Etică şi Deontologie Academică

Plagiatul şi Autoplagiatul,
Delimitările conceptuale ale
eticii

Masterand: Tofan George Cătălin

Anul I – Instalații pentru construcții

Prof.D.Isopescu

1
 Plagiatul este un fenomen deloc străin zilelor noastre, datând încă din
antichitate, urmându-şi cursul prin Renascentism ca mai apoi să fie observat şi în
perioada interbelică, iar în cele din urmă să ne „surprindă” ca un tsunami, mai
puternic şi mai des întâlnit, în prezent.

Dar ce înseamnă mai exact acest termen? Conform DEX Online,

PLAGIAT1, plagiate, s. n. Acţiunea de a plagia; plagiere. ♦ (Concr.) Operă literară,
artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) şi prezentată drept
creaţie personală. [Pr.: -gi-at] - Din fr. plagiat.

De-a lungul timpului au fost demarate diverse studii pe tema plagierii, în ţări
precum China, Marea Britanie, Australia şi în America de Nord, în urma acestora
constatându-se faptul că mai mult de 30% dintre studenţii universităţilor acestor
ţări, admit comiterea actului de plagiat fără să fie conştienţi de acest lucru, iar 20%
dintre aceştia admit faptul că plagiază cantităţi semnificative de text (Enrich,
Howard, Mu şi Bokosmaty, 2016).

Enrich şi colab. (2016), au realizat un studiu, comparând atitudinile

studenţilor australieni şi chinezi asupra plagierii. Participanţii erau studenţi aflaţi în
programul de licenţă, dintre care australieni 131, preponderent femei şi chinezi
173, preponderent bărbaţi. Toţi participanţii australieni erau încadraţi în
specializarea Educaţie, pe când cei chinezi erau încadraţi atât în Educaţie cât şi în
Bussiness şi Ştiinţe. Rezultatele studiului au arătat trei mari divergenţe între
studenţii australieni şi cei chinezi. Prima ar consta în faptul că 20% dintre studenţii
chinezi au considerat că plagierea lucrării unui alt student cu permisiune este
acceptabilă, în comparaţie cu doar 5% dintre studenţii australieni care au fost de
acord cu această afirmaţie. Cercetătorii consideră că aceste rezultate sunt datorate
diferenţelor cross - culturale, demonstrându-se acest lucru şi în alte studii
anterioare. O a doua divergenţă, de asemenea cross - culturală, este dată de
comportamentul plagierii, mai exact, mai mult de o cincime dintre studenţii chinezi
au indicat faptul că plagiatul poate fii justificat prin cantitatea mare de muncă pe
care o au de făcut, comparativ cu doar 1% dintre studenţii australieni. Aceasta se
poate datora diferenţelor cross - culturale semnificative dintre cantitatea mult mai
mare de muncă pe care o au de făcut studenţii chinezi faţă de studenţii australieni.
Iar o a treia divergenţă, deşi aflată în contrast cu atitudinile permisive asupra
plagiatului ale studenţilor chinezi, aceştia au considerat într-o proporţie mai mare
2
decât studenţii australieni, că predarea unei lucrări plagiate ar trebui pedepsită.

Concluziile acestui studiu au constat în mare parte în atitudini împotriva plagierii

atât din partea studenţilor chinezi cât şi din partea studenţilor australieni, dar o
mică parte dintre studenţi au prezentat anumite percepţii îngrijorătoare şi
neînţelegeri ale plagierii. Recomandarea cercetătorilor a fost, şi consider că este
valabilă oriunde în lume, ca profesorii/educatorii să nu se axeze chiar atât de mult
pe conţinutul pe care îl predau, cât pe instruirea, învăţarea efectivă a studenţilor
cum să preia idei, gânduri, texte, de la alte persoane, într-o manieră care să
conducă la inspiraţie mai mult decât la copiere, reproducere a aceleiaşi idei.
Studenţii ar trebui învăţaţi cum să utilizeze ideile altora, ar trebui învăţaţi abilităţi
academice şi ce constituie mai exact plagierea.
De asemenea, în România şi în ţările est - europene, nivelul plagiaturii este foarte
ridicat, comparativ cu ţările din vestul Europei. Peste 50% dintre tezele şi lucrările
redactate în România sunt plagiate. În special în domeniul educaţiei se pot găsi
exemple multiple, de la elevi şi studenţi care îşi plagiază proiectele, eseurile,
rezumatele, comentariile,tezele de licenţă/dizertaţie/doctorat până şi testele (copiind
unii de la alţii), până la învăţători şi profesori de
gimnaziu/liceu/universitari care îşi plagiază şi autoplagiază propriile teze şi cărţi
scrise, propriile publicaţii ştiinţifice.

