Dreptinternationalprivat PDF

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/322550988
DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT. SUPORT DE CURS - Învăţământ frecvenţă

redusă-
Book · January 2014
CITATIONS READS
0 252
1 author:
Nadia Cerasela Anitei

Universitatea Dunarea de Jos Galati
33 PUBLICATIONS 4 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
The concept of engagement in Romanian private international law View project
All content following this page was uploaded by Nadia Cerasela Anitei on 17 January 2018.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE
ANUL IV, DREPT
NADIA-CERASELA ANIŢEI
DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

SUPORT DE CURS
- Învăţământ frecvenţă redusă -
An universitar
2014-2015
UNIVERSITATEA „DUNAREA DE JOS” GALATI
FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE, SOCIALE SI POLITICE
ANUL IV, DREPT
PROF. UNIV. DR. NADIA-CERASELA ANITEI
DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN

- Învăţământ frecvenţă redusă -
An universitar
2014-2015
Nadia Cerasela Anitei CV

a). Informaţii despre studiile efectuate şi diplomele obţinute
 2008 - Doctor în Drept, Institutul de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu” al
Academiei Române cu teza Relaţile patrimoniale dintre soţi în dreptul
internaţionl privat;
 2004 - Diplomă Studii Academice Postuniversitare, Şcoala Academică FIBAS,
Specializarea Economie şi gestiune financiar bancară, Iaşi, Universitatea Al. I. Cuza,
Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor;
 2003 - Certificat de Absolvire a Departamentului pentru Pregatirea
Personalului Didactic, Curs Postuniversitar de Profesionalizare Didactică,
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi;
 1997 - Diploma de Licenţă, Facultatea de Ştiinte Juridice şi Administrative
„Simion Bărnuţiu”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu;
 2011 – Certificat Manager proiect, Curs de perfecţionare, Asociaţia Lumen Iaşi;
 2011 – Certificat Formator, Curs de perfecţionare, Asociaţia Lumen Iaşi.

b) Informaţii despre experienţa profesională şi locurile de muncă
 29 septembrie 2014 – prezent: profesor universitar, Facultatea de Ştiinţe Juridice
Sociale şi Politice, Universitatea "Dunărea de Jos", Galaţi;
 1 octombrie 2012 – 28 septembrie 2014: conferenţiar universitar, Facultatea de
Ştiinte Juridice Sociale şi Politice, Universitatea "Dunărea de Jos", Galaţi;
Activităţi didactice: predare cursuri Master: Dreptul European al Afacerilor (DEA)
şi Administraţie Publică şi Integrare Europeană (APIE); cursuri program licenţă: Drept şi
Administraţie Publică.
Activităţi didactico–adminstrative: tutore master APIE; membru comisii de
dizertaţie.
Activităţi ştiinţifice: director al Centrului de Cercetări Juridice şi
Administrative: organizarea Conferinţei ştiinţifice „Exploration, Education and Progress in
the third Milennium”; organizarea Sesiunii ştiinţifice studenţeşti „Donaris”; organizarea de
mese rotunde şi de work–shop-uri; coordonator volum conferinţe; recenzor în comitetul
ştiinţific; moderator şi keynote speaker conferinţe susţinere de prelegeri ELSA.
 1999-2004: asistent universitar, Facultatea de Drept, Universitatea „Petre Andrei”,
Iaşi
 2004-2010: lector universitar, Facultatea de Drept, Universitatea „Petre
Andrei”,Iaşi
 2010.-2012: conferenţiar universitar, Facultatea de Drept, Universitatea „Petre
Andrei”, Iaşi.
Activităţi didactice: predare cursuri Master: Drept European, Dreptul Afacerilor,
Drept Adminstrativ; cursuri program licenţă: Drept, Universitatea „Petre Andrei”, Iaşi
Activităţi didactico–adminstrative: membru în Senat, membru în Consiliul
Facultăţii; director sau membru în Comisii la nivel de facultate şi universitate; preşedinte sau
membru comisii de promovare în grad didactic; preşedinte sau membru comisii de licenţă şi
comisii de dizertaţie;
Activităţi ştiinţifice: Secretar Ştiinţific şi Director al Centrului de Cercetări Juridice:
organizare conferinţe ştiinţifice şi sesiuni ştiinţifice studenţeşti; organizarea de mese rotunde
şi work–shop-uri; coordonator volum conferinţe; recenzor în comitetul ştiinţific; redactor şef
revista Jurnalul de Studii juridice, cotată BDI si B+, moderator şi keynote speaker conferinţe.
 2014 - prezent: preşedinte şi fondator, Asociaţia Internaţională de Drept şi Ştiinţe
Conexe, Iaşi;
 2005 - prezent: Director ştiinţific Domeniul Drept, redactor şef, Asociaţia Lumen,
Iaşi;
Activităţi desfăşurate: recenzor Editura Lumen, coordonator conferinţe, coordonator al
comitetului ştiinţific pentru volumele conferinţelor, membru în comitete ştiinţifice, moderator
şi keynote speaker conferinţe; recenzor reviste BDI; membru în cadrul proiectelor
desfăsurate de Asociaţia Lumen.
 2008 - prezent: avocat Baroul Iaşi; Activităţi desfăşurate: formator cursuri INPPA,
membru în comisia de contestaţii Drept civil (2009);
 2011 - prezent: evaluator ARACIS;
2 Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV

 2012 - prezent: membru comisie promovare în grad: Universitatea Valahia
Târgovişte, Universitatea Suceava;
 2012 - prezent: membră PERGAM;
 2009 - prezent: membră în International Society of Family Law, Brigham Young
University Law School, Utah, USA;
 2006 - prezent: membră în European Forum of Young Legal Historians, c/o Max-
Planck-Institut für Europäische, Rechtsgeschichte, Postfach Johann Wolfgang
Goethe, Frankfurt am Main, Germania;
 2013 - prezent: recenzor al colegiului de redacţie, „Revista Moldovenească de Drept
Internaţional şi Relaţii Internaţionale”; moderator Conferinţa ştiinţifică a Tinerilor
Cercetători, Academia de Ştiinţe, Chişinău, Republica Moldova (2009);
 2013 - prezent: membru al colegiului de redacţie, International Journal of Art and
Humanity http://ijahs.com/editorial-board.php

c) Lista celor mai importante publicaţii ştiinţifice din perioada 2004-2014
În perioada 2004-2014 s-au publicat 15 cărţi (14 cărţi unic autor şi 1 carte
coautorat), care includ sau au legătură tema propusă, la edituri naţionale (C.H: Beck,
Hamangiu, Lumen) şi internaţionale (Lambert) recunoscute CNCSIS.
În perioada 2004-2014 s-au publicat 127 de articole în reviste indexate ISI,
Proceeding ISI; reviste internaţionale (Journal of private international law, Oxford; African
Journal of Political Science and International Relations; Revista Moldovenească de Drept
internaţional şi Relaţii internationale/Moldavian Journal of International Law and International
Relations/Молдавский журнал международного права и международных отношений),
indexate BDI sau în reviste de prestigiu (Curierul Judiciar, Pandectele Romîne, Revista
Studii de Drept Românesc, Academia Română, Law Study, Jurnalul de Studii Juridice, Acta
Universitatis, Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi”, Seria Ştiinte Juridice, Revista
Românească pentru Educaţie Multidimensională, Postmodern Openings).
În perioada 2004-2014 au existat participări la 62 conferinţe internaţionale şi
naţionale organizate în ţară sau în străinătate cu articole ştiinţifice care au fost publicate în
volumele conferinţelor indexate ISI, proceeding ISI, BDI, sau în diferite reviste de specialitate
indexate BDI. Dintre conferinţele organizate în străinătate menţionăm: The 2nd International
familly law and practice Conference 2013 parentage equality and gender, 3-5 iulie, 2013,
London Metropolitan University, Anglia, Consideration on the regulation of family housing in
the new Romanian Civil Code and its impact on issues of parentage, equality and gender;
Matrimonial regime legal under the provisions of the new Romanian Civil Code.
Reconsidering Democracy: (New) Theories, Policies and Social Practices Celje, Slovenia,
23-24 March 2012, International School for Social and Business Studies, Celje, Slovenia The
influence of the communist ideology over Rumanian matrimonial regime, XIVth European
Forum of Young Legal Historians „Turning Points and Breaklines”, Pécs, Hungarians 7-11
May 2008. Jahrbuch Junge Rechtsgeschichte Yearbook of Young Legal History, Turning
Points and Breaklines, vol. 4, Editura Martin Meisdenbauer, Munchen, pp. 167-180,
2009.http://www.aylh.org/images/uploads/program_2008.pdf; The Recognition by the
Romanian Authorities of the Matrimonial Agreement Concluded between Foreign Citizen
Spouses Residing in Romania, (coautorat) Department of Islamic Law Ahmad Ibrahim
Kulliyyah of Laws (AIKOL), International Islamic University Malaysia & Department of
Dhariah Judiciary Malaysia. International Family Law Conference 2007.”Family Law in the
st
21 Century: Challenges and the Way Forward” 16-17 January 2007. Crown Princess Hotel,
Kuala Lumpur. La Khauf. pp.211-218.
Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV 3

CUPRINS
CUPRINS ....................................................................................................................5
DE CE DREPTUL INTRNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN? ....................................9
CE DORIM PRIN CURSUL DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

ROMÂN?...................................................................................................................10
UNITATEA 1.............................................................................................................15
ASPECTE GENERALE DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ...................15
CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE DE DREPT INTERNAŢIONAL

PRIVAT......................................................................................................................17
1.1.Denumirea de drept internaţional privat ........................................................17
1.2.Definiţia dreptului internaţional privat.............................................................17
1.3. Elementul de extraneitate ...............................................................................18
CAPITOLUL 2. OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT..........21

2.1. Noţiunea de obiect al dreptului internaţional privat....................................21
2.2. Raporturile care pot fi obiect al dreptului internaţional privat ....................21
2. 3. Raporturile care nu pot fi obiect al dreptului internaţional privat .............22
2.4. Problema conflictului de legi în anumite situaţii speciale, de graniţă, între
dreptul privat si dreptul public ................................................................................22
2.5. Probleme ridicate de raportul de drept internaţional privat .....................24
CAPITOLUL 3. CONŢINUTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ....27

3.1. Precizări prealabile ..........................................................................................27
3.2. Normele conflictuale ........................................................................................27
3.2.1. Definiţia normei conflictuale ........................................................................27
3.2.2. Izvoarele normei conflictuale ......................................................................28
3.2.3. Strucutra normei conflictuale ......................................................................30
3.2.4. Conţinutul normei conflictuale.....................................................................30
3.2.5. Legatura normei conflictuale.......................................................................30
3.3. Normele materiale (substanţiale)..................................................................35
3.3.1. Precizări prealabile .......................................................................................35
3.3.2. Normele (legile) de aplicaţie imediată (necesară) ...................................36
3.4. Alte norme aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate.....36
3.5. Legea aplicabilă................................................................................................37
3.6. Sfera raporturilor juridice cu privire la care pot exista norme conflictuale
....................................................................................................................................38
CAPITOLUL 4. METODE DE REGLEMENTARE ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL PRIVAT....................................................................................39
4.1.Precizări prealabile............................................................................................39
4.2. Metoda normelor conflictuale .........................................................................39
4.3. Metoda normelor materiale (substanţiale)....................................................42

CAPITOLUL 5. DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT .........45
5.1. Preliminarii.........................................................................................................45
5.2. Conflictul de legi ..............................................................................................45
5.3. Conflictul de jurisdicţii ......................................................................................47
5.4. Condiţia juridică a străinului............................................................................49
5.5. Cetăţenia ...........................................................................................................49
5.6. Normele conflictuale de aplicare imediată ...................................................50
CAPITOLUL 6. APLICAREA LEGII STRĂINE ŞI LUAREA ÎN

CONSIDERARE A LEGII STRĂINE.....................................................................53
6.1. Precizări prealabile...........................................................................................53
6.2. Aplicarea legii străine ca lex causae.............................................................53
6.2.1. Noţiunea de aplicare a legii străine ca lex causae ..................................53
6.2.2. Necesitatea aplicării legii străine ................................................................55
6.2.3. Condiţiile în care se admite aplicarea legii străine ..................................55
6.3. Aplicarea legii străine altfel decât lex causae..............................................56
6.3.1. Preliminarii .....................................................................................................56
6.3.2. Formele aplicării legii străine altfel decât lex causae..............................56
CAPITOLUL 7. CONFLICTELE DE LEGI ÎN SITUAŢII SPECIALE..............61

7.1. Precizări prealabile...........................................................................................61
7.2. Conflictul dintre legile statului în care coexistă mai multe sisteme
legislative...................................................................................................................61
7.2.2. Sediul juridic al normei conflictuale la sistemele plurilegislative conform
dispoziţiilor din Codul civil român ..........................................................................62
7.2.3. Prevederile Regulamentelor Roma I şi Roma II.......................................62
7.2.4. Prevederile Regulamentului Roma III şi Protocolului de la Haga din 23
noiembrie 2007.........................................................................................................63
7.3. Conflictele de legi interprovinciale sau interregionale ................................65
7.3.2. Aspecte comparative între conflictele de legi propriu-zise şi conflictele
de legi interregionale sau inerprovinciale ori între legile statelor federate (sau
federale).....................................................................................................................65
7.3.3. Teroiile propuse de dreptul comparat în scopul determinării legii
aplicabile, dintre legile statului în care coexistă mai multe sisteme legislative
....................................................................................................................................67
7.4. Conflictul de legi în cazul succesiunii de state ............................................68
7.5. Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut .........................................69
7.6. Conflictul interpesonal .....................................................................................69
TITLUL II PROBLEME GENERALE PRIVIND PRINCIPALELE FELURI DE

CONFLICTE CARE POT APĂREA ÎN LEGĂTURĂ CU RAPORTURILE
JURIDICE DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT...........................................71
CAPITOLUL 1. CALIFICAREA ŞI FELURILE CALIFICĂRII ..........................73

1.1.Precizări prealabile............................................................................................73
1.2. Noţiunea de calificare ......................................................................................74
1.3. Conflictul de calificări .......................................................................................75
1.3.1.Definiţia noţiunii de „conflict de calificări” ...................................................75
1.3.2. Exemple de „conflict de calificări”...............................................................76
1.4. Felurile calificării ...............................................................................................78
1.5. Legea după care se face calificarea .............................................................79
CAPITOLUL 2. CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR
CONFLICTUALE ŞI RETRIMITEREA ................................................................83
2.1. Conflictul in spaţiu al normelor conflictuale..................................................83
2.2. Retrimiterea.......................................................................................................84
2.2.1. Definiţia şi condiţiile retrimiterii ...................................................................84
2.2.2. Formele retrimiterii........................................................................................85
2.3. Retrimiterea în dreptul român ........................................................................85
2.3.1. Regula privind admiterea retrimiterii de gradul I ......................................86
2.3.2. Excepţia de la regulă....................................................................................87
2.3.3. Retrimiterea de gradul II, de principiu, nu este admisă ..........................88
2.3.4. Retrimiterea de gradul II situaţie specială în materia statutului organic
al persoanei juridice.................................................................................................88
2.3.5. Retrimiterea în practica judiciară română .................................................89
2.4. Retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în care coexistă mai
multe sisteme legislative .........................................................................................89
2.5. Modificarea normei conflictuale străine care retrimite................................89
CAPITOLUL 3 ORDINEA PUBLICĂ. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL PRIVAT. ÎNLĂTURAREA EXCEPŢIONALĂ A LEGII
APLICABILE ............................................................................................................90
3.1. Ordinea publică ................................................................................................91
3.2. Frauda la lege în dreptul internaţional privat ..............................................92
3.2.1.Noţiunea de fraudare a legii în dreptul internaţional privat......................92
3.2.2. Modalităţile de fraudare a legii....................................................................92
3.2.3. Condiţiile fraudei la lege în dreptul internaţional privat...........................93
3.2.4. Etapele fraudei la lege în dreptul internaţional privat.............................94
3.2.5. Domeniile în care poate apărea frauda la lege în dreptul internaţional
privat ..........................................................................................................................95
3.2.6. Sancţionarea fraudei la lege în dreptul înternaţional privat..................100
3.2.7. Dovada fraudei la lege în dreptul internaţional privat............................101
3.3. Înlăturarea excepţională a legii aplicabile ..................................................101
CAPITOLUL 4. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU.

RESPECTAREA DREPTURILOR CÂŞTIGATE ÎN ŢARĂ STRĂINĂ..........104
4.1. Conflictul de legi în timp şi spaţiu ................................................................105
4.1.1. Noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu ..........................................105
4.1.2. Comparaţii între conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv,
conflictul de legi în spaţiu......................................................................................105
4.1.3.Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu ............................................106
4.1.4.Domeniile în care poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu ........107
4.2. Temeiul juridic al recunoaşterii, în ţara forului a drepturilor dobândite în
străinătate................................................................................................................107
4.2.1. Precizări prealabile .....................................................................................107
4.2.2.Reglementările legale române privind recunoaşterea în ţara noastră, a
drepturilor dobândite în străinătate .....................................................................108
4.2.3. Condiţiile recunoaşterii (respectării) în România a unui drept dobândit
(câştigat) în străinătate..........................................................................................109
TESTE GRILA DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT…………………… 113
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ..............................................................................119

DE CE DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN?
Denumirea de „drept internaţional privat” a fost folosită pentru prima

oară de J. Story in lucrarea Commentaries on the Conflict of Law (1834),
ulterior preluată de M. Foelix in Traité de Droit International Privé (1843) şi
apoi de J. Schaffner in lucrarea Entwicklung desinternationales privatrecht
(1851).
În dreptul românesc, literatura juridică veche* a considerat art. 2 din
Codul civil român ca fiind singurul izvor de drept internaţional privat. Cele trei
alineate ale acestui articol se refereau la: bunuri, persoane şi forma actelor
juridice, consacrând trei soluţii fundamentale: lex rei sitae, lex patriae şi locus
rigit formam actus.
Ca urmare a schimbărilor sociale şi economice intervenite în România
după 1990 a fost adoptată Legea 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat abrogată în anul 2011.
În anul 2011 în România, a fost realizată reforma legislativă a
instituţiilor fundamentale ale dreptului civil prin adoptarea noului Cod civil
care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. La baza noului Cod civil stă
concepţia monistă de reglementare a raporturilor de drept privat într-un
singur cod, aspect de natura a contura o viziune integratoare care va
influenţa viaţa economică şi socială românească. În Codul civl aspectele de
drept internaţional privat sunt tratate în Cartea a VII intiulată Dispoziţii de
drept internaţional privat.
Dreptul internaţional privat este definit ca ansamblul normelor
juridice interne care reglementează relaţiile cu element de extraneitate,
indicând autoritatea competentă şi legea aplicabilă.
Elementul de extraneitate este „împrejurarea de fapt, în legătură cu
un raport juridic datorită căreia, acest raport are legătură cu mai multe
sisteme de drept (ori legi aparţinând unor ţări diferite)”.
Studiul dreptului internaţional privat roman este important din cel puţin
următoarele puncte de vedere:
1. În primul rând din punct de vedere ştiinţific raporturile de
drept internaţional privat se află în prezenţa reglementărilor aparţinând
unor ţări diferite, adică conflicte de legi şi conflicte de jurisdicţii. Soluţia
problemelor ridicate de aceste raporturi juridice se dă potrivit unui anumit
sistem de drept, existând uneori interesul teoretic şi practic de a cunoaşte
şi reglementările juridice specifice altor ţări ca urmare, a punctelor de
legătură pe aceste raporturi juridice de drept internaţional privat le au cu
alte sisteme de drept. În acest context, este necesar să cunoaştem toate
dificultăţile indicate de teoria generală a dreptului internaţional privat,
adică de: calificare, retrimitere, conflicte mobile, norme de aplicare
imediată etc.;
*
A se vedea pentru amănunte G.,Plastara. Manual de drept internaţional public
cuprinzând şi o expunere a conflictelor de legi (Drept internaţional privat), Editura All Beck,
Bucureşti, 2004,p p. 268-269; M., V., Jakotă. Note de curs de drept internaţional privat
pentru masteranzi şi doctoranzi, Universitatea „AL. I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 2003-
2005, pp. 104-106.

2. În al doilea rând din punct de vedere practic, studiul dreptului
internaţional privat prezintă însemnătate, deoarece vicisitudinile tranziţiei
i-au determinat pe mulţi români să se stabilească în străinătate şi să
încheie diferite raporuri juridice (spre exemplu să se căsătorească cu
cetăţeni străini; să încheie diferite acte juridice; să stabilească relaţii de
muncă, etc.). Astfel, problema legii aplicabile unor astfel de raporturi este
deosebit de actuală;
3. În al treilea rând ca urmare a schimbărilor politice, economice
şi sociale intervenite la nivel european după anul 1990, Comisia
Europeană caută soluţii moderne de uniformizare pentru soluţionare
conflictelor de legi şi de jurisdicţii în diferite materii ale dreptului privat;
4. În al patrulea rând dreptul internaţional privat va supraveţui
tendinţelor de uniformizare la nivel european întrucât fiecare ţară îşi are
propriul său sistem drept cu reguli juridice specifce, iar la nivel
internaţional există diferite sisteme de drept internaţional (SUA, Asia,
Rusia, etc.).
Din punctul meu de vedere, predarea cursului de drept internaţional
privat este o mare onoare şi totoodată o mare bucurie deoarece din anul
2004 - când am fost admisă la doctorat cu tema Relaţiile patrimoniale
dintre soţi în dreptul internaţional privat român - şi pănă în prezent
studiile mele în domeniul dreptului internaţional privat s-au amplificat, au
devenit din ce în ce mai riguroase şi contributive prin lucrările elaborate în
decursul celor 11 ani de studiu pe acest domeniu.
Formarea mea academică a început sub îndrumarea emeritului
profesor univ. dr. Mihai Vasile Jakotă în calitate de conducător de
doctorat şi a continuat prin studiul operei ştiinţifice a iluştrilor profesori:
Tudor R. Popescu; Ion P. Filipescu; G. Plastara; Dragoş Al. Sitaru; O.
Ungureanu; C Jugastru; N. Diaconu; B., M., C., Predescu; S., Deleanu; D.
Lupaşcu; E., Ungureau, etc.. De asemenea, formarea mea academică nu
ar fi fost posibilă fără studiul vastei şi prestigioasei literaturi de specialitate
străine: Audit, Bernard; Louis d Avout; Dominique Bureau; Bonomi,
Andreea ; Giani Paolo Romano; Briggs, Adrian; Alfonso-Luis Calvo
Caravaca; Javier Carrascosa Gonzales; Salamé, Georgette; Valladão,
Haroldo; Guillermo, Palao, Moreno; etc.
CE DORIM PRIN CURSUL DE DREPT

INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN?
Cursul Drept internaţional privat român se studiază în anul IV,

semestrul I şi aparţine dreptului privat.
Ţinând cont de faptul ca dreptul internaţional privat se studiază ca
materie de semestru, ne-am propus să prezentăm în cele 12 cursuri, partea
generală a dreptului internaţional privat urmând ca partea specială şi
procesul civil internaţional să constituie obiect de studiu din punctul meu de
vedere în cadrul diferitelor mastere, şcoli doctorale, dar şi în diferite proiecte
de cercetare.
În elaborarea cursului pentru o mai uşoară înţelegere de către studenţi
a acestei discipline complexe se fac referi la speţe din practica judiciara; se
pun întrebari şi se dau răspunsuri; se dau exemple articole din Codul civil;

Codul de procedura civilă; diferite legi interne dar se au în vedere şi
reglementările europene în domeniu.
Suportul de curs de drept internaţional privat român reprezintă extras
din cursul/caietul de seminar de drept internaţional privat român predat spre
publicare/sau care va fi predat spre publicare la edituri recunoscute
CNCSIS.
 Obiectivele cursului
1. Obiectivul general al disciplinei
Însuşirea conceptelor fundamentale pentru teoria si practica dreptului

internaţional privat, localizarea juridică a raporturilor cu elemente de
extraneitate şi soluţionarea conflictelor de legi precum şi studiul,
interpretarea, corelarea, aplicarea şi compararea instituţiilor juridice din
dreptul internaţional privat naţional, dreptul european şi dreptul altor state.
2. Obiectivele specifice al disciplinei

La finalul cursului, studenţii vor fi capabili:
 Să definească noţiunile, principiile, teoriile dreptului internaţional privat;
 Să utilizeze conceptele şi teoriile din domeniul juridic, pentru explicarea şi
interpretarea textelor de lege (normelor juridice) naţionale, europene şi
internaţionale in domeniul dreptului internaţional privat;
 Să identifice corect reglementările în vigoare româneşti, europene şi
internaţionale din domeniul dreptului internaţional privat cu valorificarea
acestora în comunicarea profesională specifică acestui domeniu;
 Să identifice instituţiile specifice dreptului internaţional privat din sistemul
de drept românesc şi european şi a principalelor instrumente juridice
internaţionale din acest domeniu;
 Să explice şi să interpreteze modul în care fenomenul juridic specific
dreptului internaţional privat din spaţiul românesc, european şi
internaţional se intersectează cu situaţiile de fapt întâlnite în alte domenii
(modul în care o situaţie de fapt dobândeşte semnificaţii în plan juridic);
 Să soluţioneze problemele de drept internaţional privat pe care le ridică
situaţiile de fapt, prin utilizarea raţionamentelor juridice specifice;
 Să elaborreze un studiu şi/sau proiect profesional specific studierii
dreptului internaţional privat pornind de la încadrarea juridică a unei
situaţii de fapt din acest domeniu;
 Să realizeze un proiect sau un studiu specific domeniului dreptului
internaţional privat privind rezolvarea problemelor juridice pe care le ridică
o situaţie de fapt concretă din acest domeniu.
 Competenţe specifice
Cursul vizează dobândirea de către studenţi a următoarelor

competenţe specifice:
1. Competenţe profesionale
C2. APLICAREA TEHNICILOR ŞI INSTRUMENTELOR SPECIFICE

DOMENIULUI JURIDIC

C2.1 Definirea şi clasificarea teoriilor, paradigmelor şi principiilor
utilizate în studiul dreptului internaţional privat.
C2.2 Utilizarea conceptelor şi teoriilor din domeniul juridic, pentru
explicarea şi interpretarea textelor de lege (normelor juridice) naţionale,
europene şi internaţionale in domeniul dreptului internaţional privat.
C2.3 Aplicarea teoriilor, a principiilor şi a conceptelor dreptului
internaţional privat într-un context determinat pentru rezolvarea confilctelor
din diferite spete juridice.
C2.4 Analiza datelor preliminare, interpretarea acestora, realizarea de
clasificări şi a unor delimitări conceptuale in domeiul dreptului internaţional
privat.
C2.5 Elaborarea unor proiecte profesionale cu utilizarea teoriilor,
principiilor şi metodelor specifice in vederea rezolvarii spetelor juridice
specifice dreptului internaţional privat.
Standarde minimale de performanta pentru evaluarea competentei
Utilizarea adecvată a teoriilor, principiilor şi conceptelor juridice
însuşite într-un proiect profesional in vederea solutionarii diferitelor conflicte
aparute in diverse situatii care implica vastul domeniu al dreptului.
internaţional privat.
C3: Aplicarea legislaţiei româneşti, a legislaţiei europene şi a celorlalte

instrumente juridice internaţionale
C3.1. Identificarea normelor juridice din sistemul de drept românesc şi
european şi a principalelor instrumente juridice internaţionale din domeniul
dreptului internaţional privat.
C3.2. Explicarea şi interpretarea normelor juridice naţionale, a celor
europene şi a prevederilor internaţionale prin utilizarea cunoştinţelor însuşite
în domeniul dreptului internaţional privat.
C3.3. Identificare prevederilor legale din legislaţia românească,
europeană sau internaţională privind dreptul internaţional privat şi aplicarea
lor într-un context determinat.
C3.4. Realizarea studiului juridic şi distingerea între prevederile
relevante faţă de cele irelevante care au incidenţă în rezolvarea unor situaţii
specifice domeniului dreptului internaţional privat.
C3.5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea legislaţiei
româneşti şi a celei europene şi internaţionale în vigoare din domeniul
dreptului internaţional privat.
Standarde minimale de performanta pentru evaluarea competentei
Utilizarea adecvata a legislatiei romanesti, europeene si internationale
intr-un proiect profesional.
C4: Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din
dreptul naţional, dreptul european şi dreptul altor state
C4.1. Definirea conceptelor şi analiza acestora, precum şi a metodelor
şi teoriilor utilizate în interpretarea şi compararea instituţiilor privind
dreptului internaţional privat a nivel naţional, european şi al altor state.
C4.2. Interpretarea raportului dintre instituţiile dreptului internaţional
privat la nivel naţional, european şi al altor state prin utilizarea metodelor
comparative şi interpretative.
C4.3 Realizarea de corelaţii şi comparaţii între instituţiile dreptului
internaţional privat în sistemul de drept naţional, european şi al altor state,
într-un context determinat, cu utilizarea metodelor şi tehnicilor specific.

C4.4 Interpretarea şi evaluarea metodelor specifice ce pot fi utilizate
pentru determinarea raportului dintre instituţiile dreptului internaţional privat la
nivel naţional, european şi al altor state.
C4.5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea metodelor de
comparare a legislaţiei specifice dreptului internaţional privat.
Standarde minimale de performanta pentru evaluarea
competentei.
Realizarea unui proiect sau a unui studiu privind raportul dintre
instituţiile care colaborează la nivel naţional, european şi al altor state din
domeniul dreptului internaţional privat.
2. Competenţe transversale
CT1. Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient şi

responsabil, cu respectarea regulilor deontologice specifice domeniului
competentei.
Elaborarea unei lucrări de specialitate, a lucrarii de licenta cu
respectarea obiectivelor, a termenelor şi a regulilor deontologice.
CT2: Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu
elemente de interdisciplinaritate), cu respectarea palierelor ierarhice
competentei
Realizarea unui proiect, a unei activităţi în echipă, cu identificarea
rolurilor profesionale specifice domeniului drept internaţional privat.
 Conţinutul cursului Drept internaţional privat român
Cursul Drept internaţional privat roman este structurat în unităţi de

învăţare împărţite la randul lor în capitole iar acestea împărţite în secţiuni,
subsecţiuni şi paragrafe.
Unităţile ţi capitolele aferente acestora sunt:
I. ASPECTE GENERALE DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
1. NOŢIUNI GENERALE DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
2. OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
3. CONŢINUTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
4. METODE DE REGLEMENTARE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PRIVAT
5. DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
6. APLICAREA LEGII STRĂINE ŞI LUAREA ÎN CONSIDERARE A LEGII
STRĂINE
7. CONFLICTELE DE LEGI ÎN SITUAŢII SPECIALE
II. PROBLEME GENERALE PRIVIND PRINCIPALELE FELURI DE

CONFLICTE CARE POT APĂREA ÎN LEGĂTURĂ CU
RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT INTERNAŢIONAL
PRIVAT
1. CALIFICAREA ŞI FELURILE CALIFICĂRII
2. CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR CONFLICTUALE ŞI
RETRIMITEREA
3. ORDINEA PUBLICĂ. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PRIVAT. ÎNLĂTURAREA EXCEPŢIONALĂ A
LEGII APLICABILE
4. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU. RESPECTAREA
DREPTURILOR CÂŞTIGATE ÎN ŢARĂ STRĂINĂ
 Resurse si mijloace de lucru:

Cursul va fi distribuit studentilor in format electronic, conţinând
informaţii teoretice de bază, exemple şi speţe, întrebări şi teme de control.
In cadrul întâlnirilor cu studenţii vor fi explicate şi exemplificate
noţunile teoretice cu incidenţă în materie, în scopul inţelegerii facile şi
însuşirii noţiunilor fundamentale.
 Metoda de evaluare:
Examenul semestrial se va susţine sub formă de teste grilă (un numar
de 10 întrebări tip grilă). Fiecare grilă va avea unul sau mai multe răspunsuri
corecte. Fiecare grila va fi punctată cu 1,00 puncte.

