DIAGNOSTICUL DE CARIE SIMPLA

Diagnosticul de carie simplă se realizeaza în urma examenului clinic subiectiv si obiectiv

si este foarte important pentru planificarea tratamentului ,care depinde de:
-gradul de întindere a leziunii carioase;
-localizarea procesului carios
pentru leziunile cavitare dar şi de :
-evidenţierea suprafeţelor demineralizate care pot beneficia de remineralizare precum şi a
momentului în care se trece de la faza de demineralizare a smalţului, fără prezenţa leziunii
cavitare, la apariţia unei microcavităţi.
Medicul de regulă observă caria dentară în stadiul avansat ,cavitar.

 Examenul clinic obiectiv

Pentru a efectua un examen clinic corespunzător medicul utilizează în mod curent :

-oglinda dentară,sondă
-o sursă de lumină corespunzătoare , eventual lupă, ochelari speciali cu lupă
-dinţi vor fi curaţi, spălaţi, uscaţi, fără depozite de tartru .
Palparea cu sonda este utilă în special pentru îndepartarea plăcii bacteriene ce acoperă
suprafeţele dentare şi leziunea carioasă necavitară dar prin palparea unei suprafeţe
demineralizate putem infesta cu microorganisme cariogene leziunile carioase inactive sau putem
distruge ţesuturile dure dentare aparent intacte si crea o microcavitate pe o suprafată
demineralizată dar necavitară. Aceste considerente ne duc la ideea că palparea cu sonda trebuie
să fie efectuată cu mare atenţie, fără brutalitate.
Leziunile carioase pot fi localizate :
-pe suprafeţe cu şanţuri şi fosete (ocluzal la molarii şi premolarii ambelor arcade, vestibular
la molarii inferiori şi primii molari superiori, pe suprafeţele palatinale ale dinţilor frontali
superiori),suprafeţe mai putin vizibile cu ochiul liber
-pe suprafeţe dentare vestibulare şi orale ale tuturor dinţilor
-pe suprafeţele proximale ale tuturor dinţilor.

Leziunile carioase din şanţuri şi gropiţe

Pot fi : -necavitare;
-cavitare.

Leziunile necavitare

Diagnosticul acestor leziuni este dificil, ele pot scăpa unui examen clinic sumar, superficial
La un examen clinic minuţios, într-un prim stadiu se poate observa o uşoară modificare de
transluciditate a smalţului, evidentă după o uscare prelungită a suprafeţei dentare (mai mult de 5
secunde). Acest stadiu corespunde absenţei demineralizării smalţului sau este o demineralizare
incipientă. Suprafaţa dentară este aparent sănătoasă şi examenul radiologic nu pune în evidenţă
nici o modificare
Într-un stadiu ceva mai avansat diagnosticul se pune pe prezenţa opacităţii si /sau colorării
suprafeţei dentare, greu de observat pe dintele umed, dar uşor de evidenţiat pe dintele uscat.

1
Smalţul apare opac, alb, dur şi lucios atunci când este o carie cu evoluţie rapidă şi de culoare
galben-brună la o carie cu evoluţie lentă sau stationară.
Culoarea alba - opacă evidentă pe un dinte uscat denotă existenţa unei demineralizări în
jumătatea externă a smalţului pe când apariţia sa pe un dinte umed demonstrează că
demineralizarea a depăşit jumătatea externă a smalţului ea fiind prezentă în jumătatea internă a
acestuia şi eventual şi în dentină.
Leziunile sunt greu de observat datorită evoluţiei progresive a cariei dentare de o parte si
alta a şanţului sau fosetei care pot să apară intacte, deşi structura lor histologică este alterată.
Pentru acest tip de leziune, utilizarea tehnicii de palpare cu sonda dentară nu este indicată şi
aceasta pentru că există riscul de a agrava leziunea prezentă necavitară prin creerea unei cavităţi
pe o suprafaţă ce ar putea beneficia de remineralizare.
Radiografia nu este nici ea edificatoare pentru diagnostic şi aceasta datorită suprapunerii
unor structuri dure de grosime importantă. Poate să arate o radiotransparenţă minimă, vizibilă în
smalţ şi pentru edificare este necesară urmărirea radiologică seriată efectuată la intervale de timp
de la 3-12 luni , perioadă aleasă în raport cu riscul de carie individual.

