MOBILIZĂRI PASIVE

Introducere

Unele din cele mai vechi şi mai importante tehnici chinetologice mobilizarea
pasivă este nelipsită în recuperarea afecţiunilor neuromotorii, ortopedico-traumatice,
reumatologice. Foarte cuprinzătoare este definiţia: "Mişcarea pasivă este realizată cu
ajutorul unei forţe exterioare în situaţia inactivităţii musculare totale, determinată de
boală sau al unui maxim de inactivitate musculară, determinată voluntar" (D. Gardiner,
citat de Sbenghe T, - 1987).

Obiectivele cursului
- Însuşirea noţiunilor privind necesitatea folosirii mobilizărilor pasive în anumite
situaţii determinate de boală;
- Cunoaşterea efectelor locale şi generale ale mobilizărilor pasive asupra
organismului;
- Învăţarea tehnicii de aplicare a mobilizărilor pasive la toate segmentele corpului.

1. TEHNICI KINETICE
Mişcarea şi/sau contracţia musculară constituie elementul definitoriu al acestor
tehnici.

3.1. TEHNICI KINETICE DINAMICE

Tehnicile kinetice dinamice au la bază mişcarea sub toate formele ei, ponderea lor
fiind de peste 90%.
Tehnicile dinamice se realizează cu sau fără contracţie musculară, ceea ce explică
diferenţa dintre tehnicile pasive şi cele active.
3.1.1. Mobilizarea pasivă – pură asistată
Introducere
Această tehnică, existentă de multă vreme în practica kinetoterapiei, s-a
perfecţionat continuu de-a lungul timpului. Cu toate acestea, valoarea ei a fost apreciată
de unii specialişti şi infirmată de alţii.
Spre exemplu, Mérle D’Aubigné consideră că “…întreaga metodă de reeducare
pur pasivă este nu numai inutilă, dar şi dăunătoare, singura indicaţie a ei fiind întreţinerea
mobilităţii articulaţiilor ai căror muşchi sunt complet paralizaţi”.
Bennet consideră că “importanţa mobilizării pasive este atât de mare, încât, dacă
am avea de utilizat o singură tehnică pentru fiecare bolnav, în mod cert mobilizarea
pasivă ar fi aceea pe care trebuie să o alegem”.
Din cele două exemple putem constata controversa dintre specialişti, care s-a
dovedit inutilă şi nefondată, deoarece tehnicile pasive şi cele active ale kinetologiei nu se
opun unele altora.
Se poate afirma că acestea se completează unele pe altele, eficienţa uneia
compensând lipsurile alteia, contraindicaţiile uneia putând fi suplinite prin indicarea
alteia, în funcţie de situaţia dată.

1
 Mişcarea pasivă nu are, desigur, nici un rost ca exerciţiu fizic în afară de aplicare
ei ca tehnică de lucru în kinetologia terapeutică şi de recuperare.
Mişcarea pasivă este realizată cu ajutorul unei forţe exterioare în situaţia
inactivităţii musculare totale, determinată de boală, sau al unui maxim de inactivitate
musculară, determinată voluntar (D. Gardiner). Caracteristica esenţială a acestei tehnici
este lipsa travaliului muscular al subiectului.

