INTRODUCERE

Diplomatic şi Consular - o sintagmă care ne trimite la domeniile raporturilor

interstatale şi anume, la relaţiile diplomatice şi relaţiile consulare; fiind instituţii
paralele, aceste două categorii congruente ca gen, corespund pe planul
reglementărilor din dreptul internaţional public, dreptului diplomatic şi a dreptului
consular. Dreptul diplomatic, ca şi cel consular, cuprinde reguli cu privire la modul
de stabilire a relaţiilor diplomatice/consulare, înfiinţarea de misiuni
diplomatice/oficii consulare, precum şi funcţiile lor, statutul (privilegiile şi
imunităţile diplomatice/consulare). Congruenţa lor merge până acolo, încât
similaritatea regulilor ajunge în unele cazuri, să se transforme în identităţi. Astfel,
relaţiile diplomatice alcătuiesc o categorie specială (calificate) de raporturi între
state, constituind prin întinderea şi conţinutul lor, un summum al relaţiilor
interstatale; nota lor distinctă este dată de faptul că relaţiile diplomatice - în sensul
clasic şi fundamental, nu se pot stabili decât între state - statele care fiind
independente şi suverane, au personalitate juridică internaţională, se recunosc ca
atare şi convin aceste relaţii; numai statele au „dreptul de legaţie”.
Dreptul internațional reprezintă corpul de reguli referitoare la drepturile și
obligațiile staatelor în relațiile dintre ele, iar acesta conține în conținutul normelor
sale – dreptul diplomatic și dreptul consular.
Într-o lume aflată în plin proces de globalizare, dar și în schimbare
continuă și profundă (subjuganta), de cooperare în mod inevitabil fructuoasă, dar și
de confuntare și contestări parcă greu de depașit, cu un număr tot mai mare de state
care și-au multiplicat și diversificat relațiile, dar între care se accentuează
interdependența - mergându-se până la constituirea de grupări și chiar contopiri de
entități statale pe anumite segmente, cu o prezență notabilă, dar și resimțită de
comunitatea internațională, a mecanismelor de cooperare - care sunt organizațiile
internationale, când datorită mijloacelor existente, s-au stabilit contacte, între
oameni și s-a dezlănțuit o circulație trepidantă pe tot globul pmantesc; în acest
cadru relațiile diplomatice și consulare se detașează cu pregnanta din ansamblul de
relații, iar ambasadele și consulatele sunt omniprezente în viața noastră.
Nevoia cunoașterii, regula după care aceste relații se desfășoară (dreptul
diplomatic si dreptul consular), devine acută și depășește cercul specialiștilor, fiind
esențiale în viață și activitățile fiecăruia dintre noi; cunoștințele din acest domeniu
constituie o componentă substanțială din ceea ce se cheamă cultura generală civică
a omului din era modernă.
Viața normală, pe care în mod legitim ne-o dorim și protecția de care avem
nevoie sunt posibile doar dacă relațiile diplomatice și consulare se desfășoară cu
respectarea riguroasă a regulilor stabilite, iar la aceasta concură și faptul că noi
suntem bine informați despre posibilitatile de care dispunem în acest scop; larga
informație cultivă opinia generală.
Dacă problematica diplomatico-consulară apare extrem de complexă, cu
aspecte delicate și implică stăpânirea subtilităților mai ales juridice din domeniul
interstatal, cunoașterea ei cât mai largă în rândul populației este cu atât mai utilă în
general, și foarte interesantă pentru cercetători, studierea acesteia oferind nu numai
răspunsuri de care avem nevoie, dar și satisfacția pe care o presupune cunoașterea
ca atare.
 CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RELAȚIILE
DIPLOMATICE ȘI CONSULARE

1.1. Scurt istoric privind evoluția relațiilor diplomatice și consulare

Cuvântul „diplomaţie”1 este folosit în mai multe sensuri.

