Suport de Curs Drept Administrativ An II Sem I - Ian. 2017 PDF

Dan Constantin Mâță
Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
DREPT ADMINISTRATIV
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
ORGANIZAREAADMINISTRAȚIEI PUBLICE
FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC
2016
1
Cuprins
PARTEA I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ADMINISTRATIV
Capitolul I: Administrația publică și dreptul administrativ……………………………………….4
Capitolul al II-lea: Noțiunile fundamentale ale dreptului administrativ…………………………10
Capitolul al III-lea: Normele de drept administrativ……………………………………………..13
Capitolul al IV-lea: Izvoarele dreptului administrativ…………………………………………...15
Capitolul al V-lea: Raportul de drept administrativ…………………………………………...…17
PARTEA A II-A
ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Capitolul I: Probleme generale privind organizarea administrației publice……………………..19
Capitolul al II-lea: Președintele României…………………………………………………….…22
Capitolul al III-lea: Guvernul………………………………………………………………….…25
Capitolul al IV-lea: Administrația publică centrală de specialitate…………………………...…30
Capitolul al V-lea: Administrația publică locală. Principii de organizare și funcționare……..…33
Capitolul al VI-lea: Consiliul local………………………………………………………………36
Capitolul al VII-lea: Primarul și viceprimarul……………………………………………...……43
Capitolul al VIII-lea: Consiliul județean…………………………………………………………48
Capitolul al IX-lea: Președintele și vicepreședinții consiliului județean……………………...…53
Capitolul al X-lea: Secretarul unității administrativ-teritoriale…………………………….……58
Capitolul al XI-lea: Prefectul…………………………………………………………………….60
2
PARTEA A III-A
Capitolul I: Funcția publică…………………………………………………………………...…65
Capitolul al II-lea: Funcționarul public……………………………………………………….….68
Capitolul al III-lea: Managmentul funcției publice și al funcționarului public……………….…73
Bibliografie………………………………………………………………………………...…….75
3
PARTEA I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ADMINISTRATIV
Capitolul I
Administrația publică și dreptul administrativ
Termenul de administrație provine din dreptul roman unde noțiuneaadministrare

(administratio) avea în vedere atât realizarea afacerilor private cât și exercițiul unei puteri
publice1. Sensul acestei noțiuni derivă din cuvântul minister prin care se înțelegea un servitor, un
subordonat al unui oficial imperial2. Având în vedere această semnificație lingvistică se
consideră că administrația trebuie să acționeze în folosul societății, iar funcționarii din
administrație să fie slujitori ai societății3.
Administrația publică trebuie înțeleasă ca un concept integrator care include administrația
de stat (administrația înfăptuită de Președinte, Guvern, ministere, prefect, servicii publice
deconcentrate ale ministerelor) și administrația publică locală (administrația înfăptuită de
autorități publice alese prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat) într-o
structură sistemică multipolară cu regimuri juridice diferite și în raporturi de natură
administrativă4.
În mod tradițional, se consideră că prin funcțiile sale specifice administrația poate fi5:
a) activă – când execută legea sau, în limitele legii, prestează un serviciul public;
b) consultativă – când dă avize administrației active;
c) deliberativă– cândadoptă măsuri obligatorii cu privire laadministrația activă.
În literatura de specialitate mai recentă se consideră că administrația poate fi și
jurisdicțională, atunci când are ca obiect rezolvarea unor litigii juridice prin hotărâri ce se bucură
1
Adolf Berger, Encyclopedic Dictionary of Roman Law, în „Transactions of the American Philosophical Society”,
volume 43, part 2, 1953, p. 350.
2
Ibidem, p. 583.
3
Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004, p. 3.
4
Corneliu Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2008, p. 40; Cezar Corneliu Manda, Teoria administrației publice, Editura C.H. Beck, București,
2013, p. 92.
5
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ român, volumul I, Cartea a I-a, Ediția a III-a, Tipografiile Române
Unite, București, 1925, p. 52.
4
de o stabilitate asemănătoare puterii de lucru judecat și care sunt elaborate cu respectarea unei
proceduri apropiată de cea judiciară6.
Au fost identificate două sensuri ale noțiunii de administrație publice: sensul material și
sensul organic7. Aceste sensuri reprezintă totodată și cele două laturi ale administrației, aflate
într-o relație de interdependență, deoarece nu putem vorbi „de o activitate administrativă fără a
identifica și organul (autoritatea) care o desfășoară, după cum nici nu ne putem închipui existența
unei structuri administrative fără ca aceasta să primească sau să aibă o însărcinare, o misiune,
fără să contribuie la atingerea unui scop”8.
În sens material, administrația publică reprezintă activitatea de organizare a executării și
de executare în concret a legii, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei
funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către particulari
În sens organic, administrația publică constă într-un ansamblu de organeadministrative
prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii se
prestează servicii publice. Administrația publică este organizată sub forma unei structuri mixte,
ierarhic-funcționale, în cadrul căreia se disting următoarele9:
a) autorități ale administrației publice centrale și autorități ale administrației publice
locale (după criteriul teritorial);
b) autorități ale administrației publice cu competență generală și autorități ale
administrației publice cu competență de specialitate (după criteriul funcțional).
În actualul cadru constituțional nu se mai poate reține existența unui sistem unic de
organe ale administrației publice, aceasta cuprinzând atât administrația de stat cât și administrația
publică locală.
Autoritățile administrației de stat sunt următoarele: a) Președintele României;b)
Guvernul; c) ministerele și alte organe de specialitate subordonate Guvernului; d) autorități
administrative centrale autonome; e) prefectul. Autoritățileadministrației publice locale sunt
următoarele: a) consiliul local;b) consiliul județean; c) Consiliul General al Municipiului
București; d) primarul; e) președintele consiliului județean.
6
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 4.
7
Pentru o perspectivă comparativă a conceptului de administrație publică a se vedea Cezar Corneliu Manda, op. cit.,
pp. 29-32.
8
Corneliu Manda, op. cit., p. 32.
9
Ibidem, p. 34.
5
Organele administrației publice realizează, potrivit competenței legale, o activitate
complexă care poate fi: a) dispozitivă; b) de execuție; c) de prestație.
a) Activitatea dispozitivă se desfășoară în raport cu organele aflate pe o treaptă inferioară
și se manifestă prin dreptul de a elabora acte normative, de a da dispoziții ori îndrumări, de a
controla activitatea și de a suspenda ori revoca actele acestor organe.
b) Activitatea de execuție se realizează prin acte juridice și fapte materiale de către
organele administrației publice sau de alți subiecți de drept în cadrul unor competențe specifice.
c) Activitatea de prestație se realizează din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau
juridice de către organele administrației publice sau de organizații particulare de interes public în
baza unor acte administrative sau a unor contracte civile încheiate între subiecții administrației
publice și beneficiarii prestațiilor10.
Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public care cuprinde normele juridice ce
reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea și activitatea administrației publice,
precum și raporturile administrației publice cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi
privesc prerogative ale subiectelor de drept public.
Între obiectul de activitate al dreptului administrativ și obiectul administrației publice
există multiple legături și intercondiționări deoarece raporturile sociale care formează obiectul
dreptului administrativ sunt „acele raporturi care constituie obiectul administrației publice
înfăptuită potrivit normelor juridice de către autoritățile administrației publice”11.
Putem definidreptul administrativ ca fiind ramura dreptului public care cuprinde
normele juridice ce reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea, activitatea,
controlul și răspunderea administrației publice, precum și cele referitoare la raporturile
conflictuale dintre autoritățile administrației publice și particularii vătămați în drepturile sau
interesele lor legitimeprin actele administrative ale acestor autorități.
Obiectul dreptului administrativ îl formeazădouă categorii de raporturi sociale12:
a) raporturi sociale care privesc aplicarea legii și, respectiv, prestarea de servicii publice,
în limitele legii, de către structuri statale și alte subiecte publice (raporturi de administrație
activă);
10
Maria Dvoracek, Drept administrativ, Noțiuni introductive, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 2002, pp. 59-60.
11
Iulian M. Nedelcu, Drept administrativ și elemente de știința administrației, Editura Universul Juridic, București,
2009, p. 128.
12
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Introducere. Organizarea administrativă. Funcţia publică,
Editura All Beck, București, 2005, p. 121.
6
b) raporturi sociale care privesc soluționarea litigiilor dintre autoritățile administrației
publice și particulari (raporturi de administrație contencioasă).
Alte raporturi sociale referitoare la organizarea sau activitatea administrației publice sunt
reglementate prin norme juridice care fac parte din alte ramuri de drept. Această teză, denumită
teza pluralității de norme13, este acceptată în prezent de majoritatea autorilor în defavoarea tezei
unicității care susține că administrației publice i se aplică în mod exclusiv normele dreptului
administrativ. S-a exprimat și opinia că dreptul administrativ se aplică nu doar administrației
publice, ci și activităților de natură administrativă realizate de alte organe de stat14.
Într-o variantă restrânsă, considerăm că pot fi reținute ca trăsături ale dreptului
administrativ următoarele:
a) Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public
Diviziunea dreptului în drept public (juspublicum) și drept privat (jusprivatum) își are
originea în dreptul roman, dar adevărata ei semnificație a fost subliniată în dreptul modern.
Fundamentul acestei distincții îl reprezintă interesul ocrotit prin norma de drept, astfel că „atunci
când acest interes e relativ la viața cetății, suntem în sfera dreptului public”15.
b) Dreptul administrativ este dominat de principiul legalității
Principiul legalității este consacrat la nivel constituțional în cuprinsul art. 1 alin. (5) din
Constituție care prevede că „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor
este obligatorie”. Actele juridice nu au aceeași forță juridică ele formând o structură piramidală.
În vârful acestei construcții se află Constituția care trebuie în mod obligatoriu respectată de toate
autoritățile publice, organizațiile neguvernamentale, persoanele fizice și juridice. Pe treapta
imediat următoare este legea, urmată de actele administrative cu caracter normativ. Acestea din
urmă cunosc și ele o ierarhizare proprie astfel că actele administrative ale autorităților ierarhic
superioare trebuie respectate de autoritățile administrative subordonate16.
Una din consecințele care decurg din aplicarea principiului legalității este publicitatea
tuturor actelor normative, reglementată în mod expres prin dispozițiile art. 78 și art. 108 alin. (4)
13
14
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a IX-a, Editura Universul Juridic, 2015, p. 15.
15
Ibidem, p. 14.
16
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 34.
7
din Constituție, considerată o garanție a aplicării prezumției că nimeni nu poate invoca
necunoașterea legii drept motiv al încălcării acesteia (nemocensetur ignorare legem)17.
În doctrina de drept administrativ se subliniază diferențele dintre principiul legalității și
principiul juridicității în baza căruia administrația publică acționează conform diferitelor norme
ce compun ordinea juridică18.
c) Dreptul administrativ este un drept exorbitant
În baza caracterului exorbitant al dreptului administrativ administrația poate acorda
particularilor drepturi sau le poate crea obligații fără consimțământul lor, în baza prerogativelor
de putere publică19.
d) În dreptul administrativ interesul public are prioritate față de interesul
particular
Prioritatea interesului public față de cel privat are în vedere nu doar aspectul că deasupra
tuturor intereselor particulare se așează interesul general, dar și pe acela că autoritățile
administrației publice au obligația de a organiza servicii publice în vederea satisfacerii
interesului general, cărora trebuie să le asigure funcționarea regulată și continuă20.
Știința administrației este un concept științific dezvoltat încă din primele decenii ale
secolului al XIX-lea cu scopul de a forma și perfecționa personalul administrației21.
Considerată o ramură a științelor sociale22, știința administrației are ca obiect analiza
globală a activității administrative a statului și a colectivităților teritoriale, precum și relațiile și
corelațiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului social23. Pe aceste premise ea a fost
definită ca fiind „știința care cercetează activitatea și structura autorităților administrative în
vederea perfecționării lor continue, în funcție de valorile politice și cerințele economico-sociale,
17
18
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediția a III-a, Editura Universul Juridic,
București, 2009, p. 77.
19
Cezar Corneliu Manda, op. cit., p. 78.
20
Mădălina-Elena Mihăilescu,Drept administrativ. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 52.
21
Paul Negulescu, op. cit., p. 52.
22
Caracterizările asupra conținutului științific al științei administrației sunt numeroase, aceasta fiind considerată:
știință a principiilor raționale ale administrației; știință socială și economică; știință politică și tehnică; știința părților
organizatorice și tehnice comune administrației; știința sarcinilor administrației; știința organizării administrației. A
se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 50.
23
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, op. cit., p. 63.
8
în scopul realizării eficiente a sarcinilor sale și a nevoilor și intereselor generale ale
cetățenilor”24.
În doctrină au fost reținute următoarele principii specifice ale științei administrației
raportate la administrația publică25:
a) principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice;
b) principiul autonomiei;
c) principiul adaptabilității organizării și funcționării administrației publice;
d) principiul simplificării și structurii și activității;
e) principiul raționalizării activității și structurilor;
f) principiul urmăririi realizării scopului stabilit.
Dreptul administrativ și știința administrației sunt două discipline științifice autonome,
dar interdependente, ambele având ca obiect de cercetare administrația publică. Știința dreptului
administrativ are în vedere analiza normelor juridice aplicabile în activitatea autorităților
administrației publice, în timp ce știința administrației cercetează fenomenul administrativ din
perspectiva aspectelor economice, sociologice, tehniceale activității administrației. Nu pot fi
neglijate însă aspectele de ordin juridic care sunt indispensabile pentru o deplină și eficientă
cercetare a administrației publice26.
24
Cezar Corneliu Manda, op. cit., p. 86.
25
Nicoleta Miulescu, Știința administrației, Editura Universul Juridic, București, 2010, pp. 26-27.
26
Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004, p. 37.
9
Capitolul al II-lea
Noțiunile fundamentale ale dreptului administrativ
Dreptul administrativ este un sistem juridic care îmbină elemente ale dreptului public și
ale dreptului privat într-un ansamblu care se articulează pe trei noțiuni fundamentale: puterea
publică, interesul general și serviciul public27. Fiecare din aceste trei noțiuni au beneficiat în
doctrina de specialitate din ultimul secol de abordări diverse care au oscilat între un rol
hegemonic și plasarea într-un registru secundar.
Noțiunea de putere publică desemnează drepturile speciale de care dispunautoritățile
administrației publice în vederea exercitării atribuțiilor lor și pentru satisfacerea interesului
public, care în cazul unui conflict cu interesul particular trebuie să se impună.În baza capacității
de drept public organele administrative emit acte de autoritate, care se execută din oficiu, putând
aplica direct măsuri administrative de constrângere cu caracter preventiv, sancționator sau de
executare silită28.
Regimul de putere publică nu exclude posibilitatea celor administrați de a acționa în
justiție împotriva măsurilor administrației prin care se vatămă drepturi și interese legitime.
Controlul legalității actelor administrative pe calea contenciosului administrativ se înscrie printre
mecanismele de înfăptuire a statului de drept, alături de controlul de constituționalitate și
organizarea unei justiții independente29.
Regimul juridic exorbitant specific puterii publice se manifestă nu doar prin prerogativele
speciale dar și prin obligațiile derogatorii de la dreptul comun care incumbă unei autorități ce
acționează în regim de putere publică. Astfel, dacă un particular poate să adopte o decizie pentru
un anumit motiv (interes, generozitate, capriciu) administrația publică poată să decidă doar
pentru motive de interes public30.
Noțiunea deinteres public sau interes general valorizează necesitățile de ordin material și
spiritual ale unei colectivități la un moment determinat. „Condițiasine qua non a conviețuirii
sociale”31 o reprezintă regula că interesul public trebuie să primeze în fața interesului
27
Agathe Van Lang, GenevièveGondouin, VéroniqueInserguet-Brisset, Dictionnaire de droitadministratif, 7e
édition, Paris, ÉditionsDalloz, 2015, p. 177.
28
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 86.
29
Verginia Vedinaș, op. cit., p. 17.
30
31
M. Văraru, Tratat de drept administrativ român, Editura Librăriei SOCEC & Co., București, 1928, p. 11.
10
particularatunci când vine în conflict cu acesta din urmă. Pentru transformarea intereselor
politice într-un interes public este necesară legiferarea acestora prin norme de drept cu un
caracter imperativ, pentru a căror nerespectare sunt prevăzute sancțiuni32.
Necesitățile de ordin material sau spiritual care dau consistență interesului public sunt în
mare parte generale pentru orice colectivitate umană (securitate, educație, sănătate etc.), dar
limitele interesului public sunt în directă legătură cu evoluția societății din punct de vedere
economic și cultural, cu forma de guvernământ, precum și cu regimul politic dintr-un anumit
stat33.
Serviciul public reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate
a administrației publice pentru satisfacerea unor nevoi sociale, apreciate de puterea politică ca
fiind de interes public34. Având în vedere diversitatea atribuțiilor statului modern în analiza
noțiunii de serviciu public se face distincție între serviciul public de legiferare, serviciul public
judiciar și serviciul public administrativ.
Trăsăturile serviciului public sunt următoarele35:
a) scopul serviciului public îl reprezintă satisfacerea unor nevoi de interes general;
b) serviciul public poate fi realizat de agenți publici (stabilimente publice) sau de agenți
privați autorizați de o persoană publică (stabilimente de utilitate publică);
c) serviciul public se realizează în mod regulat și continuu;
d) serviciul public este oferit publicului în mod egal și, uneori, gratuit;
e) serviciul public se realizează în regim de drept public, care poate fi exclusiv
administrativ (atunci când serviciul public este realizat de agenți publici) sau cu elemente de
drept comun (atunci când serviciul public este realizat de un agent privat autorizat de o persoană
publică);
f) actele juridice realizate de agenții care prestează serviciul public sunt acte
administrative intrând în competența instanței de contencios administrativ.
Indiferent de entitatea care prestează serviciul public (autoritățile administrației publice,
agenți privați, organisme neguvernamentale) sunt operabile următoarele principii de organizare
32
Mădălina Tomescu, Interesul public, Editura Pro Universitaria, București, 2014, p. 29.
33
Mădălina-Elena Mihăilescu, op. cit., p. 34.
34
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 87; Verginia Vedinaș, op. cit., p. 284.
35
11
și funcționare a serviciilor publice36: a) principiul continuității serviciului public; b) principiul
egalității în fața serviciului public; c) principiul adaptabilității la nevoile publicului; d) principiul
eficienței și eficacității serviciului public; e) principiul transparenței.
În literatura de specialitate au fost propuse mai multe clasificări ale serviciilor publice
în raport de funcțiile pe care le îndeplinește administrația în sectorul public, de natura
reglementării, de modul în care se realizează interesul general, de gradul de extensie al serviciilor
publice, de modul lor de gestionare, de natura serviciului public.
Ca principale criterii de clasificare vom reține următoarele37:
a) criteriul interesului pe care îl deservește serviciul public, în funcție de care se disting
următoarele categorii: servicii publice de interes național (justiția, securitatea națională,
reprezentarea diplomatică); servicii publice de interes local (salubrizarea, transportul public de
călători, administrarea domeniului public).
b) criteriul subiectului care realizează serviciul public, în funcție de care se deosebesc
următoarele categorii:servicii publice prestate de autorități publice sau de persoane juridice
publice organizate de acestea (învățământul public, servicii medicale în sistem public); servicii
publice prestate de persoane juridice private autorizate de autoritățile administrației publice
(învățământul privat, transportul privat de călători pe plan local și județean);
c) criteriul obiectului de activitate, în raport de care se disting următoarele categorii:
servicii privind păstrarea ordinii publice, apărării și securității naționale; servicii financiare și
fiscale; servicii de învățământ; servicii de asistență socială și igienă; servicii de artă și cultură;
servicii de activități economice.
36
Nicoleta Miulescu, Servicii publice locale, Editura Universul Juridic, București, 2010, pp. 71-72.
37
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., pp. 15-16; Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ român, Partea
Generală, Ediția a II-a, Editura ALL, București, 1996, pp. 146-147.
12
Capitolul al III-lea
Normele de drept administrativ
Norma de drept administrativ este considerată „elementul primar al sistemului de drept,