Leziunile cavitare

Într-un stadiu mai evoluat apare o leziune microcavitară de suprafaţă , situată în zonele
de smalţ opac sau colorat, asociate cu culoarea cenuşie determinată de prezenţa dentinei
subiacente demineralizate si alterate care este prezentă in 1/3 externă a dentinei . În dentină se
remarcă o reacţie scleroasă caracterizată prin prezenţa unei hipermineralizări a dentinei
corespunzătoare leziunii de la nivelul smalţului şi o apoziţie de dentină de iritaţie la nivelul
ţesutului pulpar. Lărgimea leziunii dentinare e sensibil egală cu cea a leziunii din smalţ.
Radiologic se observă o radiotransparenţă în 1/3 medie a smalţului.
- leziune cavitară de talie medie în dentina, fără subminarea cuspizilor, cu expunerea
directă a suprafetei dentinare. Dentina alterată este prezentă, şi ea poate fi palpată cu sonda.
Demineralizarea interesează 1/3 medie a dentinei şi este vizibilă radiologic.
- leziune cavitară ce se întinde pâna în 1/3 profundă a dentinei şi poate submina parţial
cuspizii. Diagnosticul in acest stadiu este usor de realizat, lipsa de substanta dura dentara si
prezenta dentinei alterate fiind evidente. Examenul radiologic pune în evidenţă prezenţa
radiotransparenţei în zona circumpulpară a dentinei.
- leziunea cavitară se întinde în zona dentinei circumpulpare şi poate duce la distrugerea
parţială a cuspizilor. Netratată aceasta evoluează spre deschiderea camerei pulpare şi apariţia
inflamaţiei pulpare.

Cariile pe suprafeţele netede ale dinţilor

Diagnosticul leziunii necavitare este dificil din cauza contactului cu dintele vecin care
limitează accesul la inspecţia zonei respective motiv pentru care, leziunile carioase care se
formează în această zonă se decoperă relativ târziu, atunci când procesul carios a depăşit smalţul
şi a atins dentina, situaţie în care poate să apară modificarea de culoare a crestei marginale
corespunzatoare. Pentru examinarea atentă a acestor zone este necesară separarea temporară a
dinţilor prin diferite metode (folosirea separatorilor elastici precum inele confecţionate din
elastomer, separator Ivory). Crearea spaţiului de cca.1 mm va permite vizualizarea zonei dar
aplicarea acestui inel cere timp (1 saptamână). Tot pentru o bună vizualizare a zonei proximale
se pot folosi pentru examinare fibre optice sau alte surse de lumină care vor pune în evidenţă
modificarea de culoare .

2
 La dinţii frontali leziunea cariosă este evidentă la simpla inspecţie sau prin diafanoscopie ,
observându-se modificarea de culoare ce transpare prin stratul subţire de smalţ.

Leziunile proximale la pacienţii cu cariosusceptibilitate scăzută, demineralizările de la

nivelul smalţului pot uneori suferi un proces de stagnare ce determină transformarea lor în leziuni
inactive. Clinic, acestea apar sub formă de pete uşor decolorate sau de aspect maroniu, dure,
frecvent întâlnite la dinţii ce au pierdut contactul cu dintele vecin. Atunci când procesul carios
evoluează sub punctul de contact el este mai uşor de pus în evidenţă fiind vizibil la inspecţie.

Examenul radiologic pune in evidenţă imagini care subestimează importanţa leziunii,

leziunile reale fiind mult mai importante decât apar pe radiografie. Acest lucru face necesar un
examen radiologic seriat, la 3 luni -12 luni distanţă, cu identificarea cantitativă şi calitativă a
demineralizarilor si estimarea vitezei de progresie a cariei dentare.

