UNIVERSITATEA GAUDEAMUS

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
Tema: “Creditul bancar”

CONSTANŢA
2010
CUPRINS

2
INTRODUCERE………………………………………………………………….. 2

CAPITOLUL I
CREDITUL……………………………………………………………….. 4
1. Noţiunea de credit…………………………………………………………. 5
2. Clasificarea creditului……………………………………………………... 8
3. Funcţiile şi rolul creditului………………………………………………... 17
4. Condiţiile creditului……………………………………………………….. 20

CAPITOLUL II
CREDITUL BANCAR…………………………………………………… 23
1. Concept general. Trăsături………………………………………………… 23
2. Resursele de creditare……………………………………………………... 40
3. Angajarea resurselor bancare……………………………………………… 46

CAPITOLUL III
CONCEPTUL ŞI ROLUL CREDITULUI EXTERN…………………… 51
1. Noţiunea şi rolul creditului extern…………………………………………. 51
2. Băncile străine……………………………………………………………... 56
3. Rolul instituţiilor financiare internaţionale în creditul extern…………….. 58
3.1. Banca Mondială………………………………………………………. 59
3.2. Fondul Monetar Internaţional………………………………………… 61

CAPITOLUL IV
ROLUL CREDITELOR EXTERNE ÎN REFORMAREA
ECONOMIEI NAŢIONALE………………………………………….… 68
1. Consideraţii generale……………………………………………………… 68
71
2. Privatizarea şi capitalul străin……………………………………………..
74
CONCLUZII………………………………………………………………….
3
 76
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………..

4
 INTRODUCERE

Prezenta lucrare reprezintă o sinteză a elementelor fundamentale ce

caracterizează creditul bancar, care a cunoscut o amplă evoluţie atât în occident
cât şi în ţara noastră, ceea ce m-a determinat să-mi aleg ca temă a lucrării de licenţă
“creditul bancar”.
Lucrarea se cuprinde patru capitole în care sunt prezentate elementele
determinante ale creditului, astfel:
Capitolul I, intitulat Creditul, analizează noţiunea de credit în ansamblul său,
funcţiile şi rolul creditului cât şi condiţiile unui credit.
Cel de-al doilea capitol: Creditul bancar, nuanţează conceptul general şi
trăsăturile creditului bancar, resursele bancare pe care o bancă le angajează în
vederea unui credit bancar.
În cel de-al treilea capitol este prezentat creditul extern, conceptul şi rolul
său, băncile străine, rolul pe care instituţiile financiare – Banca Internaţională şi
Fondul Monetar Internaţional – îl au în creditul extern.
Rolul creditelor externe în reformarea economiei naţionale, reprezintă
ultimul capitol al lucrării de licenţă, urmărind prin punctele sale să arate
importanţa deosebită pe care o are în economia naţională creditul, privatizarea şi
capitalul străin.
Lucrarea de licenţă se încheie cu concluziile, pe care mi le-am exprimat în
urma analizei pe care am realizat-o prin studiul unor lucrări de specialitate şi a
legislaţiilor în vigoare existente în România.

5
 CAPITOLUL I
CREDITUL

I.1. NOŢIUNEA DE CREDIT

Creditul, ca şi moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a

servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de
schimb1.
Printre primele operaţiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care au
trecut de la viaţa izolată, individuală, la o formă de viaţă socială a fost schimbul în
natură şi ca o consecinţă imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu
singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.
În orice tranzacţie de schimb, în mod obişnuit, fiecare din părţi oferă celeilalte
un echivalent. Atunci când una din părţi convine să primească echivalentul la care
are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit2.
Indiferent de modul în care s-a născut şi a evoluat activitatea economică a
omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.
Etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin “creditum - credere”,
care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noţiunii
de credit scoate în evidenţă un element psihologic absolut necesar existenţa unei
operaţiuni de împrumut – încredere.
Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul
unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiţii cu
privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferenţa dintre ele fiind
determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.

1
Basno, Cezar: Monedă şi credit, Bucureşti, 1991, pg. 7.
2
Petrescu, Raul: Subiecţii de drept commercial, Bucureşti, 1993, pg. 202.
6
 Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiţie sintetică, dar expresivă, când spune:
“creditul este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar”. Într-o manieră
asemănătoare, prof. C. Gide defineşte creditul ca fiind “schimbul unei bogăţii
prezente, contra unei bogăţii viitoare”. Prof. F. Leitner defineşte creditul ca un “act
economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod
permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui, de un alt individ, în
cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată
că “este vorba de o operaţiune de credit sau ne găsim în faţa unui fapt economic,
numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-
un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din
urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani
care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definiţiilor succinte, prof. A. Page
defineşte creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei
valori monetare viitoare”3.
Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte si operaţiuni de concentrare a
disponibilităţilor băneşti din economia naţională şi de repartizare si utilizare a
acestor disponibilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor băneşti temporare ale
unităţilor economice si ale cetăţenilor”.
Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în
activitatea economică, nu vor reuşi să ofere o imagine clară a acestuia. Noţiunea de
credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum şi
oricând.
Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl
formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanţa sa 4. De
pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească
acelaşi exemplar sau un altul dar cu acelaşi titlu. Creditul, însă, este un împrumut
în monedă. După cum se ştie, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o
marfă cu calităţi deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent
general.

3
Radu, Vasile: Moneda şi politica fiscală, Ed, Uranus, Bucureşti, 1994, pg. 165.
4
Şaguna, Dan Drosu; Flonder, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 85;
7
 Creditul este un schimb de monedă condiţionat si despărţit de un interval
de timp, de un termen.
Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziţie o
sumă de bani, cu condiţia de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.
Un element esenţial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică
separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel
al rambursării acesteia.
Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani şi rambursarea sa,
beneficiarul operaţiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp,
folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei
operaţiuni de credit5.
O variantă a creditului în forma sa pură şi simplă este creditul comercial. Într-
unul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani
poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.
În orice operaţiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care
acordă creditul, numit creditor şi cel care primeşte creditul, numit debitor. Alte
elemente ale creditului sunt: scadenţa (momentul sau momentele stabilite pentru
rambursarea creditului), ratele parţiale care se rambursează eşalonat, la anumite
termene, conform înţelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de graţie
(perioada între momentul angajării creditului si începerea rambursării lor),
garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziţia
creditorului sau al unui terţ, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor
obligaţiuni de o valoare, în general, mai redusă) si dobânda (reprezentată de o
sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat
pe un termen determinat).
Apărut odată cu schimbul în natură şi cunoscând în evoluţia sa numeroase
forme, creditul îndeplineşte un rol esenţial în economia modernă. De altfel,
apreciindu-se rolul deosebit al monedei şi creditului în dezvoltarea social-
economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluţie:

5
Floander, Ion; (colectiv): Elemente de drept commercial, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 354.
8
  treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare
traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două
subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice
erau închise şi economia de schimb în natură;
 treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin
intermediul monedei;
 treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie contra
promisiunii de a restitui în viitor aceeaşi valoare. Este ultima şi cea mai evoluată
treaptă de dezvoltare economică si financiară a omenirii, unde, în procesul
schimbului, rolul esenţial îl au operaţiunile de credit.

I.2. CLASIFICAREA CREDITULUI

Creditul, la apariţia sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un
individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică şi astăzi în
comunităţile mai puţin evoluate.
În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în
strânsă corelaţie cu gradul şi nivelul societăţii de astăzi6.
Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate
opinii diferite. Astfel, unii autori susţin existenţa a două forme de exprimare a
creditului: creditul public şi creditul bancar; după o altă opinie formele creditului
sunt: credit bancar, credit cooperatist şi credit public; după o altă opinie, sunt
reţinute următoarele forme: credit de producţie, de consumaţie, privat si public; în
fine, într-o altă opinie sunt reţinute ca forme ale creditului: creditul bancar direct,
creditul de stat şi creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.
Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt:
creditul bancar si creditul comercial.
Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător şi
cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea
6
Cerna, Silviu: Banii şi creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pg. 121.
9
acesteia este separată în timp de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie la
accelerarea circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta, la dezvoltarea economiei
naţionale. Mecanismul creditului comercial se desfăşoară astfel: un agent
economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are
nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri băneşti pentru cumpărarea
mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit,
pentru a accelera valorificarea producţiei prin desfacere, va livra marfa celui de-al
doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea
mărfurilor la preţul stipulat în contract. Preţul stipulat în contractul de vânzare-
cumpărare pe credit cuprinde, preţul mărfii la care se adaugă un procent ce
reprezintă preţul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe
termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesneşte şi
accelerează circulaţia capitalului7.
În economia de piaţă, creditul comercial constituie baza sistemului de credit.
În statele cu economie planificată a fost desfiinţat.
Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă
bănească de către instituţii specializate în aşa numitul “comerţ cu bani”, numite
instituţii bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca
obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul
bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare
diferitelor sectoare de activitate ale economiei naţionale. Acordarea creditului
bancar formează fundamentul activităţii bancare. În calitatea lor de intermediare
băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui
plasament. Modalităţile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit
bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul
lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.
Având în vedere că agenţii economici care acordă partenerilor de afaceri
credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-şi reconstitui capitalul,
există o strânsă interdependenţă între creditul comercial şi creditul bancar. Primul

7
Vivante, Cesar: Principii de drept commercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928, pg. 224.
10
nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are
posibilitatea să-şi sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.
a) După destinaţie, creditul poate fi: credit de producţie şi credit de
consumaţie. Creditul de producţie este destinat activităţilor având un scop activ în
economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că
aprecierea utilităţii creditului după destinaţia lui poate duce la judecăţi de valoare
care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu
destinaţie productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când
se realizează investiţii insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt
folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De
asemenea, nici creditul de consumaţie nu este întotdeauna neproductiv, de pildă
creditele contractate pentru sănătate, învăţământ, cultură etc. Aprecierea creditului
trebuie să se facă în funcţie de rezultatele finale ale utilizării sale şi numai după
destinaţia sa iniţială.
b) În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi:
credit public şi credit privat.
Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale
în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv,
atunci când este destinat înfiinţării de întreprinderi cu capital de stat sau
modernizării celor existente şi neproductiv, destinat unor sarcini de apărare,
educaţie, administraţie etc8.
Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere
privată.
c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real,
garantat cu valori materiale certe, si creditul personal, acordat pe baza încrederii, a
prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei
împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale
cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincţia dintre creditul real şi
creditul personal are doar caracter formal.

8
Floricel, Constantin: Monedă, credit. Bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997, pg. 211.
11
 Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este
suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanţii morale, prin garanţie
personală sau solidară a altor persoane care, angajându-şi răspunderea pentru
debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilităţi. ţinând cont de această situaţie,
creditele personale pot fi credite acoperite şi credite descoperite.
d) În funcţie de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul,
creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe
termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) şi credite pe termen lung (de peste 5 ani,
contractate, de regulă pentru investiţii).
În practică se cunosc şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în
cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori şi debitor se
caracterizează prin continuitate şi mare frecvenţă.
e) După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit, în ţară sau în
străinătate, vom întâlni: credit intern şi credit extern.
f) În funcţie de posibilitatea pe care o are la dispoziţie creditorul pentru a
avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei
împrumutate, creditul poate fi: denunţabil, atunci când se cere rambursarea înainte
de expirarea termenelor de scadenţă, prin notificare unui aviz prealabil, şi
nedenunţabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înţelegerea dintre
cele două părţi. În cazul formei creditului denunţabil, creditorul se asigură pentru
cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea
sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.
g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental,
care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această
formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.
Având în vedere importanţa deosebită, în economia de piaţă, a mecanismului
creditelor pe termen lung, mijlociu şi pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg
asupra acestora.
Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate
de băncile comerciale, precum şi de companiile de asigurare sau alte organizaţii
financiar specializate în administrarea fondurilor băneşti. Astfel de împrumuturi se
12
negociază direct între creditori si debitori (şi, de obicei, sunt nepublicate, spre
deosebire de alte tranzacţii de pe piaţa banilor, care sunt publice), documentul final
al tratativelor fiind poliţa. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii:
natura garanţiei, sensul obligaţiei şi gradul de participare.
h) După natura garanţiei, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele
bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizaţiei interesate
(girul). În aceste două situaţii un rol deosebit îl au bilanţul societăţii precum şi
perspectivele pe care le are de a obţine şi în viitor numerar pe seama activităţilor
pe care le desfăşoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra
veniturilor ei.
i)După sensul obligaţiei, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o
varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau
acorduri privind desfacerea producţiei. Aceste forme de împrumut ale căror
implicaţii depăşesc în parte sfera de cuprindere a bilanţului, prezintă diferite
avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societăţii interesate în ceea ce
priveşte atât sumele, cât şi eşalonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular
şi pot să nu fie cuprinse în bilanţul contabil. În schimb, costul pe care îl implică
atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu
al dobânzilor.
j)După gradul de participare, unele împrumutului au caracterul obligaţiilor
directe, atât a creanţelor convertibile, cât şi a creanţelor pe venituri. În primul caz,
creditorul poate opta pentru convertirea creanţei în acţiuni curente la un preţ
prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanţe este
obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de
nivel încât le poate acoperi.
Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât şi
prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piaţa
monetară tradiţională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două
categorii:
 bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerţ;

13
  bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienţilor săi,
inclusiv societăţilor comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerţ
conţin elemente de certitudine (obligaţia necondiţionată de plată şi avalul) sunt
negociabile şi se pot transmite prin girare, scontare şi reescontare, deci creează
posibilitatea deţinătorului-beneficiar de a-şi procura resurse financiare înainte de
scadenţă. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilităţi în favoarea
securităţii drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convenţiile
internaţionale, codurile comerciale şi alte reglementări în materie. În baza acestor
reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris - un titlu de credit - prin care o
persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar,
sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Aceste efect de comerţ poartă
trei semnături: emitent, bancă şi o instituţie de emisiune (financiară), care prin
intervenţia sa contribuie şi la diminuarea caracterului inflaţionist al acestei forme
de credit.
Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a
creanţelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial),
creditele de antrenare (les effets de chaîne) şi creditele de mobilizare a
creanţelor comerciale (la crédit mobilsibale de créances commerciales).
Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai
frecvent practicat în Franţa şi în alte economii de piaţă de tip occidental. Acest
sistem permite societăţilor comerciale să mobilizeze efectele de comerţ (trate,
bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadenţă. Prin această
operaţiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în
aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat la
bancă până la scadenţă) şi comisionul perceput de bancă pentru acoperirea
cheltuielilor sale şi realizarea unui beneficiu9.
Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea
nominală, valoarea actuală şi diferenţa, reprezentând scontarea propriu-zisă, ţinând
seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile şi că un an se
consideră în relaţiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unităţi monetare.