Pentru a susţine această idee, a fost realizat un studiu la sfârşitul anului 2018
despre percepţiile studenţilor asupra politicii plagiatului în învăţământul superior,
implicând o comparaţie între Marea Britanie, Cehia, Polonia şi România. Studiul a
explorat relaţia dintre cultura naţională şi percepţia studenţilor privind accesul la
politica de plagiat, adecvarea suportului şi a detaliilor, asigurând coerenţa
implementării la universitatea lor. S-a găsit o diferenţă semnificativă între Marea
Britanie şi celelalte trei ţări est - europene, privind conştientizarea politicii
plagiatului/a lipsei de onestitate academica, procedurilor conexe şi disponibilitatea
acestora. S-a constatat faptul că studenţii din Marea Britanie au un nivel de
conştientizare mult mai ridicat asupra politicilor si procedurilor de plagiat (83-93%),
pe lângă studenţii din Polonia şi România, unde nivelul lor de conştientizare a
acestor politici este mai mic de jumătate (47%).

România a avut cel mai scăzut scor naţional pentru individualism şi s-a anticipat că
acest lucru ar însemna că studenţii s-ar baza mai mult pe instituţie pentru a le oferi
3
sprijin. Constatările au confirmat această ipoteză, cea mai mare parte a studenţilor
din România (86%) spun că ar dori mai multă instruire pentru a evita plagiatul. Pe
lângă nivelurile mai scăzute ale individualismului, poate că nevoia de instruire mai
mare a studenţilor din România ar putea fi atribuită nivelurilor ridicate de corupţie
percepută în România şi practicile zilnice asociate care, fără pregătire şi
modelare a practicilor adecvate, pot continua să se perpetueze ( Glendinning şi
colab., 2013, 2018 citat în Mahmud şi colab., 2018).

În concluzie, elevii şi studenţii din România, ar trebui să fie învăţaţi cum să înveţe,
cum să se inspire, cum să creeze conţinut propriu/original şi cum să utilizeze în
mod adecvat ideile altor persoane. Consider că ar trebui implementate cursuri
obligatorii de abilităţi academice încă din liceu, nu doar la facultate, pentru ca elevii
să se poată familiariza cu un anumit format de gândire, de utilizare a resurselor
academice, chiar şi pentru a-şi putea forma o gândire critică.

Este ştiut faptul că, referitor la cantitatea de informaţie pe care o învaţă/stochează

elevii români, suntem cu mult înaintea celor din occident, dar cu riscul de a mă
repeta, avem nevoie să îi învăţăm pe copii cum să înveţe, cum să înţeleagă
informaţiile pe care le memorează, cum să gândească mai degrabă decât cât şi
cum să memoreze informaţiile date, fără a le înţelege. Iar părerea mea este că,
dacă se va ajunge la performanţa aceasta, nivelul plagiatului şi autoplagiatului în
România şi în multe alte ţări va scădea semnificativ pe viitor.
Bibliografie

DEX Online

Ehrich, J., Howard, S. J., Mu, C. & Bokosmaty, S. (2016). A comparison of Chinese
and Australian university students’ attitudes towards plagiarism. Studies in Higher
Education, 41 (2), 231-246.

4
 DELIMITĂRILE CONCEPTUALE ALE ETICII

Etică, morală, moralitate

Etica este o disciplnă filosofică ce are ca obiect de studiu acţiunea umană, precum şi
valorile şi normele faţă de care aceasta se conformează sau ar trebui să se conformeze.
Problema fundamentală pe care şi-o pune etica este aprecierea modurilor de
comportare şi de acţiune ce formează practica vieţii umane, atât la nivelul indivizilor, cât şi a
relaţiilor sociale. Din această perspectivă etica studiază, pe de o parte, principiile morale care
stau la baza relaţiilor sociale cu ajutorul unor concepte specifice: cinste, datorie, dreptate,
demnitate, onoare, conştiinţă, ideal moral etc. Pe de altă parte, etica se ocupă cu studiul
teoretic al valorilor şi conduitei umane prin raportare la principiile morale ce stau la baza
atitudinilor şi comportamentelor morale, ea făcând distincţia între ceea ce este ,,drept” şi ceea
ce este ,,greşit” dintr-un punct de vedere universal acceptat.
Etica a avut ca punct de referinţă o morală dominată de o anumită tradiţie, aspectele
morale constituind obiectul despre care vorbeşte etica. Altfel spus, aspectele morale ţin de
discursul asupra a ceea ce este bine sau rău, în timp ce etica este disciplina care studiază
probleme cum sunt cele despre dreptate şi nedreptate, despre bine şi rău, despre virtute şi
viciu etc. Tot de domeniul eticii ţin preocupările referitoare la clarificările conceptuale sau
cele care privesc originea, natura, esenţa şi conţinutul principiilor morale.
În limbajul cotidian, deseori etica şi morala sunt folosite ca sinonime. Trebuie spus
însă, că morala se referă la ansamblul normelor de convieţuire şi de comportare a oamenilor
unii faţă de alţii şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică. Morala
este considerată o formă a conştiinţei sociale care reflectă idei, concepte şi convingeri privind
comportarea individului în societate. Ea cuprinde ansamblul de reguli de conduită ce decurg
dintr-o anumită concepţie despre bine şi rău şi care permite o varietate interpretativă la nivel
individual, în timp ce etica are o arie universală, care poate fi un cod de norme, un sistem de
valori sau o modalitate de teoretizare şi justificare a unor asemenea sisteme.
Normele morale sunt creaţia unei anumite societăţi sau culturi care îşi au originea în
experienţe şi practici sociale şi sunt influenţate de gradul de cultură şi civilizaţie al unei
societăţi. Aceste norme morale influenţează comportamentul individual şi social, ele indicând
conduita oamenilor în diferite împrejurări, consecinţele nerespectării acestora şi sancţiunile ce
decurg din încălcarea lor.