vectorul prin care mesajul legiuitorului ajunge la subiect”38. Printre trăsăturile specifice ale
normelor juridice administrative se găsește și faptul că aceste norme reglementează o categorie
aparte de raporturi sociale (raporturile administrative), care se nasc în cadrul și pentru realizarea
activității executive a statului și a celorlalte organe ale administrației publice39. Norma de drept
administrativ nu trebuie confundată cu actul de drept administrativ, acesta putând să cuprindă în
afară de norme de drept administrativ și norme de drept civil, dreptul muncii, drept financiar
etc.40.
Norma de drept administrativ a fost definită ca fiind „regula de conduită general-
obligatorie a cărei scop este acela de a organiza executarea și de a executa concret legile, de a
asigura ordinea publică și de a satisface nevoile de interes general, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire la nevoie prin constrângere”41.
Ca regulă, intrarea în vigoare a normei de drept administrativ are ca moment de
referință aducerea ei la cunoștința publică, imediat sau după trecerea unui termen. Potrivit
prevederilor art. 78 din Constituție legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. În cazul
normelor de drept administrativ emise sau adoptate de autoritățile din administrația publică
centrală și locală intrarea în vigoare se face de la momentul aducerii lor la cunoștință publică
(prin publicare sau afișare) sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Din momentul intrării în vigoare norma de drept administrativ guvernează toate relațiile
sociale funcționând prezumția absolută de cunoaștere a legii. Caracterul activ al normei este dat
de acțiunea acesteia pentru viitor. Ea nu retroactivează, cu excepția legii contravenționale mai
favorabile, și nici nu își poate extinde efectele după ieșirea sa din vigoare.
38
39
Maria Dvoracek, op. cit., p. 100.
40
Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2004, p. 22.
41
13
Ieșirea din vigoare a normei de drept administrativ se face prin una din următoarele
modalități: abrogarea expresă directă sau indirectă, abrogarea tacită, desuetudinea, ajungerea la
termen și declararea neconstituționalității42.
Norma de drept administrativ are o structură internă (structura logico-juridică) și o
structură externă (tehnică-juridică). Structura logico-juridică cuprinde cele trei elemente comune
oricărei norme juridice (ipoteza, dispoziția, sancțiunea) dar cu un anumit specific determinat de
trăsăturile particulare dreptului administrativ.Structura tehnico-juridică se referă la modul de
formulare a normelor de drept administrativ în acord cu normele de tehnică legislativă aflate în
vigoare.
După obiectul reglementăriinorma de drept administrativ se clasifică astfel: a) norme
organice care reglementează înființarea, organizarea și funcționarea organelor administrative; b)
norme de drept material care reglementează drepturile și obligațiile unor organe ale
administrației publice și/sau ale unor categorii de particulari; c) norme de drept procedural care
reglementează normele procedurale după care își desfășoară activitatea unele organe ale
administrației publice precum și cele aplicabile în materia contenciosului administrativ și a
răspunderii contravenționale.
În funcție de caracterul dispoziției normele dreptului administrativ se pot clasifica în:
a) norme imperative; b) norme permisive. Normele imperative pot avea caracter onerativ (când
obligă la o anumită conduită) sau prohibitiv (când interzic săvârșirea unor acțiuni de către
persoanele fizice sau juridice)43. Normele permisive lasă la latitudinea subiecților de drept
înfăptuirea sau nu a anumitor acțiuni.
În funcție de sfera de cuprindere a reglementării juridice normele de drept administrativ
se pot clasifica în: a) norme generale; b) norme speciale; c) norme excepționale. Normele
speciale și normele excepționale sunt aplicabile unui grup restrâns de relații sociale sau care
impun măsuri extraordinare și pot deroga de la normele generale de același rang44.
42
Iulian M. Nedelcu, op. cit., pp. 133-134.
43
Maria Dvoracek, op. cit., p. 103.
44
Dumitru Brezoianu, op. cit., p. 25.
14
Capitolul al IV-lea
Izvoarele dreptului administrativ
Izvorul de drept administrativ este forma specifică de exprimare a normelor de drept

administrativ care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ45. Principiul legalității
administrației publice impune ca normele privitoare la organizarea și activitatea administrației
publice să provină de la autoritățile puterii legiuitoare. În activitatea de executare a legii
autoritățile administrației publice trebuie să aibă posibilitatea de a adopta sau emite acte
normative, aceasta fiind particularitatea dreptului administrativ. De reținut că întotdeauna actele
normative care provin de la autoritățile administrației publice sunt subordonate Constituției și
legii în sens restrâns și sunt emise pe baza și în executarea legii.
În categoria izvoarelor dreptului administrativ trebuie făcută distincție între izvoarele
materiale și izvoarele formale.
Izvoarele materiale ale normei juridice administrative reprezintă „factorii sociali,
economici, culturali, ideologici etc. care dau conținut concret dreptului pozitiv, concentrând
nevoile reale ale vieții și relevându-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale ori a
unui set de politici publice pe care deținătorul puterii dorește să le implementeze”46.
Izvoarele formale ale dreptului administrativ reprezintă formele prin care norma juridică
este exprimată cuprinzând reguli de conduită general obligatorii. Clasificarea tradițională a
izvoarelor formale ale dreptului cuprinde izvoarele scrise și izvoarele nescrise, acestea din urmă
fiind subdivizate în izvoare nescrise cutumiare și izvoare nescrise jurisprudențiale47.
Categoria izvoarelor scrise cuprinde totalitatea normelor juridice scrise adoptate sau
emise de autoritățile publice care sunt generale și obligatorii în sfera relațiilor sociale care
compun obiectul dreptului administrativ putând fi aduse la îndeplinire, în caz de necesitate, prin
forța de constrângere a statului. În conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative48, modificată și
completată, actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de
autoritatea publică competentă să le adopte.
45
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, volumul I, Ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 61.
46
Emil Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București, 2008, pp. 39-40.
47
48
Republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.
15
Sunt izvoare formale scrise următoarele: Constituția; legea; decretele Președintelui
României; hotărârile și ordonanțele Guvernului; actele administrației centrale de specialitate;
actele emise de prefect și de conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale
celorlalte organe centrale de specialitate; actele administrației publice locale; tratatele
internaționale.
Categoria izvoarelor nescrise este eterogenă cuprinzând norme juridice care îmbracă
forma cutumei, sunt generate de jurisprudență ori se regăsesc în principii și reguli generale49.
Unii autori fac distincție și între izvorul de drept obiectiv (actul normativ care conține
norme juridice, precum și alte surse recunoscute ca atare) și izvorul de drept subiectiv (orice act
sau fapt juridic care generează drepturi și obligații juridice)50.
Având în vedere tipologia normelor dreptului administrativ problema codificăriiacestor
norme face subiectul unor ample dezbateri. În literatura de specialitate s-au conturat două mari
teorii legate de posibilitatea și, mai cu seamă, de necesitatea procesului de codificare a normelor
dreptului administrativ. Prima teorie, pe care o putem considera tradițională, se fundamentează
pe idee mobilității dreptului administrativ care face imposibilă orice încercare de codificare. A
doua teorie acceptă ideea codificării justificată pe necesitatea asigurării unui cadru normativ
aplicabil administrației unitar și accesibil.
De la începutul anilor 2000 în cuprinsul programelor de guvernare și al programelor
legislative ale Guvernului României se găsește ca un punct principal în procesul de reformă a
administrației publice obiectivul codificării normelor de drept administrativ sub forma realizării
unui Cod administrativ și a unui Cod de procedură administrativă51. Obiectivul se prezintă ca
unul deosebit de ambițios în condițiile în care la nivelul continentului european cele mai avansate
soluții s-au limitat la codificarea unor norme sectoriale și, în foarte puține cazuri, s-au concretizat
în adoptarea unor coduri de procedură administrativă52.
49
50
51
Dana Apostol Tofan, op. cit., pp. 86-87.
52
În literatura de specialitate sunt evidențiate, în acest ultim aspect, cazurile Germaniei, Greciei și Poloniei. A se
vedea Verginia Vedinaș, op. cit., p. 78.
16
Capitolul al V-lea
Raportul de drept administrativ
Raportul juridic administrativ a fost definit ca fiind raportul social reglementat de

normele dreptului administrativ care intervine în cadrul și pentru realizarea funcției executive a
statului53.
Raporturile de drept administrativ se nasc, se modifică sau se sting în condițiile prevăzute
de normele dreptului administrativ. Raportul juridic administrativ poate fi generat printr-o
manifestare unilaterală de voință (din inițiativa unuia din subiecți sau din inițiativa unui terț),
dintr-un fapt material juridic și, în mod excepțional, direct în baza legii54.
Raportul de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături55:
a) unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al puterii publice (autorități ale
administrației publice, alte autorități de stat, structuri nestatale autorizate să presteze un serviciu
public, alături sau în locul unei autorități a administrației publice);
b) este un raport de putere care apare în sfera relațiilor sociale, reglementat de normele
dreptului administrativ56.
Elementele componente ale raportului de drept administrativ sunt următoarele: subiecte,
obiect și conținut.
Subiectul poate fi titular de drepturi (subiect activ) sau titular de obligații (subiect pasiv).
Atât subiectul activ cât și cel pasiv pot fi formate din una sau mai multe persoane57. Raportul de
drept administrativ se particularizează prin faptul că cel puțin unul dintre subiecte trebuie să fie
învestit cu putere publică, celălalt subiect putând fie o altă autoritate publică, o persoană fizică
sau o persoană juridică58.
53
54
Maria Dvoracek, op. cit., pp. 145-146.
55
În doctrina de drept administrativ au fost reținute și alte trăsături ale dreptului administrativ : a) este un raport
juridic care apare în procesul de executare a legii, de realizare a puterii executive, ca parte componentă a puterii de
stat unice; b) unul dintre subiecte trebuie să fie un organ al administrației publice; c) este un raport născut, de regulă,
pe baza unei manifestări unilaterale de voință juridică, care emană de la organul administrației publice; d) este un
raport în cadrul căruia organul administrației publice este obligat să participe. A se vedea: Dumitru Brezoianu, op.
cit., pp. 27-28; Iulian M. Nedelcu, op. cit., p. 138.
56
57
58
17
Obiectul raportului de drept administrativ îl reprezintă acțiunile sau inacțiunile, ori
faptele materiale care se realizează în sfera administrației publice59. Pot constitui obiect al
raportului de drept administrativ executarea actelor juridice, prestarea unui serviciu public,
executarea unor lucrări publice, realizarea controlului administrativ etc.60. Este necesar ca norma
juridică să lege de aceste acțiuni sau inacțiuni nașterea, modificarea sau stingerea unor drepturi și
obligații din sfera administrației publice.Conduita părților se realizează în regim de putere
publică, raporturile de drept administrativ fiind raporturi de putere.
Conținutul raporturilor de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor și
obligațiilor părților care participă la procesul de înfăptuire a administrației, respectiv executarea
legii și prestarea de servicii publice în limitele legii. În conținutul unui raport juridic se realizează
legătura dintre norma agendi (regula de drept care determină conduita posibilă și datorată) și
facultasagendi (dreptul unui participant la raportul juridic)61, cu mențiunea că în cazul raportului
juridic administrativ organul administrativ are obligația legală de a exercita drepturile subiective.
Există două mari categorii de raporturi în funcție de formarea lor între două subiecte din
cadrul administrației publice sau între un subiect ce aparține administrației publice și subiecte de
drept din afara administrației publice.Unii autori disting și alte categorii cuprinzând raporturile
administrative ce se formează în interiorul persoanei administrative ca raporturi juridice ce se
instituie între o instituție publică și persoana legal investită într-o funcție publică constituită în
cadrul instituției62.
O altă clasificare reține categoria raporturilor de natură procesuală care privesc
soluționarea conflictelor juridice dintre autoritățile administrației publice și alte autorități publice
sau particulari (persoane fizice sau persoane juridice)63.
59
Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 81.
60
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 7.
61
Emil Bălan, op. cit., p. 41.
62
Ibidem, p. 45.
63
Mircea Preda, op. cit., p. 34.
18
PARTEA A II-A
ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Capitolul I
Probleme generale privind organizarea administrației publice
Studiul organizării administrației publice reprezintă cercetarea ansamblului de