9
Şaguna, Dan Drosu; Floander, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 88.
14
 Creditele pe termen scurt se obţin şi prin scontarea warantelor, care
reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri
sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite,
comercianţii, industriaşii etc. îşi depozitează materiile prime, mărfurile şi
produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor şi atâta timp
cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă
anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiţionare etc. Recipsa-warant
pentru obiectele depozitate este detaşată dintr-un registru de cotor (talon) şi se
divide în două părţi: recipisa şi warantul. Aceste părţi sunt la ordin, recipisa dând
dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat
warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l
transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un
împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deţinătorul
recipisei nu va rambursa creditul la scadenţă, banca se va prezenta la antrepozit, va
vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului şi va vărsa
diferenţa în contul deţinătorului recipisei.
A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de
trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori
scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadenţe scurte, de maxim trei luni.
Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite,
interpunându-se între deţinătorul biletelor şi clientul său.
A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanţelor comerciale) se
derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienţi, societatea
care doreşte credit grupează facturile cu aceeaşi scadenţă de plată, ţinând seama de
termenul de plată stabilit cu clienţii şi emite un bilet la ordin de o valoare egală cu
valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil,
fiind contestat de clienţi, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu
prevederile din contract, aceştia sunt debitorii furnizorilor şi nu ai băncilor.
Creditele menţionate (pe termen lung, scurt şi mijlociu) sunt acordate – direct
sau indirect – pe piaţa financiară. Dar un mare număr de societăţi comerciale, mici
şi mijlocii, “nu pot apela la piaţa financiară, fie din cauza formei lor (societăţile de
15
persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun
întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism
financiar”. Aceste firme acoperă necesităţile lor de finanţare graţie creditului
acordat direct de particulari, respectiv de asociaţii sau de terţe societăţi străine.
Astfel de metode de finanţare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se
disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaţilor, bonurile
de casă şi alte categorii de împrumuturi.
 Avansurile asociaţilor. Capitalurile societăţilor comerciale de persoane
sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfăşurarea unei
activităţi deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părţi
sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situaţie, asociaţii fac apel la avansurile
în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un cont de
avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un
cont deschis în contabilitatea societăţilor care funcţionează pe sistemul de
compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de
împrumut sau convenţie de blocaj fără a depăşi volumul capitalului social. Astfel
de convenţie prevede durata până când asociaţii se angajează să lase sumele
alocate în contul curent şi procentual de dobândă de plătit, care este limitată.
Aceste reguli funcţionează şi în societăţile pe acţiuni (anonime şi în comandită),
însă cu caracter restrâns fără a depăşi ca volum jumătate din capitalul social şi, în
plus, capitalul social subscris la constituirea societăţii trebuie să fie integral vărsat.
 Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând
angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui
împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt
la ordin sau la purtător şi sunt asimilate efectelor de comerţ (cambie, bilet la ordin).
În Franţa, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societăţile şi
organizaţiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcţie de necesităţile
de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societăţile cu răspundere
limitată şi pe acţiuni, care au încheiate bilanţurile pe trei exerciţii şi au în întregime
capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislaţiei franceze, foarte

16
clar reglementată, cuprinzând numeroase informaţii pentru identificarea situaţiei
societăţilor comerciale care le-a emis.
 Diverse categorii de împrumutaţi. În această categorie se înscriu
contractele de împrumut între particulari şi societăţi. Forma acestor împrumuturi
depinde de relaţiile dintre terţi şi societăţi şi de gradul de încredere existent între
părţile contractante. În afara relaţiilor personale şi garanţiile posibile date de
valorile patrimoniale ale societăţii respective, se practică în mod curent şi ipoteca.
Această garanţie oferă cea mai sigură securitate şi în practica franceză şi are o
mare audienţă la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată,
termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc., sunt
autentificate de notari, care sunt direct menţionaţi în calitate de intermediari.
Creditele acordate de bănci ţărilor cu economie de piaţă pentru desfăşurarea
activităţii de producţie sau a celei comerciale pot avea şi un caracter sezonier, cum
ar fi:
 creditul pentru stocurile sezoniere;
 creditul impus de fluctuaţii sezoniere ale activităţii firmei (care nu
depăşesc 9 luni);
 creditul de trezorerie, care se numeşte în mod curent credit de fond de
rulment;
 creditul de schimb, în cazul efectuării unor operaţiuni financiare speciale
(emisiuni de obligaţiuni) care necesită unele finanţări pe termen scurt.
În sistemul economiilor de piaţă dezvoltate, există şi o altă formă de credit,
denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei
societăţi comerciale care se află în urgenţă de nevoie de fonduri băneşti îşi vinde
întreprinderea unei societăţi de leasing şi apoi o închiriază printr-un contract
obişnuit. În acest mod, îşi transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile,
iar după realizarea scopului îşi răscumpără întreprinderea la un preţ dinainte
stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face şi prin
rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease
back10.

10
Văcărel, Iulian: Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pg. 332.
17
 I.3. FUNCŢIILE ŞI ROLUL CREDITULUI

Locul şi importanţa creditului în relaţiile social economice sunt evidenţiate

prin funcţiile sale şi anume:
 funcţia distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile
la un moment dat în economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi
spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare.
Disponibilităţile băneşti se referă la surplusurile de capital de circulaţie aflate
temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor comerciale, la
rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor
comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile
populaţiei depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenţilor
astfel de disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a
capitalului punând astfel în mişcare forţele economice latente şi contribuind la
creşterea avuţiei reale a societăţii. De asemenea, operativitatea dată procurării de
noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând
orientarea mai rapidă a investiţiilor spre sectoarele sau activităţile inerente şi
externe şi contribuind pe această bază la creşterea eficacităţii marginale a
capitalului. Tot prin funcţia distributivă, creditul participă la concentrarea
capitalului şi dirijarea acestuia spre acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii
societăţi.
 funcţia de transformare a economiilor în investiţii, prin care se
concretizează una din legile obiective ale economiei de piaţă, şi anume realizarea
echilibrului macroeconomic conform ecuaţiei E = I, în care E reprezintă
economiile iar I investiţiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani,
mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul şi comportamentul său economic.
Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare şi reprezintă
un factor de dezechilibru pentru viaţa economică. În acelaşi timp, nu orice individ

18
poate fi întreprinzător, nu oricine îşi poate asuma riscurile unei investiţii, iar dacă
le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.
Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar,
asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiţii. Sub acest aspect,
creditul este un important factor al creşterii economice. Oferind posibilitatea
accesului la credite al oricărui individ care, prin intenţiile sale realiste, riguros
fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la
proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce
favorizează concurenţa, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.
 funcţia de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat
pe încrederea între participanţii la actul economic, a fost creată moneda fiduciară
(cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă
acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte
instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente şi tehnici, ca viramentul
cecul, compensaţia, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din
circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a
realizat şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, noile tehnici
şi instrumente de plată determinate de acţiunea creditului, asigurând şi o creştere a
volumului şi valorii tranzacţiilor economice.
 funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor, se realizează prin
reglementarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se
consumul, pe de o parte şi stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri a
căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse din
fructe etc.) ar fi aduse toate pe piaţă în momentul realizării lor, oferta ar deveni
disproporţionat de mare în raport cu cererea şi am asista la o cădere catastrofală a
preţurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a
mărfurilor respective de o urcare exagerată a preţurilor. Pentru prevenirea unor
asemenea situaţii care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie),
se foloseşte un instrument al creditului, şi anume warantul, care oferă pentru
proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor şi obţinerii cu anticipaţie, într-o
proporţie mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.
19
 Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea unor
instrumente şi tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua
non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa
sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase
facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la actul economic11.
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice
internaţionale, stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare
normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de export-import. În fine,
trebuie avute în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar
al statului, sub forma creditului public.
Trebuie subliniat însă că, pe cât util şi avantajos este creditul, pe atât de
primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale şi
cu cerinţele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie
folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însuşi, creditul
reprezintă avuţie. O astfel de concepţie va avea consecinţe extrem de grave atât
asupra debitorului cât şi a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele
provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, ier creditorul se
va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-şi recupera banii împrumutaţi.
Un alt pericol îl reprezintă aşa numita supracreditare, care duce la mari
dezechilibre economice, financiare şi monetare, generând, atunci când ia proporţii,
inflaţia. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi
economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în
economia naţională, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.
O folosire arbitrală a creditului poate stimula şi o intensificare a operaţiunilor
speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În
fine, nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în
special pentru instituţiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot
provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe extrem de dureroase
pe plan economic, social şi politic.

11
Bran, Paul: Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1985, pg.
112.
20
 I.4. CONDIŢIILE CREDITULUI

În îndeplinirea funcţiilor şi rolului creditului la economia de piaţă, pentru

valorificarea la maximum a avantajelor şi diminuarea la minimum a
dezavantajelor, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii12:
 existenţa unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general
la operaţiunile de credit, măsurile asiguratorii şi de protecţie pentru participanţii la
contractul de credit, drepturile şi obligaţiile creditorilor şi debitorilor, procedura de
soluţionare a litigiilor dintre părţi şi organele competente. Cadrul juridic trebuie să
fie suficient de flexibil pentru a lăsa spaţiul de afirmare liberei iniţiative dar şi
categoric, astfel încât să crească încrederea agenţilor economici şi să limiteze
riscurile;
 existenţa unui sistem instituţional, constând într-un ansamblu de
instituţii şi organisme specializate, cu o vastă reţea dispusă în teritoriu, dar şi cu
relaţii de corespondenţă cu instituţii similare din străinătate. De asemenea, este
necesar ca aceste instituţii să dispună de personal (bancheri) calificat şi de mijloace
tehnice moderne pentru efectuarea operaţiunii de credit;
 existenţa unui cadru economic favorabil, legat de situaţia de ansamblu a
economiei naţionale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională şi tehnică
a sectoarelor din economie, precum şi de conjunctura economică pe plan intern şi
extern. De asemenea, o importanţă deosebită o are şi situaţia resurselor existente în
economie şi aflate la dispoziţia agenţilor economici, accesul la acestea, structura
economiei naţionale, situaţia pieţei de mărfuri, a pieţei financiare etc.;
 forma relaţiilor social-politice în sensul existenţei cadrului general de
ordine şi consens social-politic, de stabilitate şi continuitate a operaţiunilor
generale referitoare la deciziile macro-economice, precum şi atitudinea regimului
politic faţă de economie, faţă de libera iniţiativă şi faţă de piaţă. Este evident că un
mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim
politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă sau opţiuni şi atitudini

12
Condor, Ioan: Drept financiar şi fiscal, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1996, pg. 287.
21
nesigure, fără perspective clare, vor influenţa elementul esenţial al creditului, adică
încrederea, descurajând atât tendinţele de economisire prin intermediul instituţiilor
specializate, cât şi cererea de credite sau acordarea lor;
 factorii de natură psihologică şi de tradiţie, care se referă nu numai la
elementul definitoriu al creditului, încrederea, ci şi la comportamentul agenţilor
economici, a întreprinzătorilor, dar şi a populaţiei în ansamblul său. Nu se poate
face abstracţie de aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum
sau investiţii sau spre tezaurizare, de poziţia populaţiei în raport cu libera iniţiativă
etc., care ţine de cutumă, de religie, de nivel de cultură şi de educaţie sau de
profesiunea şi poziţia socială a indivizilor.
Luarea în considerare a acestor condiţii, cunoaşterea şi constituirea lor au o
deosebită importanţă pentru etapa de tranziţie la economia de piaţă. La o analiză
sumară a condiţiilor creditului, se constată că, în cea mai mare parte, acestea se
găsesc într-o foarte mică măsură în ţara noastră. De la vechiul regim mai persistă
obiceiurile şi mentalităţile antieconomice, contrare principiilor de bază ale
economiei de piaţă, care încă nu permit funcţionarea unui sistem de credit, care să
poată deveni un factor de favorizare a acestora. În acest sens, statul va trebui, într-o
primă etapă, să înfăptuiască condiţiile necesare de funcţionare ale unui sistem de
credit, fără, însă, a folosi metode administrative, care ar avea efecte contrare
scopului urmărit. Astfel, va trebui să promoveze, alături de politica financiară,
monetară, bugetară, valutară, şi o adecvată politică de credit.
Politica de credit, înfăptuită prin banca centrală (în unele state şi prin
guverne), cu ajutorul unor instrumente şi tehnici specifice, urmăreşte să
asigure, prin promovarea funcţiilor creditul echilibrul general economic al
societăţii13. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice,
şi anume: manevrarea taxei scontului, operaţiunile pe piaţa liberă (open market),
politica rezervelor obligatorii ale băncii centrale, politica de încadrare a creditului
(care constă în impunerea unor cote maxime de creştere a creditului) etc14.

13
Şaguna, Dan Drosu: Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, pg. 118.
14
Gliga, Ion: Drept financiar public, Ed. All, Bucureşti, 1994, pg. 255.
22
 Cunoaşterea acestor instrumente şi aplicarea lor adecvată, în funcţie de
evoluţia de durată conjuncturală a economiei, va permite creditului exercitarea
rolului său de factor mobilizator dar şi de reglare a vieţii economice.

23
 CAPITOLUL II
CREDITUL BANCAR

II.1. CONCEPT GENERAL. TRĂSĂTURI

Creditul este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în

schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata
unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.
Operaţiunea priveşte două părţi. O parte care dă creditul, cealaltă parte îl
primeşte, altfel spus se îndatorează1.
Relaţiile de credit au existat şi în economiile premonetare. Deci creditul poate
exista şi în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relaţiile de
credit, astăzi, nu se pot emancipa pe haina monetară.
Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relaţiile între
indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate
ce se efectuează pe pieţele monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în
cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relaţiilor de credit priveşte
mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul
este consimţit, sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. Dispozitivul
instituţional variază de asemenea, de la ţară la ţară.
Esenţial rămâne acelaşi peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor
(investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l
ramburseze, după un timp, în condiţiile specificate de acordul de credit, în cadrul
1
Condor, Ion: op. cit., pg. 212.
24
căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti dobânda pentru a remunera pe
creditor.
În amplitudinea sa, esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza
trăsăturilor caracteristice.

a) Subiectele raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare

diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele
angajării în raport de credit şi durata angajării sale, astfel ca ierarhizarea acestor
laturi, în amănunt, este dificilă.
O apreciere generală asupra naturii participanţilor la procesul de creditare:
creditori şi debitori, conturează trei categorii principale şi de amplă cuprindere:
întreprinderile, statul şi populaţia.
Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în
stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistenţa unor procese de economisire
sau acumulări monetare.
Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o
parte, manevrează importante disponibilităţi monetare, din circuitul cărora au loc
considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de
creditare2.
Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri şi
rezerve, remunerează acţionarii, fapt major în desfăşurarea raportului de credit, în
primul rând, ia postura de creditor.
În ţările dezvoltate aportul populaţiei în formarea resurselor de creditare tinde
să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. Astfel în anul 1991, în Japonia, faţă de
143.788 miliarde yeni, cât reprezenta acumulările întreprinderilor, populaţia
înregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni.
Aceste tendinţe de creştere absolută şi relativă a economiilor populaţiei,
caracteristică evoluţiei raporturilor de credit în toate ţările dezvoltate, pun noi
probleme optimizării procesului de mobilizare şi utilizare a acestor economii. Pe
acest fundal se desfăşoară modificări calitative printre care transformarea

2
Georgescu, I. L.: Drept comercial roman, vol. I, Bucureşti, 1999, pg. 321.
25
economiilor de disponibilităţi monetare în economii financiare, fapt ce influenţează
radical activitatea intermediarilor, băncile.
În calitate de debitor alături de întreprinderi şi populaţie se afirmă amplu, în
toate ţările dezvoltate, statul3.
În Statele Unite angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are
dimensiuni apropiate, volumul total al îndatoririi fiind în 1990: pentru întreprinderi
2.951 miliarde de dolari, pentru populaţie 2.837 miliarde de dolari şi pentru
administraţia de stat 2.798 miliarde de dolari.
Desigur că aceste date reflectă anumite particularităţi proprii ale S.U.A.:
 un grad mai mare de auto finanţare a întreprinderilor care diminuează
relativ necesităţile de credit;
 o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populaţiei, ca expresie a unei
economii de consum dezvoltate generos;
 o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe
destinaţii militare, care exagerează nevoile de credit ale statului.
Dacă pentru celelalte ţări dezvoltate, participaţiile cantitative pot diferi,
factorii care le generează şi tendinţele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de
similitudine.

b) Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit,

presupune riscuri şi necesităţi, în consecinţă, adesea, angajarea unei garanţii.
În raporturile de credit riscurile probabile sunt:
 riscul de nerambursare;
 riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a

incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor
împrumutului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic
împrumutul prin prisma cerinţelor respectării raportului de credit cu diferite
aspecte: umane (competenţa, moralitatea), economice (situaţia internaţională,

3
Floander, Ion; (colectiv): op. cit., pg. 202.
26
naţională, cadru profesional), financiare (situaţia financiară, îndatorarea existentă,
capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte
întreprinderi).
Se poate acţiona pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de
credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a
împrumutului.
Riscul de imobilizare survine la banca, sau la deţinătorul de depozite, care nu
este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit, din cauza unei gestiuni
nereuşite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situaţii care
afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a
depozitelor şi creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de
valoare; mobilizarea efectelor (la piaţa monetară), prin reescont şi alte operaţiuni.
Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparţin
băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce-i sunt
încredinţate bancherului să-şi întărească poziţia sa de creditor prin garanţii
personale sau reale4.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în
cazul în care debitorul este în incapacitate.
În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii
obligaţiei sale, de a cere executarea patrimonială a debitorului şi, în cazul în care
există mai mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa5.
În cazul garanţiei solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti,
concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii
preferabile de solvabilitate.
Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiu.
Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun
corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru
aceasta trebuie îndeplinite anumite condiţii: bunul corporal deţinut să aibă o
legătură cu creanţa iar creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.