UNITATEA 1.
ASPECTE GENERALE DE DREPT INTERNAŢIONAL
PRIVAT

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE DE DREPT
INTERNAŢIONAL PRIVAT
Obiective specifice:
 Să definească dreptul internaţional privat;
 Să definească elementul de extraneitate;
 Să înţeleagă şi să prezinte trasăturile caarcteristice elementelor
de extraneitate;
 Să prezinte situaţii in care există elemtul de extraneitate.
1.1.Denumirea de drept internaţional privat

Denumirea de „drept internaţional privat” a fost folosită pentru prima
oară de J. Story in lucrarea Commentaries on the Conflict of Law (1834),
ulterior preluată de M. Foelix in Traité de Droit International Privé (1843) şi
apoi de J. Schaffner in lucrarea Entwicklung desinternationales privatrecht
(1851).
În decursul timpului disciplinei de drept internaţional privat i s-au
propus şi alte denumiri: „Drept privat internaţional”; „Drept internaţional”;
„Comity”; „Recunoaşterea extrateritorială a drepturilor”; „Drept interlegislativ”;
„Drept internaţional civil”, „Conflictul legilor”, etc..
Conform doctrinei folosirea denumirii de „drept internaţional privat” a
stărnit diferite controverse deoarece expresia de „drept internaţional”
desemnează: în primul rând, în mod tradiţional dreptul internaţional public,
iar in al doilea rând, că izvoarele dreptului internaţional privat sunt
preponderent interne, nu internaţionale (acestea din urma fiind bi- sau
multilaterale) si în al treilea rând litigiile litigiile privind raporturile cu element
de extraneitate sunt de competenţa instanţelor fiecărui stat. Totuşi intre cele
două discipline drept internaţional public si drept internaţional privat exista
anumite legăutri.
Termenul de „internaţional” in denumirea disciplinei drept internaţional
privat se referă la faptul că obiectul acestei discipline tratează raporturile
juridice cu element de extraneitate (sau element străin ori internaţional) iar
termenul de „privat”se referă la raporturile de drept civil, de drept comercial,
dreptul familiei, precum şi la alte raporturi de drept privat in sens larg, pentru
a le deosebi de raporturile care formează obiectul dreptului internaţional
public.
1.2.Definiţia dreptului internaţional privat
Dreptul internaţional privat este definit ca ansamblul normelor

juridice interne care reglementează relaţiile cu element de extraneitate,
indicând autoritatea competentă şi legea aplicabilă.
Din dispoziţiile alin. 1 ale art. 2557 din Codul civil rezultă că dreptul
internaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care determină legea
aplicabilă unui raport de drept internaţional privat (unui raport cu element de
extraneitate).
După cum am observat din definiţia dreptului internaţional privat
raporturile de drept internaţional privat se caracterizează prin prezenţa
elementului de extraneitate care are o fizionomie complexă şi o
semnificaţie aparte în contextul dreptului internaţional privat.
1.3. Elementul de extraneitate
1.3.1. Definiţie şi trasăturile caracteristice elementelor de

extraneitate
Elementul de extraneitate este „împrejurarea de fapt, în legătură cu

un raport juridic datorită căreia, acest raport are legătură cu mai multe
sisteme de drept (ori legi aparţinând unor ţări diferite)”.
Elementul de extraneitate prezintă următoarele trăsături
caracteristice:
a. În raportul de drept internaţional privat elementul de extraneitate nu
consitituie o componentă distinctă ci oricare dintre cele trei elemente
(subiect, obiect şi conţinut) poate imbrăca forma extraneitaţi intrucât
elementul de extraneitate determină uneori, aplicarea normelor materiale
interne ori unificate iar alteori, dă naştere conflictului de legi.
b. Elementul de extraneitate este calificat ca fiind element străin prin
prisma unui anumit sistem de drept. Precizăm că în dreptul internaţional
privat nu este general şi universal că să poată oferi o reglementare unitară
raporturilor juridice cu element de extraneitate ci există, doar sisteme de
drept naţionale care pun in valoare împrejurări de fapt determinate, cărora le
conferă calitatea de elemente de extraneitate. Mai mult, complexitatea
raporturilor de drept internaţional privat atrage, uneori, preferinţa legiuitorului
naţional pentru stabilirea unui punct de legătură principal şi ale unor puncte
de legătură cu vocaţie subsidiară pentru aceeaşi materie (Codul Civil
procedeayă astfel de exemplu în cazul statului personal, actului juridic
unilateral, contractului, etc.)
c. Elementul de extraneitate nu este, în toate cazurile, element
internaţional, în sensul dreptului comerţului internaţional. Raporturile juridice
de drept privat cu element străin pot constitui obiect de studiu şi pentru alte
ramuri ale dreptului privat. Dreptul comerţului internaţional reglementează
raporturi comerciale cu element de extraneitate, element care este
întotdeauna internaţional, raportat la particularităţile operaţiei comerciale (de
pildă, elementul de extraneitate apare ca element internaţional, în sensul
propriu al termenului, în cuprinsul Legii uniforme asupravânzării
internaţionale a obiectelor mobile corporale, adoptată prin Convenţia de la
Haga din 1 iulie 1964)†.
d. Elementul de extraneitate constituie premisa aplicării unor norme
juridice diferite. Ca regulă, elementul de extraneitate determină fie conflictele
†
A se vedea http://dreptulcomertuluiinternational.wordpress.com/2012/01/11/ pentru
Convenţia de la Haga asupra legii aplicabile vânzărilor internaţionale de bunuri mobile
corporale (în vigoare din 1964).
de legi (caz în care îşi găsesc aplicabilitatea normele conflictuale), fie atrage
aplicarea normelor materiale interne sau a normelor materiale unificate.
e. Prezenţa elementului de extraneitate distinge raporturile de drept
internaţional privat de toate celelalte raporturi de drept privat. În doctrină se
apreciază că elementul de extraneitate este criteriul principal, care conferă
fizionomie proprie raporturilor din dreptul internaţional privat. Se poate
afirma, deci, că elementul de extraneitate constituie diferenţa specifică a
raporturilor de drept internaţional privat. .În termeni diferiţi, dar sugerându-se
aceeaşi idee, s-a menţionat că „analiza raportului juridic cu element de
extraneitate constituie punctul de plecare al oricărui studiu de drept
internaţional privat, întrucât existenţa acestui tip aparte de raporturi juridice
duce la apariţia tuturor problemelor specifice dreptului internaţional privat.”
.
1.3.2. Prezentare exemplificativă a elementelor de
extraneitate
Ţinând cont de elementele raportului juridic elementele de extraneitate
pot consta în următoarele:
a) raportat la subiectele raportului juridic:
– pentru persoanele fizice: cetăţenia, domiciliul, reşedinţa şi, în anumite
sisteme de drept, religia (de exemplu, un cetăţean român şi un cetăţean
străin încheie în ţara noastră un contract de vânzare-cumpărare a unui bun
mobil);
– pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul, fondul de comerţ (o
societate comercială, persoană juridică română, încheie un contract cu o
firmă franceză cu sediul în Paris).
b) raportat la obiectul raportului juridic (mai exact, bunul la care se
referă conduita părţilor, numit şi obiect derivat al raportului juridic):
– locul situării bunului mobil sau imobil (bunul care face obiectul contractului
de vânzare-cumpărare se află în ţară străină);
c) raportat la conţinutul raportului juridic:
– locul încheierii actului juridic în sensul de negotium juris: o firmă română
semnează în străinătate un contract cu o firmă străină în vederea prestării de
către aceasta a unor servicii pe teritoriul ţării noastre;
– locul întocmirii înscrisului constatator (locus regit actum) – în sensul de
instrumentum probationes – care poate fi un alt stat decât cel în care s-a
realizat acordul de voinţă;
– locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus executionis
sau locus solutionis);
– locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti
commissi) de exemplu, un cetăţean român este victima unui
accident de circulaţie produs pe teritoriul Elveţiei;
– locul apariţiei prejudiciului – lex loci laesionis – atunci când acesta este
altul decât locul producerii delictului;
– locul soluţionării litigiului (doi soţi, cetăţeni englezi, solicită desfacerea
căsătoriei înfaţa unei instanţe de judecată din România);
– autoritatea care a pronunţat hotărârea judecătorească sau hotărârea
arbitrală este o autoritate străină – auctor regit actum.
Întrebări şi teme de control

1. Ce înţelegem prin drept internaţional privat?
2. Cu definim elementul de extraneitate?
3. Care sunt trăsăturile elementelor de extraneitate?
4. Prezentaţi exemplificativ elemente de extraneitate.
Bibliografie selectivă
Diaconu, Nicoleta. Drept internaţional privat, curs universitar, Ediţia a VI-a,

Editura Universitara, Bucuresti, 2013, pp. 13-34.
Deleanu, Sergiu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.7-10 .
Filipescu, P., Ion. Filipescu, I., Andrei. Drept internaţional privat, Ediţie
revizuită şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pp. 19-27.
Lupaşcu, Dan. Ungureanu, Diana. Drept internaţional privat, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 11-32.
Predescu. Bianca, Maria, Carmen. Drept internaţional privat. Partea
generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 11-77.
Ungureanu, Ovidiu. Jugastru, Călina. Circa, Adrian. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.3-11.
Sitaru, Dragoş, Alexandru. Drept international privat. Partea generala. Partea
speciala.Normele conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat,
Editura CH Beck, 2013, pp. 1-7.

CAPITOLUL 2. OBIECTUL DREPTULUI
 Definirea noţiunii de obiect al dreptului internaţional privat;
 Să înţeleagă care raporturi juridice pot fi obiect al dreptului
internaţional privat şi per a contrario raporturile care nu sunt obiect al
dreptului inernaţional privat;
 Să înţeleagă şi să analizeze situaţiile speciale de graniţă când se pune
problema conflictului de legi între dreptul privat şi dreptul public;
 Să înţeleagă şi să analizeze problemele pe care le poate ridica un raport
de drept internaţional privat.
2.1. Noţiunea de obiect al dreptului internaţional

privat
Obiectul dreptului internaţional privat este constituit din relaţiile de

drept privat (adică din cele reglementate de dreptul civil, dreptul familiei etc.)
şi din alte raporturi conexe cu ele, care au un element străin.
Art. 2557 din Codul civil dispune: „ ..... În înţelesul prezentei cărţi,
raporturile de drept internaţional privat sunt raporturi civile, comerciale,
precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate. (alin 2)
Dispoziţiile prezentei cărţi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile
internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau
dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare.” (alin.3)
De asemenea, unele raporturi juridice de drept public care deşi nu
intră în sfera dreptului internaţional privat, vom observa că există anumite
situaţii în care se ţine seama de legea străină, fără să fie vorba de aplicarea
acesteia în calitate de lex causae.
2.2. Raporturile care pot fi obiect al dreptului

internaţional privat
Din dispoziţiile alin. 2 coroborat cu alin. 3 ale art. 2557 din Codul civil
observăm că, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturi de drept
civil, drept comercial, raporturi de drept privat stabilite prin convenţiile
internaţionale la care România este parte, raporturi de drept privat
reglementate de dreptul Uniunii Europene si raporturi de drept privat stabilite
prin dispoziţiile din legile speciale precum şi alte raporturi de drept privat cu
element de extraneitate. Totusi raporturilor de drept privat stabilite prin:
convenţiile internaţionale la care România este parte; dreptul Uniunii
Europene si prin dispoziţiile din legile speciale

2. 3. Raporturile care nu pot fi obiect al dreptului
Prin interpretarea dispoziţiilor art. 2557 alin. 3 din Codul civil, per a
contrario, nu pot fi raporturi juridice de drept internaţional privat, raporturile
juridice din: convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul
Uniunii Europene sau din dispoziţiile legilor speciale dacă pentru aceste
raporturi juridice - rezultate din: convenţiile internaţionale la care România
este parte, dreptul Uniunii Europene, dispoziţiile legilor speciale - sunt
stabilite alte reglementări în domeniu.
În legislaţia românească este pentru prima oara când se precizează
clar ce raporturi nu pot constitui obiect al dreptului internaţional privat.
Raporturile juridice de drept public nu pot da naştere la conflicte de
legi, în sensul că, în aceste raporturi, nu există, în principiu posibilitatea
aplicării de către judecătorul român a legii străine. Explicaţia rezidă în faptul
că la aceste raporturi părţile se află, una faţă de cealaltă, pe poziţie de
subordonare juridică, intervenind elementul de autoritate al statului român
care acţionează de jure imperii.
Din categoria raporturilor juridice de drept public fac parte în principal:
raporturile juridice de drept internaţional public; raporturile juridice de drept
european; raporturile juridice de drept financiar; raporturile juridice de drept
penal; raporturile juridice de procedură penală, etc.
Totuşi raporturile juridice de drept public pot conţine elemente de
extraneitate. Astfel, spre exemplu: în dreptul internaţional public unul dintre
subiectele raportului juridic poate fi un stat străin; în dreptul penal faptuitorul
sau victima pot fi cetăţeni străini sua apatrizi cu domiciliul în străinătate. În
aceste situaţii judecătorul aplică numai legea română; în cadrul raportului
juridic de drept penal elementul de extraneitate conduce la aplicarea legii
penale române, potrivit principiilor: teritorialităţii, universalităţii, personalităţii
sau realităţii. Totuşi dacă nu sunt întrunite condiţiile cerute de aceste
principii, atunci instanţa română nu este competentă să judece pe făptuitor.
2.4. Problema conflictului de legi în anumite situaţii

speciale, de graniţă, între dreptul privat si dreptul
public
Există anumite situaţii care se află la graniţă dintre dreptul privat şi
dreptul public şi pot generă într-o anumită măsură conflicte de legi.
În unele raporturi juridice de drept public care deşi nu intră în sfera
dreptului internaţional privat, vom observa că există anumite situaţii în care
se ţine seama de legea străină, fără să fie vorba de aplicarea acesteia în
calitate de lex causae.
Stuaţiile la care ne referim sunt următoarele:
a. chestiunile prealabile în litigiile de drept public;
b. latura civilă în procesul penal;
c. sancţiunile civile.
a. Chestiunile prealabile în litigiile de drept public
Chestiunile prealabile în litigiile de drept public „constituie aspecte de
altă natură decât de drept public (deci aspecte de drept privat), care apar în
legătură cu un raport de drept public şi de care depinde, într-o anumită
măsură, soluţionarea litigiilor privind aceste din urmă raporturi.”
Chestiunile prealabile pot aparea spre exemplu într-un proces penal
când se ia în considerare legea străină în vederea rezolvării prealabile a
incidentelor de natură civilă. Aplicarea legii penale române poate fi
condiţionată de luarea în considerare a legilor de drept civil străine în sens
larg. Astfel, spre exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunii de bigamie, pentru a
putea fi întrunite elementele consitutive ale acestei infracţiuni, latura obiectivă
– în accepţiunea legii penale române – reclamă existenţa a două căsătorii
încheiate de una şi aceeaşi persoană care are, prin ipoteză, fie exclusiv
cetăţenie străină, fie acea căsătorie a fost încheiată în străinătate, etc. În
acest caz, instanţa penală română, competentă pentru infracţiunea de
bigamie, poate aplica legea civilă străină.
În concluzie, chestiunile prealabile de drept public, în procesele civile
nu sunt de natură a genera conflicte de legi, legea străină se aplică,
necondiţionat aspectelor de drept public.
b. Latura civilă în procesul penal
În prezenţa elementului de extraneitate, soluţionarea laturii civile a
procesului penal presupune rezolvarea conflictului de legi.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate în procesele
penale este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală.
Potrivit art. 137 din Legea nr. 302/2004 republicată in 2011
„Executarea unei hotarari penale straine are loc potrivit legii romane. (alin.
1) Hotărîrile penale străine‡ recunoscute şi executate în România produc
aceleaşi efecte că şi hotărârile pronunţate de instanţele române.”(alin.2)
Potrivit art. 14 alin. (3) din Codul de procedură penală „Repararea
pagubei se face conform dispoziţiilor legii civile”.
Conform art. 522 din Codul de procedură penală „Executarea
dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face
potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.”
Observăm că instanţa română investită cu un proces penal va recurge
la norma de conflict română, care atribuie competenţa fie legii române, fie
legii străine.
Sancţiunile civile
Într-o opinie, se consideră că sancţiunile civile (spre exemplu:
nulitatea, decăderea din drepturi, prescripţia extinctivă, consecinţele care
decurg din ascunderea de către moştenitori a unuor bunuri dintr-o
succesiune) sunt de natură a genera conflicte de legi.
Într-o altă opnine, se consideră că sancţiunile civile pe anumite
temeiuri (cum ar fi ordinea publică de drept internaţional privat) aceste
sancţiuni pot fi înlăturate.
‡
Potrivit art. 130 din Legea nr. 302/2004 republicată în 2011 „...prin hotărâre penală străină
se înţelege o hotărâre pronunţată de instanţa competentă a altui stat”.
2.5. Probleme ridicate de raportul de drept
În legătura cu raportul de drept internaţional privat se pot ridica

următoarele probleme:
1. probleme ce ţin de conflictul de jurisdicţii si anume:
a. determinarea instanţei competente care să soluţioneze litigiul deci,
este vorba de competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
b. determinarea legii procedurale aplicabile;
c. determinarea efectelor hotărârilor judecătoreşti străine ori a sentinţelor
arbitrale străine;
2. probleme ce ţin de conflictul de legi şi anume: determinarea legii
aplicabile raportului juridic respectiv.
Conflictul de legi poate poate ridica următoarele probleme respecând şi
ordinea următoare legate de:
1. calificare - operaţia pe care o face autoritatea chemată să rezolve o
problemă conflictuală, atunci când caută să descopere categoria
conflictuală în care se încadrează situaţia dată, pentru a şti ce regulă
trebuie să-i aplice;
2. retrimitere - situaţia în care normele forului trimit la dreptul străin, ale
cărui reguli conflictuale trimit înapoi la legea instanţei sau mai departe la
legea unui alt stat;
3. Ordinea publică în dreptul internaţional privat reprezintă o excepţie, un
mijloc la îndemâna judecătorului pentru a îndepărta legea străină,
normal competentă, sau pentru a refuza efectele aplicării ei, atunci când
este contrară unui principiu fundamental al dreptului autorităţii sau
instanţei chemată să soluţioneze o cauză cu element străin.
4. fraudarea legii în dreptul internaţional privat – folosirea de către părţile
unui raport juridic a unui alt sistem de drept decît cel normal competent
în situaţia juridică respectivă, în mod fraudulos (ilicit) prin utilizarea unui
alt mijloc legal de drept internaţional privat cu scopul de a înlătura astfel
aplicarea dispoziţilor legale care aparţin sistemul de drept competent;
5. aplicarea legii proprii sau străine. În dreptul român raporturile juridice
sunt reglementate de dreptul român, iar problema care se pune este
aceea a justei aplicări a acestui drept. Raportul juridic cu element străin
ridică problema aplicării legii străine. Întrebarea care o punem este
următoarea: Când aplicăm legea română şi când aplicăm legea străină?
Răspunsul îl vom da în capitolele ce urmeaază.
1. Cum definiţi obiectul dreptului internaţional privat?

2. Care raporturi juridice pot fi obiect al dreptului internaţional privat?
3. Care raporturi juridice nu pot fi obiect al dreptului internaţional privat?
4. Prezentaţi şi analizaţi situaţiile speciale de graniţă când se pune problema
conflictului de legi între dreptul privat şi dreptul public.
5. Prezentaţi şi analizaţi problemele pe care le poate ridica un raport de drept


CAPITOLUL 3. CONŢINUTUL DREPTULUI
 Să definească conţinutul dreptului internaţional privat;
 Să definească norma conflictuală:
 Să prezinte izvoarele normelor conflictuale;
 Să prezinte şi să explice structura normei conflictuale;
 Să înţeleagă conţinutul normei conflictuale;
 Să explice si să înţeleagă legătura normei conflictuale;
 Să analizeze punctele de legătură;
 Să dea exemple de puncte de legătură;
 Să definească şi să explice normele materiale;
 Să înţeleagă că sunt şi alte norme care se aplică raporturilor juridice
cu element de extraneitate;
 Să înţeleagă care este legea aplicabila raportului juridic cu element de
extraneitate.
3.1. Precizări prealabile
Prin conţinutul dreptului internaţional privat înţelegem totalitatea

normelor juridice care alcatuiesc această ramură de drept.
Normele de drept internaţional privat au drept scop sa indice, la un
raport juridic cu element de extranietate, care dintre legile în prezenţă pot să
se aplice, fie în momentul naşterii raportului juridic, fie în momentul
soluţionării litigiului de către instanţă, fie în orice alt moment al existenţei
raporutlui juriidc internaţional.
Normele de drept internaţional privat se clasifică în:
1. norme conflictuale;
2. norme materiale (substanţiale).
3.2. Normele conflictuale
3.2.1. Definiţia normei conflictuale

Norma conflictuală este definită ca fiind norma juridica specifică
dreptului internaţional privat, care desemnează legea internă apicabilă
raportului juridic cu element de extraneitate.
În ansamblul lor normele conflictuale sunt prevăzute în sistemul de
drept intern al fiecărui stat formând sistemul conflictualist al acestuia,
componentă a sistemului juridic naţional. Instanţa de judecată sau un alt
organ jurisdicţional, în momentul soluţionării unui raport cu element de
extraneitate va folosi întotdeauna pentru determinarea legii aplicabile
normele confilictuale din propriul sistem de drept. De la această premisă,
porneşte legiuitorul român în Codul civil, art. 2557 alin. (1) care dispune:
„Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui
raport de drept internaţional privat”.
Norma conflictuală soluţionează conflictele de legi în sensul că
stabileşte care dintre sistemele de drept în prezenţă trebuie să se aplice cu
privire la raportul juridic respectiv. Din momentul desemnării legii competente
(legii interne) rolul normei conflictuale încetează şi intră în acţiune norma de
drept intern (de exemplu: de dreptul civil, de dreptul familiei) a ţării care va
cârmui raportul juridic cu element străin. Sistemul de drept (legea
competentă care va cârmui raportul juridic cu element străin) astfel
determinat(ă) poartă denumirea de „legea cauzei” (lex causae). Un astfel
de exemplu este îl constituie art. 2587 alin. 1 din Codul civil potrivit căruia
„Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se
celebrează.”
Normele conflictuale determină câmpul de aplicare a dreptului intern şi
al celui străin ţinând seama de coexistenţa unor sisteme juridice de egală
valaore, expresie a unor suveranităţi de stat egale. Ele sunt proprii fiecărui
sistem de drept, regăsindu-se în acte normative interne şi în convenţii
internaţioanle.
3.2.2. Izvoarele normei conflictuale

Normele conflictuale sunt cuprinse în:
a).dreptul intern;
b). convenţii sau tratate internaţionale la care România este parte.
a). Dreptul intern

Normele conflictuale se regăsesc în dreptul intern al fiecărei ţări. În
acest sens precizăm că, în sistemul de drept românesc, daca până la
intratea în vigoare a noului Cod civil principală sursă internă de normă
conflictuală o consituia Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat în prezent principală sursă internă de
normă conflictuală o consituie Codul civil, mai exact, Cartea a VII-a intitulată
„Dispoziţii de drept internaţional privat.”
În afara Codului civil sunt şi alte acte normative ce constituie izvoare
de drept internaţional privat, spre exemplu: Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului 194/2002 privind regimul străinilor in România cu ultimele
modificări şi completări§ aduse prin Legea nr. 158/2013; etc.
Normele conflictuale vor diferi de la stat la stat, cum este de
exemplu, norma conflictuală în materie de stare civilă şi capacitate, care
este, în general, pentru ţările de pe continentul european, legea naţională
(lex patriae), iar pentru alte ţări, de pildă Anglia, Danemarca, Norvegia, unele
ţări din America Latină, legea domiciliului (lex domicilii) ; dar norma
conflictuală poate fi identică pentru mai multe state, deşi este adoptată în
dreptul intern, cum este de exemplu, regula locus regit actum care este
cunoscută de majoritatea legislaţiilor.
b). Convenţii sau tratate internaţionale la care România este parte.
§
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 280, din 17 mai 2013.
Convenţiile sau tratatele internaţionale cuprind norme conflictuale
care sunt uniforme pentru statele participante la convenţie sau tratat.
Categoria de norme prevăzute în convenţiile sau tratatele
internaţionale la care România este parte se numeste norme conflictuale
unificate.
Menţionăn pentru exemplificare următoarele tratate bilaterale
încheiate de ţara noastră: Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind
asistenţa judiciară în materie civilă**; Tratatul dintre România şi Republica
Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile††; Tratatul
între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă
şi penală‡‡; Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi
relaţiile juridice în cauzele civile.§§
În dreptul internaţional privat contemporan se remarcă o preocupare
constată pentru unificarea progresivă a normelor conflictuale, realizată în
cadrul mai multor organizaţii internaţionale, cum ar fi: Consiliul Europei;
Conferinţa de la Haga de Drept Internaţional Privat (HCCH); Insitututul
Internaţional pentru Unificarea Dreptului Internaţional Privat (UNIDROIT);
Comisia Naţiunilor Unite Pentru Dreptul Comerţului Internaţional
(UNCITRAL), etc.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, cooperarea
judiciară în materie civilă şi comercială între statele membre ale Uniunii
Europene a căpătat un statut aparte, prin transferarea competenţei de
reglementare în această materie instituţiilor comunitare, creându-se astfel
premisele conturării treptate a unui veritabil „nucleu de drept procedural
european”.
Regulamentele elaborate la nivelul Uniunii europene conţin raporturi
de drept internaţional privat, creând un drept uniform, ce cuprinde norme
conflictuale direct aplicabile, care înlătură de la aplicare normele conflicituale
interne ale statelor membre în domeniul de reglementare al regulamentului
respectiv.
Vom menţiona cu titlu de exemplu, o serie de regulamente care conţin
norme conflictuale, elaborate la nivelul Uniunii Europene: Regulamentul (CE)
al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000*** (aşa numitul Bruxelles I)
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială; Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2202/2003
din 27 noiembrie 2003††† (aşa numitul Bruxelles II bis) privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială
şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE)
al Consiliului nr. 1347/2000; etc.
**
ratificat de România prin Legea nr. 44/1995 (M. Of. nr. 106 din 31 mai 1995).
††
ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 65/1999 (M. Of. nr. 414 din 30 august
1999).
‡‡
ratificat de România prin Lege nr. 177/1997 (M. Of. nr. 310 din 13 noiembrie 1997).
§§
ratificat de România prin Lege nr. 3/2005 (M. Of. nr. 183 din 03 martie 2005).
***
JOCE, L 12 din 16 ianuarie 2001. Actele juridice comunitare pot fi consultate la adresa:
http://eur-lex.europa.eu/fr/index.htm.
†††
JOCE, L 338 din 23.12. 2003.
3.2.3. Strucutra normei conflictuale
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele de drept

cuprind următoarele elemente:
� ipoteza prevede descrierea clară, precisă a împrejurărilor, a faptelor sau a
condiţiilor în care apar relaţiile de drept pentru a se permite subiectelor
raporturilor juridice să respecte regula de conduită prescrisă în vederea
realizării scopului urmărit;
� dispoziţia prevede conduita subiectelor de drept vizate de aceste norme;
� sancţiunea arată care sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.
În doctrină în privinţa structurii normei conflictuale s-au conturat două
opinii. Într-o primă opinie, norma conflictuală este alcătuită din: două
elemente conţinut şi legătură. În cea de-a doua opinie, norma conflictuală
este alcătuită din trei elemente: conţinut, legătură şi legea aplicabilă.
3.2.4. Conţinutul normei conflictuale
Conţinutul normei conflictuale reprezintă ipoteza acesteia, adică acea

categorie de raporturi juridice (sau materia) la care respectiva normă
conflictuală se referă.
Conţinutul normei conflictuale poate consta în următoarele: starea
civilă şi capacitatea juridică a persoanei fizice, forma exterioară a actului
juridc, regimul matrimonial, moştenire, etc..
Spre exemplu, potrivit, art. 2595 alin. 1 din Codul civil „Masurile de
publicitate şi opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse
legii aplicabile regimului matrimonial.”
Constituie conţinut al acestei norme conflictuale expresia „Masurile de
publicitate şi opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi (...).”
Conţinutul normei conflictuale determină câmpul de aplicare în spaţiu
al unei legi.
3.2.5. Legatura normei conflictuale
Legatura normei conflictuale este dispoziţia acesteia, adică acea

parte care indică sistemul de drept aplicabil pentru conţinutul normei
conflictuale deci, stabileşte legea aplicabilă raportului juridic în cauză.
Legătura normei conflictuale sub forma indicării generale este denumită şi
„formulă de fixare.”
În exemplul de mai sus, legătura normei conflictuale este expresia:
„(...) sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial.”
Legătura normei conflictuale se concretizează în punctul de legătură.
Acesta este elementul prin care se stabileşte relaţia între un raport juridic şi o
lege.

Punctul de legătură constituie criteriul concret prin care se stabileşte
legătura dintre raportul juridic (conţinutul normei conflictuale) şi un anumit
sistem de drept care reprezintă legea aplicabilă respectivului raport juridic
(lex causae).
Cele mai importante puncte de legătură sunt:
1. cetăţenia
2. teritoriul;
3. pavilionul unei nave;
4. alte puncte de legătură.
1. Cetăţenia (naţionalitatea)
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat cetăţenia este
punct de legătură pentru următoarele categorii de raporturi juridice (care
formează conţinutul normei conflictuale respective):
a). statutul persoanei fizice (respectiv starea civilă, capacitatea persoanei
fizice şi relaţiile de familie);
b). moştenirea, în ipoteza alegerii legii aplicabile ca fiind legea statului a
cărui cetăţenie o are persoana decedată;
c). jurisdicţia competentă în anumite situaţii.
a). Statutul persoanei fizice
b). Moştenirea, în ipoteza alegerii legii aplicabile ca fiind legea statului
a cărui cetăţenie o are persoana decedată.
Astfel, art. 2634 alin. 1 din Codul civil prevede: ”O persoană poate să
aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui
cetăţenie o are.” Deci, elementul concret (punctul de legătură) prin care se
realizează relaţia dintre „conţinut” (”O persoană poate să aleagă (...) şi
legătura ( „.... ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a
cărui cetăţenie o are.” )
c). Jurisdicţia competentă în anumite situaţii.
De pildă, conform art. 1066 alin. 2 din Codul de procedură civilă
„Instanţele judecătoreşti române, sunt, de asemenea competente sa judece:
1. Procese referiotare la ocrotirea minorului sau persoanei puse sub
interdicţie judecătorească cetăţean român cu domiciliul în străinătate (...) .”
Deci, procesele referiotare la ocrotirea minorului sau persoanei puse
sub interdicţie judecătorească cetăţean român cu domiciliul în străinătate vor
fi judecate de instanţele judecătoreşti române.
Sistemul de drept la care trimite punctul de legătură „cetăţenia”
(„naţionalitatea”) se numeşte (lex patriae).
2. Teritoriul
Teritoriul (locul unde se înfăptuieşte un act sau fapt juridic) ca
punct de legătură îmbracă următoarele forme:
a). reşedinţa obişnuită;
b). sediul social;
c). locul situării bunului;
d). locul încheierii contractului;
e). locul executării contractului;
f). locul întocmirii actului juridic (in sensul de instrumentum);
g). locul producerii prejudiciului;
h). locul producerii faptului juridic ilicit;
i). locul unde se judecă litigiul.

a). Reşedinţa obişnuită
În prezent, dispoziţiile art. 2570 din Codul civil reglementează două
tipuri de reşedinţe obişnuite şi anume: reşedinţa obişnuită a persoanei fizice
(alin.1 şi 2) şi reşedinţa obişnuită a persoane juridice (alin. 3şi 4).
Având ăn vedere dispoziţiile alin. 1 ale art. 2570 din Codul civil putem
spune că prin reşedinţa obişnuită a persoanei fizice în România înţelegem
adresa din România unde persoana fizică respectivă (cetăţean român,
cetăţean străin sau apatrid) îşi are locuinţa principală şi unde îşi desfăşoară
în mare parte întreaga activitate socială şi profesională.
Având ăn vedere dispoziţiile alin. 3 ale art. 2570 din Codul civil putem
spune că prin reşedinţa obişnuită a persoanei juridice în România înţelegem
adresa din România unde persoana juridică respectivă îşi are administraţia
centrală.
Reşedinţa obişnuită la fel ca şi domiciliul trimite la sistemul de
drept „lex domicilii”
b). Sediul social

Sediul social este punct de legătură spre exemplu pentru:Statutul
organic al persoanei juridice. Art. 2580 alin. (1)din Codul civil dispune
„Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională.” De
asemenea, art. 2571 alin. (1 ) din Codul civil prevede: „Persoana juridică are
naţionalitatea statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit, potriivt actului
constitutiv, sediul social”.
Sistemul de drept aplicat în acest caz este numit „lex societatis”.
c). Locul situării bunului

Locul situării bunului este punct de legătură spre exemplu pentru: .
Mostenirea imobiliară. Potrivit art. 2635 lit. (d) din Codul civil care
reglementează legea aplicabilă formei testamentului „Intocmirea,
modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile daca actul
respecta conditiile de forma aplicabile, fie la data cand a fost intocmit,
modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricareia
dintre legile următoare: (.......) d) legea situatiei imobilului ce formeaza
obiectul testamentului (...).” Precizăm că in domeniul succesoral
reglementarea actuală „reia parţial concepţia tradiţională şi practica
instanţelor in sensul cărora mobilia sequuntur personam şi lex rei sitae,
immobilia vero teritorium. Dar cât priveşte succesiunea mobiliară, regula
este fondată pe existenţa fictivă a bunurilor mobile la domiciliul lui de cuius, şi
regula se aplică chiar contra situaţiei reale a bunurilor mobile”.
Sistemul de drept aplicat în acest caz poartă denumirea de lex rei
sitae iar în materia succesiunii „lex succesionis”.
d). Locul încheierii contractului

Locul încheierii contractului este punct de legătură spre exemplu
pentru: Forma încheierii căsătoriei. Art. 2587 alin. (1) din Codul civil dispune:
„Forma incheierii casatoriei este supusa legii statului pe teritoriul caruia se
celebreaza..”
Sistemul de drept aplicat în acest caz poartă denumirea de
„lex loci contractus.”

e). Locul executării contractului
Locul executării contractului este punct de elgătură pentru modul
de executare al contractului. Art. 12 alin. (1) din Regulamentul nr. 593/2008
privind obligaţiile contractuale (Roma I)‡‡‡ prevede:” În ceea ce priveşte
modalitatea de executare şi măsurile care pot fi luate în cazul unei executări
defectuoase, se va avea în vedere legea ţării în care are loc executarea.”
Sistemul de drept desmnat cu aplicarea acestui punct de
legătură poartă denumirea de „lex loci executionis”, sau dacă se face o
plată „lex loci volutionis.”
f). Locul întocmirii actului juridic (in sensul de

instrumentum)
Locul întocmirii actului juridic (in sensul de instrumentum)
constituie punct de legătură spre exemplu pentru: Condiţiile de formă ale
actului juridic. Potrivit art. 2639 alin. 2 lit. (a) din Codul civil „Actul se
considera totusi valabil din punctul de vedere al formei, daca indeplineste
conditiile prevazute de una dintre legile urmatoare: a) legea locului unde a
fost intocmit” (....)
Regula pe care o implică aplicarea acestui punct de legătură
se exprimă prin adagiul „locus regit actum.”
g). Locul producerii prejudiciului

Locul producerii prejudiciului este punct de legătură când
prejudiciul se produce în alt stat decât cel al producerii delictului. Astfel,
norma generală cuprinsă în art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007
privind obligaţiile necontractuale (Roma II) prevede: „Cu excepţia dispoziţiilor
contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligaţiilor
necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a
produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi
indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale
respectivului fapt.”
legătură este „lex loci laesionis”.
h). locul producerii faptului juridic ilicit

Locul producerii faptului juridic ilicit constituie punct de legătură
pentru regimul juridic al delictului (în general). Potrivit art. 2641 alin. (1) din
Codul civil „Legea aplicabila obligatiilor extracontractuale se determina
potrivit reglementarilor dreptului Uniunii Europene.” In acesta situaţie dreptul
Uniunii Europene îl reprezintă Regulamentul nr. 864/2007 privind obligaţiile
necontractuale (Roma II) Astfel, care în art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr.
864/2007 privind obligaţiile necontractuale (Roma II) prevede aaplicarea legii
ţării în care s-a produs prejudiciul „..indiferent în ce ţară are loc faptul
cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă
efectele indirecte ale respectivului fapt.”
legătură se numeşte „loci delict commisi”.
‡‡‡
Regulamentutl (CE) nr. 593/2008 al Prlamentului european si al Consiliului din 17 iunie
2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) publicat in Jurnalul Oficial al
UE din 4.7.2008.
i). Locul unde se judecă litigiul
Locul unde se judecă litigiul constituie punct de legătură pentru
aspectele de procedură. Potrivit art. 1087 din Codul de procedură civilă „In
procesul civil international instanta aplica legea procesuala romana, sub
rezerva unor dispozitii exprese contrare.”
Sistemul de drept aplicat în acest caz poartă denumirea de
„lex fori” (legea forului) adică a instanţei sesizate cu judecarea litigiului.
3.Fondul de comerţ
Fondul de comerţ constituie punct de legătură pentru condiţiile de fond
ale actului juridic în general. Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 2638
alin.(1) şi alin (2) din Codul civil rezultă că, în mod subsidiar şi alternativ,
condiţiile d efond ale actului juridic unilateral şi ale contractului sunt
reglementate de legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice are la
data încheierii actului, fondul de comerţ.
4. Autoritatea care examinează validitatea actului juridic

Autoritatea care examinează validitatea actului juridic constituie
punct de legătură spre exemplu pentru: 1. Forma actului juridic. Art. 2639
alin. 2 lit. (c) din Codul civil prevede:„Actul se considera totusi valabil din
punctul de vedere al formei, daca indeplineste conditiile prevazute de una
dintre legile urmatoare: (...) legea aplicabila potrivit dreptului international
privat al autoritatii care examineaza validitatea actului juridic.” 2. Condiţiiile
de formă ale căsătoriei. Art. 2587 alin. 2 din Codul civil dispune:
„Casatoria care se incheie in fata agentului diplomatic sau a functionarului
consular al Romaniei in statul in care acesta este acreditat este supusa
formalitatilor prevazute de legea romana.”
legătură se exprimă prin adagiul „auctur§§§ regit actum”
5. Voinţa părţilor
Voinţa părţilor constituie punct de legătură spre exemplu pentru:
1. Condiţiile de fond ale actelor juridice in general. Art. 2637 alin. (1) din
Codul civil dispune: „Conditiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de
legea aleasa de parti sau, dupa caz, de autorul sau.”; 2. Contracte. Art. 3
alin. (1), teza I, din Regulamentul nr. 593/2008 privind obligaţiile
contractuale (Roma I) prevede: „Contractul este guvernat de legea aleasă
de către părţi.”
legătură este „lex voluntatis”.
6. Pavilionul unei nave

Pavilionul unei nave constituie punct de legătură spre exemplu
pentru: Drepturile reale asupra acestor mijloace de transport. Art. 2620 alin.
(1) lit. (a) din Codul civil dispune: „Constituirea, transmiterea sau stingerea
drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse: a) legii
pavilionului pe care il arboreaza nava sau legii statului de inmatriculare a
aeronavei”.
§§§
Aucutur inseamna in latina autoritatea care intăreste.
7. Instanţa sesizată
Instanţa sesizată este punct de legătură pentru problemele de
procedură. Potrivit art. 1087 din Codul de procedură civilă „In procesul civil
international instanta aplica legea procesuala romana, sub rezerva unor
dispozitii exprese contrare.”
8. Alte puncte de legătură.

