Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Psihologie Sociala 2
Psihologie Sociala 2
Psihologie, anul II
Manuale recomandate:
Andronic, Răzvan-Lucian [2006] (2007). Elemente de dinamica grupurilor. Bucureşti: Editura
Fundaţiei “România de Mâine” (în curs de apariţie). – în sinteză, pe platforma Blackboard.
Consultaţii pentru studenţi: în fiecare miercuri, între orele 15.00-18.00, Centrul de Cercetare în
Consiliere Psihopedagogică, cu sediul în Braşov, str. Turnului nr. 7
Prezentarea cursului:
1
2
2
3
Exemple: echipa de muncă; comitete de acţiune; asociaţii libere ale indivizilor; consilii de administraţie;
echipe de proiect etc.
b) grupul de formare psihosocială, care are ca obiectiv creşterea sau formarea personală (dinamica
grupului), consolidarea unei echipe, susţinerea psihosocială a unei acţiuni, dezvoltarea unor abilităţi
psihosociale, dobândirea unor experienţe.
Exemple: grupurile de formare în psihoterapie; activităţi tip “team-building”; grupurile de suport
psihosocial pentru persoane dependente (tip “Alcoolicii Anonimi”) etc.
c) grupul de acţiune comunitară poate avea ca obiectiv dezvoltarea locală, acţiunea politică pentru apăra
drepturilor sociale ale unor categorii de populaţie, organizarea serviciilor comune;
Exemple: grupurile de acţiune ecologică de tipul “Salvaţi Vama Veche / Delta Dunării / Roşia Montană”;
asociaţii pentru apărarea drepturilor minorităţilor etc.
d) grupul format la sfârşitul unei cercetări (grupul de cercetare-acţiune) are o bază voluntară şi reuneşte
indivizi care au participat la realizarea unor observaţii, care au discutat împreună rezultatele unei investigaţii
empirice, ajungând la reprezentarea comună a unei realităţi, care şi-au confruntat reacţiile şi credinţele.
e) grupul de învăţare : clasa de elevi, grupa de studenţi, grupul de formare în întreprindere; grupurile de
lucru din cadrul universităţilor populare etc.
f) grupul de loisir, organizat pentru petrecerea timpului liber în cadrul diferitelor activităţi sportive,
culturale, artistice ş.a.m.d..
g) grupul de persoane dintr-o rezidenţă reuneşte indivizi într-o “unitate de viaţă".
Exemple: căminul de elevi / studenţi; instituţii de protecţie a copilului; cămine pentru persoane de vârsta
a treia;
h) familia, primul grup de apartenenţă, care facilitează dobândirea celor dintâi experienţe sociale.
3
4
Pentru a putea exista în mediul social, individul are nevoie de un cadru în care să se desfăşoare integrarea
în structura personalităţii sale a componentelor care ţin de social, cadru care este grupul social.
Primele preocupări referitoare la problematica grupului pot fi regăsite în filosofia antică (cum ar fi Platon
”Republica “ sau Aristotel - “Politica“) , problematica grupurilor umane fiind abordată mai apoi în toate
încercările de explicare a fenomenelor psihosociale (indiferent de natura acestora ). Odată cu dezvoltarea
ştiinţelor socioumane, grupul devine obiectul a din ce în ce mai multe studii ştiinţifice (o statistică a
acestora fiind, practic, imposibil de ţinut ). Această “orientare spre grup“ (Mielu Zlate) a ştiinţelor
socioumane a avut o evoluţie care valorifică lucrările a numeroşi autori, printre care:
- Spencer consideră şi defineşte grupul social în cadrul societăţii într-o manieră biologistă, asemănând
locul şi rolul acestuia cu cele ale celulelor dintr-un organism;
- E.Durkheim, pornind de la conceptele de bază ale concepţiei sale - solidaritatea mecanică şi organică şi
pornind de la premisa că faptele sociale nu sunt altceva decât lucruri, susţine că grupurile sociale se
identifică după capacitatea de constrângere externă, pe care o exercită asupra individului;
Deşi preocupat mai mult de promovarea unei sociologii legate de nivelul sistemului social global,
Durkheim a făcut referiri şi la grupuri mai specifice, pentru a le atesta acestora caracterul de “societăţi în
miniatură“ , ce posedă toate caracteristicile importante ale unei societăţi;
- G. Tarde considera că individul este cel care produce societatea, iar grupurile sociale sunt rezultatele
asocierii unor indivizi care imită idei, credinţe, comportamente, aspiraţii, etc. ;
- S. Freud a influenţat cercetările asupra grupurilor prin abordarea problemelor transformărilor şi
schimbării în viaţa socială, chiar dacă ipoteza sa asupra naturii vieţii sociale, ca manifestare exclusivă a
pulsiunilor individuale, s-a dovedit a fi puţin plauzibilă;
- Cei care au iniţiat primele studii teoretice asupra grupului social au fost G.Simmel şi L. von Wiese.
Abordarea grupurilor a găsit o puternică dezvoltare în S.U.A., datorită unei duble necesităţi:
a) Din punct de vedere practic, se impunea tot mai mult necesitatea optimizării relaţiilor interumane în
grupele industriale, în vederea creşterii randamentului acestora. Cercetări în aceste domeniu au fost iniţiate
de E. Mayo (1928-1947, experimentele de la “ Western Electric Company “) , alţi specialişti cu rol important
în fiind K. Lewin, J.L. Moreno, ş.a.
b) Din punct de vedere teoretic, apăreau tot mai evidente limitările unor abordări sociologice şi
psihologice “pure“ asupra fenomenelor aflate la graniţa celor două discipline, fenomenele psihosociale, fapt
ce a favorizat apariţia psihologiei sociale.
Problematica grupului a fost abordată în diferite moduri, abordările teoretice ale grupului situându-se pe
trepte de generalizare diferite. Este cunoscut faptul că teoriile ştiinţelor socioumane se situează
(ierarhizează), de regulă, pe trei nivele:
I. Nivelul teoriilor generale asupra societăţii şi individului.
II. Nivelul teoriilor intermediare sau de rang mediu (teoretizate de către R. Merton).
III. Nivelul teoriilor elementare sau al generalizărilor, realizate pe baza ipotezelor de lucru.
Teoriile asupra grupurilor mici şi mijlocii (categorii de grupuri care fac obiectul lucrării de faţă) se
înscriu în categoriile celor de rang mediu şi de grad elementar, din umătoarele considerente:
1) Teoriile de rang mediu referitoare la grup analizează procesele globale ce se petrec în cadrul acestui
univers existenţial:
- definirea grupului;
- structura, fenomenele şi procesele specifice;
- dinamica grupului;
- scopul (finalitatea) acestuia.
Pentru a le deosebi de teoriile generale, ale primului nivel (I), în literatura de specialitate acestea se
întâlnesc sub denumirea de teorii globale, deşi termenul poate fi supus unor discuţii semantice (în limba
română, termenii de “general“ şi “global“ sunt utilizaţi, deseori, ca sinonime, neexistând o diferenţă
semantică certă).
Denumirea adoptată, cea de teorii globale, se referă la faptul că acest tip de teorii tratează grupul ca pe un
univers, abordându-l din toate punctele de vedere: al relaţiilor individului cu grupul, al locului şi rolului
acestuia în grup, a relaţiei grupului cu societatea în ansamblul ei, şi a individului cu societatea, în general.
4
5
Teoriile globale, tratând relaţia dintre individ şi grup, cât şi cele dintre grup şi societatea de ansamblu,
sunt strâns corelate cu teoriile asupra societăţii şi individului (nivelul I) cât şi cu cele ce privesc
generalizările de rang inferior sau elementar (nivelul III).
2) Teoriile ce pornesc de la ipoteze de lucru şi examinează fapte concrete (cele de rang inferior,
aparţinând nivelului III), legate de o anumită abordare practică a grupului mic sau mijlociu nu aspiră la
cercetarea integrală, încercând doar să opereze cu generalizări parţiale asupra unor probleme particulare ale
vieţii de grup. Acest tip de teorii corespund cel mai bine necesităţilor aplicative ale psihologiei sociale.
În ceea ce priveşte originea teoriilor elaborate în decursul cercetării problematicii grupului, acestea
aparţin unor cercetători ce se consideră fie psihologi, sociologi sau psihologi sociali (de fapt, întreaga
problematică a grupului este disputată între cele trei ştiinţe ).
Disputele asupra originii iniţiale a abordărilor teoretice asupra problematicii grupale au fost depăşite în
prezent, în sensul că fiecare dintre aceste ştiinţe îşi poate aduce contribuţia la rezolvarea problemelor
specifice acestui mediu social.
În această lucrare vor fi abordate teoriile globale ale lui Kurt Lewin, George Homans şi R. K. Bales şi
teoriile parţiale ale lui Robert Merton şi Leon Festinger (apud Pamparău, 1996).
5
6
6
7
Homans considera esenţa şi conţinutul grupului mic ca fiind date de identificarea şi cercetarea
fenomenelor de comportare socială elementară. Pentru a studia acest comportament social elementar,
cercetătorul urmăreşte dacă se îndeplinesc următoarele condiţii :
1. Minim doi indivizi să se afle în situaţie de interacţiune faţă-în-faţă, într-o relaţie de influenţare
reciprocă de tipul răsplată-pedeapsă;
2. Sancţiunile (pozitive sau negative) se transmit în mod direct (nemediat), prin intermediul
comportamentului celuilalt.
3. Atitudinea şi comportamentul indivizilor ce interacţionează se datorează unor influenţe ce se regăsesc
de regulă în afara cadrului instituţionalizat al grupului sau acţionează simultan cu acesta.
Comportamentele sociale elementare, spune G. Homans, explică fenomenele sociale majore, de aceea ele
trebuie cercetate mai întâi la nivelul grupului mic, unde sunt evidente şi uşor de înţeles.