4
Şaguna, Dan Drosu: Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar print, Bucureşti, 1994, pg. 297.
5
Popa, Ioan: Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pg. 211-241.

27
 Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia
creditului, gajul.
Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără
deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului care face obiectul
publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerţ).
Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi:
 de preferinţă (de a plăti înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce face
obiectul gajului);
 de urmărire (dacă se schimbă proprietarul);
 de reţinere (păstrarea obiectului gajului);
 de vânzare (vânzarea în justiţie a bunului gajat).
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă clientului dreptul asupra unui
imobil, fără deposedare şi cu publicitate.
Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire.
Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimţită prin
contract) sau judiciară (acordată de organele judecătoreşti).
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în
a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi, sau asupra totalităţii
patrimoniului debitorului.
Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de
urmărire.
Privilegiile pot fi generale şi speciale, respectiv mobiliare şi imobiliare.
Oricare ar fi garanţiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o
bună garanţie nu trebuie să fie decât o precauţiune suplimentară, şi nu un suport al
unui risc mai mult decât este probabil.
Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însuşirilor calitative
ale debitorului, ale patrimoniului său, şi a modului de administrare şi nu numai pe
cele ce se desprind din aprecierea garanţiilor.
Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanţiilor în bani
presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi implică imobilizări
îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe
28
bancher, din preocupările sale obişnuite, şi-i aduce prejudicii, ce nu întotdeauna pot
fi comensurate valoric şi, pe această cale, recuperate.
Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea
normală a procesului de creditare şi mai puţin de anomaliile acestuia, chiar dacă
acestea îi aduc unele recompense.

c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare

varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe
pieţele monetare) şi încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 (în
situaţiile recente pentru împrumuturi privind construcţia de locuinţe).
Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite
de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă.
Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată,
fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite, lunare, trimestriale, etc.,
odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumuturi.
Experienţa a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, s-
au acordat în condiţiile în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea
principalului credit urmând a fi făcută integral la termenul stabilit, s-au creat
premise pentru lipsa de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la
apariţia fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor şi falimentul instituţiilor
de credit, pe scară largă6.

d) Dobânda este o caracteristică a creditului.

În acordurile de credit s-a încetăţenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda
cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru
întregul împrumut şi pe toată durata creditului.
În condiţiile presiunii inflaţioniste accentuate din anii ”70, s-a instituit regimul
dobânzilor variabile (sensibile) situaţie în care dobânzile se modifică periodic (de
regulă semestrial) în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau
internaţională).

6
Bran, Paul: Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, pg. 237.
29
 Acordurile de credit pot prevedea adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata
integrală la încheierea contractului (situaţie practicată mai ales pentru hârtiile de
valoare, obligaţiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor şi instituţiilor
financiare).

e) Tranzacţia. Acordarea creditului.

Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui
împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit.
În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia
împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit
sunt modalităţile cele mai răspândite pentru această formă.
Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act de mare
importanţă, în vederea căruia creditorul trebuie să-şi asigure o bună informare şi
documentare pentru evitarea riscului7.
În acest sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi
documentare, sau apelează la agenţi de specialitate care studiază capacitatea de
plată şi respectiv potenţialul economic al firmelor.
O atenţie deosebită se acordă în economia unor ţări, documentări privind
riscul în investirea în hârtii de valoare, obligaţiuni, de o mare audienţă publică,
sfera în care acţionează agenţii specializaţi, care au pus la punct un sistem de
notaţie complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva
gradul de risc decurgând din caracteristicile creditorului şi mai ales, ale debitorului.

f) Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale

creditului.
Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri,
instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi
diferenţiate8.

7
Vivante, Cesar: op. cit., pg. 119.
8
Angheni, Smaranda: Drept commercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pg. 125.
30
 Esenţial în aceste instrumente este obligaţia fermă a debitorului privind
rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma
angajată.
Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează
cesiunea creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de
credit, precum şi veniturile accesorii.
Negocierea instrumentelor de plată şi a creanţelor ce sunt reprezentate pot
avea loc:
 direct între investitori;
 în cadrul pieţelor de capital şi financiare.
De regulă, transferul direct se desfăşoară în cadrul raporturilor directe al
creditelor sau între bănci privind circulaţia cambiei (contrare sau reescontare), a
cecului etc., în timp ce obiect al pieţelor financiare sunt obligaţiunile statului
(bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum şi alte hârtii de
valoare similare.
Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci transferul acordurilor de
credit de la un beneficiar la altul este în primul rând, o expresie a lichidităţii
portofoliului de creanţe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma
creanţa în bani, potrivit unei necesităţi sau unei noi opţiuni.
În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite a
asigura utilizarea fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a capitalurilor temporar
disponibile9.
Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar
disponibile mobilizate între ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la
concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune şi de
alte bănci, prin operaţiunile de recreditare.
În economia de piaţă raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile
lor, şi multiple, în varietatea lor.
În aceste condiţii, orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată
discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.

9
Floricel, Constantin: Monedă, credit,bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pg. 136.
31
 Făcând o analiză a raporturilor de credit folosim o amplă paletă de criterii,
care să le caracterizeze, să le afirme independenţele şi prin aceasta să le
diferenţieze.
Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:
 persoana creditorului;
 modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalurilor disponibile;
 persoana debitorului;
 dimensiunile şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire a
capitalurilor împrumutului;
 obiectul creditului şi sfera de utilizare;
 duratele de constituire a capitalului disponibil şi de utilizare de către
împrumutaţi.
Privite din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a
lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul
ipotecar, creditul obligatar şi creditul de consum.
Creditul bancar cuprinde o serie largă de raporturi angajând modalităţi
diferite, pe termen scurt şi pe termen mijlociu şi lung, privind operaţiunile bazate
pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul
unui acord general.
În rapoartele de credit cu banca se pot angaja şi persoane care în acest cadru
nu au calitatea de agenţi economici. Ne vom referi în continuare la raporturile de
credit în care sunt angajate întreprinderile.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce.
Pe de altă parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite
care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă
credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curentă sau cu recuperare
ulterioară, pentru investiţii.
Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar
relaţiile între bancă şi partener se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor
disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.

32
 Operaţiile de credit bancar vor fi examinate în sensul raportului bancă-
întreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci.
Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie), reprezintă
raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii,
fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.
În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă
necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter
imprevizibil şi greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanţie veredică.
Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.
De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite
compensatorii. Funcţia acestor depozite decurge într-un sens din faptul că
întreprinderile îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce
permite băncii să acopere necesităţile unor întreprinderi prin însăşi redistribuirea
depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte,
existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă
reducerea resurselor utilizate, iar pentru o întreprindere o păstrare a solvabilităţii.
O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că acestea, neavând la bază
înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale
băncii. De aici nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regula, în corelaţie cu
dobânda de piaţă şi, în mod obişnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea
băncii, a unui comision.
Sistemul de acordare general este linia de credit, în condiţiile căreia se
stabileşte limita maximă a creditului acordat în acest cadru.
Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit
provizoriu, întru-cât banca poate cere oricând acoperirea debitului.
O formă mai favorabilă pentru întreprinderi este linia de credit confirmată,
pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pe
o perioadă stabilită în contract.
Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obţinere
de fonduri de către întreprinderi, întru-cât rambursările efectuate, reducând nivelul

33
creditului, permit în etape ulterioare, obţinerea unor credite, în limitele stabilite,
deoarece, potrivit condiţiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoieşte.
Creditele exemplificate până aici, strâns legate şi de necesitatea de activitatea
de producţie, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de
aceasta potrivit necesităţilor sale şi liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea
lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite.
O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită,
vis-a-vis de bănci, o motivare clară şi condiţionarea utilizării lor şi adesea
garantarea. Astfel după modul lor de angajare şi folosinţă, ele pot fi caracterizate ca
explicite.
Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru
stocuri.
În acestea, creditele de producţie sezonieră sunt cunoscute sub numele de
credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul
iregularităţii ciclului aprovizionare-producţie-vânzări, de pildă, producţia de
conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în
procesul de producţie sau de circulaţie.
Majoritare în activităţile băncilor, în special a celor comerciale, sunt creditele
pe termen scurt.
În mod practic, soluţiile optime pentru acoperirea necesităţilor de investiţii, de
constituire de noi fabrici sau capacităţi de producţie şi alte majorări de capital fix
prin preluări şi achiziţii, se realizează pe alte căi, şi dacă se apelează la credit,
acesta acţionează în sfera creditului obligatar.

g) Dobânda
În formularea, dezvoltarea şi perpetuarea conceptelor cu privire la credit şi
dobânzi, gânditorii, şcolile şi curentele s-au angajat primordial în explicarea,
justificarea şi utilizarea dobânzii, de fapt ea însăşi latura specifică şi esenţială a
manifestărilor relaţiilor de credit. Astfel că, în mod necesar, tratarea teoriilor asupra
creditului şi dobânzii înseamnă efectiv, referiri, uneori exclusive, asupra dobânzii.

34
 Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi,
sociologi şi economişti.
În general se consideră, în cadrul dat, dobânda ca ceva contrar eticii, în ciuda
faptului că realitatea relaţiilor economice afirmă permanent prezenţa acestui
“accident” economic în cadrul procesului de creditare.
Această opoziţie a filozofilor, teologilor şi profeţilor s-a manifestat din
timpurile cele mai vechi şi a durat secole. Abia la Calvin se întâlneşte o adevărată
justificare a dobânzii şi o superficială analiză a acestui fenomen.
Când ştiinţa economică a început a lua formă, de a se structura, liberată de
diatribele filozofilor şi dogmatismului teologilor, între problemele analizate în
primul rând de economiştii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relaţiile
capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile
naturii şi formării capitalului, multe şcoli au intenţionat să construiască o teorie a
dobânzii. Se poate spune că fiecare şcoală a încercat să dea dobânzii o
caracteristică determinantă şi distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de
vedere.
Dacă ne propunem, mai întâi o definiţie, este foarte dificil de a reflecta în ea
toate aceste puncte de vedere.
Dobânda este, în mod firesc, comună cu conceptul de capital şi cu elementele
“timp” şi “risc”.
Aceste concepte şi elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale
dobânzii. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care
capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originală a
capitalismului) sau pentru capitalul încredinţat spre utilizare pentru alte persoane
(dobânda împrumutului) pe o durată, pentru o folosire oarecare.
Într-un fel restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce
revine proprietarului la rambursarea sumei sau preţul folosirii capitalului şi
totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.
În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive,
însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare şi la
justificarea sa.
35
 În aceasta, o contribuţie pe deplin recunoscută este cea a lui Bohm Bawerk,
unul din cei mai importanţi analişti ai dobânzii. Acesta, în cercetările sale, porneşte
de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economiştii din vremea sa:
 dobânda unui capital se produce indiferent de activitatea personală a
capitalistului;
 parte care este o calitate firească a capitalistului;
 se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze şi are astfel o durată
eternă de constituire.
Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare
caz în parte, de creditor şi debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai
operative.
Fiecare din părţi doreşte să aibă, în contextul acceptării soluţiei, anumite
orientări care să motiveze şi să justifice soluţia adoptată. Deci se pune problema de
a discerne şi considera factorii cu audienţă şi acceptabilitate generală.
Un prim asemenea factor este productivitatea capitalismului, o anumită
productivitate a capitalismului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o
dinamică determinată de evoluţii şi conjuncturi.
Întreprinzătorul atunci când îşi propune să mobilizeze un capital suplimentar,
trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv dimensiunile
profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deţinătorul de
capital.
Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii,
este de fapt un acord, între cele două părţi interesate, cu privire la nivelul dobânzii,
sau altfel exprimat un compromis între cele două părţi.
Evident că aceste poziţii nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca sumă a
lor, în relaţiile pe care cele două părţi le întreţine pe pieţele creditului. Iată deci
contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobânzii reflectă şi exprimă
nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.
Un al doilea factor general care determină nivelul dobânzii este lichiditatea.
Independent de orice alte condiţii, creditorii vor prefera acea formă de
împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.
36
 Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a
lichidităţii sale este însoţită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică deci
o creştere a nivelului dobânzii.
Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este şi
o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate
şi debitorii interesaţi în a plăti mai puţin pentru aceasta.

h) Riscul rambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

Rambursarea la termen este o condiţie a perpetuării raporturilor de credit şi a
sistemului de credit. Rambursarea este o cerinţă generală care poate fi asigurată
dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a
acestui risc.
Aceste cerinţe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de
structură a dobânzii în:
 dobânda pură care este costul utilizării capitalului;
 plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru
acoperirea pagubelor suferite pe această cale.
O asemenea considerare a riscului şi a soluţiilor de acoperire motivează
politica personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc
pe care îl presupune fiecare credit acordat, în funcţie de condiţiile reale pe care le
are fiecare debitor.
De asemenea, la rândul lor, deponenţii care asigură partea preponderentă a
resurselor băncilor sunt, în mai toate ţările, asiguraţi prin instituţii speciale cu
privire la redobândirea integrală a sumelor. Evident, plăţile pentru asigurarea
depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

i) Raportul dintre oferta şi cererea de credite este evident un factor esenţial

în determinarea nivelului dobânzii.
Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în ţara
respectivă, de opţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Evoluţia

37
nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi
nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii.
Determinat de preferinţele familiilor de a economisii este nivelul individual al
venitului şi implicit nivelul de preferinţe pentru consum.
Stabilitatea economică şi politică are şi ea un rol deosebit în încurajarea
formării capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică şi dezechilibru
economic, în special inflaţia, diminuează nivelul economisirii şi influenţează
negativ dimensiunile resurselor de creditare.
Cererea de credite este intercondiţionată de cei trei mari debitori: guvernul,
agenţii economici şi familiile, deopotrivă influenţaţi de evoluţia activităţii
economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor.
Aşa cum am precizat anterior, nivelul dobânzii, astfel determinat este
“dobânda de bază” la care se adiţionează în mod firesc factorul de risc, care
majorează astfel diferenţiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanţii de
credit.
Starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin
politici economice şi îndeosebi prin politici monetare şi de credit influenţează
asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie să remarcăm că nivelul
dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influenţă majoră asupra
economiei afectând dezvoltarea şi expansiunea economică, cheltuielile de consum
şi investiţiile.
Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale pieţelor creditului şi în
diferitele raporturi între debitori şi creditori, în special între bănci şi clienţii lor, în
variate tipuri şi variate mărimi.
Diferitele rate ale dobânzi existente, specifice în diverse relaţii sunt structurate
în cadrul unor legături reciproce semnificative şi putem spune că acţionează în
cadrul unui mecanism.
În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt, o scară a dobânzilor creditoare
şi debitoare care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile şi veniturile băncii şi
posibilităţile sale de a obţine profit.