In dreptul internaţioanl privat există şi alte puncte de legătură cum ar
fi:
 domiciliul care până la intrarea in vigoare a Codului civil constituia punct
de legătură principal conform Legii 105/1992 1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;
 statul care a emis moneda de plată. Art. 2646 alin. (1) din Codul civil
prevede: „Moneda de plata este definita de legea statului care a emis-o.”
Din cele prezentate la acest subiect, observăm că, majoritatea
punctelor de legătură, îmbracă o formă teritorială, (reşedinţă, domiciliu, statul
cu care are cele mai stranse legături, locul situării bunului imobil, locul
încheierii actului juridic, etc.,) un număr mai mic de puncte de legătură se
referă la persoană ( fie sub aspectul personalităţii sale, fie al voinţţei juridice).
Această soluţie, denumită şi „Şirul lui Kegel”, după numele
autorului german care a propus-o, punctele de legătură sunt admise „în
cascadă” şi nu alternativ.
3.3. Normele materiale (substanţiale)
3.3.1. Precizări prealabile

Normele materiale (substanţiale) sunt acele norme care se aplică
direct (nemijlocit) raportului cu element de extraneitate dedus judecăţii
Normele materiale spre deosebire de normele conflictuale
cârmuiesc în mod direct raportul juridic.
Normele materiale se subclasifică în: norme de drept material
sau substanţial (civil, familiei, comercial, muncii, etc.) şi norme de drept
procesual civil. Această subclasificare a normelor materiale nu se
confundă cu clasificarea principală a normelor dreptului internaţional
privat în: norme conflictuale şi norme materiale.
Cele mai importante categorii de norme materiale aparţinând
dreptului internaţional privat sunt cele care reglementează două insţituţii
principale ale acestei ramuri de drept:
 Condiţia juridică a străinului (persoană fizică sau persoană
juridică). Spre exemplu, art. 27 din Codul civil dispune că:
„Cetăţenii străini si apatrizii sunt asimilaţi în condiţiile legii cu
cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor civil.
(alin.1). Asimilarea se aplică în mod corespunzător şi persoanelor
juridice străine” (alin.2);
 Efectele hotărârilor (judecătoreşti sau arbitrale) străine în
România. Potrivit art. 1107 alin.(1) din Codul de procedură civilă
„Hotărârea străina pronunţată de instanţa competentă beneficiază
în România de forţa probantă în privinîa constatărilor pe care le
cuprinde, dacă satisface exigenţele necesare autenticităţii sale
conform legii statului de sediu al instanţei.”
În cadrul normelor materiale care interesează dreptul internaţional
privat, o poziţie specială o ocupă normele de aplicaţie imediată (necesară
3.3.2. Normele (legile) de aplicaţie imediată (necesară)
În literatura de specialitate „normele de aplicaţie imediata sau

necesară” sunt definite ca fiind acele norme materiale, aparţinând
sistemului de drept intern al statului forului care, dat fiind gradul lor înalt de
imperativitate, se aplică cu prioritate (imediat), unui raport juridic
internaţional (cu element extranietate), atunci când acel raport juridic are
un anumit punct de legătură concret cu ţara forului, excluzând în acest fel
conflictul de legi şi deci aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale.
Art. 2566 din Codul civil cu denumirea marginală Normele de
aplicatie imediata dispune în alin. (1): „Dispoziţiile imperative prevazute de
legea romană pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
extraneitate se aplică in mod prioritar. In acest caz, nu sunt incidente
prevederile prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile. (alin.1)
Din dispoziţiile alin.(1) ale art. 2566 din Codul civil observăm că,
normele imperative aparţinând legii forului (române) care reglementează
un raport juridic cu element de extraneitate se aplică in mod prioritar fiind
exclusă aplicarea dispoziţiilor din Caretea a VII-a din Codul civil care
regleemntează determinarea legii aplicabile.
Se observă că normele de aplicaţie imediată constituie excepţia de
la regula aplicării normelor conflictuale în raporturile de drept internaţional
privat.
Normele de aplicaţie imediată sunt, în principiu, luate în
considerare atât în cazul raporturilor juridice interne, cât şi pentru cele cu
element de extranietate.
În doctrină şi practica judiciară au fost considerate norme de
aplicaţie imediată prevederi legale privitoare la operaţiunile valutare, la
domeniul concurenţei, la protecţia consumatorilor, la ocrotirea salariaţilor
care încheie contracte de muncă.
În general normele de aplicaţie imediată stabilesc domeniul propriu
de aplicare în cazul raporturilor juridice cu element de extranietate, prin
referire la un criteriu teritorial (domiciliul sua reşedinţa unei persoane, locul
încheierii unui act juridic ori a săvârşirii unui fapt juridic locul situării unui
bun) şi mai rar în funcţie de criteriul naţionalităţii (cetăţeniei).
3.4. Alte norme aplicabile raporturilor juridice cu

element de extraneitate
Normele conflictuale sunt inlăturate şi in situaţia în care normele

materiale au fost unificate printr-o convenţie internaţională. În această
situaţie numai există conflict de legi deoarece se aplică normele din tratatul
respectiv pe care le numim norme materiale uniforme.

Spre exemplu, art. 33 alin. 1 din Regulamentul (CE) al Consiliului nr.
44/2001 din 22 decembrie 2000**** (aşa numitul Bruxelles I) privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie
civilă şi comercială dispune că: „O hotărâre pronunţată într-un stat membru
este recunoscută de celelalte state membre fără sa fie necesar să se recurgă
la vreo procedură specială”.
Normele materiale uniforme sunt luate in consideraţie numai dacă
organul de jurisdicţie investit cu soluţionarea litigiului aparţine statului care a
ratificat convenţia internaţională. Spre exemplu in cazul Tratatului dintre
România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele
civile numai rganul de jurisdicţie român sau ucrainian are competenţa de a
soluţiona litigiul ivit intre un cetăţean român si unul ucrainian.
Per a ccontrario organele de jurisdicţie din ţări terţe vor rezolva litigiul
raportându-se la normele conflictuale proprii.
Există situaţii în care organele de jurisdicţie ale statului care a
ratificat convenţia internaţională aplică dispoziţiile acesteia ca urmare a
trimiterii realizată de norma conflictuală din sistemul de drept al ţării
respective.
Spre exemplu, conform art. 2612 din Codul civil „Legea aplicabilă
obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii
Europene.”
3.5. Legea aplicabilă
Legea la care trimite norma conflictuală este sistemul de drept cu

care face legătura prin punctul de legătură.
În literatura de specialitate există aşa cum precizam şi la începutul
secţiunii există două curente: un prim curent care susţine că lex causae este
al treilea element al normei conflictuale şi prezintă o importanţă „capitală”
atunci când legea aplicabilă este legea străină şi un al doilea curent care
susţine că lex causae nu este element structural al normei conflictuale
(indiferent dacă este în discuţie o lege română sau o lege străină). În acest
sens se arată că sistemul de drept la care norma conflictuală trimite prezintă
o însemnătate deosebită în dreptul internaţional privat deoarece
determinarea acestuia constituie finailtatea normei conflictuale, iar în temeiul
său se reglementează, în principiu, raportul juridic cu element de
extraneitate. Acest sistem de drept se numeşte „legea aplicabilă” sau „legea
cauzei” (lex causae).
Autorii eleveţieni admit că structura normei conflictuale conţine trei
elemente:
6. raportul de bază;
7. punctul de legătură sau indicile de localizare;
8. sistemul de drept desemnat sau autoritatea competentă.
Raportul de bază înglobează în mod abstarct şi pentru un număr
nedeterminat de cazuri, situaţii aproximativ identice existente în sisteme de
drept diferite. Punctul de legătură este elementul prin care raportul de bază
intră în relaţii cu un sistem de drept, iar al treilea element este lex causae.
****
3.6. Sfera raporturilor juridice cu privire la care pot
exista norme conflictuale
Normele conflictuale există doar în acele materii în care pot să

apară conflicte de legi admiţându-se luarea în considerare şi aplicarea legii
străine.
În materie penală, administrativă, fiscală, etc., care sunt
guvernate în exclusivitate de legea forului, nu pot exista norme conflictuale.
1. Ce se înţelege pri conţinutul dreptului internaţional privat?

2. Cum este definită norma conflictuală?
3. Care sunt izvoarele normelor conflictuale?
4. Prezintaţi şi explicaţi structura normei conflictuale.
5. Ce se înţelege prin conţinutul normei conflictuale?
6. Să explice si să înţeleagă legătura normei conflictuale.
7. Prezentaţi şi analizaţi punctele de legătură.
8. Daţi exemple de puncte de legătură.
9. Ce înţelegeţi prin norme materiale?
10. Ce norme mai pot fi aplicate raporturilor juridice cu element de extraneitate?
11. care este legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate?

Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.56-84.

CAPITOLUL 4. METODE DE REGLEMENTARE ÎN
DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT
 Să înţeleagă şi să explice metoda normelor conflictuale;
 Să înţeleagă şi să explice metoda normelor materiale.
Dreptul internaţional privat reglementează relaţiile de drept privat cu

element străin folosind două metode:
1. metoda normelor conflictuale (reguli interne care trimit la legea
competentă să guverneze raportul juridic) care prezintă două variante:
a. metoda normelor de aplicare imediată;
b. metoda proper law;
2. metoda normelor materiale (reguli interne edictate special pentru acel
raport juridic cu element străin).
4.2. Metoda normelor conflictuale
Metoda normelor conflictuale sau metoda conflictuală ori metoda

conflictualistă presupune alegerea legii competente să reglementeze un
raport juridic cu element de extraneitate cu ajutorul normei conflictuale. Cu
alte cuvinte, ori de câte ori instanţa (judecătorească sau arbitrală) are de
soluţionat un litigiu cu privire la un raport juridic cu element de extraneitate şi
sunt susceptibile de aplicare două sau mai multe sisteme de drept,
determinarea legii aplicabile se face în raport de „ceea ce zice” norma
conflictuală a forului sau altfel spus instanţa respectivă recurge la norma
conflictuală conţinută de propriul sistem de drept.
Deci, legea astfel stabilită poate fi cea a forului (spre exemplu viitori
soţi aleg ca lege aplicabilă regimului matrimonial legea română), cea străină
(spre exemplu pentru bunul imobil se aplica lex rei sitae, adică legea de la
locul situării bunului imobil) sau ambele (caz in care fiecare reglementează
aspecte diferite de drept internaţional privat astfel, spre exemplu capacitatea
civilă este reglemnetată de legea naţională a fiecăruia dintre soţi).
Normele conflictuale, sunt de regulă, norme de drept intern, stabilite
prin legislatia proprie fiecărui stat. Astfel, conform dispoziţiilor din Codul civil,
normele conflictuale le gasim tratate in Cartea a VII-a intitulată Dispoziţii de
drept internaţional privat dar şi în Codul de procedură civilă.
Trebuie sa precizăm că România a încheiat tratate de asistentă
juridică care conţin norme conflictuale direct aplicabile înlăturând astfel
aplicarea normelor interne. Menţionăm cu titlu de exemplu: Tratatul dintre
România şi Republica Cehă privind asistenţa juridică în materie civilă.
De asemena, normele conflictuale sunt prevăzute in diverse convenţii
internaţionale, caz în care aceste norme sunt uniforme (sau unificate) pentru
ţările cărora li se aplica acea convenţie. Menţionăm cu titlu de exemplu:
Convenţia asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale, încheiată la Haga
la 14 martie 1978.
La nivelul Uniunii Europene normele conflictuale pot fi cuprinse în
regulamente ce au in conţinutul lor norme conflictuale direct aplicabile
înlăturând astfel aplicarea normelor interne ale statelor membre în domeniul
de reglementare al regulamentului. Menţionăm cu titlu de exemplu:
Regulamentul (CE) nr.1393/2007 al Parlamentului European şi a Consiliului
din 13 noiembrie 2007 privind comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare
în materie civilă.
Metoda normelor conflictualecunoaşte următoarele variante:
a). Metoda utilizării normelor (legilor) de aplicaţie imediată (necesară)
Normele (legile) de aplicaţie imediată (necesară) sunt norme
specifice fiecărui stat în parte şi care prin importanţa deosebită a lor nu
îngăduie aplicarea vreunei legi străine în materia pe care o reglementează,
înlăturând astfel chiar şi legea indicată de norma conflictuală a statului care
îi aparţine.
Art. 2566 cu denumirea marginală Normele de aplicaţie imediata
dispune: „Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate se aplică în mod
prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărţi privind
determinarea legii aplicabile. (alin. 1) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile
imperative prevăzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport
juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse
legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În
acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum
şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.” (alin.2)
Din dispoziţiile alin. 1 ale art. 2566 din Codul civil reiese clar ca
normele imperative (obligatorii) prevăzute de legea română (lex fori) se
aplică imediat nemapunându-se problema determinării legii aplicabile
raportului juridic respectiv de drept privat.
Din dispoziţiile alin. 2 ale art. 2566 din Codul civil observăm că,
normele imperative (obligatorii) prevăzute de legea altui stat pot fi aplicate
direct, în situaţia în care raportul juridic de drept internaţional privat prezintă
strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o
impun, dar în această situaţie, se va avea în vedere obiectul şi scopul
acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau
neaplicarea respectivelor norme imperative ce aparţin acelui stat.
Norme materiale, apartinand sistemului de drept al forului (lex fori)
care, dat fiind gradul lor accentuat de imperativitate, se iau in considerare cu
prioritate, atunci cand raportul juridic are un punct de legatura concret cu tara
forului.
Metoda utilizării normelor (legilor) de aplicaţie imediată (necesară)
este o formă particulară a metodei normelor conflictuale întrucât implică
legătura cu forul (ca de exemplu: domiciliul ori reşedinţa obişnuită a
perosanei fizice, naşinalitatea persoanei juridice, locul situarii bunului,
încheierea actului jruidic, etc. - toate localizate în sistemul de drept al forului).
Deci, metoda utilizării normelor (legilor) de aplicaţie imediată (necesară)
presupune existenţa unei categorii speciale de legi, şi anume, cele de
aplicaţie imediată şi că aplicarea normei conflictuale este subordonată sau
condiţionată de împrejurarea ca, în materia respectivă, să nu existe o lege de
aplicaţie imediată. Folosirea acestei metode are, deci, caracter prealabil
aplicării normei conflictuale în materie.
b). Metoda proper law
Considerându-se că metoda conflictualistă obişnuită nu dă rezultate

satisfăcătoare în toate cazurile de răspundere delictuală s-a elaborat metoda
proper law, ce a apărut mai întâi in sistemul common law, în materia
răsspunderii civile delictuale, fiind ulterior extinsă şi la: contracte, regimul
matrimonial. Astfel, în elaborarea metodei s-a avut în vedere sistemul de
determinare a legii contractului (the proper law of the contract).
Literatura de specialitate consideră că metoda the proper law of the
contract este o aplicare a principiului autonomiei de voinţă a părţilor în
dreptul internaţional privat (lex voluntatis).
Metoda proper law este o formă a metodei normelor conflictuale.
Această metodă presupune ca pentru fiecare situaţie juridică să se
determine legea aplicabilă în raport de totalitatea împrejurărilor de fapt şi a
particularităţilor pe care le prezintă, legea aplicabilă poate diferi de la o cauza
la alta privind aceeaşi materie.
În Codul civil sunt anumite domenii (spre exemplu, ocrotirea
minorului††††, patrimoniul de afectaţiune‡‡‡‡, actul juridic§§§§, etc.,) în care se
aplica legea cu care situaţia juridică respectivă are cele mai strânse legături.
De asemenea, Codul civil prin art. 2565 instituie un caz de înlăturare
excepţională a aplicării legii determinate de norma conflictuală a forului în
locul căreia se va aplica legea cu care raportul juridic prezintă cele mai
strânse legături.*****
††††
Art. 2578 alin. 2 din Codul civil dispune: „În mod excepţional, în măsura în care este
necesar pentru ocrotirea persoanei fizice, autoritatea competentă poate să aplice sau să ia
în considerare legea altui stat, cu care situaţia juridică prezintă cele mai strânse legături.”
‡‡‡‡
Art. 2614 din Codul civil dispune: „Legea aplicabilă unei mase patrimoniale afectate unei
destinaţii speciale, profesionale sau de altă natură, este legea statului cu care această masă
patrimonială are cele mai strânse legături.”
§§§§
Art. 2638 din Codul civil dispune: „ În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se
aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat. (alin.1) Se consideră că există atari
legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul
actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau
sediul social. „ (alin.2)
*****
Art. 2565 din Codul civil dispune: „ În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit
prezentei cărţi poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o
legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul
juridic prezintă cele mai strânse legături. (alin.1) (2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în
cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei, precum şi atunci când părţile au
ales legea aplicabilă.(alin.2)
4.3. Metoda normelor materiale (substanţiale)
Metoda normelor materiale (substanţiale) presupune existenţa

normelor materiale (substanţiale) a căror trăsătură caracteristică rezultă din
aceea că se aplică direct (nemijlocit) raportului cu element de extraneitate
dedus judecăţii. Reglementarea directă, prin norme substanţiale, prezintă o
pondere importantă şi conferă raporturilor juridice o reală certitudine.
Normele materiale se împart în două categorii:
1. norme materiale interne;
2. norme materiale uniforme.
1. Normele materiale interne

Normele materiale interne au caracter teritorial şi exclud în principiu,
aplicarea legii străine. De exemplu, norma materială prevăzută de art. 2570
alin. 1 din Codul civil stabileşte că „În sensul prezentei cărţi, reşedinţa
obişnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana îşi are locuinţa
principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare.
Reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în exerciţiul activităţii
sale profesionale este locul unde această persoană are stabilimentul său
principal.”
În principiu, norma materială internă devine aplicabilă în măsura în
care norma conflictuală o declară incidentă pentru acel raport juridic.
2. Norme materiale uniforme

Norme materiale uniforme se elaborează pe calea convenţiilor
internaţionale.
În cazul normelor materiale uniforme (adoptate prin convenţii
internaţionale) aplicarea acesteia se face independent de o normă
conflictuală. Pentru raporturile cu element de extranietate, normele materiale
uniforme constituie un drept comun special.
După natura lor, normele materiale pot fi de drept civil, comercial,
administrativ, financiar, penal, etc.. de exemplu, dispoziţiile de drept material
privind condiţia juridică a străinului persoana fizică sau juridică.
Aplicarea normelor materiale poate sau nu să depindă de o normă
conflictuală. În unele situaţii, normele materiale se aplică raporturilor juridice
în temeiul unei norme conflictuale. De exemplu, Convenţia de la Haga din
1964 referitoare la Legea uniformă privind vânzările internaţionale de obiecte
mobile corporale stabileste normele materiale aplicabile între părţile
contractante, care au domiciliul pe teritoriul unor state diferite. Normele
materiale fiind aplicabile numai raporturilor cu element de extraneitate,
domeniul lor de acţiune se determină printr-o normă conflictuală. În alte
situaţii, normele materiale se aplică direct raporturilor juridice, fără a fi
necesară o normă conflictuală. De exemplu, Convenţia de la Geneva din
1930 cuprinzând Legea uniformă asupra cambiei si biletului la ordin, prin
care părţile contractante se obligau să introducă în legislaţia lor internă
dispoziţiile reglementării uniforme. Normele materiale aplicându-se
raporturilor interne, dar si raporturilor cu element de extraneitate, nu
presupun o normă conflictuală.

Ca şi regulă, norma materială internă devine aplicabilă în măsura în
care norma conflictuală o declară incidentă pentru acel raport juridic. Astfel,
de exemple sunt: Convenţia privind conflictele de legi în materia cambiei şi
biletului la ordin, încheiată la Geneva la 7 iunie 1930, Convenţia privind
conflictele de legi în materia cecului încheiată la Geneva la 19 martie 1931,
etc.)†††††
Pentru statele membre ale Uniunii Europene, conform art.114 din
Tratatul privind Uniunea Europeană,‡‡‡‡‡ regulamentul ca act normativ cu
caracter genaral, direct aplicabil stabileşte un drept material uniform, care
înlătură de la aplicare inclusiv normele substanţiale şi procesuale de aplicare
imediată din dreptul intern.
1. Definiţi şi explicaţi metoda normelor conflictuale

2. Definiţi şi explicaţi metoda normelor de aplicare imediată.
3. Definiţi şi explicaţi metoda proper law.
4. Definiţi şi explicaţi metoda normelor materiale.

†††††
În Codul civil este dedicat camibei, biletului la ordin şi cecului Capitolul VII intitulat
Cambia, biletul la ordin şi cecul (art. 2651-2658) din cartea a VII-a Dispoziţii de drept
internaţional privat. Textele propuse preiau reglementari din: Capitolul IX din Legea
nr.105/1992, Convenţia privind conflictele de legi în materia cambiei şi biletului la ordin,
încheiată la Geneva la 7 iunie 1930şi Convenţia privind conflictele de legi în materia cecului
încheiată la Geneva la 19 martie 1931. Aceste materii fac obiectul acestor convenţii
internaţionale, la care însă România nu este parte În aceste condiţii, este evidentă
necesitatea de a menţine reglementarea în dreptul intern. De altfel, reglementarea cuprinsă
în Legea nr.105/1992 în această materia preia normele conflictuale cuprinse în cele două
Convenţii de la Geneva. Cambia, cecul şi biletul la ordin sunt excluse din sfera de aplicare a
reglementărilor comunitare în materia obligaţiilor contractuale şi extracontractuale.
‡‡‡‡‡
Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene , JO C 326, 26.10.2012
CAPITOLUL 5. DOMENIUL DREPTULUI
 Să înţeleagă şi să explice conflictul de legi;

 Să înţeleagă şi să explice conflictul de jurisdicţii;
 Să înţeleagă şi să explice condiţia juridică a străinului;
 Să înţeleagă şi să explice noţiunea de cetăţenie;
 Să înţeleagă şi să explice normele conflictuale de aplicare imediată.
5.1. Preliminarii
Prin domeniul dreptului internaţional privat înţelegem instituţiile

juridice care formează ramura dreptului internaţional privat şi care constituie
implicit principalele materii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat.
Doctrina din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX dar şi doctrina europeană a evidenţiat că domeniul dreptului
internarţional privat este dat de conflictul de legi, condiţia juridică a
străinului, conflictul de jurisdicţii şi determinarea naţionalităţii.
Doctrina naţională arată că domeniul dreptului internaţional privat
este dat de:
1. conflictul de legi;
2. conflictul de jurisdicţii;
3. condiţia juridică a străinului;
4. cetăţenia;
5. normele conflictuale de aplicare imediată.
5.2. Conflictul de legi
Prin conflict de legi se înţelege situaţia în care un raport cu eleemnt

de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi
aparţinând unor sisteme de drept diferite.
Totuşi, doctrina în unanimitate conchide că denumirea de „conflict de
legi” este o noţiune specifică doar dreptului internaţional privat.
În acest sens literatura de specialitate precizează „Conflictul de legi
se poate ivi numai în domeniul raporturilor cu element de extarneitate care
formează obiectul dreptului internaţional privat. În ipoteza in care litigiul este
intern, instanţa de judecată română nuami trebuie să aleagă legea aplicabilă,
întrucât acesta este legea română. Litigiile născute din raporturi de drept
internaţional privat pun însă „probeleme conflictuale” cu privire la fiecare
chestiune de drept substanţial care se ridică în cauză. Aşadar, conflictul de
legi apare în condiţiile existenţei unui raport juridic având ca participanţi
persoane fizice şi/sau juridice „private” şi a existenţei unui elemnt de
„extraneitate”.”
Ca regulă conflictul de legi apare între legea instanţei sesizată cu
soluţionarea litigiului (lex fori) şi legea străină cu care raportul juridic are
legătură prin elementul de extranietate. Oricare dintre aceste legi este
susceptibilă de a cârmui raportul juridic respectiv. Se spune că aceste legi se
gasesc in conflict. În acest context instanţa de judecată are menirea de a
hotărî care este legea ce se va aplica raportului juridic respectiv. De
asemenea, conflictul de legi poate să apară între mai multe legi dacă pentru
diferite situaţii juridice pot apare sunt aplicabile legi diferite.
Conflictele de legi apar în domenii variate spre exemplu: Un
cetăţean român se căsătoreşte cu o cetaţeană italiană, ăn România, ulterior
aceştia îşi stabilesc domiciliul în Maroc, unde după un anumit interval de
timp, doresc să divorţeze. În acest context va trebui să se determine care
este legea aplicabilă divorţului: legea română? legea italiană? legea
marocană?
Conflictul de legi poate să apară atât in ipoteza în care un litigiu
poate fi considerat ca fiind internaţional în orice stat (de exemplu în cazul
divorţului între două persoane cu cetăţenie diferită, cănd avem d epildă unul
cetăţean străin şi celălalt cetăţean român), cît şi în cazul în care într-o ţară
străină ar fi vorba de un litigiu intern astfel spre exemplu in cazul în care doi
cetăţeni italieni divorţează în Italia este vorba de un litigiu de drept intern, iar
dacă cei doi soţi divorţează în România este vorba de un litigiu internaţional,
din pricina elementului de extraneitate.
Conflictele de legi sunt provocate de reglementările diferite care
există în cadrul sistemelor de drept al statelor. Chiar dacă dispoziţiile legilor
în speţă sunt identice, însemnătatea determinării legii care va guverna
raportul juridic nu dispare, deoarece în situaţia în care legea competentă este
legea străină, iar nu legea forului, apar o serie de aspecte aparte referiotare
la aplicarea acestei legi. Analizând din punct de vedere practic, este mai uşor
să se determine legea competentă, decât să se realizeze un studiu de drept
comparat asupra stipulaţiilor legilor care sunt susceptibile să cârmuiască
raportul juridic respectiv.
În doctrină s-a susţinut că problema legilor în conflict şi a legi
competente nu se mai pune dacă reglementările legale dintre statele luate în
considerare sunt aceleaşi
Iată de ce se consideră că termenul de „conflict de legi” este un
termen specific dreptului internaţional privat, cu un sens metaforic pentru
vorbirea curentă, şi care exprimă o îndoială care stăruie în mintea
judecătorului asupra competenţei diferitelor legi de a se aplica raportului
juridic.
În cadrul Uniunii Europene, normele conflictuale sunt stabilite de
dreptul european în mod special prin Regulamentele Europene care
reprezintă instrumentul european cel mai important de armonizare a soluţiilor
juridice din statele membre spre exemplu: Regulamentul (CE) al Consiliului
nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000§§§§§ (aşa numitul Bruxelles I) privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie
civilă şi comercială; Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2202/2003 din 27
§§§§§
noiembrie 2003****** (aşa numitul Bruxelles II bis) privind competenţa,
al Consiliului nr. 1347/2000.
Conflictele de legi sunt evitate şi în situaţia în care normele materiale
sunt unificate printr-o convenţie internaţională încheiate între două state
astfel spre exemplu Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind
asistenţa judiciară în materie civilă.††††††
De asemenea, conflictele de legi pot fi evitate şi în situaţia în care
normele materiale sunt unificate printr-o convenţie internaţională încheiată
între state. În această împrejurare, orice problemă s-ar ridica, în cadrul
materiei reglementate, în ţările participante la convenţie, soluţia va fi unică. În
acest sens vom menţiona următoarele convenţii internaţionale: Convenţia de
la Geneva din 1930 privind cambia şi biletul la ordin; Convenţia cu privire la
legea aplicabilă vânzăriilor internaţionale de bunuri (15 iunie 1955), etc..
Potrivit teoriei restrictive, dezvoltate în mod deosebit în Germania,
conflictele de legi constituie exclusiv obiectul dreptului internaţional privat.
Teoriei restrictive i se aduce următoarea critică „fără a pierde din
vedere instutţia conflictelor de legi care constituie nucleul dreptului
internaţional privat limitează în mod nejustificat aria acestei ramuri de drept la
conflictele de legi. În sânul oricărei discipline juridice coexistă mai multe
instituţii difeirte cărora trebuie să li se acorde egală importanţă.”
5.3. Conflictul de jurisdicţii
Prin conflict de jurisdicţie se înţelege situaţia în care un litigiu de

drept internaţional privat este susceptibil de a fi soluţionat de două sau mai
multe instanţe (judecătoreşti sau arbitrale) aparţinând unor state diferite după
norme de procedură proprie.
Raportul juridic cu element de extraneitate poate da naştere la
următoarele probleme de ordin procesual:
a). competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
b). procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat;
c). Eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine.
a). Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat
Normele privind competenţa în dreptul internaţional privat
reglementează „conflictele de jurisdicţie” care alături de conflictele de legi,
formează principalele domneii de studiu ale dreptului internaţional privat.
Normele care relgementează competenţa jurisdicţională a instanţelor
române le găsim în Codul de procedură civilă in Titlul I „Competenţa
internaţională instanţelor române” (art.1065 - art. 1081) din Cartea a VII
numită „Procesul civil internaţional”.
Art. 1064 din Codul de procedură civilă dispune „Dispozitiile
prezentei carti se aplica proceselor de drept privat cu elemente de
extraneitate in masura in care prin tratatele internationale la care Romania
este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede
altfel.”
******
JOCE, L 338 din 23.12. 2003.
††††††
ratificat de România prin Legea nr. 44/1995 (M. Of. nr. 106 din 31 mai 1995).
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, României îi sunt
aplicabile sub acest aspect Regulamentele adoptate de Consiliul Uniunii
Europene ca de exemplu: Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 din
22 decembrie 2000‡‡‡‡‡‡ (aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa
judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială; Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2202/2003 din 27
noiembrie 2003§§§§§§ (aşa numitul Bruxelles II bis) privind competenţa,
al Consiliului nr. 1347/2000;etc.
Totuşi potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) al Consiliului nr.
44/2001 dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru,
competenţa este determinată, în fiecare stat membru de legislaţia statului
membru în cauză, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 22 care
reglementează competenţa exclusivă, respectiv prorogarea de comptenţă.
b). Procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat
Codul de procedură civilă reglementează în Titlul II intitulat „Legea
aplicabilă procesului civil” ( art. 1082-1092) din Cartea a VII care este
procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat.
c). Eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine
În cadrul Codului de procedură civilă Titlul III este intitulat
„Eficacitatea hotărârilor străine” ( art. 1093-1109) din Cartea a VII vizează nu
numai hotărârile instanţei de judecată străine ci conform art. 1093 din Codul
de procedură civilă „......, termenul de hotarari straine se refera la actele de
jurisdictie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti,
cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat nemembru
al Uniunii Europene.” Deci, fiecare stat are vocaţie să desemneze autorităţile
competente să intervină pentru a adopta un act de jurisdicţie.pe de altă parte,
actele notariale, nu pot fi privite ca acte de jurisdicţie.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor statelor membre ale Uniunii
Europene (cu excepţia Danemarcei) formează spre exemplu, obiect de
reglementare al Capitolului III din Regulamentul (CE) al Consiliului nr.
44/2001 sau al Capitoului III din Regulamentul (CE) al Consiliului
nr.2201/2003.
Titlul IV este intitulat „Arbitrajul international si efectele
hotararilor arbitrale straine” (art.1110- 1132) din Cartea a VII din Codul
de procedură civilă. Capitolul II (art. 1123-1132) din acest titlu
reglementează efectele hotărârilor arbitrale străine.
După cum stim arbitrajul are o dublă natură - contractuală şi
jurisdicţională – iar în dispoziţiile art. 1123 din Codul de procedură
civilă face distincţie între hotărârile arbitrale străine şi cele naţionale,
primele fiind recunoscute şi executate în ţara noastră în condiţii
similare celor prevăzute în Convenţia de la New-York din anul 1958.
Dispoziţile art. 1093 din Codul de procedură civilă se referă
definind hotărârile străine la „autorităţi competente dintr-un stat
nemembrul al Uniunii Europene”.
‡‡‡‡‡‡
JOCE, L 12 din 16 ianuarie 2001. Actele juridice comunitare pot fi consultate la
adresa:
§§§§§§
JOCE, L 338 din 23.12. 2003.
În cazul hotărârilor dintr-un stat membru al Uniunii Europene,
principalele prevederi legale aplicabile sunt cuprinse în regulamentul
Bruxelles I.
Conflictul de jurisdicţii se soluţionează după norma juridică
aparţinând sistemului de drept al instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului
(lex fori). În măsura în care va constata că este competentă va aplica
nroemle procedurale din legea naţională cu privire la aspectele procesului.
De asemenea, efectele hotărârilor străine se determină după norma
juridică proprie.
Nnormele juridice care soluţionează conflictul de jurisdicţii sunt
norme materiale, (substanţiale) care se aplică în mod direct raporutlui juridic
respectiv.
5.4. Condiţia juridică a străinului
Condiţia juridică a străinului reprezintă ansamblul normelor juridice

referitoare la drepturile şi obligaţiile străinului (persoană fizică sau juridică)
într-o anumită ţară.
Condiţia juridică a străinului nu se confundă cu noţiunea de
„capacitate juridică a străinului”, aceasta din urmă fiind reglementate de
norme conflictuale care fac trimitere, de regulă, la legea personală a
străinului.
Condiţia juridică a străinului etse stabilită de legea statului în care
acesta se găseşte sau cu jurisdicţia căruia are legătură. Ea este determinată
prin norme juridice materiale aparţinând fie dreptului intern, fie rezultând din
izvoare internaţionale (ca de exemplu tratatele şi convenţiile de asistenţă
juridică, tratatele şi convenţiile de evitare a dublei impuneri, tratatele de
cooperare tehnico-ştiinţifică, etc).
În ţara noastră cele mai semnificative reglementări în acest domeniu
sunt prevăzute de OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
(republicată) şi în cadrul textelor legale prin care au fost transpuse în dreptul
nostru prevederile Directivei nr. 38/2004 privind dreptul la libera circulatie si
sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si mmbrii
familiilor acestora.*******
Condiţia juridică a străinului are legătură cu conflictul de legi, în
sensul că, numai în măsura în care se recunoaşte străinului un anumit drept
apre conflcitul de legi.
Condiţia juridică a străinului are legătură şi cu conflictul de jurisdicţii
interesând spre exemplu, capacitatea procesuală a străinului, situaţia
procesuală a statului străin, asistenţa juridică, etc.
5.5. Cetăţenia
*******
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 158/77 din 30 aprilie 2004 la adresa: http://eur-
lex.europa.eu