5
 Din această perspectivă, norma poate fi considerată ca model, regulă sau prescripţie
care reglementează comportamentul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor şi colectivităţiilor.
Principala caracteristică a normelor etice constă în faptul că ele îşi au sursa în voinţa unei
autorităţi normative şi se adresează anumitor subiecţi ai normei. Pentru a-şi face cunoscută
voinţa de către subiect, autoritatea în cauză elaborează un set de norme, iar pentru a-şi face
efectivă voinţa, autoritatea adaugă sancţiuni sau pedepse. ,,În absenţa unei instanţe cu
autoritate şi uşor de identificat, scrie Nancy Davis, nu putem cunoaşte cu precizie care sunt
normele morale (constrângerile deontologice) care trebuie să guverneze comportamentul
nostru. Iar în lipsa unui set de proceduri clare care să stabilească modul de soluţionare a
conflictelor legate de conţinutul normelor morale propuse, dezacordurile în materie de etică
nu îşi găsesc rezolvare” (2006, p.245).
Trebuie observat însă că sistemele de norme şi activitatea de normare în domeniul
eticii se confruntă cu o serie de limite, între care pot fi menţionate:
 Caracterul contradictoriu al sistemelor valorice şi normative, o conformare
absolută cu normele putând exista doar în condiţiile în care sistemul de norme
este coerent şi ne-contradictoriu. ,,Datorită complexităţii sociale, scrie C.
Zamfir, subsistemele care compun societatea globală prezintă adesea
normative contradictorii, punând pe individ în situaţia de a fi adesea deviant în
raport cu o normă sau alta” (1998, p.390-391).
 Deşi normele promovează o serie de cerinţe reale ale sistemului social-uman,
nu toate cerinţele care presează asupra comportamentului individual sau
colectiv pot să-şi găsească o exprimare în plan normativ. Din acest motiv,
spaţiul în care funcţionează un comportament este mai complex decât sistemul
de valori şi norme care operează la un moment dat. Aşa se face că, unele
comportamente neconforme cu anumite norme apar tocmai datorită lipsei de
formulare într-o modalitate normativă a acestor cerinţe, necesităţi sau presiuni.
 Normele tind să substituie comportamentele de cunoaştere centrate pe
soluţionarea situaţiilor concrete, cu o activitate de cunoaştere mai simplă, axată
pe identificarea unor categorii generale de situaţii şi aplicarea cvasimecanică a
soluţiilor normate. ,,În acest caz, precizează C. Zamfir, responsabilitatea pentru
consecinţele efective ale comportamentului, pentru calitatea soluţiilor adoptate
este înlocuită cu responsabilitatea respectării normelor, împrejurare care
generează rigiditate de gândire, respectiv, o îngustare a câmpului de acţiune
morală” (1998, p.391).
6
 Dincolo de aceste dificultăţi, setul normelor şi regulilor de conduită sunt menite să
asigure aplicarea în practică a valorilor şi principiilor etice care stau la baza comportamentului
individual, al unei comunităţi sau organizaţii. Pentru membrii unei comunităţi sau organizaţii
acest set de principii şi norme de conduită reprezintă un contract moral prin care aceştia se
angajează să le respecte şi să le promoveze în activitatea profesională. Mergând mai departe,
se poate spune că normele morale se manifestă prioritar ca norme ale eticii profesionale,
funcţionând în strânsă legătură cu ceea ce trebuie făcut şi cu ceea ce trebuie evitat.
Atunci când normele morale se manifestă ca reguli, ele interacţionează cu normele
juridice, norme care asigură interesul public reglementat, ca atare, prin sistemul de drept. Spus
mai direct, regulile morale funcţionează prin intervenţia opiniei publice şi sunt reglementate
prin coduri de comportament etic, pe câtă vreme, normele juridice sunt consacrate prin
sistemul de legi specific fiecărei societăţi sau domeniu de activitate.
În aceste condiţii, morala nu poate avea un caracter abstract, general valabil, fiind
caracterizată mai degrabă de un anumit relativism. Cu toate acestea, de la un tip de organizare
socială la altul, rămân valabile numeroase imperative morale (să nu furi, să nu minţi, să îţi
respecţi cuvântul dat etc.), care ţin de caracterul omului de fiinţă raţională şi de posesor al
unei conştiinţe de sine.
Pentru a rezuma discuţia, morala este considerată un fenomen real, un ansamblu de
reguli şi norme cu caracter imperativ şi care ţine de comportamentul cotidian, de viaţa
practică a indivizilor şi comunităţilor umane. Normele morale sunt enunţuri prin care se
indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ, ele reprezentând valori culturale consacrate
prin tradiţie şi educaţie.
Etica se referă la teoria ce are ca obiect de studiu acest fenomen real, adică sistemul
conceptual care stă la baza unei anumite viziuni asupra moralităţii. În timp ce morala are o
componentă emoţională semnificativă, etica implică mai multă detaşare, explorarea şi
acceptarea modurilor de viaţă alternative, fiind o abordare raţională a principiilor şi normelor
morale. Altfel spus, morala vizează caracterul practic al moralităţii, iar etica nivelul cognitiv
şi cel explicativ.
Pe baza acestor distincţii, autori precum: Crăciun (2005), Morar (2012), Ţigu (2012),
Bădescu (2013) şi alţii consideră că etica are un caracter analitic (se ocupă de cercetarea
cauzelor acţiunii umane) şi normativ (stabileşte un set de reguli şi norme de conduită); etica
este o ştiinţă practică (orientată spre acţiune) şi raţională (preocupată de modul de
conştientizare şi asumare de către indivizi a normelor etico-morale); în sfârşit, etica nu este o