Efectele mobilizării pasive

Mişcările pasive au efecte ce se resimt asupra:
a) aparatului locomotor:
- menţin mobilitatea articulară, troficitatea structurilor articulare (prin stimularea
circulaţiei locale), proprietăţile lichidului sinovial, secreţia şi repartiţia acestuia în
articulaţia respectivă; asigură protecţia cartilajului, prin mişcare evitându-se
degradarea acestuia în situaţia paraliziei segmentului respectiv;
- creşte amplitudinea mişcărilor în articulaţii prin asuplizarea structurilor
capsuloligamentare, prin întinderea tendoanelor, a ţesutului cutanat şi subcutanat,
cât şi prin ruperea aderenţelor la planurile alunecoase;
- menţin şi cresc excitabilitatea musculară (Legea lui Vekskull: “excitabilitatea unui
muşchi creşte cu gradul de întindere“);
- combat contractura - retractura musculară prin întinderea prelungită a muşchiului
(Kabat - reacţia de alungire );
- declanşează “strech reflexul” (mişcarea energică de întindere a muşchiului
determină o contracţie musculară).
b) sistemului nervos şi a tonusului psihic:
- menţin “memoria kinestezică” a segmentului mobilizat, prin informaţia
proprioceptivă pornită de la receptorii articulari şi periarticulari (pentru membrele
paralizate mişcarea pasivă şi posturile reprezintă singurele posibilităţi de
conservare a “schemei corporale” şi a “schemei spaţiale”);
- menţin moralul pacientului prin încrederea acestuia în kinetoterapeutul care
aplică/execută mobilizările pasive.
Vizualizarea mobilizării articulaţiilor segmentelor afectate pe toată amplitudinea
de mişcare, deşi pentru moment pasivă, creşte moralul pacientului, încrederea sa într-o
evoluţie favorabilă a recuperării funcţionale, făcându-l cooperant.
c) aparatului circulator:
- executate ritmic, mişcările pasive au efectul mecanic al unei pompe asupra vaselor
mici şi a circulaţiei de retur;
- previn şi diminuează edemele de imobilizare;
- declanşeză hiperemie locală prin răspuns neurovegetativ, pe cale reflexă, iniţiată
de receptorii senzitivi articulari şi musculari, precum şi o uşoară tahicardie.
d) altor aparate şi sisteme:
- este menţinută troficitatea ţesuturilor (toate structurile anatomice ale segmentului
mobilizat);
- schimburile gazoase la nivelul pulmonar şi tisular sunt îmbunătăţite;
- influenţează benefic tranzitul intestinal şi evacuarea vezicii urinare;
- influenţează (posibil) unele relee endocrine.
Mobilizarea pasivă, prin efectele multiple pe care le exercită asupra sistemelor şi
aparatelor organismului, se consideră o tehnică a exerciţiului fizic medical, foarte utilă
în recuperarea bolnavului neurologic, posttraumatic şi reumatic.

2
 Aceasta reprezintă şi o tehnică de bază în gimnastica sugarului şi a copilului mic
sănătos, aplicată în scop profilactic, dar şi pentru recuperarea funcţională când aceştia
prezintă afecţiuni locomotorii.
Scopurile pentru care sunt indicate şi aplicate mobilizărlie pasive, se deduc din
efectele lor asupra organismului, aşa cum au fost prezentate anterior.

Condiţii de realizare a mobilizărilor pasive

- cunoaşterea exactă a suferinţelor pacientului, diagnosticului bolii şi a celui
funcţional (bilanţul articular şi muscular), a stării morfopatologice a structurilor
care vor fi mobilizate pasiv;
- kinetoterapeutul trebuie să cunoască bine tehnica executării mobilizărilor pasive;
- asigurarea colaborării, cooperării şi înţelegerii de către bolnav a manevrelor care i
se aplică;
- poziţionarea corectă a bolnavului, astfel încât să ofere maximum de confort tehnic
de lucru kinetoterapeutului, cât şi confort pacientului;
- se recomandă ca segmentele supuse mobilizărilor să fie fără îmbrăcăminte, iar
pacientul să poată privi mişcarea segmentelor respective; mişcarea se execută în
direcţiile fiziologice, cu amplitudine maximă, asociind poziţii şi mişcări de
facilitare (ex. poziţia de rotaţie externă a braţului faciliteză mobilizarea lui pe
abducţie);

Indicaţii pentru realizarea corectă a mobilizărilor pasive

Cunoaşterea exactă a prizelor are mare importanţă şi trebuie să respecte
următoarele reguli:
1. O articulaţie nu se mobilizează prin intermediul altei articulaţii, între mâinile
kinetoterapeutului fiind cuprinsă doar articulaţia de mobilizat;
2. Prizele trebuie să utilizeze cel mai mare braţ al pârghiei mobilizate (sunt şi
excepţii), iar contrapriza trebuie aplicată în apropierea articulaţiei;
3. Locul de aplicare al prizei constituie un mod de facilitare sau inhibiţie a unui
grup muscular;
4. Mobilizarea pasivă este o tehnică analitică, antrenând succesiv articulaţie după
articulaţie, aplicându-se de asemenea succesiv pentru fiecare direcţie de
mişcare;
5. Mobilizarea pasivă nu trebuie să provoace durere, pentru a nu declanşa
“reflexe de apărare” musculară (pentru întinderea ţesuturilor se poate forţa
mişcarea asigurându-se suportabilitatea pacientului, cooperarea lui);
6. Parametrii de execuţie ai mobilizării pasive sunt: forţa, viteza, durata şi
frecvenţa, care se adaptează stării clinice locale şi scopului urmărit;
7. Pregătirea segmentelor de mobilizat se poate realiza prin încălzire locală
(parafină, comprese calde, hidroterapie), masaj, electroterapie antalgică, în
scopul relaxării musculare şi diminuării durerii.