Prin cetăţenie se înţelege situaţia juridică care rezultă din raporturile
juridice statornicite ce intervin între o persoană fizică şi un stat exprimând
apartenenţa persoanei la acel stat în calitate de cetăţean, fiind titularul
anumitor drepturi şi obligaţii care constituie condiţia sa juridică.
Raporturile astfel stabilite exprimă aparteneţa persoanei la un anumit
stat.
În privinţa cetăţeniei opinia dominantă în literatura de specialitate
română este că această insitutţie juridică aparţine dreptului public.
Într-o altă opnie la care achiesăm se susţine că insitutţia cetăţeniei
aparţine şi dreptului internaţional privat datorită legăturii dintre cetăţenie şi
condiţia juridică a străinului.Spre exemplu normele referitoare la dobândirea,
pierderea cetăţeniei, etc. sunt incluse în cadrul insitutţiei condiţiei juridice a
străinului în România numai în măsura în care sunt priivte prin prisma
drepturilor şi obligaţiilor acestora. De asemenea, cetăţenia constituie punct
de legătură pentru unele norme conflictuale cum sunt cele referitoare, spre
exemplu, la starea şi capacitatea persoanei fizice. Trebuie să menţionăm că
cetăţenia interesează şi din punctul de vedere al procesului civil internaţional.
În concluzie, conexiunile evidenţiate mai sus justifică studiul
cetăţeniei, sub anumite aspecte, şi în cadrul dreptului internaţional privat.
5.6. Normele conflictuale de aplicare imediată
În literatura de specialitate „normele de aplicaţie imediata sau

necesară” sunt definite ca fiind acele norme materiale, aparţinând
sistemului de drept intern al statului forului care, dat fiind gradul lor înalt de
imperativitate, se aplică cu prioritate (imediat), unui raport juridic
internaţional (cu element extranietate), atunci când acel raport juridic are
un anumit punct de legătură concret cu ţara forului, excluzând în acest fel
conflictul de legi şi deci aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale.
Art. 2566 din Codul civil cu denumirea marginală Normele de
aplicatie imediata dispune în alin. (1): „Dispoziţiile imperative prevazute de
legea romană pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
extraneitate se aplică in mod prioritar. In acest caz, nu sunt incidente
prevederile prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile. (alin.1)
Din dispoziţiile alin.(1) ale art. 2566 din Codul civil observăm că,
normele imperative aparţinând legii forului (române) care reglementează
un raport juridic cu element de extraneitate se aplică in mod prioritar fiind
exclusă aplicarea dispoziţiilor din Caretea a VII-a din Codul civil care
regleemntează determinarea legii aplicabile.
Se observă că normele de aplicaţie imediată constituie excepţia de
la regula aplicării normelor conflictuale în raporturile de drept internaţional
privat.
Normele de aplicaţie imediată sunt, în principiu, luate în
considerare atât în cazul raporturilor juridice interne, cât şi pentru cele cu
element de extranietate.
În doctrină şi practica judiciară au fost considerate norme de
aplicaţie imediată prevederi legale privitoare la operaţiunile valutare, la
domeniul concurenţei, la protecţia consumatorilor, la ocrotirea salariaţilor
care încheie contracte de muncă.

În general normele de aplicaţie imediată stabilesc domeniul propriu
de aplicare în cazul raporturilor juridice cu element de extranietate, prin
referire la un criteriu teritorial (domiciliul sua reşedinţa unei persoane, locul
încheierii unui act juridic ori a săvârşirii unui fapt juridic locul situării unui
bun) şi mai rar în funcţie de criteriul naţionalităţii (cetăţeniei).
Intrebări şi teme de control

1. Explicaţi conflictul de legi.
2. Explicaţi conflictul de jurisdicţii.
3. Explicaţi condiţia juridică a străinului.
4. Explicaţi noţiunea de cetăţenie.
5. Ce înţelegeţi prin normele conflictuale de aplicare imediată?


CAPITOLUL 6. APLICAREA LEGII STRĂINE ŞI
LUAREA ÎN CONSIDERARE A LEGII STRĂINE
 Asimilarea cunoţtinţelor referitoare la aplicarea legii străine ca ca lex
causae;
 Asimilarea cunoţtinţelor referitoare la aplicarea legii străine altfel decât lex
causae.
Aplicarea legii străine în România se va realiza doar în limitele şi sub

condiţiile impuse de legea forului, neputându-se aplica prin propria ei forţă
juridică niciodată.
Legea română se aplică de judecătorul român (sau de un organ
competent să soluţioneze un raport juridic cu element de extraneitate) în
două moduri principale:
1. ca lex causae;
2. altfel decât lex causae.
6.2. Aplicarea legii străine ca lex causae
6.2.1. Noţiunea de aplicare a legii străine ca lex

causae
Legea care reglementează problema ridicată în faţa instanţei de
judecată se numeşte „lex causae.” Aceasta poate să fie, după caz: fie lex
fori, fie legea străină.
Lex causae are accepţiuni diferite în literatura de specialitate. Astfel:
a. Într-o primă accepţiune lex causae poate fi: lex domicilii, lex patriae,
lex loci contractus, lex loci solutionis, lex loci delictii, lex rei sitae, lex
loci celebrationis, lex loci actus, lex monetae, lex loci disgrazie, lex loci
stabuli, lex succesionis, etc.;
b. Într-o altă accepţiune lex causae poate avea înţelesuri diferite din
punctul de vedere al teritoriului. În cazul statelor unitare, ea coincide
cu sistemul de drept al statului respectiv, de exemplu: legea română,
legea franceză, legea moldovenească, legea poloneză, etc.. În cazul
statelor federaţii, ea desemează sistemul de drept al statului în cadrul
căruia se localizează raportul juridic respectiv, de exemplu: Alaska,
Georgia, Florida, Nevada (din SUA), Ontario sau Quebec (din
Canada);
c. Într-o altă accepţiune lex causae desemnează ansamblul de
reglementări existente în statul respectiv, deci în sistemul de drept
respectiv, aplicabile domeniulul ce ne interesează. Astfel, dacă ne
referim la ţările de common law, de exemplu: legea engleză, are ]n
vedere at\t actele normative emise de organele legislative, (statute
law), cât şi dreptul juridic format pe cale jurisdicţională (common law şi
equity);
d. Într-o altă accepţiune lex causae desemnează subiectul de drept
internaţional, de exemplu: Italia, Bulgaria, sau numai un teritoriu care
constituie un întreg din punctul de vedere al sistemului, ce-l
reglementează (teritorium legis) fără a interesa dacă reprezintă o
parte sau totalitatea teritoriului unui stat suveran;
e. Într-o ultimă accepţiune lex causae desemnează o altă lege decât cea
a forului, dar ţinând seama de specificul dreptului internaţional privat,
de exemplu: în Anglia, se diferenţiază dreptul englez, scoţian şi nord –
irlandez astfel încât pentru o instanţă engleză legea scoţiană şi nord-
irlandeză sunt legi străine.
În dreptul intern, raporturile juridice cu element de extraneitate sunt
reglementate de Codul civil român, iar problema care se pune este aceea a
justei aplicări a acestui drept. Raportul juridic cu element străin ridică
problema aplicării legii străine în diverse situaţii. Spre exemplu: o firmă
română încheie în străinătate un contract de vânzare-cumpărare sau un alt
contract de comerţ exterior cu o firmă străină. În acest context se pot pune
următoarele întrebări: Care sunt condiţiile fond aplicabile contractului? /Care
este forma de încheiere a contractului pentru a fi valid? În funcţie de ce lege
(sistem de drept) se vor determina drepturile şi obligaţiile părţilor: legea ţării
căreia îi apaţin părţile?; legea ţării unde s-a încheiat contractul? legea
executării contractului? sau legea aleasă de părţi?
Observăm că, aşa cum precizează literatura de specialitate aplicarea
legii străine:
a. înseamnă determinarea efectelor juridice în conformitate cu această
lege pentru cauza pe care o avem în vedere, în măsura în care se
admite o asemenea aplicare, de exemplu: care sunt condiţiile de fond
şi formă pentru încheierea validă a căsătoriei?;
b. corespunde noţiunii de aplicare a legii interne pentru situaţia în care
nu există niciun element de extraneitate;
c. presupune un act al unui organ competent, de exemplu al instanţei
judecătoreşti, prin care se realizează prevederile acestei legi, în
sensul că se naşte, se modifică, se transformă sau se stinge un raport
juridic, iar acesta se face în conformitate cu dispoziţiile legii străine
aplicate, în temeiul normelor conflictuale proprii. În acest context,
aplicarea legii străine, înseamnă aducerea la îndeplinire a prevederilor
acestei legi prin actul emis de organul competent, deducându-se
astfel, efectele juridice, pentru cauza respectivă.
Concluzionăm că, legea străină este aplicată ca lex causae doar
atunci când norma conflictuală română trimite la acesta. Astfel, legea străină
este aplicată ca lex causae în temeiul normei conflictuale a forului, care
soluţionează conflictul de legi, trimiţând prin punctul ei de legătură, la un
sistem de drept străin.
Spre exemplu, în dreptul internaţional privat român, potrivit art. 2572
alin. (1) din Codul civil: „Starea civilă si capacitatea persoanei fizice sunt
cârmuite de legea sa naţională ......”. Observăm că, legea română, ca lex fori,
face trimitere la legea naţională a persoanei fizice, ca lex causae, care va
cârmui starea şi capacitatea acesteia. Deci, în cazul unui cetăţean francez
car e doreşte să se căsătorească cu o româncă starea civilă şi capacitatea
francezului vor fi cârmuite de legea franceză (lex causae) în timp ce starea şi
capacitatea româncei vor fi cârmuite de legea română (legea naţională).
6.2.2. Necesitatea aplicării legii străine
În dreptul internaţional privat din difeirte state se admite că elementul

străin nu poate fi reglementat doar prin aplicarea legii forului ci, se are in
vedere şi aplicarea legii străine dar în anumite condiţii şi limite specifice
fiecărui stat.
a. Aplicarea legii străine este determinată, în anumite condiţii şi limite
de dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale.
În ceea ce îi priveşte pe cetăţenii români, după anul 1990, ca urmare a
tranziţiei la economia de piaţă, tot mai mulţi se stabileasc în străinătate, se
căsătoreasc cu cetăţeni străini, muncesc în străinătate, îşi desfăşoară
diferite activităţi în străinătate punând astfel problema fie a legii române ca
lex causae,fie a legiistatului respectiv, sau a unei alte legi străine străine ca
lege aplicabilă unor raporturi de drept privat.
Din cele prezentate observăm că „raporturilor juridice cu element de
extraneitate li se aplică legea străină, în condiţiile în care relaţiile economice
internaţionale ale statului respectiv au ajuns la un anumit nivel de dezvoltare,
care nu permite neaplicarea legii străine sau nerecunoaşterea nici unui drept
străinului.”
b. Aplicarea legii străine mai este determinată de interesul
reciprocităţii.
Pentru a asigura persoanelor fizice şi juridice proprii o situaţie juridică
favorabilă în strîinătate, o anumită ţară trebuie să recunoască, în condiţii şi
limite pe care ea le stabileşte, competenţa legilor străine pe teritoriul ei. Deci,
este vorba de motivele pentru care un stat admite aplicarea legii străine.
6.2.3. Condiţiile în care se admite aplicarea legii

străine
Aplicarea legii străine se adimite în următoarele condiţii:
a. legea străină se aplică ca urmare a dispoziţiilor normelor conflictuale
ale ţării forului. Aşa fiind legea străină se aplică în condiţiile şi limitele
normei conflictuale proprii;
b. în general aplicarea legii străine nu este limitată şi condiţionată de
principiul reciprocităţii şi nu are nicio relevanţă dacă statul aplică în
aceeaşi problemă legea ţării forului. Spre exemplu dacă spre exemplu
dacă România ar pretinde Franţei să aplice la aceeaşi situaţie juridică
legea română ar însemna că România pretind eca Franţa să aibă
acelaşi sistem de norme conflictuale. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva ar
însemna că România doreşte privilegii din partea Franţei pentru
cetăţenii români comparativ cu cetăţenii altor state.
Din dispoziţiile art. 2561 din Codul civil rezultă că aplicarea legii
străine este independentă de condiţia reciporictăţii, cu excepţia situaţiei în
care dispoziţiile speciale prevîd altfel. În cazul în care se cere condiţia
reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară.
Dovada se solicită Ministerului de Justiţie, care stabileşte situaţia reală, prin
consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Norma conflictuală a statului străin trebuie respectată cu stricteţe,
fără a se admite, cu prilejul aplicării ei, niciun fel de discriminări faţă de un alt
stat, faţă de cetăţenii şi organizaţiile acestuia.
Reciprocitatea poate fi pretinsă în legătură cu problema capacităţii de
folosinţă a cetăţenilor străini (acordarea reciprocă „a regimului naţional” şi a
„regimului naţiunii celei mai favorizate”) în legătură cu acordarea drepturilor
străinilor la apărarea judiciară şi în legătură cu unele probleme ale procesului
civil internaţional. De asemenea, reciprocitatea există în problemele dreptului
consular, căci este vorba de recunoaşterea dreptului consulului de a
înregistra actele de stare civilă.†††††††
6.3. Aplicarea legii străine altfel decât lex causae

6.3.1. Preliminarii
În cazul aplicării legii străine altfel decât cu titlu de lex causae,

specificul este dat de faptul că, în anatgonism cu lex causae, legea străină
este privită ca o reglementare izolată sau ca un element de fapt.
„Luarea în considerare” a legii străine presupune că se ţine seama
de aceasta, dar numai pentru a se aplica legea proprie (a forului).
Se observă că, din punct de vedere terminologic, aplicarea legii
străine îmbracă două forme care ne duc la aceelaşi rezultat recunoaşterea
autorităţii unei legi străine de către judecătorul forului.
6.3.2. Formele aplicării legii străine altfel decât lex

causae
Formele pe care le îmbracă „luarea în considerare a legii străine”

sunt:
1. aplicarea legii străine condiţie a aplicării legii forului altfel decât
„lex causae”;
2. aplicarea legii străine ca element de fapt.
1. Aplicarea legii străine condiţie a aplicării legii forului altfel decât „lex
causae”
†††††††
Exercitarea funcţiei consulare este supusă reciprocităţii, dar acest princiu nu
funcţionează într-un mod mecanic şi absolut, deoarece în convenţii deşi funcţiile consulare
deşi sunt formulate cu efect bilateral, în unele cazuri se face trimiterea la legislaţia statului
de reşedinţă în privinţa condiţiilor de exercitare, iar în alte cazuri este condiţionată de legea
statului de reşedinţă însăşi adimiterea unei funcţii. Aşadar nu se face apel la noţiunea de
reciprocitate materială, iar reciporictatea formală are o accepţiune specială în cazul funcţiilor
consulare. Menţionăm două Convenţii: Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare
din 1963 şi Convenţia europeană din 1967 privind funcţiile consulare.
Legea străină se aplică altfel decât „lex causae” în mod deosebit în
următoarele situaţii:
a. Situaţia în care, pentru aplicarea legii române, este impusă condiţia
reciprocităţii.
Referiri la condiţia reciprocităţii o întâlnim spre exemplu în: Codul
civil (art. 2582 alin. (2) dispune: „Partea care invocă o lege străină poate fi
obligată să facă dovada conţinutului ei”); Codul de procedură civilă (art. 1083
dispune: „Persoanele fizice şi persoanele juridice străine au, în condiţiile legii,
în faîa instanţtelor române, aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi
cetăţenii români, respectiv persoanele juridice române. (alin.1) Cetăţenii
străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele civile
internaţionale, de scutiri şi reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedură,
precum şi de asistenţă judiciară gratuită, în aceeaşi masură şi în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetaţenie
sau de domiciliu al solicitantului”.(alin.2); art. 1084 dispune: „Sub condiţia
reciprocităţii, reclamantul, cetăţean străin sau persoana juridică de
naţionalitate străină, nu poate fi ţinut să depună cauţiune sau obligat la vreo
altă garanţie pentru motivul că este străin sau nu are domiciliul ori sediul în
Romania.”; art. 1092 alin (3) dispune: „Scutirea de supralegalizare este
permisă în temeiul legii, al unui tratat internaţional la care România este
parte sau pe bază de reciprocitate.” art. 1095 alin (1) lit. (c) dispune:” există
reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi
statul instanţei care a pronunţat hotararea .”; art. 1108 dispune: „Hotărârea
străină care stabileşte o obligaţie decurgand dintr-o lege fiscală străină
necesită şi condiţia reciprocităţii pentru a fi recunoscută şi executată în
România.”) şi în alte legi (Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă republicată în 2012‡‡‡‡‡‡‡ în art. 4 dispune: „Străinii, titulari ai dreptului
de autor sau ai drepturilor conexe, beneficiază de protecţia prevăzută prin
convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România este parte,
iar în lipsa acestora, beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor
români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament
naţional în statele respective.”; Legea nr. 81/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe (cu modificările şi completările ulterioare)§§§§§§§ în art. 147
dispune: „Persoanele fizice sau juridice străine, titulari ai drepturilor de autor
sau ai drepturilor conexe, beneficiază de protecţia prevazută prin convenţiile,
tratatele şi acordurile internaţionale la care România este parte, iar in lipsa
acestora beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor români, cu
condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament naţional în
statele respective."
b. Situaţia efectelor hătîrârilor judecîtoreşti recunoscute în România
numai dacă sunt îndeplinite, printre altele, anumite condiţii ţinând de
legea străină
Codul de procedură civilă prevede următoarele condiţii ţinând de
legea de procedură străină:
- hotărârea străină să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost
pronunţată (art. 1095, alin. (1) lit. (a);
- instanţa străină, care a pronunţat hotărârea, să fi avut, potrivit legii
statului de sediu, competenţă să judece procesul (art. 1095 alin. (1),
lit. (b);
‡‡‡‡‡‡‡
Monitorul Oficial,P partea I, nr. 339 din 18 mai 2012.
§§§§§§§
http://www.legi-internet.ro/lgdraut.htm#33 consultată pe 26.10.2013.

- în plus pentru ca executarea hotărârii străine să poată fi încuviinţată în
România, se cere ca hotărârea străină să fie executorie, potrivit legii
statului de sediu al instanţei care a pronunţat-o. (art. 1103 alin.(1)) .
De asemenea, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie
2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială (Bruxelles I) conform
dispoziţiilor art. 38 alin. 1 „O hotărâre pronunţată într-un stat membru şi
care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt
stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a
fost declarată executorie în statul respectiv” iar potrivit art. 58
„Tranzacţiile judiciare care au fost aprobate de o instanţă în cursul unui
proces şi care sunt executorii în statul membru în care au fost încheiate
sunt executorii în statul membru solicitat în aceleaşi condiţii ca şi actele
autentice. Instanţa sau autoritatea competentă dintr-un stat membru în
care a fost aprobată o tranzacţie judiciară eliberează, la cererea oricăreia
dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la
prezentul regulament.” Se observă că dispoziţiile acestor articole solicită
ca o hotîrâre pronunţată sau o tranzacţie judiciară aprobată într-un stat
membru al UE, pentru a putea fi executată într-un alt stat membru să fie
„executorie” în statul d eorigine.
c. În situaţia chestiunilor prealabile de natură civilă (de drept privat), în
procesul penal, dacă acestea sunt supuse unei legi străine.
Spre exemplu, în cazul înfracţunii de bigamie, atunci când una din
căsătorii a fost încheiată în străinătate, instanţa română va trebui să ţină
seama de respectiva lege străină, ca o condiţie pentru aplicarea legii penale
române. Este normal să fie aşa, deoarece chestiunile (aspectele) prealabile
ce apar în procesul penal sunt de o altă natură decât penală (in acest
exemplu sunt de natură civilă (privată) , privesc relaţiile de familie, relaţiile
comerciale, etc.) urmând regimul conflictual aplicabil rsaporturilor juridice de
drept privat, fiind distincte de latura penală a faptei. În acest sens art. 522 din
Codul de procedură penală dispune că „executarea dispoziţiilor civile dintr-o
hotărâre judecătorească penală străină se face potriivt regulilor prevăzute
pentru executarea hotărârilor străine.”
Situaţia este aceeaşi, ca mecanism logico-juriidc, în cazul în care
legea penală română se aplică în temeiul principiului universalutăţii. Astfel,
potrivit art. 6 din Codul penal „Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât
celor prevăzute în art. 5 alin. 1, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un
cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe
teritoriul ţării, dacă: a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală
a ţării unde a fost săvârşită; b) făptuitorul se află în ţară.” În aces caz
observăm că pentru aplicarea legii române se impune condiţia dublei
incriminări, aspect ce nu interesează dreptul internaţional privat, fiind vorba
numai de aplicarea a unor legi penale (atât a legii române cât şi a legii
străine a unui anumit stat).
De asemenea, chesitunile prealabile pot apare, iar raţinamentul se
aplică mutatis mutandis şi în ipoteza în care chestiunea prealabilă apare în
alte cauze decât penale,şi anume spre exemplu în cele financiare,
adminstrative, etc.
d. În această categorie de situaţiii se includ şi normele de aplicaţie
imediată din legea unui stat terţ.
Astfel, spre exemplu: potrivit art. 2566 din Codul civil alin. (2: „Pot fi
aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul
juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale
părţilor o impun. In acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor
dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea
lor. ”; art. 9 alin. (3) din Regulamentul Roma I dispune: „ Este posibilă
aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea ţării în care
obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în
măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea
executării contractului. Pentru a decide dacă aceste dispoziţii să fie puse în
aplicare, se ţine cont de natura şi de obiectul acestora, precum şi de
consecinţele aplicării sau neaplicării lor.”
2.Aplicarea legii străine ca element de fapt
a. În situaţia recepţiunii (încorporării) contractuale a legii străine, de

către părţile la un contract.
Unul dintre cei mai importanţi specialişti ai dreptului internaţional
privat român precizează că „există recepţiune contractuală a legii stărine
(metoda „per relationem”) în cazul în care părţile unui contract fac trimitere la
o lege străină, nu pentru ca aceasta să se aplice contractului lor cu titlu de
„lex causae” (respectiv de „lex voluntatis”, fiind vorba de un context
contractual), cicu scopul de a face din legea străină un mijloc de interpretare
sau completare a contractului respectiv.” În continuare reputatul autor
precizează că „Recepţiunea contractuală este folosită mai ales în practica
contractuală din comerţul internaţional, unde părţile încorporează în
contractul lor clauzele prestabilite (standard), elaborate de ele însăle sau de
organisme neutre, care îmbracă forma contractelor de tip (model), condiţiile
generale (foarte cunoscute fiind regulile Incoterms), contractelor cadru,
contractelor de adeziune, etc. Prin această metodă, în loc ca părţile să arate
în cuprinsul contractului drepturile şi obligaţiile lor, ele fac referire la o anume
reglementare juridică, care devine, astfel, parte din cuprinsul contractului
(deci clauză contractuală), reglementându-i conţinul ceea ce atrage pentru
părţi o economie de timp şi mijloace. Pe calea recepţiunii contractuale părţile
sunt libere să facă trimitere la orice lege (reglementare juridică), chiar dacă
nu are nicio legătură obiectivă (reală, materială) cu contractul, posibiliatte de
care ele beneficiază, de altfel, în principiu, şi în cazul aplicării legii străine ca
„lex causae”(sub forma de „lex voluntatis”). Legea străină recepţionată
contractual este „îngheţată”la stadiul în care se află la momentul când este
încorporată contractului, fără a mai interesa deci, sub acest aspect,
eventualele modificări pe care această lege le-ar suferi pe parcursul
executării contractului şi nici chiar abrogarea ei în acest timp.”
b.Normele de siguranţă şi de comportament se aplică de regulă, în
materia faptelor juridice******** (mai ales a delictelor), ele aparţinând ţării locului
săvârşirii faptului.
Art. 17 din Regulamentul Roma II dispune că „În evaluarea
comportamentului unei persoane a cărei răspundere este invocată, se ţine
cont, în fapt şi în mod corespunzător, de normele de siguranţă şi
********
Faptele juridice în sens larg sunt acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a
produce efecte juridice, cât şi evenimentele sau faptele naturale. Faptele juridice care prin
efectele lor determină structura raportului juridic (subiect, obiect, conţinut) au fost denumite
de literatura de drept internaţional privat fapte juridice materiale. Faptele juridice ccre leagă
faptele juridice materiale de legislaţia unui anume stat sunt fapte juridice de ataşare.
comportament în vigoare în locul şi în momentul producerii faptului care
angajează răspunderea persoanei respective.”
Aceste norme sunt privite ca reglementări de fapt (as a matter of fact,
în versiunea originală a art. 17 din Regulamentul Roma II).
1. Ce înţelegem prin noţiunea de aplicare a legii străine ca ca lex causae?

2. De ce este necesără aplicarea legii străine ?
3. În ce condiţii se admite aplicarea legii străine?
4. Prezentaţi formele pe care le îmbracă „luarea în considerare a legii străine”.

CAPITOLUL 7. CONFLICTELE DE LEGI ÎN SITUAŢII
SPECIALE
 Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi dintre legile statului în care
coexistă mai multe sisteme legislative;
 Să înţeleagă şi să expună conflictele de legi interprovinciale sau
interregionale;
 Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi în cazul succesiunii de state;
 Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi în cazul statului necunoscut;
 Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi interpersonal.
Conflictele de legi care pot apărea în situaţii speciale se împart în:

1. Conflicte de legi internaţionale. Conflictele de legi, ca regulă, apar între
legile unor state independente. În situaţii speciale norma conflictuală a
forului poate să trimită însă la legea unui stat care a încetat să mai existe sau
la legea unui stat care nu este recunoscut de către ţara organului de
jurisdicţie;
2. Conflicte de legi interne. Conflictele de legi pot apare în situaţia în care
norma conflictuală a forului trimite la legea unui stat unde, datorită, condiţiilor
istorice sunt în vigoare mai multe legislaţii. De asemenea, conflictele d elegi
pot apare între legile satelor membre ale unei federaţii sau între elgile
provinciilor ori regiunilor aceluiaşi stat, precum şi întrele legile aceluiaşi stat
dacă o lege se aplică în funcţie de diferite criterii, spre exemplu: citeriul
etniei, criteriul confesiunii, etc.
7.2. Conflictul dintre legile statului în care coexistă

mai multe sisteme legislative

În cele ce urmează vom studia situaţia în care norma conflictuală
română trimite la un sistem de drept în care coexistă mai multe sisteme
legislative. Spre exemplu, norma conflictuală română trimite la: legea unor
state federale (Germania, SUA, Canada) sau confederale (Elveţia) ori la
state în care există provincii sau regiuni cu sisteme de drept proprii (Belgia,
Marea Britanie) şi se pune probleme în aceste situaţii a legii aplicabile.
Dreptul internaţional privat român, regulamentele UE şi convenţiile
internaţionale la care România este parte conţin dispoziţii care ne spun ce
lege aplicăm în astfel de stiuaţii.
7.2.2. Sediul juridic al normei conflictuale la sistemele
plurilegislative conform dispoziţiilor din Codul civil
român
Art. 2560 din Codul civil român cu denumirea marginală „Sistemele

plurilegislative” dispune: „Dacă legea străină aparţine unui stat în care
coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină
dispoziţiile legale aplicabile, iar în lipsă, se aplică sistemul legislativ din
cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu acel raport.”
Din dispoziţiile art. 2560 din Codul civil observăm că lergea română
adoptă două soluţii conflictuale:
a. soluţia principală care presupune rezolvarea conflictului de legi de
către sistemul de drept (mai ales a normelor conflictuale) al (ale)
statului care determină dispoziţiile legale aplicabile situaţiei juridice
respective la care a făcut trimitere norma conflictuală română. Astfel,
determinarea sistemului legislativ aplicabil apare ca fiind o problemă
de drept intern al statului federal sau confederal ori a statului în care
există provincii sau regiuni cu sisteme de drept proprii;
b. soluţia subsidiară care presupune aplicarea legii statului membru al
federaţiei, sau al confederaţiei, ori al provinciei, regiunii cu care
raportul juridic prezintă cele mai strânse legături (the proper law).
7.2.3. Prevederile Regulamentelor Roma I şi Roma II
Regulamentul Roma I în art. 22 alin. (1) cu denumirea marginală

„State cu mai multe sisteme juridice” dispune: „În cazul în care un stat
cuprinde mai multe unităţi teritoriale, fiecare având propriile sale norme de
drept în materie de obligaţii contractuale, fiecare unitate teritorială se
consideră o ţară în scopul de a identifica legea aplicabilă în temeiul
prezentului regulament.”
Regulamentul Roma I în art. 25 alin. 1 cu denumirea marginală „State
cu mai multe sisteme juridice” dispune: „În cazul în care un stat cuprinde mai
multe unităţi teritoriale, fiecare având propriile sale norme de drept în materie
de obligaţii necontractuale, fiecare unitate teritorială se consideră ca fiind o
ţară în scopul identificării legii aplicabile în temeiul prezentului regulament.”
Se observă că, aceste două reglementări europene diferă de
reglementarea oferită de Codul civil român. Soluţia oferită de reglementările
europene este aceea a localizării directe a materiei în sfera legii unităţii
teritoriale competente a federaţiei în care se localizează punctul de legătură
al normei conflictuale astfel, „fiecare unitate teritorială se consideră ca fiind o
ţară în scopul identificării legii aplicabile în temeiul prezentului regulament.” O
astfel de soluţie este uşor de aplicat, în materie contractuală, atunci când
punctele de legătură sunt localizabile la nivel teritorial: reşedinţa obişnuită,
locul situării imobilului, etc. Totuşi, reglementările europene nu rezolvă
explicit situaţia în care, norma conflictuală din reglementarea europeană,
care trimite, are un punct de legătură localizabil numai la nivel federal.
Această situaţie, apare, de regulă, atunci când părţile, prin voinţa lor, au
desemnat ca „lex causae”legea statului federal (art. 3 din Regulamentul
Roma I şi art. 14 din regulamentul Roma II) sau când punctul de legătură
este cetăţenia†††††††† (spre exemplu art. 7 alin. (3), lit (c) din Regulamentul
Roma I „ În cazul unui contract de asigurare, altul decât cele cărora li se
aplică alineatul (2), părţile pot alege, în conformitate cu articolul 3, numai una
dintre următoarele legi: .... în cazul asigurărilor de viaţă, legea statului
membru al cărui cetăţean este titularul poliţei de asigurare”care este unică la
nivelul statului federal.
Literatura de specialitate arată că ipoteza în care părţile au desemnat
legea aplicabilă ca fiind cea statului federal este similară celei în care părţile
au făcut aplicabil dreptul european (în întregul său), soluţiile pentru
deterimarea legii aplicabile fiind, în consecinţă aceleaşi, unitare şi autonome
faţă de interpretările date de sistemele de drept naţionale.
7.2.4. Prevederile Regulamentului Roma III şi

Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007
1. Regulamentul (UE) NR. 1259/2010 al Cconsiliului din 20

decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare
consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de
corp‡‡‡‡‡‡‡‡ (numit şi Roma III) în art. 14 cu denumirea marginală „State
membre cu două sau mai multe sisteme de drept aplicabile teritorial” dispune
că în cazul în care un stat cuprinde mai multe unităţi teritoriale, fiecare având
propriul sistem de drept sau un ansamblu de norme privind aspectele
reglementate de acest regulament, soluţiile conflictuale sunt următoarele:
„(a) orice trimitere la legea unui astfel de stat se interpretează, în scopul
stabilirii legii aplicabile în temeiul acestui regulament, ca referindu-se la legea
în vigoare în unitatea teritorială relevantă;
(b) orice trimitere la reşedinţa obişnuită în acel stat priveşte reşedinţa
obişnuită într-o unitate teritorială;
(c) orice trimitere la cetăţenie priveşte unitatea teritorială desemnată de legea
respectivului stat sau, în absenţa normelor relevante, unitatea teritorială
pentru care au optat părţile sau, în absenţa opţiunii, unitatea teritorială cu
care unul dintre soţi sau ambii au cele mai strânse legături.”
2. Protocolul la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea

aplicabilă obligaţiilor de întreţinere§§§§§§§§ dedică art. 16 „Sistemelor
juridice neunitare cu caracter teritorial”.
††††††††
Cetăţenia apare extrem de rar ca punct de legătură ăn regulamentele Rma I si Roma
II.
‡‡‡‡‡‡‡‡
Publicat în L 343/14 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 29.12.2010 consultat la
adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2010:343:0010:0016:RO:PDF pe 27
octombrie 2013.
§§§§§§§§
DECIZIA CONSILIULUI din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de către
Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea
aplicabilă obligațiilor de întreținere publicată în Jurnalul Oficial al UE nr. L331/19 din
16.12.2009 consultat la adresa: http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:331:0017:0023:ro:PDF
Alin. (1) al art. 16 al Protocolului la Haga din 23 noiembrie 2007
prevede situaţia în care „într-un stat sunt două sau mai multe sisteme juridice
sau regimuri de drept care se aplică, în orice materie reglementată prin
prezentul protocol, din unităţi teritoriale diferite soluţiile conflictuale sunt
următoarele:
(a) orice trimitere la legea unui stat se înţelege ca o trimitere, atunci
când este cazul, la legea în vigoare în unitatea teritorială relevantă;
(b) orice trimitere la autorităţile competente sau la organismele
publice ale unui stat se înţelege ca o trimitere, atunci când este cazul, la
autorităţile autorizate să acţioneze în unitatea teritorială relevantă;
c) orice trimitere la reşedinţa obişnuită din respectivul stat se înţelege
ca o trimitere, atunci când este cazul, la reşedinţa obişnuită în unitatea
teritorială relevantă;
(d) orice trimitere la statul a cărui cetăţenie comună o au două
persoane se înţelege ca o trimitere la unitatea teritorială desemnată de legea
respectivului stat sau, în absenţa unor norme relevante, la unitatea teritorială
cu care obligaţia de întreţinere are legătura cea mai strânsă;
(e) orice trimitere la statul a cărui cetăţenie o are o persoană se
înţelege ca o trimitere la unitatea teritorială desemnată de legea respectivului
stat sau, în absenţa unor norme relevante, la unitatea teritorială cu care
persoana are legătura cea mai strânsă.”
Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că: „În sensul identificării legii
aplicabile în temeiul protocolului, în ceea ce priveşte un stat care include
două sau mai multe unităţi teritoriale, fiecare dintre acestea având propriul
său sistem juridic sau propriul regim de drept cu privire la materiile
reglementate prin prezentul protocol, se aplică următoarele reguli:
(a) în cazul în care într-un astfel de stat există norme în vigoare care să
stabilească unitatea teritorială a cărei lege este aplicabilă, se aplică legea
respectivei unităţi;
(b) în absenţa unor astfel de norme, se aplică legea unităţii teritoriale
relevante, astfel cum este definită la alineatul (1).
Alin. (3) din acelaşi articol precizează că „Prezentul articol nu se
aplică unei organizaţii regionale de integrare economică.”