38
 Pe de o parte, banca procură resurse prin depozitele ce le constituie în relaţiile
cu clienţii şi de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care
trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă de nivelul pieţei.
Pe de altă parte, faţă de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de
dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile şi de funcţionare) şi
implicit un anumit nivel al profitului.
În corelare, între nivelul dobânzilor încasate şi plătite, banca trebuie să-şi
asigure competitivitatea urmărind atragerea clienţilor, şi printr-un cuantum
avantajos, pentru ei, a dobânzilor.
Astfel între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit
este de o importanţă majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne.
Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele
la vedere şi asigură un grad înalt de lichiditate deponenţilor, care, urmărind în
general acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.
Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental
în raport cu care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în
relaţie cu clienţii. În continuare, pe prima treaptă aflăm ratele de dobândă
normală sau comercială (în Anglia se numeşte “blue chip rate”).
Blue chip este o expresie împrumutată de la bursa de valori care este folosită
pentru a reprezenta activitatea unei firme care funcţionează fără reproş şi are bune
relaţii cu colaboratorii.
Această rată se construieşte adăugând două puncte la rata dobânzii de bază.
Funcţie de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite prin
adăugarea la dobânda de bază a încă 4,5 sau 7 puncte.
Rata dobânzilor pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte
ridicată, deoarece, cum este de înţeles, vizează operaţiuni ce implică o multitudine
de debitori şi multiple riscuri.
Iată că privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci faţă de clienţii
lor se află în corelaţia necesară de conexiune a unui mecanism.

39
 Examinarea ratelor interne ale dobânzilor subliniază posibilitatea băncii de a
avea o politică proprie faţă de clienţii săi, în general, şi în deosebi vis-a-vis de
fiecare dintre ei, în special.
În acelaşi timp este evident că în opţiunile sale privind politica dobânzilor
banca este “obligată” să se alinieze la evoluţiile pieţei care determină propria
atitudine prin multiple şi diverse influenţe.
Importanţa dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice,
se manifestă particular în unele funcţii economice caracteristice economiei de piaţă
contemporană.
Dobânda stabileşte numai un oarecare echilibru între cererea şi oferta de
capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide).
Fără acest factor, nu ar fi posibilă o asigurare monetară a pieţei10.
Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin
intermediul modificării dobânzii, banca centrală influenţează asupra expansiunii
creditului şi monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobânda este asigurată în
unele limite în influenţarea inflaţiei şi deflaţiei, în imobilizarea economiilor latente
şi determinarea nivelului investiţiilor.
Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piaţă potrivit destinaţiei
economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare
disponibile între diferitele utilizări. Când, aşa cum se întâmplă în general, o
economie este în stadiul de expansiune, tipurile de dobândă depind de intensitatea
cererii din fiecare ramură a producţiei, sau sferă a activităţii de consum în
dezvoltare.
Evoluţia dobânzii, decurgând din cerinţele spontane ale dezvoltării
economice, sau derivată din politicile monetare şi de credit, are un rol deosebit în
orientarea şi uneori dirijarea tendinţelor economice în ansamblu şi în diferitele sale
sfere. Optimizarea ei în funcţie de potenţialul ei şi de cerinţele reale ale economiei
reprezintă o chestiune majoră în economia de piaţă contemporană.

10
Bran, Paul: op. cit., pg. 157.
40
 II.2. RESURSELE DE CREDITARE

Operaţiile pasive reprezintă pentru bănci operaţiile de constituire a resurselor.

În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente vreme îndelungată, ca
operaţiuni pasive: depozitele, reescontul şi operaţiunile similare şi capitalul
propriu.
Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele
funcţii ale băncilor, în general şi a celor de depozit în special.
Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte, depozitele bancare
care constituie obligaţia unor bănci faţă de depunători, rezultate din mobilizarea
capitalurilor temporar disponibile, reprezintă căi importante de constituire a
resurselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă,
pentru depunători, creanţe creditoare faţă de bancă, mijloace de plată pe care
aceştia le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea plăţilor către
terţi, pentru operarea în cont.
Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existenţă a banilor, respectiv a
banilor în cont, sau scripturali.
Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă o formă principală de
mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile.
De natura şi termenul acestor depozite depinde şi modul în care banca va
valorifica aceste resurse de creditare.
Astfel, depozitele la vedere, sunt caracterizate de elasticitate, având în vedere
că depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plăţile în cont sau
retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acţiona spre eventuala lor
diminuare abruptă.
Evoluţia disponibilităţilor din depozitele la vedere se caracterizează în mod
necesar printr-o anumită variaţie a sumei soldurilor, în care se delimitează un
anumit sold mediu permanent care exprimă posibilităţile de fructificare a
depozitelor de către bancă prin folosirea lor ca resurse de creditare.
Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesită însă prudenţă,
întrucât angrenarea resurselor din depozite în proporţii exagerate ar putea crea
41
dificultăţi băncilor, în cazul în care deponenţii ar solicita, în ritmuri şi volume
neprevăzute, disponibilităţile din conturi.
Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale.

A. Conturile curente reprezintă o formă specială de servire bancară a

titularilor de cont. Sunt conturi prin care agenţii economici ca şi persoanele
particulare înregistrează intrări de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plată,
etc.
Această funcţie principală a contului curent este efectuarea operaţiunilor de
casierie ale titularului de cont, deci prestarea unor servicii numeroase şi laborioase
care solicită efort deosebit din partea băncii şi reprezintă pentru beneficiar o
degrevare substanţială a propriilor atribuţii antreprenoriale. Aşa se face că marea
majoritate a băncilor aplică un regim special soldurilor ce se creează în aceste
conturi, pentru care, fie că nu se acordă dobânzi, fie că se bonifică o dobândă
redusă.
Deşi apreciază însemnătatea operaţiunilor de care beneficiază şi recunoaşte
public faptul că gestionarea plăţilor implică cheltuieli mult mai mari decât
veniturile obţinute de la titularii de cont în acest scop, totuşi aceştia nu se sfiesc în
a retrage şi fructifica, pe alte căi, soldurile mai mari care s-ar forma pentru o
perioadă mai îndelungată în aceste conturi.

B. Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite să asigure fructificarea

unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat.
De aici posibilităţile mai restrânse acordate titularilor privind mişcarea din
cont prin încasări sau efectuări de plăţi. Unele bănci aplică restricţii şi cu privire la
retrageri. Astfel băncile engleze cer să fie anunţate cu 7 (şapte) zile anticipat pentru
retragerile mai importante, deşi în fapt nu aplică aceste prevederi.
Normele de operare în aceste conturi orientează deci spre o dinamică stabilă
întrucât aceste tipuri de conturi asigură pentru băncile comerciale marea majoritate
a resurselor dimensionale, şi un grad de stabilitate în timp.

42
 C. Depozitele la termen.
Potrivit convenţiei între deponent şi bancă privind termenele sau celelalte
condiţii de depunere (dobânzi, etc.) creează o bază sigură de fructificare în
procesul de creditare, pe termene corelate cu natura şi durata acestor resurse.
Pentru băncile comerciale, forma principală de atragere o reprezintă conturile
de depozit de investiţii.
De asemenea, băncile comerciale deschid clienţilor conturi de economii
simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care să asigure regularitatea
procesului de economisire.

D. Reescontul – reprezintă o modalitate de căutare de resurse noi, prin

cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci,
băncilor de scont, sau de regulă, băncilor de emisiune.
Banca de depozit recurge la reescontare în funcţie de interesele sale de a
obţine disponibilităţi (adesea în scopul unei valorificări mai bune). Esenţial este că,
dacă se recurge la reescontare, chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea,
banca de depozit are un profit, rezultat din diferenţa dintre dobânda la care se
scontează (mai mare) şi taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.
Similar reescontului sunt operaţiunile de lombardare, operaţiuni de
împrumut de garanţii de efecte publice: obligaţiuni şi bonuri de tezaur, operaţiuni
prin care banca de depozit obţine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt,
valorificându-şi astfel deţinerile în hârtii de valoare.
Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni concrete prin care are loc
recreditarea, un proces de amplă extindere şi în continuă evoluţie în economia
modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancară,
pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite prin atragerea
surselor dispersate din economie11.
Trebuie subliniat că procesul de recreditare este condiţionat de garanţiile pe
care le oferă creanţele, în speţă, şi de caracteristicile lor. Astfel unele creanţe sunt
negociabile deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate, la cumpărarea de către

11
Şaguna, Dan Drosu: Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pg. 489.
43
bănci sau alţi creditori, în timp ce alte creanţe nu pot deveni obiect de vânzare-
cumpărare.
Deci numai o mică parte din creanţe pot fi recreditabile, respectiv acceptate de
bănci şi în special de banca de emisiune, şi considerate astfel agreate la scontare.
Acceptarea ca negociabile sau recreditabile a creanţelor se face pe baza
aprecierii temeiurilor obiective care au determinat acordarea creditului şi a
garanţiilor materiale şi morale pe care le implică persoanele obligate şi
participanţii la raportul de credit.
Creanţele care nu sunt negociabile sau recreditabile nu înseamnă că sunt
justificate sau lipsite de garanţii şi bune perspective, înseamnă doar faptul că
raportul de credit are un pronunţat accent “personal” prin motivaţie, direct, sau
modul de garantare şi deci creditul iniţial rămâne cel final, iar creanţele nu pot
trece în mâna altui creditor.
Banca, cea care a acordat creditul, îşi asumă până la capăt răspunderea şi
efectul, urmând să aştepte rambursarea la termenul stabilit. Dar asemenea creanţe
nu permit băncii să-şi reînnoiască resursele prin creditare şi să-şi majoreze astfel
cifra de afaceri, suplimentar.
În efectuarea operaţiunilor de recreditare băncile îmbină sistemul angajării
resurselor la preţuri fixe (prin recreditare) cu sistemul angajării lor la preţuri libere
(pe piaţa monetară – open market).
Conjugarea cu măiestrie a acestor operaţiuni prin care banca îşi optimizează
costurile, este implicit şi o cale de creştere a profitului bancar.

E. Capitalul propriu şi fondul de rezervă constituie din profitul brut un aport

relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor, prin definiţie,
intermediarii în reciclarea şi valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate,
societăţi pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul propriu prin emisiunea şi
subscrierea de acţiuni.
Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituite treptat, prin
repartizarea profiturilor anuale, au o pondere adesea relativ egală cu capitalul.
Legislaţiile multor ţări îngăduie asemenea proporţii. Aceste dimensiuni ale
44
rezervelor sunt îndreptăţite prin varietatea şi periculozitatea riscurilor ce apar în
operaţiunile bancare.
În considerarea structurii pasivelor bancare şi în orientările cu privire la
managementul acestora trebuie să se ţină seama de realităţile de pe pieţele
naţionale ale creditului reflectând evoluţii şi tendinţe specifice.
Reglementarea depozitelor (în înţelesul unor norme bancare speciale) având
drept obiect principal un regim de dobânzi scăzut, au avut un rol esenţial în
reorientarea deponenţilor către alte modalităţi de fructificare, în principal
transformarea disponibilităţilor destinate depunerii în capitalurile angajate în
relaţiile de credit obligatar, în economii financiare.
Şi în acest domeniu s-a generalizat experienţele S.U.A., inovaţiile fiind
preluate şi de alte pieţe naţionale. Astfel, pentru atragerea deponenţilor individuali,
a economiilor familiilor, începând din 1981 s-au generalizat în S.U.A. conturile
NOW (negociable orders of withdrawal) şi apoi, în 1983, conturile SUPER NOW,
a căror trăsătură comună este tocmai nivelul înalt al dobânzii acordat pentru soldul
disponibilităţilor, în timp ce contul, respectiv soldul său, poate fi utilizat şi pentru
plăţile curente.
Asemenea conturi şterg astfel diferenţa între depunerile la vedere şi depunerile
la termen sau pentru economii, din punct de vedere operator, iar din punct de
vedere al dobânzii bonificate creează avantaje asigurând un nivel ridicat, similar
depunerilor la termen.
Conturile A.T.S. (automatic transfer system) sunt o variantă a conturilor
NOW, care presupune menţinerea în cont a unui depozit minim neremunerat
destinat plăţilor curente, în timp ce sumele încasate ce depăşesc acest plafon sunt
livrate automat la regimul de dobânzi din economii, avantajos pentru titularul de
cont.
În scopul mobilizării deţinerii de fonduri firmelor, băncile comerciale au
dezvoltat, de asemenea, modalităţi specifice.

F. Fondurile comune de creanţe (mutuale) - (Money Market Mutual Fonds)

constituie în prezent o modalitate în continuă şi amplă creştere a atragerii
45
resurselor de către bănci prin titularizare, prin automatizarea administrării unor
creanţe, în cadrul unui sistem specific12.
Esenţial pentru problema pusă în discuţie este că băncile pot înstrăina anumite
creanţe, în condiţii de piaţă, recuperând resursele investite, în scopul desfăşurării
altor operaţiuni de credit. Se creează astfel condiţii de amplificare a raporturilor de
credit pe baza atragerii ample a resurselor, în condiţiile stimulative de remunerare,
convenabile, la nivelul pieţei, pentru deţinătorii de capital.
În sfârşit o modalitate menită să pună în valoare deţinerile de bonuri de tezaur
aflate în posesia băncilor este reprezentată de convenţiile de răscumpărare
(Repurchase Agrements sau Rps). Această modalitate constă în vânzarea bonurilor
de tezaur aflate în portofoliul, cuplată cu convenţia de răscumpărare, la un preţ care
include şi dobânzile cumulate eferente termenului operaţiei.
Trecerea în revistă a pasivelor bancare scoate pregnant în evidenţă evoluţiile
şi tendinţele din ultimul sfert de veac care au creat, în mod necesar, căi noi ale
managementului bancar; au impus diversificări şi inovaţii a căror implementare pe
pieţele naţionale a trebuit să ţină seama de condiţiile specifice în care se formau
disponibilităţile şi de preferinţele deţinătorilor de capital pentru valorificare; astfel
că proporţiile în care aceste modalităţi, de regulă general adoptate, au pătruns
fiecare în parte pe pieţele naţionale, au fost determinate de condiţiile specifice şi de
gradul de penetrabilitate şi competitivitate a băncilor.
În managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate tipică, determinată
de îngustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerinţa ca băncile să se
sprijine mai mult pe pasive, pe elasticitatea şi oportunitatea utilizării lor în
asigurarea lichidităţii.