1.2. TEHNICA DE APLICARE A MOBILIZĂRII PASIVE - PURĂ ASISTATĂ

Mobilizarea pasivă pură asistată este tehnica de mobilizare pasivă cea mai
obişnuită, kinetoterapeutul execută mişcările în timp ce pacientul are musculatura
relaxată voluntar.
Parametrii acestei tehnici sunt:

3
 - poziţia pacientului şi a kinetoterapeutului;
- prizele şi contraprizele;
- manevrele de mobilizare;
- forţa de mobilizare.
Poziţia de mobilizare trebuie să asigure confortul şi relaxarea pacientului şi o cât
mai bună abordare a segmentului de mobilizat.
Poziţia de decubit dorsal permite mobilizarea umărului (toate mişcările în afară de
retropulsie), cotului (toate mişcările), şoldului (toate mişcările în afară de extensie),
genunchiului (toate mişcările dacă şoldul este liber), gleznei şi degetelor (toate mişcările)
şi a rahisului (flexia, înclinările laterale şi rotaţia).
Din poziţia de decubit ventral se mobilizează umărul (retropulsia), şoldul
(extensia), genunchiul, glezna (cu genunchiul flectat la 90°), rahisul (extensia).
Din poziţia şezând se mobilizează umărul (toate mişcările), cotul (toate mişcările),
pumnul – mâna (toate mişcările), genunchiul (toate mişcările), rahisul (toate mişcările).
Poziţia kinetoterapeutului se schimbă în funcţie de articulaţia pe care o
mobilizează. Ea trebuie să fie comodă, să-i asigure o tehnică bună pentru lucru, fără a-l
obosi excesiv şi fără să necesite schimbarea poziţiei pacientului.
Prizele şi contraprizele – realizate prin poziţia mâinilor kinetoterapeutului pe
segmentele de mobilizat, au o deosebită importanţă.
Priza se realizează de obicei la distanţă de articulaţia supusă mobilizării pentru a
asigura un braţ de pârghie mai lung.
Contrapriza se aplică cât mai aproape de articulaţia mobilizată, pentru o cât mai
bună fixare.
În cazul sprijinului segmentului distal pe plan dur (banchetă) se poate renunţa la
contrapriză, sau aceasta poate fi realizată parţial.
Pentru a executa mobilizarea unui segment, acesta trebuie suspendat şi foarte bine
relaxat, ceea ce presupune din partea kinetoterapeutului o solicitare destul de mare, mai
ales pentru mobilizarea segmentelor mari (trunchi, membre inferioare). Pentru a uşura
efortul kinetoterapeutului, segmentul de mobilizat poate fi suspendat în chingi.
Mobilizarea făcută din această poziţie scuteşte kinetoterapeutul de efortul de a susţine
segmentul respectiv, realizând mai uşor mobilizarea articulaţiilor respective.
Priza şi contrapriza realizate de mâinile kinetoterapeutului reprezintă tehnici de
facilitare neuro-proprioceptivă fundamentale (F.N.P.).
Manevrele mobilizării pasive pot fi diferite. În mod obişnuit ele se execută lent,
progresiv, pe toată amplitudinea posibilă, insistând şi crescând presiunea la finalul
fiecărei mişcări. Uneori se lucrează numai la nivelul la care este localizată redoarea,
executându-se mici şi repetate forţări pentru depăşirea nivelului existent.
La articulaţiile mici se combină mişcările în diferite direcţii cu tracţiunea în ax,
care decoaptează articulaţiile afectate permiţând o amplitudine mai mare de mişcare.
Tracţiunea în ax poate fi asociată cu rotarea în ax, în ambele sensuri.
Uneori sunt necesare întinderi capsuloligamentare prin manevre pasive speciale. În
acest caz, mâna de contrapriză se aşează cu rol de suport, pe care este fixat capul articular
al segmentului distal. O ultimă manevră de mobilizare este “scuturarea”, manevră care
are rol de relaxare segmentară. Aceasta se realizează prin prinderea de către
kinetoterapeut a extremităţii distale a segmentului şi imprimarea unor scuturări repetate,
de mică amplitudine.

