care a fost încarcerat
în nenumărate rînduri sub acuzația de agresiune fizică și, mai mult, cu două săptămîni înainte
să fie absolvit de acuzația de omor, abia a supraviețuit unei supradoze de cocaină și alcool – el
a reușit să sublinieze mai bine decît orice bioetician rolul tehnologiei în procesul medical de
întrerupere a vieții.”
Articolul citit ieri mi-a amintit de cazul Alfie Evans care e taman pe dos.
Părinții catolici ai unui copil grav bolnav, în vîrstă de 20 de luni, se luptă să îl țină în viață.
Alfie Evans se naște sănătos la 9 mai 2016. Deși părinții nu au planificat sarcina, sunt încîntați
de venirea sa pe lume. Problemele de sănătate încep să se remarce 2 luni mai tîrziu, cînd
bebelușul dă primele semne de funcționare deficientă în procesul de dezvoltare neuromotorie.
Anumite tresăriri, somn prelungit din care mama îl trezește cu dificultate, dispariția treptată a
zîmbetului, lipsa interesului de interacțiune cu mediul înconjurător. La examinarea de 6 luni
prezintă funcționarea unui bebeluș de 2 luni. La examenul RMN, tomografiile indică semne
de demielanizare plus alte defecte de funcționare corticală. Urmează internări repetate. Febră,
dificultăți respiratorii, infecție. Din nou convulsii. De data aceasta mult mai violente. Devină
necesară administrarea de medicamente anticonvulsivante. Urmează un stop cardiac și Alfie
trebuie să respire cu ajutorul unei măști de oxigen. Trece în grija permanentă a secției de
reanimare. Starea sa continuă să se agraveze. Copilul capătă pneumonie. Medicii încep să ia
în considerare posibilitatea ca micuțul să nu se mai recupereze. Însă Alfie luptă cu infecția și
învinge pneumonia. Pentru tată, acesta este un prim semn decisiv care îi sădește speranța că
există șanse de îmbunățire a condiției lui medicale. Începe să devină critic la adresa staff-ului,
i se pare că “medicii au renunțat să lupte pentru Alfie” (“the hospital is giving up on Alfie”).
În ciuda luptei cu infecția, starea lui neurologică rămîne neschimbată. Copilul nu răspunde la
niciun fel de stimuli și devine profund hipoton (scăderea masivă a tonusului muscular).
Concluzia medicală este că bebelușul Alfie Evans este în comă, complet indiferent la mediul
înconjurător. Un profesor universitar cu renume în domeniul epilepsiei infantile revizuiește în
mod independent datele clinice ale micului pacient și confirmă prezența unei boli
neurodegenerative grave și necunoscute care avansează rapid și în mod fatal.
Electroencefalograma nu captează nicio activitate electrică a creierului (“The EEG is
essentially flat”). Singura activitate cerebrală identificabilă este cea care urmează unei crize
epileptice. Chiar dacă echipa medicală ar putea stopa crizele convulsive (deși răspunsul la
anticonvulsivante este sărac), creierul lui Alfie e dincolo de orice recuperare, concluzionează
expertul. În sala de judecată, părintele (care se reprezintă singur) îl întreabă pe expert dacă
creierul copilului neajuns încă la maturare poate genera materie cenușie nouă. Expertul îi
răspunde că creierul nu se poate regenera decît din materia deja existentă. Creierul, spre
deosebire de ficat, nu are proprietăți de autoregenerare. Profesorul mai spune că nimic în
creierul acestui micuț pacient nu mai funcționează normal și că singura lui caracteristică pare
să fie doar aceea de a genera convulsii. La mijloc nu e o encefalopatie epileptică care
agravează degenerarea neurologică; crizele epileptice sunt consecința neurodegenerării care
avansează în mod fatal. Toți medicii consultați ajung la aceeași concluzie dureroasă: a) nimeni
nu știe ce a declanșat această erodare devastatoare a creierului lui Alfie, b) nu există un
diagnostic și c) degenerarea este catastrofică și netratabilă. Copilul are din ce în ce mai puțin
creier. Nu există, spun ei, în prezent niciun tratament care să stopeze sau să restabilească
starea de sănătate a micuțului Alfie. Copilul nu va putea înregistra niciun fel de progres în
dezvoltarea proprie (motrică grosieră, motrică fină, vedere, auz, socială sau emoțională).
RMN-ul arată că mare parte materia albă, ganglionii bazali, talamus (răspunzător pentru
generarea percepției senzoriale) au fost practic “eradicați” de această boală cumplită. În
pofida acestor evidențe medicale pe care susțin că le înțeleg, părinții caută ipoteze și explicații
alternative pentru starea medicală a copilului lor – unele care exclud neurodegenerarea – și
doresc să îl transporte din Anglia în Italia pentru a primi îngrijiri în concordanță cu aceste
ipoteze medicale alternative. Spun că dacă eșuează la Roma, vor merge la Munchen. Membrii
echipei medicale din Anglia consideră că întreținerea artificială și călătoria cu avionul nu sunt
în interesul copilului și cer încetarea terapiei de menținere artificială în viață. În urma sistării
terapiei, Alfie Evans ar înceta automat din viață. Cazul ajunge în sala de judecată.
Verdictul:

“În ciuda ofertei spitalului Bambino Gesu al Vaticanului de a-l trata pe Alfie și, în ciuda
ofertei Italiei de a-i conferi micuțului cetățenie, judecătorul Hayden a hotărît prin sentință ca
Alfie să nu poată părăsi țara și să fie supus planului medical de încetare-a-vieții în
conformitate cu decizia spitalului din Alder Hay din Liverpool. Acesta este ultimul capitol din
viața acestui mic și extraordinar băiețel. (“The brain cannot regenerate itself and there is
virtually nothing of his brain left. There is, in truth, with great respect to the efforts of Mr
Diamond, no substance to this application, which represents, at least within the court process,
the final chapter in the case of this extraordinary little boy.”)

În aprilie 2018, la o săptămînă de la deconectarea sa de la aparate, Alfie Evans încetează din

viață.

Cazul acestui băiețel mi s-a părut extrem de relevant pentru bătălia dintre convingerile noastre
morale ultime. Care superioritate morală e mai tare? A judecătorului, a echipei medicale, a
părinților sau – comițînd indiscreția maximă într-o lume seculară – a lui Dumnezeu?

Motivarea judecătorului evidențiază cu justă măsură insuportabilitatea dilemei acestui caz în

care dovezile sufletești s-au confruntat cu cele materiale: “The Father’s case. F’s case is not
entirely easy to state. His core dilemma, from which he struggles to escape, is that whilst he
recognises and understands fully that the weight of the evidence spells out the futility of
Alfie’s situation he is, as a father, unable to relinquish hope.” Cu toate că tatăl înțelege perfect
condiția medicală a fiului său, nu se poate lepăda de speranță. “The father is unable to
relinquish hope”.
Motivarea sentinței judecătorului mai evidențiază ceva. Natura speranței tatălui: copilul lui
cască! Cum să renunți la un copilaș care cască? E viu, își mișcă gurița. Ar însemna să îl omori
cu zile. (“There were two videos however which caused me much tought. In one Alfie appears
to emit a lusty yawn, in another he appears actively to withdraw from a touch to his mouth. I
completely understand why F has invested so much in it. When the yawn occurs, F’s response
is one of obvious delight”). Iată, judecătorul menționează că înțelege încîntarea tatălui. În alt
loc din aceeași motivare, menționează că înțelege și jalea acestuia. Dar același judecător este
informat de expertul în neuropediatrie că gestul de a căsca, ca să nu fie un simplu act reflex,
ar presupune un răspuns foarte complex din partea creierului. Ori – continuă același expertul –
pacientul Alfie nu mai deține suficient creier care să permită o astfel de acțiune complexă.
Tatăl copilului nu poate renunța la speranța că se mai poate face ceva pentru copilul său.
Comunitatea medicală/juridică stabilește că “speranța” tatălui e subiectivă și stă în calea unei
decizii obiective. Nu sună totul teribil de cinic? Ce să faci? Să contrapui erodării progresive a
materiei cerebrale speranța oarbă a iubirii părintești sau să contrapui iubirii oarbele evidențe
medicale? Ce confruntare strînsă și ireconciliabilă între autorități. Autoritatea științifică/statală
și cea sufletească.