organismecare constituie formal sistemul administrației publice, raporturile dintre acestea,
particularitățile fiecărei componente precum și principiile aplicabile64. În funcție de obiectul
organizării se face diferență între organizarea structurii care privește modul în care se constituie
administrația publică ca ansamblu unitar de organe și organizarea activității prin stabilirea
competențelor și a relațiilor dintre organele administrative precum și între administrație și
persoane din afara acesteia în scopul realizării unei acțiuni eficiente65.
Prin sistem al administrației publice se înțelege totalitatea organelor care realizează
activitatea de administrație publică și între care se stabilesc raporturi juridiceprin care se asigură
funcționarea întregului sistem66. În structura sistemului administrației publice există funcții cu
caracter politic, prin care se coordonează activitatea acestuia, și funcții cu un caracter tehnic prin
care se realizează în concret activitățile de dispoziție sau de prestație67.
Sistemul organizării administrației publice este amenajat sub forma unei structuri mixte,
ierarhic-funcționale, care îmbină criteriul teritorial cu criteriul funcțional68.În cadrul acestui
sistem pot fi identificate trei categorii de structuri administrative fiecare având mai multe
elemente componente69:
1. Administrația centrală: a) Președintele României; b) Guvernul; c) administrația
publică centrală de specialitate: ministere, organe centrale subordonate Guvernului sau
64
65
66
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, op. cit., p. 118; Iulian M. Nedelcu, op. cit., p. 42.
67
68
În afară de structura mixtă, ierarhic-funcțională, un sistem se poate organiza sub forma unei structuri ierarhice
(care asigură unitatea în conducere) și a unei structuri funcționale (care determină pluralitatea conducerii). A se
vedea Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, op. cit., p. 117.
69
Antonie Iorgovan, op. cit., pp. 264-265; Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 115.
19
ministerelor, autorități administrative autonome; d) instituții publice centrale subordonate
ministerelor sau autorităților administrative autonome.
2.Administrația de stat în teritoriu: a) prefectul; b) serviciile deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe centrale de specialitate.
3.Administrația locală: a) administrația locală de bază: consiliul local și primarul; b)
administrația locală intermediară: consiliul județean și președintele consiliului județean.
În doctrină au fost prezentate și alte variante ale structurii sistemului administrației
publice. Astfel, în cadrul acestui sistem au fost identificate două subsisteme (subsistemul
administrației publice statale și subsistemul administrației publice locale) fiecare cuprinzând
două paliere.
În cadrul subsistemului administrației publice statale palierul central cuprinde
Președintele României, Guvernul și administrația publică centrală de specialitate, iar palierul
teritorial persoanele administrative rezultate ca urmare a deconcentrării administrative.
Subsistemul administrației publice locale cuprinde palierul administrației locale de bază
(autorități deliberative și executive de la nivelul comunei, orașului și municipiului) și palierul
administrației locale de nivel intermediar (consiliul județean)70.
Indiferent de clasificările propuse se poate reține că autoritățile administrației publice
sunt organizate fie ca autorități colegiale (Guvernul, consiliul județean, consiliul local) care
adoptă acte administrative, pe baza deliberărilor desfășurate în conformitate cu procedura
prevăzută de lege, fie ca autorități unipersonale (Președintele României, prim-ministrul,
primarul, președintele consiliului județean) care emit acte administrative ca urmare a deciziei
lor71.
Sub aspect organic administrația publică se caracterizează prin lipsa subordonării
administrației locale față de administrația centrală, Constituția și legile stabilind o formă de
control indirect asupra administrației locale denumită tutelă administrativă. Sub aspect material
actele autorităților administrației locale trebuie să respecte normele conținute în toate actele ce
emană de la autoritățile administrației centrale, ca acte cu forță juridică superioară.
Organuladministrației publiceeste definit ca fiind„structura organizațională
care,potrivit Constituției și legii, are personalitate de drept public și acționează, din oficiu, pentru
70
71
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 71; Mircea Preda, op. cit., p. 59; Corneliu Manda, op. cit., p. 108.
20
executarea legii sau pentru prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul direct sau
indirect al Parlamentului”72.
Printre trăsăturile specifice ale acestor categorii de organe pot fi reținute următoarele73:
a) organele administrației publice sunt persoane juridice de drept public;
b) organele administrației publice sunt înființate prin lege sau în baza legii;
c) activitatea organelor administrației publice se desfășoară pe baza și în vederea
executării legii în interesul statului și al colectivităților locale;
d) organele administrației publice acționează în mod continuu și din oficiu;
e) actele juridice adoptate sau emise de organele administrației publice sunt supuse unui
control de legalitate prevăzut de lege;
f) activitatea organelor administrației publice este realizată în practică de un personal de
specialitate.
Administrația publică îndeplinește două mari categorii de sarcini: sarcini de execuție și
sarcini de elaborare. Executarea constă în interpretarea unor texte, identificarea și punerea în
practică a mijloacelor, coordonarea între activități și procedee diferite, adaptarea mijloacelor și
procedurilor la împrejurările concrete. Elaborarea reprezintă stabilirea liniilor generale față de
care își conformează acțiunea și pregătirea unor texte care stabilesc conduite obligatorii după ce
sunt adoptate de guvern sau de organul legislativ74.
Orice organ al administrației publice are următoarele părți componente: personalul
administrației publice, mijloacele materiale și financiare, competența și capacitatea
administrativă.
72
73
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 68; Dana Apostol Tofan, op. cit., pp. 113-114; Dumitru Brezoianu, op. cit., pp.
278-288.
74
21
Capitolul al II-lea
Președintele României
Președintele României este parte a puterii executive și are prerogativele specifice unui șef
de stat.
Pornind de la aceste dispoziții constituționale în doctrină au fost identificate trei funcții
principale ale Președintelui României: a) funcția de reprezentare a statului; b) funcția de șef al
executivului; d) funcția de garant al Constituției și de mediator75.
Durata mandatului Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii
jurământului și până la data depunerii jurământului de către Președintele nou ales. Nici o
persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două
mandate, care pot fi și succesive.
Conform prevederilor art. 83 alin. (3) din Constituție mandatul Președintelui României
poate fi prelungit doar prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Spre deosebire de
starea de război care beneficiază de o definiție normativă76 și de o reglementare legală, termenul
de „catastrofă” este generic desemnând orice eveniment tragic cu efecte dezastruoase77.
Pe toată perioada mandatului Președintele nu poate fi membru al unui partid și nu poate
îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. S-a subliniat că textul art. 84 alin. (1) din
Constituție consacră o incompatibilitate absolută, funcția de Președinte al României fiind singura
pentru care se instituie un regim atât de sever al incompatibilității78.
Mandatul Președintelui României încetează înainte de termen în următoarele patru
situații: a) demisia; b) demiterea din funcție ca urmare a unui referendum național sau a
condamnării pentru infracțiunea de înaltă trădare; c) imposibilitatea definitivă a exercitării
75
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 291; Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 62; Emil Bălan, op. cit., pp. 76-77. Unii
autori au considerat că funcțiile Președintelui României sunt în număr de patru: a) funcția de reprezentare a statului;
b) funcția de garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării; c) funcția de a veghea la
respectarea Constituției; d) funcția de mediere. A se vedea în acest sens Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin
Bucur, op. cit., p. 178.
76
Potrivit art. 2 din Legea nr. 355/2009 privind regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și
al stării de război (publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 805 din 25 noiembrie 2009) starea de
război este definită ca fiind „totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în principal, în domeniile politic,
economic, social, administrativ, diplomatic, juridic și militar, în vedere exercitării dreptului inerent al statului la
autoapărare individuală sau colectivă”.
77
Iulian M. Nedelcu, op. cit., p. 17, nota 2.
78
22
atribuțiilor; d) deces. Constatarea împrejurărilor care duc la vacanța funcției de Președinte se face
printr-o decizie a Curții Constituționale, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. g) din Constituție, care
se comunică Parlamentului și Guvernului, pentru ca în termen de cel mult 3 luni să se organizeze
alegeri prezidențiale79.
În toate situațiile când funcția de Președinte devine vacantă, atunci când Președintele este
suspendat din funcție (inclusiv în procedura punerii sub acuzare) sau dacă se află în
imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile intervine interimatul funcției.
Având în vedere criteriul funcțiilor și criteriul conținutului atribuțiile Președintelui
României pot fi clasificate în următoarele: a) atribuții în raporturile cu Parlamentul; b) atribuții
în raporturile cu Guvernul; c) atribuții în domeniul securității naționale; d) atribuții în situații
excepționale; e) atribuții în domeniul politicii externe.
Pentru realizarea atribuțiilor sale Președintele României realizează acte politice (mesaje,
declarații, apeluri, sesizări) și emite acte juridice.Unii autori susțin că activitatea Președintelui se
realizează și prin operațiuni administrative, precum acreditarea reprezentanților diplomatici ai
altor state, semnarea unui tratat, consultarea Guvernului sau a Parlamentului80.
Mesajele sunt adresate Parlamentului, în baza art. 88 din Constituție, în legătură cu
principalele probleme politice ale națiunii.Tot prin intermediul unui mesaj Președintele
informează Parlamentul cu privire la măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate
împotriva țării (art. 92 din Constituție).
Actele juridice emise de Președinte se numesc decrete. Decretele prezidențiale sunt
manifestări unilaterale voință, realizate în scopul de a produce efecte juridice, și pot avea caracter
individual sau normativ81.
Decretele emise în exercitarea celor mai importante atribuții se contrasemnează de prim-
ministru. Contrasemnătura prim-ministrului este o condiție formală esențială de valabilitate a
decretului fără de care actul este lovit de nulitate82. Prin această contrasemnătură Parlamentul
exercită un control parlamentar indirect asupra Președintelui României, prin intermediul prim-
ministrului care răspunde exclusiv în fața Parlamentului83.
79
80
Iulian M. Nedelcu, op. cit., p. 221.
81
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 71;Verginia Vedinaș, op. cit., p. 362; Corneliu Manda, op. cit., p. 154.
82
83
Verginia Vedinaș, op. cit., p. 363; Iulian M. Nedelcu, op. cit., p. 223.
23
Decretele Președintelui fiind acte administrative pot fi supuse controlului de legalitate pe
calea acțiunii la instanța de contencios administrativ în condițiileLegii nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ.
Constituția României asigură Președintelui României imunitate pentru opiniile politice
exprimate în timpul exercitării mandatului. Această neresponsabilitate este absolută ea operând
atât pe timpul exercitării mandatului cât și după expirarea acestuia84.
Dincolo de această imunitate prevăzută în mod expres de Constituție în cadrul art. 84
alin. (2), cu raportare la dispozițiile art. 72 alin. (1) privind imunitatea parlamentară, Președintele
răspunde politic și penal pentru o serie de acte și fapte săvârșite în exercițiul mandatului.
Răspunderea politică a Președintelui României intervine atunci când săvârșește fapte
grave prin care se încalcă prevederile Constituției. Sediul acestei materii îl constituie art. 95 alin.
(1) din Constituție care prevede că „în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera
Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după
consultarea Curții Constituționale”.
Constituția României prevede în cuprinsul art. 96 posibilitatea punerii sub acuzare a
Președintelui pentru înaltă trădare.
84
24
Guvernul
Guvernuleste autoritate publică a puterii executive și reprezintă un organ colegial al