Teoretizând relaţiile psihosociale dintre indivizi pe baza dualităţii pedeapsă – recompensă (utilizând,
deci, o terminologie de esenţă economică), evidenţiază, de fapt, nevoia psihică şi socială a individului de
recunoaştere a personalităţii, a activităţilor şi poziţiilor sale sociale. Evident, acesta este un punct forte al
concepţiei lui Homans, un punct pertinent şi identificabil în societate, însă trebuie menţionat că se situează
pe o poziţie reducţionistă.
Ansamblul relaţiilor sociale nu este reductibil doar la interferenţe psihice, şi nici pe baza relaţiilor
pdeapsă-recompensă. În societate, dincolo de acestea, acţionează factori de o diversitate mult mai mare şi de
naturi diferite, respectiv de natură economică, culturală, spirituală, juridică, axiologică ş.a., ce trebuiesc luaţi
în seamă, cu influenţele lor directe sau indirecte asupra indivizilor.
c. Teoria microsistemelor de acţiune practică
În cadrul teoriilor de rang mediu ce privesc grupul drept un sistem social cu probleme distincte raportat
la celelalte grupuri sociale, se înscrie şi contribuţia autorului american Robert Free Bales, care, spre
deosebire de Homans, interpretează grupul punând accentul pe capacităţile interacţionale (practice) ale
acestuia, continuând opera sociologului Talcott Parsons (1902-1978), care, în esenţă, vede în orice organism
al structurii sociale un element al atingerii unor scopuri practice, obiective.
Nivelul (sau rangul) mediu al teoriei lul Bales este dat de faptul că porneşte de la opera sociologică a lui
Parsons, explică (prin intermediul acesteia) universul particular al grupului şi apoi elaborează o paradigmă
generală a acestuia.
Referitor la grup, R.F. Bales spune că acesta este un microsistem social constituit din structuri şi procese,
căruia îi sunt specifice anumite uniformităţi, care are tendinţa de a realiza o anumită stabilitate (echilibru) şi
se constituie în vederea realizării unui anumit scop.
Scopul urmărit este elementul principal ce justifică procesul de constituire a grupului. Indivizii sunt puşi
în faţa unor probleme pe care trebuie să le rezolve, de aici preocuparea lor principală, cea de a găsi soluţii în
cadrul unor grupuri formate din 2-5 persoane. Această teorie a fost verificată pe grupuri de studenţi, în
condiţii de laborator, de aceeea ea neglijează, în mare măsură, cadrul social, mediul divers în care acţionează,
de regulă, grupul.
Căutând soluţii de rezolvare a unei probleme date, Bales a contribuit, în mod fundamental, la explicarea
mecanismelor de funcţionare ale actului decizional, considerând grupul nu numai ca pe o realitate
individuală sau o sumă de indivizi ce îl alcătuiesc, ci ca pe un fenomen interactiv, relaţional şi
supraindividual.
Vorbind despre tendinţa de uniformitate sau similaritate în cadrul interacţiunii dintre indivizi, Bales
precizează că aceasta se manifestă mai bine în cazul situaţiei experimentale şi se regăsesc, cu aproximaţie, în
toate tipurile de legături. Ideea de bază, sugerată de această interpretare, este aceea că este posibil să se
vorbească despre legile sociale ce interacţionează în cadrul grupului mic, cu condiţia de a fi pus la punct un
mecanism şi un model teoretic general.
Ca microsistem social, grupul înclină către starea de echilibru, cu toate influenţele interne şi externe
exercitate asupra sa. Acest echilibru se realizează pe fundalul dinamicii de grup, a tendinţelor centrifuge şi
centripete ce se manifestă simultan şi care, în interacţiunea lor, generază centre (puncte), în care forţele
negative sunt anihilate de acţiunea opozantă a forţelor pozitive.
La fel ca şi în cazul grupului, echilibrul se regăseşte şi în celelalte componente ale sistemului social
global, deci, în ultimă instanţă, acesta este propriu societăţii, în ansamblul acesteia. Echilibrul, în cazul
grupului, se realizează pe baza structurii şi proceselor, ca părţi constitutive ale acestuia.
Procesele de comunicare au un loc central, ele îndeplinind un rol triplu: de orientare cognitivă, de
evaluare, de control. Eficienţa proceselor de comunicare este manifestată numai în cadrul interacţiunilor
indivizilor în grup, atunci când varietatea părerilor şi soluţiilor propuse pentru rezolvarea unor probleme
concrete este sintetizată într-o viziune sau o decizie comună, acceptată de către majoritatea membrilor.
7
8
Explicând aceste raporturi şi necesităţi ale persoanei, Festinger accentuează în special pe latura
psihologică şi mai puţin pe cea sociologică. Cele două elemente - psihologic şi sociologic - nu pot fi
disociate, ele acţionând simultan asupra atitudinii şi comportamentului individului în grup.
Nevoia apartenenţei individului la un anumit grup are la bază satisfacerea unor interese sociale de
integrare, de adaptare, de recunoaştere socială, fiind fenomen psihosocial complex.
Continuând să dezvolte teoria comparaţiei sociale din punct de vedere teoretic şi practic, Festinger
ajunge să elaboreze elementele de bază ale teoriei disonanţei cognitive, care din punctul de vedere al
aplicatibilităţii practice analizează un anumit aspect particular al problematicii grupurilor mic: relaţiile
individului cu mediul înconjurător: social, psihologic şi fizic.
Enunţurile de bază ale teoriei disonanţei cognitive sunt:
1. Între elementele cognitive (înţelese ca informaţii pe care persoana le cunoaşte despre sine, despre
comportamentul său şi despre mediul extern) pot exista nepotriviri (disonanţe);
2. O disonanţă care există şi se se manifestă (exteriorizează), generează o presiune în direcţia reducerii
sau eliminării ei.
3. Exercitarea presiunii presupune schimbarea elementelor cognitive, a comportamentului, precum şi o
atitudine rezervată faţă de opiniile şi informaţiile puse în circulaţie în microsistemul grupal.
Ideile esenţiale ale teoriei lui Festinger sunt importante când sunt studiate metodele de realizare a
reversului disonanţei, respectiv a consonanţei dintre ideile, opiniile, indivizilor grupurilor cu privire la
realitatea socială.
În baza acestei teorii se pot studia fenomenele de influenţă intergrupală, precum şi de formare a opiniilor
şi curentelor de opinii în cadrul grupurilor mici.
Limitele teoriei se referă în special la imprecizia cu care sunt determinate elementele cognitive şi la
explicarea aproape exclusivă a fenomenelor de disonanţă prin prisma psihologiei individului, ignorându-se
elementele de ordin social.
8
9
personalităţii. Fenomenele psihosociale specifice acestui proces sunt cele de evaluare, autoapreciere şi
raportare comparativă la ideile vehiculate în interiorul cadrului de referinţă.
Noţiunea de “grup de referinţă“ a fost avansată pentru prima dată de către H. Hyman în 1952, pe
baza cercetărilor privind influenţa explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor membri sau
simpatizanţi. Cel care a adus clarificarea conceptului a fost însă R. Merton, care insistă în distincţia între
“grupul de apartenenţă“ (din care individul face parte ca şi membru competent ) şi cel de referinţă (cel la care
individul se raportează şi ia de referinţă valorile, credinţele, comportamentele valorizate în acel grup atunci
când îşi evaluează situaţia şi adoptă un mod anumit de a fi, gândi, acţiona).
De altfel, Merton încearcă răspunsuri la mai multe întrebări cum ar fi: ce este grupul, ce se înţelege prin
membru al grupului, ce este un grup de referinţă pozitiv şi unul negativ (distincţie introdusă de Newcomb),
când un individ încetează de a mai face parte din grup şi care sunt diferenţele între grup, colectivităţi şi clase
sociale.
Deşi problematica grupală a fost abordată din mai multe perspective, se consideră că teoria lui
Merton este doar parţială pentru că analiza tuturor celorlalte aspecte s-a făcut doar pentru a argumenta
procesele şi fenomenele în care sunt antrenaţi indivizii în raporturile lor cu grupurile de referinţă.
Referitor la grupul social, Merton spune că acesta este format dintr-un număr de oameni ce
interacţionează unii cu alţii, conform unor modele prestabilite, de ordin social. După Merton două sunt
condiţiile minime obligatorii pentru ca un număr de indivizi să alcătuiască un grup:
- indivizii ce interacţionează se consideră ei înşişi membri ai grupului;
- persoanele din afara grupului se percep ca atare.
R.K. Merton a introdus şi “paradigma socializării anticipative“, care este o exprimare sintetică a faptului
că indivizii tind spre interiorizarea valorilor, normelor, modalităţilor de a gândi, simţi şi acţiona din grupul de
referinţă mai mult decât din cel de apartenenţă.
Grupurile de referinţă sunt de două tipuri, pozitive şi negative. Cele pozitive se caracterizează prin faptul
că oferă un set de norme şi reguli ce sunt adoptate drept elemente de referinţă. Cele negative dezvoltă norme
care în general sunt respinse în favoarea altora.
Procesele de aderare la grupul de referinţă nu se desfăşoară doar pe baza valorilor pozitive promovate de
acesta. În funcţie de poziţia lor socială, nevoi, aspiraţii, grad de cultură, indivizii aleg dintr-o multitudine de
oferte sociale, pe acelea considerate că le aduc cele mai mari avantaje.
9
10
În cadrul grupului secundar este menţinută diviziunea socială a muncii şi procesele de diferenţiere şi
stratificare. Dacă, aproape în exclusivitate, grupurile primare pot fi considerate ca fiind grupuri mici,
grupurile secundare pot să conţină mai multe subgrupuri căpătând astfel caracteristicile grupurilor mari. Din
categoria grupurilor secundare ar putea fi enumerate: şcolile, colectivele de muncă, clasele sociale, poporul,
naţiunea.