În condițiile în care din decizia de motivare a judecătorului reiese cum 1) doctorii au stabilit
că era foarte puțin probabil ca Alfie să simtă durerea (raportul unui medic: “I believe that is it
unlike that Alfie feels pain or has sensation of discomfort but I cannot be completely certain
 of this since Alfie has no way of communicating if he is in pain or discomfort”) și 2) doctorii
au stabilit futilitatea vieții viitoare a lui Alfie (absența oricărei perspective de recuperare), nu
poți să nu te întrebi: de unde rîvna în a le interzice părinților deplasarea copilului lor la un alt
spital? Toate părțile ar fi fost mulțumite. Spitalul din Anglia și-ar fi redirecționat fondurile și
îngrijirile în direcția unui caz mai puțin futil iar părinții și-ar fi continuat lupta pînă la capăt,
pînă cînd “Alfie ar fi decis singur că e timpul să moară” (“If that fails too – the Munich
transfer – Alfie should be allowed home to die when he decides to”). Degeaba. Judecătorul a
stabilit (din nou, nu poți să nu remarci zelul manifestat cu precădere în direcția futilității) că
acel “cannot be completely certain” cîntărește mai tare decît voința și acțiunea părinților. Pe
cale de consecință, orice urmă (existentă sau nu) de durere a fost curmată. Dacă copilul nu
mai are creier, cu ce să trăiască pe lume? Speranța cu cheltuială se ține, vorba aceea.
În toiul dezbaterilor aprinse ce se născuseră în spațiul virtual pe marginea acestui caz, două
argumente opuse s-au evidențiat: A. “E ok ca statul (legiuitorii) să decidă că niște părinți nu
au dreptul să mai încerce un ultim gest pentru copilul lor? De ce ar apăra “interesul
copilului” condamnându-l la moarte sigură vs părinții, care încercau acea șansă, fie ea
iluzorie? Ce se putea întâmpla mai rău decât să moară sigur? Să moară în elicopter sau în
Italia în loc să agonizeze 5 zile în UK? Și dacă, nu știm cum (eu nu am impresia căînțeleg
integral natura) mai avea o șansă? Și dacă n-avea nicio șansă, dar părinții și alți medici
mai încercau ceva, cine e statul să spună: NU, trebuie să moară??” vs B. “Așa au hotărât
legiuitorii: că un jude judecă, în interesul copilului, în caz că părinții și doctorii au păreri
diferite. Cine ar trebui să judece?”
Cine să judece? Care e mai tare? Dragostea oarbă sau legea oarbă?

Acestea par să fie întrebări chinuitoare la care, în umila mea părere, suntem toți datori cu
un nerăspuns. De unde Dumnezeu să ai un răspuns la o astfel de întrebare? Dacă să încetezi
să prelungești viața? Rostul ei, cred, nu este să fie clasată și transformată în jurisprudență, ci
să rămînă veșnic deschisă. Să ne chinuie și să ne țină treji noaptea. Nu numai pe judecătorii
care împart dreptatea ci și pe cei care se întreabă neîncetat cum naiba să faci să iei cele mai
onorabile decizii în viață?
Știți cum zice Kirillov în “Demonii”:
“Astăzi omul încă nu este om adevărat. Va veni un om nou, fericit și mîndru, omul căruia îi va
fi absolut indiferent dacă va trăi sau nu; acesta va fi omul nou. Cine va învinge suferința și
frica acela va deveni el însuși Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista. Cine
indrăznește să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Dar au existat milioane de sinucigași. Dar nu
au făcut-o pentru asta. Mereu cu teamă. Și nu pentru a ucide frica. Cine se va sinucide numai
pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu.”
Pe marginea cazului Alfie Evans, îți vine să spui: “Cine îndrăznește să condamne la moarte,
acela este Dumnezeu.” Sau cine știe, poate că îți vine să spui taman pe dos:
“Cine îndrăznește să țină în viață cu orice preț, acela este Dumnezeu.”

1. victor L spune:
24/10/2018 la 14:35

Interesant articol, interesante cazuri (despre Alfie Evens mai citisem ceva prin presa)
Un “neraspuns” am si eu. Acel “dar daca…? e ucigator.
 NB,
pentru ca am asistat la contraziceri despre statele SUA, uneori terminate cu certuri,
Washington DC nu e stat, ci Washington, capitala SUA, din Districtul Columbia

Răspunde

o Andrei spune:
27/10/2018 la 21:07

E si stat, cel mai nord-vestic:

https://en.wikipedia.org/wiki/Washington_(state)
Răspunde

2. jean valjean din salajean spune:

24/10/2018 la 14:58

Am citit despre cazul Alfie si in momentele alea stai si te intrebi unde este Dumnezeu? De
ce lasa asa ceva sa se intample? Drama acelor parinti e uriasa. Dar nu exista alternativa.
Viata lunga nu-si are rostul daca nu poti sa traiesti demn si autonom si constient si te
chinui si te tarasti ca un crocodil peste tot si ii faci si pe altii sa sufere vazandu-te sau
avand grija de tine. Cred ca trebuie lasat omul sa aleaga ce are de facut cum a facut
australianul de 104 ani. Faptul ca ii facea pe altii sa rada nu inseamna nimic, ci doar ca
alegerea lui era ok pentru el in primul rand. Avea 104 ani, era suficient, ii facuse destul sa
rada. Plus ca n-a luat decizia din plictiseala ci s-a gandit bine la asa ceva si pleca zambind
si el si cei dragi. Chiar daca trist. E bine sa pleci impacat cu tine insuti intr-un mod demn
curajos chiar, constient sanatos la cap si alaturi de cei dragi. Multi mor singuri sau in
conditii improprii prin tot felul de locuri sau accidente. La oprirea aparatelor e altceva, dar
daca doctorii spun ca e ireversibil cam asta e, macar poti sa donezi organele altora. Singura
solutie pentru cei in coma e gasirea unor metode de a revitaliza creierul si nici atunci nu
poti recupera bolnavul. Uneori moartea e o solutie. Dura grea imorala poate, ne-crestina cu
siguranta, dar asta e. Cazul Michael Schumacher e elocvent, dar acolo e vorba de milioane
de euro si altfel se duce lupta, dar daca nu erau bani? Stephen Hawking la fel, erau bani si i
s-au creat conditii ca sa faca fizica si sa cerceteze, dar cu armate de oameni in jurul lui
24/7. Astea sunt doar exceptii. Mai e si romanca din Germania batuta de unu si care e in
stare semivegetativa sau ceva de ani de zile. Cred ca moartea trebuie privita altfel, cum
zicea unu intr-un film, nu ca un sfarsit, ci ca o tranzitie.

Răspunde

o Harald spune:
25/10/2018 la 13:09

Până la Dumnezeu, în UK te mănâncă judecătorii. Ce treabă avea acel judecător să îi

interzică lui Alfie să părăsească țara? Desigur, vorbim de o țară fără constitu ție, care încearc ă
să trăiască și astăzi din gloria apusă a Magnei Charta. O țară unde judecătorul se consider ă
el însuși Dumnezeu.

Răspunde

 Tot dumnezei se cred si cei din USA spune:

27/10/2018 la 4:42
 “Prin 79 sau 80 am discutat tête-à-tête cu un 2nd term congressman la un meeting al
tinerilor republicani (da, intr-o vreme eram unul din idiotii aia). L-am intrebat cum se simte
in Congress etc. Raspunsul lui m-a socat. Zicea ca, atunci cind a fost ales, a plecat la
Washington cu gindul sa schimbe lucrurile. Voia sa schimbe felul in care Congress-ul
cheltuia banii, facea legi si avea o intreaga lista de alte “lucruri de dat la curatat”. Ceea ce
a gasit a fost the “Power Structure”, care l-a luat, impreuna cu alti noi veniti in Congress, si
le-a explicat regulile jocului. Daca era dispus sa intre in joc, urma sa fie recompensat cu
citeva numiri misto in comitete k lumea, baietii il vor ajuta sa adune fonduri pentru
campaniile viitoare etc. Daca nu era dispus sa joace dupa regulile lor, nu era sigur ca va
mai fi nominalizat si la alegerile viitoare. Rezultatul e ca cei din Congress nu vor schimba
niciodata lucrurile pentru ca vor dori mereu sa ramina in joc (“play ball”) si sa mentina
status quo-ul.

Al doilea meeting edificator l-am avut cu un Federal Judge… a fost o intilnire intimplatoare.
Tipul era in Charleston pentru o conferinta a judecatorilor federali. Era in aceiasi ani in care
am vorbit cu congressman-ul. In timpul conversatiei mi-a spus ca in curtea sa (his
courtroom) e Dumnezeu. Nimeni nu ii spune ce sa faca si asta mai ales fiindca e acolo pe
viata. Cind l-am intrebat cum se face de isi vede propria pozitie atit de inalta, a raspuns ca
e normal, deoarece curtea (courtroom) e a lui. L-am intrebat daca ceilalti judecatori
percepeau lucrurile la fel ca si el. Raspunsul sau a fost: DA.

Asa ca, avem niste baieti in posturi federale care se cred dumnezei, iar noi sintem doar
niste jucatori pe tarlaua lor.