Leziunile de la nivelul coletului dentar

Acestea sunt uşor de pus în evidenţă prin examenul vizual. Leziunile de demineralizare
apar sub formă de pete albe cretoase, mate. Leziunile cavitare de diferite grade, cu sau fără
atingerea dentinei, ca de altfel şi consistenţa şi culoarea ţesuturilor afectate, se pot aprecia cu
uşurinta la un examen clinic obişnuit.
Caria de rădăcină
Este o leziune superficială, cu mai puţin de 2 mm adâncime, uneori necavitară, netedă,
moale, modificată de culoare, caracterizată prin distrucţia cementului şi penetrarea dentinei.
- forma incipientă necavitară – are o suprafaţă netedă ce nu prezintă cavitate palpabilă
cu sonda dentară dar prezintă o culoare maro-închis sau maro-deschis
- forma cavitară superficială - suprafaţa cementului este moale, neregulată, opacă şi la
palpare cu sonda se observă un defect de suprafaţă cu o adâncime de mai puţin de 0,5 mm.
Prezintă o culoare variabilă, până la maro-închis
- cavitate de adâncime medie – are suprafaţa moale evidentă, palpabilă, cu adâncime mai
mare de 0,5 mm, fără semne de suferinţă pulpară
- cavitate profundă – cu implicaţia pulpei dentare radiculare, cu o coloraţie variabilă de
la gălbui la marto-închis.
Leziunile pot fi :
-active – orice leziune de pe suprafaţa radiculară de culoare gălbui sau maro-
deschis,acoperită de placă bacteriană şi de consistenţă moale
-inactive – orice leziune de pe suprafaţa radiculară de culoare maro-închis până la negru,
cu suprafaţa netedă, lucioasă, dură la palparea efectuată cu presiune moderată.
Pot fi : leziuni - primare
- secundare.
Întinderea leziunilor active cavitare este mai mare în suprafaţă decât în profunzime şi mai
mult orizontal decât vertical.

Diagnosticul de carie simplă

Este cel mai frecvent diagnostic de îmbolnăvire odontală si este relativ uşor de realizat.
Pot apărea dificultăți în evidențierea pierderile minime de ţesut dentar în zone precum suprafața
de contact interdentară, fisuri sau şanţuri, din cauza lipsei de vizibilitate. Există de asemenea
dificultăți în precizarea momentului în care o leziune trece de la faza de demineralizare a
smalţului şi dentinei, cu păstrarea structurilor de suprafaţa ale smalţului, la faza de cavitate.

3
 Diagnosticul clinic al cariei simple se stabilește în urma realizării examenului clinic
subiectiv si obiectiv.

Examenul clinic subiectiv – este reprezentat de simptomatologia pe care o descrie

pacientul
Pacientul poate relata:
- prezenţa modificărilor de culoare pe care le sesizează mai ales la nivelul dinţilor
frontali. Acestea pot fi pete albe cretoase, coloraţie cenuşie ce transpare prin stratul de smalţ
subţiat prin evolutia procesului carios sau marmoraţii galben-brune.
- durere la excitanţi termici (rece) si chimici (dulce, acru, sărat) ce dispare odată cu
îndepărtarea excitantului. La dulce durerea se poate prelungi datorită staţionării hidratilor de
carbon un timp mai indelungat pe suprafaţa dentară.
Durerea este întotdeauna provocată, NU EXISTĂ DURERE SPONTANĂ.
- lipsa de substanţă dură dentară cu retenţia resturilor alimentare care, prin fermentaţie,
vor determina apariţia halenei fetide;
- sângerarea papilei interdentare care apare fie la periaj , fie în timpul masticaţiei ;
- leziuni la nivelul mucoasei labiale, jugale, linguale, produse de marginile tăioase ale
cavitaţii carioase.

Examenul clinic obiectiv

Presupune examinarea vizuală și palparea suprafețelor dentare. Înainte de stabilirea unui
diagnostic este necesar uneori să realizăm o igienizare a arcadelor dentare (periaj profesional și
detartraj).
La inspecție se poate observa:
- lipsa de substanţă dură dentară mai mult sau mai putin întinsă (cavitatea carioasă)
- modificarea de culoare a unor suprafeţe dentare, de la alb cretos la brun-cenusiu
(marmoraţie)
- uneori leziuni ulcerative ale marginilor limbii sau mucoasei jugale localizate în
dreptul dintelui ce prezintă o leziune carioasă extinsă, cu margini ascuţite, ca urmare a fracturării
pereţilor
- o papilă interdentară tumefiată, roşie violacee, sângerândă la atingere cu sonda sau la
utilizarea de către pacient a mijloacelor uzuale sau suplimentare de igienă orală.
Palparea pune în evidenţă:
- prezenţa dentinei alterate în interiorul cavităţii, consistenţa acesteia dependentă de
tipul de evoluţie al procesului carios
- prezența sensibilității la palparea cu sonda, mai importantă atunci când procesul carios
este profund şi dependentă şi de gradul de percepere al durerii, specific pacientului
- pierderea de substanţă dură dentară şi întinderea în suprafaţă şi profunzime a leziunii
- camera pulpară este închisă şi nu exista semne clinice de suferinţă pulpară
- eventuale leziuni ale mucoasei jugale, linguale, labiale
- o papilă interdentară tumefiată, roşie violacee, sângerândă la atingere
cu sonda