II. Grupuri mari / mijlocii / mici
Efectele mărimii grupului au făcut obiectul a numeroase studii teoretice. O sinteză a celor care
analizau influenţa mărimii grupului ( considerată ca fiind variabila independentă ) asupra unor variabile
dependente a fost făcută de Thomas şi Fink ( apud. A. Neculau, 1977) variabilele dependente fiind:
activitatea grupului (efecte asupra calităţii, vitezei, eficienţei şi productivităţii acesteia) şi organizarea
acestuia (pe măsură ce numărul de membri este mai mare, descreşte contribuţia membrilor mai puţin activi ).
III. Grupuri de apartenenţă ( din care face parte individul ) şi de referinţă (la care se raportează acesta) - R.
K. Merton (vz. 3.1.)
Aceaste taxonomii ale grupurilor (ca şi multe altele, obţinute prin utilizarea altor criterii), se referă la
aceeaşi realitate a grupului, dintre a cărui trăsături definitorii pot fi amintite:
- membrii acestuia formează “un tot“ datorită legăturilor deosebite ca natură şi intensitate;
- prezenţa unei serii de caracteristici care disting grupul de orice altă formă de ansamblu social:
durată, origine, modul de acces în ele, organizare, mărime.
10
11
- structurile generale integrate - se manifestă atunci când influenţa celor trei tipuri de relaţii este
pozitivă (când există o cunoaştere autentică între membri, când comunicarea este normală, iar relaţiile
afectiv-simpatetice sunt pozitive);
- structurile generale dezintegrate - când relaţiile din grup se manifestă în mod negativ la toate cele trei
paliere (cunoaşterea redusă, comunicare distorsionată şi respingere reciprocă);
- structuri intermediare - şase la număr, în care o latură pozitivă a unei structuri se corelează cu laturile
negative ale celorlalte două, sau din corelarea laturii negative a unei structuri cu celelalte două (care au laturi
pozitive). Fiecare structură de grup şi tip de relaţie, în funcţionalitatea lor concretă, determină climate şi
psihologii de grup specifice.
11
12
5. Grupul şi socializarea
5.1. Socializarea – definire şi factori
Socializarea se referă, în mod tradiţional, la vârsta copilăriei şi la adolescenţă, la însuşirea unor
deprinderi, valori şi norme de bază.
În condiţiile societăţii actuale, o astfel de abordare este eronată, datorită deselor schimbări la care sunt
supuşi indivizii, traiectoria de viaţă nemaifiind liniară, ca în trecut, ci presupunând o restructurare
permanentă a cunoştinţelor şi condiţionărilor de ordin social la care a fost supus individul anterior.
De aceea, socializarea este concepută în prezent ca un proces care se desfăşoară pe tot parcursul vieţii,
intrările succesive pe noi poziţii sociale fiind rezultatul unor procese de resocializare (în cazul în care
contextele culturale - iniţial şi de asimilat - sunt într-o măsură mare diferite) deseori însoţite de desocializare
(ieşirea dintr-un anumit complex status-rol, renunţarea la condiţiile ataşate acestuia).
Procesul socializării începe cu primul zâmbet de răspuns social al nou-născutului şi se termină cu
ultimele aspecte ale existenţei.
12
13
Socializarea nu este un proces cu manifestări universal - valabile, existând importante diferenţe, date de
factori culturali (inter şi intraculturale), datorate clasei sociale, diferenţe legate de gen (sexul persoanelor
supuse socializării) căreia aparţine individul şi numeroase diferenţe de ordin istoric.
Toate aceste diferenţe se concretizează în diferite conţinuturi socializante, care sunt însuşite cu ajutorul
agenţilor şi instanţelor socializante.
Aceşti factori ai socializării diferă de la caz la caz, dar sunt invocate, în toate cazurile, patru categorii
principale (Rotariu şi Iluţ, 1996) :
1. Prima (cronologic) şi cea mai importantă sursă este constituită din persoanele care au grijă de
respectiva persoană în primii ani de viaţă (de obicei părinţii biologici). În primul an de viaţă, cantitatea şi mai
ales calitatea interacţiunii cu aceste persoane (în componentele sale verbale şi nonverbale) este o puternică
sursă potenţială de dezvoltare a copilului care, în mod treptat, internalizează conţinuturile socializante oferite
de către părinţi.
2. Grupurile de similaritate (de echivalenţă) - “peer groups“ - oferă copilului, ulterior
adolescentului şi adultului, o serie de relaţii de pe poziţii de egalitate (spre deosebire de cele din interiorul
familiei, care, oricât de democratice ar fi, au o doză inevitabilă de formalism).
Aceste grupuri contribuie la structurarea unei serii întregi de comportamente (de reacţie şi adaptare
faţă de autoritate, de apropiere faţă de membrii de sex opus etc.), înlocuindu-i pe părinţi în alegerea
opţiunilor de viaţă pe termen scurt şi mediu (cum ar fi petrecerea timpului liber, vestimentaţia etc.).
Părinţilor le sunt rezervate, în continuare, orientarea opţiunilor pe termen lung (cum ar fi cele care privesc
educaţia şi cariera).
3. Şcoala (diferitele forme ale educaţiei formale) deţine, în momentul actual, o bună parte a
aspectelor formale ale socializării (existând forme profesionalizate extinse ale educaţiei, de la nivelul
preşcolar până la cel postuniversitar), prin conţinuturile socializante pe care le oferă şi prin relaţiile cu
profesorii (care pot lua forme speciale, cum ar fi cea a mentoratului ).
4. Mass-media este în prezent o sursă de informaţii din ce în ce mai importantă, o serie întreagă
din acestea exercitând o puternică influenţă asupra receptorilor acestor informaţii. La ora actuală nu a putut fi
stabilită o relaţie cauză - efect între comportanentul individului şi conţinuturile recepţionate prin intermediul
mass-media de către acesta.
Cu toată bogăţia de studii asupra efectelor expunerii la programe cu conţinut violent, nu s-a putut stabili
decât o corelaţie slabă între comportanentul de factură violentă şi acest tip de expunere la marea majoritate a
subiecţilor şi o corelaţie semnificativă doar pentru o minoritate. În mod special, copiii şi persoanele cu
capacitate limitată de discernământ sunt influeţaţi de conţinutul violent al programelor TV, de unde şi
interdicţiile de difuzare a acestora (concretizat în regimul “bulinelor” afişate pe ecrane).
Cu toate acestea este certă puterea mass-media în a capta şi canaliza opinia publică, de a-i impune
acesteia priorităţi politice şi sociale (funcţia de “agenda-setting” a mass-media), de a le modifica felul în care
îşi reprezintă lumea a celor supuşi mesajelor mass-media.
13
14
14
15
Criticabilă din punctul de vedere al exprimării printr-o formulă simplistă a comportamentului uman (sub
forma relaţiei stimul - răspuns) şi a artificialităţii experimentelor folosite în studiu*, concepţia despre
schimbarea comportamentului a lui B.F. Skinner este în prezent valorificată în prezent sub forma teoriei
schimbului şi a alegerii raţionale.
În teoria schimbului social, locul cutiilor lui Skinner este luat de mediul social pe care individul şi-l
defineşte (conceput ca un mediu perfect controlat), unde între stimul şi răspunsul subiectului se interpune
interpretarea dată de subiect stimului. Această nouă abordare s-a dovedit utilă mai ales în abordarea acelor
medii sociale care pot fi aproximate ca fiind perfect controlabile (cele de tip concentraţional / penitenciar),
dar şi în cazul altor fenomene psihosociale mai complexe, cum ar fi comportamentul prosocial (Andronic,
2006, 68-69).
*
după expresia criticilor psihologiei în manieră behavioristă, aceasta ar fi o “ştiinţă a comportamentului
şobolanului alb“, datorită faptului că studiile erau realizate în imensa majoritate pe cobai (Parot şi Richelle,
1995, 131-139).
15
16
social prin acordarea unei poziţii în colectivitate (prin sistemul rol-status), ca şi o confirmare a contribuţiei
respectivei persoane la viaţa comunităţii.
În interiorul grupului, modalitatea de realizare a învăţării sociale este dinamica rol-status.
Ralph Linton (1936) definea statusul (din punct de vedere antropologic) ca fiind “locul individului în
societate“, descris ca o colecţie de drepturi şi datorii, având o natură de ordin legal şi instituţional,
desemnând, deci, poziţia economică şi profesională a individului.
În abordările psihosociologice actuale, statusul este definit:
- ca poziţie a individului într-un grup social (asociată cu setul de aşteptări din partea
individului proprii acestei poziţii);
- în raport cu distribuţia prestigiului în cadrul grupului (întâlnindu-se aici şi un sens limitativ,
care desemnează poziţia socială înaltă a unui individ anume );
- prin raportare la distribuţia de drepturi, obligaţii, putere sau autoritate din cadul grupului.
Ca poziţionare într-o colectivitate, statusul este determinat de o serie de criterii şi normări pe care
colectivitatea respectivă le acceptă şi le consideră definitorii pentru respectiva poziţie socială.
Orice referire la status nu poate face abstracţie de ocupantul respectivului status. Modalitatea personală
prin care se actualizează statusul (statusul în acţiune) poartă denumirea de rol (social).
Reflectând structura şi sistemul organizatoric al grupului, statusul este anterior rolului şi are o poziţie de
complementaritate cu acesta.
Comportamentul individului în context social apare astfel ca fiind organizat din îngemănarea a două
aspecte: cel cantitativ (statusul) şi unul calitativ – rolul (ca modalitate personală, creativă de îndeplinire a
cerinţelor unui anumit status).