Lucrurile nu se vor schimba atita timp cit populatia, ca intreg, nu va FORTA lucrurile sa se
schimbe.”

Răspunde

3. catalin spune:
24/10/2018 la 17:06

Ce este moartea? Un somn adanc fara vise…din care nu te mai trezesti. Cum se spune “nu
imi e teama de moarte ci de eternitatea ei”.

Exista viata fara constiinta? Simpli roboti biologici? Cand dormim fara vise si nu
constientizam ce se intampla in jurul nostru inseamna ca traim? Deci viata este o
constientizare si nu doar un mecanism biologic? Au animale constiinta zero sau la un nivel
redus? Are un copil de 5 sau 10 ani constiinta zero sau e mai redusa comparativ cu un
adult? Exista o limita clara a constiintei DA/NU sau sunt gradatii si nivele de constiinta?

Articolul abordeaza problema hotararii mortii sau vietii din punct de vedere legal sau moral,
din punctul de vedere al autoritatii hotaratoare. Australianul de 104 ani si-a intors singur
rotita – pentru ca fizic si mental putea. Era constient de ceea ce facea. Putea foarte bine sa
isi traga un glont singur in cap. Anumite state au decis sa faca legal acest lucru pentru a
prezerva demnitatea umana. Caz simplu, aproape irelevant pentru adevarata discutie.

Copilul fara o parte mare din creier face parte din cei care nu pot sa ia singuri aceea
decizie si atunci intrebarea este daca statul (puterea judecatoreasca) poate fi lasat sa
decida. E moral corect ca cineva sa ia o decizie de viata si de moarte pentru altcineva?
Parintele sau autoritatile (medicale, judecatoresti, etc)? Suntem capabili sa spunem ca
omul respectiv e pura leguma si nu facem decat sa deconectam un robot biologic sau
omoram un om? Poate fi acceptata moral si legal o ucidere din mila?

Grea decizie, dar pana la urma din ce punct se considera ucidere daca subiectul are
constiinta zero sau limitata? Doar nu ucidem un animal pentru ca are constiinta zero sau
limitata si nici din perspectiva ca nu va avea niciodata constiinta.
 Răspunde

4. diana spune:
24/10/2018 la 17:07

Sunt medic in Belgia. A lua o decizie de désescalade thérapeutique (nu am gasit termenul
exact in romana) in cazul unui bolnav nu e usor, si nici simplu. In general pentru pacientii
terminali, se contacteaza familia, medicul de familie si impreuna cu pacientul se ia o
decizie de comun acord, fara reanimare , intubare …; Pacientul participa la aceasta decizie.
pentru ei se asigura ingrijiri de confort (moarte fara suferinta). La spitalul unde lucrez eu nu
se face eutanasie.

Problema in Romania este lipsa cadrului legal. La noi nu exista notiunea de a nu fi

reanimat. Medicii in principiu sunt obligati de lege sa reanimeze orice pacinet care face un
stop cardio respirator. Aici , in Belgia, poti opta. E o chestiune de bun simt din punctul meu
de vedere sa nu prelungesti suferinta cuiva.

Răspunde

5. Stefan spune:
24/10/2018 la 17:15

Mulțumesc pentru articol, o plăcere! Este nevoie de teme noi, bine argumentate, care sa
provoace la gândire/reflexie/critica.
Foarte bine balansat articolul, nu ați lăsat opinia proprie sa încline balanta. :)
Balanta mea înclină puternic către libera alegere. Autodeterminare si asumare. A propriei
vieți, dar și a propriei morti. Daca se poate, desigur. Așa cum, de multe ori, nu putem
controla evenimentele care ne afectează viața (doar reacțiile noastre la evenimente), a șa nu
ne putem controla, uneori, moartea.
Kirillov avea dreptate. Cine își va controla propria viață (reacțiile la evenimentele provocate
de el însuși sau care vin din exterior) va fi Dumnezeul propriu. Cine î și va controla moartea,
fără teama, va fi Dumnezeul propriei morti. O astfel de tărie nu e pentru oricine! :)

Răspunde

6. lefty spune:
24/10/2018 la 17:16

Doamna psiholog va felicit pentru acest articol. Consider ca cel mai important lucru este sa
se discute despre aceste lucruri, intelept, politicos, logic si fara patima. Nu este un subiect
pur teoretic, oricare din noi ne putem lovi de o situatie similara care sa ne priveasca ori pe
noi direct, ori pe cineva drag noua. Eu chiar am avut o astfel de situatie, de altfel.
Parerea mea este ca trebuie facuta din start o distinctie clara intre persoanele constiente
si cele inconstiente si tratate inclusiv legal diferit. Unei persoane constiente consider ca
nu i se poate refuza dreptul la moarte sub nicio forma. Cred ca exista foarte multe pareri
eronate despre cum se desfoara asa ceva, un pacient trece prin enorm de multe filtre atit
juridice, cit si medicale (efectuate de diversi specialisti) pina sa ajunga sa i se aprope
sinuciderea asistata sau eutanasierea. Dar atit timp cit judecata nu ii este compromisa
 nimeni, cu atit mai putin statul, nu ar trebui sa ii refuze acest drept.
La pacientii incostienti este mult mai dificil, evident. Dar consider ca legea nu ar trebui sa
interzica sub nicio forma nici in acest caz dreptul lor la moarte, permitind organelor
judecatoresti sa ia o decizie dupa o consultare laborioasa cu toate partile implicate. In mod
cert vor exista decizii controversate, diferite poate de la un judecator la altul si se vor isca
discutii. Dar este esential ca si acestor persoane sa li se ofere aceasta sansa. Ori in
momentul cind legea interzice pur si simplu sinuciderea asistata sau eutanasierea practic
nu face altceva decit sa aleaga calea simpla, usoara, ba chiar as zice sa se spele pe maini
de responsabilitate.
Problema de fond consta in faptul ca omul “modern” are o viziune nula si o filozofie sublima,
dar care lipseste cu desavirsire in ceea ce priveste moartea. Este un tabu, traim vesnic,
mincam sanatos, luam suplimente alimentare, copiii nu se imbolnavesc, bolile cronice sint
doar in filme, moartea nu exista. Subiectul mortii e evitat, marginalizat, rezolvat rapid si
superficial, se fuge din fata lui. Sinuciderea sau eutanasierea e rea ca asa zice doctrina
religioasa si gata. Polemicile sint total rupte de realitate, in rarele ocazii cind apare acest
subiect domina personaje (de decizie) care nu sint si nu pot fi obiective. In sistemul
medical ingriirea paliativa aproape ca nu exista, a tine un corp in viata cu orice scop este
drumul ales, calitatea vietii nu este niciodata un aspect, dorinta pacientului nici atit.
Dreptul la o moarte rapida, usoara si fara dureri (caci moarte cu demnitate nu exista,
aceasta e doar o expresie frumoasa) ar trebui garantat chiar prin Constitutie, dar cred ca
deja am prea multe pretentii.
Inca odata, felicitari pentru articol.

Răspunde

7. Adrian Popescu spune:

24/10/2018 la 20:40

Traiesc avind convingerea ferma ca viata nu este posibila fara Dumnezeu . Consider ca un
barbat si o femeie nu sint participanti unici la concepere . Ei ar putea sa isi dea silinta sa
conceapa pina la ultima lor suflare dar fara participarea divina nu se formeaza nimic .
Tocmai de aceea , consider ca omul trebuie sa colaboreze cu Dumnezeu . Si mai consider
ca dreptul de intrerupe firul vietii il are tot Dumnezeu . Toate gogomaniile normative emise
de om ( oriunde pe pamint , in orice forma si continut ) sint niste zbateri ale neputintei .
Omul neputincios incearca sa se ridice deasupra acesteia mintind si speculind .

In extenso , legile umane sint facute cu unicul scop de a eluda dogmele care sint
atotcuprinzatoare si clare . Legi multe si neclare , raiul ordinarilor .