Astfel, termenul diplomaţie poate fi folosit pentru a desemna politica
externă, adică poziţia internaţională a unui stat (noţiunea de diplomaţie fiind
sinonimă cu aceea de politică externă), fie, în sens generic, (diplomaţia franceză,
diplomaţia românească etc.), fie, într-un sens care este dat de un anumit element
specific - cu privire la o regiune geografică (diplomaţia Orientului Mijlociu), ori
referitor la o epocă (diplomaţia tradiţională sau diplomaţia modernă) sau cu privire
la ipostaze ale acesteia (o diplomaţie a apărării intereselor naţionale sau una a
dominaţiei) ori referitor la metodele acesteia (o diplomaţie a războiului, a
petrolului, secretă ori confidenţială, deschisă)2;
- noţiunea de diplomaţie mai este folosită şi pentru a desemna un organ de
stat;

1
Ion M. Anghel, Drept Diplomatic si consular, 2011, Tratate, pag. 23
2
A se vedea Victor Duculescu, Ipostaze ale diplomaţiei, Bucureşti, 1986.
 - al treilea sens este acela la care recurgem, pentru a denumi funcţiile
îndeplinite şi activităţile desfăşurate de un diplomat.3
Diplomaţia este tot atât de veche, ca şi raporturile dintre state, etimologia
asociind-o cu deplasările. Denumirea îşi are originea la grecii antici, de unde a fost
preluată, intrând apoi, în vocabularul politic şi în cel al relaţiilor internaţionale
moderne (cuvântul „diplomaţie” vine de la grecescul „diploo” („dublez") - pliat în
două - care desemna acţiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în
două exemplare, adică două plăci metalice pliate şi cusute împreună, dintre care
unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimişilor, iar celălalt se
păstra în arhivă; purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat, iar
activitatea desfăşurată de el, diplomaţie).
În Grecia antică, se foloseau pentru încheierea de relaţii între cetăţile
autonome, heralzi, mareşali, mesageri, trimişi; exista proxenos - un fel de gazdă
oficială pentru străini; la Roma, trimişii plenipotenţiari se numeau legaţi ac
oratores, alături de praecones ac caduceatores. Evoluţia a fost lentă şi contactele
s-au făcut prin intermediul misiunilor ad-hoc până în secolul al XV-lea.
Republicile italiene sunt cele cărora le datorăm folosirea misiunilor permanente
(Veneţia, iar în 1455, ducele de Milano- Sforza - şi-a instalat prima sa legaţie
permanentă la Genova).
Cu toate că originea diplomaţiei poate fi regăsită în trecutul îndepărtat,
termenul care o desemnează, este de dată mai recentă; potrivit lui Satow, expresia
de diplomaţie, în sensul actual, a fost folosită pentru prima dată în Anglia, în
1787.4
În secolul al XV-lea, a luat însă, fiinţă instituţia reprezentanţei diplomatice
permanente (în 1455 avusese loc desemnarea de către ducele de Milano,

3
Ion M. Anghel, Drept Diplomatic si consular, 2011, Tratate, pag. 25
4
Ion M. Anghel, Drept Diplomatic si consular, 2011, Tratate, pag. 56
Francesco Sforza, a unei misiuni permanente la Genova, urmată cinci ani mai
târziu, de o acţiune similară a ducelui de Savoia) şi aceasta s-a răspândit curând în
aproximativ întreaga Europă. Cu toate acestea, termenii care desemnează
profesiunea diplomaţilor au apărut mult mai târziu, în raport cu instituţia ca atare
a diplomatului. Înseşi republicile italiene, care au creat instituţia, nu au folosit
cuvintele „ambasadă”, „diplomat”, „diplomaţie” şi chiar în secolul al XVIIl-lea,
termenii diplomat, diplomaţie erau folosiţi în sensul actual, în foarte puţine ocazii.5
Dezvoltarea misiunilor permanente a făcut necesară apariţia unei noi
categorii de reprezentanţi pe plan extern ai statului (officials), numiţi diplomaţi.
Termenul de „diplomat”, ca şi cel de „diplomaţie”, nu a intrat însă în uzul general,
decât spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cu toate că arta diplomaţiei este tot atât
de veche, pe cât sunt şi raporturile oficiale dintre state, această categorie de
reprezentanţi aşa cum sunt numiţi în prezent, trimişii diplomatici, ia fiinţă odată cu
permanentizarea legaţiilor.
În urma amploarei pe care au luat-o, în special în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi în secolul al XX-lea, relaţiile dintre state, a creşterii numărului de
misiuni diplomatice ale statelor şi, implicit, a numărului de persoane angajate în
activităţile acestora, noţiunea de diplomat şi în cadrul ei, precizarea făcută
„diplomat de carieră” 6 , a început să fie folosită spre a desemna persoanele
consacrate în exclusivitate muncii diplomatice, „diplomatic body” însemnând
corpul de ambasadori, trimişi şi funcţionari ataşaţi la misiunile străine, iar
„diplomatic service” acea ramură a serviciului public care asigură personalul
pentru misiunile din străinătate7.