II.3. ANGAJAREA RESURSELOR BANCARE

A. Operaţiunile de creditare a firmelor

12
Şaguna, Dan Drosu: op. cit., pg. 488.
46
 Băncile Comerciale şi-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde
solicitărilor întreprinderilor şi pentru a face faţă cerinţelor dezvoltării acestora,
funcţie de profilul lor şi posibilităţile lor de creditare. Aşa cum se va vedea, băncile
comerciale au renunţat la o serie de operaţiuni specifice pe care le-au cedat unor
instituţii specializate.

B. Creditarea necesităţilor de capital fix

Prin natura lor nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor se satisfac
de către acestea prin recurgerea la piaţa de capital: emisiuni de obligaţiuni şi
acţiuni.
Întreprinderile se adresează uneori băncilor pentru creditarea echipamentelor,
operaţiune practicată mai puţin de băncile comerciale şi în mai mare măsură de
către băncile de creditare pe termen mijlociu şi lung, băncile de ramură.
Astfel în Franţa, băncile comerciale acordă credite pe termene de până la doi
ani firmelor industriale, comerciale sau meşteşugăreşti pentru procurarea de
echipament sau pentru lucrări de construcţii sau de amenajare a localurilor
profesionale. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu sunt recreditabile, ceea ce
înseamnă că banca îşi asumă până la sfârşit acoperirea cu resurse, riscul.
Creditele bancare pe termen mijlociu recreditabile se acordă, de regulă prin
girul unor instituţii de credit specializate, menite să promoveze anumite activităţi,
care examinând utilitatea creditului din punct de vedere economic general, preia, în
primă instanţă, creanţa urmând să o transfere băncii de emisiune.
În general distribuirea creditelor în economie se face în ţările dezvoltate în
poziţii relativ egale între firmă şi familii.
Prezintă de asemenea interes deosebit structura creditelor pe tipuri principale
şi pe ramuri. Un asemenea sistem funcţionează în Franţa unde instituţiile interesate
ca bănci de ramură sunt: Credit Naţional, Credit Foncier, Caisse National de Credit
Agricole, Credit d’Equipament de Petites et Moyens Enteprises.
Dacă în acest domeniu băncile comerciale au intervenţii mai restrânse, băncile
de credit pe termen mijlociu şi lung, băncile de ramură, societăţile financiare, cele

47
de leasing în principal, sunt pe larg implicate în creditarea cerinţelor de capital fix
ale firmelor.

C. Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor

Nevoile întreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se
satisfac de bănci pe două căi:
a) prin creditarea creanţelor comerciale;
b) prin acordarea de credite din trezorerie.

a) Creditarea creanţelor comerciale

Creditarea creanţelor comerciale înseamnă pentru bănci a prelua, contra
monedă, creanţele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra
clienţilor lor.
Cea mai veche tehnică cunoscută şi folosită ca atare este operaţiunea de
scontare.
Scontarea – ca formă de bază a operaţiunilor cambiale – reprezintă
concesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei.
Necesitatea scontării cambiei se creează în condiţiile în care beneficiarul cambiei,
care (în perspectivă, la scadenţă, urmează să încaseze valoarea integrală a
creanţei), având nevoie urgentă de bani cedează acest drept, de regulă băncii
Scontarea este o operaţiune caracterizată prin următoarele trăsături:
 cedarea cambiei, prin scontare are caracterul de act de vânzare-
cumpărare, în sensul că se cedează şi se preia dreptul de a beneficia de suma
prevăzută în cambie;
 scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din
beneficiari care au recurs la scontare şi deci au cedat proprietatea cambiei rămâne
obligat la plata sumei din cambie în condiţiile în care trasul sau alţi participanţi la
procesul cambiei nu au putut plăti. Se manifestă astfel o caracteristică specifică,
răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei respective;
 scontarea cambiei este o operaţiune de creditare, atât prin faptul că se
referă la transferul unui instrument de credit, cât şi prin aceea că determină
48
plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asigurarea
încasării dobânzii aferente.
Scontarea este actul prin care creditul comercial, consacrat în cambie, se
transformă în credit bancar.
Prin scontare, beneficiarul iese (în limitele precizate mai sus) din raportul de
credit anterior, obligaţia trasului de a plătii fiind înlocuită prin bani efectivi, pe care
bancherul îi avansează.
Pe de altă parte, trasul, angajat iniţial într-o operaţiune comercială, de vânzare
a mărfurilor de credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.
Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind
beneficiară a cambiei, fie în mod definitiv, fie ca intermediar, în cazul în care
decurge de la reescontare, banca îşi asumă, în caz de consemnatară a cambiei,
obligaţia de a plăti în caz de necesitate, respectiv riscul de a participa la acoperirea
sumei de plată. De aici necesitatea ca banca să selecţioneze cu atenţie cambiile pe
care le scontează potenţialul economic şi solvabilitatea fiecăruia dintre semnatarii
cambiei.

b) Creditele de trezorerie - sunt credite pe termen scurt, în general până la un

an, având drept scop acoperirea necesităţilor monetare legate de ciclul de fabricaţie
şi de comercializare. Ele au două forme principale:
avansul în cont curent;
creditele specializate.

1. Avansurile în cont curent reprezintă forma predominantă a creditelor în

Anglia şi S.U.A., având ponderi importante şi în alte ţări.
Avansurile în cont curent se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise
de titularii de cont şi în cazul în care aceştia nu au disponibilităţi în cadrul unei
limite convenite, confirmate (overdraft).

2. Creditele specializate. Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie

de necesităţi legate de desfăşurarea producţiei cum ar fi:
49
  creditele de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de
fabricaţie şi de stocare pentru unităţi cu activitate sezonieră din agricultură şi
activităţi anexe (industria alimentară îndeosebi) din industria de confecţii şi
încălţăminte, lucrări, etc.;
 creditele pentru stocuri (garantate prin warant) pentru acoperirea
mărfurilor susceptibile de a fi gajate şi în general depozitate în docuri sau aflate în
curs de transport.
După cum se ştie, warantul este documentul care atestă existenţa mărfurilor
într-un depozit general (în porturi, vămi, etc.). Acest document permite
transmiterea proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a documentului respectiv,
pe recipisa warant. Warantul în sine este documentul utilizat pentru obţinerea şi
garantarea creditului şi poate fi utilizat ca un efect de comerţ. Deci prin menţiunea
făcută pe warant se transmite creanţa constituită prin gajare şi dreptul extrem, de a
dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.
Warantul asigură creditorului garanţia asupra mărfurilor şi posibilitatea
recuperării creditului acordat.
Având în vedere posibilitatea scăderii preţurilor, nivelul creditului este
diminuat în raport cu valoarea garanţiei, asigurându-se o marjă în favoarea băncii.
Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere, asimilat
cambiei şi de asemenea, fapt esenţial, permite mobilizarea lui. Deci dă posibilitatea
băncii să recurgă la recreditare.
În practica franceză, warantul este utilizat pe larg şi a luat forme diversificate
care se abat, formal, de la litera noţiunii: warantul agricol, warantul hotelier,
warantul petrolier, warantul industrial.
Creditele specializate sunt mobilizate, lărgind astfel prin recreditare
posibilitatea de acoperire a nevoilor de finanţare a mijloacelor de rulment şi prin
aceasta necesităţile de creditare a producţiei şi a circulaţiei mărfurilor.

50
 CAPITOLUL III
CONCEPTUL ŞI ROLUL CREDITULUI EXTERN

III.1. NOŢIUNEA ŞI ROLUL CREDITULUI EXTERN

Creditul extern (internaţional) este creditul acordat de către stat, bănci şi

alte persoane juridice sau fizice unor ţări, bănci sau persoane juridice sau fizice
străine1.
1
Popescu, R. Tudor; Floander, Ion: Dreptul comerţului internaţional, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000,
pg. 204.
51
 Creditul extern cuprinde şi relaţiile de credit ale instituţiilor financiare
internaţionale (F.M.I., B.M., B.E.R.D. etc.).
În funcţie de persoana creditorului şi a debitorului, creditul extern poate fi:
 creditele acordate de către instituţii financiare internaţionale unor state sau
organizaţii;
 credite interguvernamentale acordate direct sau prin instituţii de credit de
către unele state altor state;
 creditele acordate de către state, instituţii bancare particulare de către
consorţii bancare, altor state;
 credite acordate de bănci particulare şi firmelor comerciale ale unor state,
băncilor particulare şi firmelor comerciale ale altor state.
Un loc important în dezvoltarea fiecărei economii naţionale în parte, alături
de resursele şi posibilităţile interne, revine atragerii unor resurse externe. Atenţia
cu care acestea au fost luate în studiu şi maniera în care restructurarea economică
actuală se raportează la schimburile economice externe denotă rolul complementar
al resurselor externe în dezvoltarea forţelor de producţie interne. Orientarea
generală a restructurării economice vizează, în acest domeniu, o participare activă
şi eficientă a României la diviziunea internaţională a muncii, accentuarea
cooperării în domeniul producţiei, al tehnologiei şi ştiinţei, asigurarea unor
excedente comerciale, a unei balanţe de plăţi externe echilibrate şi consolidarea
rezervelor valutare ale ţării.
În particular, se pune problema dezvoltării într-un ritm foarte rapid a
participării României la comerţul mondial, concomitent cu îmbunătăţirea calităţii şi
structurii bunurilor valorificate pe plan extern. Dar realizarea acestor obiective nu
este posibilă decât în cadrul unor relaţii financiare valutare (relaţii care mijlocesc
formarea, repartizarea şi utilizarea de fonduri financiare, de credit şi valoare,
pentru realizarea schimburilor economice internaţionale şi pentru privatizarea unor
acţiuni de dezvoltare interne şi externe) echilibrate, într-un sistem monetar eficient
de credite – în sensul creşterii contribuţiei acestuia la simularea reconstrucţiei şi
dezvoltării economice, mai ales în ţările în curs de dezvoltare – prin perfecţionarea
activităţii organismelor internaţionale din domeniul financiar-bancare.
52
 Atenţia acordată problemelor financiar-valutare este justificată şi de faptul că
România apelează la diverse forme de resurse externe printre care, în ultimul rând,
tot mai frecvent sunt utilizate creditele externe pentru producţia curentă şi pentru
consum.
Fondurile astfel obţinute trebuie utilizate mai ales pentru realizarea unor
mutaţii structurale, care vor cuprinde unele etape, precum renaşterea liberei
iniţiative, privatizarea, specializarea în anumite domenii (şi pe anumite bunuri)
crearea unor structuri şi a unui sistem financiar de piaţă, convertibilitatea monedei
naţionale.
Participarea României la circuitul mondial al capitalurilor presupune, în mod
obligatoriu, luarea în considerare a marilor procese contradictorii ce au loc în
cadrul economiei mondiale, precum: polarizarea lumii în săraci şi bogaţi, agravarea
crizelor de structură, economice, valutar-financiare (în principal cele care privesc
datoriile externe), accentuarea instabilităţii degradării mediului ambiant, creşterea
demografică şi agravarea crizei de materii prime şi energetice. Unele dintre aceste
fenomene au consecinţe mai mult sau mai puţin directe asupra volumului,
eficienţei şi structurii schimburilor externe2.
De asemenea, alte probleme grave cu repercursiuni directe asupra nevoii de
creditare externă se referă la înmulţirea şi înăsprirea obstacolelor din comerţul
internaţional, creşterea ratei dobânzilor, a preţurilor, ceea ce duce la asigurarea de
avantaje pentru ţările bogate, defavorizând tocmai ţările sărace care au azi, mai
mult ca oricând, nevoie de sprijin şi înţelegere pentru depăşirea situaţiei de criză în
care se găsesc.
Problema angajării unor credite externe nu este bine să se pună tranşant, ci
într-o manieră mult mai nuanţată, îmbinând experienţa unor ţări dezvoltate cu
învăţăminte rezultate din demersurile ţărilor est-europene în trecerea la economia
de piaţă, dar ţinând seama şi de propria noastră experienţă. În cele două extreme,
de a pune la baza restructurării în mare măsură creditele externe, sau de a nu
împrumuta deloc – este mai bine ca, încă de la începutul tranzacţiei, să se aibă în
vedere faptul că recurgerea la credite externe poate fi atât un factor de progres cât
2
Căpăţână, Octavianj; Ştefănescu, Brânduşa: Dreptul comerţului intermaţional, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, pg.
119.
53
şi unul de frână. Aşa, de exemplu, realizarea unor importante modernizări ale
economiei ar duce la creşterea competitivităţii produselor româneşti pe plan
mondial, dar în acelaşi timp, o datorie externă importantă ar atrage după sine
alocarea pentru plata serviciului datoriei externe unei importante părţi a încasărilor
în valută convertibilă, ducând la o scădere a investiţiilor, iar aceasta în timp ce o
mare parte din obiectivele economice ar putea fi realizate avantajos prin acţiuni de
cooperare.
Din punct de vedere economic, creditele externe ar trebui să fie destinate, în
primul rând, ramurilor economice dotate în resurse interne (agricultură, turism,
industria alimentară, industria uşoară), acelor domenii în care există o îndelungată
tradiţie istorică şi care dispun de forţa de muncă necesară (industria mică,
artizanală, ceramică etc.), dezvoltării sferei serviciilor (comerţ, învăţământ,
ocrotirea sănătăţii, sector financiar-bancar etc.), cât şi infuziei tehnologiilor de
vârf, cu impact asupra dezvoltării viitoare, pe de o parte, şi efectuarea unor
“operaţii chirurgicale” în ceea ce priveşte ramurile tradiţionale, mari consumatoare
de materii prime şi energie, pe de altă parte.
Din punct de vedere social, creditele externe ar trebui, în primul rând, să
amâne costul tranziţiei pentru o perioadă viitoare, în care va fi mai uşor de suportat
achitarea lor. Ele trebuie să contribuie atât la dezvoltarea economică, cât şi la
menţinerea sau la limitarea diminuării nivelului de viaţă, şi aşa destul de redus, în
acelaşi timp, să permită populaţiei să accepte sacrificiile inerente perioadei de
tranziţie.
Utilizarea creditelor externe pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii reprezintă un
scop pe termen lung care, deşi nu poate fi dus la îndeplinire într-o primă etapă a
urgenţelor specifice perioadei de tranziţie, nu trebuie totuşi pierdut din vedere.
Mijlocul principal însă de realizare al acestuia îl constituie acum, în principal,
resursele interne. De asemenea, pe termen lung creditele externe sunt necesare în
special pentru realizarea obiectivelor majore ale restructurării economice şi sunt
acordate condiţionat de aceasta de către instituţiile şi organismele internaţionale de
specialitate.