Răspunde

8. Sorin Cozmanciuc spune:

24/10/2018 la 22:36

Ii multumesc frumos dnei Ilisan pentru modul in care ne-a prezentat aceasta tema care, din
pacate, la fel ca numeroase altele, a ramas prea putin dezbatuta, lamurita si deloc
reglementata la noi. Este un prim pas facut. Al 2-lea ar putea fi o serie de filme
documentare facute temeinic, profesionist, in care sa se prezinte/dezbata cazuri reale din
Romania si astfel, poate s-ar ajunge la o masa critica care sa declanseze si o initiativa de
proiect care sa reglementeze tema “dreptului la moarte” in Romania.
Ca posibila solutie pentru a reduce cazurile in care persoane adulte ajung in stare
vegetativa cronica sau in moarte cerebrala si terte persoane ezita luarea deciziei de
 eutanasiere, se poate gandi infiintarea unui fel de registru oficial in care orice persoana cu
capacitate juridica sa fie incurajata sa-si inscrie/declare optiunea (pro sau contra
eutanasiere) pentru situatia (ipotetica) din viitor in care aceasta s-ar putea afla. Altfel spus,
eu decid azi, in scris, ca in cazul in care voi ajunge, vreodata, in moarte cerebrala (sau o
stare medicala similara) sa mai fiu tinut in viata X zile, iar daca in ziua X+1 starea mea va fi
identica sau mai grava, sunt de acord sa fiu eutanasiat, fara acordul unei terte persoane.
In alta ordine de idei, consider ca din punct de vedere moral si religios ar trebui acceptata,
fara discutii ipocrite, sinuciderea asistata a acelor persoane care, pe langa anumite conditii
ce pot fi stabilite prin lege ( varsta minima, starea de sanatate, discernamantul nealterat,
etc.) isi lasa (de ce nu?) bunurile materiale in folosul anumitor entitati (spitale pentru copii,
organizatii de binefacere, fundatii cu scop umanitar, etc.).

Răspunde

9. Stelian spune:
25/10/2018 la 1:31

Sunt foarte multe de spus. Daca nu exista o lege a mortii asistate sau eutanasiei e mai
simplu, deoarece medicii sunt obligati prin juramintul lui Hipocrat sa faca tot ce tine de ei
pentru a-l tine in viata.
Problemele uriase apar in momentul aparitiei unei legi. Pentru ca o lege va impune niste
criterii…
Ce evident,vor fi subiect de mari discutii si dezbateri.
Mai mult, se cere in general consimtamintul scris al persoanei in cauza,care consimtamint
trebuie dat in deplinatatea facultatilor mintale.

Se discuta (s-ar fi facut statistici pe baza de chestionare) ca numarul celor ce ar dori

sinuciderea asistata ar fi in zona 4-6% la suta din total populatie chestionata. Ceea ce este
putin.
Atunci nu cumva aceste legi deschid alte porti?

Răspunde

10. AT spune:
25/10/2018 la 3:37

Sa ne amintim de analiza memorabila a lui Traian Ungureanu.

“Spre marginea oraşului, aproape de un parc buimac de verde, stă mut o huidum ă
complicată de beton. Spitalul. Din întuneric, se desprinde o siluetă deşirat ă.

Trece întins prin parcare şi îşi leapădă, din mers, gluga, mantia şi coasa. R ămîne într-o rob ă
judecătorească, perfect aşezată pe schelet. La intrare, aşteaptă un grup în halate albe. Toţi
intră, cu treabă, în spital. Moartea a sosit la Liverpool şi îl caută pe Alfie Evans.

Mai toată lumea care a auzit sau nu de Cupa Angliei şi de Alfie Evans ştie c ă oamenii mor.
Întotdeauna după naştere. Mulţi în spitale şi, dacă spitalele sînt româneşti, de mizerie
bacteriană sau incompetenţă. Dar în spitalele Nordului, acolo unde protestantismul s-a
reîntrupat în fanatism laic al eficienţei, oamenii dispar înhăţaţi de nenorocirea invers ă.

În Marea Britanie, Belgia, Olanda, Elveţia, cine e prea tînăr sau prea b ătrîn, prea obosit sau
neputincios, e selectat şi eliminat tocmai pentru că sistemul merge strună. Tocmai pentru
că mecanismul prosperă, perfect acoperit legal şi îngăduit medical
 …

În ciuda pronosticurilor mediale şi a speranţelor judecătoreşti, Alfie a continuat. Prin

întunericul primordial în care pluteşte un copil necuvînt ător, Cineva nevăzut şi suprem l-a
făcut să respire încă cinci zile.

Apoi, înconjurat de dragostea funerară a medicilor, Alfie a înţeles ce e „in his best interest“
şi a murit. Civilizaţia funerară a cîştigat încă o bătălie. Cu moartea pre via ţă c ălcînd…

https://adevarul.ro/international/europa/cu-moartea-pre-viata-calcind-
1_5ae6c11fdf52022f756747e5/index.html
Răspunde

o IT spune:
25/10/2018 la 16:11

AT, in termeni factuali, Alfie era o leguma. Creierul ii fusese clar si dincolo de orice dovada
distrus de aceasta crunta fara leac boala “neurodegenerative disorder”.

Factual:

1. Creierul era complet mort, nici o urma de activitate cerebrala

2. Boala era fara leac si nu exista nici o urma de posibilitate de vindecare sau/si recuperare

Alfie era deja deckarat mort cerebral. Corpul cu functiile vegetative ii erau tinute pe cale
artificiala in functiune. Artificiala si nu naturala. Corpul lui Alfie nu putea sa se intretina
singur.

Era Alfie deja mort in opinia ta sau nu? Intretineai o carcasa biologica a ceea ce fusese o
data o fiinta (umana)?

Unde este limita ta intre carcasa biologica si o fiinta umana? In termeni morali, chiar si o
carcasa biologica apartinand unei (foste) fiinte umane trebuie tratata cu respect. Insa
articolul din care citezi, in afara unui sentimentalism poetico-emotional, nu prezinta si
aceasta fateta a lucrurilor factuale:

Alfie era deja (declarat) mort cerebral. Adica o fiinta (umana) moarta.

Răspunde

 AT spune:
26/10/2018 la 2:43

OK, daca stim cu atata certitudine cand inceteaza viata unui om, poti sa ne spui cand
incepe?

Răspunde

 IT spune:
26/10/2018 la 13:22

AT – viata umana se considera ca incepe dupa 3 luni de fetus. Cu referire la dreptul de avort
(chiar credeai ca ma prinzi?).

Răspunde

 AT spune:
27/10/2018 la 3:58
 Pai sgur ca te-am prins. Eu ti-am pus o intrebare stiintifica si tu imi dai raspuns juridic, care
nici macar nu e uniform in diferite jurisdictii.

Răspunde

 IT spune:
29/10/2018 la 13:35

AT, nu stiu cum m-ai prins, dar crezi orice vrei (oricum tu mai mult crezi decat sa vezi – eu
sunt adeptul “a vedea inseamna a crede”). Dar fiecare cu liberatea lui de a crede sau a nu
crede (desi voi credinciosii nu prea ne dati noua ne-credinciosilor dreptul de a nu crede –
dar sa nu intram aici in directia aia).

In rest, libertatea de avort a fost si va ramane o problema (juridica sau morala)

controversata in istoria omenirii. Ce a ce nu poate fi controversat este dreptul femeilor sa
faca ce vor cu corpul lor. Trebuie insa pusa o limita intre ce este un fetus si ce este o fiinta
umana. Pana cand are dreptul femeia sa considere ca este “numai corpul ei” si din ce
moment ceea ce creste in ea este mai mult decat corpul ei, este o noua fiinta umana?

3 luni? 2 luni? 1 luna? 0 luni?

Cand mananci o planta sau un animal inseamna ca ai ucis o viata. Pana la ce moment
consideri un fetus echivalentul unei plante pe care tu insuti/insati o ucizi?

Un lucru insa e sigur. Dreptul femeii la decizie asupra propriului corp. 1 sau 2 sau 3 luni? Fii
pragmatic si pune o limita. Dar dreptul ca pana in limita aia trebuie sa existe. Mai bine sa
prevenim decat sa ajungem sa facem astfel de decizii traumatizante.

Răspunde

 George spune:
30/10/2018 la 17:49

“Un lucru insa e sigur. Dreptul femeii la decizie asupra propriului corp. ”

De ce e asa “sigur”? N-am inteles niciodata de unde ideea asta ca “ai drepturi”. “Am dreptul
sa….”, si dreptul sa… DE UNDE?? De ce??

Femeia poate sa aleaga sa nu faca sex, daca ii e asa frica de sarcina si de a avea un copil.
Asta e cea mai buna limita, “inventata” de mii de ani.
Dar odata ce a fost declansata conceptia unei vieti, de unde ideea ca ai dreptul sa
stabilesti tu cand sa intrerupi o viata?

Răspunde

 AT spune:
31/10/2018 la 3:20

Toate intrebarile pe care vrei tu sa le problematizezi depind de aceasta intrebare stiintifica:

cand incepe viata unui organism? Parca asta era premiza secularismului, sa luam toate
deciziile pe baze stiintifice. Raspunsul exista, este extrem de simplu si se gaseste in mai
toate manualele de specialitate. Doar cei carora nu le convine se eschiveaza sa il
rosteasca raspicat.
Nimeni nu are dreptul sa faca ce vrea cu corpul lui. Eu, de exemplu, nu am dreptul sa imi
inclestez pumnul si sa il propulsez in tine.

