Pereteanu Cătălina, anul 3, RE

,,Urciorul de aur’’ de E.T.A. Hoffmann, e una dintre cele mai populare opere ale autorului, care
cuprinde o dimensiune mai profundă a romantismului. În acest text putem observa cum autorul
își manifestă și cum își elaborează poeticitatea. Nuvela începe cu protagonistul Anselmus care
este un student neîndemânatic ce răstoarnă coșul unei babe fiind în grabă, aceasta îl insultă și îi
strigă din urmă că va nimeri într-un cristal care va semnifica prăbușirea lui. Observăm din cele
ce îi spune baba lui Anselmus, un element ciudat, care va căpăta semnificație pe parcurs. Ajuns
la râul Elba, Anselmus aude niște voci melodioase și clinchete de copoței care vin dintr-un copac
vechi, acolo vede trei șerpoaice, fiind vrăjit de melodie, Anselmus se îndrăgostește de cea cu
ochi albaștri. Fiind hipnotizat de frumusețea șerpoaicei Anselmus a început să vorbească cu ea,
oamenii trecând pe lângă el îl considerau nebun, deoarece nu puteau auzi și vedea ceea ce vedea
și auzea el. Astfel, observăm un element romantic, cel al personajului excepțional, al alesului
care urmează să parcurgă mai multe etape pentru a ajunge la un anumit scop. Copacul în care
Anselmus a văzut șerpoaicele era socul, acesta devine element intermediar dintre lumea terestră
și cea a spiritelor. Unul dintre prietenii lui Anselmus, directorul Paullmann, i-a propus acestuia
să lucreze pentru domnul Lindhorst în calitate de copist. A doua zi bătând la ușa domnului
Lindhorst apăruseră un chip pe ciocanul de la ușă și un șarpe care îl încolăci. Ușa a fost vrăjită de
către babă, care era o vrăjitoare, aceasta îl împiedică pe Anselmus să pătrundă în casă, pentru că
aceasta reprezintă un alt spațiu, cel al fantasticului. Stând în una dintre zile lângă soc, domnul
Lindhorst se apropie de tânăr, iar acesta îi destăinui ce a văzut în soc, domnul Lindhorst îi
dezvăluie că șerpoaicele sunt fiicele lui. Ajuns la casa arhivarului acesta observă încăperile
colorate și pline de păsări deosebite care vorbesc, aici ne este prezentat spațiului imaginarului al
fanstasticului în care protagonistul este inițiat. Un alt element romantic e cel în care vrăjitoarea o
ajută pe Veronica să-l îndrăgostească pe Anselmus de ea, evadarea din realitate prin elemente
fantastice și supranaturale accentuează goticul prin ritualul pe care aceasta îl parcurge și care
duce spre o transmutație. Oglinda pe care vrăjitoarea il dă Veronikăi reprezintă un repicient cu
ajutorul căruia aceasta îi poate controla sentimentele tânărului.
Un lucru pe care l-am putut observa în timpul lecturii e momentul în care tânărul Anselmus
prinde noroc după parcurgerea drumului inițiatic spre casa arhivarului Lindhorst, din momentul
în care acesta a început lucra la arhivar e înconjurat de noroc, iar neîndemânarea lui nu mai este
pomenită în text. Cele doua planuri în care se regăsește Amselmus definitivează cele două spații,
spațiul poetic și cel ordinar. Dragostea lui terestră pentru Veronika reprezintă un obstacol care îl
împiedică să ajungă în celălalt tărâm, al artei, al poeticității. Astfel, tânărul luptă cu sentimentele
sale, dragostea pentru ambele fete, Veronika și Serpentina reprezintă tensiunea dintre excepțional
și ordinar, real și ireal, dintre lumea fantastică a imaginației și lumea burgheză. Albert Beguin în
una din cărțile sale menționează: ‘’Viziunile diafane din Ulciorul de aur, lupta împotriva pacatului
ereditar si „dragostea de artist" au o semnificatie comună. Grația care-1 transportă pe studentul
Anselmus pe tarîmul feeric al șerpilor de aur este intervenția unui „principiu spiritual străin de
lumea asta".’’1 Astfel, dihotomia dintre cele două lumi, ne prezintă lupta dintre bine și rău, dintre
lumea utopică a Atlantidei spre care tinde atât de mult Anselmus, și lumea reală, a societății din

1
Beguin Albert, Sulfletul romantic și visul, Editura Univers, București 1998, pag.170
Dresda, în care protagonistul nu se putea regăsi. Dualitatea descrisă în text nu rămâne doar la
nivel spațial și temporal. Regăsim și personajele care se confruntă cu dedublări ale sinelui în
spațiul dihotomic. Anselmus, Lindhorst și Serpentina se regăsesc în personajele burgheze
Heerbrand, Paullmann și Veronika, dar pe parcursul textului ei încerc să se excludă unul pe
celălalt. Încă din primele pagini cititorul se așteaptă la o engimă, genul pe care l-a ales autorul e
povestirea care în același timp e un basm, o astfel de simbioză se întâmplă în contextul romantic
unde elementele folclorice devin sursă de inspirație.