7
ştiinţă descriptivă (nu indică cum trebuie îndeplinite acţiunile umane pentru a fi considerate
morale), ci este prescriptivă (recomandă anumite norme care ar trebui respectate).

Etica normativă şi etica aplicată

De-a lungul timpului, studiului eticii s-a structurat pe mai multe nivele: un prim nivel,
denumit metaetică, are ca obiect definirea naturii termenilor morali; al doilea nivel al eticii
normative, studiază teoriile şi obiectivele etice; al treilea nivel, al eticii aplicate, se
concentrează asupra cercetării aspectelor ce definesc diferite arii de cuprindere ale eticii. Alte
formulări, disting două domenii de cercetare ale eticii: etica teoretică, care studiază
problemele teoretice ale originii şi esenţei moralei, respectiv, etica normativă, care vizează
elaborarea şi fundamentarea teoretică a unui sistem determinat de norme şi standarde morale,
ca şi a unor coduri de conduită morală.
Având în vedere scopul lucrării de faţă, mă voi concentra asupra aspectelor de
principiu care definesc etica normativă şi specificul de aplicare a principiilor şi normelor
morale în cadrul a ceea ce specialiştii domeniului numesc – etica aplicată.
A) Într-o primă aproximare, etica normativă are ca obiect de studiu marile teorii şi
doctrine etice, precum şi definirea unui set de norme în care trebuie să se încadreze acţiunile
umane.
Etica normativă prescrie standardele referitoare la buna conduită şi caracteristicile
conduitei greşite a oamenilor. Ea poate fi privită şi ca un sistem de testare a comportamentelor
considerate dezirabile pentru societate. Exemplul clasic al principiului normativ al eticii este
regula ,,să facem altora doar ceea ce dorim ca alţii să ne facă nouă”. Din acest punct de
vedere, oricine ar putea să determine dacă o acţiune este corectă sau greşită şi să stabilească
criteriile de evaluare pentru conduita morală a unei persoane.
Teoreticienii acestui domeniu au ajuns la concluzia că se poate vorbi de trei abordări
specifice: teoriile virtuţii, teoriile datoriei şi teoriile consecinţelor.
Foarte pe scurt, premisa primei teorii este că aceste reguli sunt învăţate şi transpuse în
practică în momentul în care cineva realizează o anumită acţiune. De-a lungul istoriei,
gânditorii s-au concentrat asupra importanţei formării şi dezvoltării de bune trăsături ale
caracterului şi posibilităţii ca regulile morale să fie învăţate şi aplicate în relaţiile dintre
oameni.