54
 Recurgerea la creditele externe, în contextul economic actual, în ciuda unor
numeroase experienţe privind rambursarea datoriei externe, constituie o sursă
complementară şi absolut necesară pentru succesul procesului de reconstrucţie, pe
lângă resursele interne, care constituie principalul mijloc de reconstrucţie şi
dezvoltare. Totodată, este bine să se ţină seama încă de la începutul procesului de
internaţionalitate, în general, şi o componentă a relaţiilor financiar-valutare
internaţionale, în particular, alături de investiţiile directe de capital străin, importul
de licenţe, tehnologii şi know-how, prin diverse procedee de finanţare
internaţională, precum şi multe alte forme de cooperare internaţională.
Creditele externe trebuie folosite cu deosebită reţinere, în special, în sensul
promovării reformelor economice, mai puţin prin acţiuni iniţiate direct de către
guvernul respectiv, numai pe baza unor studii de fezabilitate şi în condiţiile
existenţei unor puternice garanţii de solvabilitate.
În analiza procesului de fundamentare a dezvoltării economice susţinută de
creditele externe, este necesar să se aibă în vedere că modul de folosire al
creditelor poate constitui “o armă cu două tăişuri”, întrucât acestea prezintă atât
numeroase avantaje cât şi suficiente dezavantaje3.
Aşa, de pildă, dintre meritele principale ale creditelor amintim: realizarea unor
importante modernizări ale economiei, care ar duce la creşterea competitivităţii
produselor pe piaţa externă, efectuarea unor investiţii în obiective economice vitale
pentru procesul restructurării, crearea de noi locuri de muncă pentru personalul
provenit din ramurile dezafectate, asigurarea unei supravizări a efectuării
reformelor în conformitate cu procesele ce se afirmă pe plan mondial, de către
specialiştii de înaltă competenţă profesională (cu rezerva cuvenită unei posibile
folosiri a acestei poziţii în interese străine ţării debitoare). Din punct de vedere
social, creditele prezintă avantajul asigurării unor importuri de bunuri alimentare şi
energetice de primă necesitate, reprezintă un suport necesar pentru contracararea
unor procese inevitabile care duc la scăderea nivelului de trai, cum ar fi
liberalizarea preţurilor, devalorizarea monedei şi trecerea la convertibilitate etc.

3
Petrescu, Raul: Subiecţii de drept commercial, Bucureşti, 1993, pg. 122.
55
 În acelaşi timp, o datorie externă importantă atrage după sine alocarea pentru
plata serviciului acesteia a unei importante părţi a intrărilor în valută convertibilă,
cu repercursiuni asupra scăderii nivelului investiţiilor. Acumularea unui însemnat
debit al datoriei externe, este, în sine, un proces dureros pentru ţările cu exporturi
necompetitive şi o ipotecă asupra generaţiilor viitoare. Prin folosirea creditelor
externe, mai ales la nivel neguvernamental, se creează alternativa utilizării
neraţionale a acestora, atât în scopuri productive, cât şi în scopuri de consum. În
cazul eşecului reformelor economice, nu este exclus riscul apariţiei unor curente de
opinie defavorabile reformei şi creditelor, cu consecinţe imprevizibile.
Participarea capitalului străin în reforma economică a statelor est-europene nu
trebuie să depăşească posibilităţile reale ale exportului acestor state pe piaţa
mondială. Un avertisment în acest sens l-ar putea constitui exemplul maghiar. În
timp ce Ungaria, în condiţiile complexe, a primit credite în valoare de 25,6
miliarde dolari şi a rambursat 26,3 miliarde, în ultimii 11 ani datoria externă a
crescut de la 5,2 miliarde dolari la 17,3 miliarde. Un exemplu similar l-ar putea
constitui şi Polonia, unde sistemul financiar este puternic subminat de datoria
externă.

III.2. BĂNCILE STRĂINE PE PIEŢELE NAŢIONALE

O verigă a cărei pondere şi însemnătate este în continuă creştere şi care tinde

să ocupe un loc preponderent în sistemul bancar în fiecare ţară (fie ea dezvoltată
sau nu), o reprezintă reţeau băncilor străine.
Ca sucursale - sau reprezentanţe ale băncilor ce funcţionează în alte ţări - ca
bănci mixte sau în alte forme juridice, băncile străine joacă un rol important pe
pieţele creditului, atât în statele dezvoltate, cât şi în alte ţări. Băncile străine
facilitează transferul capitalurilor spre valorificare dintr-o ţară în alta şi sunt, de
asemenea, instrumente eficiente ale societăţii transnaţionale, cărora le promovează
interesele în întreaga lume4.

4
Şaguna, Dan Drosu: op. cit., pg. 493.
56
 Nefiind angajate uneori în respectarea normelor aplicabile băncilor autohtone,
băncile străine beneficiază de avantaje deosebite privind regimul circulaţiei
capitalurilor, impozitelor sau nivelul dobânzilor. Totodată, prin activitatea lor,
desfăşurată în aceste condiţii, băncile străine contracarează adesea politicile
monetare şi de credit naţionale, diminuându-le eficacitatea.
Fundalul dezvoltării activităţilor băncilor în operaţiuni în străinătate este
desfăşurarea largă a relaţiilor internaţionale economice, în primul rând a celor care
se iniţiază în mare parte cu sprijinul băncilor şi care creează, apoi, condiţii pentru
amplificarea acestora.
Astfel, partea ce revine participării străine la operaţiunile bancare devine
preponderentă, în special în ţările care se afirmă ca importante centre financiare.
Aparent, acest fenomen are proporţii mai mici în Japonia şi S.U.A. şi chiar în
Germania, dar nu trebuie uitate dimensiunile uriaşe ale activităţilor inerente ale
acestor coloşi ai lumii economice şi financiare contemporane.
O evaluare a creanţelor internaţionale, făcută în anul 1985 la Banca
reglementelor Internaţionale, le apreciază la 23,616 miliarde dolari, calitatea de
creditor fiind atribuită princiapelor ţări, în ordine: Japonia (27,6%), S.U.A.
(25,0%), Franţa (9,5%), Anglia (7,9%), Germania (7,1%). Examinarea situaţiei
participării bancare în străinătate a principalelor creditori ai lumii subliniază,
printre altele, caracterul reciproc al acestor relaţii.
Asfel, în Japonia activau (în 1987) 79 de bănci străine, cu un total al
bilanţurilor de 16.600 miliarde Yeni. Prima dintre ele în ordinea mărimii, o bancă
americană Citybank, iar următoarele bănci franceze Banque Nationale De Paris,
Societe Generale, Credit Lyonnais, Banque Indosuez etc.
La rândul lor, băncile japoneze activează susţinut în ţările europene: în Anglia
(25 de bănci), Luxemburg (24 de bănci), Franţa şi Belgia (câte 5). La sfârşitul
anului 1987, investirii japonezi deţineau 35% din bonurile de tezaur americane şi
câte 9 din bonurile canadiene şi titlurile de stat britanice.
Dezvoltarea băncilor străine este semnificativă şi în S.U.A., unde în 1987
funcţionau 1.014 oficii bancare străine. Primul loc revenea japonezilor, care
deţineau, printre altele, 4 dintre cele mai puternice bănci străine, cu active
57
totalizând 107,6 miliarde dolari. Douăsprezece bănci britanice cu 47 oficii ocupau
al doilea loc, cu 13,9 miliarde dolari credite (10% din cele acordate de băncile
străine).
La rândul său, Franţa are o puternică reprezentare în străinătate: 55 de bănci
franceze (din cel 299 în 1984), dintre care 12 controlate de interese străine,
dispuneau de 150 de agenţii, 201 filiale şi 44 de participanţi în exterior. Printre
primele 10 ţări în care îşi desfăşurau activitatea, 7 sunt ţări dezvoltate din Europa
sau America, dar şI noile ţări industrializate, Homg Kong şi Singapore, precum şi o
piaţă consacrată cum este Luxemburgul.
Dacă din cele prezentate, locul şi rolul actual al băncilor străine apare
pregnant, luarea în considerare a ritmului de creştere a reţelei de bănci străine în
ultimii ani aduce un plus de elemente semnificative.
Astfel, prezenţa băncilor străine în diferite ţări a fost: în America de Nord de
79 bănci (în anul 1970), 153 (1980) şi 291(1985; în Japonia 4 bănci (1970), 90
(1980) şi 127 (1985). Cât priveşte prezenţa băncilor proprii în străinătate, ritmul de
creştere a fost următorul: S.U.A. a fost prezentă în străinătate cu 532 bănci (în anul
1970), 787 bănci (în anul 1980) şi 916 (1985); Europa Occidentală a deschis în
străinătate un număr de 122 bănci (în anul 1970), 453 (1980) şi 666 (1985);
Japonia a avut 67 bănci (1970), 213 (1980) şi 346 (1985).
Ritmurile alerte ale creşterii relaţiilor bancare internaţionale în aceşti 15 ani
depăşesc, evident, ritmurile dezvoltării economice interne sau ale comerţului
mondial în ansamblul său, afirmând, şi prin aceasta, primordialitatea şi
concentrarea potenţialului de penetrare economică prin intermediul supremaţiei
financiare, respectiv bancare.
Astfel, dacă în calitate de receptori, principalele puteri financiare suportă un
ritm de creştere relativ ridicat, dar şi relativ egal pentru toţi, rolul lor se schimbă în
calitate de agenţi de penetrare.
În timp ce avântul băncilor americane este lent (reţeau nu reuşeşte nici
dublarea, evident, la un planşeu de afirmare deja ridicat, superior celorlalţi),
celelalte puteri europene şi, respectiv, Japonia, reuşesc să-şi majoreze de circa 5 ori
reţeaua în această perioadă, marcând şi pe acest plan virulenţa concurenţială pe
58
piaţa financiară internaţională a japonezilor şi a importanţei concurentei
componente europene.

III.3. ROLUL INSTITUŢIILOR FINANCIARE

INTERNAŢIONALE ÎN CREDITUL EXTERN

Băncile internaţionale (bănci globale) sunt instituţii bancare care au creditul

central într-o ţară şi sucursalele în numeroase alte ţări. Principalele operaţiuni
bancare desfăşurate de aceste bănci sunt: servicii bancare pentru corporaţiile
transnaţionale, împrumuturi acordate societăţilor comerciale din ţările dezvoltate,
operaţiuni de corespondent, credite comerciale cu preferinţe geo-politice,
operaţiuni valutare etc.
Din categoria băncilor internaţionale fac parte:
 instituţiile financiar-bancare din sistemul O.N.U. (Banca Mondială şi
Fondul Monetar Internaţional);
 băncile regionale de investiţii;
 băncile cu capital mixt.
Având în vedere rolul deosebit pe care îl au în cadrul creditului extern, ne vom
ocupa de prima categorie de bănci internaţionale.

III.3.1. Banca Mondială

Banca Mondială este un organism financiar internaţional înfiinţat în anul
1944, cu sediul în Wasington, ca instituţie specializată din sistemul O.N.U. Iniţial
era formată numai din Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(A.I.D., înfiinţată în anul 1960) şi Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.,
înfiinţată în anul 1956), cele trei organisme formând împreună Grupul Băncilor
Mondiale. Printre principalele atribuţii ale bănci, menţionăm5:

5
Şaguna, Dan Drosu, Floander, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg.
189.
59
  sprijină investiţiile economice ale statelor membre în curs de dezvoltare,
prin acordarea de împrumuturi pe termen lung, pentru realizarea părţii din
proiectele de investiţii care necesită cheltuieli în valută;
 acordarea de credite organismelor guvernamentale, instituţiilor publice
sau particulare, pentru proiecte de investiţii în domeniile: agricultură şi dezvoltare
rurală, energie, industrie, educaţie, sănătate, asistenţă tehnică, transporturi,
urbanizare etc.;
 acordarea de asistenţă financiară, îndeosebi pentru ţările cele mai slab
dezvoltate;
 sprijinirea întreprinderilor productive particulare din ţările membre mai
puţin dezvoltate.
Pentru ţările membre ale Băncii Mondiale sunt prevăzute unele drepturi şi
obligaţii.

Drepturile ţărilor membre ale băncii sunt următoarele:

1. contractarea de împrumuturi pentru investiţii, în vederea realizării
unor proiecte prioritare pentru economia naţională, prezentând garanţii din punct
de vedere tehnic, economic, financiar, precum şi al aprovizionării şi desfacerii.
Sectoarele principale de finanţare sunt în ordine, următoarele: agricultura, proiecte
de dezvoltare rurală, energie, transporturi, aprovizionare cu apă, industrie,
urbanizare, educaţie, etc. Dobânda percepută de bancă variază de la împrumut la
împrumut, în funcţie de dobânda pieţei pe care banca o plăteşte pentru propriile ei
împrumuturi;
2. contractarea de împrumuturi pentru finanţarea pe bază de program,
care presupune elaborarea de către ţara solicitatoare a unui program de dezvoltare
pe termen mediu sau lung, şi luarea de măsuri economice şi financiare care să
constituie un suport satisfăcător pentru un anumit volum de asistenţă financiară
externă;
3. participarea la licitaţii internaţionale organizate de Banca Mondială,
pentru adjudecarea lucrărilor finanţate de acesta;
4. obţinerea de asistenţă tehnică pentru anumite lucrări de specialitate;
60
 5. termene maxime de până la 20 de ani, iar o perioadă de graţie până la
5 ani.
Menţionăm că la acest capitol A.I.D. poate acorda eşalonarea rambursării pe
50 de ani şi o perioadă de graţie de 10 ani.

Obligaţiile ce trebuie să şi le asume statele membre sunt următoarele:

1. aderarea prealabilă la F.M.I.;
2. participarea la capitalul subscris pe acţiuni al băncii; vărsământul
efectiv cerut de bancă este de 10% din capitalul subscris, fiind efectuat în proporţie
de 1% în aur sau în dolari S.U.A. şi 9% în monedă naţională, iar restul de 90% se
prevede a fi vărsat numai în cazuri excepţionale;
3. furnizarea de informaţii şi date privind situaţia economică şi
financiară a ţării, în vederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii faţă de
ţara respectivă.
România a aderat la Banca Mondială la 15 decembrie 1972, iar până acum a
obţinut împrumuturi pentru realizarea unor investiţii importante în agricultură,
industrie, energie, transporturi etc.

