Capitolul 2

Banca şi intermedierea financiară

În sens microeconomic, intermediarii sunt agenţi care realizează conexiunea între

cererea şi oferta din cadrul unei pieţe. În particular, în cazul intermediarilor financiari,
este vorba despre cererea şi oferta de capital pe termen scurt şi lung. Vorbim despre
asigurarea unei conexiuni eficiente între cele două componente atunci când costurile
de tranzacţionare implicate de activarea pe piaţa financiară sunt minime. Dacă iniţial,
economiile populaţiei se regăseau în marea lor majoritatea sub forma depozitelor
bancare, noi instituţii şi intermediari financiari au intrat în competiţia pentru atragerea
acestor resurse. Prin oferirea unor soluţii de plasament cu randamente mai ridicate,
instituţii precum fondurile de investiţii sau companiile de asigurări au condus la o
creştere a culturii financiare şi a aşteptărilor populaţiei. În acelaşi timp, riscul asociat
acestor noi tipuri de plasamente este mai ridicat decât în cazul depozitului bancar
clasic, putând conduce la randamente negative. Din acest motiv, se impune o
reglementare şi o supraveghere mai strictă a intermediarilor financiari. Reglementarea
activităţii băncilor reprezintă un exemplu relevant în acest sens.
Acest capitol prezintă componenţa sistemului financiar şi funcţiile pe care acesta
sistem le îndeplineşte la nivel macroeconomic. Vom arăta prin mai multe exemple
cum existenţa unui intermediar financiar precum banca conduce la o alocare eficientă
a capitalului în economie de la unităţile cu excedent la cele cu deficit de capital, în
condiţiile în care riscul de nerambursare a sumei împrumutate (riscul de credit) este
menţinut în limite acceptabile. Vom prezenta succint instituţiile credit, condiţiile
minime de autorizare şi principalele activităţi desfăşurate de acestea conform legislaţiei
din România. În paralel, vom prezenta principalele instituţii financiare aflate în
competiţie cu băncile şi caracteristicile segmentului de shadow banking. În final, vom
discuta principalele tendinţe manifestate în activitatea bancară.

2.1 Sistemul financiar şi rolul său macroeconomic

Noţiunea de sistem financiar acoperă pieţele, intermediarii, firmele de servicii şi
instituţiile prin care se implementează deciziile financiare ale populaţiei (indivizi şi
menaje), firmelor şi guvernelor (în calitate de reprezentanţi ai statelor). Sfera de
cuprindere şi gradul de specializare asociate sistemului financiar au evoluat în timp, cu
înregistrarea unui apogeu în perioada 2000-2008, în termeni de volum al tranzacţiilor.
Cea mai importantă componentă a sistemului financiar o reprezintă pieţele
financiare, locul de întâlnire a cererii şi ofertei pentru o gamă largă de active financiare:
acţiuni şi obligaţiuni (securities), produse derivate (derivatives), mărfuri omogene
precum ţiţeiul, cerealele, oţel, aluminiu, aur (commodities) sau diferitele valute
(currencies, Forex). Procesul de eficientizare a pieţelor financiare a făcut să nu mai fie
neapărată nevoie de locaţiile fizice1 pentru încheierea tranzacţiilor. În prezent, acestea
se derulează aproape exclusiv prin intermediul reţelelor globale specializate în care
mediul online reprezintă canalul de bază în conectarea dealerilor şi clienţilor. Ca şi
consecinţă, viteza cu care sunt implementate efectiv deciziile de tranzacţionare ale
entităţilor enumerate mai sus a crescut considerabil în timp ce costurile de acces şi de
tranzacţionare s-au redus în mod continuu.
A doua componentă a sistemului financiar, intermediarii financiari, cuprinde firme
specializate precum băncile, fondurile de investiţii şi companiile de asigurări. Rolul
acestor agenţi este de a eficientiza transferurile de capital între unităţile cu excedent şi
cele cu deficit prin reducerea costurilor de tranzacţionare şi a riscurilor asociate acestor
transferuri. În plus faţă de rezolvarea problemei economice a întâlnirii cererii cu oferta
(„the double coincidence of wants”, Stanley Jevons), aceşti intermediari sunt implicaţi
şi activităţi de investiţii pe cont propriu, operaţiuni de acoperirea a riscului sau
speculaţii.
Chiar dacă pieţele şi intermediarii financiari reprezintă nucleul dur al sistemului
financiar, în procesul de dezvoltare au apărut diverse firme de servicii financiare
specializate precum firmele de brokeraj (în România, denumirea tehnică este de SSIF –
societăţi de servicii de investiţii financiare), de consultanţă, agenţiile de rating, firmele
de audit. Fără a fi intermediari, aceste firme oferă servicii precum realizarea efectivă a
tranzacţiilor de cumpărare-vânzare în cadrul pieţelor financiare, elaborarea de analize şi
recomandări de investiţii, stabilirea de rating-uri de evaluare a performanţei pentru
firme sau guverne în calitate de emitenţi de obligaţiuni respectiv realizarea auditului
extern. În fine, sistemul financiar mai presupune şi existenţa unor instituţii dedicate
reglementării şi supravegherii. În cazul băncilor, instituţia de supraveghere din
România este Banca Naţională a României (BNR) în timp ce pentru piaţa bursieră,
companiile de asigurări şi sistemul d epensii private acest rol revine Autorităţii de
Supraveghere Financiară (ASF)2.
Pus într-o manieră simplistă, sistemul financiar are rolul de a conecta unităţile care
înregistrează un excedent de capital (U+) cu cele aflate în deficit (U-), indiferent de
tipul acestora (populaţie, firme, guverne) sau de localizarea geografică. Pentru
realizarea acestui rol, sistemul financiar trebuie să îndplinească mai multe funcţii:
a) transferul resurselor economice în spaţiu şi timp;
b) concentrarea resurselor şi asigurarea divizibilităţii lor;
c) compensarea şi decontarea plăţilor de natură comercială;
d) managementul riscurilor;
                                                            