Răspunde
11. Andrei spune:
25/10/2018 la 8:41

Doamna Andrada, din punctul de vedere crestin, valoarea fara sfarsit a fiecarui om de pe
lumea asta e data de iubirea absolut gratuita a lui Dumnezeu fata de acel om. Si nu este
niciun om care sa nu fie iubit de Dumnezeu cu acea dragoste gratuita si nemeritata care il
intemeiaza ca persoana si creeaza in el valoare vesnica. Astfel, valoarea lui vesnica nu
depinde de calitatile sale sau de deplinatatea facultatilor sale cognitive, nici de sanatatea
sa trupeasca ori psihica. Depinde numai de iubirea gratuita si libera a lui Dumnezeu, care
se ofera fiecaruia indiferent de merit. De aceea, un crestin nu poate accepta niciodata sa
fie partas la niciuna dintre formele de sinucidere asistata sau eutanasie voluntara pe care
le descrieti. Un crestin nu poate privi decat cu oroare aceste forme de rebeliune suprema a
omului impotriva iubirii dumnezeiesti. Faptul ca acele tari ”civilizate” din vest accepta
asemenea orori si s-a ajuns pana la eutanasierea copiilor este un semn major de ingrijorare
si care trebuie sa ne ridice noua intrebarea daca asta este lumea pe care ne-o dorim. Si
daca in afara de modelul economic trebuie musai sa primim de la vestici, la pachet, toate
aceste aberatii si orori care nu reprezinta altceva decat pecetea si semnul unei civilizatii a
mortii si a lipsei de Dumnezeu.

Răspunde

o Dan spune:
25/10/2018 la 10:58

Andrei, daca Dumnezeu iubeste pe oricine in mod absolut si gratuit, de ce lasa un suflet de
copil nevinovat sa sufere de un cancer terminal la creier?

Nu prea are logica ce spui. Esti tu mai sentimental, insa las-o mai moale cu credinta asta
oarba. Credinta nu a vindecat niciodata tuberculoaza. Stiinta anti-bioticelor DA.

Fratilor mai lasati-l o data pe Dumnezeu cu ale lui si reveniti cu picioarele pe pamant in
realitatea microbiana si bacteriala de zi cu zi. Dumnezeu e un concept de perfectiune al
omenirii, un vis de inaltare. Dar e doar un vis.

Cine vrea sa viseze frumos, nici o problema. Dar legile NU trebuie facute pe baze religioase
ci pe baze laice, umane.

Răspunde

 Harald spune:
25/10/2018 la 13:12

O lege nu este automat corectă prin simplul fapt că e lege. România are exemple din astea
cu miile. Chiar e cazul să ne închinăm la legi, la judecători și la medici?

Răspunde

o Stefan spune:
25/10/2018 la 20:39

V-ați gândit vreodată că Dumnezeu ne iubește atât de mult încât ne accepta a șa cum
suntem, imperfecți, și ne respecta alegerile? Tatăl “fiului risipitor” i-a respectat intru totul
alegerea de a lua decizii independent, chiar și greșite. Și l-a primit cu bra țele deschise când
 s-au întors căit. De ce credeți că Dumnezeu are iubirea oferita cu limit ări?
Da, există în cultura română și cea ortodoxă imagina Tatălui zbir, din a cărui cuvânt nu iese
nimeni fără a fi pedepsit. Dar Isus a fost iubire neconditionata, f ăr ă a cere supunere oarb ă.
Pildele lui propovăduiesc iubire infinita și acceptare infinita, nu limit ări și supuneri absurde.
Dar sigur, admit ca adevărul absolut nu îl știe nimeni.

Răspunde

 Andrei spune:
26/10/2018 la 10:46

Stefan, iubirea lui Dumnezeu este indiferenta la valoarea omului, dar nu este indiferenta la
raspunsul omului. Faptul ca iubirea lui Dumnezeu e gratuita nu inseamna ca nu asteapta un
raspuns liber din partea noastra. Iar daca asteapta un raspuns, e tocmai fiindca ne
pretuieste si nu ne-a facut niste roboti senili si fara suflet. Dumnezeu ne iubeste indiferent
ce am face, dar daca noi ii intoarcem spatele prin rautatea noastra, iubirea lui nu forteaza
pe nimeni. Si asa ne ratam. Fiindca asta e singura ratare adevarata. Sa ratezi primirea
iubirii lui.

Răspunde

 Roxani spune:
26/10/2018 la 14:45

@Andrei, nu are niciun sens ceea ce spui. Sau ai putea să-i vorbești de iubire dumnez ăiasc ă
unui părinte al cărui copil este mort clinic sau unui om cu cancer în stadiu terminal. G ăsesc
că zeul absolut nu are nicio treabă cu subiectul de mai sus. De asemenea, g ăsesc c ă nicio
persoană în lumea asta nu are de ce să sufere fără posibilitatea de a- și curma aceast ă
suferință. Este pur si simplu cruzime să îi interzicem cuiva să nu mai sufere pe motive
religioase. Fiecare poate crede în ceea ce vrea, la el acasă!

Răspunde

 Andrei spune:
27/10/2018 la 0:47

Roxani, acasa la el fiecare poate crede ce vrea. Dar daca legea da posibilitatea unui om sa
ucida alt om, fie si cu acordul celui din urma, fiindca asta e eutanasia activa, asta nu mi se
pare deloc ceva in firea lucrurilor. E ceva nefiresc si ”scos din tatani”, ca sa citez o vorba a
lui Shakespeare din celebra piesa Hamlet.

Răspunde

 Stefan spune:
26/10/2018 la 16:37

Înțeleg Andrei. Iubirea lui Dumnezeu este gratuita dar este condiționat ă de comportamentul
nostru. Mmm….E ca în familiile clasice din Ro: părinții te iubesc numai dacă te compor ți cum
vor ei/după regulile lor.
Hm, nu prea îmi sună a iubire, dacă este condiționată. Dar sigur, fiecare percepe iubirea in
felul lui. :)

Răspunde

 Andrei spune:
27/10/2018 la 0:43
 Stefan, am spus ca nu e conditionata dar nici nu ne forteaza. Dumnezeu ne iubeste, dar isi
doreste sa-i raspundem. Nu ne poate obliga insa.

Răspunde

12. X-uleasca spune:

25/10/2018 la 11:02

Nu m-am gândit până acum la aspectul ăsta în alegerea unei țări civilizate în care s ă-mi
trăiesc a doua și a treia tinerețe, dar o s-o fac. Pentru că vreau EU să aleg să termin o via ță
făcută numai din chin și tortură, în cazul în care apare o boală incurabilă și/sau degenerativ ă
sau un accident care să-mi fure rațiunea.
Pentru cazurile precum cele prezentate mai sus, nu pot să mă încalț în pantofii familiilor
celor trei. Nu pot să-mi imaginez prin ce au trecut. Dar cred că omul are dreptul la o moarte
cu demnitate, asupra căreia să aibă control, dacă așa dorește.
Se poate vorbi de sanctitatea vieții și în afara cadrului creștin.
Și mi-aș dori să se întâmple odată separarea efectivă a bisericii de stat. De acest stat laic.

Răspunde

o George spune:
28/10/2018 la 3:33

“Se poate vorbi de sanctitatea vieții și în afara cadrului creștin.”

Se poate vorbi despre orice, oricand. Sa vorbesti e cel mai usor lucru. Doar ca ce spuneti nu
are nici un sens. Ce sens are “sanctitatea” intr-un cadru ateu? In care omul si universul au
aparut accidental, fara sens, sau scop? Nu e cam schizoida gandirea asta? Vrem “drepturi”,
“sanctitate” etc pentru ca ne suna frumos, dar vrem si sa credem niste bazaconii in care
astfel de notiuni nu au nici un sens? Pentru ca avem iluzia ca asa suntem “liberi”?

“Și mi-aș dori să se întâmple odată separarea efectivă a bisericii de stat. De acest stat laic.”

Nu stiti ce va doriti. Si nu stiti nici ce inseamna “separarea bisericii de stat” si “stat laic”.
Au incercat ceva Marx, Lenin, Stalin… Rezultatele s-au vazut, desi nu in toata amploarea
posibila, pentru ca oamenii erau inca religiosi, in ciuda a ce impunea clasa conducatoare.
Un comunism 2.0 acum ar fi mult mai totalitarist si mai distructiv. Spalatii la creier isi
imagineaza ca ar fi raiul pe pamant, pentru ca asta li s-a indus, prin media, pe toate
canalele.

Si eu mi-as dori ca gramezile de celule care cred ca au aparut acidental in univers si ca

viata nu duce nicaieri, sa nu mai modifice planeta si societatea pentru ceilalti. Oricum ar fi,
pentru ei finalul e acelasi.