III.3.2. Fondul Monetar Internaţional, ca instituţie specializată din sistemul

O.N.U. şi-a început activitatea în anul 1945, având sediul la Washington.
Fondul are următoarele obiective statutare:
1. promovarea cooperării monetare internaţionale printr-o instituţie
permanentă care să pună la dispoziţie mecanismul de consultare şi colaborare în
probleme monetare internaţionale;
2. facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional
şi contribuirea, prin aceasta, la promovarea şi menţinerea unor niveluri ridicate de
utilizare a forţei de muncă şi de venituri reale, precum şi la dezvoltarea resurselor
productive ale tuturor statelor membre ca obiective prioritare ale politicii
economice;
3. promovarea stabilităţii valutare şi evitarea deprecierii competitive a
cursului valutar;
61
 4. sprijinirea organizării unui sistem multilateral de plăţi în ce priveşte
tranzacţiile curente între membrii săi şi eliminarea restricţiilor valutare care
stânjenesc creşterea comerţului mondial;
5. propagarea încrederii în rândurile membrilor săi prin punerea
temporară la dispoziţia acestora a resurselor generale ale Fondului pe bază de
garanţii adecvate şi dându-le, în felul acesta, posibilitatea de a corecta
dezechilibrele balanţei lor de plăţi fără să recurgă la măsuri care să afecteze
prosperitatea naţională sau internaţională;
6. scurtarea duratei şi reducerea gradului de dezechilibru a balanţei de
plăţi externe.
Ţările membre ale F.M.I. dispun de drepturi de tragere necondiţionate în
limita cotei dispuse, vărsată de 25% în aur şi restul, de 75%, în monedă naţională.
Aceste drepturi le permit să obţină devize la alegere în schimbul monedei
naţionale. Tragerea tranşei aur (25% din cotă) este automată, în timp ce tragerea
celorlalte trei părţi (de 75%) este supusă unui acord de confirmare (stand by
agrement), dat de Biroul Executiv al Fondului15.

a) Drepturile speciale de tragere (D.S.T.) nu au ca obiect remedierea

deficienţelor balanţei de plăţi a unui stat membru, ci crearea, în profitul ţării
respective, a noi rezerve utilizabile pentru acordurile internaţionale de plată ale
acesteia.
D.S.T. sunt evaluate în funcţie de un coş valutar format din 5 monede
naţionale mai stabile: dolarul S.U.A., marca germană, yenul japonez, francul
francez şi lira sterlină britanică. La fiecare 5 ani este revizuită ponderea celor 5
monede în coşul de referinţă al D.S.T. Pentru perioadele 1986-1990 şi respectiv
1991-1995, ponderile se prezintă astfel: dolarul S.U.A. = 42% respectiv 40%;
marca germană = 19-21%; yenul japonez = 15-17%; francul francez = 12-11%; lira
sterlină britanică = 12-11%.
Împrumuturile acordate de Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) au ca scop
să permită ţărilor membre să-şi corecteze dezechilibrele temporare ale balanţelor
15
Şaguna, Dan Drosu: Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pg. 414.

62
lor de plăţi, fără a împieta, prin măsurile luate, asupra situaţiei lor interne sau
asupra dezvoltării schimburilor internaţionale. Prin acordarea acestor împrumuturi
se dă răgazul necesar pentru ca ţările respective să adopte măsurile care se impun
în vederea reechilibrării balanţelor de plăţi, cât şi pentru a putea beneficia de
efectele acestor măsuri.
În vocabularul F.M.I., împrumuturile într-o monedă convertibilă se numesc
trageri sau cumpărări, iar rambursările se numesc răscumpărări.
Tragerile asupra F.M.I. se efectuează strict în funcţie de mărimea cotei de
subscriere de membrul care le efectuează. Principiul călăuzitor al F.M.I. în
acordarea împrumuturilor este următorul: cu cât suma împrumutată cumulativ de o
ţară membră este mai mare comparativ cu cota, cu atât F.M.I., va trebui să se
asigure că politica membrului respectiv este îndreptată efectiv spre echilibrarea
balanţei de plăţi şi că acest membru va fi capabil să efectueze răscumpărarea
monedei sale la termenul stabilit.
În afară de tragerile pe tranşe, ţările membre pot încheia cu F.M.I. un acord de
credit “stand-by” (credit confirmat), care începând cu anul 1979 se poate proba
pentru o perioadă de maximum trei ani, pe baza căruia beneficiarul va putea
dispune de o linie de credit, prin care el poate face trageri asupra F.M.I. Linia de
credit se caracterizează prin existenţa unei sume-plafon aprobate pentru un anumit
scop, cu dreptul beneficiarului de a o utiliza succesiv, pe măsura nevoilor, într-o
perioadă convenită.
Clauzele şi condiţiile unui acord “stand-by” cuprind elemente cum ar fi
respectarea unor criterii economice de performanţă, ca de exemplu, plafoane
bugetare şi de credit, acţiuni specifice pe linia ratei dobânzilor şi a cursului de
schimb, evitarea unor restricţii privind plăţile curente şi transferurile, limite la
sumă şi scadenţa noii datorii pe termen scurt şi mediu, menţinerea unor niveluri
minime ale rezervelor nete în devize. Nerespectarea criteriilor de performanţă duce
la întreruperea drepturilor membrilor de a face trageri ulterioare.
La început, acordul a fost conceput ca un mijloc de precauţie care să asigure
acces membrilor care nu au imediată nevoie de resursele F.M.I. dar care presupun
că pot să aibă nevoie de o astfel de finanţare în viitorul apropiat. Rezultă în mod
63
evident că acordul “stand-by” a fost astfel conceput ca să poată canaliza resursele
condiţionate ale F.M.I. către ţările care au nevoi urgente pentru finanţarea plăţilor.
Creşterea numărului de acorduri “stand-by”, care leagă utilizarea de către un
membru al resurselor F.M.I. ar fi eficace dacă ţara membră ar adopta măsurile
proiectate pentru a corecta dezechilibrul ei extern. Programele de redresare nu se
întind normal peste un an, care reprezintă o perioadă destul de scurtă pentru a
permite a se face un pronostic economic, dar îndeajuns de lungă să permită
evaluarea şi judecarea rezultatelor obţinute ca redresarea să se efectueze într-un
timp aşa de limitat, ţinând cont şi de particularităţile fiecărei ţări. În fapt, ţările
membre intră în acorduri consecutive “stand-by” cu F.M.I. care le permite suport
financiar continuu până când dezechilibrele sunt corectate.

b) Condiţionalitatea în acordarea şi utilizarea creditelor primite de la F.M.I.

Fondul Monetar Internaţional reprezintă una din instituţiile care, atât prin scopul
înfiinţării sale cât, mai ales, prin evoluţia obligaţiilor care decurg din modificările
produse în situaţia economiei mondiale, a diferitelor grupe de ţări, s-a implicat tot
mai mult în finanţarea unor nevoi ale statelor membre, peste resursele avute în
vedere prin statutul iniţial. Odată cu evoluţia atribuţiilor Fondului, s-a pus tot mai
sever problema îndeplinirii anumitor condiţii de către ţările care solicită acces la
resursele instituţiei, ceea ce se cunoaşte sub denumirea de condiţionalitate. În cele
ce urmează, vom analiza conţinutul şi evoluţia condiţionalităţii precum şi unele
aspecte rezultate din funcţionarea acestuia în practică.
Prin condiţionalitate, Fondul Monetar Internaţional înţelege obligaţia
unei ţări, care solicită acces la resursele Fondului, de a pune în aplicare un
program de politică economică menit să redreseze balanţa sa de plăţi într-o
perioadă corespunzătoare.
Condiţionalitatea îmbracă forma unor înţelegeri încheiate între F.M.I. şi ţările
doritoare să obţină resurse financiare, prin care se stabilesc anumite mărimi menite
să reducă sau să elimine cauzele dezechilibrelor balanţelor de plăţi, considerându-
se, pe bună dreptate, că o eliminare a dificultăţilor exclusiv prin măsuri restrictive
sau prin finanţare va determina repartiţia ulterioară a acestor dezechilibre într-o
64
formă şi mai accentuată. Înţelegerile iau în considerare mai multe variabile
economice, cum sunt: creditul intern, ratele dobânzilor, sistemul preţurilor, cursul
valutar, preţul produselor de importanţă deosebită pentru comerţul exterior al ţării,
finanţarea sectorului public etc. În concepţia Fondului Monetar, condiţionalitatea
înseamnă analiza împreună cu ţara în cauză a măsurilor de politică economică
menite să redreseze profund situaţia. Totodată, Fondul doreşte să se asigure în
legătură cu recuperarea sumelor disponibilităţilor sale, acestea nereprezentând o
alocare definitivă (cu excepţia unei părţi din deţinerile în D.S.T.), ci un împrumut
temporar.
Pe baza unei decizii a F.M.I. din 1952, condiţiile împrumutului se stabileau în
cadrul unui aranjament numit “stand -by”, singurul, de altminteri, prin care Fondul
sprijinea financiar ţările membre. Prin consultaţii anuale cu fiecare ţară, Fondul
supraveghea politicile economice ale acestora. Cu toate acestea, funcţia de
împrumut a Fondului era considerată doar ca ceva subsidiar, cele mai multe trageri
făcându-se pentru a restabili încrederea în monedele de rezervă, în special în lira
sterlină, iar utilizarea rezervelor era permisă pe termen scurt (circa 1 an).
Pentru a înţelege complet ce înseamnă condiţionalitatea în concepţia
Fondului, trebuie să avem în vedere scopul final al programelor sprijinite de către
acesta, deci a programelor de ajustare economică, care, de altminteri, se întocmesc
de către autorităţile naţionale asistate de reprezentanţii Fondului (Staff-ul). Acest
scop, formulat de către Fond, apare astfel: “ajustarea economică este un proces de
adaptare a economiei de a trăi în limitele mijloacelor sale.” Deci, deficitul plăţilor
externe fiind provocat de imposibilitatea achitării datoriilor scadente, echilibrarea
acesteia are semnificaţia acordată procesului de ajustare economică – aceea de a
duce economia în situaţia de a trăi din propriile-i mijloace.
Atât Fondul cât şi Banca Mondială, cu care acestea colaborează foarte strâns,
au elaborat nişte studii, pentru a afla cum a acţionat condiţionalitatea în practică.
Studiul întreprins de Fond a cuprins un număr de şapte ţări din diverse regiuni ale
globului, iar cel al Băncii Mondiale a cuprins exclusiv ţări din America Latină.
Studiile arată că toate aceste ţări au înregistrat, în perioada de dinaintea izbucnirii
crizei datoriilor, multe fenomene economice asemănătoare. Astfel, preocupate mai
65
mult de acumularea de capital, considerată motor al creşterii economice, au
construit structuri economice rigide şi au neglijat problemele de eficienţă.
Fenomenul, se pare, a fost favorizat şi de creditului internaţional, substituire a
importurilor, mai ales prin nechibzuita alegere a investiţiilor. Politica în domeniul
relaţiilor externe economice, de substituire a importurilor de bunuri pentru
investiţii, a limitat concurenţa din partea firmelor străine şi a accentuat caracterul
rigid, închis şi costisitor al structurii economice.
Orientarea dezvoltării industriale spre interior nu a permis promovarea unor
exporturi eficiente, necesare creării veniturilor pentru achitarea datoriei externe. O
excesivă centralizare a deciziilor în privinţa mobilizării şi utilizării resurselor, a
preţurilor şi investiţiilor, extinderea proprietăţii de stat, subvenţionarea unor
sectoare etc. au devenit suportul unei activităţi ineficiente. Toate acestea au
determinat o situaţie de criză economică ale cărei efecte pe plan social au constat
în reducerea veniturilor celor asupra cărora presa mai puternic procesul inflaţionist
şi penuria de bunuri esenţiale, posibil de procurat numai la “piaţa neagră”, cu
preţuri mari.
Pornind de la această stare, devenită cvasigenerală, programele de ajustare
promovate de către F.M.I. şi Banca Mondială aveau în vedere următoarele aspecte
mai importante:

1. stabilirea unor politici monetare şi de credit menite să limiteze

expansiunea creditului şi excesului de lichidate, să stabilizeze, pe cât posibil,
preţurile şi să contribuie astfel, la reducerea dezechilibrelor externe;
2. politica în domeniul cursurilor valutare să permită folosirea raţională
a valutei şi să contribuie la impulsionarea exporturilor;
3. reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare - sursă de inflaţie şi rate
înalte ale dobânzilor - prin mărimea veniturilor obţinute dintr-o activitate
economică profitabilă, prin reducerea evaziunii fiscale şi reducerea cheltuielilor
guvernamentale, odată cu modificarea structurii acestora de la obiectivele
macroeconomice de tipul sectoarelor, pentru apărare la obiective importante din
punct de vedere social;
66
 4. rentabilizarea întreprinderilor de stat şi, dacă este necesar,
reprivatizarea acestora;
5. diversificarea comerţului exterior astfel încât acesta să contribuie la
creşterea economică a ţării;
6. sporirea flexibilităţii salariilor.

Rezultă, din această sumară prezentare a conţinutului programelor sprijinite

de către Fond, că ajustarea nu este un proces pur economic, ci şi, în aceeaşi
măsură, un proces politic şi social. Aceasta determină anumite raporturi între
politica pe plan intern şi extern, între conducerea statului şi unităţile economice,
între diferitele grupe de interese. Ca orice proces menit să reorienteze economia are
şi consecinţe supărătoare, cel puţin pe termen scurt, asupra anumitor categorii
sociale. Există, deci, un cost social al ajustării, dar, după opiniile experţilor, mai
mic decât cel care ar fi existat în condiţiile continuării unei stări cvasifalimentare.
Autorii studiilor respective au constatat că rezultatele programelor de ajustare au
fost diferite, de la ţară la ţară, nu numai în funcţie de măsurile prevăzute, ci şi de
condiţiile concrete existente în fiecare ţară. De aici, convingerea Fondului că
problema datoriilor externe nu poate fi considerată global, cu soluţii unice, ci că
presupune o abordare caz cu caz. În general însă, se poate spune că, promovând
creşterea economică şi alocarea mai bună a resurselor, aceste programe au avut un
rol pozitiv în ridicarea standardului de viaţă pe termen mediu şi lung. Pentru a
contracara efectele nedorite pe termen scurt, experţii au recomnadat Fondului şi
Băncii Mondiale de a cuprinde în aceste programe şi măsuri pentru extinderea
posibilităţilor de ocupare a forţei de muncă devenită disponibilă în urma
restructurărilor. De asemenea, Fondul trebuie să sprijine eforturile fiecărei ţări în
direcţia finanţării obiectivelor propuse, în completarea efortului intern şi fără a se
substitui acestuia. În modul acesta, problema datoriei externe va fi soluţionată prin
condiţii favorabile unei creşteri economice pe termen lung.