8
 Aşa au fost explicate virtuţi precum: înţelepciunea, curajul, cumpătarea, spiritul de
dreptate, tăria morală, generozitatea, stima de sine şi sinceritatea, dar şi trăsăturile de caracter
negative, cum ar fi: laşitatea, nedreptatea, nesăbuinţa etc.
Teoriile datoriei pleacă de la premisa existenţei unor obligaţii clare formate în cadrul
existenţei umane, fie că este vorba de datorii faţă de noi înşine, fie că ne referim la datorii faţă
de ceilalţi. Alte interpretări ale datoriei vizează relaţia dintre drepturile unei persoane corelate
cu datoriile altei persoane, existenţa unui principiu fundamental al datoriei care excede
datoriile particulare, denumit ,,imperativul categoric” sau aşa - numitele datorii ,,la prima
vedere”, cum este cazul datoriei de aţi respecta promisiunile, de a despăgubi pe cineva atunci
când acesta a fost lezat, de a acţiona pentru îmbunătăţirea propriilor abilităţi sau de a nu jigni
pe alţii.
Teoriile consecinţelor încearcă să determine responsabilitatea morală prin estimarea
consecinţelor acţiunii individului, conduita morală corectă fiind determinată de o analiză de
tip cost-beneficiu. Altfel spus, o acţiune este corectă din punct de vedere moral, dacă
consecinţele acelei acţiuni sunt , mai degrabă, favorabile decât nefavorabile. Aceasta
presupune, pe de o parte, identificarea consecinţelor favorabile şi a celor nefavorabile ale
unei acţiuni, iar pe de altă parte, determinarea împrejurării dacă totalitatea consecinţelor
favorabile primează în faţa totalităţii consecinţelor nefavorabile. Este important de subliniat
că aceste evaluări vizează atât individul, grupul şi colectivitatea, cât şi determinarea
consecinţelor fiecărei acţiuni în funcţie de care este estimată corectitudinea (utilitatea) sau
incorectitudinea (inutilitatea) acţiunii respective din punct de vedere moral.
B) Etica aplicată urmăreşte să transpună principiile teoretice ale normelor morale în
situaţii specifice lumii reale, încercând să rezolve probleme şi dileme ale activităţilor curente.
Această formă a eticii se concentrează pe elucidarea unor contradicţii între abordările de
natură principială ale eticii normative şi posibilităţile de aplicare a teoriilor şi principiilor etice
în cazuri şi împrejurări specifice.
Dintre domeniile în care s-au constituit abordări ale eticii aplicate, mă voi opri la
aspectele ce definesc etica medicală, bioetica, etica mediului, etica profesională şi etica
tehnologiei informaţiilor, problemele specifice ale eticii în afaceri urmând să fie discutate în
secţiuni distincte ale acestei lucrări. În continuare, voi rezuma câteva aspecte principale ce
caracterizează domeniile enunţate, cu precizarea că nu voi intra în dezbateri sau controverse
care depăşesc scopul lucrării de faţă.
Etica medicală este acea formă a eticii aplicate care analizează calitatea, riscurile,
precum şi implicaţiile individuale şi sociale ale activităţilor desfăşurate în domeniul medicinei

9
şi al asistenţei medicale. Un exemplu elocvent este oferit de setul principiilor pe care
personalul medical trebuie să îl aibă atunci când se ia o decizie privitoare la pacient: să
acţioneze astfel încât să obţină efectul maxim pentru pacient; să nu facă rău; să asigure
distribuţia corectă a resurselor de îngrijire a sănătaţii; să adopte decizia dreaptă de a prescrie
un tratament pe baza resurselor disponibile; să asigure dreptul pacientului de a fi tratat astfel
încât să-şi păstreze demnitatea; să asigure dreptul pacientului de a cunoaşte întregul adevăr
privind boala şi tratamentul (cf. Ionescu,2005, p.27-28).
Întrucât principiile enunţate au valabilitate în orice situaţie dată, unele dintre acestea
intră în contradicţie, conducând la ceea ce numim - ,,dileme etice”. Reconcilierea principiilor
aflate în opoziţie a dezvoltat teza conform căreia există dreptul de a te abate de la anumite
principii morale, cu obligaţia de a explica public motivele pentru care ai făcut-o , respectiv,
teza prin care se solicită indivizilor să se supună prescripţiilor universale ale logicii, astfel
încât toţi cei implicaţi într-un caz, inclusiv pacientul, să realizeze aceleaşi acţiuni în
împrejurări identice.
Ca disciplină care studiază problemele etice rezultate din progresele medicinei şi
biologiei, bioetica încearcă să stabilească valoarea morală a aplicării acestor rezultate.
Dezbaterile privitoare la acest domeniu sunt intense, ele punând în discuţie nu doar estimarea
beneficiilor, ci şi modul în care diferitele descoperiri, experimente sau teste cu material uman
contravin moralei.
Din setul de întrebări la care trebuie găsit un răspuns moral sunt de amintit: Cine va
controla rezultatele obţinute în activitatea de cercetare? Cum va fi asigurată confidenţialitatea
rezultatelor? Cine va beneficia de testarea genetică şi în ce condiţii? Măsura în care individul
poate solicita modificarea materialului genetic? Cum poate fi evitată discriminarea genetică?
Pentru cine va fi accesibilă terapia genetică? Care este impactul descoperirilor ştiinţifice
asupra societăţii? Care sunt pericolele şi riscurile generate de unele descoperiri ştiinţifice?
Etica mediului analizează semnificaţia morală a raporturilor dintre om şi mediul
natural, influenţa acesteia asupra unor domenii de activitate ca dreptul, economia, sociologia
sau geografia, precum şi interdependenţele care se instituie între aceste domenii şi mediul
natural. Printre temele care fac obiectul acestor preocupări sunt de menţionat:
 tendinţa de creştere a dezechilibrului dintre om şi natură;
 exploatarea iraţională a resurselor planetei;
 transformarea mediului natural într-un debuşeu al activităţilor umane;
 extinderea fenomenului de poluare;