Răspunde

 X-uleasca spune:
01/11/2018 la 10:08

George spune:
28/10/2018 la 3:33

“Se poate vorbi de sanctitatea vieții și în afara cadrului creștin.”

Se poate vorbi despre orice, oricand. Sa vorbesti e cel mai usor lucru. Doar ca ce spuneti nu
are nici un sens. Ce sens are “sanctitatea” intr-un cadru ateu? In care omul si universul au
 aparut accidental, fara sens, sau scop? Nu e cam schizoida gandirea asta? Vrem “drepturi”,
“sanctitate” etc pentru ca ne suna frumos, dar vrem si sa credem niste bazaconii in care
astfel de notiuni nu au nici un sens? Pentru ca avem iluzia ca asa suntem “liberi”?

“Și mi-aș dori să se întâmple odată separarea efectivă a bisericii de stat. De acest stat laic.”

Nu stiti ce va doriti. Si nu stiti nici ce inseamna “separarea bisericii de stat” si “stat laic”.
Au incercat ceva Marx, Lenin, Stalin… Rezultatele s-au vazut, desi nu in toata amploarea
posibila, pentru ca oamenii erau inca religiosi, in ciuda a ce impunea clasa conducatoare.
Un comunism 2.0 acum ar fi mult mai totalitarist si mai distructiv. Spalatii la creier isi
imagineaza ca ar fi raiul pe pamant, pentru ca asta li s-a indus, prin media, pe toate
canalele.

Si eu mi-as dori ca gramezile de celule care cred ca au aparut acidental in univers si ca

viata nu duce nicaieri, sa nu mai modifice planeta si societatea pentru ceilalti. Oricum ar fi,
pentru ei finalul e acelasi.

Am citat tot răspunsul domnului George, adresat mie.

Poate că ”sanctitate” nu a fost termenul cel mai bine ales. Recunosc. Dar dacă dvs. nu
puteți separa necesitatea ”drepturilor” de necesitatea unei crea ții cu scop, dac ă pentru dvs.
absența unei credințe religioase este ”o bazaconie”, atunci chiar nu putem purta o discu ție.
Viața mea e doar a mea. Am datoria să mă îngrijesc cât pot de bine de ea, pentru c ă e
singura pe care o am. Am drepturi care decurg din condiția mea uman ă. Drepturi ca
libertatea de decizie (și asumarea consecințelor, pozitive ori negative, care se nasc din
deciziile mele). Eu am dreptul să decid dacă vreau să curm o insuportabil ă suferin ță, în
deplinătatea facultăților mintale.

Iar superioritatea și condescendența cu care îmi spuneți c ă nu știu despre ce vorbesc,

echivalând statul laic cu ororile dictaturilor comuniste, mă întristeaz ă. Ca s ă nu scriu un
termen mai dur.
Știu foarte bine ce înseamnă dictatura comunistă, am trăit-o pe propria piele în prima
tinerețe. Un stat condus după principii religioase, oricărei religii ar apar ține ele, are ceva
înspăimântător în comun cu o dictatură comunistă. Nu ești cu noi, ești împotriva noastr ă. Nu
ai credință religioasă, crezi în ”bazaconii”.
Vi se pare forțat? Foarte bine.
Eu cred în drepturile omului. Cred că libertatea mea se oprește cu 1 mm înainte s ă-i
afecteze celuilalt libertatea. Cred în liberul arbitru și în asumarea consecin țelor deciziilor
noastre. Cred în legile făcute de oameni. Și pentru că sunt perfectibile.

Și mai cred că tinerii născuți în ultimii 25-30 de ani care poart ă tricouri cu Che Guevara
habar n-au pe ce lume trăiesc.

Răspunde

 George spune:
02/11/2018 la 19:34

Nu putem purta o discutie pentru ca faceti tot felul de afirmatii pe care nu le puteti justifica
decat cu “asa simt eu” sau “asa cred eu”. Ce credeti si simtiti dvs. nu are valoare obiectiva
si nici relevanta pentru mine sau pentru ceilalti. Imi spuneti ca “va intristeaza” ce zic. Asa,
si? Nu va intereseaza sa va ganditi daca e adevarat sau nu, ci va blocati in ceea ce simtiti.

Nu va place ca va aduc aminte de comunism? Pai asta e REALITATEA aplicarii credintei

dvs. Nu vreti sa vedeti realitatea, ci credeti intr-o utopie care nu a existat si nu o sa existe
niciodata IN REALITATE.

In loc sa va suparati pe mine ca evidentiez niste adevaruri, mai bine ati citi inca o data, rar,
ce am spus in comentariul anterior si v-ati intreba in mod serios “de ce cred asta? Dar
ailalta?”

“Nu ai credință religioasă, crezi în ”bazaconii”.”

 Decat sa tot repetati ce am spus eu, mai bine dovediti-mi ca gresesc. Deocamdata mi-ati
dovedit ca am dreptate.

Puteti sa credeti in orice poftiti, visati si vedeti prin filme, dar trebuie sa aveti si o
justificare suficient de buna pentru credinta dvs., daca vreti ca legile sa se faca dupa
aceasta “credinta”.

“Eu cred în drepturile omului.”

Si eu cred ca e bine sa fie bine, ca sa nu fie rau. Vorbiti vorbe. Vorbe in vant.
Nu exista nimic in ateism ca sa justifice “drepturile omului”. De ce sa aveti drepturi? De
unde? De ce ar trebui sa ii pese cuiva de drepturile dvs., daca ii sta in putere sa le incalce?
Sau daca ii e foame? Sau daca are chef de sex?

In legatura cu subiectul articolului, dvs. puteti sa va imaginati ca aveti tot felul de drepturi.
Dar nu e nimeni obligat sa tina cont de ele. Sigur, va puteti lua viata, nu sta nimeni sa va
supravegheze, dar de ce credeti ca aveti “dreptul” sa obligati statul sa va ofere asistenta?
Si sa obligati un medic sa va curme viata? Un medic care ar trebui sa aiba instintul sa
salveze, nu sa aduca moartea? Ganditi-va si la asta.

“Cred că libertatea mea se oprește cu 1 mm înainte să-i afecteze celuilalt libertatea. ”

Da, suna frumos, dar IN REALITATE, granita asta nu e chiar atat de usor de delimitat. Cine
stabileste unde e aceasta granita? In SUA,de exemplu, homosexualii considera ca e dreptul
lor ca daca esti fotograf sa mergi la nunta lor si sa ii fotografiezi. Considera ca daca refuzi,
le incalci drepturile. Daca te adresezi cu “domnule” unui barbat care se considera femeie,
se simte jignit si zice ca ii incaci “drepturile”. Daca nu lasi un barbat care se crede femeie
sa foloseasca toaleta femeilor, considera ca i se incalca drepturile. Daca un barbat care se
crede femeie nu e lasat sa participe la competitii sportive feminine, iar i se incalca
drepturile. S-au trezit altii care spun ca nu ai dreptul sa te duci la carnaval imbracat in
indian, daca nu esti indian, ca incalci drepturile indienilor. Si sunt multe exemple dinastea.
Si daca incalci astfel de “drepturi” iti atragi oprobiul public, esti amendat, dat afara de la
serviciu etc. Aici duce “laicizarea”.

Răspunde

13. Ghita Bizonu' spune:

25/10/2018 la 13:15

Bernadette Lloyd, a hospice paediatric nurse, has written to the Cabinet Office and the
Department of Health to criticise the use of death pathways for children. ‘I have also seen
children die in terrible thirst because fluids are withdrawn from them until they die’ She
said: ‘The parents feel coerced, at a very traumatic time, into agreeing that this is correct
for their child whom they are told by doctors has only has a few days to live. It is very
difficult to predict death. I have seen a “reasonable” number of children recover after being
taken off the pathway.
‘I have also seen children die in terrible thirst because fluids are withdrawn from them until
they die. I witnessed a 14 year-old boy with cancer die with his tongue stuck to the roof of
his mouth when doctors refused to give him liquids by tube. His death was agonising for
him, and for us nurses to watch. This is euthanasia by the backdoor.’
https://www.nationalreview.com/human-exceptionalism/dehydrating-disabled-babies-uk-
hospitals-wesley-j-smith/
Răspunde

14. CetateanulRoman spune:

 25/10/2018 la 16:44

Somnul ratiunii naste monstri!