4
 Viteza cu care se execută mobilizarea pasivă este în funcţie de scopul urmărit;
mişcarea lentă şi insistentă scade tonusul muscular, iar mişcarea executată rapid îl
măreşte.
Forţa cu care se execută mişcarea este dozată în funcţie de apariţia durerii, cât şi
de experienţa kinetoterapeutului. Acesta trebuie să ţină cont de faptul că pacienţii au
praguri de durere diferite (unele foarte ridicate, altele foarte coborâte).
Ritmul executării mişcărilor poate fi simplu, în doi timpi, sau în patru timpi, la
capetele cursei menţinându-se întinderea.
Durata unei mişcări este de 1-2 secunde, iar menţinerea poziţiei la final poate fi de
aproximativ 10-15 secunde.
O şedinţă de mobilizare pasivă pentru o articulaţie durează maximum 10 minute şi
variază ca timp în funcţie de suportabilitatea pacientului. Este recomandabil ca şedinţa de
mobilizare pasivă să se repete de două, trei ori pe zi.
În cazul redorilor articulare importante, unde prezenţa durerii este inerentă,
înainte de a începe mobilizările pasive se recomandă pregătirea regiunii de
mobilizat, prin aplicarea căldurii, masajului, a unor proceduri de electroterapie antalgică,
sau chiar infiltraţii locale cu substanţe analgezice.
Pe parcursul mobilizărilor pasive, care necesită menajarea pacientului faţă de
durerea prezentă, se poate întrerupe mobilizarea pentru efectuarea unor manevre de masaj
de 1-2 minute, iar aplicarea căldurii poate fi menţinută pe durata întregii şedinţe. (ex.
Solux).
Mişcările executate din articulaţiile membrului superior (M.S.), membrului
inferior (M.I.), trunchiului şi capului sunt prezentate în cele ce urmează:

Mobilizările pasive (mişcările) ale membrului superior

Articulaţia scapulo-humerală
Poziţia iniţială a pacientului: decubit dorsal.
Poziţia iniţială a membrului mobilizat pentru următoarele mişcări, este:
 anteducţie: cotul în flexie pentru a nu permite rotaţia, umărul fixat;
 retroducţie: cotul în flexie pentru a relaxa bicepsul, umărul fixat;
 abducţie: cotul în flexie pentru a nu permite rotaţia din umăr;
 adducţie: la 60o în anteducţie;
 rotaţie externă: cotul în flexie pentru controlul unghiului de rotaţie;
 rotaţie externă: cotul în flexie, adducţie 90o;
 rotaţie internă: membrul întins pe lângă trunchi, cu mâna în căuş, se controlează
articulaţia scapulo-humerală;
 rotaţie internă: în abducţie;
 rotaţie internă: în anteducţie;
 mobilizarea capului humeral prin presiune pe marea tuberozitate, combinată cu
abducţia braţului;
 tracţiune asupra capului humeral, combinată cu contratracţiune axilară.

Articulaţia umărului
 mobilizarea în sens ascendent a claviculei;
 mobilizarea pe orizontală a claviculei;
 mobilizarea omoplatului pe grila costală;

5
  ridicarea braţului prin anteducţie sau abducţie pentru antrenarea tuturor
articulaţiilor.

Articulaţia cotului
 flexia humero-radio-cubitală;
 extensia cotului;
 supinaţia şi pronaţia cotului în poziţie de flexie la 90 o – pentru localizarea
mişcării;

Articulaţia pumnului
 radio-carpiană – flexia;
 radio-carpiană – extensia;
 radio-carpiană – înclinarea radială;
 radio-carpiană – înclinarea cubitală;
 medio-carpiană – supinaţia;
 medio-carpiană – pronaţia;
 medio-carpiană – translaţia anteroposterioară;
 radio-cubitală inferioară – translaţia anteroposterioară;
 pisiformul – translaţia laterală.

Articulaţia carpo-metacarpiană
 mobilizarea celui de-al treilea metacarpian;
 înclinarea cubitală globală pentru metacarpienele 2-3-4-5;
 strângerea în căuş a metacarpienelor.

Articulaţia metacarpo-falangiană
 flexia celei de-a doua articulaţii metacarpo-falangiene;
 extensia celei de-a doua articulaţii metacarpo-falangiene;
 înclinarea cubitală a celei de-a treia articulaţii metacarpo-falangiene;
 rotaţia celei de-a treia articulaţii metacarpo-falangiene.

Articulaţiile degetelor 2-3-4-5

 flexia celei de-a doua articulaţii interfalangiene;
 extensia celei de-a doua articulaţii interfalangiene;
 extensia primei articulaţii interfalangiene;
 flexia globală a degetelor.