7.3. Conflictele de legi interprovinciale sau
interregionale

Pe plan internaţional există state federale (SUA, Canda) în cadrul
cărora există statele federate sau confederale (Elveţia) care îşi au propriile
legi. De asemenea, există state în care legile sunt diferite de la provincie
la alta sau de la o regiune la alta (spre exemplu legile Angliei se deosebesc
de cele ale Soţiei; legile Alsaciei şi ale Lorenei sunt diferite faţă de cele care
se aplică în restul Franţei). Această împrejurare face ca privitor la un anumit
raport juridicsă existe mai multe legi susceptibile a se aplica. Este o situaţie
ce pare asemănătoare aceleia care se numeşte conflcit de legi. Conflictele
de legi care pot apărea în cadrul unor astfel de state poartă denumirea de
conflicte între legile statelor federate sau conflicte de legi interregionale ori
conflicte de legi inerprovinciale.
Conflictele între legile statelor federate sau conflictele de legi
interregionale ori conflictele de legi inerprovinciale au fost şi sunt determinate
de condiţiile istorice în crae s-au dezvoltat statele respective şi de atenţia
acordată particularităţilor locale din ţările menţionate.
În prezent, tendinţa generală este de unificare a reglementărilor
legale din statele în care coexistă mai multe sisteme legislative.
În cazul conflictului de legi între statele federate ori de tip federal,
adunările legiuitoare din fiecare stat component adoptă legile care sunt
susceptibile să intre în conflict. Conflictele între legile statelor federate sunt
mai apropiate de conflictele de legi propriu-zise decât conflictele legilor
inerregionale sau interprovinciale. De altminteri în SUA, conflcitele interne şi
cele internaţionale sunt analizate de difeirţi autori sub denumirea generică de
„conflict of laws.”
În cazul conflictelor legilor interregionale sau interprovinciale se
exercită controlul unei singure autorităţi centrale suverane care edictează ori
admite aplicarea unor legi diferite pentru fiecare regiune sau rpovincie.
7.3.2. Aspecte comparative între conflictele de legi

propriu-zise şi conflictele de legi interregionale sau
inerprovinciale ori între legile statelor federate (sau
federale)
Conflictele de legi interregionale sau interprovinciale ori între legile
statelor federate (sau federale)se deosebesc de conflictele de legi propriu-
zise prin următoarele:
a. În ceea ce priveşte natura lor
Conflictele de legi apar între două state suverane şi independente,
pe când în cazul conflictului de legi interregionale sau inerprovinciale ori între
legile statelor federate (sau federale) este vorba de legile aceluiaşi stat,
indiferent dacă este stat unitar sau federal. Prin urmare în această situaţie
conflictul de legi este doar aparent, toate circumstanţele care pot să fie avute
în vedere pentru localizarea raportului juridic aparţin aceluiaşi stat. Din acest
motiv hotărârile judecătoreşti date într-un stat federal sau într-o provincie ori
regiune se execută se excută într+un alt stat membru al federaţiei sau într-o
altă privincie al aceluiaşi stat ori regiune a aceluiaşi stat fără exequatur sau
altă formalitate.
b. În ceea ce priveşte posibilitatea de unificare a soluţionării conflictelor
de legi şi a conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale ori între
legile statelor federate.
Unificarea normelor conflictuale este mai uşor de realizat în cazul
conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale întrucât există o
singură autoritate centrală comparativ cu conflictele de legi, unde există
autorităţi din state diferite. Astfel, unificarea normelor se realizează fie pe
cale legislativă, fie prin practica instanţelor de judecată, fie în condiţiile
sistemului juridic al respectivului stat.
Pe de altă parte, poate să fie evidenţiată şi o tendiţă de unificare a
normelor materiale. Spre exemplu, în Elveţia conflictele de legi intercantonale
au dispărut ca urmare a unificării normelor de drept privat.
Unificarea normelor conflictuale în cadrul statelor federale este
posbilă prin adoptarea unor legi federale, dar acest proces este îngreunat de
necesitatea dceterminării naturii juridice a unor instituţii civile şi comerciale,
ceea ce poate să aducă atingere autonomiei legislative a statelor membre. În
lipsa reglementărilor legale la nivelul federaţiei revine, aşadar. Fiecărui stat
federat obligaţia de a stabili modul de soluţionare a conflictelor între legile
statelor componente.
c. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a conflictelor de legi şi a
conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale ori între legile
statelor federate.
Regulile de soluţionare a conflictelor de legi nu sunt obligatorii
pentru soluţionarea conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale ori
între legile statelor federate. De altfel, în unele situaţii, rezolvările sunt in mod
inevitabil difeirte. Spre exemplu, în numeroase ţări statul personal este
supus legii naţionale, în conflictele interprovinciale sau între elgile statelor
federate, statutul persoanl, nu este reglementat în mod obişnuit de legea
naţională, deoarece cetăţenia este unică, ci este reglementat de lex domicilii.
În unele cazuri conflictele de legi din statele membre ale federaţiei
sunt soluţionate ca şi conflictele de legi, adică după aceleaşi reguli. Spre
exemplu, în faţa instanţelor unui stat federat din SUA, legile altui stat federat
din SUA, sunt tot atât de străine ca şi legile oricărui alt stat, ca de exemplu,
ale Franţei.
Hotărârile judecătoreşti date în conflictele de legi interregionale sau
interprovinciale ori între legile statelor federate se consideră precedente
judiciare, pentru soluţionarea conflictelor de elgi internaţionale şi invers,
hotărârile judecătoreşti date în conflictele de legi internaţionale sunt
considerate precedente judiciare, pentru conflictele de legi interregionale sau
interprovinciale ori între legile statelor federate.
d. În ceea ce priveşte ordinea publică
Ordinea publică nu poate să fie invocată în cazul conflictelor de legi
interregionale sau interprovinciale, întrucât legile proviinciilor sau regiunilor
sunt edictate de acelaşi legiuitor. Totodată, hotărârile judecătoreşti
pronunţate într-o provincie sau regiune se execută în altă provincie sau
regiune dinstatul unde există asemenea conflicte fără a fi nevoie de
exequatur sau altă formalitate.
În cazul conflictelor de legi din statele federate ordinea publică poate
să fie invocată pentru a înlătura legea competentă, deoarece fiecare stat
membru are propria adunare legiuitoare. Precizăm că ordinea publică este
foarte puţin invocată în cazul conflictului între legile statelor federate
deoarece au în vedere concepţia legislativă de la nivelul statului federal.
e. În ceea ce priveşte retrimiterea
Retrimiterea nu este posibilă în materia conflictelor de legi
interregionale sau interprovinciale ori între legile statelor federate în ipoteza
în care norma conflictuală a instanţei de judecată trimite la legea unui stat în
care coexistă mai multe sisteme legislative, iar dreptul acelei ţări stabileşte
care sunt reglementările legale aplicabile.
În literatura de specialitate s-a arătat că este posbil să apară un caz
de retrimitere forţată de gradul II. Astfel, atunci când norma conflictuală
română trimite la legea unui stat federal, ca lege a cetăţeniei, dacă în acel
stat nu există o lege federală priivnd statul personal, cvi numai legi
aparţinând statelor componenteale fedraţiei, puncutl de legătură cetăţenia
trebuie schimbat cu domiciliul, care operează o trimitere forţată mai departe
(retrimitere de gradul II) la legea statului membru al federaţiei, care va
determina statul personal.
7.3.3. Teroiile propuse de dreptul comparat în scopul

determinării legii aplicabile, dintre legile statului în
care coexistă mai multe sisteme legislative
Pe planul dreptului comparat au fost propuse teorii diferite în scopul
determinării legii aplicabile, dintre legile statului în care coexistă mai multe
sisteme legislative.
Prima teorie susţine că norma conflictuală a forului încetează în
momentul în care desemnează, în calitate de lege aplicabilă raportului juridic
cu element străin, legea unui anumit stat. Determinarea normelor materiale
aplicabile se va realiza apoi cu ajutorul regulilor speciale priviotare la
conflictele interne de legi în spaţiu din ţara la al cărei sistem de drept a trimis
norma conflictuală a instanţei de judecată. Spre exemplu, în situaţia în care
norma conflictuală trimite la legea Marii Britanii, prevederile elgale din
această ţară vor stabili dacă se vor aplica dispoziţiile legii engleze sau
scoţiene ori celei irlandeze. Dacă nu vor exista în statul desemnat de către
norma conflictuală a forului reglementări legale referitoare la stabilirea legii
interne aplicabile, atunci, instanţa de judecată se va raporta la legea statului
cu care raportul juridic are cele mai strânse legături.
Teroia a fost consacrată, spre exemplu, de: Convenţiile de la Haga
din 5 octombire 1961 referiotare la protecţia minorilor şi de cea referitoare la
forma dispoziţiilor testamentare; Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965
privitoare la adopţie; Convenţia de la Haga din 2 octombire 1973 privitoare la
obligaţiile alimentare.
Cea de-a doua teorie, susţine că, conflictele de legi interne au
aceeaşi natură juridică ca şi conflictele de legi propriu-zise. Ca atare, instanţa
de judecată nu trebuie să ţină seama de prevederile legale prin care se
soluţionează conflictele interne de legi din statul la al cărui sistem juridic a
trimis norma conflictuală a forului, după cum instanţa nu este obligată nici să
ia în considerare reguli străine prin care se rezolvă conflictele de legi propriu-
zise. Astfel, instanţa trebuie să determine cu ajutorul propriilor norme
conflictuale nu numai legea statului în care coeexistă mai multe sisteme
legislative, ci, deopotrivă, legea regiunii sua a statului federat care urmează
să se aplice. Spre exemplu, în cazul în care norma conflictuală a forului
trimite la legea SUA, fiecare stat federat va fi privit, pentru determinarea legii
aplicabile, asemenea unei ţări de sine stătătoare. Deci, legile statelor
federate din SUA vor fi considerate, în circumstanţele evocate, legi străine,
după cum sunt legi străine şi reglementările legale din oricare altă ţară.
Teroia a fost consacrată, spre exemplu, de: Convenţia de la Roma
din 1980 referitoare la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale; Convenţia de
la Haga din 4 mai 1971 privitoare la accidentele de circulaţie; Convenţia de la
Haga din 16 iunie 1977 referitoare la legea aplicabilă contractelor de
intermediere şi reprezentări; Convenţia de la Haga din 22 decembrie 1986
priviotare la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri.
Cea de-a treia teorie susţine că norma conflictuală a forului trimite la
legea statului, în situaţia conflictelor interregionale sau interprovinciale,
respectiv, la legea statelor membre, în cazul conflictelor între legile statelor
federate. Prin această teorie se încercă, concilierea concepţiilor prezentate
anterior, pornindu-se de la ideea că doar conflictele de legi interregionale sau
interprovinciale sunt conflicte interne, în timp ce conflictele între legile statelor
federate pot să fie asimilate conflictelor de legi propiru-zise. Conflictele de
legi interregionale sau interprovinciale sunt considerate conflicte interne,
deoarece legiutorul este unic iar conflictele între legile statelor federate sunt
calificate ca fiind conflicte veritabile, deoarece fiecare stat membru are
propria sa ordine juridică.
7.4. Conflictul de legi în cazul succesiunii de state
În ipoteza în care, între momentul naşterii raporutlui juridic şi cel al

judecării litigiului, statul la a cărui sistem de drept trimite norma conflictuală a
organului de jurisdicţie dintr-o ţară terţă (de exemplu România) a dispărut se
pune problema dacă va fi aplicată legea statului care a încetat să existe sau
a statului succesor.
Pentru soluţionarea acestei probleme, se impune a se face
următoarea distincţie:
a. Situţia în care statul străin a fost desfiinţat prin constrângere.
În această situaţie au fost propuseîntr-o primă opinie următoarele
soluţii:
- Să se aplice cu titlu de lex causae reglementarea statului dispărut, în ultima
ei formulare în vigoare înainte de suprimarea acelui stat. De aici rezultă, per
a contrario, că sistemul de drept al statului succesor se exclude, chiar dacă a
fost declarat, în mod expres, ca fiind retoractiv;
- Să se ţină seama de realitate independent de implicaţiile ei politice, urmând
să fie aplicată legea nouă edicată de către statul anexat;
- Organul de jurisdicţie să aprecieze în concret circumstanţele locale, spre a
declara legea nouă sau legea veche care validează actele juridice
patrimoniale ori nepatrimoniale încheiate de locuitorii statului desfiinţat.
Această teroeie este întemeiată pe interesele legitime ale persoanelor
nemijlocit afectate prin faptul schimbării abuzive de suveranitate.
Într-o altă opinie se susţine teoria eclectică, întrucît aceasta ia în
considerare atît o necesară reacţie de boicot, faţă de actele nelegitime de
încorporare a unor state mici şi mijlocii, cât şi realităţile existente după ce
statul străin a fost desfiinţat prin constrîngere.

Organele de jurisidicţie vor putea să aplice reglementările legale
iniţiale, în cazul în care conflictul armat nu a încetat sau dacă statul succesor
foloseşte în continuare ameninţările cu utilizarea forţei, în scopul consolidării
autorităţii sale. Totuşi, dacă ţara căreia îi aparţine organul de jurisdicţie a
recunoscut statul succesor, legiel acestuia urmează să fie aplicate de către
instanţa de judecată.
Într-o altă opiniese consideră că dacă statulk străin a fost desfiinţat
prin constrăngere, să s emergă pe ideea intereselor legitime ale persoanelor
afectate mne ijlocit prin schimbarea abuzivă de suveranitate. Practic, în
aplicarea acestei soluţii, urmează a s eţine seama de voinţa reală a părţilor
actului juridic şi de principiul că actul trebuie interpretat în sensul de a
produce efecte juridice.
b. Situaţia în care statul străin a fost desfiinţat prin contopirea
voluntară cu o altă ţară.
În această situaţie se vor aplica regulile de drept tranzitoriu din
Tratatul de unificare a celor două state.********* În principiu organul de jurisdicţie
va ţine seama de dispoziţiile intertemporale din lex causae, (la care spre
exemplu norma confictuală română a trimis) iar nu de cele stabilite de lex fori
(legea română).
7.5. Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut

Ipoteza avută în vedere este cea în care norma conflictuală a forului
trimite la sistemul de drept al unui stat pe care statul forului nu-l recunoaşte.
Soluţia general admisă în literatura de specialitate şi practica
judecătorească este aceea că legile unui stat nerecunoscut de legea forului
pot da naştere la conflicte de legi.
În sprijinul acestei soluţii se pot aduce cel puţin următoarele
argumente:
a. recunoaşterea statului străin de către statul forului, are în principiu
caracter declarativ, iar nu constitutiv pentru statul respectiv. În caz
contrar, consecinţa ar fi încălcarea suveranităţii statulu străin
respectiv;
b. dacă nu se aplică legile statului nerecunoscut, atunci ar trebui să se
aplice cele care au existat anterior, în acel stat, ceea ce poate duce la
consecinţe injuste pentru părţi;
c. fiind vorba de raporturi de drept privat, ar fi injust ca drepturile
persoanelor participante să fie micşorate sau înlăturate pe motivul că
aceste persoane aparţin unui stat nerecunoscut.
7.6. Conflictul interpesonal
Conflictele interpesonale apar în situaţia în care, în cadrul aceluiaşi

stat, persoanele sunt supuse în funcţie de criteriul etniei sau al confesiunii,
unor legi şi, eventual unor jurisdicţii diferite. Aceste conflicte sunt specifice
ţărilor care nu sunt laice. De asemenea, conflicte interpesonale au existat şi
*********
O asemena soluţie este posbilă în cazul Tratatului de unificare a celor două Germanii
din 1990, care conţine şi anumite dispoziţii rpiivnd dreptul tranzitoriu.
în ţările colonizate, unde legile aplicabile erau stabilite după originea locală
sau europeană a subiecţilor de drept.
Conflictele interpesonale prezintă importanţă pentru dreptul
internaţinal privat român spre exemplu, în următoarele situaţii:
a. atunci când norma conflictuală a forului (legea română) trimite la legea
unui asemenea stat, pentru a reglementa statutul personal, trebuie
văzut cărei colectivităţi îi aparţine persoana în cauză, pentru a se
putea stabili astfel ce lege de fond i se aplică;
b. atunci când se pune problema executării în România a unei hotărâri
pronunţate de un tribunal de colectivitate (confesional) din străinătate,
instanţa română de exquatur trebuie să verifice şi comptenţa acestui
tribunal, în conformitate cu legea statului unde hotărârea a fost
pronunţată.
Conflictele interpesonale apar mai ales în problelemele de familie, în
special în sistemul de drept în care religia produce efecte juridice, precum în
dreptul mozaic, musulman, hindus.
Prevederi având ca scop soluţionarea conflictelor personale sunt
inserate în unele Regulamente ale UE (spre exemplu, art.14 din
Regulamentul Roma III; art. 17 din Protocolul la Haga din 23 noiembrie 2007
privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere) şi convenţii internaţionale la
care România este parte.
1. Prezentaţi conflictul de legi dintre legile statului în care coexistă mai multe
sisteme legislative;
 Ce înţelegeţi prin conflictele de legi interprovinciale sau interregionale?
 Prezentaţi conflictul de legi în cazul succesiunii de state.
 Explicaţi conflictul de legi în cazul statului necunoscut.
 Ce se înţelege prin conflictul de legi interpersonal?


TITLUL II PROBLEME GENERALE PRIVIND
PRINCIPALELE FELURI DE CONFLICTE CARE POT
APĂREA ÎN LEGĂTURĂ CU RAPORTURILE JURIDICE
DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

CAPITOLUL 1. CALIFICAREA ŞI FELURILE
CALIFICĂRII
 Să definească şi să înţeleagă noţiunea de calificare;
 Să definească şi să înţeleagă noţiunea de conflict de calificări;
 Să dea exemple de conflicte de calificări;
 Să prezinte felurile de calificare în dreptul internaţional privat român;
 Să înţeleagă şi să expună după ce lege se face calificarea în dreptul
internaţional privat român.
Conţinutul††††††††† şi legătura normei conflictuale se determină cu

ajutorul unor noţiuni juridice.
Conţinutul normei conflictuale poate consta în următoarele noţiuni:
- starea civilă (art. 2568 alin. (1) C. civ.);
- capacitatea juridică a persoanei fizice (art. 2572 C. civ.);
- persoana juridică (art. 2571 şi art. 2580 C. Civ.);
- condiţiile de fond şi de formă ale actului juridc (art.2637 C. civ., art.
2639 C.civ.);
- regimul matrimonial (art. 2590- art.2593 C. civ., art. 2595 C. civ) ;
- convenţia matrimonială (art. 2593 - art. 2594 C. civ);
- moştenire (art. 2633- art. 2636 C. civ.); etc..
Spre exemplu, art. 2595 alin. (1) C. civ. „Masurile de publicitate şi
opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse legii aplicabile
regimului matrimonial.”
Constituie conţinut al acestei norme conflictuale expresia „Masurile de
publicitate şi opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi (...).”
Conţinutul normei conflictuale determină câmpul de aplicare în spaţiu
al unei legi.
Legatura normei conflictuale este redată prin noţiuni precum:
a. cetăţenia (art. 2572 alin. (1) C. civ.);
b. locul încheierii contractului (art. 11 alin. (1) din Regulamentul
Roma I);
c. reşedinţa obişnuită a persoanei fizice sau juridice (art. 2570 C.
civ.);
d. sediul social al persoanei juridice (art. 2580 C. civ.), etc.
În exemplul de mai sus, legătura normei conflictuale este expresia:
„(...) sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial.”
„În procesul aplicării ei, norma conflictuală trebuie „confruntată” cu
raportul juridic concret dintre părţi, care constituie situaţia de fapt, cu scopul
de a vedea în conţinutul sau legătura cărei norme conflictuale intră
respectivul raport juridic (eventual litigios). Pentru a „aduce la acelaşi
numitor”, în scopul de a putea fi comparate, cele două elemente ale
raţionamentului logico-juridic (silogismul juridic) care se face în acest caz, şi
anume norma conflictuală-abstractă- (care reprezintă premisa majoră a
†††††††††
A se vedea capitoul referitor la Conţinutul dreptului internaţional privat.
silogismului juridic) şi raportul juridic -concret- (care formează premisa
minoră a acelui raţionament), etse necesar ca acestea să fie calificate.”
1.2. Noţiunea de calificare

Aplicarea dreptului internaţional privat este imposibilă fără
descifrarea înţelesului normelor juridice specifice acestei ramuri şi fără
clasificarea speţelor deduse judecăţii pe categorii. Această dublă operaţiune
mentală pe care trebuie să o facă judecătorul se numeşte calificare.
Noţiunea de calificare este definită de autori. În privinţa definirii
noţiunii de „calificăre” ne realiem opiniei potrivit căreia, în realizarea calificării
este preferabil să se pornească de la situaţia de fapt concretă, nu de la
normele în prezenţă.
Îndiferent dacă este vorba de dreptul internaţional privat român sau
străin observăm că noţiunea de calificare poate fi privită din două puncte de
vedere:
1. pe de o parte explică sensul noţiunilor utilizate de norma conflictuală
în conţinut şi legătură. Calificarea presupune aşadar, înţelesul
noţiunilor de „starea civilă”, „capacitatea juridică a persoanei fizice”,
„cetăţenie”, „locul încheierii contractului”;
2. pe de altă parte înseamnă operaţiunea de determinare a normei
conflictuale aplicabile situaţiei juridice concrete, prin încadrarea
acestei situaţii în conţinutul uneia din normele conflictuale ale forului.
De exemplu, „în cazul în care două persoane de cetăţenie diferită
încheie o căsătorie civilă în ţara unuia dintre ei şi, după un anumit
interval de timp, soţul care are cetăţenia statului unde s-a realizat
căsătoria solicită divorţul, iar celălalt soţ invocă, printr-o cerere
reconvenţională, nulitatea căsătoriei, pe motiv că, potrivit legii sale
naţionale, căsătoria trebuia încheiată în formă religioasă, instanţa de
judecată va fi obligată să stabilească dacă caracterul civil sau religios
al căsătoriei este o condiţie de formă ori fond a acesteia. În ipoteza în
care este vorba de o condiţie de formă, se va lua în considerare
norma conflictuală conform căreia forma căsătoriei este supusă legii
statului pe teritoriul căruia ea se celebrează. Dacă este privită ca o
condiţie de fond, se va aplica norma conflictuală corespunzător căreia
condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate
de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi.”
Dacă plecăm în realizarea calificării de la normele în prezenţă vom
observa că, analizarea reglementărilor legale din sistemele de drept care se
găsesc în conflict poate să conducă la situaţii de cumul sau de lacună. Astfel,
în exemplul nostru, în cazul în care cercetam prevederile legale consacrate
caracterului religios al căsătoriei pentru a determina sensul, întinderea şi
trăsăturile căsătoriei din punct de vedere religios, în contextul sistemului de
drept căruia aparţine, chiar folosind categoriile juridice conţinute de lex fori
vom ajunge la concluzia că o asemenea cerinţă constiuie o condiţie de fond
a căsătoriei. Dacă, ne raportăm apoi la dispoziţiile legale din ţara unde a fost
celebrată căsătoria, exigenţa oficierii căsătoriei în faţa delegatului de stare
civilă, va fi considerată o condiţie de formă a căsătoriei. Obsrvăm că, se
ajunge la aplicarea cumulativă a legilor din statul soţului care a formulat
cererea reconvenţională şi, respectiv, din ţara unde a fost încheiată
căsătoria.

În schimb, dacă în exemplul nostru, pornim de la situaţia de fapt
concretă sau de la problema de drept pusă în discuţie, prin cererea
reconvenţională de către unul dintre soţi, răspunsul pe care îl va formula
instanţa de judecată va fi unic, întrucât există o singura problemă ridicată de
reclamant. În consecinţă, calificarea aspectelor privitoare la obiectul
calificării, înlătură orice incoerenţe referioare la norma conflictuală care va fi
luată în considerare de către organul de jurisdicţie.
În dreptul european, semnificaţia practică a unei opţiuni în
favoarea unuia dintre modurile de calificare este atenuată prin prevederile
care arată aspectele cu privire la care nu se aplică dispoziţiile legale
europene (de exemplu, în cuprinsul art. 1 din Regulamentul Roma I şi a art. 1
din Regulamentul Roma II) şi prin precizarea problemelor de drept care sunt
supuse legii aplicabile. (de exemplu, în cuprinsul art. 12 din Regulamentul
Roma I şi a art. 15 din Regulamentul Roma II).
O altă observaţie priveşte interpretarea noţiunilor juridice din
conţinutul şi legătura normei conflictuale. Chiar dacă, pentru stabilirea legii
aplicabile raportului juridic cu eement de extraneitate sunt necesare ambele
noţiuni, în cazul calificării interesează în primul rând lămurirea sensului n
noţiunilor din conţinutul normei conflcituale, întrcât de această operaţiune
depinde chiar norma conflictuală care va fi luată în considerare.
1.3. Conflictul de calificări
1.3.1.Definiţia noţiunii de „conflict de calificări”
Operaţiunea calificării a fost observată de Charles Doumoulin dar

pusă pentru prima data în discuţie de Franz Kahn în 1891 sub numele de
„conflicte latente” şi de Etienne Bartin în 1897, într-un articol publicat în
Journal de droit international privé, reluat ulterior în Études de droit
international privé. Examinând practica judiciară Bartin a observat că în speţe
asemănătoare, în care se aplică aceleaşi reguli conflictuale, instanţe din
diverse ţări aplică soluţii diferite. Astfel, Bartin pune problema conflictului de
calificări prin care înţelegem situaţia în care în acelaşi raport de drept
internaţional privat este încadrat în sistemele de drept cu care vine în
contact în conţinutul unor norme conflictuale complet diferite.
Noţiunile juridice care exprimă conţinutul şi punctul de legătură al
normei conflictuale pot să nu aibă acelaşi înţeles în sistemele de drept care
sunt în prezenţă cu privire la un raport juridic. În cazul în care aceeaşi
noţiune juridică are accepţiuni diferite în sistemele de drept aplicabile unui
raport juridic, există un conflict de calificări.
Deci, prin conflict de calificări înţelegem, situaţia care apare atunci
când noţiunile din conţinutul şi/sau legătura unei norme conflictuale au
înţelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile de a se aplica unui raport
juridic.

1.3.2. Exemple de „conflict de calificări”
Prezentăm în continuare câteva exemple de conflicte de calificări

privind conţinutulnormei conflictuale şi apoi privind legătura normei
conflictuale.
1. Exemple de conflicte de calificări privind conţinutul normei

conflictuale
 Speţa soţilor Bartholo
Doi cetăţeni maltezi, soţii Bartholo se căsătoresc în Malta fără a
încheia o convenţie matrimonială (o convenţie determinând regimul bunurilor
în timpul căsătoriei). După o perioadă de timp de la căsătoria lor şi numai
accidental soţii s-au stabilit în Algeria franceză unde soţul dobândeşte bunuri
imobile. La moartea soţului, soţia pretinde averea lăsată de soţul ei
întemeindu-şi pretenţia pe două argumente:
 Ca succesoare a soţului dar potrivit legii franceze din anul 1889 soţul
supraveţuitor nu avea drept la succesiune. Bunurile imobile se găseau pe
teritoriu francez. Devoluţiunea ereditară a imobilelor situate pe teritoriul
francez depindea de legea locului unde bunurile imobile erau situate.
Deci, după legea franceză, pretenţiile erau calificate ca drept succesoral
şi determinau competenţa legii franceze (ca lege a locului situării
imobilelor) după care soţiei supraveţuitoare nu i se atribuie nimic;
 Soţia mai putea pretinde un drept la averea rămasă de pe urma soţului în
virtutea regimului legal al bunurilor soţilor în timpul căsătoriei. Din acest
punct de vedere legea din Malta acorda soţiei, în afară de jumătate din
bunurile dobândite în timpul căsătoriei, încă o parte din bunurile deţinute
în comun ca soţ supraveţuitor. Regimul bunurilor soţilor în timpul
căsătoriei era supus legii malteze pentru că după căsătorie, soţii au
rămas un timp apreciabil în Malta şi abia mai târziu s-au stabilit în Malta
teritoriu francez. Din punct de vedere al legii franceze soţii aveau regimul
matrimonial al legii malteze‡‡‡‡‡‡‡‡‡. Problema care s-a pus a fost de a
determina natura pretenţiilor şi de a şti care lege se aplică: legea malteză
sau legea franceză? Judecătorul a calificat după legea franceză adică
după legea forului. Ca atare avantajele acordate de legea malteză erau
calificate după legea franceză ca drept la moştenire şi potrivit Codului civil
francez de atunci soţia nu putea primi succesiunea. Bartin, a aprobat
calificarea după legea forului, calificare ce este larg răspândită şi astăzi în
practica dreptului internaţional privat contemporan.
 Speţa testamentul olandezului

Un cetăţean olandez întocmeşte în Franţa un testament olograf.
Valabilitatea acestui testament este contestată printr-o acţiune introdusă în
faţa instanţei franceze. În conformitate cu legislaţia franceză, precum şi cu
cea olandeză, capacitatea persoanei de a încheia acte juridice este supusă
legii sale naţionale, iar forma actelor juridice legii locului încheierii lor. Dar
dispoziţiile Codului civil olandez nu permit ca olandezul domiciliat în
‡‡‡‡‡‡‡‡‡
Regimul matrimonial era guvernat în Malta de convenţia expresă a părţilor ori în
lipsă de legea unde soţii intenţionau să-şi fixeze domiciliul după căsătorie.
străinătate să facă un testament în formă olografă. Caracterul olograf al
testamentului poate fi socotit ca o problemă de capacitate sau ca o problemă
de formă a actelor juridice. În consecinţă, testamentul olograf este valabil
pentru instanţa franceză dar va fi declarat nul de instanţa olandeză.
Această speţă este valoroasă nu doar din punct de vedere
istoric§§§§§§§§§ deoarece mai există încă state ca de exemplu Portugalia,
unde un cetăţean portughez nu poate să testeze în formă olografă nici chiar
într-o ţară care admite ca valabil testamentul olograf.**********
Contract de vânzare –cumpărare între o firmă română şi o societate

în comandită simplă cu sediul în Germania
Societatea germană a acţionat firma română în faţa instanţei arbitrale
de comerţ internaţional pentru pretenţii legate de acest contract. Firma
română a ridicat nexcepţia lipsei „capacităţii procesuale active” a societăţii
germane, invocând faptul că, în conformitate cu dreptul român, o entitate fără
personalitate juridică nu poate acţiona în justiţie. Conform dreptului german,
deşi, societăţile în comandită simplă nu au personalitate juridică beneficiază
totuşi de capacitate procesuală. Problema care s-a pus în faţa instanţei
arbitrale a fost cea a calificării instituţiei „capacităţii procesuale”.dacă această
insitutţie este calificată ca o problemă de procedură, ea va fi supusă normei
conflictuale lex fori care, în speţă era dreptul român, conform căruia
respectiva societate comercială nu ar fi avut capacitate procesuală, fiind
lipsită de personalitate juridică. Dacă însă, capacitatea procesuală este
calificată ca o problemă de capacitate, ea intră în conţinutul normei
conflictuale lex societatis (care se referă la statutul organic – inclusiv
capacitatea juridică - a societăţilor comerciale) şi care, în speţă, trimite la
dreptul german, deoarece sediul societăţii era în Germania. Conform
dreptului german, societatea are „capacitate procesuală,” deşi nu are
personalitate juridică. Instanţa arbitrală a făcut calificarea conform dreptului
român,†††††††††† care interpretează „capacitatea procesuală” ca o problemă
de capacitate, şi deci a introdus-o în conţinutul normei conflictuale lex
societatis, care trimite la dreptul german conform căruia societatea acea
capacitate procesuală. În consecinţă, excepţia lipsei capacităţii procesuale a
societăţii germane, invocată de partea română, a fost respinsă.
Cui revine moştenirea în cazul în care de cujus nu are moştenitori?