1
Prin tradiţie, au rămas celebre locaţii precum Piaţa din Amsterdam sau sicomorul (smochinul)
de pe Wall Street.
2
ASF reuneşte vechii reglementatori specializaţi: Comisie Naţională a Valorilor Mobiliare
(CNVM), Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) şi Comisia de Supraveghere a
Sistemului de Pensii Private (CSSPP).
 e) consultanţă pentru luarea deciziilor financiare;
f) soluţionarea problemelor de motivare şi de asimetrie informaţională (selecţia
adversă, hazardul moral).
Există două tipuri de circuite prin care se realiează transferurile de capital între U+
şi U-: direct în cadrul pieţelor financiare, fără contribuţia unui intermediar, şi indirect,
prin intermediari financiari. Plecând de la patru exemple, în figura 2.1 sunt
reprezentate schematic cele două tipuri de circuite.
[Figura 2.1, vezi notele de la curs]
Exemple:
1) un individ (U+) subscrie acţiuni în cadrul unei oferte publice iniţiale prin care
o firmă (U-) devine publică prin cotare/listare la bursă; [finanţare directă, prin
piaţă]
2) un individ (U+) îşi depune economiile într-un depozit la bancă; ulterior,
banca acordă unui alt individ (U-) un credit; [finanţare indirectă, prin
intermediar]
3) un individ (U+) economiseşte trimestrial o sumă în contul unei asigurări de
viaţă oferită de o companie de asigurări; ulterior, compania de asigurări
subscrie în cadrul unei oferte de obligaţiuni emise de guvernul x (U-);
[finanţare indirectă, prin intermediar şi piaţă]
4) o instituţie financiară nebancară (IFN) îşi atrage fonduri din piaţă inanciară
prin emiterea de obligaţiuni; pe baza acestor fonduri, firma acordă indivizilor
credite de nevoi personale pe termen scurt. [finanţare indirectă, prin piaţă şi
intermediar]

2.2 Banca – intermediar financiar

Într-o abordare simplificată, pornim de la ipoteza conform căreia banca este un
intermediar financiar care îndeplineşte trei funcţii esenţiale: 1) dispersează riscurile, 2)
concentrează resursele şi 3) asigură transferul acestora în spaţiu şi timp. În cele ce
urmează, vom dezvolta modul în care banca realizează efectiv aceste funcţii cu ajutorul
unui exemplu.