administrației publice centrale care are o competență materială și teritorială generală. În doctrina
de drept administrativ, Guvernul a fost definit ca fiind acel „organ de stat central, care, în baza
rolului său politic și administrativ și prin cooperarea cu toate organismele sociale interesate, are
misiunea de a asigura realizarea politicii statului și de a conduce întreaga administrație publică,
aflat sub controlul direct al Parlamentului”85.
Din analiza cadrului constituțional și legal putem reține existența unui dublu rol al
Guvernului: un rol politic și un rol administrativ.În baza rolului politicGuvernul este autoritatea
publică a puterii executive care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și
asigură realizarea politicii interne și externe a țării. În baza rolului administrativ Guvernul
exercită conducerea generală a administrației publice. Între Guvern și toate celelalte autorități ale
administrației publice se stabilesc raporturi de drept administrativ, care pot fi de subordonare, de
colaborare sau de tutelă administrativă86.
Legea nr. 90/2001 prevede în cadrul art. 1 alin. (5) că pentru realizarea programului de
guvernare Guvernul exercită următoarelefuncții:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea
proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea
pe plan intern şi extern;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi
85
86
25
în domeniile economic şi social şi al funcţionarii instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Potrivit prevederilor art. 85 și 103 din Constituție procedura de învestitură a Guvernului
cuprinde următoarele etape87: a) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru; b)
alcătuirea listei noului Guvern și a programului de guvernare; c) acordarea votului de încredere
în Parlament; d) numirea Guvernuluide către Președintele României și depunerea jurământului
de credință.
Guvernul își exercită mandatulde la data depunerii jurământului. Mandatul Guvernului
încetează înainte de termen în următoarele situații: a) când Guvernul este demis ca urmare a
retragerii de către Parlament a încrederii acordate; b) când prim-ministrul a demisionat, și-a
pierdut drepturile electorale, se află în stare de incompatibilitate, a decedat; c) când primul-
ministru se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.
Guvernul al cărui mandat încetează înainte de termen îndeplinește doar actele necesare
pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului
Guvern.
Prelungirea de drept a mandatului guvernamental este determinată de două situații: a)
prelungirea mandatului Parlamentului (în caz de stare de mobilizare, de război, de urgență, de
asediu până la încetarea acestora); b) în cazul în care Parlamentul nou ales nu reușește să
desemneze un nou executiv. În caz de prelungire, Guvernul rămas în funcție va acționa cu puteri
depline nefiind limitat doar la administrarea treburilor publice curente.
Potrivit prevederilor art. 102 alin. (3) din Constituție Guvernul este alcătuit din prim-
ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. Cu referire la această ultimă
categorie de membri ai Guvernului, Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea
Guvernului României și a ministerelorprevede în cadrul art. 3 alin. (2) următorii: viceprim-
miniștri, miniștrii de stat și miniștrii delegați, cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru,
prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.
Pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc următoarele condiții: a) au
cetățenia română; b) au domiciliul în țară; c) se bucură de exercițiul drepturilor electorale; d) nu
au suferit condamnări penale; e) nu se găsesc în unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute
de Constituție sau de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței
87
26
în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției88, modificată și completată.
Conform art. 106 din Constituție funcția de membru al Guvernului încetează în
următoarele cazuri:a) demisia; b) revocarea; c) pierderea drepturilor electorale; d) starea de
incompatibilitate; e)deces; f) alte cazuri prevăzute de lege. Legea nr. 90/2001 prevede ca un
astfel de caz demiterea membrului Guvernului de către Președintele României, la propunerea
primului-ministru.
În îndeplinirea atribuțiilor sale prim-ministrul emite decizii, pe baza și în executarea
legilor, a ordonanțelor și a hotărârilor Guvernului. Deciziile primului-ministru sunt acte
administrative individuale89 și se publică, sub sancțiunea inexistenței, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, în termen de cel mult 15 zile de la data emiterii lor.Nu sunt supuse regimului
de publicare în Monitorul Oficial deciziile prim-ministrului clasificate potrivit legii90. Deciziile
prim-ministrului produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, dacă în cuprinsul lor nu
este prevăzută o dată ulterioară.
Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din: a) Secretariatul General al
Guvernului;b) Cancelaria Prim-Ministrului; c) departamente și alte structuri organizatorice cu
atribuții specifice. Structura și atribuțiileaparatului de lucru al Guvernuluisunt stabilite prin
dispozițiile H.G. nr. 404/200491, modificată și completată, și aleO.U.G. nr. 25/200792, modificată
și completată.
Pentru realizarea funcțiilor sale Guvernul are de îndeplinit o serie de atribuții principale
enumerate în Constituție și în cuprinsul art. 11 din Legea nr. 90/2001.
În doctrina de drept administrativatribuțiile Guvernului au fost clasificate după mai
multe criterii93:
88
Publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
89
Emil Bălan, op. cit., p. 89. În doctrină s-a exprimat opinia că deciziile prim-ministrului pot avea și caracter
normativ, deși majoritatea au caracter individual. Au caracter normativ deciziile privind organizarea internă a
Guvernului. A se vedea în acest sens: Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 87; Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan,
Sorin Bucur, op. cit., p. 193.
90
În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative, republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie
2010.
91
H.G. nr. 404/2004 privind organizarea și funcționarea aparatului de lucru al Guvernului, publicată în „Monitorul
Oficial al României”, Partea I, nr. 267 din 26 martie 2004.
92
O.U.G. nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului,
publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 270 din 23 aprilie 2007.
93
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 91; Dana Apostol Tofan, op. cit., pp. 229-230.
27
a) după criteriul actelor normative care le consacră se disting: atribuții prevăzute de
Constituție; atribuții prevăzute de Legea nr. 90/2001; atribuții prevăzute de Regulamentele de
funcționarea ale celor două Camere ale Parlamentului; atribuții prevăzute în alte legi;
b) după criteriul importanței se deosebesc: atribuții principale (cuprinse în Constituție și
în legea organică); atribuții secundare (cuprinse în alte categorii de acte de reglementare).
c) după criteriul locului producerii efectelor există: atribuții interne; atribuții
internaționale.
d) după criteriul conținutuluise deosebesc:atribuții de natură politico-administrativă;
atribuții de natură economico-financiară și socială.
Pentru realizarea atribuțiilor sale Guvernul adoptă acte juridice prin care creează,
modifică sau stinge raporturi juridice de drept administrativ. În acest sens, art. 108 alin. (1) din
Constituție prevede că Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Pornindu-se la o distincție
frecventă în doctrina clasică a dreptului administrativ, unii autori au prezentat hotărârea ca fiind
„actul administrativ” al Guvernului, iar ordonanța „actul de guvernământ”94.
Hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor. Ordonanțele se adoptă în
domenii care nu fac obiectul legilor organiceîn baza unei legi speciale de abilitare, în limitele și
în condițiile prevăzute de aceasta. În situații extraordinare Guvernul poate adopta și ordonanțe de
urgență în condițiile art. 115 din Constituție.
Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 hotărârile și ordonanțele sunt
adoptate în prezența majorității membrilor Guvernului. Adoptarea se face prin consens, iar în
situația în care nu se realizează consensul, hotărăște prim-ministrul.
Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de prim-ministru și se
contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare. După semnarea și
contrasemnare hotărârile și ordonanțele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței, spre deosebire de lipsa unei semnături
care atrage doar nulitatea ce poate fi acoperită, în funcție de împrejurări, în baza teoriei
salvgardării actului95.
Formele controlului parlamentar asupra Guvernului sunt prevăzute în cadrul unui
capitol distinct, situat imediat după capitolul dedicat Guvernului, și întitulat Raporturile
94
95
28
Parlamentului cu Guvernul. Prin dispozițiile art. 111 și art. 112 din Constituția se instituie ca
forme ale controlului parlamentar obligația Guvernului de a informa Parlamentul și, respectiv,
obligația Guvernului și a membrilor săi de a răspunde la întrebările sau la interpelările formulate
de parlamentari. O altă formă de control este cea exercitată prin intermediul unor comisii de
anchetă instituite în temeiul art. 64 alin. (4) din Constituție.
Din ansamblul dispozițiilor constituționale și legale se pot identifica următoarele forme
de răspundere a Guvernului și a membrilor săi96:
a) răspunderea politică a întregului Guvern, care se exercită în fața Parlamentului;
b) răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu ceilalți membri,
pentru activitatea Guvernului și actele sale;
c) răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele comise în îndeplinirea
mandatului;
d) răspunderea administrativ-disciplinară, concretizată în suspendarea din funcție atunci
când s-a început urmărirea penală sau când s-a dispus trimiterea în judecată a unui membru al
Guvernului;
e) răspunderea administrativ-patrimonială a Guvernului sau a miniștrilor, în regimul
contenciosului administrativ pentru daunele produse printr-un act administrativ nelegal, pentru
nesoluționarea în termenul legal a unei cereri ori pentru refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim;
f) răspunderea administrativ-contravențională.
După caracterul răspunderii există răspundere individuală și răspundere solidară a
miniștrilor.
96
29
Capitolul al IV-lea
Administrația publică centrală de specialitate
Administrația publică centrală de specialitate este alcătuită din ministere și din alte
organe centrale. Organele de specialitate ale administrației publice centrale sunt în subordinea
Guvernului sau a ministerelor, ori sunt autonome. Prin urmare, nu trebuie făcută confuzie între
administrația centrală de specialitate și administrația ministerială, aceasta din urmă cuprinzând
organele centrale de specialitate care sunt subordonate direct Guvernului, indiferent dacă au sau
nu denumirea de ministere97.
Constituția României prevede norme referitoare la administrația publică centrală de
specialitate în patru articole din cadrul primei secțiuni a Capitolului al V-lea (Administrația
publică). Din analiza art. 116-119 au fost desprinse următoarele principii aplicabile
administrației centrale de specialitate98:
1) administrația centrală de specialitate cuprinde trei categorii de organe: a) ministere,
care sunt organizate în subordinea Guvernului; b) alte organe centrale care pot fi organizate în
subordinea Guvernului sau a unui minister; c) autorități administrative autonome față de Guvern.
2) ministerele se înființează, se organizează și funcționează prin lege și nu prin acte
subsecvente
3) organele de specialitate pot fi înființate de Guvern sau ministere doar dacă legea le
recunoaște această competență și au primit avizul Curții de Conturi
4) autoritățile administrative autonome se pot înființa prin lege organică.
Potrivit dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea
Guvernului României și a ministerelor, ministerele sunt organe de specialitate ale administrației
publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.
După natura atribuțiilor pe care le exercită ministerele pot fi clasificate astfel99:
a) ministere cu activitateeconomică și financiară (Ministerul Economiei, Ministeriul
Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii, Ministerul Transporturilor; Ministerul Fondurilor
Europene);
97
98
Ibidem, pp. 357-358.
99
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., pp. 116-117; Verginia Vedinaș, op. cit., p. 414.
30
b) ministere cu activitate socială, culturală, științifică, educativă (Ministerul Sănătății,
Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii, Ministerul Culturii; Ministerul Mediului,
Ministerul Tineretului și Sportului);
c) ministere cu activitate de realizare a politicii externe și de apărare a statului
(Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naționale,).
d) ministere cu activitate de ocrotire a ordinii de drept și de organizare a administrației
publice (Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Dezvoltării Regionale și
Administrației Publice).
Ministerele sunt organizate într-o structură piramidală cuprinzând departamente, direcții
generale, direcții, servicii și birouri100. Atribuțiile structurilor organizatorice se stabilesc prin
regulamentul de organizare și funcționare a ministerului, care este aprobat prin ordin al
ministrului. De regulă, aceste structuri nu au personalitate juridică și nici o competență proprie
distinctă de cea a ministerului din care fac parte101.
Ministerele sunt conduse de miniștri care, pentru exercitarea atribuțiilor lor, emit ordine
și instrucțiuni. Ordinele și instrucțiunile miniștrilor se publică în Monitorul Oficial, Partea I. Nu
sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial actele normative clasificate și cele cu
caracter individual. Data publicării reprezintă data intrării în vigoare dacă în cuprinsul textului nu
este prevăzută o dată ulterioară.
În conformitate cu prevederile art. 117 alin. (2) din Constituție ministerele pot înființa
organe de specialitate în subordinea lor cu îndeplinirea a două condiții: a) să existe avizul Curții
de Conturi; b) competența de a înființa organe de specialitate să fie recunoscută printr-o
lege.Înființarea, organizarea și funcționarea organele de specialitate din subordinea Guvernului
sau a ministerelor se face prin lege, prin hotărâre de Guvern sau prin ordin de ministru.
În funcție de scopul pentru care sunt create, aceste organe de specialitate pot funcționa
temporar sau permanent, pot avea un rol decizional sau doar un rol consultativ, pot fi regăsite la
nivelul domeniilor de activitate specifice fiecărui minister în parte sau pot acoperi mai multe
domenii. Organele de specialitate exercită competențe specializate la nivel central de natura celor
100
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, op. cit., p. 203; Corneliu Manda, op. cit., pp. 193-194.
101
31
specifice ministerelor în domenii de activitate în care nu este necesară înființarea unui
minister102.
Autoritățile administrative autonome reprezintă organe ale administrației publice
centrale de specialitate cărora legiuitorul constituant sau legiuitorul organic le conferă atribuții în
domenii speciale, pe care le exercită fără a fi în subordinea Guvernului sau a altei autorități
publice103.
Fiind organe administrative aceste autorități exercită o activitate executivă, având ca
obiect organizarea executării și aplicarea în concret a legilor, precum și asigurarea bunei
funcționări a serviciilor publice pe care le realizează. Ele se particularizează de celelalte organe
ale administrației publice centrale de speciale prin faptul că sunt scoase din ierarhia organelor
administrative subordonate Guvernului sau ministerelor.
În doctrină au fost reținute următoarele trăsături caracteristiceale autorităților
administrative centrale autonome104:
a) sunt organe administrative care fac parte din administrația publică centrală de
specialitate, executând legile și asigurând buna funcționare a serviciilor publice instituite în acest
scop;
b) sunt autorități care se pot înființa doar prin lege organică;
c) sunt autorități independente, în sensul că nu se află în subordinea Guvernului sau a
vreunui minister;
d) majoritatea autorităților administrative centrale autonome au organe de conducerecu
caracter colegial105, dar sunt și autorități administrative autonome unipersonale106;
e) majoritatea autorităților administrative centrale autonome dispun de putere de decizie,
care se manifestă prin emiterea actelor administrative de autoritate;
f) majoritatea autorităților administrative centrale autonome sunt create pentru o perioadă
nedeterminată de timp.
102
103
Ibidem, p. 419.
104
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., pp. 128-129; Emil-Ioan Moțiu, Autoritățile administrative autonome din
domeniul siguranței naționale și al mediatizării informațiilor, București, Editura C.H. Beck, 2010, pp. 51-52.
105
De exemplu: Plenul Curții de Conturi compus din 18 membri, Plenul Consiliului Concurenței format din 7
membri, Consiliul de Administrație al Societății Române de Televiziune compus din 13 membri.
106
De exemplu: Avocatul Poporului, Președintele Consiliului Legislativ, Președintele Autorității Electorale
Permanente, Directorul Serviciului Român de Informații.
32
Capitolul al V-lea
Administrația publică locală.
Principii de organizare și funcționare
Administrația publică locală este a doua componentă fundamentală a administrației