Acest text este un exemplu ilustrativ al întruchipării elementelor romantice în literatură și
modificat de tendințele realiste care apar în text. Dualitatea este elementul care persistă cel mai
mult, observăm caracterul duplicitar al protagonistului care trăiește după regulile reale conform
spațiului în care se află și dorința reală a acestuia, de a cunoaște lumea poetică. Urciorul de aur
semnifică trecerea lui Anselmus spre lumea pe care el și-o dorește atât de mult, prin căsătoria
alchimică cu Serpentina. Urciorul reprezintă obiectul material care e umplut cu grație, e o
concentrație a lumii superioare, fantastice, astfel vedem legătura dintre spiritual și material,
urciorul e un lucru material dar care prezintă absolutul spiritual.
Natura este alt element al dualității, autorul a încercat să accentueze problema naturii în relație cu
omul. Natura reprezintă spiritualitatea, dar în același timp o altă realitate, iar omul este rațiunea.
Suprasensibilitatea naturii este explicată prin sacralitatea ei, sacralul la Hoffmann e impregnat de
valori fundamentale, speranță și iubire.
Un moment important e cel în care Serpentina îi povestește lui Anselmus despre dragostea
Salamandrei și a șerpoaicei, Salamandra văzând-o într-un crin a luat-o și a dus-o prințului ca să-i
unească. Prințul îi destăinui că șerpoaica a fost cândva iubita lui iar crinul era singura floare care
putea să țină scânteia aruncată asupra șerpoaicei care avea să o nimicească. Salamandra nu
ascultă de prinț iar la scurt timp șerpoaica se prefăcu în cenușă. Fiind mâniat a dat foc grădinii,
iar prințul ca să-l pedepsească la trimis pe pământ să se chinuie. Dar grădinarul a încercat să-l
salveze, astfel rodul unirii celor doi sunt cele trei șerpoaice, dacă trei băieți se vor îndrăgosti de
ele atunci Salamandra va putea fi eliberat, iar fiecare șerpoaică va primi în dar un urcior din care
va ieși un crin roșu cu ajutroul căruia tinerii vor putea trăi în Atlantida. Această povestire e
înțeleasă ca ficțiune arbitrară, personajele neavând o semnificație aparte, dar aici îl vedem pe
Fosforus care poate prezice viitorul, oamenii vor degenera și nu vor mai înțelege limbajul naturii,
dar între timp se va naște Salamandra care va ajunge la om și va încerca să ajute să perceapă
natura din nou.
Gama de culori folosită de Hoffmann pentru a ilustra anumite obiecte încadrează acest text în
epoca romantică. Aceste culori nu sunt doar niște nuanțe subtile, sunt niște culori dinamice, care
se mișcă, adesea acestea accentuează elementele fantastice precum: șerpii strălucitori de culoare
verde, sângele care a strălucit din venă și a vopsit corpul șarpelui în roșu, urciorul de aur, crinul
roșu care reprezintă moartea și renașterea prin pântecul feminin acesta fiind reprezentat de potir,
camera albastră a arhivarului care semnifică visul exploratoriu, și e o prefigurare a Atlantidei.