Orice om care decide sa isi puna capat vietii ar trebui tratat – cel putin asa se facea pina
acum.
Deja unul din comentatori spune: “Viata lunga nu-si are rostul daca nu poti sa traiesti demn
si autonom si constient si te chinui si te tarasti ca un crocodil peste tot si ii faci si pe altii
sa sufere vazandu-te sau avand grija de tine”
WOW – deci daca imi raneste retina ar trebui consiliat sa aleaga drumul spre “loc cu
verdeata”…. sau poate nu mai e nevoi esa il consiliem! hai sa decidem noi, in definitive nu
poate trai demn, se tira ca un crocodile si imi raneste retina.
Oare persoanele ce urmeaza tratament de specialitate in diferite clinici de faza terminal si
ospicii ce ar trebui sa faca? Sau poate nu ele ar trebui sa ia decizia? Oricum nu mai pot trai
demn….cheltuim o multimer de bani si oricum tot acolo se ajunge. Poate ar trebui sa
calculam daca merita cheltuiala sa tratam un pacient peste o anumita virsta sau care
presupune depasirea unui anumit buget…

Nu stiu si nici nu vreau sa aflu ce inseamna sa supravietuiesti in asemenea conditii. Pot

spune ca Bunica s-a stins la o virsta foarte inaintata si momentele ei de luciditate erau rare
in ultimii cinci ani. Si cu toate ca a fost foarte greu nimeni din familie nu ar fi renuntat nici
la 5 minute din viata pe care a avut-o la dispozitie numai pt ca erau necesare eforturi
uriase pt a putea sa traiasca demn.
Trebuie luptat pina in ultima secunda, cu tratamentul adecvat care sa permita demnitate in
fata mortii.

Pe zi ce trece sintem o lume tot mai nebuna

PS. Va amintiti de Cristopher Reeve? Dar de Mihaita Nesu? Ambii la virf de cariera s-au
trezit in scaun cu rotile. Adio viata demna, totul intr-o secunda….
Cristopher Reeve a avut curajul sa incerce tot felul de tehnici experimentale ce au dus la
dezvoltarea unor cipuri ce vor da sanse unor personae in aceeasi situatie sa reuseasca sa
recupereze mobilitatea. Asta da Curaj! Doar a fost Superman!
Mihaita Nesu se ocupa de necazurile altora si incearca sa ii ajute pe copii cu dizabilitati.
Curajul sau de a continua a dus la recuperarea activitatii miinilor, nimeni nu I-ar fi dat
aceasta sansa!
Daca exista personae care aleg sa moara inseamna ca cei din jurul lor nu au facut ce
trebuia, nu sintem supraoameni, putem sa admitem ca gresim. Ar trebui sa devenim mai
buni in ceea ce facem pt ei si nu sa ii aruncam la gunoi

Altfel….. o sa ajungem usor usor sa adoptam si alte criterii pt eutanasiere…..de la culoarea

pielii la greutate sau cine mai stie ce…

PS si inchizitia le numea auto-da-fe……

Răspunde

o Alin spune:
26/10/2018 la 9:16

Confundați (mai mult sau mai puțin intenționat) lucrurile. Nu a spus niciunul dintre
comentatori că dacă cineva îmi rănește vederea trebuie omorât. Era vorba strict de un
cumul de factori, clar.
Apoi, în cazul celor care mai au conștiința de sine, puterea și starea mentală să decid ă, vor
decide doar ei, DUPĂ ce se dovedește că sunt apți. Iertați-mă, dar afirmațiile dvs: ”Altfel….. o
sa ajungem usor usor sa adoptam si alte criterii pt eutanasiere…..de la culoarea pielii la
greutate sau cine mai stie ce…” sunt aberații, nimic mai mult. Eu nu decid pentru altul, nu o
va face nimeni dacă acea persoană e capabilă să decidă. De unde ideile astea?
 C. Reeve și M Neșu sunt de fapt argumente împotriva a ce susțineți dvs, nu i-a forțat nimeni
să ăși ia viața, au decis să și-o continuie, liberi și fără constrângeri.

Răspunde

o un ateu spune:
26/10/2018 la 13:20

Alin, iti bati gura degeaba (la fel ca si mine). M-am lamurit cu oamenii religiosi. O tin pe a
lor, nu exista nici o urma de rational in mintea lor imbacsita de emotii religioase. Odata in
istoria omenirii ei au fost la putere si in nebunia lor au ars pe rug oameni in numele unei
religii care spune “sa nu ucizi”.

Au inteles ei ceva din toate astea? Nu, pentru ca nu sunt capabili. Exista clar un atac din
partea fundamentalistilor crestini romani stabiliti in america. Sa nu ii lasam sa ne schimbe
vietile si sa ne intoarcem in evul mediu. Ne iau cu binisorul si cu cuvinte frumoase despre
iubirea divina. Exact cat sa iti puna gatul in lant.

Cand vor avea puterea, vor arde pe rug pe oricine va incerca sa li se opuna. Si suntem in
era gps-ului. Nu e scapare cand se vor declara detinatorii adevarului suprem in numele
divinitati.

Răspunde

 Tu nu cred ca esti evreu :) spune:

27/10/2018 la 5:15

Professor : You are Jewish, aren’t you, son ?

Student : Yes, sir.

Professor: So, you believe in GOD ?

Student : Absolutely, sir.

Professor : Is GOD good ?

Student : Sure.

Professor: Is GOD all powerful ?

Student : Yes.

Professor: My brother died of cancer even though he prayed to GOD to heal him. Most of us
would attempt to help others who are ill. But GOD didn’t. How is this GOD good then? Hmm?

(Student was silent.)

Professor: You can’t answer, can you ? Let’s start again, young fella. Is GOD good?

Student : Yes.

Professor: Is satan good ?

Student : No.

Professor: Where does satan come from ?

Student : From … GOD …

Professor: That’s right. Tell me son, is there evil in this world?

Student : Yes.

Professor: Evil is everywhere, isn’t it ? And GOD did make everything. Correct?
Student : Yes.

Professor: So who created evil ?

(Student did not answer.)

Professor: Is there sickness? Immorality? Hatred? Ugliness? All these terrible things exist
in the world, don’t they?

Student : Yes, sir.

Professor: So, who created them ?

(Student had no answer.)

Professor: Science says you have 5 Senses you use to identify and observe the world
around you. Tell me, son, have you ever seen GOD?

Student : No, sir.

Professor: Tell us if you have ever heard your GOD?

Student : No , sir.

Professor: Have you ever felt your GOD, tasted your GOD, smelt your GOD? Have you ever
had any sensory perception of GOD for that matter?

Student : No, sir. I’m afraid I haven’t.

Professor: Yet you still believe in Him?

Student : Yes.

Professor : According to Empirical, Testable, Demonstrable Protocol, Science says your GOD
doesn’t exist. What do you say to that, son?

Student : Nothing. I only have my faith.

Professor: Yes, faith. And that is the problem Science has.

Student : Professor, is there such a thing as heat?

Professor: Yes.

Student : And is there such a thing as cold?

Professor: Yes.

Student : No, sir. There isn’t.

(The lecture theater became very quiet with this turn of events.)

Student : Sir, you can have lots of heat, even more heat, superheat, mega heat, white heat,
a little heat or no heat. But we don’t have anything called cold. We can hit 458 degrees
below zero which is no heat, but we can’t go any further after that. There is no such thing
as cold. Cold is only a word we use to describe the absence of heat. We cannot measure
cold. Heat is energy. Cold is not the opposite of heat, sir, just the absence of it.

(There was pin-drop silence in the lecture theater.)

Student : What about darkness, Professor? Is there such a thing as darkness?

Professor: Yes. What is night if there isn’t darkness?

Student : You’re wrong again, sir. Darkness is the absence of something. You can have low
light, normal light, bright light, flashing light. But if you have no light constantly, you have
nothing and its called darkness, isn’t it? In reality, darkness isn’t. If it is, well you would be
able to make darkness darker, wouldn’t you?
 Professor: So what is the point you are making, young man ?

Student : Sir, my point is your philosophical premise is flawed.

Professor: Flawed ? Can you explain how?

Student : Sir, you are working on the premise of duality. You argue there is life and then
there is death, a good GOD and a bad GOD. You are viewing the concept of GOD as
something finite, something we can measure. Sir, Science can’t even explain a thought. It
uses electricity and magnetism, but has never seen, much less fully understood either one.
To view death as the opposite of life is to be ignorant of the fact that death cannot exist as
a substantive thing.

Death is not the opposite of life: just the absence of it. Now tell me, Professor, do you teach
your students that they evolved from a monkey?

Professor: If you are referring to the natural evolutionary process, yes, of course, I do.

Student : Have you ever observed evolution with your own eyes, sir?

(The Professor shook his head with a smile, beginning to realize where the argument was
going.)

Student : Since no one has ever observed the process of evolution at work and cannot even
prove that this process is an on-going endeavor. Are you not teaching your opinion, sir? Are
you not a scientist but a preacher?

(The class was in uproar.)

Student : Is there anyone in the class who has ever seen the Professor’s brain?