publice, alături de administrația publică centrală. Deosebirile esențiale dintre cele două tipuri de
administrație, centrală și locală, pornesc de la limitele competenței teritoriale și de lafaptul că
autoritățile administrației publice locale sunt legitimate democratic prin alegeri libere desfășurate
în unitatea administrativ-teritorială.
Administrația publică locală este definită ca fiind „un ansamblu de autorități
administrative autonome alese care, în regim de putere publică, rezolvă treburile publice din
comune, orașe și județe și prestează către colectivitățile respective servicii publice de interes
local, exercitând și funcții de natură politică, administrativă și economico-financiară”107.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Constituție teritoriul României este organizat, sub
aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate
municipii.
În conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr.
215/2001108, modificată și completată, comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități
administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și
funcționează autorități ale administrației publice locale.
Autoritățile administrației publice locale sunt consiliile locale (comunale, orășenești și
municipale) și consiliile județene, ca autorități deliberative, și primarul și președintele consiliului
județean ca autorități executive109. Primarul, consilierii locali, președintele consiliului județean și
consilierii județeni sunt aleși locali și îndeplinesc o funcție de autoritate publică.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate
juridică deplină şi patrimoniu propriu. Ele sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale
codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie,
precum şi la unităţile bancare.
107
108
Republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007.
109
33
Unitățile administrativ-teritoriale au dreptul să coopereze și să se asocieze formând
asociații de dezvoltare intercomunitară, cu personalitate juridică, de drept privat și de utilitate
publică, în scopul realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional
ori al furnizării în comun a unor servicii publice.
În doctrină au fost reținute următoarele funcții ale administrației publice locale110:
a) funcția politică prin care se contribuie la dezvoltarea democrației participative și se
limitează puterea guvernanților pe plan local prin transferarea responsabilității problemelor
locale către colectivitățile locale
b) funcția administrativă prin care se rezolvă treburile publice și se organizează serviciile
publice de interes local, în vederea satisfacerii nevoilor și intereselor locale
c) funcția economico-financiară în baza căreia se administrează bunurile proprietate
publică sau privată ale unității administrativ-teritoriale și se stabilesc și percep taxele și
impozitele locale.
Principiile de organizare și funcționare ale administrației publice locale desemnează
totalitatea prescripțiilor generale cu caracter obligatoriu, înscrise în Constituție și legi, care
stabilesc direcțiile fundamentale în baza cărora se constituie, se organizează și funcționează
autoritățile administrației publice locale, raporturile care se stabilesc între ele și formele de
control incidente111.
Constituția României prevede în cuprinsul art. 120 trei principii de bazăale administrației
publice locală:
a) principiul descentralizării;
b) principiul autonomiei locale;
c) principiul deconcentrării serviciilor publice.
La acestea se adaugă dreptul minorităților naționale de a-și folosi limba națională în
relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate atunci
când au o pondere semnificativă într-o unitate administrativ-teritorială.
110
111
34
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 administrația
publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul
următoarelor principii:
a) principiul descentralizării;
b) principiul autonomiei locale;
c)principiul deconcentrării serviciilor publice;
d) principiul eligibilității autorităților administrației publice locale;
e) principiul legalității;
f) principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.
Cu privire la particularitățile acestor principii112s-a reținut că sfera lor de aplicare
cuprinde atât administrația publică de la nivel de bază (comună, oraș, municipiu) cât și
administrația publică de nivel intermediar (județ). Toate principiile au o dublă natură,
constituțională și legală. Principiile care nu sunt prevăzute în mod expres de Constituție în
cuprinsul art. 120 (principiul eligibilității autorităților administrației publice locale, principiul
legalității și principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes
deosebit) rezultă în mod indirect din interpretarea legii fundamentale113.
În conformitate cu dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 aplicarea
principiilor mai sus-enunțate nu poate aduce atingere caracterului de stat național, unitar și
indivizibil al României114.
112
În doctrină s-a exprimat opinia că autonomia este principiul fundamental al administrației publice locale din care
decurg următoarele principii: principiul subsidiarității; principiul descentralizării serviciilor publice; principiul
eligibilității autorităților administrației publice locale; principiul legalității; principiul consultării cetățenilor în
problemele locale de interes deosebit. A se vedea Răzvan Viorescu, Drept administrativ, București, Editura
Universul Juridic, 2015, p. 79.
113
Mădălina Voican, Principiile cadru ale administrației publice locale, București, Editura Universul Juridic, 2008,
pp. 16-17.
114
35
Capitolul al VI-lea
Consiliul local
Consiliul local este autoritate deliberativă a administrației publice locale prin care se
realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii și se rezolvă treburile publice din
aceste unități administrativ-teritoriale.
Consiliul local este compus din consilieri locali, aleși prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, pe circumscripţii electorale, pe baza scrutinului de listă, potrivit
principiului reprezentării proporţionale, de către cetățenii cu drept de vot din unitatea
administrativ-teritorială în care urmează să-și exercite mandatul.Pentru alegerea consiliilor locale
fiecare comună, oraş, municipiu şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului
constituie o circumscripţie electorală115.
Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, în
funcție de numărul locuitorilor comunei, orașului sau municipiului, numărul consilierilor locali
variază între 9, pentru o unitate administrativ-teritorială cu un număr de până la 1.500 de
locuitori, și 31, pentru o unitate administrativ-teritorială cu un număr de peste 400.000
locuitori116.
Prin excepție, Consiliul General al Municipiului București este format dintr-un număr de
55 consilieri locali. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti
se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective.
Constituirea consiliului local se face în condițiile art. 30-35 din Legea nr. 215/2001.
Termenul de constituire a consiliului local este de maxim 20 de zile de la data alegerilor, iar
procedura debutează cu convocarea consilierilor declarați aleși de către prefect.
115
Potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 115/2015 numerotarea circumscripţiilor electorale din fiecare judeţ,
precum şi a circumscripţiilor electorale de sector al municipiului Bucureşti se face de către prefect, prin ordin, în
termen de 3 zile de la stabilirea datei alegerilor.Numerotarea se face începând cu municipiul reşedinţă de judeţ şi
continuă cu celelalte municipii, oraşe şi comune, în ordinea alfabetică a fiecărei categorii de unităţi administrativ-
teritoriale.
116
Între aceste două limite celelalte categorii sunt următoarele: 11 consilieri (între 1.501 și 3.000 locuitori); 13
consilieri (între 3.001 și 5.000 locuitori); 15 consilieri (între 5.001 și 10.000 locuitori); 17 consilieri (între 10.001 și
20.000 locuitori); 19 consilieri (între 20.001 și 50.000 locuitori); 21 consilieri (între 50.001 și 100.000 locuitori); 23
consilieri (între 100.001 și 200.000 locuitori); 27 consilieri (între 200.001 și 400.000 consilieri). Raportat la aceste
cifre, în doctrină s-a arătat că din evoluția legislației adoptate în ultimele două decenii se poate observa tendința
permanentă a numărului consilierilor locali. A se vedea Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 316.
36
De la data constituirii consiliul local își exercită mandatul până la data declarării ca legal
constituit a consiliului nou ales. Mandatul consiliului local este de patru ani și poate fi prelungit,
doar prin lege organică, în caz de război sau catastrofă.
Consilierul local are statutul de ales local astfel că exercitarea mandatului, protecția
legală a mandatului, drepturile și obligațiile, precum și răspunderea lor este reglementată prin
dispozițiile Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali117, modificată și completată.
Din analiza dispozițiilor legale aplicabile putem reține următoareledrepturi ale
consilierilor locali:
a) dreptul de primi o indemnizație118 pentru participarea la ședințele consiliului local și
ale comisiilor de specialitate [art. 51 alin. (5) din Legea nr. 215/2001];
b) dreptul la decontarea cheltuielilor pe care le efectuează în îndeplinirea mandatului [art.
51 alin. (6) din Legea nr. 215/2001];
c) dreptul de a primi de la primar, prin intermediul secretarului unității administrativ-
teritoriale și al aparatului de specialitate, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare informațiile
necesare în vederea îndeplinirii mandatului [art. 51 alin. (2) din Legea nr. 215/2001].
În categoria obligațiilor consilierilor locali menționăm următoarele:
a) obligația de a respecta Constituția, legile și regulamentul de funcționare a consiliului
local, de a se supune regulilor de curtoazie și disciplină și de a nu folosi în cuvântul lor sau în
relațiile cu cetățenii expresii injurioase, ofensatoare sau calomnioase [art. 46 din Legea nr.
393/2004];
b) obligația de a nu lua parte la deliberarea și la adoptarea hotărârilor care, fie personal,
fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în
problema supusă dezbaterilor [art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001];
c) obligația de a depune în termen de 15 zile de la data declarării consiliului ca legal
constituit a declarației pe proprie răspundere privind interesele personale și de a reactualiza anual
această declarație119[art. 79 alin. 1 lit. a) și art. 80 alin. 1din Legea nr. 393/2004];
117
Publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004.
118
În conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 393/2004 indemnizația de ședință pentru membrii consiliului
local este în cuantum de până la 5% din indemnizația lunară a primarului sau primarului general al municipiului
București, după caz. Indemnizația se acordă doar pentru o ședință de consiliu și 1-2 ședințe de comisii de specialitate
pe lună. Plata indemnizațiilor consilierilor locali se efectuează exclusiv din veniturile proprii ale bugetelor locale.
119
Declarația privind interesele personale se depune, în dublu exemplar, la secretarul unității administrativ-
teritoriale. Un exemplar al declarației privind interesele personale se păstrează de către secretar într-un dosar special,
numit registru de interese. Legea nr. 393/2004 consideră în cuprinsul art. 75 că aleșii locali au un interes personal
37
d) obligația de a da dovadă de probitate, discreție profesională, cinste și corectitudine [art.
48-49din Legea nr. 393/2004];
e) obligația de a nu lipsi de la lucrările consiliului local sau ale comisiilor de specialitate
din care fac parte, cu excepția cazurilor stabilite prin regulamentul de funcționare a consiliului
local [art. 52 alin. (1) din Legea nr. 393/2004];
f) obligația de a organiza periodic întâlniri cu cetățenii și să acorde audiențe [art. 51 alin.
(3) din Legea nr. 215/2001];
g) obligația de a participa la cel puțin un curs de pregătire în domeniul administrației
publice locale, în decursul primului an de mandat120 [art. 41 alin. (2) din Legea nr. 393/2004];
h) obligația de a prezenta un raport anual de activitate, care va fi făcut public prin grija
secretarului unității administrativ-teritoriale[art. 51 alin. (4) din Legea nr. 215/2001];
i) obligația de a prezenta în termen de 30 de zile de la încheierea unei misiuni oficiale a
unui raport privind deplasările efectuate [art. 44 alin. (1) din Legea nr. 393/2004].
Calitatea de consilier local încetează la data declarării ca legal constituit a noului consiliu
ales.
Înainte de expirarea duratei normale a mandatului, calitatea de consilier local poate înceta
de drept sau ca urmare a demisiei.
Cazurile de încetare de drept a mandatului consilierului local sunt prevăzute de art. 9
alin. (2) din Legea nr. 393/2004:
a) demisie121;
b) incompatibilitate;
c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare
a reorganizării acesteia122;
într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze ca o decizie a autorității publice din care fac parte ar
putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine ori pentru: a) soț, soție, rude sau afini până la gradul al
doilea inclusiv; b) orice persoană fizică sau juridică cu care au relație de angajament, indiferent de natura acestuia;
c) o societate la care dețin calitatea de asociat unic, funcția de administrator sau de la care obțin venituri; d) o altă
autoritate din care fac parte; e) orice persoană fizică sau juridică, alta decât autoritatea din care fac parte, care a făcut
o plată către aceștia sau a efectuat orice fel de cheltuieli ale acestora; f) o asociație sau fundație din care fac parte.
120
Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (3) din Legea nr. 393/2004 sunt exceptați de la această obligație aleșii locali care
au deținut anterior un alt mandat de consilier local, consilier județean, președinte al consiliului județean, primar sau
au exercitat funcția de prefect, au fost funcționari publici, au deținut un mandat de parlamentar sau au studii
economice, juridice sau administrative.
121
Demisia consilierului local se anunță în scris și se depune la președintele de ședință. După ce ia act de demisie
președintele de ședință propune consiliului local adoptarea unei hotărâri prin care se ia act de demisie și se declară
locul vacant. În doctrină s-am exprimat opinia că consilierul poate reveni asupra demisiei până la adoptarea hotărârii
consiliului local. A se vedea Anton Trăilescu, op. cit., p. 43.
38
d) lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului;
e) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive123;
f) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsa privativă
de libertate;
g) punerea sub interdicţie judecătorească, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
h) pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
i) pierderea calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţilor
naţionale pe a cărei listă a fost ales;
j) deces.
La aceste cazuri de încetare se adaugă și următoarele:
a) refuzul depunerii declarației privind interesele personale [art. 82 alin. (2) din Legea nr.
393/2004];
b) încheierea de contracte comerciale de prestări servicii, de executare de lucrări, de
furnizare de produse sau contracte de asociere cu autoritățile administrației publice locale din
care fac parte cu instituțiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub
autoritatea consiliului local ori cu societățile comerciale înființate de consiliile locale atunci când
consilierul local, soțul sau ruda de gradul I, are funcția de președinte, vicepreședinte, director
general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor ori
alte funcții de conducere, precum și calitatea de acționar sau asociat la societățile cu capital
privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unități administrativ-teritoriale [art. 92
alin. 1 din Legea nr. 161/2003].
Încetarea de drept a mandatului de consilier se constată de către consiliul local, prin
hotărâre, la propunerea primarului sau a oricărui consilier.
Consiliul local are o competență materială generală, limitată teritorial la nivelul unității
administrativ-teritoriale în care a fost ales124. El are inițiativă și hotărăște în toate problemele de
122
Încetarea mandatului de consilier în cazul schimbării domiciliului în altă unitate administrativ-teritorială poate
interveni numai după efectuarea în actul de identitate al celui în cauză a menţiunii corespunzătoare, de către organul
abilitat potrivit legii [art. 11 alin. (1) din Legea nr. 393/2004].
123
Încetarea mandatului de consilier în cazul imposibilității exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni
consecutive nu are loc în cazul în care consilierul a fost însărcinat de către consiliul din care face parte, de către
Guvern sau de către Parlament cu exercitarea unei misiuni în ţară sau în străinătate. Pe durata exercitării misiunii
încredinţate exercitarea mandatului se suspendă [art. 11 alin. (2) dinLegea nr. 393/2004].
124
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., pp. 174-175; Anton Trăilescu, op. cit., p. 47; Emil Bălan, op. cit., p. 105.
39
interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale
administraţiei publice locale sau centrale.
Atribuțiile consiliului local sunt prevăzute în cuprinsul Legii nr. 215/2001. Legiuitorul a
optat pentru clasificarea atribuțiilor, urmată de enumerarea activităților necesareexercităriilor:
a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale
instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes local;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau
municipiului;
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau
municipiului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.
În afară de aceste atribuții expres prevăzute de lege, consiliul local poate îndeplini orice
alte atribuții cu respectarea limitelor competenței sale materiale și teritoriale.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin consiliul local adoptă hotărâri, acte administrative
unilaterale și executorii, care pot avea caracter normativ sau individual125.
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali, de primar, viceprimar sau de
cetăţeni126. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului unităţii
administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului.
Ca regulă, hotărârile consiliului local se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți.
Următoarele hotărâri se adoptă cu votul majorității consilierilor locali în funcție:
a) hotărârile privind bugetul local;
b) hotărârile privind contractarea de împrumuturi;
c) hotărârile prin care se stabilesc impozite și taxe locale;
125
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 506; Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 177.
126
Cetățenii pot propune proiecte de hotărâri consiliului local pe a cărui rază domiciliază, spre dezbatere și adoptare,
în conformitate cu procedura prevăzută de capitolul al VII-lea (Inițiativa cetățenească) al Legii nr. 215/2001.
Potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (2) din acest act normativ promovarea unui proiect de hotărâre poate fi inițiată de
unul sau de mai mulți cetățeni cu drept de vot, dacă acesta este susținut prin semnături de cel puțin 5% din populația
cu drept de vot a unității administrativ-teritoriale respective. Listele de susținători pot fi semnate numai de cetățenii
cu drept de vot care au domiciliul pe raza unității administrativ-teritoriale respective, al cărei consiliu local urmează
să dezbată proiectul de hotărâre în cauză.
40
d) hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală
sau de cooperare transfrontalieră;
e) hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea
teritoriului;
f)hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu persoane
juridice române sau străine.
Prin lege sau prin regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local se poate
prevede și o altă majoritate necesară adoptării unei hotărâri. Un exemplu este hotărârea privind
patrimoniul care se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în
funcție.
După adoptare hotărârile consiliului local se comunică de secretarul unității
administrativ-teritoriale primarului și prefectului, împreună cu eventualele obiecții de
nelegalitate formulate.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor
la cunoştinţă publică, care nu poate depăși un termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării
oficiale către prefect. Hotărârile cu caracter individualdevin obligatorii de la data comunicării.
Consilierii locali răspund, în condițiile legii, administrativ, penal sau civil, după caz,
pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin.
Răspunderea administrativ-disciplinarăconstă în aplicarea unor sancțiuni ca urmare a
încălcării de către consilierii locali a prevederilor Legii nr. 215/2001, Legii nr. 393/2004 și a
regulamentului de organizare și funcționare a consiliului local.
În funcție de gravitatea abaterii săvârșite se pot aplica următoarele sancțiuni prevăzute de
art. 57 alin. (1) din Legea nr. 393/2004:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din ședință;
e) excluderea temporară de la lucrările consiliului și ale comisiei de specialitate, pentru
cel mult două ședințe consecutive;
f) retragerea indemnizației de ședință, pentru 1-2 ședințe.
Dizolvarea de drept a consiliului local intervine în următoarele trei situații:
41
a) dacă nu se întrunește timp de două luni consecutiv, deși a fost convocat conform
prevederilor legale;
b) dacă nu a adoptat în trei ședințe ordinare consecutive nici o hotărâre;
c) dacă numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu și nu se poate
completa prin supleanți.
Dizolvarea se pronunță de instanța de contencios administrativ la solicitarea primarului,
viceprimarului, secretarului unității administrativ-teritoriale, prefectului sau a oricărei persoane
interesate. Hotărârea instanței este definitivă și se comunică prefectului.
42
Capitolul al VII-lea
Primarul și viceprimarul
Primarul este organ al administrației publice locale cu caracter executiv și în exercitarea