10
  distrugerea habitatelor pentru diferite specii;
 obligaţiile generaţilor actuale referitoare la mediu;
 deteriorarea mediului şi încălzirea globală;
 riscul diferitelor forme de manipulare genetică;
 obligaţia oamenilor, ca agenţi morali, faţă de toate fiinţele;
 condiţiile fizice ale mediului şi relaţiile sale cu celelalte fiinţe.
Etica profesională are în vedere practicile şi codurile de conduită etică care
reglementează activitatea celor care exercită o anumită profesie. Asociaţiile sau corpurile
profesionale ale avocaţilor, magistraţilor, funcţionarilor publici, auditorilor, evaluatorilor,
contabililor, mediatorilor, cadrelor didactice etc. au elaborat coduri de conduită etică , prin
care se intervine disciplinar în cazurile în care membrii lor au încălcat norme ale eticii
profesionale.
Deşi codurile de etică diferă de la o asociaţie profesională la alta, ele conţin câteva
teme comune, dintre care amintim:
 integritatea profesională şi obiectivitatea;
 competenţa profesională;
 confidenţialitatea;
 profesionalismul şi independenţa;
 interesul propriu şi traficul de influenţă;
 conflictul de interese;
 eliminarea incompetenţei;
 combaterea abuzului sau a primirii de foloase necuvenite;
 dezavuarea corupţiei şi a mitei;
 preocuparea pentru dezvoltarea responsabilităţii profesionale.
Etica tehnologiei informaţiilor constituie o ramură mai nouă a eticii aplicate cu o
dezvoltare semnificativă în ultimii ani datorită schimbărilor pe care le-au adus cu ele
tehnologiile informaţionale şi globalizarea. Privit într-un sens larg , acest domeniu al eticii
include standardele de practică profesională, aspecte juridice, etica şi responsabilitatea
corporativă, elemente ale politicilor publice, protecţia datelor personale, funcţionarea
sistemelor de evidenţă demografică şi administraţie, protecţia informaţilor bancare,
comerciale şi financiare, sistemul de accesare a datelor personale etc.
Etica din acest domeniu abordează un set larg de aspecte, care merg de la respectarea
proprietăţii intelectuale, definirea responsabilităţii profesionale a celor implicaţi în crearea de

11
programe informatice şi respectarea dreptului la viaţă privată, până la protecţia diferitelor
tipuri de informaţii împotriva infractorilor, fraudarea codurilor de acces sau a informaţiilor
stocate în memoria unui calculator, contrafacerea unor date, imagini sau texte concepute
pentru dezinformarea utilizatorilor etc.
Revenind la aspectele teoretice ale eticii, un loc distinct îl ocupă discuţia despre
normele şi valorile morale care reglementează comportamentul indivizilor, organizaţiilor şi
colectivităţilor, temă care va fi analizată în secţiunea următoare.

Norme şi valori morale

După cum am arătat deja, normele morale sunt enunţuri cu caracter imperativ prin care
se indică calea, scopul sau direcţia gândirii sau acţiunii. Norma în sine nu are o putere
coercitivă, ci se referă la un imperativ a cărui valoare este exclusiv raţională şi independentă
de realizarea ei practică. Cel care respectă norma şi-o asumă ca valoare, ca regulă sau ca un
criteriu de apreciere.
Caracteristica normelor constă în faptul că se adresează anumitor subiecţi şi îşi au
sursa în voinţa unei autorităţi. Atât normele sociale, cât şi cele morale se constituie în sisteme
normative, sisteme care se compun din valori şi reguli. În timp ce valorile sunt scopuri spre
ceea ce se doreşte din punct de vedere moral, regulile sunt indicaţii asupra modalităţilor
considerate legitime şi acceptabile pentru a atinge valorile.
În cadrul unui sistem normativ, normele pot reglementa anumite interdicţii,
recomandări referitoare la comportamente dezirabile, indicaţii ale performanţei minime
acceptate, modalităţi de a face un anumit lucru sau modele de comportament în diferite
situaţii.
Activitatea de elaborare a normelor şi de impunere a lor se asociază cu recompense
(aprecieri, prestigiu, stimă, consideraţie, promovare etc.) şi cu pedepse aplicate de instituţii
(amenzi, sancţiuni administrative, retrogradări, sancţiuni juridice) sau de organismele
profesionale (mustrări, retragerea suportului uman, întreruperea cooperării, marginalizarea
etc).
O altă problemă se referă la faptul că normele variază prin gradul de precizie şi de
completitudine. Aşa se face că unele norme sunt enunţate într-un mod care să garanteze
aplicabilitatea lor (nu se prevăd cazuri în care devine dificilă o judecată de conformitate), în
timp ce alte norme sunt mai generale, deşi sunt prezentate ca fiind importante.