(The class broke out into laughter. )

Student : Is there anyone here who has ever heard the Professor’s brain, felt it, touched or
smelt it? No one appears to have done so. So, according to the established Rules of
Empirical, Stable, Demonstrable Protocol, Science says that you have no brain, sir. With all
due respect, sir, how do we then trust your lectures, sir?

(The room was silent. The Professor stared at the student, his face unfathomable.)

Professor: I guess you’ll have to take them on faith, son.

Student : That is it sir … Exactly ! The link between man & GOD is FAITH. That is all that
keeps things alive and moving.

Răspunde

 Harald spune:
27/10/2018 la 14:14

@un ateu – deși nu o spui direct, teoria ta e că mai bine instaurăm acum un totalitarism anti-
creștin, decât să riscăm o întoarcere la Evul Mediu și la rolul atotputernic al religiei. S-a
încercat deja asta în URSS, în urmă cu 100 de ani și n-a mers. În decurs de 3 genera ții au
murit degeaba zeci de milioane de oameni, pentru ca în final societatea s ă se întoarc ă din
nou la religie și să-și găsească liniștea. Orice face acum Putin, e nesemnificativ ca num ăr de
victime, comparativ cu ce făcea Stalin.

Ateismul tău e atât de tolerant, încât e gata să lupte împotriva oricărei religii, f ăcând pentru
asta oricâte victime. Chiar crezi că asta e o dovadă a raționalului pe care-l invoci în
comentariul tău? Rațional vorbind, chiar crezi că ești deținătorul adevărului absolut, iar
miliardele de religioși de pe planeta asta sunt niște dezorientați care trebuie sco și din
bezna ignoranței?

Răspunde
15. Zev spune:
26/10/2018 la 7:54

Sunt de acord cu @Harald, desi de pe alta pozitie. Judecatorii nu au ce cauta in optiunea de

viata sau moarte, nici macar pentru un copil. Parintii sau ‘legal guardian’ de o extractie
oarecare ar trebui sa fie singurul factor decizional. Fiindca e o decizie morala, nu etica.
Autoritatea judecatorului se opreste la etica, respectarea chestiei scrise, chiar daca poate
invoca argumentul moral in sustinerea unei decizii. Este o aberatie legislativa ca un
judecator are cuvantul, aberatie derivata din legislatie care ar trebui sa aiba, la nivel de
Cod Penal, excluderi pentru situatii de gen, care ar exonera personalul medical care ar fi
instrumental in intreruperea vietii. Australianul ala a avut sange in instalatie, s-a batut cu
cangurii orbi locali (chestia a provocat o gramada de discutii aici) si cand a vazut ca nu si
nu a plecat in alta tara, unde da. End of story (no pun intended). A plecat cu noblete si
demnitate. A refuza nobletea si demnitatea, chiar in gestul ultim, unui om imi pare o
cruzime. Ar trebui sa fie unul dintre drepturile omului. Convers, in cazul unui copil, parintii
decid. Indiferent ce. In cazul lui Alfie, eu cred ca judecatorul si-a lasat barba. Nu vad cum
se mai putea uita la el in oglinda, dimineata. Era, aproape sigur, un exercitiu in futilitate?
Probabil. Dar daca cineva s-a oferit sa ii mai dea acea sansa, fie si 1/miliard, cine esti tu
judecator de drept sa te consideri judecator de soarta? Un singur argument, neaplicabil in
cazul Alfie, l-as accepta din partea judecatorului. – se tine blocat un set de aparate foarte
scumpe, deci putem refuza dreptul la viata a altui Alfie, salvabil. In cazul in speta, era vorba
de alta jurisdictie, alt buget, deci nu.Cu multumiri Andrada, uneori toti avem nevoie de un
tras de maneca sa ne folosim putinul intelectual pentru intrebari care merita.

Răspunde

o Stefan spune:
26/10/2018 la 9:35

Cred că sunt situații în viața cand este mai bine că altcineva sa ia decizii pentru noi. In
perioade de tulburări psihice maxime, când nu putem gândi ra țional. Durerea și neputin ța ne
pot face sa nu gândim rațional. Sinuciderea instinctuală este o consecin ță a unei st ări de
tulburare când nu gandim normal. Dar sinuciderea asistată înțeleg c ă tocmai asta vrea sa
preîntâmpine. Oferă șansa unei decizii raționale și fără patimă.

Răspunde

 Zev spune:
26/10/2018 la 13:50

Stefan, aveti si dv dreptatea dumneavoastra.Shit, incurcata treaba.

Răspunde

 Stefan spune:
26/10/2018 la 21:19

Am văzut acum un timp filmul “Still Alice” cu Juliane Moore, fenomenala! O profesoara 40+
se îmbolnăvește de Altzheimer galopant. Își conștientizează stările, viitorul, își pregătește
pastile pentru o perioada de luciditate. Doar că …nu își mai aminte ște de ele.
Am decis atunci că aș dori să pot decide eu pentru mine. E un lux sa decidem noi pentru
noi, în cele mai multe cazuri.
 Răspunde

 Prototipescu Fanel spune:

28/10/2018 la 9:37

cu alte cuvinte, decizia nu apartine judecatorului, ci el doar valideaza una dintre deciziile
partilor divergente;

in ultima instanta:
- eutanasierea si “deconectarea de la aparate” sunt situatii complet diferite
- rolul medicilor e sa acorde fiecarui pacient o sansa, dar nu neaparat si sa acorde o sansa
de a avea o sansa, adica sa acorde sansa de a se intampla un miracol de care medicina nu
e responsabila, in timp ce pacientul ar fi expus la suferinta;
- decizia in cazul Alfie, prin refuzul unui tratament alternativ, confera cazului o similaritate
cu eutanasierea;
- daca plecam de la premisa ca Alfie era doar o simpla leguma, decizia judecatoreasca nu
ar fi avut nici un sens:
- legea ar trebui sa poata decide cand o leguma depreciata ar trebui trimisa direct la
incinerare/inhumare, de exemplu in cazuri de epidemii;
- cand legea instrumenteaza returnarea legumei catre cei ce o revendica, acestia ar trebui
sa aiba inclusiv alternativa criogeniei.

Răspunde

16. "How Doctors Die" by Ken Murray spune:

27/10/2018 la 4:59

Ati citit “How Doctors Die” by Ken Murray? (Ken Murray, M.D., is a retired clinical assistant
professor of family medicine at University of Southern California.)

Nu este vorba despre eutanasie (si nici despre sinucidere) ci, asa cum il rezuma The
Guardian, despre

“How doctors CHOOSE to die”

“When faced with a terminal illness, medical professionals, who know the limits of modern
medicine, often opt out of life-prolonging treatment. An American doctor explains why the
best death can be the least medicated – and the art of dying peacefully, at home.”
O alta introducere succinta la articol ar putea fi:

“Doctors are like us…they die. But they don’t die like the rest of us. What’s unusual about
them is not how much treatment they get compared to the rest of us, but how little.”
Articolul a fost publicat in data de November 30, 2011, aici:

http://www.zocalopublicsquare.org/2011/11/30/how-doctors-die/ideas/nexus/
si de atunci a fost preluat si discutat de, probabil, toate marile ziare din America si de mii si
mii de bloguri care au generat sute de mii de comentarii, majoritatea celor pe care le-am
citit eu fiind extrem de recunoscatoare doctorului pentru onestitatea cu care a abordat
aceasta tema mai mult decit delicata, clarificind, in acelasi timp, lucruri pe care cei care
nu sint medici nu au de unde sa le stie.

Răspunde

17. X-uleasca spune:

 05/11/2018 la 11:56

Domnul George spune că ”Nu exista nimic in ateism ca sa justifice “drepturile omului”. De
ce sa aveti drepturi? De unde? De ce ar trebui sa ii pese cuiva de drepturile dvs., daca ii sta
in putere sa le incalce? Sau daca ii e foame? Sau daca are chef de sex?”

Bine că există drepturile omului în conducerile statale religioase, istorice sau

contemporane. Existau drepturile omului pentru evreii supuși autodafeurilor de inchizi ție, la
fel cum a existat Noaptea Sf. Bartolomeu și cum s-au produs nenumăratele războaie
religioase. Și așa cum în anumite state mai există pedeapsa cu biciuirea public ă pentru
blasfemie.

Există Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Care îi privește pe toți oamenii, indiferent de religia lor. Dacă o au.

Religiile monoteiste sunt foarte generoase cu femeile. În creștinism am dreptul, dac ă sunt
credincioasă practicantă, ”să mă supun bărbatului și să mă înmulțesc ca Rahela.” Nu,
mulțumesc.

Răspunde

o George spune:
08/11/2018 la 0:30

Continuati sa bateti campii… De ce ma mai citati, daca nu raspundeti la ce ati citat?

Imi pare rau, dar cu dvs. nu se poate discuta.