atribuțiilor sale îndeplinește o funcție de autoritate publică. El este șeful administrației publice
locale și reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu
persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.
Fiecare comună, oraș, municipiu și subdiviziune a municipiului are câte un primar.
Municipiul București are un primar general.
Condițiile de eligibilitateprevăzute de art. 4-5 din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea
autorităților administrației publice locale pentru ca o persoană să poată fi aleasă primar sunt
următoarele:
a) este cetățean român sau cetățean a Uniunii Europene;
b) are vârsta de cel puțin 23 de ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv;
c) nu face parte din categoriile prevăzute la art. 40 alin. (3) din Constituție (judecătorii
Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte
categorii de funcționari publici stabiliți prin lege organică);
d) are domiciliul pe teritoriul unității administrativ-teritoriale în care urmează să fie
aleasă.
Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării
alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau
oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. În cazul în care judecătorul
constată încălcarea condițiilor de eligibilitate sau dacă alegerea primarului s-a făcut prin fraudă
electorală, dispune invalidarea mandatului.
Mandatul primarului este de 4 ani și se exercită de la depunerea jurământului, până la
depunerea jurământului de către primarul nou ales.
Primarul are statutul de ales local astfel că exercitarea mandatului, protecția legală a
mandatului, drepturile și obligațiile, precum și răspunderea lui este reglementată prin dispozițiile
Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, modificată și completată.
43
În doctrină s-a subliniat că statutul primarului este complex, el fiind atât autoritatea care
reprezintă colectivitatea teritorială care l-a ales cât și autoritatea care reprezintă puterea statală la
nivelul unității administrativ-teritoriale127.
Din analiza dispozițiilor legale aplicabile putem reține următoarele drepturi ale
primarului:
a) dreptul de a primi o indemnizație lunară, ca unică formă de remunerare a activității
corespunzătoare funcției de primar [art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001];
b) dreptul a i se suspenda contractul individual de muncă sau actul de numire în cadrul
unei instituții ori autorități publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi cu capital integral
ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale [art. 28 alin. (1) din Legea nr.
393/2004]128;
c) dreptul ca după încetarea mandatului, timp de doi ani, să nu i se poată modifica sau
desface contractul de muncă ori de a nu fi eliberat din funcție pe motive ce nu îi sunt imputabile
[art. 31 din Legea nr. 393/2004];
d) dreptul la decontarea, în condițiile legii, a cheltuielilor legate de exercitarea
mandatului [art. 35 din Legea nr. 393/2004];
e) dreptul de a beneficia de concedii de odihnă, concedii medicale, concedii fără plată,
precum şi de concedii plătite în cazul unor evenimente familiale deosebite [art. 38 alin. (1) din
Legea nr. 393/2004];
f) dreptul de a beneficia de plata cursurilor de pregătire, formare şi perfecţionare
profesională organizate de instituţii specializate, în decursul mandatului[art. 41 alin. (1) din
Legea nr. 393/2004].
Din categoria obligațiilor primarului menționăm următoarele:
a) obligația de a exercita funcția de primar cu bună-credință și fidelitate față de țară și de
colectivitatea care l-a ales [art. 45 din Legea nr. 393/2004];
b) obligația de a pune la dispoziție consilierilor locali, la cererea acestora, prin
intermediul secretarului și al aparatului de specialitate, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare,
informațiile necesare în vederea îndeplinirii mandatului [art. 51 alin. (2) din Legea nr. 215/2001];
127
128
În conformitate cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 sunt exceptate de la suspendarea
contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cercetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional,
oamenii de cultura şi artă.
44
c) obligația de a organiza periodic, cel puțin o dată pe trimestru, întâlniri cu cetățenii și de
a acorda audiențe [art. 50 alin. (2) din Legea nr. 393/2004];
d) obligația de a participa la cel puțin un curs de pregătire în domeniul administrației
publice locale, în decursul primului an de mandat [art. 41 alin. (2) din Legea nr. 393/2004]129;
e) obligația de a prezenta consiliului local un raport privind deplasările efectuate la prima
ședință ordinară de consiliu, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data încheierii misiunii[art. 44
alin. (1) din Legea nr. 393/2004];
f) obligația de a informa, în prealabil, consiliul local cu privire la solicitarea unui
concediu fără plată sau concediu plătit în cazul unor evenimente familiale deosebite, cu indicarea
duratei acestora și a perioadei în care vor avea loc [art. 38 alin. (2) din Legea nr. 393/2004];
g) obligația de a depune declarația privind interesele personale în termen de 15 zile de la
depunerea jurământului [art. 79 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 393/2004].
Mandatul primarului încetează înainte de termen de drept sau prin act juridic130.
La fel ca și în cazul atribuțiilor consiliului local, legiuitorul clasificăatribuțiile
primarului și enumerăactivitățile necesare exercitării acestora:
a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului;
b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;
c) atribuţii referitoare la bugetul local;
d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;
e) alte atribuţii stabilite prin lege.
Din analiza acestor atribuții, raportate la ansamblul atribuțiilor autorităților administrației
publice locale, s-a subliniat că primarul are o competență exclusivă atunci când își exercită
atribuțiile în calitatea lui de ales local și reprezentant al unității administrativ-teritoriale și o
competență partajată atunci când își exercită atribuțiile împreună cu alte niveluri ale
administrației publice, județean sau central131.
129
Sunt exceptați de la această obligație primarii care au deţinut anterior un alt mandat de consilier local, consilier
judeţean, preşedinte al consiliului judeţean, primar sau au exercitat funcţia de prefect, au fost funcţionari publici, au
deţinut un mandat de parlamentar sau au studii economice, juridice sau administrative [art. 41 alin. (3) din Legea nr.
393/2004].
130
Vasile Tabără,Dezvoltarea capacității administrative, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 129.
131
Mădălina-Elena Mihăilescu, op. cit., p. 383.
45
Actele emise de primar sunt acte administrative și se numesc dispoziții132. Ele au caracter
normativ sau individual și devin executorii după ce au fost aduse la cunoștința publică, respectiv,
după ce au fost comunicate persoanelor interesate.
Dispozițiile primarului sunt contrasemnate de secretarul unității administrativ-teritoriale.
În cazul în care secretarul consideră dispoziția ilegală nu o va contrasemna, dar va trebui să
motiveze în scris acest refuz. Dispozițiile primarului sunt comunicate prefectului de îndată sau
cel mai târziu în 5 zile lucrătoare de la semnarea loc. Aducerea la cunoștință publică a
dispozițiilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către
prefect.
Primarul răspunde administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârșite în
exercitarea atribuțiilor care îi revin.
Viceprimarul nu este o autoritatea administrației publice locale, deoarece legea nu-i
conferă atribuții proprii, pentru a căror exercitare să emită acte administrative de
autoritate133.Potrivit dispozițiilor art. 57 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 el este subordonat
primarului și înlocuitorul de drept al acestuia.
Comunele, orașele și municipiile și sectoarele municipiului București au câte un
viceprimar. Municipiile reședință de județ și municipiul București au câte doi viceprimari.
Viceprimarul este ales cu votul secret al majorității consilierilor în funcție, din rândul
membrilor consiliului local.Durata mandatului este egală cu durata mandatului consilierilor134.Pe
durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local, fără a
beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.
La deliberarea şi adoptarea hotărârilor care privesc alegerea viceprimarului participă şi
votează consilierul local care candidează la funcţia viceprimar, respectiv viceprimarul în funcţie
a cărui schimbare se propune.
Atribuțiile viceprimarului nu sunt delimitate în mod expres de lege, art. 57 alin. (2) din
Legea nr. 215/2001 lăsând libertatea primarului de a delega o parte din atribuțiile sale
viceprimarului.
132
Unii autori susțin ideea că în afară de dispoziții primarul emite și autorizații. A se vedea Rodica Narcisa Petrescu,
op. cit., p. 195.
133
134
46
Viceprimarul are statutul de ales local astfel că exercitarea mandatului, protecția legală a
mandatului, drepturile și obligațiile, precum și răspunderea lor este reglementată prin dispozițiile
Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, modificată și completată.Funcția de
viceprimar este incompatibilă cu aceleași funcții și calități reglementate și în cazul funcției de
primar.
Viceprimarul răspunde administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârșite în
exercitarea atribuțiilor care îi revin.
În privința răspunderii administrativ-disciplinare, art. 69 alin. (1) din Legea nr. 393/2004
prevede că pentru abateri grave și repetate, săvârșite în exercitarea mandatului, viceprimarului i
se poate aplica următoarele sancțiuni:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) diminuarea indemnizației cu 5-10% pe timp de la 1-3 luni;
d) eliberarea din funcție.
47
Capitolul al VIII-lea
Consiliul județean
Consiliul județean este prezentat în cuprinsul art. 87 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a
administrației publice localeca fiind o autoritate deliberativă a administrației publice locale,
constituită la nivel județean,pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în
vederea realizării serviciilor publice de interes județean.
Consiliul județean este compus din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat, pe circumscripţii electorale, pe baza scrutinului de listă, potrivit principiului
reprezentării proporţionale, de către cetățenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială
în care urmează să-și exercite mandatul. Pentru alegerea consiliilor județene fiecare județ
constituie o circumscripţie electorală.
Potrivit dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, în
funcție de numărul locuitorilor județului, numărul consilierilor județeni variază în felul următor:
a) 31 consilieri, pentru un județ cu un număr de până la 350.000 de locuitori;
b) 33 consilieri, pentru un județ cu un număr de locuitori cuprins între 350.001 și 500.000
locuitori;
c) 35 consilieri, pentru un județ cu un număr de locuitori cuprins între 500.001 și 650.000
locuitori;
d) 37 consilieri, pentru un județ cu un număr de peste 650.000 locuitori.
Constituirea consiliului județean se face în condiții similare cu cele privind consiliul
local.Termenul de constituire a consiliului județean este de maxim 20 de zile de la data
alegerilor, iar procedura debutează cu convocarea consilierilor declarați aleși de către prefect.
Consilierul județean are statutul de ales local astfel că exercitarea mandatului, protecția
legală a mandatului, drepturile și obligațiile, precum și răspunderea lor este reglementată prin
dispozițiile Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, modificată și completată.
consilierilor județeni:
48
a) dreptul de primi o indemnizație135 pentru participarea la ședințele consiliului județean
și ale comisiilor de specialitate [art. 98 coroborat cu art. 51 alin. (5) din Legea nr. 215/2001];
b) dreptul la decontarea cheltuielilor pe care le efectuează în îndeplinirea mandatului [art.
98 coroborat cu art. 51 alin. (6) din Legea nr. 215/2001];
c) dreptul de a primi de la președintele consiliului județean, prin intermediul secretarului
unității administrativ-teritoriale și al aparatului de specialitate, în termen de cel mult 10 zile
lucrătoare informațiile necesare în vederea îndeplinirii mandatului [art. 98 coroborat cu art. 51
alin. (2) din Legea nr. 215/2001].
În categoria obligațiilor consilierilor județeni menționăm următoarele:
a) obligația de a respecta Constituția, legile și regulamentul de funcționare a consiliului
județean, de a se supune regulilor de curtoazie și disciplină și de a nu folosi în cuvântul lor sau în
relațiile cu cetățenii expresii injurioase, ofensatoare sau calomnioase [art. 46 din Legea nr.
393/2004];
b) obligația de a nu lua parte la deliberarea și la adoptarea hotărârilor care, fie personal,
fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în
problema supusă dezbaterilor [art. 98 coroborat cu art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001];
c) obligația de a depune în termen de 15 zile de la data declarării consiliului ca legal
constituit a declarației pe proprie răspundere privind interesele personale și de a reactualiza anual
această declarație [art. 79 alin. 1 lit. a) și art. 80 alin. 1 din Legea nr. 393/2004];
d) obligația de a da dovadă de probitate, discreție profesională, cinste și corectitudine [art.
48-49din Legea nr. 393/2004];
e) obligația de a nu lipsi de la lucrările consiliului județean sau ale comisiilor de
specialitate din care fac parte, cu excepția cazurilor stabilite prin regulamentul de funcționare a
consiliului județean [art. 52 alin. (1) din Legea nr. 393/2004];
f) obligația de a organiza periodic întâlniri cu cetățenii și să acorde audiențe [art. 98
coroborat cu art. 51 alin. (3) din Legea nr. 215/2001];
g) obligația de a participa la cel puțin un curs de pregătire în domeniul administrației
publice locale, în decursul primului an de mandat136 [art. 41 alin. (2) din Legea nr. 393/2004];
135
În conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 393/2004 indemnizația de ședință pentru membrii consiliului
județean este în cuantum de până la 5% din indemnizația lunară a președintelui consiliului județean. Indemnizația se
acordă doar pentru o ședință de consiliu și 1-2 ședințe de comisii de specialitate pe lună. Plata indemnizațiilor
consilierilor județeni se efectuează exclusiv din veniturile proprii ale bugetelor județene.
49
h) obligația de a prezenta un raport anual de activitate, care va fi făcut public prin grija
secretarului unității administrativ-teritoriale [art. 98 coroborat cu art. 51 alin. (4) din Legea nr.
215/2001];
i) obligația de a prezenta în termen de 45 de zile de la încheierea unei misiuni oficiale a
unui raport privind deplasările efectuate [art. 44 alin. (1) din Legea nr. 393/2004].
Calitatea de consilier județean încetează la data declarării ca legal constituit a noului
consiliu ales. Înainte de expirarea duratei normale a mandatului, calitatea de consilier județean
poate înceta de drept sau ca urmare a demisiei.
Consiliul județean are o competență materială generală, limitată teritorial la nivelul
județului în care a fost ales.Atribuțiile consiliului județean sunt prevăzute în cuprinsul Legii nr.
215/2001. În mod similar cu reglementarea atribuțiilor celorlalte autorități ale administrației
publice locale legiuitorul a optat, o dată cu republicarea acestui act normativ, pentru prezentarea
unor „categorii principale” de atribuții urmate de enumerarea activităților necesare exercitării lor.
Potrivit dispozițiilor art. 91 din Legea nr. 215/2001 consiliul județean îndeplinește
următoarele atribuții:
a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului
judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi
regiilor autonome de interes judeţean;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului;
c) atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine;
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională.
În afară de aceste atribuții expres prevăzute de lege, consiliul județean poate îndeplini
orice alte atribuții cu respectarea limitelor competenței sale materiale și teritoriale.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin consiliul județean adoptă hotărâri, acte
administrative unilaterale și executorii, care pot avea caracter normativ sau individual137.
136
Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (3) din Legea nr. 393/2004 sunt exceptați de la această obligație aleșii locali care
au deținut anterior un alt mandat de consilier local, consilier județean, președinte al consiliului județean, primar sau
au exercitat funcția de prefect, au fost funcționari publici, au deținut un mandat de parlamentar sau au studii
economice, juridice sau administrative.
137
50
Ca regulă, hotărârile consiliului județean se adoptă cu votul majorității membrilor
prezenți, dacă prin lege sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului județean nu se
cere o altă majoritate.
În conformitate cu prevederile art. 98 coroborat cu art. 45 alin. (2) din Legea nr.
215/2001 se adoptă cu votul majorității consilierilor județeni în funcție următoarele categorii de
hotărâri:
a) hotărârile privind bugetul propriu al județului;
b) hotărârile privind contractarea de împrumuturi;
c) hotărârile prin care se stabilesc impozite și taxe județene;
d) hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală
sau de cooperare transfrontalieră;
e) hotărârile privind organizarea şi amenajarea teritoriului județului, precum și de
dezvoltare urbanistică generală a acestuia și a unităților administrativ-teritoriale componente;
f)hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu persoane
juridice române sau străine.
Hotărârile privind patrimoniul județului se adoptă cu votul a două treimi din numărul
total al consilierilor județeni în funcție.
Hotărârile consiliului județean se semnează de președintele consiliului sau, în lipsa
acestuia, de vicepreședintele care a condus ședință. Secretarul unității administrativ-teritoriale
contrasemnează hotărârile pentru legalitate. Secretarul va comunica hotărârile prefectului de
îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării. O dată cu hotărârea va
comunica și eventuale obiecții de nelegalitate formulate.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la
cunoştinţă publică, care nu poate depăși un termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării
oficiale către prefect. Hotărârile cu caracter individual devin obligatorii de la data comunicării.
Consilierii județeni răspund, în condițiile legii, administrativ, penal sau civil, după caz,
pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin.
Răspunderea administrativ-disciplinară constă în aplicarea unor sancțiuni ca urmare a
încălcării de către consilierii județeni a prevederilor Legii nr. 215/2001, Legii nr. 393/2004 și a
regulamentului de organizare și funcționare a consiliului județean.Abaterile nu sunt prevăzute în
mod expres, cu excepția absenței nemotivate de două ori consecutiv care, în conformitate cu
51
dispozițiile art. 95 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, se sancționează în condițiile regulamentului
de organizare și funcționare a consiliului județean.
În funcție de gravitatea abaterii săvârșite se pot aplica următoarele sancțiuni prevăzute de
art. 57 alin. (1) din Legea nr. 393/2004:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din ședință;
e) excluderea temporară de la lucrările consiliului și ale comisiei de specialitate, pentru
cel mult două ședințe consecutive;
f) retragerea indemnizației de ședință, pentru 1-2 ședințe.
Dizolvarea de drept a consiliului județean intervine în următoarele trei situații:
a) dacă nu se întrunește timp de două luni consecutiv, deși a fost convocat conform
prevederilor legale;
b) dacă nu a adoptat în trei ședințe ordinare consecutive nici o hotărâre;
c) dacă numărul consilierilor județeni se reduce sub jumătate plus unu și nu se poate
completa prin supleanți.
Dizolvarea se pronunță de instanța de contencios administrativ la solicitarea secretarului
unității administrativ-teritoriale sau a oricărei persoane interesate. Hotărârea instanței este
definitivă și se comunică prefectului.
52
Capitolul al IX-lea
Președintele și vicepreședinții consiliului județean
Președintele consiliului județean este organ a administrației publice locale cu caracter