Policele
 extensia articulaţiei interfalangiene a policelui;
 flexia articulaţiei interfalangiene a policelui;
 flexia metacarpo-falangiene şi interfalangiene, cu întindere;
 opoziţia, adducţia şi circumducţia articulaţiei carpo-metacarpiane;
 abducţia şi extensia articulaţiei carpo-metacarpiane.

Mobilizările pasive (mişcările) ale membrului inferior

Poziţia iniţială a pacientului: decubit dorsal.

6
Articulaţia coxo-femurală
 depărtarea (distanţarea) aripilor iliace;
 apropierea aripilor iliace;
 anteducţia forţată;
 flexia articulaţiei coxo-femurale cu genunchiul flectat pentru relaxarea
muşchiului ischio-gambier;
 extensia articulaţiei coxo-femurale (la marginea banchetei) cu gamba întinsă
pentru a relaxa musculatura crurală anterioară;
 abducţia;
 adducţia (în prealabil abdus);
 rotaţia internă cu priză pe genunchiul întins;
 rotaţia internă cu priză pe gambă, având genunchiul flectat;

Articulaţia genunchiului – femuro-tibială

 extensia – cu sprijin deasupra genunchiului şi tracţiune de sub călcâi;
 flexia combinată cu flexia şoldului pentru a relaxa dreptul anterior;
 flexia în poziţie de decubit ventral;
 rotaţia externă în poziţie de decubit ventral;
 cercetarea mişcărilor anormale;
 controlul ligamentului colateral intern.

Articulaţia genunchiului – femuro-rotuliană

 mobilizarea rotulei în sensul axului membrului inferior;
 translaţia internă – externă a rotulei.

Articulaţia piciorului – tibio-astragalo-peronieră

 flexia dorsală – cu genunchiul în flexie pentru a relaxa musculatura
posterioară a gambei, degetele libere pentru a se putea flecta;
 flexia plantară;
 articulaţia subastragaliană – flexia dorsală cu genunchiul în flexie pentru
reducerea presiunii subastragaliene pe calcaneu (mişcarea care
 imită descălţarea);
 articulaţia subastragaliană – supinaţia cu genunchiul în flexie;
 articulaţia medio-tarsiană – flexia plantară;
 articulaţia medio-tarsiană – pronaţia;
 mobilizarea metatarsienelor – flexia plantară a celui de-al doilea metatarsian;
 flexia dorsală şi plantară a celui de-al cincilea metatarsian;
 flexia dorsală şi plantară a primului metatarsian;
 haluce – flexia articulaţiei interfalangiene;
 degetul mijlociu – flexia plantară a articulaţiei metatarso-falangiene cu
interfalangiana întinsă;
 flexia dorsală a articulaţiilor metatarso-falangiene cu interfalangienele în
flexie;
 articulaţia tibio-peronieră superioară – mobilizarea prin translaţie;
 antero-posterioară;
 articulaţia tibio-peronieră inferioară – mobilizarea prin translaţie

7
  postero-anterioară.
Mobilizarea genunchiului şi a piciorului se pot executa şi din poziţia de decubit
ventral, gamba în flexie pe coapsă (90°) cu sprijin pe genunchi.

Mobilizarea trunchiului
Poziţia iniţială a pacientului: decubit dorsal.
 flexia trunchiului;
 înclinarea laterală stânga – dreapta;
 rotaţia stânga – dreapta.
Poziţia iniţială a pacientului: decubit ventral.
 extensia trunchiului;
 retropulsia umărului;
 mişcarea de translaţie a omoplatului pe grila costală.

Capul şi gâtul:
Poziţia iniţială a pacientului: decubit dorsal, cu capul şi gâtul în afara banchetei.
 flexia cap – gâtului;
 extensia cap – gâtului;
 flexia laterală stânga – dreapta;
 rotaţia laterală stânga – dreapta;
 proiecţia înainte, înapoi şi laterală a gâtului.
Tehnica de execuţie este ilustrată în figurile care urmează (24-91).
Mobilizarea articulaţiei scapulo-humerale

Fig. 24. Anteducţia braţului (cotul în flexie pentru a nu permite rotaţia). Priza la
nivelul articulaţiei cotului (săgeata). Contrapriza fixează umărul.

Fig. 25. Retroducţia braţului (poziţia şezând). Priza la nivelul articulaţiei cotului
(săgeata). Contrapriza fixează umărul.