La fel de semnificative sunt și sunetele din acest text, freamătul frunzelor mișcătoare se
transformă-n sunetul clopoțeilor, care la rândul lor se transformă sau sunt însoțite de șoaptele
șerpoaicelor. De asemenea zgomotul care este provocat de vâsle îi aduce aminte lui Anselmus de
șoaptele șerpoaicelor, de obicei sunetul e și el un element intermediar între lumea reală și cea a
fantasticului, hipnotizând personajul, acesta se află în spațiul oniric. Albet Beguin
menționează‚’’Prin vis intram deci în comunicare cu o realitate pe care Hoffmann o numeste
cînd „sufletul lumii", cînd principiul spiritual al lucrurilor.’’ 2Astfel visul devine o înlănțuire a
lucrurilor, legătura fiziologică a organismului nostru cu cel universal e receptat prin vis, unde
spațiul oniric devine o realitate dorită și cunoscută.Putem observa dorința oamenilor de a trece
din real în lumea extatică a visului și halucinațiilor cu ajutorul alcoolului și tutunului.
Fantasticul din acest text permite trecerea către romantism prin elemente grotești. Epsidoul în
care Anselmus e captat în sticla de cristal, despre care vorbea baba de la începutul textului, ne
arată cum oamenii nu își dau seama de faptul că nu sunt liberi, că au o condiție limitată.
Anselmus observă aceiași tineri ca el captați în sticlă, dar care par a fi fericiți de viața pe care o
au, aceștia nu își dau seama de condiția în care se află trăind astfel în falsitate, în iluzoriu.
Textul ne prezintă personaje excepționale în locuri excepționale. Arhivarul Lindhorst este
păstrătorul vechilor manuscrise care conțin taine universale, în afară de acest lucru, el se ocupă și
cu experimente chimice despre care nimeni nu știe pentru că el nu permite nimănui să intre în
laboratorul său. Anselmus este un tânăr student și un foarte talentat copist, care are trăsăturile
unui personaj real și a personajului fantastic, prin lucrurile care i se întâmplă și împrejurările în
care se află. De asemenea credința lui, dragostea sa față de șerpoaică e cea care îl determină pe
Anselmus de a fi alesul, cel ce a trecut de toate etapele pentru a putea trece din intermediarul
dintre cele doua lumi reprezentată de casa arhivarului, în Atlantida, lumea mistică, fantastică,
paradisiacă. Chiar și Veronica ajunge să fie captată în lumea vrăjilor și al miraculosului cu
ajutorul vrăjitoarei. De asemenea observăm că Anselmus, Veronica și Heerbrand sunt personaje
cu un auz muzical, care pot cânta și scrie muzică, astfel personajele aparțin mediului științific al
cunoașterii.
Boala este un element romantic care îndepărtează personajul de lumea reală, acesta planând între
două lumi. Deși în acest text nu e vorba despre nicio boală, este totuși accentuată nebunia,
Anselmus e considerat nebun prin faptul că vorbește cu șerpoaicele pe care nu le vede nimeni în
afară de el, aude sunete pe care doar el le percepe, de asemenea afirmă că Lindhorst e
Salamandra. Heerbrand afirmă și el că arhivarul e Salamandra care poate aprinde focul cu
ajutorul degetelor sale. Anselmus și Heerbrand au ajuns să discute despre personaje și momente
cu totul străine și ciudate celor din jur, Veronika îi considera nebuni, iar discuția lor duce spre
absurditate. Ironia prezentă în discuție risipește percepția unui lucru și lasă cititorilor un
sentiment vag de neînțelegere a lumii care te înconjoară.
Toate elementele discutate până acum includ acest text în epoca romantică, unde E.T.A
Hoffmann a vrut să sublinieze poeticitatea lumii duale, sensibilitatea, romanticul prin gotic,
fantasticul cu elementele sale auditive, vizuale care tind a reprezenta niște elemente
semnificative care sunt într-o strânsă legătură cu tot drumul înițiatic al personajului. Construcția
personajelor într-un spațiu dual, dedublarea personajelor, trecerea spațială și temporală o putem
observa și prin șerpoaică, șarpele fiind un simbol al ciclicității care pentru Anselmus semnifică
ieșirea din timp. Astfel, primind urciorul de aur care este treapta supremă și crinul care defapt
este piatra filosofală ce redă nemurirea și de asemenea reprezintă altă treaptă supremă a inițierii,
observăm iubirea sinceră a lui Anselmus prin treptele alchimice pe care le parcurge, romanticul
este reprezentat prin fantezia creatoare, poetică, prin spațiul universal fantastic.

2
Beguin Albert, Sulfletul romantic și visul, Editura Univers, București 1998, pag.173