executiv și în exercitarea atribuțiilor sale îndeplinește o funcție de autoritate publică. El
reprezintă județul în relațiile cu celelalte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice
române și străine, precum și în justiție.
Președintele consiliului județean este ales, prin vot indirect, dintre membrii consiliului
județean, cu votul secret al majorității consilierilor în funcție.Pe durata exercitării mandatului
președintele își păstrează calitatea de consilier județean.
Mandatul președintelui consiliului județean este de 4 ani și se exercită din momentul
alegerii. În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul
aleșilor locali exercitarea mandatului de către președintele consiliului județean încetează odată
cu expirarea mandatului consiliului din care face parte.
Președintele consiliului județean are statutul de ales local astfel că exercitarea
mandatului, protecția legală a mandatului, drepturile și obligațiile, precum și răspunderea lui este
reglementată prin dispozițiile Legii nr. 393/2004.
Deoarece îndeplinește o funcție de autoritate publică președintele consiliului județean
asigură respectarea prevederilor Constituției, punerea în aplicare a legilor, a decretelor
Președintelui României, a hotărârilor consiliului județean, precum și a altor acte normative.
președintelui consiliului județean:
a) dreptul de a primi o indemnizație lunară, ca unică formă de remunerare a activității
corespunzătoare funcției de președinte al consiliului județean [art. 101 alin. (4) din Legea nr.
215/2001];
b) dreptul a i se suspenda contractul individual de muncă sau actul de numire în cadrul
unei instituții ori autorități publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi cu capital integral
53
ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale [art. 28 alin. (1) din Legea nr.
393/2004]138;
c) dreptul ca după încetarea mandatului, timp de doi ani, să nu i se poată modifica sau
desface contractul de muncă ori de a nu fi eliberat din funcție pe motive ce nu îi sunt imputabile
[art. 31 din Legea nr. 393/2004];
d) dreptul la decontarea, în condițiile legii, a cheltuielilor legate de exercitarea
mandatului [art. 35 din Legea nr. 393/2004];
e) dreptul de a beneficia de concedii de odihnă, concedii medicale, concedii fără plată,
precum şi de concedii plătite în cazul unor evenimente familiale deosebite [art. 38 alin. (1) din
Legea nr. 393/2004];
f) dreptul de a beneficia de plata cursurilor de pregătire, formare şi perfecţionare
profesională organizate de instituţii specializate, în decursul mandatului [art. 41 alin. (1) din
Legea nr. 393/2004].
Din categoria obligațiilor președintelui consiliului județean menționăm următoarele:
a) obligația de a exercita funcția de președinte al consiliului județean cu bună-credință și
fidelitate față de țară și de colectivitatea care l-a ales [art. 45 din Legea nr. 393/2004];
b) obligația de a organiza periodic, cel puțin o dată pe trimestru, întâlniri cu cetățenii și de
a acorda audiențe [art. 50 alin. (2) din Legea nr. 393/2004];
c) obligația de a participa la cel puțin un curs de pregătire în domeniul administrației
publice locale, în decursul primului an de mandat [art. 41 alin. (2) din Legea nr. 393/2004]139;
d) obligația de a prezenta consiliului județean un raport privind deplasările efectuate la
prima ședință ordinară de consiliu, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data încheierii misiunii
[art. 44 alin. (1) din Legea nr. 393/2004]140;
138
În conformitate cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 sunt exceptate de la suspendarea
contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cercetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional,
oamenii de cultura şi artă.
139
Sunt exceptați de la această obligație președinții de consilii județene care au deţinut anterior un alt mandat de
consilier local, consilier judeţean, preşedinte al consiliului judeţean, primar sau au exercitat funcţia de prefect, au
fost funcţionari publici, au deţinut un mandat de parlamentar sau au studii economice, juridice sau administrative
[art. 41 alin. (3) din Legea nr. 393/2004].
140
Textul art. 44 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 nu menționează direct pe președintele consiliului județean ci doar
pe primar, viceprimar, consilieri locali și consilieri județeni. Având în vedere însă că această obligație legală este cu
privire la toți aleșii locali, precum și regimul răspunderii administrative a președinților și vicepreședinților
consiliului local, considerăm că această obligație incumbă și acestora.
54
e) obligația de a informa, în prealabil, consiliul județean cu privire la solicitarea unui
concediu fără plată sau concediu plătit în cazul unor evenimente familiale deosebite, cu indicarea
duratei acestora și a perioadei în care vor avea loc [art. 38 alin. (2) din Legea nr. 393/2004];
f) obligația de a depune declarația privind interesele personale în termen de 15 zile de la
alegere [art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 393/2004].
Mandatul președintelui consiliului județean încetează de drept, înainte de termen de
drept, în situațiile prevăzute de Legea nr. 215/2001 și Legea nr. 393/2004 pentru încetarea de
drept a mandatului primarului și, respectiv, a consilierului județean.
În cuprinsul art. 104 din Legea nr. 215/2001 legiuitorul reglementează mai multe
„categorii principale de atribuții” ale președintelui consiliului județean141, urmate de
enumerarea activităților necesare exercitării acestora:
a) atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, a
instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes judeţean:
b) atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean:
c) atribuţii privind bugetul propriu al judeţului:
d) atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile
publice:
e) atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean:
f) alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean.
Potrivit dispozițiilor art. 104 alin. (7) din Legea nr. 215/2001 președintele consiliului
județean poate delega doar atribuţiile privind serviciile publice de interes județean. Delegarea se
face prin dispoziție vicepreședinților consiliului județean, conducătorilor departamentelor
funcționale sau personalului din cadrul aparatului de specialitate, precum și conducătorilor
instituțiilor și serviciilor publice de interes județean.
În conformitate cu prevederile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 actele emise de
președintele consiliului județean se numesc dispozițiiși sunt acte administrative care pot
141
În doctrină a fost evidențiată creșterea în conținut a atribuțiilor președintelui consiliului județean odată cu
desființarea delegației permanente a consiliului județean. A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 219.
55
aveacaracter normativ sau individual142. Dispozițiile devin executorii după ce au fost aduse la
cunoștința publică, respectiv, după ce au fost comunicate persoanelor interesate.
Dispozițiile președintelui consiliului județean sunt contrasemnate de secretarul unității
administrativ-teritoriale. În cazul în care secretarul consideră dispoziția ilegală nu o va
contrasemna, dar va trebui să motiveze în scris acest refuz. Dispozițiile președintelui consiliului
județean sunt comunicate prefectului de îndată sau cel mai târziu în 10 zile lucrătoare de la data
emiterii. Aducerea la cunoștință publică a dispozițiilor cu caracter normativ se face în termen de
5 zile de la data comunicării lor către prefect143.
Președintele consiliului județean răspunde administrativ, civil sau penal, după caz, pentru
faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor care îi revin.
Răspunderea administrativ-disciplinarăconstă în aplicarea unor sancțiuni disciplinare
în cazul săvârșirii unor abateri grave și repetate în exercitarea mandatului. Potrivit dispozițiilor
art. 69 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 sancțiunile care pot fi aplicate președintelui consiliului
județean sunt următoarele:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) diminuarea indemnizației cu 5-10% pe timp de la 1-3 luni;
d) eliberarea din funcție.
Vicepreședințiiconsiliului județeannu sunt o autoritate a administrației publice locale,
deoarece legea nu le conferă atribuții proprii, pentru a căror exercitare să emită acte
administrative de autoritate. Potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (1) și (2) din Legea nr. 215/2001
consiliul județean alege doi vicepreședinți prin votul secret al majorității consilierilor județeni în
funcție.
La fel ca și președintele, vicepreședinții consiliului județean își păstrează calitatea de
consilier județean pe durata exercitării mandatului, fără a beneficia de indemnizația aferentă
acestui statut.O dată cu expirarea mandatului consiliului județean din care fac parte încetează și
mandatul vicepreședinților.
Atribuțiile vicepreședinților consiliului județean nu sunt delimitate în mod expres de lege,
art. 104 alin. (6) din Legea nr. 215/2001 lăsând libertatea președintelui de a delega atribuțiile
142
Pentru opinia că dispozițiile președintelui consiliului județean pot avea doar caracter individual a se vedea
Răzvan Viorescu, op. cit., p. 113.
143
Anton Trăilescu, op. cit., p. 66.
56
privind serviciile publice de interes județean vicepreședinților, conducătorilor compartimentelor
funcționale sau personalului din aparatul de specialitate, precum și conducătorilor instituțiilor și
serviciilor publice de interes județean.
Vicepreședinții consiliului județean au statutul de ales local astfel că exercitarea
mandatului, protecția legală a mandatului, drepturile și obligațiile, precum și răspunderea lor este
reglementată prin dispozițiile Legii nr. 393/2004. Statutul juridic al funcției de vicepreședinte al
consiliului județean este similar cu statutul juridic al președintelui consiliului județean în privința
cazurilor de incompatibilitate, drepturilor și obligațiilor, precum și a regimului răspunderii
juridice.
57
Capitolul al X-lea
Secretarul unității administrativ-teritoriale
În conformitate cu prevederile art. 116 alin. (1) din Legea nr. 215/2001a administrației
publice locale fiecare unitate administrativ-teritorială și subdiviziune administrativ-teritorială a
municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local sau județean.
Secretarul comunei, oraşului, municipiului, județului și sectoarelor municipiului
București este funcţionar public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative.
El se bucură de stabilitate în funcție. Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea
raporturilor de serviciu și regimul disciplinar se fac în conformitate cu prevederile legislației
privind funcția publică și funcționarii publici.
În considerarea calității de funcționar public secretarul nu poate exercita alte funcții
publice sau funcții de demnitate publică. Prin excepție de la prevederile art. 98 alin. (1) din
Legea nr. 161/2003, care permite funcționarilor publici să fie membri ai partidelor politice legal
constituite, secretarul unității administrativ-teritoriale nu poate fi membru al unui partid politic,
sub sancțiunea destituirii din funcție. Tot în categoria incompatibilităților, art. 116 alin. (3) din
Legea nr. 215/2001 prevede că secretarul unității administrativ-teritoriale nu poate fi soț, soție
sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv cu președintele sau
vicepreședintele consiliului județean, sub sancțiunea eliberării din funcție.
Potrivit dispozițiilor art. 117 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 secretarul unității
administrativ-teritoriale îndeplinește următoarele atribuții:
a) avizează, pentru legalitate, dispoziţiile primarului şi ale preşedintelui consiliului
judeţean, hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
b) participă la şedinţele consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
c) asigură gestionarea procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi
primar, respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia, precum şi între aceştia şi prefect;
d) organizează arhiva şi evidenţa statistică a hotărârilor consiliului local şi a dispoziţiilor
primarului, respectiv a hotărârilor consiliului judeţean şi a dispoziţiilor preşedintelui consiliului
judeţean;
58
e) asigură transparenţa şi comunicarea către autorităţile, instituţiile publice şi persoanele
interesate a dispoziţiile primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean, hotărârile consiliului
local, respectiv ale consiliului judeţean;
f) asigură procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului judeţean, şi
efectuarea lucrărilor de secretariat, comunică ordinea de zi, întocmeşte procesul-verbal al
şedinţelor consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean, şi redactează hotărârile consiliului
local, respectiv ale consiliului judeţean;
g) pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului judeţean,
şi comisiilor de specialitate ale acestuia;
h) alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local, de primar, de
consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean, după caz.
În afară de aceste atribuții Legea nr. 215/2001 prevede și alte două categorii de atribuții
pentru secretarul unității administrativ-teritoriale:
a) atribuții în domeniul finanțelor publice locale, prin posibilitatea secretarului unității
administrativ-teritoriale de a îndeplini funcția de ordonator principal de credite pentru activitățile
curente în situațiile prevăzute de Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale144,
modificată și completată [art. 117 alin. (2) din Legea nr. 215/2001];
b) atribuții în materie succesorală, prin obligația de a comunica în termen de 30 de zile de
la data decesului unei persoane camerei notarilor publici în a cărei circumscripție teritorială
defunctul a avut ultimul domiciliu sesizarea pentru deschiderea procedurii succesorale145 [art.
1171 alin. (1) din Legea nr. 215/2001].
144
Publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006.
145
Această atribuție poate fi delegată de către secretarul unității administrativ-teritoriale a comunei, orașului,
municipiului și subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului București către unul din ofițerii de stare civilă.
59
Capitolul al XI-lea
Prefectul
Prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu și face parte din administrația