5
Tudor Tănăsescu, Drept diplomatic și consular,2010, pag. 33
6
Tudor Tănăsescu, Drept diplomatic și consular,2010, pag. 33
7
Dan Năstase, Drept diplomatic și consular, Ed. Fundației România de mâine, 2007, pag. 89
 Cât priveşte termenul de „diplomat” 8 , acesta este strâns legat de cel de
„diplomaţie”; calitatea de diplomat fiind asociată indisolubil cu activitatea care
purta numele de diplomaţie; ambele expresii „diplomaţie” şi „diplomat” au pătruns
în vocabularul politico-diplomatic modern, în acelaşi timp.
În limba română, termenul de diplomaţie, în sensul de document în
accepţiunea veche (diplomă - hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al XVIII-
lea (în Hronicul româno-moldovalahilor al lui Dimitrie Cantemir), iar ca termen
de drept internaţional şi de politică externă, spre sfârşitul secolului al XIX-lea
(fiind împrumutat din limba franceză). Termenul „diplomat” în accepţiunea pe care
i-o dăm astăzi apare pentru prima dată, în Vocabularul franţezo-românesc, din
1840, cu sensul de persoană „care cunoaşte diplomaţia, se îndeletniceşte cu
diplomaţia, se află în diplomaţie”9.
Vorbind despre rolul diplomaţiei din zilele noastre şi despre importanţa
acestei categorii socio-profesionale - diplomaţii - este de menţionat faptul că nu
puţine sunt statele în care numărul diplomaţilor este important (dacă Marea
Britanie avea peste 6 mii de agenţi diplomatici, Franţa are misiuni diplomatice şi
oficii consulare în peste 140 de state).10
Diplomaţia reprezintă instrumentul, cu ajutorul căreia statele îşi conduc
relaţiile lor externe, iar rolul ei nu a încetat să se extindă, dată fiind mărirea
constantă a numărului de state suverane şi interdependenţa în creştere a naţiunilor;
această creştere a numărului de state nu face decât să atragă după ea o mărire a
rolului ministerelor afacerilor externe, lărgind sfera lor de acţiune. În paralel, în
secolul al XX –lea se dezvoltă o nouă categorie de subiecte de drept internaţional -
organizaţiile internaţionale, în frunte cu O.N.U., iar drept urmare, s-a născut o nouă
formă de diplomaţie, numită diplomaţie parlamentară, dar agenţii diplomaţiei
8
Tudor Tănăsescu, Drept diplomatic și consular,2010, pag. 54
9
P. Poenaru, Vocabular franţezo-românesc, tomul I, Tipografia Colegiului Sf. Sava, Bucureşti, 1840, p. 489.
10
Tudor Tănăsescu, Drept diplomatic și consular,2010, pag. 83
clasice rămân totuşi, actorii. Are loc o înmulţire a acordurilor internaţionale
tehnice, ştiinţifice sau economice, se recunoaşte importanţa comerţului şi o mare
parte dintre acorduri sunt legate de viaţa economică; organizaţiile internaţionale
interguvernamentale generează, în diferite forme, reguli care apar ca o legislaţie
internaţională; structura comunităţii internaţionale se modifică, apar noi reguli de
drept şi ordinea juridică devine tot mai complexă.
Astfel, de la o diplomaţie „politică”, restrânsă din punct de vedere
geopolitic, s-a trecut la o diplomaţie universală şi globală.
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor de drept
internaţional, carereglementeazăorganizarea, sarcinile, competenţa şi statutul
organelor statului specializate pentru politicaexternă şi care stabilesc obligaţii
între subiectele de drept internaţional.
Dreptul diplomatic este definit ca ramură a dreptului internaţional public,
care are ca obiectnormele şipractica ce reglementează relaţiile externe ale
statelor şi ale altor subiecte ale dreptuluiinternaţional.
Dreptul consular, conceput ca o parte a dreptului internaţional,
reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile
consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, statutul juridic al
oficiilor consulare şi al membrilor acestora.11
În raport cu alte părţi sau ramuri ale dreptului internaţional, dreptul consular
are caracterul unui mecanism cu rol de instrument care funcţionează în vederea
realizării unui anumit scop al Dreptului internaţional, şi anume: colaborarea dintre
state într-un domeniu anumit al vieţii internaţionale - acela al protecţiei cetăţenilor
proprii, supraveghind sau contribuind în acest fel, la punerea în practică a unui
anumit regim de drepturi recunoscute acestor cetăţeni. Astfel, dacă printr-o