67
 CAPITOLUL IV
ROLUL CREDITELOR EXTERNE ÎN
REFORMAREA ECONOMIEI NAŢIONALE

IV.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Analiza impactului creditelor externe asupra economiei naţionale se poate

face numai în raport cu modul de utilizare a acestora. Astfel, structura economiei
68
se modifică în condiţiile în care sunt utilizate în procesele productive, în timp ce
folosirea creditelor pentru rambursarea datoriei externe sau în vederea satisfacerii
necesităţilor de consum imediate determină alte tipuri de efecte. Folosirea de
credite pentru finanţarea unor importuri care vizează ameliorarea condiţiilor de
viaţă, deşi este dureros să o spunem, nu reprezintă, în opinia noastră, o investiţie
rentabilă deoarece nu se reflectă în perspectivă în rezultatele celor care beneficiază
de ele. De altfel, bunurile importate pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii se consumă
repede, reprezentând, în fapt, “o picătură de apă” în oceanul de nevoi. Ele sunt
uitate apoi neavând rezonanţa dorită în îmbunătăţirea efectivă a calităţii activităţii
prestate.
În literatura de specialitate se consideră că cea mai importantă “lecţie” în ceea
ce priveşte creditele externe o constituie modul de folosire a acestora. Dacă acestea
sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum imediate sau sprijinirii unei rate de
schimb supraevaluate, atunci efectul pe termen lung va fi doar de a crea o cerere în
avans asupra unor venituri externe viitoare. Datoria externă trebuie, în timp, să
creeze capacitatea de a plăti datoria şi singura cale este de a investi în activităţi ce
asigură un profit suficient pentru acoperirea serviciului datoriei.
Înfăptuirea unui sistem economic de piaţă presupune o multitudine de acţiuni
pentru a căror finalizare sunt necesare resurse financiare importante, în cadrul
cărora creditele externe ocupă un loc aparte.
Din experienţa practică de până acum a rezultat că s-au redus substanţial
termenele de acordare a creditelor datorită ceşterii instabilităţii pieţelor de capital şi
a solicitărilor de credite externe, ceea ce a sporit concurenţa şi a generat un
puternic serviciu de “public relations”, creşterea preocupărilor pentru
înfrumuseţarea imaginii debitorilor, asigurarea unei stabilităţi politice şi economice
convingătoare.
Prezentul studiu are ca obiectiv identificarea unor posibilităţi de utilizare a
creditelor externe, a limitelor între care acestea sunt eficiente, a domeniilor spre
care trebuie îndreptate, a consecinţelor ce decurg din utilizarea lor. Tratarea
problemelor este direct legată de contextul est-european deoarece drumul de urmat

69
şi soluţiile preconizate prezintă multe similitudini şi constituie o experienţă utilă
pentru România.
Recurgerea la creditele externe poate fi atât un factor de progres în cadrul
realizării unor restructurări aducătoare de profituri, prin creşterea competitivităţi
produselor româneşti pe piaţa externă cât şi o frână - atunci când se acumulează o
datorie însemnată şi în contul căreia trebuie alocată o mare parte a încasărilor în
valută convertibilă pentru plata serviciului datoriei, ceea ce are ca principală
consecinţă diminuarea considerabilă a investiţiilor.
Din punct de vedere economic, creditele externe ar trebui să fie destinate
ramurilor economice bogate în resurse interne (agricultură, turism, industrie uşoară
şi alimentară), dezvoltării sferei serviciilor, “infuziei” tehnologiilor de vârf şi
pentru reducerea activităţii unor ramuri energio şi material intensive (sau chiar
dezafectarea unor unităţi).
Din punct de vedere social, creditele externe ar trebui să amâne costul
tranziţiei pentru o perioadă viitoare, în care va fi mai uşor de suportat achitarea
acestor costuri, să contribuie la menţinerea sau la limitarea diminuării nivelului de
viaţă, pentru a permite populaţiei să accepte sacrificii inerente de tranziţie.
O primă etapă în realizarea unei creditări externe eficiente o constituie
identificarea resurselor financiare disponibile, cunoaşterea condiţiilor necesare
accesului la acestea şi atragerea lor, în paralel cu adoptarea măsurilor solicitate de
furnizorii de credite externe. De cea mai mare însemnătate – din perspectiva ţărilor
solicitatoare de credite – se bucură instituţiile financiare şi bancare internaţionale,
deoarece acestea dispun de resurse financiare foarte mari, acordă importante
facilităţi şi o asistenţă competentă şi cu o experienţă bogată în reuşita acţiunilor
întreprinse. În ultima perioadă s-au redus tot mai mult termenele de acordare a
creditelor externe, datorită creşterii instabilităţii pieţei mondiale şi a solicitărilor tot
mai mari de capitaluri, ceea ce înăspreşte concurenţa între debitori. Se poate
considera că cererea de credite externe depăşeşte, în prezent, cu mult oferta
disponibilă pe plan mondial. Aceasta face ca ocuparea pentru creşterea activităţii
debitorilor, prin promovarea unei reclame favorabile, a unui puternic sector de
“public relations”, asigurarea unei stabilităţi economice şi politice convingătoare,
70
să se dovedească de multe ori hotărâtoare în obţinerea împrumuturilor externe
dorite.
De o deosebită atenţie ar trebui să se bucure formele cele mai avantajoase de
creditare externă – din punctul de vedere al debitorilor – ţinând seama de faptul că
acordarea creditelor cuprinde o gamă largă de metode.
Un rol important în integrarea României în Europa şi în reconversia
economiei sale urmează să-l aibă Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare. De aceste credite se va putea beneficia numai dacă vor fi îndeplinite
condiţiile impuse de B.E.R.D (respectarea drepturilor omului, stat de drept şi
democraţie veritabilă bazată pe pluripartitism) şi vizează sectoare precum cel
bancar, telecomunicaţiile, drumurile, transporturile, energia, serviciile publice.

IV.2. PRIVATIZAREA ŞI CAPITALUL STRĂIN

În ceea ce priveşte privatizarea, cea mai mare parte a ţărilor în curs de

dezvoltare au adoptat reglementări ferme de impulsionare a acestui proces,
urmărind scopuri precise: eficientizarea unor întreprinderi proprietate de stat deja
create; atragerea capitalurilor particulare, inclusiv străine, spre unele activităţi
“periferice”, permiţându-se astfel guvernelor să-şi concentreze resursele spre
domenii prioritare; perfecţionarea managementului şi impulsionarea proceselor de
inovaţii şi invenţii, inclusiv la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii; reducerea
presiunii fiscale şi de credit, ca urmare a degrevării guvernului de o serie de
întreprinderi subvenţionate anterior, obţinerea de efecte sociale pozitive pe termen
mediu şi lung (în pofida unor efecte imediate negative pe care privatizarea le are
asupra ocupării forţei de muncă).

71
 Paralel, ţările în curs de dezvoltare au legiferat noi acte normative sau au
efectuat modificări importante în cele deja existente privind influxurile de
capitaluri străine, în sensul unei largi deschideri spre exterior, de încurajare a
investiţiilor de capital străin, pe de o parte, iar pe de altă parte, de implementare a
unor variate pârghii de exercitare a controlului asupra activităţii desfăşurate de
aceste capitaluri străine pe propriile teritorii.
Este semnificativ de arătat că în deceniile anterioare şi în special în anii ”70,
ţările în curs de dezvoltare respective adoptaseră acte normative mult mai
restrictive faţă de investiţiile de capitaluri străine, temătoare fiind de impactul
nefavorabil asupra balanţelor lor de plăţi externe, de rolul posibil al acestora în
“denaţionalizarea” economiilor lor şi mai ales de incertitudinea unui transfer de
tehnologie adecvată.
Din multitudinea instrumentelor de stimulare a interesului partenerului străin
se remarcă, printr-o frecvenţă mai mare şi prin importanţa lor economică,
următoarele: micşorarea cotelor de impozitare a beneficiilor, reducerea riscurilor
necomerciale, scutiri de taxe şi impozite, acordarea de subvenţii variate etc. În
reglementările recente s-au introdus garanţii împotriva exproprierii, clauze de
“îngheţare” a taxelor, modalităţi clare de rezolvare a stărilor conflictuale - toate
menite să facă mai atractive condiţiile oferite de ţările gazdă.
Se remarcă, totodată, modul selectiv, în funcţie de anumite criterii specifice,
de tratare a investiţiilor de capital străin, în timp ce unele stimulente în principal
forme variate de garantare a investiţiilor sunt acordate tuturor partenerilor, alte
instrumente, în special cele referitoare la tratamentul preferenţial, sunt oferite
numai acelor investitori care îndeplinesc anumite condiţii prestabilite.
De asemenea, se pune accentul pe acordarea de stimulente progresive în
funcţie de performanţele obţinute pe parcursul funcţionării obiectivului economic
respectiv şi mult mai puţin pe caracteristicile iniţiale ale investiţiilor de capital
respective - prin aceasta revenind responsabilităţi mai mari negociatorilor din ţara-
gazdă în adoptarea unei atitudini diferenţiate şi mai sofisticate faţă de stimulentele
acordate partenerilor străini.

72
 Selectivitatea rezultă şi din modul “ferm” în care sunt precizate anumite
domenii de activitate rezervate exclusiv investiţiilor străine directe. Drept criterii
fundamentale în departajarea acestor domenii se înscriu: importanţa lor strategică;
gradul de dezvoltare deja atins, existenţa resurselor naţionale şi, cu o importanţă
crescândă, cota de export de producţie realizată. Acest din urmă criteriu este direct
corelat cu deficitele cronice ale balanţelor de plăţi curente ale ţărilor în curs de
dezvoltare, urmărindu-se ameliorarea acestei situaţii prin încasările obţinute la
exporturile realizate de întreprinderile cu capital străin 100% sau majoritar. Ca
urmare, în unele cazuri se prevede, în mod restrictiv, ca producţia realizată în
aceste din urmă întreprinderi să fie exportată în proporţie de 100% sau 80% sau
60% etc., corespunzător şi nevoilor pieţei interne. Mai mult, însăşi cotele de
impozitare a profiturilor sunt micşorate pe măsură ce ponderea exporturilor în total
producţie creşte.
Analiza, chiar şi succintă, a experienţelor ţărilor în curs de dezvoltare în
domeniile prezentate, conduce spre următoarea concluzie: politica statelor faţă de
investiţiile de capitaluri străine nu este considerată în mod izolat, ci ca parte
integrantă a strategiilor lor naţionale de dezvoltare economico-socială.
Pe etape, acest proces se desfăşoară astfel: după identificarea sectoarelor
prioritare, în conformitate cu obiectivele de dezvoltare naţională, se stabileşte
utilitatea creării obiectivelor economice respective şi, ulterior, se determină dacă
sunt necesare investiţii de capitaluri străine.
În momentul de faţă, în ţara noastră, încă se manifestă teama de influxul
masiv de capital străin, care, se spune, ar putea periclita independenţa noastră
economică şi ar permite “exploatarea” forţei de muncă în favoarea partenerilor
străini, în virtutea mecanismului de transfer peste graniţă a unei părţi însemnate din
valoarea nou creată în unităţile economice cu sediul în ţara noastră.

73
 CONCLUZII

În urma analize efectuate pe parcursul acestei lucrări am evidenţiat o

multitudine de elemente privind creditul bancar şi prezenţa acestuia în relaţiile
economice ale persoanelor fizice şi în special al celor juridice, cât şi în economia
de tranziţie a ţării noastre.
Creditul bancar este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse,
în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de
plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.
Operaţiile de credit pot interveni într-o gamă amplă, de la relaţiile între
indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate
ce se efectuează pe pieţele monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în

74
cadrul unor contracte complexe, o parte importantă a relaţiilor de credit privind
mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Specificul creditului este indiferent de forma sa, acelaşi: o valoare actuală se
transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat)
care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condiţiile specificate de
acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti o
dobândă pentru a remunera pe creditor.
Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în
stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistenţa unor procese de economisire
sau acumulări monetare.
Consider că o atenţie deosebită trebuie îndreptată asupra priorităţii acordării
creditelor către întreprinderi private, ceea ce duce la întărirea rolului acestora în
economie, la folosirea mai eficientă a creditelor în sensul orientării spre investiţii
ce răspund cerinţelor pieţei naţionale cât şi a celei mondiale.
Având în vedere faptul că economia de piaţă presupune, în mod implicit,
existenţa economiei băneşti, un rol important trebuie acordat sistemului bănesc şi
de credit, în mod special creditului comercial.
Reforma creditului în ţara noastră trebuie să conducă la o elasticitate şi o
operativitate mai mare în creditare, realizate prin caracteristicile tehnicii de
creditare şi promptitudinea cu care băncile satisfac cerinţele clienţilor privind
acoperirea prin credite a unor necesităţi imediate. Este necesară trecerea la
negocierea pe baze comerciale a creditelor şi diversificarea modalităţilor de
creditare.
Una din preocupările primordiale în procesul de tranziţie la economia de piaţă
trebuie să fie, pe lângă realizarea unui cadru legislativ, însăşi crearea unor
instrumente specifice noilor forme ale raportului de credit în economia
românească.

75
 Bibliografie

A. LEGISLAŢIE:

1. ***Constituţia României din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31

octombrie 2003;
2. ***Codul comercial român din 1887, publicat în M.O. din 10 mai 1887;
3. ***Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naţionale a României,
publicată în M. Of. nr. 203 din 1 iunie 1998;

76
 4. ***Legea bancară nr. 58/1998, publicată în M.O. nr. 121 din 23 martie
1998, a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 24/1999 publicată în M. Of.
nr. 130 din 31 martie 1999;
5. ***Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea
Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar publicată în M. Of. nr. 206
din 30 august 1996, modificată şi aprobată prin Legea nr. 88/1997, publicată în M.
Of. nr. 107 din 30 mai 1997;
6. ***Ordinul nr. 1 din 21 ianuarie 1990 privind obiectul de activitate
autorizat al băncilor, emis de Banca Naţională a României, publicat în M. Of. nr.
57 din 9 februarie 1999;
7. ***Normele nr. 2 din 24 ianuarie 1996 privind procedura decăderii din
calitatea de fondator, administrator, director şi cenzor al societăţilor bancare, emise
de Banca Naţională a României, publicate în M. Of. nr. 42 din 28 februarie 1996;
8. ***Normele nr. 1 din 7 ianuarie 1999 privind registrul bancar, emise de
Banca Naţională a României, publicate în M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1999;
9. ***Normele nr. 2 din 22 ianuarie 1999 privind autorizarea băncilor, emise
de Banca Naţională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999,
cu modificările şi completările ulterioare;
10. ***Normele 3 din 22 ianuarie 1999 privind modificările în situaţia
băncilor, emise de Banca Naţională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10
februarie 1999;
11. ***Normele nr. 7 din 16 aprilie 1999 privind fondurile proprii ale
băncilor, emise de Banca Naţională a României, publicate în M. Of. nr. 206 din 12
mai 1999;
12. ***Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor
minime obligatorii, emis de Banca Naţională a României, republicat – cu
renumerotarea textelor – în M. Of. nr. 121 din 24 martie 1999;
13. ***Anuarul Institutului de Drept Internaţional;

77
 B. TRATATE ŞI PUBLICAŢII DE SPECIALITATE:

14. Angheni Smaranda: Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997;
15. Angheni, Smaranda; Volonciu, Magda; Stoica, Camelia; Lăstun, M.G.:
Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2000;
16. Basno, Cezar: Monedă şi credit, Bucureşti, 1991;
17. Basno, Cezar; Dardac, Nicolae: Operaţiuni bancare, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999;
18. Bran, Paul: Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 1997;

78
 19. Bran, Paul: Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed.
“Tribuna Economică”, Bucureşti, 1994;
20. Căpăţână, Octavian; Ştefănescu, Brânduşa: Dreptul comerţului
internaţional, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985;
21. Cerna, Silviu: Banii şi creditul în economia contemporană, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1994;
22. Condor, Ioan: Drept financiar şi fiscal, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti,
1996;
23. Floricel, Constantin: Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti, 1997;
24. Georgescu, I.L.: Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1999;
25. Gliga, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. All, Bucureşti, 1999;
26. Petrescu, Raul: Subiecţii de drept comercial, Bucureşti, 1993;
27. Popa, Ioan: Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică,
Bucureşti, 1997;
28. Popescu, R. Tudor; Floander, Ion: Dreptul comerţului Internaţional,
Universitatea “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2000;
29. Radu, Vasile: Moneda şi politica fiscală, Ed. Uranus, Bucureşti, 1994;
30. Şaguna, Dan Drosu: Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1994;
31. Şaguna, Dan Drosu: Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001;
32. Şaguna, Dan Drosu; Floander, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei
“Andrei Şaguna”, Constanţa, 2000;
33. Vida, I.: Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994;
34. Văcărel, Iulian: Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1992;
35. Vivante, Cesar: Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1928.

*
79
* *

80