teritorială de stat în baza principiului deconcentrării administrative146.Noțiunea de administrație
teritorială de stat nu se limitează doar la prefect, ea cuprinzând și serviciile publice deconcentrate
ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din județe, precum și
structurile teritoriale ale autorităților administrative autonome147.
Constituția României face referire la prefect în cadrul secțiunii Administrația publică
locală din cadrul capitolului privind Administrația publică. Art. 123 din Constituție, având
denumirea marginală Prefectul, prezintă această autoritate a administrației publice ca fiind
reprezentantul Guvernului pe plan local și conducătorul serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-
teritoriale.Raporturile care se stabilesc între Guvern și prefect sunt raporturi de subordonare148.
Raporturile care se stabilesc între prefect și autoritățile administrației publice locale sunt
de natură specială fundamentată pe dreptul de tutelă administrativă exercitat de către prefect.
Potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (4) din Constituție între prefecți, pe de o parte, consiliile locale
și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare.
În conformitate cu prevederile art. 123 alin. (3) din Constituție atribuțiile prefectului se
stabilesc prin lege organică. În prezent, actul normativ care reglementează rolul, atribuțiile și
actele prefectului este Legea 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului149, modificată și
completată.
În acord cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare prefectul îndeplinește un rol
complex structurat pe trei mari componente: a) reprezentant al Guvernului pe plan local; b)
conducător al serviciilor publice deconcentrate; c) autoritate de tutelă administrativă.
146
147
Codrin Dumitru Munteanu, Administrația publică teritorială, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 157.
148
149
Republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008.
60
Prefectul face parte din categoria înalților funcționari publici. Condițiile pentru ocuparea
funcției de prefect, drepturile și îndatoririle, modificarea și încetarea raportului de serviciu,
precum și regimul juridic al răspunderii sunt reglementate în conformitate cu prevederile Legii
nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici150, modificată și completată.
Condițiile de numire în funcția de prefect sunt comune cu cele pentru ocuparea oricărei
funcții publice corespunzătoare înalților funcționari publici.
Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 pentru a ocupa o funcție
publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici o persoană trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții:
a) condițiile pentru ocupare unei funcții publice prevăzute de art. 54 din Legea nr.
188/1999;
b) studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă
durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
c) cel puțin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice;
d) a absolvit programele de formare specializată pentru ocuparea unei funcții publice
corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici ori a exercitat un mandat complet de
parlamentar;
e) a promovat concursul național pentru intrarea în categoria înalților funcționari publici.
Intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici se face prin concurs naţional. Recrutarea
se face de către o comisie permanentă, independentă, formată din 7 membri, numiţi prin decizie a
primului-ministru. Persoanele care au promovat concursul național pot fi numite în funcția de
prefect.
Numirea în funcția de prefect se face prin hotărâre a Guvernului.
La data numirii în funcție prefectul este obligat să declare că nu se află în unul din
cazurile de incompatibilitate. Constatarea situațiilor de incompatibilitate apărute în timpul
exercitării funcției de prefect se face de către ministrul de resort, care îl va informa pe prim-
ministru, pentru a dispune eliberarea din funcție.
În exercitarea funcției sale prefectul trebuie să respecte o serie de interdicții și obligații
prevăzute de lege:
150
Republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007.
61
a) interdicția de a face grevă [art. 13 din Legea nr. 340/2004];
b) interdicția de a înființa organizații sindicale proprii [art. 14 din Legea nr. 340/2004];
c) obligația de a informa conducerea Ministerului Afacerilor Interne ori de câte ori
călătoresc în afara județului [art. 15 din Legea nr. 340/2004]151;
d) obligația de a nu emite un act administrativ, de a nu încheia un act juridic, de a nu lua
sau de a participa la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate care produce
un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I [art. 72 alin. (1) din
Legea nr. 161/2003];
e) interdicția de a fi membru al unui partid politic sau al unei organizații care are același
regim juridic ca și al partidelor politice [art. 17din Legea nr. 340/2004].
Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 modificarea,
suspendarea și încetarea raporturilor de serviciu se fac prin hotărâre a Guvernului.
Cazurile de încetare a funcției de prefect sunt comune pentru toți funcționarii publici:
a) de drept; b) prin acordul părților, consemnat în scris; c) prin eliberare din funcția publică; d)
prin destituire din funcția publică; e) prin demisie.
Prefectul răspunde, după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal pentru faptele
săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce îi revin. Condițiile răspunderii juridice precum și cele ale
încetării funcției de prefect sunt comune pentru toți funcționarii publici.
Sancționarea disciplinară a prefectului se face prin hotărâre a Guvernului.
În doctrină atribuțiile prefectului au fost clasificate, în funcție de izvorul lor, în mai multe
categorii: a) atribuții prevăzute de Constituție; b) atribuții prevăzute de Legea nr. 340/2004; c)
atribuții prevăzute de alte acte normative; d) însărcinările date de Guvern152.
Legea nr. 340/2004 enumeră atribuțiile principale ale prefectului, în legătură cu calitatea
sa de reprezentant al Guvernului, cu mențiunea că în afară de aceste atribuții prefectul
îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege și de celelalte acte normative, precum și de
însărcinările stabilite de Guvern.
Prefectul emite ordine, acte administrative de autoritatecare pot avea caracter normativ
sau individual153. Ordinele prefectului se emit pe baza și în executarea legilor, a ordonanțelor, a
151
Asupra acestei obligații a prefectului în doctrină au fost exprimate suspiciuni cu privire la constituționalitatea ei.
A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 245.
152
153
Iulian M. Nedelcu, op. cit., p. 258.
62
hotărârilor Guvernului precum și a legislației Uniunii Europene.Ordinele cu caracter normativ se
publică și devin executorii după ce au fost aduse la cunoștința publică. Ele se comunică de îndată
Ministerului de Interne și se publică în monitoarele oficiale ale județelor sau al municipiului
București.Ordinele cu caracter individual devin executoriii de la data comunicării către
persoanele interesate.
Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin se organizează, în
subordinea acestuia, instituția prefectului. Prefectul exercită capacitatea juridică de drept public
a instituției prefectului, dar drepturile și obligațiile pot fi exercitate, respectiv, asumate și de o
altă persoană desemnată prin ordin al prefectului.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2004 instituţia prefectului
este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu. Activitatea
instituției prefectului este finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul ministerului de resort, dar
poate primi finanțare și din alte surse legale, inclusiv programe cu finanțare internațională.
Prefectul este ordonator terțiar de credite.
Prefectura reprezintă sediul instituției prefectului și se află în municipiul reședință de
județ, într-un imobil proprietatea publică a statului, a județului sau a municipiului. Pentru
municipiul București, respectiv județul Ilfov, prefectura este în municipiul București.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor și prerogativelor sale prefectul este ajutat de subprefecți.
Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 340/2004 limitează numărul subprefecților la 2, cu excepția
municipiului București unde prefectul este ajutat de 3 subprefecți. Subprefecții fac parte din
categoria înalților funcționari publici și îndeplinesc aceleași condiții ca și prefectul în privința
numirii, drepturilor și îndatoririlor, modificării, suspendării sau încetării raportului de serviciu,
precum și în privința regimului răspunderii.
Colegiulprefecturalfuncționează în fiecare județ și este compus din prefect, subprefecţi
şi conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, care îşi au sediul în judeţul respectiv.
În afară de membrii permanenți la lucrările colegiului prefectural pot participa ca invitați și alte
persoane a căror prezență este considerată necesară.
Cancelaria prefectului este un compartiment organizatoric distinct în cadrul instituției
prefectului care cuprinde patru funcții de execuție de specialitate specifice: directorul cancelariei,
consilier, consultant și secretarul cancelariei.
63
În conformitate cu prevederile art. 30 alin. (4) din Legea nr. 340/2004 personalul din
cadrul cancelariei prefectului este numit sau eliberat din funcţie de către prefect. Directorul
conduce cancelaria prefectului și răspunde în fața acestuia pentru întreaga activitate a acestui
compartiment. Secretarul cancelariei este asimilat din punct de vedere al salarizării cu funcția de
șef de cabinet și poate fi o persoană cu studii superioare sau medii.
Oficiile prefecturalesunt structuri integrante ale instituției prefectului organizate prin
ordin al prefectului cu avizul conform al ministerului de resort. Oficiile prefecturale se
organizează în județele cu o suprafață întinsă sau în mari aglomerări urbane în alte localități
decât cea unde se află prefectura154. În municipiul București se pot organiza oficii prefecturale în
fiecare sector.Oficiul prefectural este condus de un șef, cu o funcție echivalentă cu funcția de
director executiv. Șeful oficiului prefectural este funcționar public astfel că numirea,
modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al acestuia se fac de către prefect.
154
64
PARTEA A III-A
Capitolul I
Funcția publică
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor
155
publici , modificată și completată,funcția publică reprezintă „ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică
de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative
autonome”.
În doctrină au fost propuse definiții similare care valorifică atât cadrul normativ actual cât
și perspectiva tradițională din literatura juridică de specialitate asupra noțiunii de funcție
publică156. Prin funcție publică se înțelege „situația juridică a persoanei fizice – învestită, legal,
cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice – ce constă în ansamblul drepturilor
și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și
organul care l-a învestit”157. Într-o altă opinie,funcția publică reprezintă „complexul drepturilor și
obligațiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenței unei
autorități sau instituții publice de către persoane legal învestite”158.
Noțiunea de funcție publică este strâns legată de noțiunea de putere publică.
Funcționarii publici desfășoară un ansamblu de activități care implică exercitarea prerogativelor
de putere publică.
Legea nr. 188/1999 prevede în cuprinsul art. 7 – 15 o clasificare a funcțiilor publice în
mai multe categorii, în raport de care doctrina a identificat o serie de criterii de departajare.
După criteriul modului de realizare a competențelor funcțiile publice se clasifică în
următoarele:
155
Republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. , nr. 365 din 29 mai 2007.
156
Pentru o abordare aprofundată asupra definiției funcției publice în doctrina de drept administrativ a se vedea
Cristian Clipa, Teoria funcției publice, vol. II, Noțiunea de funcție publică și categoria de funcționar public. Dreptul
aplicabil. Răspunderea juridică a funcționarului public, Editura Hamangiu, București, 2013, pp. 66-75.
157
158
65
a) funcții publice generale: reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării
competenţelor lor generale;
b) funcții publice specifice: reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării competenţelor
lor specifice, sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice159.
După criteriul competenței teritoriale funcțiile publice se clasifică în următoarele:
a) funcții publice de stat: funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul
ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul
autorităţilor administrative autonome;
b) funcții publice teritoriale: funcţiile publice stabilite şi avizate în cadrul instituţiei
prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
c) funcții publice locale: funcţiile publice stabilite şi avizate în cadrul aparatului propriu al
autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora.
După criteriul nivelului studiilor necesare ocupării funcției publice acestea se împart
în următoarele160:
a) funcții publice din clasa I:funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite
cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
b) funcții publice din clasa a II-a:funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;
c) funcții publice din clasa a III-a:funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.
159
Funcțiile publice generale și funcțiile publice specifice sunt prevăzute în anexa Legii nr. 188/1999, cu mențiunea
că pot fi stabilite și alte funcții cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
160
Această clasificare a Legii nr. 188/1999 este considerată în prezent inadecvată având în vedere legislația din
domeniul învățământului care nu mai face distincție între învățământul superior de lungă durată și învățământul
superior de scurtă durată. Din acest motiv, de lege ferenda s-a propus următoarea clasificare a funcțiilor publice
după criteriul nivelului de studii cerute pentru ocuparea lor: a) funcții publice din clasa I, pentru a căror ocupare se
cer studii universitare de masterat sau de doctorat; b) funcții publice de clasa a II-a, pentru a căror ocupare se cer
studii universitare de licență; c) funcții publice de clasa a III-a, pentru a căror ocupare se cer studii medii, absolvite
cu diplomă de bacalaureat. A se vedea Cristian Clipa, op. cit., pp. 124-125.
66
După criteriul nivelului atribuțiilor titularului funcției publice există următoarea
clasificare a funcțiilor publice:
a) funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;
b) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de conducere;
c) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție.
67
Capitolul al II-lea
Funcționarul public
Funcționarul public este persoana fizică învestită în mod legal, printr-un act administrativ
unilateral,cu sarcina îndeplinirii unei funcție publice în scopul realizării competenței unei
autorități publice sau instituții publice161.
Raportul juridic dintre funcționarul public și autoritatea publică nu este un raport de
natură contractuală ci un raport de natură legală. În baza unui act administrativ de numire se nasc
și se exercită raporturi de serviciu a căror regim general este prevăzut în legi speciale. Prin statut
al funcționarilor publici se înțelege totalitatea normelor juridice care stabilesc situația legală a
funcționarilor publici și determină drepturile și obligațiilor lor generale162.
Totalitatea funcționarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din
cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie
corpul funcţionarilor publici. Persoana care a fost eliberată din funcția publică din motive
neimputabile și se află în corpul de rezervă al funcționarilor publici își păstrează calitatea de
funcționar public163.
Actul de numire într-o funcție publică este un act juridic unilateral de voință emis, în
baza legii de autoritate publică sau o instituție publică din administrația centrală sau locală. În
baza actului administrativ de numire ia naștere și se exercită un raport de serviciu care este un
raport de drept public, având ca obiect realizarea puterii publice.
În doctrină raportul de serviciu este prezentat ca fiind un raport juridic care se stabilește
între funcționarul public, pe de o parte, și stat sau administrația publică locală, pe de altă parte,
prin autoritățile administrației publice și instituțiile publice centrale și locale și prin autoritățile
autonome164.
161
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 587; Anton Trăilescu, op. cit., p. 112.
162
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 523; Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 376.
163
Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici părăsesc corpul de rezervă și
pierd calitatea de funcționar public în următoarele situații: a) după împlinirea termenului de 2 ani de la data trecerii
în corpul de rezervă; b) în cazul în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici îl redistribuie într-o funcţie
publică vacantă corespunzătoare studiilor absolvite şi pregătirii profesionale, iar funcţionarul public o refuză; c)
angajarea în baza unui contract de muncă pe o perioadă mai mare de 12 luni; d) la cererea funcţionarului public.
164
Verginia Vedinaș,op. cit., p. 42.
68
Raportul de serviciu este un raport de drept administrativ care nu se confundă cu un
raport contractual de dreptul muncii, deși cele două raporturi prezintă mai multe trăsături
comune165. Conținutul raportului juridic de serviciu îl constituie totalitatea drepturilor și
obligațiilor corelative ale părților acestui raport juridic, drepturile uneia având corespondent în
obligațiile celeilalte166. Elementul particular al acestui raport juridic îl reprezintă însă faptul că
funcționarii publici sunt purtători ai puterii publice, pe care o exercită în limitele funcției lor167.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999 referitoare la clasificarea funcțiilor
publice se pot distinge mai multe categorii de funcționari publici după criteriul atribuțiilor
exercitate (înalți funcționari publici; funcționari publici de conducere; funcționari publici de
execuție) și, respectiv, după criteriul experienței profesionale (funcționari publici definitivi;
funcționari publici debutanți).
Ocuparea funcțiilor publice se face prin una din următoarele modalități: a) promovare;
b) transfer; c) redistribuire; d) recrutare; e) alte modalități prevăzute de lege.
Indiferent de modalitate pentru ocuparea unei funcții publice o persoană trebuie să
îndeplinească următoarele condiții generale prevăzute de art. 54 din Legea nr. 188/1999168:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată
pe bază de examen medical de specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică
înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice;
165
Pentru opinia că actul administrativ de numire în funcție este o manifestare de voință a uneia din părți pentru
încheierea unui raport juridic contractual, iar raporturile de serviciu „nu sunt altceva decât raporturi juridice tipice de
muncă” a se vedea Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București,
2009, pp. 16-17.
166
Anton Trăilescu, op. cit., p. 145.
167
Emil Bălan, op. cit., pp. 138-139; Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, op. cit., p. 263.
168
Pentru analiza acestor condiții a se vedea Mădălina-Elena Mihăilescu, op. cit., pp. 424-426..
69
i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de
muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
Numirea în funcțiile publice se face printr-un act administrativ emis de conducătorii
autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală care au organizat
concursul. Atunci când concursul a fost organizat de către Agenția Națională a Funcționarilor
Publici numirea se face la propunerea acestui organ de specialitate.
În cazul funcțiilor publice corespunzătoare categoriei de înalt funcționar public numirea
se face de către Guvern (în cazul funcțiilor de secretar general al Guvernului, secretar general
adjunct al Guvernului, prefect și subprefect) sau de către prim-ministru (în cazul funcțiilor de
secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale,
secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice
centrale și inspector guvernamental).
Potrivit dispozițiilor art. 62 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 actul de numire într-o funcție
publică este în formă scrisă și trebuie să conțină următoarele elemente: a) temeiul legal al
numirii; b) numele funcționarului public; c) denumirea funcției publice; d) data de la care
urmează să exercite funcția publică; e) drepturile salariale; f) locul de desfășurare a activității.
Fiecare act administrativ de numire are anexată o fișă a postului aferentă funcției publice.
În termen de 3 zile de la emiterea actului de numire în funcția publică definitivă
funcționarul public depune jurământul de credință169. Depunerea jurământului se consemnează în
scris iar refuzul depunerii atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică.
Obligaţia de organizare a depunerii jurământului aparţine persoanei care are competenţa legală
de numire.
Legea nr. 188/1999 prevede în secțiuni separate ale capitolului al V-lea drepturile și
îndatoririle funcționarilor publici. Aceste dispoziții trebuie coroborate cu normele generale de
conduită profesională a funcționarilor publici astfel cum sunt prevăzute în cuprinsul Legii nr.
7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici170.
169
Formula jurământului de credință al funcționarului public este prevăzut în cuprinsul art. 62 alin. (6) din Legea nr.
188/1999: „Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără
părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să
păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.
Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor religioase.
170
Republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007.
70
În doctrină drepturile funcționarilor publici au fost împărțite în drepturi de funcțiune
(drepturile necesare unui funcționar pentru a putea îndeplini funcția cu care a fost învestit) și
drepturi personale (drepturi comune tuturor funcționarilor publici precum și celor care depun o
muncă remunerată). În mod corelativ, și obligațiile funcționarului public au fost clasificate în
obligații de funcțiune (care sunt o componentă a competenței funcționarului public) și în
obligații personale (care sunt comune tuturor celor care depun o muncă)171.
Prin modificarea raporturilor de serviciu se realizează mobilitatea în cadrul corpului
funcționarilor publici. Motivele care pot determina o modificare a unui raport de serviciu pot fi
în legătură cu nevoia eficientizării activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice ori cu interesul
funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.
În conformitate cu prevederile art. 87 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 modificarea
raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici se realizează prin următoarele modalități:
a) delegare;
b) detaşare;
c) transfer;
d) mutarea în cadrul autorităţii sau instituţiei publice ori în cadrul altei structuri fără
personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice;
e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act
administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică.
Legea nr. 188/1999 prevede în cadrul art. 97 următoarele modalități de încetare a
raporturilor de serviciu:
a) încetarea de drept;
b) încetarea prin acordul părţilor, consemnat în scris;
c) încetarea prin eliberare din funcţia publică;
d) încetarea prin destituire din funcţia publică;
e) încetarea prin demisie.
Încălcarea de către funcționarii publici a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea
disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz. Pentru a fi angajată o formă de
răspundere juridică în sarcina unui funcționar public este necesară îndeplinirea a două condiții
171
Dumitru Brezoianu, op. cit., pp. 538-539.
71
premisă: a) funcționarul public să încalce una sau mai multe dintre îndatoririle sale de serviciu;
b) funcționarul public să acționeze cu vinovăție172. În această materie specificul abaterilor este
dat de faptul că ele pot interveni în timpul exercitării funcției, în legătură cu exercitarea funcției
sau prin încălcarea anumitor norme de conduită care nu au legătură directă și nemijlocită cu
funcția publică dar care pun sub semnul întrebării prestigiul funcționarului public173.
172
Cristian Clipa, op. cit., p. 320.
173
72
Managmentul funcției publice și al funcționarului public
Managmentul funcțiilor publice îl reprezintă totalitatea activităților desfășurate, în

condițiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea și aplicarea
politicii și strategiei, precum și a reglementărilor referitoare la funcționarii publici174. În doctrina
de drept administrativ cu referire la noțiunea de managment al funcțiilor publice s-a folosit
sintagma de „gestiune a funcției publice”175.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, finanțat de la bugetul de stat, aflat în subordinea
ministerului cu atribuții în domeniul administrației publice.Este condusă de un preşedinte, cu
rang de secretar de stat, numit de către prim-ministru, la propunerea ministrului dezvoltării
regionale și administrației publice.
În exercitarea atribuţiilor care îi revin, preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici emite ordine cu caracter normativ şi individual.În cazul lipsei preşedintelui, precum şi în
cazul în care preşedintele se află în imposibilitate de a-şi exercita funcţia, calitatea de ordonator
secundar de credite, precum şi celelalte atribuţii care revin preşedintelui se exercită în numele
preşedintelui, de către vicepreşedintele Agenţiei. Secretarul general al Agenției face parte din
categoria înalților funcționari publici și îndeplinește atribuțiile stabilite prin ordin al
președintelui.
Atribuțiile Agenției Naționale a Funcționarilor Publici sunt prevăzute în cuprinsul art. 22
alin. (1) din Legea nr. 188/1999 cu mențiunea că prin lege se pot stabili și alte atribuții. În
doctrină s-a exprimat opinia că o parte din prerogativele Agenției sunt foarte extinse
diminuându-le, în mod direct, pe cele ale conducătorilor autorităților sau instituțiilor publice din
administrația publică centrală și locală176.
Legiuitorul a recunoscut Agenției Naționale a Funcționarilor Publici legitimare
procesuală activă în litigiile de contencios administrativ. În conformitate cu prevederile art. 22
alin. (3) din Legea nr. 188/1999 Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate sesiza instanța
174
Mircea Preda, op. cit., p. 170.
175
176
73
de contencios administrativ cu privire la actele prin care autorităţile sau instituţiile publice
încalcă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici177, constatate ca urmare a
activităţii proprii de control, precum și larefuzul autorităţilor şi instituţiilor publice de a aplica
prevederile legale în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici. Actul administrativ
atacat în aceste condiții este suspendat de drept.
Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 președintele Agenției
Naționale a Funcționarilor Publici are posibilitatea de a sesiza prefectul în legătură cu actele
ilegale emise de autoritățile sau instituțiile publice locale.
La nivelul fiecărei autorități și instituție publică se ține o evidență a funcțiilor publice și
a funcționarilor publici în baza unui format standard stabilit de către Agenția Națională a
Funcționarilor Publici.
Pentru fiecare funcționar public se întocmește un dosar profesional cu scopul asigurării
gestionării eficiente a resurselor umane, precum și pentru urmărirea carierei respectivului
funcționar public.
177
Această posibilitate este prevăzută și cadrul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
„Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele
autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică, în condițiile prezentei
legi și ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată”.
74
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ OBLIGATORIE
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediția a III-a, Editura
Universul Juridic, București, 2009.
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, volumul I, Ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, București,
2014.
Emil Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Corneliu Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a V-a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2008
Dan Constantin Mâță, Drept administrativ, volumul I, Noțiuni introductive. Organizarea
administrației publice. Funcția publică și funcționarul public, Editura Universul Juridic,
București, 2016
Mădălina-Elena Mihăilescu, Drept administrativ. Partea generală, Editura Hamangiu, București,
2016
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, București, 2008
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a IX-a, Editura Universul Juridic, 2015
75

Suport de Curs Drept Administrativ An II Sem I - Ian. 2017 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Drept Administrativ An II Sem I - Ian. 2017 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dan Constantin Mâță

Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Capitolul I: Administrația publică și dreptul administrativ……………………………………….4

Capitolul al II-lea: Noțiunile fundamentale ale dreptului administrativ…………………………10

Capitolul al III-lea: Normele de drept administrativ……………………………………………..13

Capitolul al IV-lea: Izvoarele dreptului administrativ…………………………………………...15

Capitolul al V-lea: Raportul de drept administrativ…………………………………………...…17

Capitolul I: Probleme generale privind organizarea administrației publice……………………..19

Capitolul al II-lea: Președintele României…………………………………………………….…22

Capitolul al III-lea: Guvernul………………………………………………………………….…25

Capitolul al IV-lea: Administrația publică centrală de specialitate…………………………...…30

Capitolul al V-lea: Administrația publică locală. Principii de organizare și funcționare……..…33

Capitolul al VI-lea: Consiliul local………………………………………………………………36

Capitolul al VII-lea: Primarul și viceprimarul……………………………………………...……43

Capitolul al VIII-lea: Consiliul județean…………………………………………………………48

Capitolul al IX-lea: Președintele și vicepreședinții consiliului județean……………………...…53

Capitolul al X-lea: Secretarul unității administrativ-teritoriale…………………………….……58

Capitolul al XI-lea: Prefectul…………………………………………………………………….60

Capitolul I: Funcția publică…………………………………………………………………...…65

Capitolul al II-lea: Funcționarul public……………………………………………………….….68

Capitolul al III-lea: Managmentul funcției publice și al funcționarului public……………….…73

Termenul de administrație provine din dreptul roman unde noțiuneaadministrare

Norma de drept administrativ este considerată „elementul primar al sistemului de drept,

Izvorul de drept administrativ este forma specifică de exprimare a normelor de drept

Raportul juridic administrativ a fost definit ca fiind raportul social reglementat de

Studiul organizării administrației publice reprezintă cercetarea ansamblului de

Guvernuleste autoritate publică a puterii executive și reprezintă un organ colegial al

Administrația publică locală este a doua componentă fundamentală a administrației

Primarul este organ al administrației publice locale cu caracter executiv și în exercitarea

Președintele consiliului județean este organ a administrației publice locale cu caracter

Prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu și face parte din administrația

Managmentul funcțiilor publice îl reprezintă totalitatea activităților desfășurate, în

S-ar putea să vă placă și