„ Utilitatea economică a intermediarilor financiari

Presupunem că într-o economie, există la un moment dat 100 de persoane care dispun
fiecare de un excedent pe termen scurt de 1000 de lei. Fiecare dintre cele 100 de
persoane sunt interesate să-şi împrumute acest capital pe termen scurt (un an), în
schimbul unei dobânzi anuale de 15%. În acelaşi timp, deoarece este vorba despre
propriile economii de care au nevoie în viitor, toate aceste persoane sunt caracterizate
de o aversiune ridicată faţă de risc. Cu alte cuvinte, pentru ele este foarte important să-
şi poată recupera sumele împrumutate, neputând să-şi permită un eşec în acest sens. În
acelaşi timp, să presupunem că există alte 100 de persoane care experimentează un
deficit de capital pe termen scurt, având fiecare nevoie de 1.000 de lei pentru
acoperirea unor obligaţii curente. În plus, ştim că nu toate aceste 100 de persoane sunt
capabile să ramburseze la scadenţa (după un an) suma împrumutată de 1000 de lei.
Presupunem că incapacitatea de rambursare apare la 10 din cele 100 de persoane. Cu
alte cuvinte, rata de default (faliment) sau rata creditelor-pierdere este de 10% din
totalul sumelor împrumutate.
Pornim de la ipoteza că nu există niciun intermediar financiar care să realizeze
conexiunea între cele două grupuri de persoane. Într-un astfel de context, se ridică cel
puţin două probleme esenţiale legate de modul în care vor avea loc tranzacţiile de
împrumut de capital.
ƒ Cum se identifică/întâlnesc persoanele cu deficit cu cele cu excedent de capital?
ƒ Cum pot să ştie persoanele cu excedent (creditorii) dacă îşi vor putea recupera
sumele împrumutate (riscul de credit).
La prima problemă, soluţia se rezumă la a identifica o modalitate de comunicare
între potenţialii creditori şi debitori. Practic, este nevoie de înfiinţarea unei pieţe
dedicate acestei comunicări. Istoric vorbind, astfel de pieţe erau sinonime cu o locaţie
fizică unde avea loc întâlnirea propriu-zisă şi eventualele negocieri. Cu timpul, s-a
ajuns la concluzia că nu este neapărată nevoie de o întâlnire fizică fiind suficientă
comunicarea prin anunţuri de tip mica-publicitate sau prin intermediul platformelor
electronice. Indiferent însă de forma de întâlnire, principalul inconveninet al unui
astfel de contact este că niciuna din părţi nu cunoaşte aproape nimic despre potenţialul
partener de tranzacţie. Astfel, există în permanenţă riscul ca persoanele să se prezinte
sub identităţi false, cu intenţii de înşelăciune şi excrocherii. De asemenea, deoarece
astfel de locaţii fizice/platforme tind de regulă să deservească areale geografice relativ
restrânse, pot apărea şi bariere de distanţă sau de limba vorbită.
Legat de cea de-a doua problema a riscului de credit, potenţialii creditori se
confruntă cu două alternative în urma tranzacţiei. În cazul optimist, fiecare creditor îşi
va recupera capitalul împrumutat (1000 lei) respectiv dobânda aferentă perioadei de
un an (150 lei). În total, va primi o sumă de 1150 lei. În cazul pesimist, creditorul nu
va primi nimic deoarece contrapartea tranzacţiei face parte din acei 10% debitori
insolvabili. În contextul unui asemenea dezechilibru între cele două situaţii, devine
foarte puţin probabilă încheierea de tranzacţii de împrumut între agenţii menţionaţi.
Să vedem însă dacă această stare se poate schimba în ipoteza existenţei unui
intermediar financiar, mai exact o bancă. În primul rând, agenţii cu excedent de
capital şi-ar depune sumele disponibile în conturi deschise la această bancă. Astfel,
întregul capital disponibil pentru împrumut s-ar concentra în cadrul unui singur agent
(banca). În consecinţă, numărul potenţialilor creditori se reduce de la 100 la unul
singur. În acelaşi timp, agenţii în căutare de capital apelează toţi la acest unic
reprezentant al capitalului disponibil fără să mai trebuiască să gestioneze 100 de
potenţiali furnizori de capital. Astfel, banca va acorda 100 de credite individuale a
1000 de lei. Considerând rata creditelor-pierdere de 10%, din cei 100.000 lei
împrumutaţi banca va recupera doar 90.000 lei (principalul) plus dobânda aferentă de
13.500 lei (90.000 x 15%), adică un total de 103.500 lei. Faţă de suma împrumutată
iniţial (100.000), banca va înregistra un câştig (randament) net de 3,5%. Observăm
astfel că în ciuda manifestării riscului de credit, per total, intermediarul creditor (banca)
nu numai că îşi recuperează tot capitalul avansat dar obţine şi un câştig3. În consecinţă,
după expirarea perioadei de un an, toţi deponenţii iniţiali îşi vor primi sumele depuse
înapoi împreună cu un randament de maxim 3,5%. În concluzie, existenţa
intermediarului nu numai că a eliminat toate cele 10 cazuri de pierderi individuale a
capitalului împrumutat de 1000 de lei dar a condus şi la obţinerea unui câştig pentru
toţi deponenţii.
Din exemplul de mai sus putem observa faptul că nivelul ratei dobânzii percepute
de către bancă (15%) trebuie corelat cu riscul de credit ce caracterizează clienţii
debitori (10%). Astfel, daca dobânda percepută de bancă era doar 10%, atunci suma
recuperată ar fi fost 99.000, sub capitalul împrumutat. În acest condiţii, deponenţii
iniţiali ar fi înregistrat un randament negativ de -1%. Cu cât riscul de credit ce
caracterizează clienţii unei bănci este mai ridicat, cu atât creşte şi costul creditului
deoarece acesta trebuie să acopere pierderile aşteptate. Evident, eficienţa actului de
intermediere poate fi îmbunătăţită de către bancă prin perfecţionarea procesului de
evaluare a bonităţii clienţilor. Practic, dacă instrumentele de scoring folosite de către
bancă ar putea identifica pe toţi viitorii clienţi-problemă, atunci pierderile ar fi evitate
încă de la început. Dar, deşi sunt specializate în evaluarea probabilităţii de
nerambursare, băncile nu pot identifica în mod perfect clienţii-problemă. Astfel, cel
mai adesea banca va credita şi astfel de clienţi respectiv va refuza creditul unor clienţi
de calitate. În funcţie de cât de mici sunt aceste două tipuri de erori, banca va
înregistra o profitabilitate variabilă deoarece costul resurselor atrase (dobândă
bonificată la depozite) este de regulă stabilit în cadrul mecanismelor concurenţiale ale
pieţei bancare. O a doua direcţie prin care banca poate să-şi amplifice profitabilitatea
este reducerea costurilor de administrare şi operare.
Să presupunem că are loc o înrăutăţire a condiţiilor de afaceri din economie iar
rata creditelor-pierdere creşte de la 10% la 25%. În absenţa intermediarului financiar,
25 din cei 100 de creditori îşi vor pierde integral sumele împrumutate. În prezenţa
intermediarului, suma recuperată la final de an ar fi 86.250 lei (75.000 + 75.000 x
15%). În aceste condiţii, cei 100 de deponenţi ai bănci vor pierde fiecare 13,75% din
sumă. Astfel, chiar şi în condiţiile apariţiei unei crize severe neaşteptate, efectele
negative asupra deponenţilor sunt mult diminuate de existenţa intermediarului.
Ce s-ar întâmpla dacă în loc de 100 de persoane care doresc să împrumute fiecare
suma de 1.000 de lei, am avea 10 persoane interesate fiecare să împrumute 10.000 lei.
În absenţa unui intermediar, fiecare din cele 10 persoane ar trebui să încheie tranzacţii
                                                            