12
 De aici rezultă şi o clasificare a normelor morale, cu implicaţii practice pentru etica în
afaceri (cf. Ţigu, 2003, p.18) :
 norme generale – prezente în toate tipurile de comunităţi umane, care au
durabilitate în timp şi care influenţează o gamă largă de relaţii şi activităţi umane
(cinstea, demnitatea, curajul, sinceritatea, loialitatea, generozitatea);
 norme particulare – care se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o
anumită variaţie în timp şi spaţiu şi influenţează relaţii sau activităţi umane
particulare (norme morale specifice unei profesii, normele vieţii de familie etc.);
 norme speciale – care se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse sau cu prilejul
unor ocazii speciale (norme de protocol, regulile de negociere, regulile de etichetă
sau de bune maniere etc. ).
În strânsă legătură cu aspectele de mai sus, normele morale îndeplinesc următoarele
funcţii:
 promovează cerinţele fundamentale ale unui anumit sistem organizatoric;
 exprimă ansamblul de cunoştinţe acumulate privind relaţiile interpersonale;
 recomandă anumite forme de comportament uman şi de atitudini sociale;
 reprezintă o modalitate de exercitare a caracterului social şi de evaluare a
comportamentelor individuale;
 asigură creşterea consensului şi reducerea incertitudinii şi activităţile sociale.
Plecând de la aceste considerente de principiu, se poate spune că valorile şi normele
morale se regăsesc şi în aspectele ce ţin de etica în afaceri, câteva caracteristici ale codului de
etică în afaceri fiind edificatoare în acest sens:
 exprimă un contract moral între membrii comunităţii de afaceri, contribuind
astfel la coeziunea acesteia;
 exprimă angajamentul membrilor organizaţiei faţă de respectarea valorilor şi
normelor etice;
 enunţă standardele morale şi de conduită pe care îşi propune să le urmeze
membrii organizaţiei de afaceri, precum şi sancţiunile care se pot aplica în
situaţiile în care aceste norme sunt încălcate;
 corelează relaţiile contactuale cu încrederea, ataşamentul şi responsabilitatea
 sprijină formarea unei culturi organizaţionale bazate pe respect şi pe creşterea
responsabilităţii individuale;

13
  protejează membrii organizaţiei de afaceri de comportamente abuzive,
necinstite sau oportuniste;
 contribuie la crearea unui mediu de muncă bazat pe competiţie şi cooperare
desfăşurate după reguli corecte;
 este un cadru de referinţă în orientarea deciziilor şi ghidează comportamentul
membrilor organizaţiei de afaceri în caz de dileme etice;
 contribuie la promovarea unei imagini pozitive a organizaţiei, şi creşte
încrederea publicului şi a partenerilor sociali în activitatea acesteia.
Cu precizarea că asupra aspectelor menţionate voi reveni în ultima parte a lucrării,
trebuie subliniat un aspect important: la orice nivel de manifestare, moralitatea sau lipsa ei, nu
poate fi impusă individului de nicio instanţă exterioară lui şi nici nu poate fi sancţionată din
punct de vedere legal. De aici, şi deosebirea dintre normele morale şi prescripţile juridice:
 normele morale se referă la comportamente individuale libere, conştiente şi
raţionale, cu consecinţe asupra celorlalţi sau asupra propriei persoane;
 normele morale sunt enunţuri normative categorice, care formulează anumite
obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte în conformitate cu valorile promovate de
societate;
 normele morale se bazează pe autoritatea voinţei, fiind impuse de conştiinţa
individuală;
 normele morale sunt însoţite de sancţiuni ce ţin de conştiinţa individuală sau cea
publică;
 normele morale promovează un grad ridicat de socialitate şi de relaţii interumane.
În contextul acestei dezbateri relaţia dintre normele morale şi cele juridice dobândeşte
un interes distinct, aşa cum se va vedea din secţiunea următoare.