În mod curent, nu se poate vorbi de un rol singular, ci de un ansamblu de roluri în interacţiune, rolul fiind
o fuziune a unor elemente ce ţin de individual şi de colectiv (social), fuziune care dă calitatea rolului,
asigurându-i un grad de adaptare posesorului acestuia.
Rolul şi statusul nu pot fi gândite decât în mod concomitent, printr-o raportare continuă a celor doi
termeni. Este imposibilă conceperea unui status în sine, fără a-l raporta la un şir întreg de persoane care l-au
satisfăcut sau îl satisfac. La fel, nu putem vorbi despre un rol în absenţa oricărei referiri la indivizii ce
încearcă, în mod concret să îl îndeplinească, legat de o poziţie desemnată.
Dinamica rol – status exprimă, pentru fiecare caz individual, un mijloc de afirmare personală şi de
creştere în sens calitativ a personalităţii, fiind, în acelaşi timp, o serie de modalităţi de raportare
interpersonală şi de relaţionare interumană.
În cazul unui rol – status de prestigiu, acesta devine un punct de referinţă (modalitate de raportare) pentru
ceilalţi membri ai grupului.
16
17
Cu referire la sensul larg al termenului, dinamica grupurilor se constituie la ora actuală din două mari
părţi (Neculau, 2003, 214), cuprinzând abordări ce se referă la:
1) Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc in grupurile primare şi legile care le reglementează.
Aceste fenomene sunt :
a) relaţiile ce se stabilesc între grupul primar şi mediul său;
b) influenţa exercitată de un grup primar asupra membrilor săi, influenţă ce generează un anumit “climat
psihologic” şi constituie pentru membrii grupului o realitate şi o valoare;
c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe;
d) factorii coeziunii şi disocierii grupului.
2) Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor
grupuri asupra grupurilor mai largi. Aici sunt incluse :
a. studiul proceselor de ,,schimbare" prin grup (a atitudinilor, sentimentelor, percepţiilor de sine şi de
altul), adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor;
b. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate (metodele de psihoterapie prin
grup);
c. studiul schimbărilor sociale prin intermediul grupurilor mici.
În ceea ce priveşte problematica liderului şi a conducerii, aceasta a fost o temă predilectă a psihologiei
sociale încă de la începuturile ei ca ştiinţă. La fel ca şi în cazul dinamicii grupurilor, revitalizarea cercetărilor
în domeniu aparţine lui Kurt Lewin şi colaboratorilor săi, care au desfăşurat o serie de studii cu privire la
stilurile de conducere.
Definirea actuală a termenului de lider este „Persoana care, datorită statutului său formal şi / sau
informal (putere, prestigiu, influenţă), mobilizează, organizează şi conduce membrii şi activităţile grupurilor
înspre fixarea şi atingerea scopurilor acestora” (Chelcea şi Iluţ, 2003, 208).
Cercetările asupra liderului s-au dezvoltat în special în cadrul psihologiei organizaţional-manageriale cu
referire la leadership „Influenţa pe care anumiţi indivizi o exercită asupra atingerii obiectivelor altora, într-un
context organizaţional” (Chelcea şi Iluţ, 2003, 207).
6.2. De la „viziunea romantică” la abordarea psihosocială a liderilor
Poziţia de conducere poate fi investită printr-un act formal sau poate fi câştigată prin prestigiu personal,
în ambele cazuri intrând în calcul persoana ce o ocupă, “centrul”, “creierul”, sau printr-un termen consacrat
liderul.
Indiferent de contextul cultural, persoanele semnificative din punct de vedere istoric s-au transformat,
treptat, în simboluri ce se ascund sub numele acestor persoane reale, transformare simbolică aflată
întotdeauna în corelaţie cu sistemul mitologic al respectivei populaţii. Această viziune romantică, a “omului
mare”, investit cu o sumă de calităţi (care, doar la o privire sumară, ar putea aparţine unui semizeu mai
degrabă decât unei fiinţe umane) şi menit să conducă o masă nediferenţiată poate fi identificată, începând cu
Platon, continuând în întreg Evul Mediu (fiind susţinută şi de legitimarea tradiţională a conducerii, ca fiind
de esenţă divină, de unde axioma caracterului excepţional a persoanei conducătorului).
Din punct de vedere al cercetării fenomenului conducerii şi a problematicii liderului, viziunea
romantică nu aduce decât o reactualizare comparativă a universului mitologic-arhetipal al unei populaţii, prin
intermediul evocării diferiţilor lideri cu existenţă reală ce au fost supuşi metamorfozării simbolice.
Acest impas s-a încercat a fi depăşit prin încercările de identificare a atributelor universale ale oricărui
lider, atribute concentate într-o teză care s-a dovedit la fel de inoperantă în cercetările privind liderul ca şi
cea romantică, teza universalităţii liderului.
Imposibilitatea practică a caracterizării liderului „în general”, printr-un set de caracteristici individuale ce
poate fi considerat ca fiind fundamentul unei conduceri universale, a condus în scurt timp la abordarea
liderului din punct de vedere psihosocial, care consideră liderul ca fiind în mod simultan:
- un ansamblu de atribute ale rolului pe care individul le joacă în grup;
- un proces de interacţiuni la nivelul grupului.
Această viziune psihosocială nu consideră apariţia liderului ca fiind generată, în primul rând de calităţile
personale (la fel ca în cazul celor două anterior menţionate). Apariţia liderului este explicată prin natura
grupului şi situaţia concretă în care el este plasat la un moment dat:
17
18
a. Natura grupului
Grupul, în funcţie de caracteristicile (natura) sa poate crea liderul, asigurând ascendenţa membrului de
care are nevoie grupul, sau se poate forma în jurul acestuia. Complexul relaţiilor lider-grup pune problema
cercetării caracteristicilor grupului, pentru a cunoaşte conduita liderului în raport cu aceste caracteristici.
Caracteristicile (natura) grupului pot fi grupate, în viziunea lui Hemphill (apud Neculau, 1977, 105-106)
sub forma unor categorii - “group dimensions”, concepute ca să exprime grade de caracteristici organizate pe
un continuum, de la gradele cele mai scăzute până la cele mai înalte:
1. Mărimea (“size”), numărul membrilor din grup;
2. Aderenţă (“discidity”), gradul în care grupul funcţionează ca o unitate;
3. Omogenitate ( “homogenity”), gradul de asemănare în ceea ce priveşte sexul, vârsta, pregătirea, etc.;
4. Flexibilitate ( “flexibility”), gradul în care grupul îşi stabileşte propriile reguli, reglementări, norme,
proceduri;
5. Stabilitatea (“stability”), frecvenţa schimbărilor mari sau a reorganizărilor intragrupale;
6. Polarizare (“polarization”), gradul de concentrare a eforturilor către o singură ţintă – definitivă;
7. Autonomie (“autonomy”), gradul de operare independentă pe direcţia altor grupuri sau a grupurilor
mai mari;
8. Intimitate (“intimacy”), gradul de familiarizare a membrilor grupului unii cu alţii;
9. Control (“control”), gradul în care grupul restrânge libertatea comportării membrilor.
b. Situaţia grupului
Situaţia joacă un rol important în determinarea tipului de conducere, fără a avea, însă, exclusivitatea
determinării acestuia.
Abordarea “conducerii situaţionale” poate fi făcută fie prin prisma observării similarităţilor dintr-un
număr de organizaţii, care vor da posibilitatea estimării cu aproximaţie a persoanei care va deveni lider în
una dintre aceste organizaţii, fie prin luarea în considerare a caracteristicilor unice ale unei organizaţii, pentru
determinarea factorilor situaţionali, care vor determina cine va deveni în mod probabil lider în organizaţie.
18
19
Diverse cercetări ulterioare au identificat multiple forme intermediare între cele trei tipuri de stiluri
experimentale, observându-se mai ales tendinţa de polarizare a acestora către cele două tipuri fundamentale,
autoritar şi democratic. Aceste cercetări nu sunt importante prin diferitele clasificări produse (şi care pot fi
reduse, în general, la cele propuse de Lewin) ci prin sublinirea diferitelor efecte ale stilurilor de conducere
asupra grupului.
Principalul efect dovedit este cel indus în climatul grupului (noţiunea de „climat” exprimând cel mai
bine relaţiile între membrii unui grup, relaţii determinate de interacţiunea tuturor factorilor subiectivi şi
obiectivi, între care stilul de conducere al liderului are un rol de prim-plan . Climatul, folosit ca formă de
conducere, poate influenţa direct şi totodată impersonal colectivitatea executanţilor dintr-un grup (printr-o
acţiune ce nu ţine de sfera raţiunii, ci de cea a sentimentelor ).
Folosirea stilului în conducere (ca instrument de exercitare al funcţiei de conducere de către lider) nu se
aplica în practică în mod rigid, acelaşi la toate situaţiile. În mod real, aplicarea propriului stil de conducere
presupune o permanentă reactualizare a studiului realităţii în care urmează să se acţioneze, o interiorizare a
aspectelor teoretice privitoare la actul conducerii, fiind deci vorba de un model integrativ, rezultat al
interferenţei între influenţe diverse (de ordin cultural, economic, social, individual ).
19
20
Toate aceste perspective de abordare a stereotipurilor aduc cu ele elemente viabile în identificarea genezei
stereotipurilor, dar fiind abordări la nivel sociologic nu reuşesc să explice modalităţile în care sterotipurile,
odată produse la acest nivel (într-un context cultural anume) acţionează la nivelul persoanei.
Sarcina explicării complete a fenomenului de producere şi perpetuare a stereotipurilor a fost asumată de
către psihologia socială, care explică apariţia unui stereotip prin două procese interrelaţionate: categorizarea
socială şi efectul omogenităţii out-group – ului.