11
Alexandrescu, Cristian; Bărbulescu, Octavian; Fotino, Nicolae; Iosipescu, Adrian – Mic dicţionar
diplomatic român – Bucureşti, Editura Politică, 1967
convenţie de stabilire sau un tratat de comerţ şi navigaţie, se statuează cu privire
la un regim de drepturi şi obligaţii - regimul juridic al străinilor care sunt cetăţeni
ai părţilor contractante (persoane fizice şi juridice), printr-o convenţie consulară,
încheiată între aceleaşi state, se stabileşte înfiinţarea acelui sistem de organe, care,
prin exercitarea atribuţiilor ce le revin, vor veghea ca acel regim juridic odată
statuat, să fie asigurat; primul este un act constitutiv de drepturi şi obligaţii,
ultimul este finalizator (asigură realizarea acestora).
Dreptul consular este, în mod neîndoielnic, o parte a Dreptului
internaţional, în ciuda faptului că numeroase şi importante aspecte ale activităţii
consulare sunt reglementate de către dreptul intern al statelor.12
Într-adevăr, relaţiile consulare sunt relaţii interstatale, iar activitatea
consulară, deşi se pune de obicei, în mod direct în legătură cu o persoană fizică
sau juridică - în subiect de drept intern, izvorăşte totuşi, din interferenţele care
se produc între, jurisdicţia personală a unui stat şi jurisdicţia teritorială a
altui stat, deci a două legislaţii naţionale şi se conturează, în final, ca un
mecanism de cooperare interstatală, care face puntea de legătură între două
ordini juridice în concurenţă.
Împrejurarea că persoana sau că interesele unui cetăţean se află pe teritoriul
unui alt stat, necesitatea imperioasă şi incontestabilă ca fiecare stat să poată asigura
protecţia şi asistenţa cuvenite cetăţenilor săi, chiar şi atunci când ei se află în
străinătate - şi deci, chiar dacă se află în aceiaşi timp şi sub incidenţa jurisdicţiei
altui stat - face ca statele în cauză să fie, în ultimă analiză, implicate în relaţiile de
la stat la stat. Această concurenţă de competenţe a organelor, aparţinând de două

12
Termenul Consular provine din cuvântul latin consultere care înseamnă a consulta, a sfătui - oonsulto cum
amicis; consultus - cunoscător de legi.
state, pune problema delimitării sferei lor de atribuţii şi, prin aceasta, generează
relaţii interstatale cu acest caracter specific, de consular.13
Ca şi în cazul dreptului diplomatic, în dreptul consular există unele
elemente care - trebuie să menţionăm - subliniază într-o şi mai mare măsură, aceste
particularităţi (domeniul de interferare a celor două ordini juridice - internaţionale
şi naţionale - este mult mai întins, existând sectoare mai largi ale activităţii
consulare care sunt reglementate prin dreptul intern: modul de organizare a
relaţiilor consulare - numirea şi admiterea consulilor ş.a., stabilirea funcţiilor
consulare şi mai ales, limitele şi modul de exercitare a acestora, cât şi în ceea ce
priveşte, chiar uneie aspecte ale statutului juridic al oficiului consular şi al
membrilor acestuia - când se face trimitere la dreptul intern al statului de
reşedinţă), dar ele nu sunt totuşi, de natură a schimba esenţa interstatală a relaţiilor
respective.14

13
Dumitru Mazilu, Diplomatia, Drept diplomatic si consular, ed. Lumina Lex, București,2003
14
Moroianu Zlătescu, Irina; Demetrescu, Radu C. – Prolegomene la un drept instituţional comunitar – Editura
Economică, Bucureşti, 2003, p. 16