Doi soţi chinezi care au reşedinţa obişnuită în România şi care au
dobândit aici bunuri mobile şi imobile mor fără moştenitori. Se ridică
problema cui vor fi atribuite aceste bunuri şi cu ce titlu? Vor reveni statului pe
teritoriul căruia îşi aveau reşedinţa obişnuită la data morţii? Vor reveni
statului ai cărui cetăţeni sunt defuncţii – statul chinez - sau vor intra în
patrimoniul statului pe teritoriul căruia se găsesc bunurile vacante – statul
român? Va trebui să calificăm dreptul statului asupra bunurilor vacante. Dacă
apreciem că dreptul statului asupra bunurilor vacante este un drept de
moştenire, atunci bunurile respective vor reveni statului ai cărui cetăţeni erau
§§§§§§§§§
Ţările de Jos au ratificat în 1982 Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 asupra
conflictelor de legi în materia succesiunilor prin care se recunoaşte valabilitatea
testamentului olograf.
**********
A se vedea art. 65 alin. 2, art.210 din Codul civil portughez.
††††††††††
În momentul soluţionării cauzei, calificarea a fost făcută conform principiilor
generale de drpet şi practicii judiciare româneşti. În prezent acestă claificare este prevăzută
în art. 1082 C. Proc. Civ. „Capaciattea procesuală a fiecăreia dintre părţile în proces este
guvernată de legea sa naţională” (similar cu art. 158 din Legea nr. 105/1992)
defuncţii, respectiv statului chinez. Dacă acele bunuri trec în patrimoniul
statului ca bunuri fără stăpâni, res nullius, ele trebuie atribuite cu acest titlu
statului pe teritoriu căruia se găsesc, deci statului român.
De asemenea, dreptul statului de a culege succesiunea vacantă
existentă pe teritoriul său poate fi calificat ca un drept la moştenire, supus
legii succesiunii (lex succesionis), sau ca un drept originar al statului,
decurgând din suveranitatea sa, caz în care se va aplica caz în care se va
aplica legea locului situării bunului (lex rei sitae).
2. Exemple de conflicte de calificări privind legătura normei

conflictuale
a. Sediul social poate fi calificat ca fiind fie sediul real, (conform art.
2571 alin (2) şi alin (3) C. Civ.) fie sediu statuar, fie sediu principal al
persoanei juridice.
b. Momentul şi locul încheierii contractului între absenţi sunt diferite
în funcţie de sistemul avut în vedere, care poate fi cel al emisiunii acceptării,
al expedierii-cceptării (de regulă în dreptul englez de common law), al
recepţiei acceptării (conform art. 1186 alin. (1) C. civ. şi art. 15 alin. (1) din
Convenţia de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internaţională
de mărfuri) sau al informării. În cazul emisiunii acceptării şi al expedierii
acceptării contractul se consideră format la momentul las care oferta este
acceptată, respectiv, când acceptarea a fost expediată către ofertant. În
consecinţă locul încheierii contractului este în statul în care se află
acceptantul.
c. locul executării contactului este diferit după cum plata este
cherabilă sau portabilă. În ipoteza în care plata este cherabilă, acesta se face
în statul unde se află debitorul. Daca plata, etse portabilă, ea se face în ţara
unde se găseşte creditorul.
1.4. Felurile calificării
În dreptul internaţional privat calificarea este de două feluri:

1. calificare primară;
2. calificare secundară.
1. Prin calificare primară care se stabileşte legea aplicabilă raportului cu
element de extraneitate. În acest context, vor trebui definite noţiunile
utilizate în conţinutul tuturor normelor juridice conflictuale în vigoare în
statul unde funcţionează, spre a descoperi care dintre aceste norme
juridice se poate aplica raportului de drept internaţional privat cu care
a fost sesizată. După ce s-a descoperit regula conflictuală aplicabilă
situaţiei juridice concrete, autoritatea va trebui să definească noţiunile
ce constituie legătura respectivei norme conflictuale, pentru a afla
statul a cărui lege va reglementa raportul juridic de drept internaţional
privat. Ca atare, calificarea primară se face după lex fori. Deci, în
urma calificării primare, norma conflictuală bilaterală generală se
transformă într-o normă unilaterală, particulară, în care legătura trimite
cu precizie la legea unui anumit stat. Spre exemplu, art. 2586 alin. (1)
C. Civ. privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
român dispune că: „ Condiţiile de fond cerute pentru încheierea

căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii
doi soţi la momentul celebrării căsătoriei”, se transformă după
calificarea primară (necesară pentru aflarea legii ce reglementează
validitatea consimţământului dat la căsătoria unui cetăţean francez cu
un alt cetăţean francez) în următoarea regulă conflictuală: „Validitatea
consimţământului pentru încheierea căsătoriei între doi cetăţeni
francezi este determinată de legea franceză”.
2. Calificare secundară este subsecventă calificării primare şi intervine
după ce s-a făcut calificarea primară şi este o problemă a legii
interne; deci, este dată de lex causae. A face calificare secundară în
cazul de mai sus, înseamnă să analizezi condiţiile de validitate ale
consimţământului dat la căsătorie după regulile Codului civil francez.
1.5. Legea după care se face calificarea
În dreptul internaţional privat o problemă foarte discutată este cea

referitoare la legea după care se face calificarea primară. În principiu
calificarea se face după lex fori dar există şi opinii care susţin calificarea în
funcţie de lex causae.
Calificarea după legea forului – lex fori - este susţinută de majoritatea
autorilor care îşi întemeiază opinia pe următoarele argumente:
1. normele conflictuale sunt cuprinse în sistemul de drept al forului, adică
sunt norme naţionale, instanţa aplicând în principiu propriul său sistem
de norme conflictuale, adică după lex fori conform principiului „aceluia
îi aparţine interpretarea care a edictat norma” ( ejus est interpretari,
cujus condere);
2. calificarea este o problemă prealabilă soluţionării conflictului, iar
operaţiunea se poate efectua numai după legea forului.
Calificarea după legea cauzei – lex causae – este susţinută de o serie de
specialişti.
Legea cauzei este legea străină competentă cu privire la un raport juridic
sau la unul din elementele sale. Argumentele pe care se bazează specialiştii
sunt:
1. legea străină normal competentă nu se poate aplica fără a ţine seama de
propria calificare;
2. protecţia drepturilor născute sub imperiul legii străine se asigură prin
corecta ei aplicare.
În susţinerea acestei opinii vom folosi următorul exemplu: Atunci când
trebuie să calificăm primar o instituţie juridică străină necunoscută dreptului
românesc, trebuie să parcurgem întâi faza de analiză, în care vom
determina caracteristicile esenţiale ale acestei instituţii conform legii străine
după care vom trece la faza de judecată (de clasificare), în care pe baza
trăsăturilor fundamentale decelate în prima etapă, vom asemăna instituţia
respectivă cu una din instituţiile juridice ale sistemului de drept românesc,
urmând ca apoi să descoperim acea normă conflictuală românească care are
drept conţinut chiar instituţia românească desemnată prin calificare. Din
această cauză, instituţiile juridice ce slujesc drept conţinuturi pentru normele
conflictuale ale forului nu sunt identice cu instituţiile din dreptul intern al
forului.

Cu privire la legea după care se face calificarea secundară fiind o
problemă de drept intern, majoritatea doctrinei de drept internaţional privat
indică lex causae, adică legea care are cele mai strânse legături cu situaţia
de fapt. Astfel, autoritatea sesizată cu un raport de drept internaţional privat
privind efectele patrimoniale ale căsătoriei descoperă cu ajutorul normei
conflictuale proprii, că este aplicabilă o lege străină şi că noţiunile de:
căsătorie şi efecte patrimoniale ale căsătoriei vor căpăta noi înţelesuri, în
acord cu prevederile sistemului de drept străin.
Totuşi există unele împrejurări în care calificarea nu se poate face după
legea forului. Excepţiile care sunt admise se referă la următoarele:
1. autonomia de voinţă – părţile au libertatea să aleagă prin acordul lor
legea aplicabilă contractului precum şi calificările indicate în cauză;
2. calificarea secundară – se face după legea desemnată a se aplica
raportului juridic;
3. bunurile imobile - fiind reglementate de legea locului unde se găseşte
situat imobilul - lex rei sitae - şi calificarea va fi dată de aceeaşi lege;
4. retrimiterea – normele forului trimit la dreptul străin, ale cărui norme
conflictuale trimit înapoi la legea instanţei sau mai departe la legea
unui alt stat astfel admiterea de către lex fori a retrimiterii implică
luarea în considerare şi a calificării date de legea străină;
5. instituţii juridice necunoscute – unele instituţii juridice pot fi
necunoscute de legea forului ca de exemplu dreptul german permite
copilului din afara căsătoriei de a solicita unele sume de bani de la
pretinsul tată;
6. cetăţenia – apartenenţa persoanei fizice la un anumit stat – regulă ce
va fi luată în considerare numai atunci când persoana are o singură
cetăţenie;
7. calificarea autonomă – cerinţele specifice ale raporturilor cu element
de extraneitate, şi în special promovarea relaţiilor economice
internaţionale, pot impune anumite calificări distincte de legile care se
află în conflict;
8. convenţiile internaţionale – pentru evitarea dificultăţilor şi armonizarea
soluţiilor, uneori noţiunile incluse într-o convenţie internaţională sunt
calificate chiar în textul înţelegerii.
În ceea ce priveşte dreptul internaţional privat român, calificarea
primară se face după legea română, lege a forului pentru orice autoritate
publică română.
1. Ce înţelegem prin noţiunea de calificare în dreptul internaţional privat

român?
2. Ce înţelegem prin noţiunea de conflict de calificări?
3. Daţi exemple de conflicte de calificări.
4. De câte feluri este calificarea în dreptul internaţional privat român?
5. După ce lege se face calificarea în dreptul internaţional privat român?



CAPITOLUL 2. CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL
NORMELOR CONFLICTUALE ŞI RETRIMITEREA
 Să definească conflictul în spaţiu al normelor conflictuale;
 Să definească noţiunea de retrimitere;
 Să prezinte condiţiile retrimiterii;
 Să expună formele retrimiterii;
 Să înţeleagă şi să expună retrimiterea în dreptul român;
 Să înţeleagă şi să expună retrimiterea în cazul trimiterii la legea
unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative.
2.1. Conflictul in spaţiu al normelor conflictuale
În situaţia în care sistemele de drept în prezenţă conţin norme

conflictuale care au puncte de legătură diferite spunem că există un conflict
în spaţiu al normelor conflictuale.
Conflictul se numeşte în „spaţiu” deoarece normele conflictuale din
sistemele de drept în prezenţă coexistă.
Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale este de doua feluri:
a. Pozitiv, atunci când fiecare normă confictuală trimite la propriul său
sistem de drept. De exemplu, se pune problema stării civile a unui
cetăţean cu domiciliul în Anglia. Dacă problema apare ăn faţa instanţei
engleze, aceasta va aplica norma sa confilctuală lex domicilii, care
trimite la sistemul de drept englez, dacă însă problema apare în faţa
instanţei române, aceasta conform art. 2568 C. civ. va aplica dreptul
român. Totuşi conflictul pozitiv de norme conflictuale nu duce la
retrimitere. Acest conflict se soluţionează, în principiu, prin aplicarea
normei conflictuale a forului, de către instanţa competentă în
soluţionarea litigiului. În situaţia în care ambele instanţe, se declară
deopotrivă competente, există o litispendenţă internaţională. Astfel,
sistemul de drept românesc, aplică dispoziţiile art. 1075 din C. de
proc. Civ. care admite de principiu litispendenţa internaţională. De
asemenea, vom aplica art. 9 din Regulamentul Bruxelles I în relaţiile cu
celălate ţări emmbre ale UE.
b. Negativ, în situaţia în care niciuna din normele conflictuale în
prezenţă nu declară aplicabil propriul său sistem de drept, ci fie trimite
fiecare la sistemul de drept al celuilalt stat, fie trimiterea se face la
dreptul unui stat terţ. Conflictul negativ de norme conflictuale duce la
retrimitere.

2.2. Retrimiterea
2.2.1. Definiţia şi condiţiile retrimiterii
Prin retrimitere în dreptul internaţional privat se înţelege situaţia în

care normele forului trimit la dreptul străin, ale cărui reguli conflictuale trimit
înapoi la legea instanţei sau mai departe la legea unui alt stat.
Pentru a exsita retrimitere trebuie să fie întrunite următoarele două
condiţii:
1. să existe asa cum precizam un conflict negativ între normele
conflictuale din sistemele de drept în concurs;
2. norma conflictuală a forului (a statului instanţei sesizate) să trimită
la întregul sistem de drept străin (adică sa accepte retrimiterea).
Ca şi exemplu prezentăm „speţa lider” în domeniu si anume speţa
Forgo, soluţionată de instanţele franceze în anul 1878. Un cetăţean bavarez
(în condiţiile în care, în acel moment, Bavaria acorda o cetăţenie proprie), pe
nume Forgo (el era copil din afara căsătoriei), trăieşte de la vârsta de 5 ani
până la varsta de 68 de ani cand decedează în Franţa, unde nu dobândeşte
însă un domiciliu legal (deoarece nu îndeplineşte formalităţile legale cerute în
acest sens de legea franceză), ci are numai un domiciliu de fapt. În aceste
condiţii conform legii franceze Forgo este cetăţean bavarez, cu domiciliul
legal în Bavaria. La moarte, lasă o importanta avere mobiliară pentru care
nu a intocmit testament. Acesta nu avea descendenţi. Cu privire la
succesiune au ridicat pretenţii statul francez şi rudele colaterale după mamă
(fraţi, surori ale mamei, nepoţi). Soluţia în cauză depindea de legea aplicabilă
succesiunii. În situaţia în care se aplică legea bavareză, rudele colaterale
aveau drept la succesiune, iar dacă era luatză în considerare legea franceză,
succesiunea urma să fie culeasă de statul francez. Potrivit normei
conflictuale franceze lex patriae, succesiunea mobiliară era cârmuită de
legea naţională a defunctului (respectiv cea bavareză), care acorda drept de
succesiune rudelor colaterale după mamă.
Instanţele de judecată franceze care s-au pronunţat în cauză între anii
1874-1882, au constat însă că norma conflictuală bavareză privind
succesiunea mobiliară trimitea înapoi la legea franceză. Norma conflictuală
franceză, trimetea în materie, la legea bavarează, dar această lege trebuia
aplicată în întregime, deci era necesar să fie luată în considerare şi norma
conflcituală bavareză care retrimitea la domiciliul de fapt. Or, domicilizul de
fapt al lui Forgo fusese în Franţa, iar domiciliul legal în Bavaria, deoarece el
nu îndeplinise formalităţile cerute de legea franceză pentru a dobândi ceea
ce reglementările elgale din acea perioadă denumeau “domiciliu legal”.
În decizia Curţii de Casaţie, sumar motivată, se stipula că atat bunurile
mobile corporale cât şi bunurile mobile incorporale erau supuse în materie de
succesiune, conform dreptului bavarez, fie legii domiciliului de fapt sau
reşedinţei obişnuite a defunctului, fie legii de la locul situării bunurilor şi că în
ambele cazuri, succesiunea mobiliară, etse guvernată de legea franceză,
chiar dacă Forgo fusese cetăţean francez. Judecătrii Curţii de Casaţie au
considerat că, norma conflictuală bavareză nu acceptă trimiterea, ci
retrimiterea la dreptul francez. Acceptând retrimiterea, instanţa franceză a
aplicat legea succesorală franceză, conform căreia rudele colaterale după
mamă nu aveau drept la moştenire şi, în acest fel, succesiunea fiind

vacantă, a fost culeasă de statul francez, pe teritoriul căruia se aflau bunurile
mobile respective.
Problema retrimiterii a fost analizată în literatura de specialitate şi în
practica judiciară o dată cu speţa Forgo dar problema retrimiterii s-a pus
anterior speţei Forgo atât în dreptul francez cât şi ăn cadrul sistemelor
juridice din alte state. Ulterior, retrimiterea a fost invocată în decursul timpului
în difeirte speţe referiotare la succesiunile imobiliare, la forma actelor juridice
şi în domeniul dreptului familiei.
Totuşi ne alaturăm doctrinei şi considerăm că în unele situaţii se
abuzează de retrimitere în vederea diminuării aplicarii dreptului străin în
rezolvarea litigiilor.
2.2.2. Formele retrimiterii
Retrimiterea îmbracă două forme:

a. retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi)
există atunci când norma conflictuală a forului desemnează drept
competent dreptul străin a cărui normă conflictuală, la rândul său,
atribuie competenţa dreptului forului. Retrimiterea în speţa Forgo spre
exemplu este de retrimitere de gradul I. Această formă de retrimitere
prezintă avantajul de a permite instanţei de judecată să aplice legea
statului căruia ea îi aparţine, ceea ce facilitează, aplicarea legii
competente, iar în unele situaţii cum sunt spre exemplu tutela sau
curatela rezolvarea corespunzătoare a acestora;
b. retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă sau dubla retrimitere)
există atunci când norma conflictuală străină, aplicabilă în virtutea
normei conflictuale a forului, atribuie competenţa dreptului unui stat
terţ. Retrimiterea de gradul II constituie pe de o parte o soluţia care
corespunde exigenţelor specifice sistemelor de drept din crae fac
parte normele conflictuale în prezenţă, întrucât instanţa de judecată ia
în considerare toate aceste norme conflictuale iar pe de altă parte
aceasta este favorabilă părţilor raportului juridic, datorită previzibilităţii
pe care o asigură, în principiu referitor la legea aplicabilă. Spre
exemplu, într-o speţă rezolvată de instanţele germane, norma
conflcituală germană trimitea, în materia moşteniri, la legea naţională
a defunctului, care era legea belgiană, iar norma conflcituală belgiană
retrimitea la legea de la locul situării bunurilor, care era legea rusă.
În anumite situaţii retrimiterea ar putea continua şi ma departe de gradul
II. De exemplu, norma conflictuală din cadrul celei de a treia ţări ar putea
trimite la legea celei de a patra ţări şi tot aşa.
2.3. Retrimiterea în dreptul român

2.3.1. Regula privind admiterea retrimiterii de gradul I
Retrimiterea este admisă în mod tradiţional în dreptul român.

Potrivit art. 2559 alin (1) C. civ. „Legea străină cuprinde dispoziţiile de
drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii
contrare.” Din dispoziţiile acestui aliniat observăm că trimiterea de către
dreptul român la legea străină se face dacă legea străină conţine dispoziţii de
drept material înclusiv norme conflictuale cu excepţia unor dispoziţii contrare
dreptului românesc. Deci, sensul trimiterii, în dreptul român, care cosntituie o
problemă de calificare a normei conflictuale este la întregul sistem de drept
străin. Fiind condiţia esenţială pentru existenţa retrimiterii, observăm că este
îndeplinită de sistemul de drept românesc.
Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că „Dacă legea străină retrimite la
dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se
prevede în mod expres altfel.” Din aceste dispoziţii observăm că se admite
retrimiterea de gradul I în situaţia în care „legea străină retrimite la dreptul
român (...) se aplică legea română (...),” fiind exclusă aşa cum observăm din
prevederile acestui text retrimiterea de gradul II „Dacă legea străină retrimite
la (...) la dreptul altui stat, se aplică legea română, (...)” şi totuşi există
excepţia „dacă nu se prevede în mod expres altfel.”
Retrimiterea în dreptul român există şi în cazul litigiilor supuse
procedurii arbitrale. Această soluţie se deduce din art. 67 alin (1)) din
Regulile de procedură ale C. Arb.-C.C.I.R. care dispune că „Tribunalul
arbitral soluţionează litigiul în temeiul (...) normelor de drept aplicabile.” Din
aceste dispozţii, observăm că, textul nu vorbeşte de normele de drept
material aplicabile şi în această situaţie, constatăm că, retrimiterea nu este
respinsă de plano în litigiile de comptenţa arbitrajului C. Arb.-C.C.I.R.
Aşa cum precizam într-o lucrare anterioară legea străină, declarată
competentă să guverneze spre exemplu, relaţiile patrimoniale dintre soţi, va
cuprinde în sfera sa, atât reglementările materiale cât şi pe cele conflictuale
străine. În măsura în care normele conflictuale străine retrimit la legea
română, judecătorul român este obligat să ia în considerare aceste dispoziţii
străine, să accepte retrimiterea şi să aplice relaţiilor patrimoniale dintre soţii
în cauză normele materiale româneşti în domeniu. Dacă normele conflictuale
străine retrimit la dreptul altui stat decât cel român, atunci, judecătorul român
trebuie să aplice relaţiilor patrimoniale dintre soţi doar regulile materiale
străine, fără să mai considere şi soluţia conflictuală străină. Astfel, în situaţia
în care normele conflictuale străine retrimit la dreptul altui stat decât
România, judecătorul român elimină reglementările străine de drept
internaţional privat din sfera noţiunii de „lege străină competentă să
cârmuiască relaţiile patrimoniale dintre soţi”, păstrându-le doar pe cele
materiale. De exemplu: în situaţia în care soţii cu aceeaşi cetăţenie străină
au reşedinţa obişnuită în România şi legea lor naţională care guvernează
relaţiile patrimoniale dintre soţi retrimite la legea forului (adică la legea
română) atunci aceasta va guverna relaţiile evaluabile în bani dintre soţii cu
aceeaşi cetăţenie străină şi cu reşedinţa în România.
Retrimiterea de gradul I este admisă în dreptul român în: materia statului
persoanei fizice; materia statutului real; materia moştenirii.

2.3.2. Excepţia de la regulă
Conform art. 2559 alin (3) C. civ. „Prin excepţie de la prevederile alin.
(1), legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în cazul în care
părţile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii străine aplicabile formei
actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale, precum şi in alte cazuri
speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este parte,
de dreptul Uniunii Europene sau de lege.”
Din aceste dispoziţii observăm că legea străină nu cuprinde şi normele ei
conflictuale în următoarele trei cazuri:
a. atunci când părţile au ales legea străină aplicabilă. Deci, dacă părţile
au ales lex contractus înseamnă că partenerii de afaceri nu ar putea să
desemneze un drept străin în ansamblul său să fie aplicabil actului juridic
încheiat. În toate împrejurările, părţile vor putea să aleagă numai normele
materiale străinecare să guverneze contractul dintre ele. În situaţia în care
instanţa este cea care determină legea aplicabilă contractului respectiv, în
doctrină s-a stipulat că nu poate să fie ignorată eventualitatea unei retrimiteri,
pentru că nu este posbil să se susţină că un contract are legăturile cele mai
strânse cu legea unui stat care nu se socoteşte competentă să cârmuiască
acel raport juridic;
b. în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor
extracontractuale. Deci, retrimiterea nu este admisă în cazul formei actelor
juridice, adică în cazul în care punctele de elgătură sunt alternative;
c. în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care
România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege. Deci, în
dreptul Uniunii Europene excluderea retrimiterii constituie regula. Vom
menţiona cu titlu de exemplu: Regulamentul privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale (Roma I) în art. 20 prevede că „Aplicarea legii oricărei
ţări determinate în temeiul prezentului regulament înseamnă aplicarea
normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţia normelor sale de
drept internaţional privat, cu excepţia cazului în care prezentul regulament
prevede altfel.”
Din dispoziţiile art. 2559 alin. (3) C. civ., rezultă că limitarea retrimiterii
intervine atunci când norma conflictuală recunoaşte efecte voinţei părţilor (în
cazul regimului matrimonial, al obligaţiilor contractuale cu privire la care se
aplică art. 2640 alin. (2) C.civ.), dar nu şi în situaţia în care, în lipsa alegerii
legii aplicabile de către părţi, acesta este determinată de către instanţa de
judecată.
În privinţa dreptului Uniunii europene aşa cum rezultă din
reglementările de mai sus este exclusă retrimiterea indiferent dacă legea
aplicabilă a fost aleasă de către părţi sau aceasta a fost determinată de
instanţa de judecată a unui stat membru.
Literatura de specialitate precizează că „neaplicarea retrimiterii în
cazurile la care se referă Codul civil şi Regulamentele U.E. are drept
consecinţă restrângerea severă a sferei de incidenţă a acestei insitutţii
juridice, făcând ca aplicarea retrimiterii să devină practic, o „excepţie.””

2.3.3. Retrimiterea de gradul II, de principiu, nu este
admisă
Retrimiterea de gradul II nu este admisă, de principiu după cum

rezultă din dispoziţiile art. 2559 alin. (2) C.civ.
Din dispoziţiile alin. (2) al art. 2559 C. civ. rezultă că în situaţia în care
norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, iar acesta, prin
norma sa conflictuală în materie, trimite mai departe la dreptul unui stat terţ,
se va aplica dreptul român. Aşadar, nu se va aplica dreptul străin la care
norma conflictuală română a trimis, deoarece acesta a refuzat trimiterea.
În literatura de specialitate se precizează că „Justificarea refuzului
retrimiterii de gradul II, în dreptul român constă, credem, în nesiguranţa
juridică pe care această instituţie o generează. Dacă s-ar admite retrimiterea
de gradul al II-lea s-ar putea ajunge la situaţii absurde, şi atunci când norma
conflictuală ar trimite la rândul său mai departe, la un al patruela sistem de
drept, etc., judecătorul care ar aplica retrimiterea ar fi în situaţiade a face
mental, ocolul lumii.”
Şi totuşi, există sisteme juridice care admit retrimiterea de gradul II în
situaţia în care norma conflictuală a celei de a treia ţări trimite la un al
patrulea sistem de drept sau cazul în care norma conflcictuală a celei de a
treia ţări trimite la una din legile consultate anterior. Într-adevăr, în aceste
condiţii determinarea legii aplicabile este mai dificilă dar nu imposibilă. Astfel,
în situaţia în care s-ar aplica al patrulea sistem de drept, legea aplicabilă va fi
cea care va guverna în speţa respectivă. Şi totşi succesiunea retrimiterilor nu
poate sa fie prea lungă, întrucât raportul juridic are legătură cu un număar
limitat de sisteme de drept.
2.3.4. Retrimiterea de gradul II situaţie specială în

materia statutului organic al persoanei juridice
Retrimiterea de gradul II este totuşi posibilă în materia statutului

organic al persoanei juridice.
Potrivit art. 2580 alin. (1) C. civ., „Statutul organic al persoanei
juridice este cârmuit de legea sa naţională” iar conform art. 2571 C. civ.
„Persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit,
potrivit actului constitutiv, sediul social. (alin.1) Dacă există sedii în mai
multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice
este sediul real. (alin.2) Prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul
principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă
hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de
acţionari sau asociaţi din alte state. (alin.3) Cu toate acestea, dacă dreptul
străin astfel determinat retrimite la dreptul statului în conformitate cu care a
fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă
stat.” (alin.4).
Din aceste dispoziţii observăm că este posibilă atât retrinmiterea de
gradul I, atunci când dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită
persoana juridică ar fi dreptul român, cât şi retrimiterea de gradul II, în
situaţia în care dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită
persoana juridică aparţine celui de-al treilea stat.Ca atare, norma confictuală
română ar putea să trimită la legea statului străin unde se află sediul real al
persoanei juridice, iar norma conflictuală străină să retrimită la legea unei a
treia ţări, dacă statul străin unde se află sediul real consacră teoria
incorporării.
2.3.5. Retrimiterea în practica judiciară română
În practica judiciară antebelică precum şi după cel de-al doilea război

mondial, retrimiterea a fost extrem de rară, aproape inexistentă.
Alin. 2 al articol 2559 prevede că „Dacă legea străină retrimite la dreptul
român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede
în mod expres altfel.” Din aceste dispoziţii observăm că se admite
retrimiterea de gradul I în situaţia în care „legea străină retrimite la dreptul
român (...) se aplică legea română (...),” fiind exclusă aşa cum observăm din
prevederile acestui text retrimiterea de gradul II „Dacă legea străină retrimite
la (...) la dreptul altui stat, se aplică legea română, (...)” şi totuşi există
excepţia „dacă nu se prevede în mod expres altfel.”
Chiar dacă a existat acest text de lege care reglementa retrimiterea
acesta a fost aproape inexistentă, atât în practica judecătorească, cât şi în
cea arbitrală de comerţ internaţional.
2.4. Retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în

care coexistă mai multe sisteme legislative
Potrivit art. 2560 din C. civ. „Dacă legea străină aparţine unui stat în
care coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină
dispoziţiile legale aplicabile, iar in lipsă, se aplică sistemul legislativ din cadrul
acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul juridic.”
Deci, după legea statului federal, la care norma conflictuală română a
trimis, instanţa română va stabili dacă în speţa respectivă este aplicabilă o
normă conflictuală federală sau, în lipsă, norma conflictuală a căruia (căreia)
dintre statele (provinciile) federaţiei va fi luată în considerare. Determinarea
normei conflictuale aplicabile în cadrul statului federal, apare astfel, ca fiind
o problemă de drept intern a acestui stat.
2.5. Modificarea normei conflictuale străine care

retrimite

În situaţia în care norma conflictuală română trimite la un sistem de
drept străin, iar între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului
norma conflictuală străină se modifică se pune o problemă de drept
tranzitoriu specifică.Această problemă de drept tranzitoriu în dreptul român
este rezolvată de art. 208 alin (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 297/2009 priivnd Codul civil care prevede că „în cazul de
acceptare a retrimiterii, în condiţiile prevăzute de art. 2559 C. civ., „regula de
drept internaţional privat străină este luată în considerare în forma şi
conţinutul existente la momentul identificării dreptului străin aplicabil.”
1. Ce înţelegem prin conflictul în spaţiu al normelor conflictuale;

2. Cum definim noţiunea de retrimitere?
3. Care sunt condiţiile retrimiterii?
4. Prezentaţi formele retrimiterii.
5. Prezentaţi retrimiterea în dreptul român.
6. Prezentaţi retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în care coexistă mai
multe sisteme legislative.