3
Suma care revine unui deponent după un an poate fi considerată o variabilă aleatoare după
1150 0
cum urmează: X ቀ ቁ . Deşi valoarea sperată (medie) pentru X este de 1035 lei, un
0,9 0,1
depondent poate obţine fie 1150 lei, fie nimic. Valoarea medie de 1035 lei are sens numai în
ipoteza în care experimentul se repetă de un număr suficient de mare. Dacă în cazul
deponenţilor individuali avem un singur experiment, în cazul băncii sunt 100 de repetări.
cu 10 dintre cele 100 de persoane cu excedent de capital. Şi într-un astfel de caz,
efortul necesar în găsirea şi negocierea simultană cu mai mulţi creditori mai mici ar
îngreuna substanţial transferul capitalului. În prezenţa băncii, problema dispare
datorită concentrării fondurilor sub controlul unui singur agent.
În fine, să presupunem că o persoană doreşte să împrumute suma de 100.000 lei
pentru achiziţia unei locuinţe. Datorită valorii mari a creditului, persoana poate să
ramburseze întreaga suma doar pe parcursul a 30 de ani. Fără existenţa intermediarului,
un astfel de credit pe termen lung nu ar fi posibil deoarece fiacere din cei 100 de
potenţiali creditori au nevoie de banii împrumutaţi peste un an de zile. Chiar şi în
prezenţa băncii drept intermediar, acordarea unui credit pe un termen atât de extins
ridică probleme şi riscuri. Astfel, este posibil ca la un an după acordarea acestui credit,
toţi cei 100 de deponenţi iniţiali să se prezinte la bancă pentru a-şi retrage sumele
depuse. Într-un astfel de scenariu, de regulă puţin probabil, banca trebuie să atragă cel
puţin 100.000 de lei pentru a putea face faţă acestor retrageri. În schimb, în scenariul
mult mai probabil în care doar o mică parte din deponenţi decid retragerea fondurilor
(de exemplu 10%), nevoile de lichiditate ale băncii sunt mult mai reduse. În plus, este
foarte probabil să apară deponenţi noi, în afara celor 100 iniţiali. În acelaşi timp, odată
cu trecerea timpului, banca încasează rate aferente capitalului împrumutat. Aceste rate,
formate atât din rambursări de principal cât şi din dobânzi, reduc şi ele nevoile de
lichiditate ale băncii.
În concluzie, pentru ca banca să poată acorda credite pe termen lung (30 de ani)
din fonduri atrase pe termen scurt (un an) este necesar să menţină un echilibru între
lichidările de depozite şi retragerea de fonduri respectiv atragerea de noi depozite şi
cash-flowurile generate de creditele acordate. Împreună cu riscul de credit exemplificat
la începutul exemplului, riscul de lichiditate reprezintă unul din riscurile definitorii
pentru un intermediar financiar de tipul băncilor.
Ca şi o notă istorică, în evul mediu, multe bănci importante au început să
funcţioneze ca şi bănci de depozit, atrăgând resurse financiare pentru a le fructifica
prin investiţii de natura comercială (nu neapărat credite). Din câştigul generat de
aceste investiţii, o parte era distribuită finanţatorilor (deponenţilor) sub formă de
cadouri-recompense (practic dobânzi) iar restul era păstrat de bancă adăugându-se la
capitalul iniţial (autofinanţare). În mod teoretic, toţi aceşti deponenţi puteau oricând
să vrea să-şi retragă capitalurile şi să pună în imposibilitate de plată băncile. Însă,
deoarece erau mulţumiţi că îşi păstrează în siguranţa valorile, primind în plus şi
câştiguri proporţionale cu sumele depuse, majoritatea deponenţilor nu şi-au pus
problema retragerii fondurilor; ci dimpotrivă, suplimentarea lor de ori de câte ori se
putea. În timp, această stare de fapt a determinat băncile să folosească pentru propriile
investiţii o cotă din ce în ce mai mare din capitalurile depuse, pe principiul de a nu
lăsa resursele să stea neproductive într-un colţ de safe. În aceste condiţii, sunt
plauzibile dovezile istorice conform cărora în secolul XIV banca din Barcelona şi cea
din Bruges deţineau în tezaurele proprii mai puţin de o treime din fondurile
deponenţilor devin de înţeles.
„ Banca – instituţie de credit cu vocaţie universală
Din punct de vedere tehnic, banca este o instituţie de credit. În România, există patru
tipuri de instituţii de credit care sunt în acelaşi timp şi intermediari financiari4:
ƒ Bănci;
ƒ Organizaţiile cooperatiste de credit;
ƒ Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
ƒ Bănci de credit ipotecar;
De departe însă, cea mai importantă instituţie de credit este banca, marea majoritate a
creditului fiind concentrată în cadrul activelor bancare. În plus, banca desfăşoară o
paletă mai largă de operaţiuni, adesea însoţite şi de riscuri semnificative. În consecinţă,
băncile sunt supuse unei reglementări şi supravegheri mai stricte deoarece problemele
de la nivelul unei bănci se pot transmite foarte uşor şi repede la celelalte bănci din
sistem şi în final pot afecta în mod sever activitatea economică. În România,
autoritatea de supraveghere a băncilor este Banca Naţională a României (BNR),
instituţie care îndeplineşte concomitent şi funcţia de emitent de monedă (autoritate
monetară). Redăm în cele ce urmează principalele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească o bancă pentru a fi autorizată de către BNR, respectiv lista operaţiunilor
pe care le poate desfăşura. Informaţiile sunt prelucrate pornind de la principalul act
legislativ care reglementează funcţionarea instituţiilor de credit în România, OUG
99/2006 cu completările ulterioare.