1. Categorizarea socială
Constând în tendinţa de a selecta obiectele din câmpul perceptiv în grupuri, mai curând decât a le
considera pe fiecare în parte ca fiind un unicat, categorizarea apare în mod natural în actul percepţiei, iar în
cazul percepţiei persoanelor ia forma categorizării sociale - clasificarea persoanelor în grupuri pe baza
atributelor lor comune .
Categorizarea socială este un moment adaptativ şi necesar al procesului percepţiei sociale, oferind
posibilitatea persoanei în cauză de a-şi forma o impresie rapidă ( în timp real ) şi de a folosi experienţa
anterioară pentru a se călăuzi în noile interacţiuni interpersonale.
2. Efectul omogenităţii out – group – ului
Pe lângă avantajele enumerate mai sus, categorizarea socială are un dezavantaj major, cel de a conduce la
supraestimarea diferenţelor dintre diferitele grupuri sociale şi a asemănărilor din interiorul acestora (între
persoanele ce îl compun). Cel de-al doilea fenomen psihosocial care promovează stereotipurile este tocmai
acest efect de omogenitate al grupurilor obţinut în urma categorizării sociale.
Categorizarea socială făcându-se pe baza experienţei personale, este puternic condiţionată de
manifestările acesteia în cadrul grupului de apartenenţă, grup în care persoana îşi regăseşte cel puţin o parte
din atributele individuale (“in – group“). Efectul omogenităţii out–group - ului constă în “tendinţa de a
presupune că există o mai mare omogenitate între membrii out–group – ului decât între membrii in–group -
ului “ (Brehm şi Kassin,1990).
Această tendinţă afectează relaţiile dintre diferite grupuri ale căror membri au caracteristici ce se pot
distinge clar şi care se delimitează unii de alţii cu uşurinţă pe baza acestora (de tipul relaţiilor între grupurile
de tineri şi bătrâni, conservatori şi liberali, femei şi bărbaţi).
Apariţia acestui bias în percepţia grupurilor poate fi explicat şi prin puţinătatea contactelor cu “out –
group“ – ul, contacte care au loc într-un număr limitat de situaţii şi cu un număr limitat de membri ai out –
group – ului.
b.Supravieţuirea stereotipurilor
În ceea ce priveşte modalităţile în care stereotipurile se perpetuează, au fost emise o serie de explicaţii de
ordin teoretic, care vizează:
i. Corelaţiile iluzorii
O primă explicaţie a supravieţuirii stereotipurilor este cea oferită de corelaţiile iluzorii care constau în
supraestimări ale asociaţiilor între variabile care sunt doar în mod slab corelate sau nu se corelează de loc.
ii. Subcategorizările
Stereotipurile rezistă (supravieţuiesc) uneori şi dacă sunt neconfirmate în mod constant de către cele
percepute în legătură cu obiectul stereotipului, fapt care a pus o serie de întrebări cu privire la explicaţia
acestora doar cu ajutorul corelaţiilor iluzorii.
Spre deosebire de viziunea clasică asupra strereotipurilor, care identifica obiectul unui stereotip cu o
categorie largă de persoane (de tipul “ tineri “, “ femei “ etc. ), în prezent se cunoaşte faptul că multe
strereotipuri se referă la grupuri de persoane mai limitate din punct de vedere numeric şi cu o serie de
caracteristici mai specifice, la subcategorii de persoane (vorbindu-se, de exemplu, de stereotipuri la adresa
femeilor cu referire la femeia ca soţie, la femeia cu o carieră profesională proprie, la femeia sportiv, la
femeia ca obiect sexual, la femeia cu orientare feministă).
Concluzia principală a acestei explicaţii a existenţei stereotipurilor ar fi aceea că, pentru a înţelege mai
bine caracteristicile unui stereotip, trebuie să cunoaştem , în mod cât mai exact, natura grupului la care se
referă acesta, proces de cunoaştere în care identificarea exactă a diferitelor subcategorii ce pot apărea este un
element necesar.
Termenul de „bias” poate fi tradus din engleză ad litteram ca „tendinţă” sau „părtinire”. În psihologia socială,
termenul este întrebuinţat pentru a descrie „un mod specific al indivizilor, o tendinţă a acestora de a selecta anumite
informaţii şi de a oculta alte informaţii, precum şi o modalitate de prelucrare a informaţiilor, care conduce la rezultate
discrepante faţă de raţionamentele ştiinţifice” (Chelcea şi Iluţ, 2003,60).
20
21
II. Prejudecata
a. Personalitatea autoritariană
Cu privire la originea prejudecăţilor, există un curent important de cercetare care tratează prejudecata
ca fiind o problemă care apare la nivelul personalităţii, abordare care se bazează pe faptul (observabil şi în
mod empiric) că unele persoane manifestă – în mod constant, chiar invariabil - mai multe prejudecăţi decât
altele.
Ar putea fi citat aici un studiu efectuat pe un grup de studenţi de naţionalitate americană (Hortley, 1946,
apud Brehm şi Kassin, 1990) cu privire la prejudecăţile acestora faţă de grupurile de studenţi străini din
S.U.A, care arăta că subiecţii care aveau prejudecăţi faţă de studenţii aparţinând unui anumit grup etnic sunt
cei care, în general, manifestă prejudecăţi şi faţă de alte grupuri de studenţi străini (inclusiv faţă de grupuri
etnice de studenţi străini inventate sau fără reprezentare în mediul universitar american).
Studiile lui Theodore W. Adorno (1903-1969) despre persoanele care prezintă prejudecăţi antisemite sau
rasiste au dus la delimitarea conceptuală a personalităţii autoritariene (Chelcea, 2002, 75), caracterizată prin:
rigiditate, supunere faţă de autoritate şi prejudecăţi manifestate faţă de cei care îi sunt diferiţi.
Studierea dezvoltării individuale a celor care aparţinând acestui tip de personalitate au arătat faptul că, în
general, au fost crescuţi prin folosirea unor metode aspre de disciplinare.
b. Determinanţii sociali
Concluziile lui Adorno au fost supuse unor studii transculturale, cum ar fi cel al lui Pettigrew (apud
Brehm şi Kassin, 1990) care arăta faptul că în regiunile în care se manifestă puternic prejudecăţile persoanele
nu sunt mai autoritariene (în sensul dat de Adorno ) decât în cele în care prejudecăţile au o manifestare mai
limitată.
Acest fapt a atras atenţia asupra provenienţei culturale (a determinanţei sociale) a prejudecăţilor.
III. Discriminarea
Cum manifestările discriminatorii (“transpunerea în practică “ a prejudecăţii) pot crea probleme sociale
majore (de tipul conflictele interetnice de stradă din Franţa anului 2005 sau a mineriadelor), atenţia
cercetătorilor s-a îndreptat spre problematica acestora, concretizându-se într-o serie de abordări:
1. Caracterul real al conflictului
O serie de experimente – devenite clasice – au fost derulate de Muzafel Sherif (1954, “Robbers Cave
State Park”), prin care Sherif şi colaboratorii săi au pus două grupuri de copii să se confrunte (generându-se
un adevărat “război“ în miniatură între aceştia), după care cercetătorii au încercat “stingerea“ conflictului
(descoperind că singura soluţie sigură este cea a scopurilor supraordonate, cele care pot fi atinse doar prin
reunirea eforturilor membrilor celor două grupuri).
În urma acestei serii de experimente a apărut o teorie privitoare la natura prejudecăţii, cea a caracterului
real al conflictului, conform căreia ostilitatea (şi prejudecăţile generate de aceasta) dintre diferitele grupuri
sunt cauzate de competiţia directă a acestora pentru resurse valoroase, dar limitate. De la aceste prejudecăţi şi
până la manifestările discriminatorii nu mai trebuie făcut decât un mic pas, care a fost parcurs de către copiii
din experimentele lui Sherif.
Teoria caracterului real al conflictului are o aplicabilitate limitată, neputând explica, de exemplu,
manifestarea similară a prejudecăţilor rasiale la persoane care au contact direct cu reprezentanţi ai celeilalte
rase comparativ cu a celor care trăiesc într-o comunitate formată exclusiv din indivizi similari rasial.
2. Privarea relativă
Abordare teoretică care sugerează faptul că oamenii se manifestă discriminatoriu nu atunci când sunt
privaţi şi deposedaţi în mod obiectiv, ci atunci când se simt privaţi în comparaţie cu alte persoane, grupuri
sau situaţii, teoria privării relative ia în considerare, în mod obişnuit, două tipuri de privare relativă :
“egoistă“ ( atunci când are loc pe baza unui interes personal ) şi “fraternă“ (atunci când în joc se află
interesele grupului).
În domeniul percepţiei grupurilor, teoria privării relative explică o serie de fenomene de ostilitate
generate nu atât din cauze personale (câştiguri sau pierderi ale celui care percepe grupul), cât din teama de a
pierde teren în faţa unui grup, considerat rival.
3. Teoria identităţii sociale
Această abordare teoretică ce îşi are geneza în abordările grupurilor minimale (formate din persoane
caracterizate prin similarităţi de o minimă importanţă minimă sau alese în mod arbitrar), abordări care au
arătat că şi în situaţia acestui tip de grup se manifestă favoritismul grupal (tendinţa de a discrimina “out–
group”- ul în favoarea “in – group” -ului), tendinţă observabilă în cazul tuturor grupurilor:
Pentru a explica acest efect, a fost propusă teoria identităţii sociale, dezvoltată de către psihologul
britanic Henri Tajfel (1912 – 1982). Tajfel argumentează faptul că apartenenţa la un grup este suficientă
pentru a produce prejudecăţi la adresa altor grupuri (out-group – uri). El sugerează că gândirea umană
21
22
operează în mod natural cu categorizări, atât în ceea ce priveşte lumea socială, cât şi în cea non-socială.