Editura Universitara, Bucuresti, 2013, pp.104-111.
CAPITOLUL 3 ORDINEA PUBLICĂ. FRAUDA LA LEGE

ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT.
ÎNLĂTURAREA EXCEPŢIONALĂ A LEGII APLICABILE

 Să definească noţiunea de ordine publică;
 Să prezinte carcterele juridice ale ordinii publice;
 Să definească noţiunea de fraudă la lege;
 Să prezinte şi să analizeze modalităţile de fraudare a legii;
 Să expună condiţiile fraudei la lege;
 Să înţeleagă şi să analizeze etapele fraudei la lege;
 Să expună domeniile în care poate exista frauda la lege;
 Să înţeleagă ce presupune sancţionarea fraudei la lege;
 Să înţeleagă ce presupunea înlăturarea excepţională a legii aplicabile.
3.1. Ordinea publică
Ordinea publică în dreptul internaţional privat român reprezintă o

excepţie, un mijloc la îndemâna judecătorului pentru a îndepărta legea
străină, normal competentă, sau pentru a refuza efectele aplicării ei, atunci
când este contrară unui principiu fundamental al dreptului autorităţii sau
instanţei chemată să soluţioneze o cauză cu element străin.
Ordinea publică în dreptul internaţional privat prezintă următoarele
caractere:
a. apare ca un coercitiv în aplicarea legii străine, în sensul că se lasă
judecătorului posibilitatea de apreciere dacă o lege străină contravine
intereselor statului căruia el aparţine. Ordinea publică are un conţinut
nedeterminat. Pentru fiecare caz în parte, instanţa va stabili dacă legea
contravine ordinii publice, al cărui conţinut se determină astfel pentru
fiecare cauză venită spre soluţionare. Aşadar, ordinea publică este un
mijloc de limitare sau determinare a măsurii în care se aplică legea
străină;
b. este diferită în ceea ce priveşte conţinutul său de la o ţară la alta. Astfel în
unele ţări nu se admite divorţul sau se admite în condiţii restrictive unde
o acţiune de divorţ a unor străini ar fi respinsă ca fiind contrară ordinii
publice a forului;
c. este diferită în ceea ce priveşte conţinutul său, în cadrul aceleiaşi ţări, în
timp. Astfel dacă se schimbă concepţia reglementării raporturilor
patrimoniale dintre soţi, se schimbă corespunzător, şi conţinutul ordinii
publice. Această schimbare poate privi reglementarea din ţara forului sau
din ţara a cărei lege (străină raportată la cea a forului) ar urma să se
aplice. Conţinutul ordinii publice se poate schimba dacă se modifică
oricare din legile în prezenţă, modificare de un anumit nivel calitativ, şi se
ajunge la situaţia inversă aceleia care exista, adică legea străină, deşi nu
contravenea până atunci ordinii publice a forului, după modificare se
consideră că este contrară acestei ordini publice sau invers, când legea
străină numai este considerată contrară ordinii publice a forului, aşa cum
era considerată înainte de modificarea intervenită. Ordinea publică
prezintă deci un caracter de mobilitate, nu numai de la ţară la ţară, dar
chiar în timp, în cazul aceleiaşi ţări;
d. este actuală, în sensul că din momentul naşterii raportului juridic şi până
în momentul litigiului în legătură cu acest raport juridic s-a schimbat
conţinutul ordinii publice nu se ia în considerare conţinutul acesteia din
momentul naşterii raportului juridic, ci cel din momentul litigiului. Astfel,
actul încheiat în străinătate numai poate fi socotit contrar ordinii publice
dacă între timp s-a schimbat legea forului, devenind asemănătoare
aceleia străine, de exemplu, în ce priveşte condiţiile lui de existenţă ori
numai unele din acestea. Dimpotrivă dacă între timp s-a modificat norma
conflictuală, în lipsă de dispoziţii legale contare, se ia în considerare
norma conflictuală în vigoare la data încheierii actului juridic despre care
este vorba.
Ordinea publică de drept internaţional privat român poate interveni în
toate materiile dreptului internaţional privat, ceea ce arată că nu se poate
vorbi de o categorie de legi care sunt de ordine publică, spre deosebire de
legile care nu au acest caracter. Practica judiciară internaţională arată că
ordinea publică s-a folosit mai mult în materia statutului personal şi a relaţiilor
de familie. Invocarea ei depinde de legea forului şi de conţinutul legii străine
desemnată competentă, conţinut ce presupune deosebiri esenţiale faţă de
reglementarea din legea forului, în materia respectivă. De asemenea,
invocarea ordinii publice în dreptul internaţional privat român nu are la bază
distincţia între normele imperative sau prohibitive şi supletive ori permisive.
De aceea numai judecătorul poate aprecia de la caz la caz, conţinutul acestui
mijloc pentru înlăturarea legii străine.
3.2. Frauda la lege în dreptul internaţional privat

3.2.1.Noţiunea de fraudare a legii în dreptul
Fraudarea legii înseamnă operaţia prin care părţile unui raport juridic
folosesc mijloace legale pentru a ânlătura aplicarea unor dispoziţii care s-ar
fi aplicat dacă nu ar fi interventi fraudarea legii. În această situaţie nu se
poate vorbi de o încălcare directă a legii, ci de o încălcare indirectă,
deoarece părţile raportului juridic îşi creează voit condiţii pentru a se
sustrage, în acest fel, de sub aplicaţia unor dispoziţii mai puţin favorabile.
Frauda la lege se întâlneşte atât în dreptul intern cît şi în dreptul
Potrivit art. 2564 alin. (1), teza I, partea a II, C. civ. „Aplicarea legii
străine se înlătura ........ dacă legea străină respectivă a devenit competentă
prin fraudarea legii române.”
De regulă, fraudarea legii presupune intervenţia unei autorităţi
publice străine, care aplică prevederile sistemului de drept convenabil
părţilor, atribuind situaţiei juridice create o aparenţă licită. Pe această cale,
părţile beneficiază de un titlu de care se prevalează în alte state.
Din punctul de vedere al dreptului procedural, frauda la lege este o
excepţie de fond, care poate să fie invocată de orice parte interesată sau de
instanţă din oficiu, până la momnetul la care hotărârea judecătorească
devine irevocabilă.
3.2.2. Modalităţile de fraudare a legii

Fraudarea legii în drpetul internaţional privat se poate face, de
regulă, prin două modalităţi:
1. într-un raport juridic de drept intern se introduce, în mod fraudulos,
un element de extraneitate, care declansează artificial un conflict de legi,iar,
prin aplicarea normei conflictuale normal competente pentru situaţia creată,
se trimite la un alt sistem de drept decât dreptul intern, care ar fi fost, în mod
firesc, aplicabil acelui raport juridic. Astfel spre exemplu:
- la o societate comercială legată, în mod normal, prin elementele ei
definitorii (naţionalitatea, sediul sau reşedinţa obişnuită a societăţii,
provenienţa capitalului social, etc.) de dreptul român, părţile prevăd sediul în
străinătate, în scopul de a eluda legile fiscale româneşti. Astfel, se creează
artificial un conflict de legi (elementul de extraneitate fiind sediul social în
străinătate), iar prin aplicarea normei conflictuale normal competente lex
societatis (art. 2571 C. civ.) se face aplicabil acelei societăţi dreptul străin în
loc de dreptul român;
- un bun mobil de valoare făcând parte din patrimoniul naţional
cultural), care nu poate fi înstrăinat în ţară, este trecut fraudulos frontiera
română şi vândut într-un stat în care comercializarea lui este posibilă. În
acest caz proprietarul bunului, schimbând în mod fraudulos locul schimbării
acestuia, a făcut aplicabil bunului respectiv un regim mai favorabil pentru
proprietar, dat de legea străină, a noului loc de situare a bunului (lex rei
sitae);
2. Într-un raport juridic care are deja un element de extraneitate (deci
este un raport juridic de drept internaţional privat), părţile schimbă, în scop
fraudulos punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin
intermediul normei conflictuale competentă, o altă lege diferită faţă de cea
care era luată iniţial în considerare. Astfel, spre exemplu: speţa Princesse
de Bauffremont, care a determinat ulterior analiza fraudei la lege de către
doctrină. Ca urmare pronunţării de către instanţa de judecată a separaţiei de
corp a prinţesei Bauffremont de soţul ei, prinţul Bauffremont, în
circumstanţele în care legea franceză din anul 1875 nu permitea divorţul,
aceasta s-a stabilit temporar în ducatul de Saxa-Altenbourg, obţinând, la 3
mai 1975, cetăţenia germană. Ca urmare a obţinerii cetăţeniei germane, în
conformitate cu dispoziţiile din legea germană care dispunea că persoanele
catolice separte de corp sunt divorţate prinţesa de Bauffremont este
considerată divorţată. Ulteriror, la data de 24 octombrie 1875, prinţesa de
Bauffremont se căsătoreşte la Berlin cu prinţul Bibescu, pentru care, de
altfel, făcuse călătoria în Germania.
Prinţul de Bauffremont analizând situaţia sesizeza instanţa de
judecată arătând că prinţesa a dorit obţinerea cetăţeniei germane în scopul
fraudulos de a se putea căsători cu prinţul Bibescu. Instanţa de judecată
franceză competentă a hotărât că atât divorţul cât şi noua căsătorie a
prinţesei sunt fără efecte juridice în Franţa. Hotărârea instanţei franceze de
fond a fost menţinută şi după exercitarea căilor de atac.
3.2.3. Condiţiile fraudei la lege în dreptul internaţional

privat
Pentru a exista frauda la lege în dreptul internaţional privat trebuie
îndeplinite cumalativ următoarele condiţii:

a. Să existe un act de voinţă al părţii (părţilor) în sensul deplasării punctului
de legătură privitor la un raport juridic.
În acest caz, frauda la lege:
- este posibilă numai în cazul normelor conflictuale cu legături variabile
(mobile). De exemplu: schimbarea cetăţeniei sau a reşedinţei obişnuite a
persoanei fizice; schimbarea sediului sau a reşedinţei obişnuite a persoanei
juridice; schimbarea locului situării bunului mobil, etc.;
- este posibilă numai în acele materii în care voinţa părţilor poate interveni
pentru a supune un raport juridic unei anumite legi, prin schimbarea punctului
de legătură. Spre exemplu: forma şi conţinutul actelor juridice; pavilionul
navelor comerciale, etc;
- schimbarea punctului de legătură să fie efectivă, pentru că altfel suntem în
prezenţa simulaţiei.
b). Părţile să folosească un mijloc de drept internaţional privat care, prin el
însuşi, este licit. Spre exemplu, persoana fizică îşi schimbă legal cetăţenia
sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat; părţile încheie actul juridic într-un alt
stat decât cel de care sunt legate în mod firesc. Aceste situaţii constituie
operaţiuni juridice licite, care fac incidentă o normă conflictuală ce prin
punctul ei de legătură duce la aplicarea în situaţia juridică respectivă a unei
alte legi decât cea normal competentă raportului juridic respectiv.
c). Scopul urmărit de părţi să fie ilicit. Aşadar:
- frauda la lege presupune, în mod esenţial, existenţa acestui element
subiectiv, şi anume intenţia frauduloasă a părţilor;
- scopul urmărit de părţi este înlăturarea sistemului de dreprt normal
competent să se aplice raportului juridic respectiv şi atragerea ca aplicabil a
unui alt sistem de drept;
- frauda la lege este o încălcare indirectă a normei conflictuale a forului, şi
deci a sistemului de drept normal competent să se aplice în situaţia
respectivă, prin deturnarea acestei norme de la scopul ei firesc.
Se observă că, intenţia frauduloasă (sau intenţia de a eluda legea)
există ori de câte ori, părţile utilizează norma conflictuală în scopul exclusiv
de a se sustrage de la legea normal competentă aplicabilă raporutului juridic
în cauză. Deci, părţile crează în mod vădit condiţii care să ducă indirect la
încălcarea normei conflictuale a forului prin deturnarea acestei norme de la
scopul ei firesc.
d). Rezultatul obţinut prin intervenţia părţilor să fie ilicit.
Caracterul ilicit al rezultatului este dat de caracterul ilicit al scopului
urmărit pentru realizarea lui. Astfel, rezultatul realizăt de părţi prin aplicarea
situaţiei juridice respective a unei alte legi decât cea normal competente
trebuie să fie mai favorabil acestora decât cel care s-ar fi obţinut dacă s-ar fi
aplicat legea normal competentă. În caz contrar, nu ar exista raţiunea
(motivaţia) pentru părţi de a săvârşi o asemenea fraudă la lege.
3.2.4. Etapele fraudei la lege în dreptul internaţional

privat
Literatura de specialitate, concluzionează că „fraudarea legii

presupune mai multe etape:
- în prima etapă, raportul juridic este guvernat de legea obişnuit
competentă;
- în a doua etapă, partea interesată provoacă un conflict de legi care se
soluţionează de regulă, de către o autoritate publică, prin aplicarea unei
legi diferite;
- în a treia etapă, partea în cauză arată, prin conduita ei, că legea care a
fost înlăturată de la aplcare trebuia să cârmuiască în continuare raporutl
juridic. Această etapă permite stabilirea elementului subiectiv al fraudei la
lege”.
Totuşi există situaţii în care nu poate fi invocată frauda la lege. Astfel, în
situaţia în care frauda la lege este invocată la scurt timp de la încheierea
celei de a doua etape, comportamentul părţii interesate nu este încă suficient
de relevant. Aşa fiind, existenţa fraudei la lege nu poate să fie afirmată decât
cu prudenţă.”
Aplicarea prevederilor din dreptul Uniunii Europene poate să
influenţeze modul în care este analizată frauda la lege. Spre exemplu, în
speţa Centros, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotîrât că înfiinţarea
unei societăţi într-un stat membru, fără a desfăşura acolo activităţi
economice, normele de drept în materia constituirii societăţilor fiind
considerate mai puţin constrângătoare de către resortisanţii europeni ce au
înfiinţat acea societate, şi constituirea ulterioară a unei sucursale în alt stat
membru, sucursală care era menită să permită societăţii în cazul în care îşi
desfăşura întreaga activitate în statul unde era înfiinţată sucursala, nu
reprezintă un comportament abuziv şi fraudulos.
3.2.5. Domeniile în care poate apărea frauda la lege în

dreptul internaţional privat
Domeniile în care poate apărea frauda la lege în dreptul internaţional

privat sunt în principal următoarele:
1. Starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei
fizice (statutul persoanei fizice)
Frauda la lege ]n aceste domenii constă în aceea că persoana fizică
îşi schimbă în mod fraudulos cetăţenia sau reşedinţa obşnuită.
Literatura de specialitate pe baza practicii judiciare dinaintea celui de-
al doilea război mondial reţine două exemple de fraudă la lege în aceste
domenii care interesează dreptul internaţional privat român dat fiind, nu
numai importanţa lor istorică, ci mai ales raţionamentul juridic pe care îl
implică.
Primul exemplu priveşte frauda la lege în materia divorţului.
Speţa Bertola. Frauda la lege în materia divorţului
În speţă, soţii Bertola, cetăţeni italieni, care domiciliau în Bucureşti, au
introdus o acţiune de divorţ în faţa instanţei române. Aplicând, norma
conflictuală lex patriae prevăzută de art. 2 alin. (2) vechiul Cod civ. român, în
vigoare la acea dată, instanţa română le-a respins acţiunea, deoarece legea
italiana în vigoare în acea periaodă interzicea divorţul. Ulterior, cei doi soţi au
îndeplinit formalităţile cerute de legea italiană pentru pierderea cetăţeniei
italiene şi au devenit apatrizi. După aceea au introdus o nouă acţiune de
divorţ în faţa instanţelor române, care le-a fost admisă deoarece, fiind
apatrizi, instanţa le-a aplicat legea română, ca lege a domiciliului lor comun
care le permitea divorţul.

Actualmente potrivit art. 2596 alin (1) C. civ. „Legea reşedintei
obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să
reglementeze efectele căsătoriei în cazul in care unul dintre ei îşi schimbă
după caz, reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.” Se observă că este limitată
posibilitatea fraudei la lege.
Speţa Mihăiescu. Frauda la lege în materia stabilirii filiaţiei
copilului din afara căsătoriei
O cetăţeană română, Mihăiescu, a avut un copil din afara căsătoriei cu
un cetăţean francez. Ea introduce acţiune pentru stabilirea paternităţii în faţa
instanţei franceze. Deşi acţiunea în stabilirea paternităţii în faţa instanţei
franceze este posibilă conform legii franceze din 1912, această acţiune este
interzisă de legea română din acel moment. Instanţa a aplicat legea
personală a copilului deoarece era vorba de stabilirea paternităţii copilului din
afara căsătoriei. Aplicând această lege instanţa a respins acţiunea, deoarece
copilul a figurat în timpul procesului ca cetăţean român. Înainte ca procesul
să ajungă în faţa instanţelor superioare franceze, mama copilului reuşeşte să
obţină, potrivit dispoziţiilor legii franceze, cetăţenia franceză pentru copilul
său. În acest context instanţa superioară franceză a aplicat legea franceză,
deoarece atât copilul cât şi pretinsul tată aveau aceeaşi cetăţenie (franceză)
şi a admis acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă de mama copilului
cetăţeancă română.
În prezent potrivit art. 2605 alin. (1) C. civ. „Filiaţia copilului din afara
căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii.
Daca copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea
cetăţeniei care îi este cea mai favorabilă.” Se observă că o asemenea
fraudă la lege nu ar fi posibilă în faţa instanţelor române.
În general, frauda la lege în domeniul stării civile, capacităţii şi relaţiilor
de familie ale persoanei fizice este mult mai greu de realizat în prezent
având în vedere că schimbarea cetăţeniei este strict reglementată de Legea
nr. 21/1991, iar dispoziţii legale care reglementează cetăţenia există în toate
statele lumii.
2. Moştenirea
În materia moşteniri, frauda la lege este posibilă prin schimbarea
reşedinţei obişnuite în scopul dobândirii, de către anumite persoane care au
vocaţie succesorală, aunei cotităţi disponibile mai mari, pentru as modifica
unele condiţii privind opţiunea succesorală, etc.
Schimbarea precipitată a locuinţei principale din cauza temerii
survenirii unui deces apropiat poate constitui un indiciu al fraudei la lege în
acest domeniu.
Această situaţie poate să fie întâlnită şi în sistemele de drept în care
punctul de legătură consacrat în materia moştenirii este cetăţenia.
După cum am menţionat, punctele de legătură fixe nu sunt
susceptibile să fie modificate de către părţi. În jurisprudenţa străină am
observat că s-a pus problema fraudei la lege, în cazul unei moşteniri
imobiliare, datorită modificării situaţiei juridice.
În prezent potrivit art. 2633 C. civ. „Moştenirea este supusă legii
statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa
obişnuită.”
3. Statutul organic al persoanei juridice

În această situaţie frauda la lege constă, de cele mai multe ori, în
mutarea sediului social, de pe teritoriul statului forului pe cel al unui stat
considerat „paradis fiscal” în scopul de a eldua legea forului prin săvârşirea
infracţiunilor de evaziune fiscală cu precizarea că persoana juridică
respectivă continuă să funcţioneze pe teritoriul statului forului, ca persoană
juridică (societate comercială) străină. În această situaţie, sediul social este
fraudulos.
În prezent, dispoziţiile art. 2571 alin (1) C. civ. dispun că „Persoana
juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit
actului constitutiv, sediul social.” Prin acest aliniat nu se exclude frauda la
lege şi, de altfel, nu ar putea-o face deoarece principiul autonomiei de voinţă
a fondatorilor persoanei juridice este general admis în materia stabilirii
sediului social. Totuşi frauda la lege este limitată prin aplicarea dispoziţiilor
alin. (2) şi (3) ale art. 2571 C. civ. întrucât persoana juridică are sediu, în mai
multe state, deoarece, în această ipoteză determinant pentru a se identifica
naţionalitatea acesteia este sediul real, prin care se înţelege locul unde se
află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar
dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state.
4. Regimul juridic al bunului mobil

În acest domeniu frauda la lege constă în faptul că se schimbă locul
situării bunului mobil într-un alt stat. Potrivit art. 2617 C. civ. „Constituirea,
transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a
schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în
momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, a modificat sau a
stins dreptul respectiv.” Astfel, ar fi posbil ca un bun mobil să fie scos din
ţară, în eventualitatea naşterii unui litigiu, cu intenţia ca acel bun să fie supus
unei legi mai avantajoase, iar, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti
străine, bunul respectiv să fie introdus din nou în ţara forului. În sitzuaţia în
care bunul mobil respectiv ar fi fost scos din ţară cu caracter permanent, nu
poate să fie evidenţiată frauda la lege.
O situaţie aparte o constituie aceea în care bunul mobil a fost trecut în
mod fraudulos în străinătate.
În prezent o asemenea fraudă este înlăturată prin aplicarea
prevederilor art. 2615 C. civ. „Revendicarea unui bun furat sau exportat ilegal
este supusa, la alegerea proprietarului originar, fie legii statului pe teritoriul
caruia se afla bunul la momentul furtului sau exportului, fie legii statului pe
teritoriul caruia se afla bunul la momentul revendicarii. (alin.1) Cu toate
acestea, daca legea statului pe teritoriul caruia bunul se afla la momentul
furtului sau exportului nu cuprinde dispozitii privind protectia tertului posesor
de buna-credinta, acesta poate invoca protectia pe care i-o confera legea
statului pe teritoriul caruia bunul se afla la momentul revendicarii. (alin.2).
Prevederile alin. (1) si (2) sunt aplicabile si bunurilor furate sau exportate
ilegal din patrimonial cultural national al unui stat.” (alin.3)
În materia operaţiunilor cu bunuri culturale, care constituie o categorie
de bunuri mobile deplasate adesea ilicit în străinătate, se aplică, de către
statul român, Convenţia UNESCO asupra mărfurilor ce urmează a fi luate
pentru interzicere şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi
transfer de proprietate a bunurilor culturale furate sau exportate ilegal şi
Convenţia UNIDROIT.
Potrivit art. 7 din convenţia UNESCO „Statele părţi la prezenta
convenţie se angajează:
a) să ia toate măsurile necesare, conforme legislaţiei lor naţionale, pentru
a împiedica achiziţionarea, de către muzee sau alte instituţii similare aflate pe
teritoriul lor, a bunurilor culturale care provin dintr-un alt stat parte la prezenta
convenţie, bunuri care ar fi putut fi exportate ilicit, după intrarea în vigoare a
prezentei convenţii; să informeze, în măsura posibilului, statul de origine,
parte a prezentei convenţii, asupra ofertelor primite, privind astfel de bunuri
culturale, al căror export ilicit de pe teritoriul acestui stat s-a produs după
intrarea în vigoare a prezentei convenţii pentru cele două state în cauză;
b) (i) să interzică importul de bunuri culturale sustrase din muzee,
monumente publice civile sau religioase sau dintr-o instituţie similară, situate
pe teritoriul altui stat parte la prezenta convenţie, după intrarea în vigoare a
acesteia pentru statele respective, cu condiţia să se poată dovedi că bunurile
în cauză fac parte din inventarul acelei instituţii;
(ii) să ia măsuri adecvate pentru a sechestra şi a restitui, la cererea
statului de origine, parte la prezenta convenţie, orice bun cultural furat şi
importat după intrarea în vigoare a prezentei convenţii pentru cele două state
în cauză, cu condiţia ca statul reclamant să verse o sumă de bani cu titlu de
despăgubire pentru persoana care a achiziţionat cu bună-credinţă bunul
respectiv sau care este proprietar de drept al acestui bun. Cererea de
sechestrare şi restituire trebuie să fie adresată statului reclamant, pe cale
diplomatică. Statul reclamant trebuie să furnizeze, pe cheltuiala sa, orice
dovadă necesară pentru a justifica cererea de sechestrare şi de restituire.
Statele părţi la prezenta convenţie nu vor percepe taxele vamale sau alte
taxe pentru bunurile culturale restituite în conformitate cu prezentul articol.
Toate cheltuielile aferente restituirii bunului sau bunurilor culturale respective
rămân în sarcina statului reclamant.”
Corespunzător acestui articol art. 3 alin. (1) „Posesorul unui bun
cultural furat trebuie sa îl restituie” iar alin. (3) dispune că „Orice cerere de
restituire trebuie să fie facută în termen de 3 ani de la data la care solicitantul
a cunoscut locul unde se afla bunul cultural şi identitatea posesorului şi, în
toate cazurile, într-un termen de 50 de ani de la data furtului” din Convenţia
UNIDROIT.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Convenţia UNIDROIT „Posesorul unui bun
cultural furat, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul la plată, în momentul
restituirii, a unei compensaţii echitabile, cu condiţia sa nu fi ştiut sau sa nu fi
putut afla, în mod rezonabil, că bunul era furat şi să poată dovedi ca a
acţionat cu diligenţa cuvenită la achiziţionarea lui.”
În situaţia în care este vorba de alte bunuri mobile decât cele care
formează obiectul celor două convenţii mai sus menţionate, în literatura de
specialitate s-a susţinut că este înlăturată legea străină care a devenit
competentă prin fraudă, iar acţiunea în revendicare etse supusă legii
române. În această situaţie frauda la lege s-ar particulariza prin faptul că
schimbarea punctului de legătură este realizată cu ajutorul unor manevre
iliicte.
La acelaşi rezultat se ajunge însă dacă se consideră că pentru
bunurile mobile sustrase fraudulos din ţară şi trecute în străinătate, acţiunea
în revendicare nu trebuie să fie guvernată de legea locului situării bunului în
străinătate, ci de legea ţării d eunde bunurile au fost sustrase.
Totodată se poate observa că persoana care a sustras bunul nu
poate invoca în străinătate un drept dobândit cu îndeplinirea tuturor cerinţelor
legale ale ţării unde se pretinde că a avut loc dobândirea acestuia.
Doctrina precizează că frauda la lege este posibilă şi în cazul
schimbării paviliuonului navei sau aeronavei în scopul aplicarii unor
reglementări legale mai favorabile în materie fiscală, deci într-un stat
considerat „paradis fiscal”.
Potrivit art. 2620 alin. (1) lit. a) C. civ. „Constituirea, transmiterea sau
stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse:
a) legii pavilionului pe care il arboreaza nava sau legii statului de
inmatriculare a aeronavei...”
Aceste dispoziţii legeale se explică prin caracterul inadecvat al regulii
rex rei sitae în domeniu, navele şi aeronavele se deplasează după caz, în
mod obişnuit între state diferite sau adesea se află în marea liberă.
Înmatricularea navei într-un anumit stat este însă necesar să fie
subordonată cerinţei existenţei unei legături strânse cu ţara în cauză.
5. Forma exterioară a actelor juridice

În această situaţie frauda la lege poate exista în situaţia în care actul
se încheie într-un alt stat şi, prin efectul normei conflcituale exprimată prin
principiul locus rigit actum se aplică acelui act o lege mai favorabilă pentru
părţi, decât cea normal competentă să se aplice în cauză (părţile beneficiază
de condiţii mai uşoare la încheierea căsătoriei, încheierea actului se face
sub semnătură privată în loc de act autentic, etc.).
În prezent, această formă de fraudă este exclusă conform art. 2639
alin. (3) C. Civ. „În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului
juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nicio altă
lege dintre cele menţionate la alin. (2) nu poate să înlature această cerinţă,
indiferent de locul întocmirii actului.”
Cu toate că punctele de legătură de la art. 2639 C. civ. sunt în
principiu alternative, în cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond,
impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, niciuna din
celelalte legi care pot cârmui forma sa (şi anume: legea locului unde a fost
întocmit actul respectiv;
legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a
consimţtit;
legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţtii care
examinează validitatea actului juridic) nu poate să înlăture această cerinţă,
indiferent de locul întocmirii actului (chiar dacă actul a fost întocmit ăn
străinătate conform art. 2639 alin. (3) C. civ.).
6. Conţinutul contractelor (fondul obligaţiilor contractuale)

Conţinutul contractului a constituit istoriceşte unul dintre domeniile
cele mai predispuse la frauda la lege în dreptul internaţional privat, deoarece
în această materie a funcţionat –şi continuă să funcţioneze- principiul
conform căruia contractul etse guvernat de legea aleasă de către părţi (lex
voluntatis), cu atât mai mult cu cât în dreptul român, în mod tradiţional, de
principiu, a prevalat concepţia subiectivistă priivnd limitele libertăţii părţilor în
alegerea legii aplicabile, în sensul că nu se paote impune ca legea aleasă d
epărţi să aibă o legătură materială obiectivă cu contractul.
În dreptul român, conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul Roma I,
părţile pot să aleagă prin consens legea aplicabilă contractului încheiat.
Tendinţa majoritară în drpetul român este de a aprecia că părţile au
posibilitatea de a alege legea care să le guverneze contractul în funcţie de
sistemul de drept care nu are o anumită legătură obiectivă cu actul juridic
încheiat. Bunăoară, părţile pot să determine lex contractus pe motivul că
sistemul juridic asupra căruia ele s-au oprit conţine o reglementare modernă
şi completă în domeniul care le interesează. Această concepţie îşi menţine
valabilitatea şi în raport cu rpevederile art. 3 din Regulamentul Roma I.

Literatura de specialitate precizează că „cele arătate nu credem că
înlătură însă posibilitatea fraudei la lege, întrucât părţile ar putea introduce, în
mod fraudulos, într-un raport juridic de drept intern, un element de
extraneitate, care să genereze artificial un conflict de legi, iar, prin aplicarea
normei conflictuale în materie, să fie luată în considerare o lege străină după
cum ele ar putea să aleagă lex contractus fără nicio justificare rezonabilă şi
să se constate că au fost evitate pe această cale unele impedimente juridice,
îndeosebi cauze de nulitate prevăzute de legile cu care contractul avea în md
firesc conexiuni.
3.2.7. Sancţionarea fraudei la lege în dreptul

înternaţional privat
Analizarea fraudei la lege în dreptul internaţional privat presupune
realizarea unei distincţii între: situaţia în care este fraudat dreptul român în
favoarea unui drept străin competent potrivit normei conflictuale române, şi
situaţia în care este fraudat dreptul străin competent potrivit normei
conflictuale române, în favoarea dreptului român sau a dreptului unei terţe
ţări.
1. Situaţia în care este fraudat dreptul român în favoarea unui
drept străin
Potrivit art. 2564 alin. (1) teza I şi II C. civ. „Aplicarea legii straine se
inlatura dacă (...) legea straina respectiva a devenit competenta prin
fraudarea legii romane. In cazul inlăturării aplicării legii străine, se aplică
legea română.”
Din aceste dispoziţii se observă că sancţiunea fraudării dreptului
naţional în favoarea unei legi străine implică două efecte:
b. Efectul pozitiv constă în aplicarea legii române în golul rămas prin
înlăturarea legii străine care a devenit competentă prin fraudă.
2. Situaţia în care este fraudat dreptul străin competent potrivit

normei conflictuale române, în favoarea dreptului român sau a
dreptului unei terţe ţări
Cum în cadrul fiecărui sistem de drept există norme legale imperative
este posibil să fie fraudată nu numai legea forului ci şi legea străină.
Formele fraudării legii străine sunt:
a. fraudarea legii străine în favoarea legii române;
b. fraudarea legii străine competente în favoarea legii unei terţe ţări.
Cu privire la acest aspect Codul civil român nu conţine reglementări.
Dimpotrivă, înlăturarea art. 2564 alin. (1), teza I, potriivt căruia „Aplicarea
legii straine se inlatura dacă (...) legea straina respectiva a devenit
competenta prin fraudarea legii romane.”, s-ar putea deduce că numai
fraudarea dreptului român în favoarea dreptului străin este sancţionată în
dreptul român.
Literatura de specialitate română consideră că fraudarea legii străine
trebuie sancţionată în acelaşi mod ca şi frauda legii române. În sprijinul
acestei opinii sunt adus următoarele argumente:
- dreptul străin este element de drept, ca şi dreptul forului, şi deci trebuie să
se acorde aceeaşi protecţie;

- fraudarea dreptului străin normal comptent să se aplice conform normei
conflictuale române, constituie, de fapt, o încălcare a normei conflcituale
române care, de regulă, are caracter imperativ;
- ceea ce se sancţionează, în toate cazurile este intenţia frauduloasă a
părţilor (fraus omnius corrumpit).
Din definiţia fraudei la lege reiese că nu are relevanţă care este legea
fraudată: legea română sua legea străină.
În ipoteza în care este fraudată legea străină, instanţele române vor
aplica legea română normal competentă inclusiv sancţiunile prevăzute de
aceasta, ori, după caz vor refuza recunoaşterea hotărârii străine. Unele
consecinţe juridice ale ale situaţiilor subsecvente actului juriidc săvârşit în
mod fraudulos vor putea însă să fie menţinute în ceea ce îi priveşte pe terţii
participanţi de bună-credinţă.
3.2.8. Dovada fraudei la lege în dreptul internaţional

privat
Frauda la lege în dreptul internaţional privat poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă.
Practic, există dificultăţi în dovedirea fraudei la lege în dreptul
internaţional privat întrucât ceea ce trebuie dovedit este intenţia frauduloasă
a părţilor, adică un element subiectiv. Această dificultate nu trebuie să ducă
însă la descurajarea instanţelor române de a dezvălui şi sancţiona frauda la
lege în dreptul internaţional privat atunci când sunt sesizate cu un astfel de
caz.
3.3. Înlăturarea excepţională a legii aplicabile
Art. 2565 C. civ. dispune: „În mod excepţional, aplicarea legii

determinate potrivit prezentei cărti poate fi înlaturată dacă, datorită
circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legatură foarte îndepartată cu
această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă
cele mai strânse legături. (alin.1) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în
cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei, precum şi atunci
când părţile au ales legea aplicabilă.”(alin.2)
Din dispoziţiile acestui articol observăm că reglementarea se aplică atât
în ceea ce previşte legea străină –iar sub acest aspect se aseamănă cu
frauda la lege şi cu ordinea publică - cât şi pentru legea română.
Înlăturarea legii aplicabile este excepţională putând interveni doar atunci
când având în vedere circumstanţele cauzelor raportul juridic respectiv are o
„legatură foarte îndepartată” cu legea respectivă.
Prin sintagma „foarte îndepartată” înţelegem „caracterul de strictă
excepţie al măsurii, care impune şi o interpretare ca atare a situaţiilor de fapt
în care ea s-ar putea aplica.”
Din dispoziţiile articolului 2565 alin. (1), teza I C. civ. din expresia
„aplicarea legii determinate (....) poate fi înlaturată” se observă că înlăturarea
de la aplicarea legii nu este obligatorie, chiar dacă s-ar constat că raportul
juridic respectiv are o legătură foare îndepărtată cu legea respectivă ci
această măsură „poate” fi aplicată dacă instanţa de judecată sau de arbitraj
consideră că măsura este întemeiată „datorită circumstanţelor cauzei.”
Înlăturarea de la aplicarea legii, ca efect negativ al împrejurării că
„raportul juridic are o legatură foarte îndepartată cu această lege” , este
însoţită de efectul pozitiv, al intrării în incidenţă a „legii cu care raportul juridic
prezintă cele mai strânse legături” aşa cum rezultă din prevederile art.i 2565
alin. (1), teza II C. civ..
Literatura de specialitate consideră că se acordă preponderenţă
principiului aplicării legii proprii raportului juridic respectiv (the proper law)
care este conscrat printre altele în: art. 4 alin. (3) şi alin. (4) din Regulamentul
Roma I în care este reglementat al treilea şi al patrulea criteriu de localizare
obiectivă a contractului; art. 4 alin. (3) din Regulamentul Roma II care
reglementează „clauzele derogatorii” („soluţia de salvare”).
Prevederile art. 2565 alin. (1), C. civ. reglemetează două excepţii în
care nu se aplică dispoziţiile din alin. (1) al aceluiaşi articol şi anume:
- O primă excepţie potrivit art. 2565 alin. (1), teza I C. civ. o reprezintă
„.. cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei”. Deci,
observăm că, nici chiar în cazul localizării obiective a „circumstanţelor
cauzei” nu se aplică măsura înlăturării excepţionale a legii cu care raportul
juridic „are o legatură foarte îndepartată” dacă este vorba despre aplicarea
unei legi referitoare la starea civilă sau la capacitatea persoanei. Jusitificarea
excepţiei rezidă din aceea că legile referitoare la starea civilă sau la
capacitatea persoanei –aşa cum sunt ele determinate prin aplicarea normelor
conflictuale din Cartea a VII-a din Codul civil – au un caracter intuitu
personae fiind de fapt cele care asigură cel mai bine în „concepţia
legiuitorului român, protecţia persoanelor în cauză, aşa încât nu se pune
problema ca ele să aibă o „legătură foarte îndepărtată” cu raportul juridic
respectiv”
- Cea de-a doua excepţie conform art. 2565 alin. (2), teza II C. civ. o
reprezintă situaţia în care „..părţile au ales legea aplicabilă.” Şi în cazul
acestei excepţii, observăm că, nici chiar în cazul localizării obiective a
„circumstanţelor cauzei” nu se aplică măsura înlăturării excepţionale a legii
cu care raportul juridic „are o legatură foarte îndepartată” dacă părţile
raportului juridic respectiv au ales legea aplicabilă, adică este incidentă lex
voluntatis. Această concluzie ne conduce la constatrea că „măsura înlăturării
legii aplicabile acţionează în cazul unei legi determinate potrivit Cărţii a VII-a
din Codul civil, după citerii obiective.” Exceptarea de principiu a situaţiei în
care părţile au ales legea aplicabilă de la măsura înlăturării ei excepţionale
aşa cum este reglementată de art. 2565 alin. (1) C. civ. confirmă concepţia
subiectivistă privind posibilitatea alegerii de către părţi a legii aplicabile
contractului. Intră în conţinutul acestei excepţii toate situaţiile în care legea
prevede posbilitatea alegerii de către părţi a legii aplicabile raportului juridic
respectiv spre exemplu: în materia regimului matrimonial (art. 2590 C. civ.);
a divorţului (art. 2597 C. civ.); a actului juridic în general (art. 2637 C. civ.);
fiduciei (art. 2659 C. civ.), etc întrucât textul nu distinge.
1. Cum definim noţiunea de ordine publică?

 Care sunt carcterele juridice ale ordinii publice?