Condiţii minime de autorizare:

O instituţie de credit nu poate fi autorizată decât dacă dispune de un capital social
iniţial (sau fonduri proprii distincte) de cel puţin 5 milioane de euro (echivalent în lei).
[art. 11] Acest capital trebuie vărsat integral la momentul subscrierii, aporturile în
natură nefiind permise. Acţiunile sau părţile sociale ale instituţiilor de credit pot fi
doar nominative, o acţiune conferind, fără excepţie, dreptul la un singur vot. [art
12(2)]
BNR trebuie să fie informată cu privire la identitatea acţionarilor care urmează să
deţină direct sau indirect participaţii calificate (de cel puţin 10% din capital sau
drepturile de vot) la instituţia de credit. Autorizaţia poate fi acordată numai dacă BNR
consideră că este asigurat un management prudent şi sănătos iar calitatea acestor
acţionari este adecvată. [art. 15(1)]
O cerere de autorizare trebuie să fie însoţită de un plan de activitate care să
cuprindă tipurile de activităţi vizate şi structura organizatorică a instituţiei de credit.
Din acest plan de activitate trebuie să rezulte capacitatea instituţiei de a-şi realiza
obiectivele propuse în compatibilitate cu o practică bancară prudentă şi sănătoasă. În
special, se impune o adecvare a cadrului de conducere, a procedurilor, a mecanismelor

                                                            
4
Ordonanţa de urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2009 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, art. 3 (varianta consolidată, 2012).
interne şi a structurii capitalului la tipul, volumul şi complexitatea activităţilor vizate.
[art. 17]

Activităţile instituţiilor de credit

Principalele activităţi pe care o instituţie de credit le poate desfăşura, în limita
autorizării, sunt [art. 18(1)]:
a) Atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) Acordare de credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres,
finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) Leasing financiar;
d) Servicii de plată, respective emiterea şi administrarea de mijloace de plată:
cecuri, cambii şi bilete la ordin;
e) Emitere de garanţii şi asumare de angajamente (scrisori de garanţie, linii de
credit pentru firme, carduri de credit).
În afară de aceste activităţi oarecum tradiţionale, instituţiile de credit mai pot
desfăşura:
ƒ Tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor cu: 1. Instrumente
ale pieţei monetare (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit); 2.
Valută; 3. Contracte futures şi options financiare; 4. Instrumente având la
bază cursul de schimb şi rata dobânzii; 5. Valori mobiliare şi alte instrumente
financiare transferabile;
ƒ Participare la emisiunea de valori mobiliare, prin subscriere, plasament şi
prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni; (bănci de investiţii)
ƒ Servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri,
fuziuni şi achiziţii;
ƒ Administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
ƒ Custodie şi administrare de instrumente financiare;
ƒ Intermediere pe piaţa interbancară
ƒ Servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
ƒ Închiriere de casete de siguranţă;
ƒ Operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
ƒ Dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
Instituţiile de credit se pot angaja în operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile dacă
aceste operaţiuni sunt necesare desfăşurării în condiţii adecvate a activităţilor pentru
care a fost autorizată. De exemplu, operaţiunile cu bunuri destinate perfecţionării şi
pregătirii profesionale a salariaţilor, spaţii de odihnă şi recreere, locuinţe pentru
salariaţi şi familiile lor. De asemenea, sunt permise (în anumite condiţii) operaţiunile
cu bunurile dobândite în urma executării creanţelor. [art. 21]
Instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de autoritatea competentă dintr-un
alt stat membru al UE pot desfăşura operaţiuni în România prin: 1) înfiinţarea de
sucursale sau 2) în mod direct, dacă operaţiunile respectă legislaţia românească. Toate
sucursalele înfiinţate în România de către o instituţie de credit străină sunt considerate
o singură sucursală. Pentru înfiinţarea de sucursale nu este necesară obţinerea unei
autorizaţii din partea BNR, ci doar de o notificare însoţită de un program de activitate,
adresa sediului sucursalei, identitatea persoanelor din conducere, nivelul fondurilor
proprii şi suma cerinţelor de capital ale instituţiei de credit. Pentru desfăşurarea directă
de operaţiuni, este nevoie de o notificare din partea autorităţii de supraveghere din ţara
de origine a instituţiei de credit. Pentru sucursalele din România, instituţiile de credit
din străinătate trebuie să raporteze periodic către BNR informaţii privind activităţile
desfăşurate în România. În cazul instituţiilor de credit din afara UE (state terţe),
înfiinţarea de sucursale pe teritoriul României este posibilă numai în urma autorizării
BNR. Şi în acest caz, capitalul iniţial al unei astfel de sucursale nu poate fi mai mic de
5 milioane de euro. [art. 45, 46, 48, 49, 59, 67, 70]

Secretul bancar
Instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor,
datelor şi informaţiilor legate de activitatea desfăşurată (solduri, rulaje, operaţiuni
derulate), de persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de
afaceri ale clienţilor. Salariaţii care exercită responsabilităţi de administrare, de
conducere sau cei care participă la activitatea unei instituţii de credit au obligaţia să
păstreze confidenţialitatea datelor de care au luat la cunoştinţă în cursul exercitării
responsabilităţilor, atât în timpul activităţii cât şi după încetarea ei. Totuşi,
informaţiile de natura secretului bancar pot fi furnizate în următoarele situaţii:
ƒ La solicitarea titularului de cont, a moştenitorilor acestuia, a reprezentanţilor
legali sau statutari, ori cu acordul expres al acestora;
ƒ La solicitarea scrisă a unor autorităţi sau instituţii, cărora legea le conferă
dreptul;
ƒ La solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a
introdus în instanţa o cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la
solicitarea instanţei;
ƒ La solicitarea instanţei, în scopul soluţionării diferitelor cauze deduse judecăţii;
ƒ La solicitarea executorului bancar, în scopul realizării executării silite.
ƒ În urma începerii urmăririi penale împotriva unui client, la solicitarea scrisă a
procurorului, a instanţei judecătoreşti sau a orgenelor de urmărire penală.
Nu sunt considerate încălcări ale secretului bancar furnizarea de date agregate
(deoarece nu pot fi identificate informaţiile aferente unui client individual), furnizarea
de date către centrala riscurilor bancare, centrala incidentelor de plăţi, către fondul de
garantare a depozitelor sau către auditorul financiar al instituţiei de credit. [art. 111,
112, 113, 114, 115 ]