Conceptul de sine al oamenilor include prezumţii referitoare la apartenenţa lor la anumite categorii
sociale sau grupuri, cum ar fi rasa sau vârsta, prezumţii care constituie identitatea socială a acestora. Pentru
a-şi menţine stima de sine, oamenii au tendinţa de a considera categoriile de grupuri de care aparţin ca fiind
mai bune decât cele din care nu fac parte. Multe date empirice susţin această teorie, dar experimentele
efectuate sunt contradictorii în ceea ce priveşte predicţia efectelor sale.
Originea acestei teorii trebuie căutată în teoria lui Leon Festinger asupra comparaţiei sociale.
Deosebirea faţă de teoria lui Festinger este dată de faptul că, în cazul lui Tajfel, comparaţia socială nu este un
fapt interindividual, ci un proces intergrupal, teoria identităţii sociale referindu-se la comparaţii între
categorii sociale.
Persoanele nu se limitează, în viziunea autorului britanic, la o evaluare a bilanţului acestei comparaţii, ci
încercă să facă respectivul bilanţ pozitiv (stabilind distanţări pozitive faţă de un alt grup şi făcându-şi
pozitivă categoria de apartenenţă în temeiul unei / unor dimensiuni evaluative pertinente în situaţia în care
are loc compararea cu acesta.
Cercetările anilor ’70 şi ’80 au condus la o reevaluare a abordărilor teoretice iniţiale ale teoriei identităţii
sociale, în sensul că s-a introdus pe lângă explicarea fenomenelor de menţinere a prejudecăţilor şi a
manifestărilor de discriminare intergrupală prin factori ce ţin de motivaţia membrilor grupului de a îşi căuta
o distinctivitate personală (pozitiv evaluată) prezentă anterior - o distincţie între comportamentele şi
reprezentările interindividuale şi intergrupuri, care sunt opuse pe un continuum cu doi poli :
- Primul pol, Eul sau variabilitatea, este cel în care individul ar acţiona pe baza caracteristicilor proprii
(identitate personală );
- Cel de-al doilea pol, grupul sau uniformitatea, este cel în care individul al acţiona exclusiv pe baza
caracteristicilor comune (identitate socială).
Teoria identităţii sociale pune, deci, accentul pe apartenenţa de grup în procesul definirii personale,
într-o viziune care promovează separarea comportamentelor individuale şi intergrupuri:
“ dacă individul, prin identificare cu grupul, accede la o identitate pozitivă, el stabileşte o diferenţă între
grupuri, dar nu mai are tendinţa de a stabili o diferenţiere faţă de ceilalţi membrii ai grupului său, iar dacă
individul are posibilitatea de a se diferenţia direct faţă de celălalt (şi, prin aceasta, poate accede la o evaluare
pozitivă de sine), el nu va mai stabili o diferenţiere între diferitele grupuri din anturajul său.
Plecând de la această dihotomie clară între comportamentele individuale şi intergrupuri, cu cât identitatea
socială este mai puternică, cu atât identitatea personală este mai puţin importantă şi cu cât identitatea
personală este mai salientă, cu atât individul are mai puţin nevoie de o identitate socială, de vreme ce
identitatea socială, la fel ca şi identitatea personală, satisfac aceeaşi nevoie de imagine pozitivă de sine (s.n.)”
(Bourhis şi Leyens, 1997).
22
23
metodele sale derivate), iar în cadrul celui de al doilea vor fi prezentate formaţiunile eficiente de lucru de
tipul discuţiei (apud I.Radu)
În limba română, nu există un termen care să se fi impus definitiv pentru a descrie în mod adecvat
rolul celor care animă (însufleţesc) activităţile de grup, preferându-se, în funcţie de tipul de grup şi formarea
profesională a celui ce apreciază activităţile acestuia o serie de termeni ca: animator; conducător (al
grupului); facilitator; lider; monitor ş.a.m.d..
Termenul de „animator” este destul de răspândit în literatura psihosociologică de la noi (în pofida
potenţialului unor nefericite asocieri semantice cu termenul de gen feminin) şi pare a fi unul necesar în
opinia unui reputat specialist în dinamica grupurilor, Pierre de Visscher. Acesta „crede că în orice grup
puterea ar trebui împărţită între expert (cel care dispune de competenţă şi îşi oferă serviciile), autoritate
(deţinătorul puterii legitime, cel îndreptăţit să distribuie recompense şi pedepse) şi animator (organizator,
„înlesnitor”).” (Neculau, 2003, 217).
Cu referire la aplicaţiile psihologiei sociale, animatorul este definit în manieră descriptivă de către
Adrian Neculau (2003, 217) ca „membrul grupului care apare în procesul de evoluţie a grupului. El se
impune prin calităţile sale şi este acceptat; înţelege că trebuie să împartă responsabilităţile, îşi asumă sarcini,
dar îi încurajează şi pe ceilalţi să se implice, exercită o influenţă mutuală, devine motorul angajamentului şi
al schimbării”.
Definit astfel, conceptul de animator∗ pare a fi unul extrem de versantil, iar rolul persoanei care are acest rol
în cadrul grupului se poate modifica în funcţie de tipul grupului în care funcţionează (Neculau, 2003, 217-
218):
a. În cadrul grupurilor orientate spre sarcină, funcţiile îndeplinite sunt:
- regularizarea proceselor socio-afective;
- producţie, prin orientarea spre sarcină şi facilitarea înţelegerii ideilor şi opiniilor membrilor;
- facilitarea schimburilor în vederea unei funcţionări eficiente.
b. În grupurile în care animatorul are rolul de psihoterapeut sau consultant de grup, funcţiile sale sunt:
1. Executivă - presupune structurarea, planificarea, organizarea, favorizarea dezvoltării personale a
membrilor prin intermediul învăţării interpersonale);
2. Susţinerea afectivă – prin care favorizează apariţia unui climat de deschidere şi acceptare;
3. Elucidarea proceselor de grup - propunerea interpretări, atribuirea unui sens experienţelor sau situaţiilor
confuze, propune modele conceptuale;
4. Stimularea emoţională a interacţiunilor, prin favorizarea expresiilor emotive intense şi personale (prin
concentrarea pe trăirea „aici şi acum" şi evitarea raţionalizării comportamentelor.
∗
Termenul de animator este prezent şi în cadrul Clasificaţiei Ocupaţiilor din România (COR), ca „animator
socio-educativ”.
23
24
A. Grupul de discuţie-dezbatere
Discuţia colectivă începe cu o expunere introductivă (de prezentare a datelor problemei) care nu
trebuie să depăşească 15-20 de minute. Desfăşurarea discuţiei propriu-zise presupune parcurgerea a patru
faze:
24
25
1. o fază de încălzire şi de prezentare a opiniilor, in care fiecare participant îşi expune punctul de vedere în
tema discutată;
2. elaborarea in comun a unui plan de muncă;
3. discuţia colectivă pe baza punctelor din plan;
4. sinteza finală, care trebuie să intrunească acordul grupului.
În cadrul utilizării acestei metode, conducătorul sedinţei are de făcut faţă unor provocări diverse, cum ar fi:
- reformularea opiniilor exprimate (pentru a obţine clarificarea lor sau acordul participanţilor);
- dezvoltarea de sinteze parţiale (de reunire a unor păreri apropiate sau uşor divergente) precum şi a
sintezei finale;
- evitarea generării unei stări de competiţie cu grupul (oferirea propriei idei sau sugestii numai atunci
când nu o oferă altcineva din grup).
În ansamblu, conducătorul şedinţei de discuţie în grup înlesneşte schimbul de idei, dialogul în grup. În
acest sens este util să se creeze un cadru problematic, sugerând un moment de disonanţă (de diferenţe sau
deosebiri de opinii, care induce un minim de tensiune în dinamica discuţiei)
Grupul de decizie poate fi considerat un caz particular al dezbaterii colective, care a atras interesul
psihosociologilor datorită consecinţelor posibile ale deciziilor unui grup asupra unui număr mai mare de
persoane (de exemplu, grupurile de decizie politică).
În legătură cu decizia luată în cadrul grupului, cercetările au evidenţiat următoarele tendinţe:
- alinierea spre o medie (stabilită în cadrul grupului);
- polarizarea spre extreme;
- inflexiunea spre risc (“Grupul se dovedeşte mai cutezător decât individul”)
25
26
C. Discuţia-panel
Discuţia - panel este aplicabilă mai ales la întâlniri de lucru cu caracter ştiintific, ca o modalitate de
animare a discuţiei de grup, prin punerea în contact a unui grup restrâns de specialişti cu un public mai larg.
Termenul "panel" provine din engleză, desemnând “o listă fixă de nume” (Radu, Iluţ şi Matei, 153).
Practic, într-o sală destul de mare destinată reuniunii, un grup de 5-7 persoane (competente în tema pusă
in discuţie) - iau loc în jurul unei mese de forma unui arc de cerc dechis în fata auditoriului. Auditoriul se
află în faţa panelului astfel încât poată auzi cât mai bine schimburile verbale dintre persoanele competente
care formează panelul.
Responsabilul sau conducătorul întâlnirii se situează între panel şi public având rolul de intermediar
între panel şi auditoriu, tot acestuia revenindu-i şi sarcina orientării discuţiei.
Discuţia debutează cu anunţarea temei, urmată de o prezentare concisă a expunerilor. Simultan, sunt
distribuite mici cartonaşe în rândul auditoriului, pe care se notează întrebările puse membrilor panelului.
Sarcina responsabilului este să sintetizeze întrebările primite şi să le transmită panelului, care răspunde la
acestea în cadrul unor discuţii comune.