 Ce înţelegemprin noţiunea de fraudă la lege?
 Prezentaţi modalităţile de fraudare a legii.
 Ce condiţii trebuie să existe pentru a putea vorbi despre frauda la lege?
 Prezentaţi etapele fraudei la lege.
 În ce domenii poate exista frauda la lege?
 Explicaţi sancţionarea fraudei la lege.
 Ce presupunea înlăturarea excepţională a legii aplicabile?

generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp.334-391.

CAPITOLUL 4. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI
SPAŢIU. RESPECTAREA DREPTURILOR CÂŞTIGATE
ÎN ŢARĂ STRĂINĂ
 Să definească noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu;
 Să compare conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv conflictul de legi
în spaţiu;
 Să expună domeniile în care poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu;
 Să prezinte şi să analizeze formele conflictului de legi în timp şi spaţiu;
 Să înţeleagă ce înseamnă respectarea drepturilor câştigate în ţară străină;
 Să prezinte reglementările legale române privind recunoaşterea ţn ţara
noastră, a drepturilor dobândite în străinătate;
 Să expună şi explice condiţiile recunoaşteri (respectării) în România a unui
drept dobândit (câştigat) în străinătate.

4.1. Conflictul de legi în timp şi spaţiu
4.1.1. Noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu
Conflictul de legi în timp şi spaţiu există în situaţia în care efectele un

raport juridic născut, modificat sau stins sub incidenţa sistemului de drept al
unei ţări, se cer ulterior a fi recuonsute într-o altă ţară.
Din punctul de vedere al dreptului român conflictul de legi în timp şi
spaţiu pune problema recunoăaşterii (respectării) în România a drepturilor
dobândite (câştigate) într-o altă ţară.
Conflictul este în „spaţiu” deoarece cele două sisteme de drept în
prezenţă –respectiv cel străin sub incidenţa căruia s-a născut dreptul şi cle
român în cadrul căruia dreptul se cere a fi recunoscut –coexistă din punct de
vedere spaţial.
Conflictul este în „timp” deoarece între momentul naşterii raportului
juridic (deci a dreptului), sub incidenţa legii străine, şi momentul când
efectele acestuia se cer a fi recunoscute în România, există un interval de
timp.
În literatura de specialitate instituţia „conflictului de legi în timp şi
spaţiu” se mai numeşte „teoria recunoaşterii drepturilor dobândite” sau „teoria
efectelor extrateritoriale ale drepturilor câştigate”.
Achiesăm la opinia unui reputat autor român conform căreia dreptul
românesc, terminologia adecvată este cea de „conflict de legi în timp şi
spaţiu” sau „recunoaşterea (respectarea) drepturilor câştigate în ţară străină”
aşa cum rezultă din prevederile art. 2567 C. civ.
Spre exemplu, suntem în prezenţa unui conflict de legi în timp şi spaţiu
în situaţia în care, două persoane au divorţat într-un anumit stat (Spania) şi
ulterior solicită recunoaşterea hotărârii judecătoreşti prin care a fost
pronunţat divorţul într-o altî ţară (România).
4.1.2. Comparaţii între conflictul de legi în timp şi

spaţiu, şi respectiv, conflictul de legi în spaţiu
Conflictul de legi în spaţiu apare în situaţia în care un raport juridic cu
element de extraneitate, este susceptibil de a i se aplica în acelaşi timp, două
sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor ţări diferite.
Cele două forme de conflict de legi se aseamănă prin faptul că ambele
sunt în spaţiu deci coexistă spaţial.
Cele două forme de conflict de legi se deosebesc deoarece la
conflictul de legi în spaţiu, sistemele de drept în prezenţă sunt luate în
considerare simultan, pe când la conflictul de legi în timp şi spaţiu, ele se
aplică succesiv, în sensul că dreptul născutîntr-o ţară este apoi recunoscut
într-o altă ţară.
Spre exemplu: există conflict de legi în timp şi spaţiu în situaţia în
care o cetăţeancă româncă s-a căsătorit în Spania cu o cetăţean spaniol şi
vine apoi în România cerând în faţa instanţei române pensie de întreţinere de
la soţ; există conflict de legi în spaţiu în situaţia în care doi cetăţeni din care
unul italian si unul român doresc să se căsătorească şi se pune problema
legii aplicabile căsătoriei.
Precizăm că, soluţiile în cele două forme de conflict sunt diferite. Aşa
cum arătat în capitolele precedente efectele invocării ordinii publice în
ipoteza conflictului de legi în timp şi spaţiu sunt „atenuate” în raport cu
efectele invocării ordinii publice în situaţia invocării conflictului de legi în
spaţiu. Astfel, unele raporturi juridice care nu ar putea lua naştere în
România, ca urmare a invocării ordinii publice, vor fi recunoscute la ni în ţară,
în circumstanţele în care au fost stabilite în străinătate. Spre exemplu, o
persoană deja căsătorită nu va putea încheia în România o nouă căsătorie,
dar odată încheiată căsătoria în mod valabil în statul căruia îi aparţine
persoana în cauză, efecte ale acestei căsătorii vor putea fi invocate în
România.
4.1.3.Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu
Conflictul de legi în timp şi spaţiu se prezintă sub două forme:

a. Raportul juridic se naşte, modifică sau stinge în dreptul intern al
unui stat străin, iar apoi se invocă în România
În momentul naşterii, modificării sau stingerii raportului juridic nu
există conflict de legi şi este posibil să nu se prevadă că va apărea un
asemena conflcit în viiotr. Problema conflictuală apare atunci când raportul
juridic respectiv este invocat într-o altă ţară. Deci, va aprea probela
conflictuală dacă dreptul câştigat în străinătate va fi invocat în România. Spre
exemplu doi cetăţeni portughezi se căsătoresc în Portugalia. Observam că
acest raport juridic nu are nicio legătură cu dreptul român. Ulterior cei doi soţi
portughezi vin în România unde solicită să li se recunoască efecetle juridice
ale acestei căsătorii. În aces context legea portugheză intră în conflict cu
legea română, fiind necesar să se stabilească eficacitatea internaţională a
unui drept câştigat în cadrul sistemului juridic portughez.
b. Raportul juridic (dreptul subiectiv) se naşte, modifică sau stinge în
dreptul internaţional privat, (în cadru internaţional) iar ulterior se invocă în
România
În acest caz, se întâlnesc succesiv două probleme: pe de o parte
problema conflictuală privind naşterea, modificarea, transmiterea sau
stingerea raportului juridic respectiv cu element de extarneitate (conflict de
legi în spaţiu) şi problema eficacităţii internaţionale a unui raport juridic
(conflictul de legi în timp şi spaţiu). Deci, în momentul naşterii raportului
juridic există un conflict de legi în spaţiu care se rezolvă prin aplicarea uneia
din legile în prezenţă, iar după un anumit interval de timp, apare, când se
invocă, în ţara noastră, dreptul câştigat în străinătate, un alt conflcit de legi
(conflcit de legi în timp şi spaţiu).
Această formă a conflictului de legi în timp şi spaţiu prezintă două
situaţii:
- în momentul naşterii sale raportului juridic nu are nicio legătură cu
dreptul român. De exemplu, un cetăţean italian se căsătoreşte cu un
cetăţean belgian în Belgia, iar apoi vin în România unde cer sa li se
recunoască efectele juridice ale acestei căsătorii. La momnetul căsătoriei
este necesar să se soluţioneze un conflcit de legi în spaţiu, pentru a
determina legea care va guverna căsătoria. În România, apare mai târziu un
conflcit de legi în timp şi spaţiu, întrucât se pune problema de a şti dacă
dreptul născut potrivit legii străine competente va fi recunoscut în România;

- chiar în momentul naşterii sale, raporutl juridic respectiv are legătură
cu ţara forului, prin faptul că cel puţin unul dintre elementele sale de
extraneitate priveau dreptul român. De exemplu, un cetăţean român
divorţează de un cetăţean spaniol în Spania, iar apoi cere recunoaşterea sau
executarea hotărârii prin care a fost pronunţat divorţul în România. La
momnetul divorţului, instanţa de judecată spaniolă trebuie să rezolve un
conflict de legi în spaţiu, în scopul determinării legii aplicabile acestei instituţii
juridice. Ulterior apare un conflcit de legi în timp şi spaţiu pentru că dreptul
dobândit în cadru internaţional este invocat în România.
Deci, în cazul conflictului de legi în timp şi spaţiu, se pune problema
dacă o situaţie juridică dobândită conform unei legi competente (a unei ţări)
poate fi recunoscută în altă ţară, adică problema eficacităţii internaţionale a
unei stiuaţii juridice dobândite. Astfel, potrivit art. 2567 C. civ. „Drepturile
câştigate în ţară străină sunt respectate în România, cu excepţia cazului în
care sunt contrare ordinii publice în dreptul internaţional privat român.”
4.1.4.Domeniile în care poate apare conflictul de

legi în timp şi spaţiu
Conflictele de legi în timp şi spaţiu pot apre în următoarele domenii:

a. în domeniul dreptului material, cu privire la un drept subiectiv dobândit în
temeiul unei elgi străine;
b. în domeniul dreptului procesual, referitor la un drept dobândit în baza unei
hotărâri străine. În această situaţie se pune problema recunoaşterii efectelor
hotărârilor străine în România.
4.2. Temeiul juridic al recunoaşterii, în ţara forului a

drepturilor dobândite în străinătate

O parte a literaturii juridice de specialitate susţine că orice situaţie
juridică, născută sub incidenţa legii unui stat determinat trebuie să aibă
aceeaşi valoare în întreaga comunitate internaţională. Respectul internaţional
al drepturilor câştigate a fost privit ca un principiu nou şi original al dreptului
internaţional privat, care a fost analizat în opoziţie cu conflictele de legi.
În continuare autorii precizează că „de asemenea, în cadrul acestei
teorii, raportul dintre efcacitatea internaţională a drepturilor câştigate şi
hotărârile străine corespunde legăturii dintre general şi particular. Genul
proxim îl constituie respectul internaţional al drepturilor câştigate, în timp ce
specia o reprezintă hotărârile străine. Astfel, s-a scris că problema executării
hotărârilor străine este inclusă, în principiu, în domeniul respectului datorat

drepturilor câştigate, dar cu complicaţia că aici dreptul câştigat a fost
contestat şi că hotărârea unui judecător a tranşat această contestaţie”
O altă parte a literaturii de specialitate consideră că „respectarea
drepturilor dobândite în străinătate nu constituie o problemă distinctă în
dreptul internaţional privat, ci reprezintă o aplicare a regulilor privitoare la
soluţionarea conflictelor de legi. Sub rezerva ordinii publice de drept
internaţional privat, singura condiţie care este necesar să fie respectată, în
scopul recunoaşterii, în statul forului, a drepturilor câştigate în străinătate,
este aceea a aplicării în ţara unde s-a născut, modificat sau stins raportul
juridic, în conformitate cu normele referitoare larezolvarea conflictelor de legi
a sistemului juridic competent.”
În ţara noastră la baza soluţionării conflictului de legi în timp şi spaţiu
se află dispoziţiile de drept internaţional privat român.
4.2.2. Reglementările legale române privind

recunoaşterea în ţara noastră, a drepturilor dobândite
în străinătate
În conformitate cu dispoziţiile art. 2567 C. civ. drepturile dobândite în
străinătate sunt recunoscute în principiu în România cu excepţia cu excepţia
situaţiei când se încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.
În situaţia în care un drept a fost dobândit în temeiul un ei hotărâri
judecătoreşti străine, aceasta poate să fie recunoscută în România în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1094 C. proc. civ. „Hotărârile
străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul
personal al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind
pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul
de cetăţenie al fiecarei părţi ori, în lipsă de recunoaştere, au fost pronunţate
în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat
român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internaţional privat român şi a
fost respectat dreptul la apărare.”
Art. 1095 C. proc. civ. stabileşte condiţiile recunoaşterii. Astfel,
„Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1094 pot fi
recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat,
dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele conditii:
a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu,
competenţa să judece procesul fără însă a fi intemeiată exclusiv pe
prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătura directă cu
litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii;
c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine
între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea. (alin.1)
Daca hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul,
ea trebuie să constate, de asemenea, ca părţii în cauză i-a fost înmânatî în
timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul
de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a
exercita calea de atac împotriva hotărârii. (alin.2)
Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea
citării persoanei care nu a participat la proces in faţa instanţei străine, poate fi
invocat numai de către acea persoană.” (alin.3)
Potrivit art. 1096 C. proc. civ. : „Recunoaşterea hotărârii străine poate
fi refuzată pentru oricare dintre urmatoarele cazuri:
a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice
de drept internaţional privat român; această incompatibilitate se apreciază
ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea
juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs;
b) hotărârea pronunţată intr-o materie in care persoanele nu dispun
liber de drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a
sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat
român;
c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar
nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa
acestora la data sesizării instanţei străine;
d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în strainătate
şi susceptibilă de a fi recunoscută în România;
e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea
cauzei;
f)a fost încălcat dreptul la apărare;
g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost
pronunţată. (alin. 1)
Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv
că instanţa care a pronunţat hotărârea străina a aplicat o altă lege decât cea
care ar fi fost determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai
dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar
soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.”
(alin.2)
Recunoaşterea hotărârii străine poate fi obţinută în cadrul unei
proceduri distincte sau odată cu încuviinţarea executării silite a hotărârii, pe
baza procedurii de exequatur.
Potrivit art. 1103 C. porc. Civ. „Executarea hotărârii străine se
încuviinţeaza cu respectarea condiţtiilor prevăzute la art. 1095, precum şi a
celei ca hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al instanţei
care a pronunţat-o. (aln.1) Dispoziţiile art. 1096 şi art. 1097 sunt aplicabile în
mod corespunzător şi cererii de încuviinţare a executării.” (alin.2)
4.2.3. Condiţiile recunoaşterii (respectării) în România

a unui drept dobândit (câştigat) în străinătate
Un drept dobândit în străinătate este recunoscut în România dacă
sunt întrunite următoarele condiţii:
a. dreptul să fie legal născut, modificat sau stins conform legii
comptente (fie legea străină a statului unde s-a dobândit dreptul, fie legea
comptentă desemenată de norma conflictuală a statului unde se invocă
dreptul;
b. dreptul să fi îndeplinit toate cerinţele prevăzte de legea străină
competentă;
c. dreptul dobândit într-o ţară va produce efecte într-o altă ţară dacă
între timp nu s-a creat în ţara unde se invocă acesta un nou drept, care îl
include sau îl exclude pe cel creat în străinătate.

a. Dreptul să fie legal născut, modificat sau stins conform legii
competente (fie legea străină a statului unde s-a dobândit dreptul, fie legea
competentă desemenată de norma conflictuală a statului unde se invocă
dreptul)
Această condiţie pozitivă se manifestă atât în domeniul dreptului
material cât şi în domeniul dreptului procesual. Altfel, în caz contrar, dreptul
nu există şi prin urmare, nu se pune problema eficacităţii sale internaţionale.
Deosebim în privinţa legii competente următoarele două situaţii:
1. Dreptul se dobândeşte în cadrul dreptului intern al unei anumite ţări
situaţie în care legea comptentă este legea străină a statului unde s-a creat
dreptul sau situaţia juridică dobândită. Spre exemplu etse situaţia a doi
cetăţeni străini (francezi) care se căsătoresc sau divorţează în Franţa, şi
ulterior, invocă în România dreptul dobândit în străinătate (în Franţa).
Determinarea legii competente nu ridică nicio dificultate în această situaţie;
2.Dreptul se dobândeşte în cadru internaţional (cu ocazia dobândirii
dreptului sua situaţiei juridice a existat un conflict de legi) situaţie în care
legea competentă este aceea arătată de normele dreptului internaţional
privat al ţării unde se invocă dreptul. Cu privire la această situaţie, în scopul
stabilirii legii străine aplicabile, în dreptul internaţional privat s-au conturat
mai multe teorii:
a. O primă teorie susţine că legea competentă este aceea arătată de
normele conflictuale ale ţării unde se invocă dreptul.Aşadar, în situaţia în
care dreptul câştigat în străinătate este invocat în România, va fi luată în
considerare legea la care trimite norma conflictuală română. Mai mult chiar
dacă legea noastră amterială nu este direct interesată în naşterea raportului
juriidc respectiv, trebuie să ţinem seama de normele noastre conflictuale.
Spre exemplu, să presupunem că doi cetăţeni francezi domiciliază în Anglia
unde se căsătoresc potrivit legii engleze, adică li se aplică legea domiciliului.
Potrivit normelor noastre conflictuale căsătoria trebuie să se încheie în
conformitate cu dispoziţiile legii noastre naţionale. Se consideră că în aces
caz o asemena căsătorie nu este valabilă. În argumenatrea acestei opinii se
invocă principiile dreptului internaţional privat, căci un judecător nu poate
asculta decât normele lui conflictuale, şi nu pe cele străine.chiar şi în cazul în
care legea materială română nu este direct interesată în naşterea raportului
juridic respectiv, trebuie să se aplice normele conflcituale ale forului,
dificultăţile practice care se ivesc fiind consecinţe ale faptului că dreptul
internaţional privat nu este acelaşi pentru toate ţările.
b. O altă teroie susţine că legea aplicabilă este desemnată de normele

conflictuale ale ţării unde s-a născut dreptul. Această teroie este susţinută de
dreptul englez şi dreptul american.
c. Potrivit teoriei intermediare regimul eficacităţii extrateritoriale a

drepturilor câştigate diferă după cum ele sunt sau nu supuse dreptului
internaţional privat al statului unde se solicită recunoaşterea acestor drepturi
propriei legislaţii.

 Ce se înţelege prin noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu?
 Comparaţi conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv conflictul de legi în
spaţiu.
 În ce domenii poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu?
 Prezentaţi formele conflictului de legi în timp şi spaţiu.
 Ce înseamnă respectarea drepturilor câştigate în ţară străină?
 Care sunt reglementările legale române privind recunoaşterea ţn ţara
noastră, a drepturilor dobândite în străinătate?
 În ce condiţii se recunoaşte (respectă) în România a unui drept dobândit
(câştigat) în străinătate?


DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN
EXEMPLE DE TESTE GRILĂ*

1) Raporturile de drept international privat sunt:
a. raporturi civile fara element de extraneitate
b. raporturi de drept privat cu element strain
c. raporturi de drept financiar
2) Raportul de drept international privat se diferenţiaza de raportul de

drept intern prin :
a. existenta unuia sau mai multor elemente de extraneitate
b. obiect
c. continut
3) Raportul de drept international privat poate fi reglementat cu

ajutorul:
a. normelor conflictuale
b. normelor de drept constitutional
c. normelor de drept administrative
4) Prin utilizarea normelor de drept substantial, se poate reglementa

a. raportul juridic cu element strain
b. raporturi juridice de natura penala
c. orice raporturi juridice
5) Care categorie de norme indica doar legea competenta?

a. normele conflictuale
b. normele materiale
c. normele substantiale
6) Ce rol au normele materiale ?

a. indica doar legea competenta
b. reglementeaza direct si nemijlocit raportul juridic cu element strain
c. nu se aplica in niciun caz direct si nemijlocit raportului juridic cu element
strain
7) Metoda conflictualista presupune :

a. alegerea sau optiunea legii competente
b. aplicarea legii in raport de totalitatea imprejurarilor de fapt si a
particularitatilor pe care le prezinta
c. aplicarea normelor materiale
8) Ce fel de norma este aceea care solutioneaza conflictul de legi?

a. norma conflictuala
b. norma de aplicatie imediata
c. norma materiala
*
Teste grila drept international privat roman - adrese web:
http://www.qreferat.com/referate/drept/DREPT-INTERNAIONAL-PRIVAT-TEST941.php
http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Drept-international-privat-tes82446.php
9) Ce categorie de norme inlatura posibilitatea conflictului de legi?
a. normele materiale
b. normele conflictuale
c. normele de drept procesual
10) Norma conflictuala este formata din:

a. continut
b. legatura
c. ambele variante
11) In cazul in care se precizeaza legea carei tari este competenta sa

reglementeze raportul juridic de drept international privat, este vorba
de:
a. indicare directa
b. indicare indirecta
c. indicare secundara
12) In cazul in care cu ajutorul unei formule generale se determina legea

competenta, este vorba de :
a. indicare directa
b. indicare principala
c. indicare generala
13) Formula de fixare reprezinta :

a. legatura normei conflictuale sub forma indicarii generale
b. legatura normei conflictuale sub forma indicarii directe
c. legatura normei conflictuale sub forma indicarii secundare
14) Elementele prin care se stabileste legatura dintre un raport juridic si

un anumit sistem juridic se numesc :
a. formule de fixare
b. puncte de legatura
c. raporturi juridice
15) Printre cele mai importante puncte de legatura se numara :

a. cetatenia
b. formula de fixare
c. legatura normei conflictuale
16) Teritoriul este :

a. un punct de legatura
b. o formula de fixare
c. o legatura a normei conflictuale
17) Care din urmatoarele elemente constituie puncte de legatura

a. pavilionul unei nave sau aeronave
b. marea libera
c. apatridia
18) Dreptul international privat :

a. este o ramura de sine statatoare a dreptului
b. este o parte a dreptului civil
c. este o parte a dreptului international
19) Sunt izvoare interne ale dreptului international privat :
a. Constitutia Romaniei
b. Uzantele comerciale internationale
c. Cutuma international

a. Codul civil
b. Practica judiciara
c. Practica arbitrala
21) Sunt izvoare internationale ale dreptului international privat :

a. Tratatele internationale
b. Practica judiciara
c. Uzantele comerciale interne
22) Sunt izvoare internationale ale dreptului international privat din

punctul de vedere al Romaniei:
a. Tratatele internationale, chiar si acelea la care nu participa tara noastra
b. Cutuma internationala
c. Uzantele comerciale interne
23) Aplicarea legii straine este, potrivit Codului civil

a. independenta de conditia reciprocitatii, de regula
b. dependenta de conditia reciprocitatii in toate cazurile
c. nu are tangenta juridica cu conditia reciprocitatii
24) Au valoare de factori in cadrul calificarii :

a. faptul ca noţiunile si termenii au acelasi sens in sistemele de drept
b. faptul ca sistemele de drept au instituţii juridice proprii, necunoscute
celorlalte sisteme de drept
c. faptul ca dreptul international privat contine doar elemente nationale
25) Faptul ca unele sisteme de drept au notiuni sau institutii juridice

necunoscute altor sisteme constituie:
a. un factor care determina calificarea
b. un punct de legatura
c. o formula de fixare
26) Calificarea secundara se realizeaza :

a. ulterior calificarii primare
b. anterior calificarii primare
c. odata cu calificarea primara
27) Calificarea se poate realiza :

a. dupa lex fori
b. dupa lex voluntatis
c. dupa lex mercatoria
28) Ce presupune teoria calificarii autonome?

a. notiunile folosite de norma conflictuala se califica autonom
b. notiunile folosite de norma conflictuale nu sunt supuse calificarii
c. notiunile folosite de norma conflictuale se califica dependent
29) Calificarea se realizeaza de regula :
a. potrivit lex fori
b. intotdeauna dupa lex causae
c. intotdeauna autonom
30) Sunt exceptii de la calificarea dupa lex fori :

a. autonomia de voinţa
b. calificarea primara
c. ordinea publica
31) De ce calificarea secundara constituie o exceptie de la calificarea

potrivit 'lex fori'?
a. deoarece constituie o problema de drept intern
b. deoarece constituie o problema de drept international
c. calificarea secundara nu constituie exceptie de la calificarea dupa “lex fori”
32) Tratatele internationale constituie exceptii de la calificarea dupa 'lex

fori'?
a. da, deoarece unele norme conflictuale se gasesc in izvoare internationale
b. nu, fiindca nu exista vreo legatura intre tratate si calificare
c. nu, deoarece prin tratate internationale se face o calificare dupa “lex
causae”
33) Trimiterea la legea straina se realizeaza

a. doar la unele ramuri de drept
b. doar la unele subramuri de drept
c. la intregul sistem de drept strain
34) In dreptul international privat, ordinea publica :

a. impiedica aplicarea legii straine
b. implica aplicarea legii straine
c. reprezinta ansamblul normelor imperative interne
35) Sunt situatii cand poate interveni fraudarea legii :

a. in ce priveste statutul personal, prin schimbarea locului contractului
b. in privinta succesiunii, prin mutarea imobilelor dintr-o tara in alta
c. in ce priveste statutul personal, prin schimbarea domiciliului
36) In care din urmatoarele situatii poate interveni fraudarea legii?

a. in ce priveste statutul personal, prin schimbarea cetateniei
b. in privinta succesiunii, prin schimbarea domiciliului
c. in ce priveste statutul personal, prin deplasarea pe teritoriul altui stat
37) Care sunt conditiile eficacitatii internationale a unui drept :

a. dreptul sa nu fi fost creat potrivit legii competente
b. dreptul sa fi indeplinit cerintele prevazute de legea straina competenta
c. dreptul dobandit nu poate produce efecte daca in tara in care este invocat
nu a aparut o
lege noua care creaza un drept nou ce-l include si pe cel invocate

38) Metoda « proper law » ca metoda de reglementare a raportului
juridic cu element strain este :
a. o forma a notificarii legilor de aplicatie imediata
b. o forma a metodei folosirii normelor materiale
c. o forma a metodei conflictuale

a. Doctrina
b. Codul civil
c. Practica judiciara
40) Pentru Romania este izvor de drept international privat:

a. Tratatul international
b. Tratatul, conventia sau acordul la care Romania participa
c. Concordatul neratificat de Statul Roman
41) Norma conflictuala :

a. carmuiste propriu-zis raportul juridic cu element strain
b. nu desemneaza legea competenta a carmui nemijlocit raportul juridic cu
element strain
c. solutioneaza conflictul de legi
42) Norma conflictuala poate figura :

a. In dreptul intern al fiecarei tari
b. Numai in continutul unei conventii sau tratat international
c. Numai in dreptul intern al unui stat
43) Cu privire la raportul juridic avand un element de extraneitate, se

pot ridica unele probleme care prezinta interes pentru aplicarea legii
competente. Acestea pot fi :
a. Calificarea, Retrimiterea, Ordinea publica in dreptul internaţional privat,
Fraudarea legii in dreptul international privat
b. Punctele de legatura
c. Formula de fixare
44) Calificarea poate fi :

a. Numai primara
b. Numai secundara
c. Calificare primara si calificare secundara
45) Calificarea se poate face numai dupa « lex fori » (legea forului)
a. Da
b. Nu
c. Uneori

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Anitei Nadia-Cerasela.Convenţia matrimoniala in dreptul internaţional privat,

Editura CH Beck, Bucuresti. 2013.
Avram, Marieta. Niculescu, Cristina. Regimuri matrimoniale, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2010.
Alexandresco, Dimitrie. Principiile dreptului civil român, vol. I, Editura
Atelierele Grafice SOCEC & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1926.
Alexandresco, Dimitrie. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil
român, vol. III, Partea I, Atelierele Grafice SOCEC & Co., Societate
Anonimă, Bucureşti, 1916.
Audit, Bernard. Droit international privé, 2e édition, Editura Economica, Paris,
1997.
Audit, Bernard. Droit international privé, 4e édition, Editura Economica, Paris,
2006.
Bacaci, Alexandru. Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1986.
Ballarino, Tito. Diritto internazionale privato, III edizione, Gruppo Editoriale
Esselibri-Simone, Napoli, 2006.
Buglea, Paul Claudiu. Drept internaţional privat. Partea generală. Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
Ciutacu, Florin. Drept internaţional privat, Note de curs, Editura Themis Cart,
2006.
Chelaru, Ioan. Căsătoria şi Divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de
drept comparat. Editura A92 ACTEON, Iaşi, 2003.
Danovi, Anna, Gallizia. Sacchi, Maria, Silvia. Matrimonio & Patrimonio,
Editura Etas RCLibris, Milano, 2003.
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii străini având
aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în România, Editura Lumen, Iaşi, 2006.
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii români având
aceeaşi cetăţenie domiciliaţi în străinătate, Editura Lumen, Iaşi, 2007.
Dariescu, Nadia, Cerasela. Convenţia matrimonială în dreptul intenţional
privat român, Editura Lumen, Iaşi, 2007.
Diaconu, Nicoleta. Legea aplicabilă căsătoriei şi divorţului cu element străin,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
Diaconu, Nicoleta. Drept internaţional privat, curs universitar, Ediţia a IV-a,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009.
Editura Universitara, Bucuresti, 2013.
revizuită şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005.
Guillouard, Louis. Traité du contrat de mariage, vol I, Editura A. Pedone,
Paris, 1894.
Jakotă, Mihai, Vasile. Drept internaţional privat, vol. I, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1997.
Jakotă, Mihai, Vasile. Drept internaţional privat, vol. II, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1997.
Lamboley, Marie, Annie. Lamboley – Laurens, Hélène. Droit des régimes
matrimoniaux, Ediţia a 4-a, Editura LexisNexis Litec, Paris, 2006.
Loussouarn, Yvon. Bourel, Paul. Précis de Droit international privé, Editions
Dalloz, Paris, 1996.
Lowe, Nigel & Douglas, Gilian. Bromley ‘s Family Law, tenth edition, Oxford
University Press, Oxford, 2007.
Mayer, Pierre. Heuzé, Vincent. Droit international privé, 8e édition, Editura
Montchrestien, Paris, 2004.
Macovei, Ioan. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2011.
Novelli, Giancarlo. Compendio di dritto internazionale privato e processuale,
VIII edizione, Gruppo Editoriale Esselibri-Simone, Napoli, 2006.
Plastara, George. Manual de drept internaţional public cuprinzând şi o
expunere a conflictelor de legi (Drept internaţional privat), Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.
Popescu, R., Tudor. Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994.
Popescu, Dan, Andrei. Harosa, Marius. Drept internaţional privat –Tratat
elementar, vol. I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Prescure, Titus. Sava, Nicolae, Codruţ. Drept internaţional privat, Editura
Lumina Lex, 2006.
generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010.
Rigaux, François. Fallon, Marc. Droit international privé, Droit positif belge,
Tome II, Deuxième édition refondue, Maison Larcier, S.A., Bruxelles, 1993.
Rozas, Fernández, José, Carlos. Lorenzo, Sixto, Sánchez. Derecho
internacional privado, segunda edición, Editura Civitas, Madrid, Spania,
2001.
Salamé, Georgette. Le devenir de la famille en droit international privé. Une
perspective post moderne, Presses Universitaires D´AIX – Marseille –
PUAM, 2006.
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
Ungureanu, Ernestina. Drept internaţional privat, Partea I, Editura Cugetarea,
Iaşi, 2000.
Ungureanu, Ernestina. Drept internaţional privat, Partea a II-a, Editura
Cugetarea, Iaşi, 2000.
Ungureanu, Ernestina. Tatar Adrian Constantin. Drept internaţional privat,
Partea I, Editura Lumen, Iasi, 2014.
Editura CH Beck, 2013.
Sitaru, Dragoş, Alexandru. Drept internaţional privat, vol. II, Editura Lumina
Lex,Bucureşti, 2001.
Taliadoros, Constantin. Greek Civil Code. Editura Ant. N. Sakkoulas
Publishers, Athens, 2000.
Walder, U., Hubert. Introduction to Swiss Law, second edition, Kluwer Law
International, The Hague – Boston – London, 1996.
Zilberstein, Savely. Procesul civil internaţional, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1994.

View publication stats

Dreptinternationalprivat PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptinternationalprivat PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT. SUPORT DE CURS - Învăţământ frecvenţă

Book · January 2014

Nadia Cerasela Anitei

The concept of engagement in Romanian private international law View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

- Învăţământ frecvenţă redusă -

PROF. UNIV. DR. NADIA-CERASELA ANITEI

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN

2 Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV

Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV 3

DE CE DREPTUL INTRNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN? ....................................9

CE DORIM PRIN CURSUL DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE DE DREPT INTERNAŢIONAL

CAPITOLUL 2. OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT..........21

CAPITOLUL 3. CONŢINUTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ....27

CAPITOLUL 4. METODE DE REGLEMENTARE ÎN DREPTUL

Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV 5

CAPITOLUL 6. APLICAREA LEGII STRĂINE ŞI LUAREA ÎN

CAPITOLUL 7. CONFLICTELE DE LEGI ÎN SITUAŢII SPECIALE..............61

TITLUL II PROBLEME GENERALE PRIVIND PRINCIPALELE FELURI DE

CAPITOLUL 1. CALIFICAREA ŞI FELURILE CALIFICĂRII ..........................73

CAPITOLUL 3 ORDINEA PUBLICĂ. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL

CAPITOLUL 4. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU.

TESTE GRILA DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT…………………… 113

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ..............................................................................119

Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV 7

Denumirea de „drept internaţional privat” a fost folosită pentru prima

Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV 9

CE DORIM PRIN CURSUL DE DREPT

Cursul Drept internaţional privat român se studiază în anul IV,

10 Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV

1. Obiectivul general al disciplinei

Însuşirea conceptelor fundamentale pentru teoria si practica dreptului

2. Obiectivele specifice al disciplinei

Cursul vizează dobândirea de către studenţi a următoarelor

C2. APLICAREA TEHNICILOR ŞI INSTRUMENTELOR SPECIFICE

Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV 11

C3: Aplicarea legislaţiei româneşti, a legislaţiei europene şi a celorlalte

12 Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV

CT1. Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient şi

 Conţinutul cursului Drept internaţional privat român

Cursul Drept internaţional privat roman este structurat în unităţi de

II. PROBLEME GENERALE PRIVIND PRINCIPALELE FELURI DE

 Resurse si mijloace de lucru:

14 Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV

Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV 15

1.1.Denumirea de drept internaţional privat

1.2.Definiţia dreptului internaţional privat

Dreptul internaţional privat este definit ca ansamblul normelor

1.3. Elementul de extraneitate

1.3.1. Definiţie şi trasăturile caracteristice elementelor de

Elementul de extraneitate este „împrejurarea de fapt, în legătură cu

Întrebări şi teme de control

Diaconu, Nicoleta. Drept internaţional privat, curs universitar, Ediţia a VI-a,

20 Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV

2.1. Noţiunea de obiect al dreptului internaţional

Obiectul dreptului internaţional privat este constituit din relaţiile de

2.2. Raporturile care pot fi obiect al dreptului

Drept internaţional privat– Suport de curs – anul IV 21

2.4. Problema conflictului de legi în anumite situaţii

În legătura cu raportul de drept internaţional privat se pot ridica