„ Instituţiile financiare nebancare (shadow banking)

Termenul de „shadow banking” se referă în esenţă la intermediarii financiari care oferă
servicii similare cu cele ale băncilor dar care nu sunt bănci propriu-zise. Aceste
instituţii formează aşa-numitul shadow banking system (SBS). Cu toate că sfera de
cuprindere a acestui SBS nu este clar delimitată, principalele componente sunt băncile
de investiţii (dintre care cele mai importante sunt Goldman Sachs, Morgan Stanley, JP
Morgan Chase, Bank of America Merril Lynch), vehiculele de securitizare, fondurile
mutuale axate pe piaţa monetară, companiile de finanţare, emitenţii de obligaţiuni
ipotecare sau de tip asset-backed. Instituţiile SB furnizează servicii de creditare şi de
creştere a lichidităţii în sistemul financiar însă nu sunt autorizate ca şi bănci, fiind
astfel supuse unei reglementări şi supravegheri mai puţin stricte. Foarte important, ele
nu îşi atrag fonduri prin intermediul depozitelor atrase de la populaţie ci în mod direct
de pe piaţa monetară sau prin emisiuni de obligaţiuni de tip asset-backed. Din acest
motiv, instituţiile SB nu participă nici la schemele de garantare a depozitelor. De
asemenea, pentru ele nu sunt disponibile nici facilităţile de creditare oferite de regulă
băncilor comerciale de către băncile centrale.
Volumul tranzacţiilor din cadrul SBS a înregistrat creşteri spectaculoase în special
după anul 2000, odată cu amplul proces de dereglementare a instituţiilor financiare
din SUA. Este important de amintit aici legea „Gramm-Leach-Bliley” votată de
Congresul SUA în anul 1999, prin care se eliminau principalele bariere care
restricţionau activitatea băncilor. Astfel, băncile puteau să se implice şi în operaţiuni de
intermediere pe piaţa de capital şi în industria asigurărilor. Conform estimărilor
Financial Stability Board, dimensiunea tranzacţiilor la nivelul celor mai mari 11
instituţii SB s-a ridicat la 50 trilioane $ (2007), 47 trilioane $ (2008) şi 51 trilioane
$ (2011).
Proliferarea operaţiunilor instituţiilor SB este considerată de unii autori drept
principală cauză care a dus la dezechilibrele premergătoare crizei financiare declanşate
in 2007-2008. Principala cauză ar fi gradul ridicat de risc ce caracterizează activitatea
acestor instituţii, în special nivelul levierului financiar (grad de îndatorare). Datorită
acestui aspect, în perioadele de expansiune şi boom economic, performanţa generată
de instituţiile SB este foarte ridicată. În schimb, în cazul unor episoade de criză pe
pieţele financiare, este foarte probabil ca instituţiile SB să fie cel mai sever afectate în
special prin canalul riscului de lichiditate. Astfel, dacă nu reuşesc să-şi refinanţeze
datoriile scadente cu noi credite primite de la celelalte instituţii financiare (cum se
întâmplă de obicei în timpul crizelor financiare ), ele intră foarte repede în incapacitate
de plată şi în faliment. Din nefericire, falimentul unei instituţii SB foarte mari poate
declanşa prin contagiune crize de lichiditate şi falimente şi în rândul instituţiilor
financiare tradiţionale. Din acest motiv, conform prevederilor legii Dodd-Franck din
2010, autoritatea de supraveghere din SUA (Fed) are dreptul să reglementeze şi să
supravegheze toate instituţiile de importanţă sistemică, indiferent de statutul lor tehnic.
În România, conform legislaţiei în vigoare5, instituţiile financiare nebancare (IFN) au
dreptul să desfăşoare aproape toată gamă de activităţi de creditare:
ƒ Acordarea de credite: de consum, ipotecare, imobiliare, microcredite,
finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;
ƒ Leasing financiar;
ƒ Emiterea de garanţii, asumarea de angajamente de finanţare;
ƒ Acordarea de credite cu primire de bunuri în gaj (amanet);
ƒ Alte forme de finanţare de natura creditului.
În plus, IFN au posibilitatea de a emite carduri de credit pentru clienţi respectiv
de a oferi consultanţă financiară legată de activitatea de creditare. Principala interdicţie
pentru aceşti intermediari o reprezintă imposibilitatea atragerii de depozite, problema
atragerii de resurse pentru credite fiind rezolvată prin canalul capitalurilor proprii sau a
împrumuturilor de la bănci. Cu toate acestea, fiecare IFN figurează în registrele BNR,
fiind supuse şi unei supravegheri din partea acesteia. Principalele particularităţi ale
activităţilor de creditare nebancare sunt: 1) o durată redusă de procesare a aplicaţiilor
de credit (de regulă, 1 zi pentru creditele de nevoi personale respectiv până la o
săptămână pentru creditele ipotecare; uneori, întreaga procedură se desfăşoară online),
2) maturităţi relativ reduse pentru creditele acordate (1-5 ani) şi 3) dobânzi mult mai
ridicate decât cele practicate de către bănci (dobânda anuală efectivă – DAE, poate
ajunge la nivele de 80-100%). În România, cele mai importante IFN sunt Cetelem,
Provident, Patria Credit şi Viva Credit.