Pentru stabilirea unui diagnostic corect se pot utiliza examene complementare:

- testele de vitalitate sunt pozitive la intensităţi similare cu cele ale unui dinte vecin sau omolog
sănătos
- percuţia in ax este negativă
- examenul radiologic pune în evidenţă o radiotransparenţă care nu are comunicare cu cea a
camerei pulpare

4
- semnul firului de mătase - se observă scămoşarea acestuia la trecerea sa prin spaţiul interdentar,
în contact cu suprafeţele neregulate ale smalţului cariat
- forajul explorator evidenţiază prezenţa sensibilităţii dureroase ca urmare a acţiunii
instrumentarului rotativ pe peretele pulpar al leziunii carioase.

Metodele de detecție reprezintă mijloace adjuvante utile pentru stabilirea unui diagnostic
corect al leziunii.
Alegerea lor se face în funcţie de:
- tipul de leziune, forma leziunii, gradul de interesare a ţesuturilor dure dentare-
întinderea în suprafață, profunzime
- tipul de suprafaţă afectată - localizarea
- dotarea disponibilă
- experienţa operatorului.
Metodele de detecție care se pot utiliza sunt:
- metode clinice directe
- metode clinice indirecte (alternative).

Metodele clinice directe de detecție sunt:

- metoda vizuală
- metoda vizual-tactilă
- metoda vizuală cu separare temporară a dinților
- metoda vizuală cu separare temporară a dinților și amprentarea suprafeței
proximale
- metoda vizuală cu cameră intraorală
- metoda vizuală cu ajutorul videoscopului
- semnul firului de mătase
- starea gingiei

Metode clinice indirecte (alternative) de detecție sunt:

- examenul radiologic - radiografie clasică
- radiografie bite-wing
- radiografie digitală
- radiografie asistată de computer (Logicon caries detector)
- transiluminarea – diafanoscopia FOTI, DIFOTI
- metode electrice de detecție
- fluorescența QLF
- spectroscopia laser
- markerii coloranți
- tehnici ultrasonice.

Diagnosticul pozitiv de carie simplă, cavitară

Diagnosticul pozitiv de carie simplă se realizează pe baza următoarelor elemente:
-durere provocată de excitanţi fizici(rece) și chimicidulce), care dispare odată cu
excitantul
-modificare de culoare (pată albă cretoasă, marmoraţie)
-pierdere de substanţă dură dentară
-prezenţa dentinei alterate
-sensibilitate la palpare cu sonda pe peretele pulpar sau parapulpar
-camera pulpară închisă
-teste de vitalitate pozitive

5
 -percuţia în ax negativă

Diagnosticul diferenţial.
Se face cu:
 leziuni cu pierdere de substanţă dură dentară de etiologie necarioasă :
-leziunile de uzură dentară - atriţie
- eroziune
- abraziune
-anomalii dentare de dezvoltare (leziuni distrofice)
-leziuni traumatice în smalţ şi dentină fără deschiderea camerei pulpare.
In toate aceste cazuri diagnosticul diferenţial este uşor de făcut prin lipsa de dentină
alterată şi pe baza datelor obţinute din examenul clinic subiectiv care pune în evidenţă etiologia
leziunii.
 modificări de culoare ale dinţilor - de natură endogenă - tetraciclinice
- fluoroză
- traumatice
- de senescenţă
- hemoragice
- date de boli generale
-exogene - nicotinice
- datorate unor bacterii cromogene
- pigmentaţii alimentare
In aceste cazuri diagnosticul diferenţial se pune pe datele obținute din anamneză cu
privire la etiologie, pe lipsa dentinei alterate şi de cele mai multe ori aspectul clinic al dinţilor
care sunt integri, fără pierdere de substanţă dură.
 hiperestezia dentinară - durerea îmbracă un alt caracter , este mult mai importantă, are
un caracter afectiv deosebit, este prezentă durerea la palparea zonelor afectate sau chiar la
masticaţie, periaj şi prezintă o altă etiologie evidenţiată în urma examenul clinic
 pulpitele cronice închise propriu-zise - pulpa dentară prezintă hipoexcitabilitate la
testele de vitalitate, prin comparație cu cea a dinților vecini sau omologi sănătoşi, şi prezintă în
antecedente pusee dureroase acute
 hiperemia preinflamatorie - este prezentă pierderea de substanţă dură dentară şi toate
semnele de carie simplă iar durerea provocată de aceeaşi excitanţi durează mai mult, de ordinul
10-15 minute după îndepărtarea excitantului
 gangrena pulpară - testele de vitalitate sunt negative, procesul carios este profund şi
camera pulpară este deschisă
 parodontite apicale cronice - au aceleaşi caracteristici ca şi gangrena simplă, în plus
există semne radiologice de afectare a parodonţiului apical

