Sunteți pe pagina 1din 2

În vreme de război, de I.L.

Caragiale

Scrisă din perspectiva naratorului omniscient şi influențată de


estetica naturalistă, nuvela psihologică În vreme de război, de I.L.
Caragiale, a fost publicată în Gazeta săteanului, în 1898.
Paul Z. îi face prima prezentare detaliată, conchizând că tema
nuvelei este „istoria bucuriilor, grijilor și spaimelor treptate ale unui
cârciumar, până la înnebunirea deplină, pentru o pricină de mare
avere”. Câțiva ani mai târziu, în Istoria literaturii române de la
origini până în prezent, G. Călinescu va scrie: „…lăcomia lui este
așa de mare și ideea de a înapoia averea atât de chinuitoare, încât se
produce în el o dramă neașteptată. Ajuns la capătul ultim al
încordării, înnebunește”. Motivația transformării este depistată aşadar
de ambii exegeți, aceasta fiind teama hangiului de a nu pierde averea
rămasă de la fratele tâlhar.
Firul epic al nuvelei urmează linia unei compoziții clasice şi
conturează treptat obsesia lui Stavrache şi evoluția ei spre nebunie.
Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o detaliată analiză
psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară ereditară, genetică, ce se
manifestă în structura psihică a fraților Georgescu.
Primul capitol al nuvelei precizează datele esențiale despre cele
două personaje, aflate în relație de rudenie: Stavrache este negustor şi
proprietarul unui han, iar fratele său este preotul Iancu din Podeni, dar
şi conducătorul unei bande de hoți, prinsă de stăpânire după o serie de
tâlhării finalizate cu crime odioase. Pentru a scăpa de ocnă, Popa
Iancu se înrolează ca voluntar şi pleacă la război, averea sa rămânând
în custodia lui Stavrache.
Capitolul al II-lea urmăreşte îndeaproape obsesiile şi
coşmarurile lui Stavrache, iscate din teama că fratele său nu ar fi
murit şi că s-ar putea întoarce să-i ia averea.
Capitolul al III-lea, şi ultimul, ilustrează întâlnirea şi
confruntarea dramatică dintre cei doi frați şi declanşarea nebuniei lui
Stavrache.
Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui I.L.
Caragiale, dialogurile conțin replici scurte, gesturile sunt descrise
detaliat, completând fişa psihologică pe care o realizează autorul în
această creație.
Nuvela În vreme de război este o proză psihologică de factură
naturalistă, urmărind stările de conştiință şi de comportament ale
eroului principal prin monologuri interioare sugestive, iar destinul
dramatic are la bază lăcomia exagerată a acestuia, dar şi tare genetice,
întrucât „incontestabil există o tară în familia în care un frate
înnebunește, iar altul se face tâlhar ca popă și delapidator ca ofițer”
(G. Călinescu).
Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi
de narațiunea la persoana a III-a, care ilustrează zbuciumul interior al
protagonistului. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe
relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spațială
reflectă atât un spațiu real, al hanului, cât şi unul imaginar închis, al
obsesiei ce chinuieşte conştiința personajului.
Finalul nuvelei prezintă un caz patologic tipic, autorul reuşind
să întocmească o adevărată „fişă clinică”, în care notațiile
simptomelor fiziologice sunt unele medicale: „chipul îngrozit”, „părul
vâlvoi”, „mâinile încleştate”, „scuipa şi râdea cu hohot”, „începu să
cânte popeşte”.
În concluzie, nuvela În vreme de război urmăreşte un caz
psihologic, în contextul unui mediu social în care setea de avere are
influențe negative asupra sufletului uman.