2.3 Dinamica activităţii bancare

În literatura de specialitate, termenul de bancă universală se referă la instituţiile de
credit care oferă toată gamă de servicii financiare, de la depozite şi credite până la
soluţii de investiţii, planuri de pensii private sau produse de asigurare. Activând
concomitent pe toate aceste segmente ale sistemului financiar, strategia din spatele
conceptului de bancă universală urmăreşte maximizarea volumului de afaceri derulat
cu clienţii băncii. Sub unele legislaţii, există restricţii clare privind implicarea directă a
băncilor pe piaţa bursieră sau cea a asigurărilor. Cu toate acestea, astfel de restricţii pot
fi evitate prin înfiinţarea de firme specializate în cadrul cărora banca este acţionarul
majoritar. Astfel, în jurul unei bănci comerciale B, pot să graviteze divizii specializate
precum cea de brokeraj şi investiţii („B Securities”), managementul fondurilor de
investiţii („B Asset Management”), leasing financiar şi operaţional („B Leasing”),
produse de asigurare („B Asigurări”), soluţii de pensii private („B Pensii”), servicii de
evaluare imobiliară („B Evaluator”) şi chiar firme din categoria IFN („B Finance”).
Într-un astfel de context, se pot identifica mai multe tendinţe în dinamica activităţii
bancare care modifică substanţial tabloul bancar tradiţional. În cele ce urmează, vom
prezenta succint principalele tendinţe.

                                                            
5
Legea nr. 93 din 8 aprilie 2009 privind instituţiile financiare nebancare, art. 14.
„ Diversificarea gamei de produse şi servicii bancare
Băncile şi-au extins în mod continuu gama de produse şi servicii oferite publicului, în
special datorită concurenţei acerbe exercitate de intermediarii financiari de tip SB
precum fondurile mutuale (de investiţii) sau cele de pensii. În mod normal, o bancă s-
ar fi rezumat la atragerea de depozite pe termen scurt şi plasarea de credite pe termen
mediu-lung. Însă, reorientarea economiilor populaţiei spre plasamente cu un
randament mai ridicat precum unităţile fondurilor de investiţii cu un risc relativ redus
(fondurile cu plasamente în obligaţiuni de stat, titluri de pe piaţa monetară) sau chiar
cele ce investesc în active mai riscante (acţiuni, obligaţiuni corporative sau de tip asset-
backed), a determinat băncile să intre în competiţie pentru fondurile populaţiei prin
oferirea unor produse noi. Aceste noi linii de afaceri au presupus, cel puţin într-o
primă fază, creşterea costurilor operaţionale şi asumarea unor riscuri suplimentare,
inerente în momentul intrării pe segmente noi. În acelaşi timp, ponderea veniturilor
din dobânzi în cadrul veniturilor bancare manifestă o tendinţă de scădere, în dauna
veniturilor non-dobânzi de natura comisioanelor şi taxelor asociate serviciilor mai noi.
Mai mult, astfel de venituri non-dobânzi sunt şi mai puţin sensibile la variaţiile şi
şocurile macroeconomice. Pentru a avea o imagine mai clară asupra produselor şi
serviciilor bancare, le putem organiza în doua categorii: tradiţionale şi moderne.

Produse şi servicii tradiţionale (clasice)

ƒ Păstrarea de valori în condiţii de siguranţă (închiriere casete de valori)
ƒ Schimb valutar
ƒ Soluţii de economisire (depozite la termen, conturi de economii)
ƒ Scontarea efectelor de comerţ (o formă primitivă a creditării firmelor)
ƒ Servicii de administrare patrimoniu (moşteniri, averile minorilor, fundaţii)
ƒ Conturi curente (inclusiv soluţii practice de plată precum cecurile)
ƒ Finanţarea activităţilor guvernamentale (cumpărarea de titluri de stat)

Produse şi servicii moderne (relativ recente)

ƒ Credite de consum (au apărut în special după cel de-al doilea război mondial,
odată cu creşterea cererii agregate pentru case, automobile şi electrocasnice)
ƒ Consultanţă financiară (optimizare fiscală, întocmirea de planuri de afaceri,
prognoza cash flowurilor, asistenţă în operaţiunile de fuziuni şi achiziţii)
ƒ Leasing financiar
ƒ Gestiunea trezoreriei (servicii de cash management în special în cazul clienţilor-
firme de dimensiuni mari, „Big clients” sau segmentul „Corporate”)
ƒ Planuri de pensii private (scheme facultative suplimentar faţă de Pilonul I şi II)
ƒ Produse de asigurare (asigurări de viaţă şi accidente, asigurarea proprietăţilor)
ƒ Fonduri de investiţii (management de portofoliu)
Chiar dacă vorbim despre un continuu proces de dezvoltare a gamei de produse şi
servicii bancare, se manifestă în acelaşi timp o tendinţa de a prezenta variaţiuni ale
produselor clasice drept produse cu desăvârşire noi. În marea majoritatea a cazurilor,
această pretenţie nu este justificată deoarece mecanismul produsului, sau nevoia căreia
i se adresează, rămâne în esenţă aceeaşi, noutatea constând doar într-o reconfigurare
sau reambalare a produsului vechi. Astfel, zeci de astfel de produse „revoluţionare”
sunt promovate în mod curent, menţionându-se că au fost dezvoltate din „dorinţa de a
veni cât mai bine în întâmpinarea nevoilor clienţilor noştri”. Excepţiile sunt
reprezentate de aşa-numitele soluţii custom destinate unor segmente de clienţi atipici
sau cu caracteristici proprii foarte particulare. De exemplu, creditele destinate
medicilor sau fermierilor. În astfel de situaţii, veniturile obţinute de clienţi, precum şi
natura activelor ce pot fi constituite drept garanţii în contul creditelor, impun
personalizarea termenilor standard de creditare.