8
Fig. 26. Abducţia braţului. Priza la nivelul cotului (săgeata). Contrapriza fixează
umărul.

Fig. 27. Adducţia braţului (la 60 grade in anteducţie). Priza la nivelul cotului
(săgeata). Contrapriza sub axială.

Fig. 28. Rotaţia externă a braţului (cotul în flexie pentru controlul gradului de
rotaţie). Priza pe treimea superioară a antebraţului (săgeata). Contrapriza la nivelul
umărului.

Fig. 29. Rotaţia internă a braţului (membrul superior întins).

Priza la nivelul cotului (săgeata). Contrapriza fixează umărul.

9
Fig. 30. Rotaţia internă a braţului în (abducţie).
Priza la nivelul cotului (săgeata). Contrapriza controlează articulaţia scapulo-
humerală.

Fig. 31. Rotaţia internă a braţului (în anteducţie).

Priza la nivel treimei superioare a antebraţului. Contrapriza fixează articulaţia
scapulohumerală.

Fig. 32. Mobilizarea capului humeral prin presiune pe treimea superioară a

humerusului, combinată cu abducţia braţului. Mâinile kinetoterapeutului
acţionează în sens opus (săgeţile).

Fig. 33. Tracţiune asupra capului humeral (combinată cu contratracţiune).

10
 Mâinile kinetoterapeutului acţionează în direcţii opuse (săgeata).

Fig. 34. Mobilizarea claviculei.

Săgeţile indică direcţiile de acţionare ale mâinilor kinetoterapeutului.

Fig. 35. Mobilizarea omoplatului pe grila costală. Priza la nivelul unghiului inferior
al omoplatului. Contrapriza la nivelul umărului.

Fig. 36. Anteducţia braţului pentru antrenarea tuturor articulaţiilor umărului.

Priza la nivel distal al braţului. Contrapriza sub articulaţie.
Mobilizarea pasivă a cotului

11
Fig. 37. Flexia humero-radio-cubitală (pacientul în poziţie şezând). Priza pe treimea
distală a antebraţului (săgeata). Contrapriza la nivelul cotului.

Fig. 38. Extensia cotului (din aceeaşi poziţie). Priza la treimea inferioară a
antebraţului (săgeata). Contrapriza la articulaţia cotului.

Fig. 39. Supinaţia (din poziţia de flexie a antebraţului - 90 grade).

Priza la treimea inferioară a antebraţului (săgeata). Contrapriza la nivelul cotului.

Fig. 40. Pronaţia (din poziţia de flexie a antebraţului - 90 grade).

Priza la treimea inferioară a antebraţului (săgeata). Contrapriza fixează cotul.

12
Fig. 41. Mobilizarea spaţiului interosos (cubitus – radius).
Mâinile kinetoterapeutului execută presiuni succesive (săgeata).
Mobilizarea articulaţiilor pumnului şi ale mâinii

Fig. 42. Flexia articulaţiei pumnului.

Poziţia pacientului – decubit dorsal sau şezând. Priza la nivelul mâinii (săgeata).
Contrapriza pe treimea distală a antebraţului.

Fig. 43. Extensia articulaţiei pumnului.

Priza la nivelul mâinii (săgeata). Contrapriza în apropierea articulaţiei.

13
Fig. 44. Înclinarea radială. Priza la nivelul mâinii – marginea externă (săgeata).
Contrapriza în apropierea articulaţiei.

Fig. 45. Înclinarea cubitală globală pentru degetele 2, 3, 4, 5.

Priza la nivelul mâinii – marginea internă (săgeata). Contrapriza în apropierea
articulaţiei.

Fig. 46. Translaţia antero-posterioară. Priza prinde mâna pacientului şi execută

mişcarea (săgeata). Contrapriza la nivelul articulaţiei pumnului.

Fig. 47. Strângerea în ,,căuş” a metacarpienelor.

14
Mâna kinetoterapeutului prinde mâna pacientului pe faţa externă şi execută
presiune (săgeţile). Contrapriza în apropierea articulaţiei pumnului.

Fig. 48. Mobilizarea celui de-al treilea metacarpian.

Priza la nivelul celui de-al treilea metacarpian (săgeata). Contrapriza la nivelul
articulaţiei pumnului.

Fig. 49. Flexia globală a degetelor. Priza – la nivelul degetelor (faţa externă).
Contrapriza – la extremitatea proximală a mâinii.

Fig. 50. Extensia globală a degetelor.

Priza – la nivelul degetelor (faţa internă). Contrapriza – la extremitatea proximală a
mâinii.

15