“Avantajul acestei forme de lucru constă în faptul că promovează iniţial un fond de idei şi informaţii
competente, defineşte cadrul de gândire în care se vor mişca discuţiile libere, incită participantii la reflexie
asupra temelor schiţate şi asigură în chip organizat "faza de încălzire", de antrenare în activitate.” (Radu, Iluţ
şi Matei, 153).
26
27
De aceea, sarcina trebuie să fie precis formulată, prin efortul comun al profesorului şi al grupului de elevi;
b. Procesul de comunicare se desfăşoară în strânsă legătură cu cel de realizare a sarcinii. Cercetările din
domeniul dinamicii de grup au arătat că reţelele de comunicare ale grupurilor diferă în funcţie de tipul
sarcinii: reţelele centralizate din punctul de vedere al comunicării facilitează îndeplinirea sarcinilor simple,
iar cele descentralizate se dovedesc mai eficiente în cazul sarcinilor complexe;
c. Procesele afective pot fi puse în legătură directă cu cele anterior menţionate, deoarece este evident că
atracţia dintre membrii grupului-clasă constituie o conditie fundamentală a performantelor şcolare înalte.
Atracţia interpersonală este, în acelaşi timp, o sursă de satisfactie personală pentru membri şi un factor al
coeziunii grupului;
d. Procesul de influenţă din clasa de elevi asigură uniformitatea comportamentelor, dorită şi promovată
mai ales în cadrul învăţământului obligatoriu.
27
28
Până la un punct, competiţia produce efecte motivaţionale benefice în planul învăţării, dar se poate asocia
cu uşurinţă cu unele efecte adverse, care pot conduce la conflict sau chiar manifestări de agresivitate între
membrii grupului.
În cadrul învăţării în condiţii de cooperare, se pot manifesta o serie mai variată de forme de interacţiune,
în care profesorului nu îşi manifestă doar rolul tradiţional (de „deţinător absolut” al informaţiilor), ci şi cel de
facilitator şi consultant. În acest sens, au fost dezvoltate o serie de metode didactice, care îşi propun să
elimine aspectele negative induse de competiţia manifestată între elevi.
Climatul şcolar
Emil Păun (1999, 115) definea climatul ca „ambianţa intelectuală şi morală care domneşte într-un grup,
ansamblul percepţiilor colective şi al stărilor emoţionale existente în cadrul organizaţiei”. Acelaşi autor nota
că în legătură cu grupurile sociale termenul de moral este sinonim cu cel de climat, dar cei doi termeni nu
sunt interşanjabili: „în vreme ce climatul se referă exclusiv la realităţi colective (grupuri, organizaţii),
moralul poate constitui un descriptor şi pentru individ. Asfel, putem vorbi despre climatul unui grup, dar nu
de climatul unui individ”.
Climatul este dimensiunea subiectivă a organizaţiei, fiind o variabilă latentă, greu de surprins în
comportamentele indivizilor. Cu toate acestea, climatul este un puternic factor de mobilizare (sau
demobilizare) a angajaţilor unei organizaţii (şcolare).
Climatul şcolar este influenţat de o serie de factori (Păun, 1999, 117-119):
1. Structurali: modul în care sunt grupaţi şi interacţionează membrii în vederea realizării obiectivelor
organizaţiei şcolare (dintre aceştia mărimea şi compoziţia umană a şcolii au un impact deosebit);
2. Instrumentali: condiţiile şi mijloacele de realizare a obiectivelor organizaţionale (mediul fizic,
condiţiile materiale, relaţiile intracomunitare etc.);
3. Socio-afectivi şi motivaţionali, dintre care cei mai semnificativi vizează contaminarea afectivă a
relaţiilor interpersonale (în sensul acceptării, respingerii sau indiferfenţei) şi manifestarea unor subgrupuri
(„bisericuţe”).
Principalul rol în gestionarea climatului unităţilor şcolare îl are directorul (managerul) acestuia. Deşi
în teorie este unanim recunoscută importanţa cunoaşterii psihosociologice în fundamentarea deciziei
acestuia, practica organizaţiilor şcolare nu relevă acest lucru, nu puţine fiind cazurile de „gestionare” a
climatului pornind de la cunoscutul principiu politic fomulat de Macchiavelli „Divide et impera!” („Dezbină
şi stăpâneşte!”).
28
29
Concluzia generală a comparaţiilor făcute între grupul şi echipa de lucru este că toate echipele de muncă
sunt grupuri, dar nu toate grupurile sunt echipe de muncă. Echipa de muncă apare ca un tip particular de grup
mic de muncă, aşa cu sunt şi comitele, „task forces”, departamentele, consiliile etc.
29
30
Grupurile de interes sunt compuse din angajaţi ai unor grupuri fomale (de comandă sau de sarcină /
proiect) care se afiliază la acestea în scopul atingerii unui obiectiv specific în care fiecare are un interes
individual. Deşi aparent grupurile informale sunt un fenomen ce priveşte mai degrabă membrii unei
organizaţii şi relaţiile interpersonale dintre acestea, funcţionarea grupurilor informale poate avea consecinţe
importante asupra funcţionării productive a organizaţiei, putând frâna sau accelara activităţile acesteia.
F. Comunicare
a) Canale Tip ciorchine Canale formale
b) Reţele Slab definite, intersectează Bine definite, urmează liniile
canalele obişnuite formale
30
31
31
32
32
33
membrii ating acordul asupra normelor grupului. Acest stadiu se încheie atunci când structura grupului se
consolidează şi grupul a asimilat un set de expectanţe legate de ceea ce înseamnă un comportament corect
din partea membrilor săi.
Stadiul IV: Funcţionare („Performing”)
Stadiul este caracterizat de asistenţă reciprocă şi contribuţii creative. Structura grupului este funcţională
şi complet acceptată de către membrii, iar grupul îşi concentrează energia în direcţia cunoaşterii şi înţelegerii
între membri, în vederea îndeplinirii sarcinii comune.
Stadiul V: Destrămare („Adjourning”)
Când grupul intră în aces stadiu, prioritatea lui nu o mai constituie performanţa înaltă în îndeplinirea
sarcinilor, atenţia fiind concentrată asupra încheierii activităţii. Reacţiile membrilor pot fi extrem de variate:
unii pot fi entuziaşti, bucurându-se de realizările grupului, alţii trişti, gândindu-se la faptul că pierd relaţiile
de prietenie câştigate de-a lungul existenţei grupului.
Modelul celor cinci stadii ale dezvoltării a fost elaborat de Tuckman cu privire la grupurile terapeutice.
Ulterior, existenţa acestor stadii a fost studiată şi cu privire la variate alte tipuri de grupuri. La ora actuală,
este cel mai cunoscut model stadial al dezvoltării grupurilor nu datorită faptului că descrie o succesiune
universal-valabilă a formării şi dezvoltării unui grup, ci fiindcă oferă un cadru teoretic flexibil şi adaptabil
realităţii extrem de diverse a grupurilor sociale.
Etapele nu sunt parcurse uneori în integralitatea lor sau în succesiunea anterior prezentată.
Corespundenţa parţială cu modelul nu echivalează însă cu o lipsă a performanţei grupale.
De exemplu, grupurile de proiect / sarcină, au o existentă strict definită şi, după ce şi-au atins scopurile,
se destramă. Cu alte cuvinte, ultimul stadiu (destrămarea) nu există încă de la momentul proiectării
grupurilor. Unele grupuri de comandă pot avea aceeaşi evoluţie, atunci când apar restructurări sau
concedieri în cadrul organizaţiei.
Uneori, etapa de destrămare se poate prelungi mult în timp, cum este şi cazul „bisericuţelor” formate în
timpul studenţiei, care pot constitui baza unor grupuri de prietenie extrem de durabile, dublate sau nu de
dezvoltări în planul activităţilor profesionale.
33
34
În general, “comunitatea” este văzută într-o lumină pozitivă şi evocă apropierea şi căldura relaţiilor
interumane (Hawtin..., 1998, 34). Deşi există, fără îndoială, comunităţi în care aceste sentimente sunt
prezente, în multe cazuri sunt necesare eforturi reale pentru a dezvolta “spiritul comunităţii”. Acest efort pare
a fi unul necesar în cazul României. În ultimul timp s-a produs o descentralizare mai degrabă a
responsabilităţilor decât a resurselor „pornită mai degrabă din lipsa de competenţă a guvernanţilor de la nivel
central în a rezolva problemele sociale ale tranziţiei decât din nevoia de dezvoltare a comunităţilor sau din
presiunile acestora” (Zamfir şi Preda, 2000, 7).
∗
Analiza acestori sensuri (făcută “în spiritul” Dicţionarului enciclopedic ilustrat, Chişinău, Ed. Cartier, 1999) am
preluat-o de la Ana Stoica-Constantin (2001, 12), autoare care adaugă şi sensul de “grup de sarcină”, atunci când se face
referire la comunitate din perspectiva psihosociologiei rezolvării conflictelor.
34
35
Descentralizarea nu echivalează cu reclădirea peste noapte a spiritului comunitar, a cărui esenţă pare să
fi fost grav afectată în ultimele decenii - în care orice fel de iniţiativă locală risca să fie privită ca o abatere de
la “linia conducătoare”. Desigur, nu este singura explicaţie, ar putea fi evocate şi migraţiile masive,
industrializarea în ritm alert ş.a.m.d. – o serie întreagă de factori care produc anomie socială.