Formele clinice ale cariei simple

Exista o mare varietate de forme clinice care se pot grupa după mai multe criterii:
-localizarea leziunii carioase;
-zona anatomica a dintelui , pe care se găseşte procesul carios;
-dinamica în evoluţia procesului carios;
-aspectul temporal al leziunii;
-tipul de ţesut dentar implicat;
-stadiul de demineralizare al ţesuturilor dure dentare;
-opţiunea de tratament.

6
 După localizare:

Procese carioase localizate pe suprafețe netede:

- feţele vestibulare si orale, în zone de retenţie
maximă de la nivelul coletului dentar
- pe feţele proximale - la nivelul punctului de contact
- sub punctul de contact
- deasupra punctului de contact
Procese carioase pe suprafețe cu șanțuri și fosete - şanţurile şi fosetele ocluzale la molari
și premolari, șanțurile și fosetele vestibulare sau orale ale molarilor şi premolarilor, fosetele pe
pe feţele palatinale ale frontalilor superiori.

După zona anatomică în care sunt localizate

- carii localizate pe suprafața coronară
- carii situate pe suprafața radiculară
- combinatii ale acestora

După dinamica de evoluţie:

- carii evolutive, progresive:
- cu evoluţie rapidă, acute, umede, mai frecvente la tineri,cu multă dentină
alterată de culoare galbui-maro, de consistenţă moale, de cele mai multe
ori leziunile sunt dureroase
- cu evoluţie lentă de ani, luni, cronică, uscata , caracteristică vârstei a
doua, cu dentină mai dură, hiperpigmentată, lucioasă, uscată,cu evoluţie
asimptomatică, care nu afecteză pulpa dentară
- carii stagnante, inactive, staţionare sau stabile, ce nu au evoluat datorită
dispariţiei zonei de retenţie interdentată.

Din punct de vedere temporal :

- carii primare - apărute în urma unui atac carios primar, pe un dinte clinic sănătos,
indemn de carie
- carii secundare care apar pe un dinte pe care există deja o restaurare – leziunea
carioasă poate fi localizată la interfaţa preparaţie/restaurare (carie secundară marginală)
sau sub materialul restaurator (recidivă de carie).

Dupa tipul de ţesut afectat:

-carii în smalţ
-carii în dentină
-carii în cement
-combinaţii ale acestora.

După stadiul de demineralizare al ţesuturilor dure dentare:

- leziuni necavitare (precavitare), la care demineralizarea este reversibilă, fiind posibilă
remineralizarea.
- leziuni cavitare, care beneficiază de tratament restaurator. Ele pot fi superficiale,
de adâncime medie sau profunde

Dupa opţiunea de tratament:

- procese carioase care beneficiază de tratament profilactic (leziuni necavitare, de
demineralizare)

7
 - procese carioase care beneficiază de tratament restaurator (cavitare) minim sau extins
- procese carioase care nu necesită asistenţă activă (stagnante)

Evoluţia procesului carios

Evoluţia proceselor carioase este favorabilă dacă ele sunt tratate în timp util altfel sau
pot determina complicaţii în cazul în care nu beneficiază de tratament .Aceste complicaţii pot fi:
Imediate : - inflamaţii pulpare acute şi cronice
- gangrena pulpară simplă şi complicată acut sau cronic
Tardive : - extracţia dentară care are drept consecinţă :
→ edentaţii mai mult sau mai puţin extinse
→ tulburari - funcţionale
- masticatorii
- fizionomice
- de fonaţie
- de ocluzie
- de intreţinere,etc.
→ repercursiuni asupra stării de sănătate generală – tulburări
digestive în principal.
La distanţă : pot deveni focare de infecţie cu punct de plecare dentar în unele forme
ale bolii de focar manifeste clinic.