„ Inovaţiile tehnologice
Un volum din ce în ce mai mare al operaţiunilor bancare desfăşurate de clienţi atrage
în mod normal şi o creştere a costurilor operaţionale înregistrate de bănci, prin nevoi
suplimentare de puncte de lucru şi personal specializat. În acelaşi timp însă, perioada
în care majoritatea tranzacţiilor monetare se realizau exclusiv la ghişeele băncii şi
implicau folosirea pe scară largă a numerarului, s-a încheiat odată cu apariţia şi
consacrarea soluţiilor tehnice precum cardul de debit, automatele pentru eliberarea de
numerar (ATM) sau pentru schimbul de valute (ASV), POS-urile sau variantele de
electronic banking. În prezenţa tuturor acestor inovaţii tehnologice, tranzacţiile se pot
realiza de către clienţi mult mai rapid şi mai comod, fără a greva în mod excesiv
costurile operaţionale ale băncii. În acest caz, avantajele vin însă cu riscuri noi de
fraudă.

„ Expansiunea geografică
La fel ca şi în cazul firmelor nefinanciare, competiţia acerbă conduce în timp la
formarea unor instituţii de dimensiuni mari, cu o politică agresivă de investiţii în
retehnologizare şi cercetare-dezvoltare. În multe cazuri, astfel de instituţii mamut
devin cu atât mai profitabile (relativ vorbind) cu cât volumul de afaceri pe care îl
desfăşoară este mai mare şi mai diversificat. Este vorba în principal despre economii de
scară (sau scală) care presupun strategii de reducere a a costurilor fixe unitare. Astfel de
strategii se poate realiza în mod consistent prin extinderea afacerilor firmei peste
graniţe, prin preluarea altor bănci sau prin transfer de expertiză şi know-how. Fie că a
fost vorba despre privatizări al unor bănci deţinute de stat sau achiziţii de pachete
majoritare prin intermediul burselor sau în afara lor, această tendinţă a caracterizat
piaţa bancară începând cu anii ‘90. Efectul a fost reducerea numărului băncilor de
dimensiuni mici, cu caracter local deoarece acestea nu puteau face faţă pe termen lung
avantajelor de cost ale marilor jucători. Ca şi în alte industrii, asistăm la un proces de
consolidare.

„ Intensificarea competiţiei şi convergenţa ofertei de produse şi servicii

Pe lângă intensificarea concurenţei între băncile comerciale, fenomen adesea bazat pe
strategii de cost acolo unde nu există practic o diferenţiere reală a produselor 6 , se
manifestă mult mai puternic o concurenţă între intermediarii financiari nebancari
precum fondurile de investiţii, cele de pensii, companiile de asigurări sau cele de
finanţare. Aşa cum menţionam anterior, aceste instituţii de tip SB oferă alternative la
majoritatea produselor şi serviciilor bancare fără a fi însă autorizate în mod legal ca
bănci, şi deci fără a suporta cerinţele mai aspre de reglementare şi supraveghere. Într-
un astfel de context concurenţial, băncile sunt nevoite să părăsească spaţiul tradiţional
al binomului „depozite pe termen scurt – credite termen lung” în favoarea unor
operaţiuni noi precum securitizarea portofoliilor de credite (originate-to-distribute
versus originate-to-keep) şi folosirea pe scară largă a produselor financiare derivate
(contracte forward, swap, futures, opţiuni financiare, CDS – credit default swaps etc).
În acest fel, liniile de demarcaţie clare dintre intermediarii financiari tradiţionali şi cei
de tip SB devin tot mai confuze, ambele categorii convergând spre o formă comună.

„ Dereglementare şi rereglementare
Dereglementarea înseamnă procesul de reducere a restricţiilor şi severităţii impuse prin
legislaţia de supraveghere şi monitorizare în sistemul financiar. Ea este echivalentă cu
lărgirea spaţiului de manevră pe care intermediarii financiari îl au la dispoziţie în mod
legal pentru desfăşurarea activităţilor în vederea maximizării valorii de piaţă. Un amplu
proces de dereglementare (deregulation) a fost demarat începând cu sfârşitul anilor ‘80
în special pe pieţele financiare din SUA şi Marea Britanie. Acest proces a culminat în
jurul anului 2000 prin ridicarea restricţiilor pe care băncile din SUA le aveau legat de
implicarea pe piaţa subscrierilor de acţiuni/obligaţiuni, a fondurilor de pensii sau a
asigurărilor (vezi legea Gramm-Leach-Bliley). În consecinţă, multe bănci tradiţionale
au devenit adevăraţi giganţi financiari, cu o prezenţă activă în toate segmentele
sistemului financiar. În urma crizei financiare declanşate în 2007-2008, a demarat un
proces invers, de accentuare a reglementării şi de impunerea de condiţii mai severe
privind adecvarea capitalului instituţiilor financiare.

                                                            
6
Clienţii persoane fizice în căutarea unui credit de nevoi personale nu îşi vor fundamenta
decizia de alegere a instituţiei de credit pe criterii de brand, imagine în conştientul publicului
sau combinaţia de culori a ambientului birourilor cât pe nivelul DAE (dobânda anuală efectivă)
respectiv nivelul de stricteţe al condiţiilor cerute în dosarul de creditare.