∗
Modelul poartă numele autoarei, Barbara S. Dohrenwend, care l-a expus în prima dată în articolul “Social stress and
Community Pshychology” (apărut în “American Journal of Community Pshychology”, 6, pp.1-14)
35
36
36
37
Astfel văzută, schimbarea socială se exprimă prin practica intervenţiei (Neculau, 2001, 7): “Cuvântul
<<intervenţie>> este utilizat de teoreticieni în sensul de schimbare planificată, el desemnează o acţiune prin
care protagoniştii participă voluntar la un proiect de schimbare deliberată”
8. Cercetarea-acţiune
Cercetarea-acţiune este preferată în psihologia comunităţii, atât din considerente teoretice (cf. “modelului
Dohrenwend”) cât mai ales practice. Este o formă de intervenţie care dă rezultate în cazul problemelor
sociale presante şi poate produce schimbările sociale urmărite. În psihologia comunităţii cel mai frecvent
cuplul cercetare-acţiune se întâlneşte sub forma organizării unei campanii.
9. Colaborarea cu alte discipline
A produce schimbarea socială în sensul planificat este o sarcină monumentală, imposibil de realizat fără
colaborarea cu alte discipline, prin conştientizarea modului în care alţii văd aceleaşi probleme pornind de la
propria specializare (istorie, economie, sociologie, antropologie, ştiinţe politice, ştiinţa mediului ş.a.m.d.).
10. Un “simţ al comunităţii” (“spiritul comunităţii”)
Unul dintre cele mai importante concepte ale psihologiei comunităţii, “community spirit” este legat de
sentimentul subiectiv de bunăstare şi activismul civic: prin intermediul cercetărilor empirice s-a putut stabili
faptul că participarea la vot, consultarea oficialităţilor, ş.a.m.d. sunt în relaţie directă cu “community spirit”.
După McMillian şi Chavis (1986) apud Duffy şi Wong, 2000, 17 “spiritul comunităţii” este produsul
acţiunii simultane a patru elemente:
1. Apartenenţa la un grup sau o organizaţie (comunitate, societate);
2. Influenţa – semnifică faptul că oamenii simt că pot face o diferenţă în comunităţile lor;
3. Integrarea sau îndeplinirea nevoilor sugerează că membrii comunităţii cred că nevoile lor vor fi
satisfăcute de resursele disponibile din comunitate;
4. Legătura emoţională implică faptul că membrii comunităţii au şi vor se vor bucura de istorie, timp,
locuri şi experienţe de viaţă comune.
37
38
arie de preocupări bine reprezentată în România (Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Mihai Ralea,
Traian Herseni etc.).
14.2. Fenomene şi procese de masă
Spre deosebire de grupurile mici, unde predomină conţinuturi de tip cognitiv sau simpatetic, în
cadrul grupurilor mari se manifestă o serie de fenomene şi procese de masă, menite să asigure difuzarea şi
generalizarea informaţiilor şi semnificaţiilor comune tuturor membrilor grupului.
Acest tip de fenomene exercită o puternică acţiune de structurare şi unificare a grupului mare, având o
serie de caracteristici generale (Golu, 2004, 269):
„ • desemnează conduite sociale comune sau similare din partea unui larg număr de persoane;
• sunt conduite tranzitorii sau ciclice, după natura lor şi au o stabilitate variabilă;
• ele rezultă din propagarea pe scară largă a proceselor de influenţă, uneori sub forma sugestiei de
masă sau a altor procese iraţionale” .
Indiferent de categoria din care face parte grupul mare, fenomenele şi procesele de masă se produc în
special datorită comunicării şi culturii de masă.
Pantelimon Golu (2004, 269-301) descria următoarele categorii de fenomene şi procese de masă:
1. Propaganda
Propaganda este o formă majora a controlului social, cu o existenţă la fel se veche a societăţii, dar se
situează în prim-plan şi devine posibilă la scară largă în societătile contemporane, odată cu creşterea
importanţei opiniei publice şi cu dezvoltarea mijloacelor mass-media.
Termenul de propagandă are în general conotaţii negative, fiind perceput ca un mod de a minţi, de a
denatura faptele, de a servi interese speciale. Din punctul de vedere al psihologiei sociale, conceptul acoperă
toate demersurile de a influenţa gândirea, sentimentele şi credinţele altora în direcţia dorită, prin folosirea
unor afirmaţii adevărate sau false, pentru a crea atitudini, activităţi dezirabile.
Astfel privită, propaganda are un conţinut care interferează cu alte concepte: răspândirea noutăţilor,
spectacolele, educaţia, anunţurile, reclamele publicitare etc.
2. Opinia publică
În afirmarea opiniilor, ceea ce se doreşte este uneori controversa, dar cel mai frecvent este înţelegerea
unui anumit punct de vedere, a unei exprimări sau poziţii sociale.
Opinia publică este schimbătoare pentru că este formată discontinuu, mai ales cu ocazia diverselor
evenimente. De aceea, se utilizează în mod extensiv sondajulul de opinie, care poate oferi o radiografie a
stării opiniilor emise la un moment dat asupra unui subiect. Practica sondajelor de opinie s-a generalizat în
prezent şi datorită faptului că opinia publică este modelată la ora actuală de mass-media.
3. Moda
Termenul de “modă” provine din latinescul “modus” (manieră, mod) şi desemnează “un ansamblu de
comportamente şi opinii care, într-o cultură dată, arată o preferinţă temporară pentru anumite practici
expresive ale vieţii sociale (vestimentaţie, coafură, alimentaţie, lectură)” (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, 365).
Pentru G.Tarde, imitaţia variază în funcţie de recenţa sau vechimea exemplului: fiecare societate imită,
fie modele proprii şi vechi (“regimul datinei”) fie modele străine şi noi (“regimul modei”) . Moda, ca şi
datina, operează la nivel global, societal şi că ea este un fenomen care, prin imitaţie, se poate propaga pe o
scară umană foarte extinsă. Spre deosebire de datini, manifestările modei nu lasă urme adânci în mentalitatea
colectivă.
Elementul definitoriu al modei este caracterul ei trecător, schimbător, tranzitoriu, nota de provizorat.
Ceea ce este însă definitoriu pentru dinamismul modei este caracterul ei ciclic, fiind asociată cu cu
mobilitatea tot mai accentuată din societatea modernă: “Ea pare să prospere mai ales în societăţile care
manifestă deschidere către schimbări sociale rapide, reflectând dimensiuni ale vieţii şi mentalitătii de grup şi
de strat social” (Golu, 2004, 279).
Capriciile
Cu referire la fenomenele colective, capriciul este un termenul utilizat pentru un anumit gen de modă,
sporadică, de scurtă durată. Uneori, ceea ce începe cu un capriciu poate sfârşi ca modă.
Există două forme de fenomene tip capriciu:
- Cultist, în care practica unui anumit ritual este asociată cu o ideologie care o fundamentează
(ex: diferitele regimuri alimentare, nudismul etc.);
- Spasmodic, care se referă la capriciile care se molipsesc, se propagă extrem de rapid . Acest
tip se poate referi la manifestări artistice, dar şi la preferinţe vestimentare, muzicale etc.
Foliile
Foliile (nebuniile, entuziasmele) mai sunt denumite şi “epidemii mentale”, pentru a descrie mai adecvat
caracterul lor mai intens decât cel al capriciilor, precum şi implicaţiile emoţionale şi mai extinse.
38
39
Uneori, acest tip de “activităţi fierbinţi, autoepuizante, distrugătoare, care se răspândesc asemenea
fulgerului” poate avea consecinţe socio-economice dezastroase, cum ar fi “fenomenul Caritas” sau
corespondentul acestuia din Albania, care a reuşit să blocheze întreaga activitate ecomonică a unei întregi
ţări. Alteori, iau forma cultului unor personalităţi din “show-business” .
4. Zvonurile
Zvonurile sunt fenomene de masă care ţin de sfera conştiinţei comune şi care pot să-şi pună amprenta asupra
dinamicii opiniilor, fiind o formă sui-generis de comunicare nemijlocită între persoane. Stimulul perceptiv
care la baza lui este ambiguu şi există numeroase efecte de distorsiune a mesajului propagat printr-un lanţ de
subiecţi.
Dezvoltarea accentuată a mijloacelor media se asociază cu posibilitatea producerii unor efecte negative prin
difuzarea în masă a zvonurilor. De multe ori, acest potenţial de răspândire a zvonurilor este folosit ca o
adevărată armă în războiaiele purtate prin mass-media.
5. Situaţiile sociale critice sau de precipitare
Acestă clasă de fenomene include panicile, dezastrele, crizele şi variate genuri de isterie colectivă. La
baza producerii acestora este propagarea zvonurilor, dar însoţită de un context de stimuli sau factori
situaţionali, de anumite influenţe psihologice predispozante, anumite moduri rezultative de percepere şi
definire a situaţiei imediate.
Cel mai celebru exemplu în acest sens este fenomenul produs în octombrie 1938, atunci când actorul
Orson Wells a la radio drama “Invazia de pe Marte”. Scenariul foarte credibil, o serie de factori care ţineau
de contextul social şi politic şi faptul că informaţia difuzată nu a fost verificată au condus, împreună, la
manifestări de panică din partea a aproximativ un million de radioascultători (din cei aproximativ şase
milioane care au urmărit emisiunea).
“S-au întocmit liste de factori care cauzează conduitele de acest gen; aceşti factori par a fi următorii:
• condiţiile care-l slăbesc organic pe individ, determinând o micşorare a activităţii mentale raţionale;
• nivelul coborât al activităţii mentale, care diminuează capacitatea de a reacţiona;
• starea de înaltă tensiune emoţională şi de înaltă activare imaginativă care îl dispune pe individ să
acţioneze mai degrabă impulsiv decât raţional;
• mecanismele de sugestie, de imitaţie de masă, ori de contagiune rapidă, care favorizează conduita de
fugă precipitată şi producerea reacţiilor de panică;
• pierderea încrederii în lider, ceea ce îi face pe indivizi mai susceptibili de a fi sugestionabili de alte
persoane;
• conştiinţa că viaţa proprie este în mare pericol.” (Golu, 2004, 300).
39