1.4. Medierea raportului etic-juridic

Raportul dintre normele morale şi cele juridice comportă mai multe abordări.
O primă abordare vizează independenţa funcţională a juridicului faţă de etic, chiar
dacă la nivelul practicilor cotidiene valorile etice devin principii constitutive ale dreptului.
Analizând această particularitate, A. Sandu arată că ,,juridicul operaţionalizează valorile
existente la nivelul comunităţii integrându-le limitativ, în timp ce eticul ar trebui să constituie
un ghid afirmativ a ceea ce este dezirabil. În practică, juridicul administrează şi obligaţiile, iar
etica reglementează comportamentul moral pe care îl transformă în practică socială, de unde

14
este preluat de juridic sub formă de cutumă.” Conform acestei interpretări, morala devine
,,izvor de drept prin intermediul practicilor sociale, iar teoria etică instituie paradigma
dominantă în practica juridică” (2012, p.51).
Concluzia autorului este că ,,teoriile etice au rolul de a valida normele juridice din
perspectiva conformităţii între norma juridică şi sistemul de valori acceptat de societate. Nici
norma morală nu trece direct în normă juridică, această trecere fiind mediată de teoriile etice
şi apoi, de la acestea, prin intermediul doctrinei, normele morale ajung în practica juridică”
(Sandu, 2012, p.51).
O altă abordare a relaţiei etic-juridic este aceea în care exerciţiul juridic este văzut ca o
practică a eticii, respectiv, întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică.
În aceasta interpretare, eticul şi juridicul sunt într-o relaţie de dependenţă reciprocă, care nu
permite nici uneia nici alteia să funcţioneze independent. Dezvoltând această idee cu referire
la etica juridică, M. Miroiu şi G. Beblea (2001) consideră că este impropriu să vorbim de o
etică a profesioniştilor din sfera activităţii juridice, fie pentru că această profesie este un
exerciţiu etic prin excelenţă, fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să
adauge sancţiuni care privesc, mai degrabă, aspectul administrativ al profesiei.
Pentru aprofundarea problemelor menţionate, autoarele propun clarificarea
următoarelor aspecte de principiu (cf. Miroiu şi Beblea, 2001, p.70 şi urm.):
 Raportului dintre norma juridică şi norma morală, - care ne sugerează că în
cele mai multe cazuri activitatea juristului este atât de riguros normată încât
pare că nu mai rămâne nimic în afara specificărilor juridice. Teoretic, dacă se
poate formula o cerinţă etică care nu este prevăzută de lege , ea ar fi de prisos
sau ar fi înglobată în ansamblul reglementărilor juridice. În realitate, există şi
calea intermediară a normelor etice, care nu sunt specificate în codurile
juridice dar care sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist.
 Sarcinile morale ale juriştilor diferă mai ales prin evidenţierea unor principii
prevalente în funcţie de rolurile îndeplinite în sfera juridică. Astfel spus, deşi
se păstrează un set comun de obligaţii etice, prin natura profesiei, etica
avocaţilor, de exemplu, se orientează şi în funcţie de principii specifice, altele
decât cele care vizează profesia magistraţilor. În funcţie de această distincţie,
diferă însăşi raportul cu subiecţii actului juridic: dacă pentru un avocat putem
vorbi de un raport cu un client, magistratul are în faţă doar probe, care să dea
dreptate unui reclamant sau pârât (în dreptul civil), respectiv, să inculpe sau să
disculpe un învinuit (în dreptul penal).
15
  Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundamentează însă pe
relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. Acest aspect intră în
preocuparea factorilor legiuitori care ar trebui să folosească eticul ca un criteriu
principal al normării juridice. Se poate afirma chiar că, într-o societate
democratică întreaga legislaţie trebuie să satisfacă cerinţele etice ale societăţii
respective, cerinţe care prevalează în raport cu cele care vizează persoanele
fizice sau juridice.
Plecând de aici, se consideră că principala raţiune a normării etice a profesiei de jurist
este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat. Dacă în sistemele de conducere autoritară
interesele statului tind să fie identificate cu interesele societăţii, în regimurile democratice,
justiţia este independentă, fiind una dintre cele patru puteri. Dar şi aici pot să apară situaţii
paradoxale: controlul statului fiind mai redus, există pericolul să se neglijeze interesele
societăţii în favoarea intereselor particulare ale clienţilor, mai ales dacă aceştia din urmă îi
asigură avantaje materiale.
Între dependenţa excesivă faţă de stat şi dependenţa excesivă faţă de client apare ca
cerinţă majoră, independenţa reală a juristului. Aceată independenţă a juristului faţă de
constrângerile statului şi faţă de aşteptările clientului pune în discuţie responsabilitatea
profesională a juriştilor şi angajamentul lor, dincolo de cerinţele formulate cu privire la
competenţele lor.
O a treia abordare are în vedere atât distincţiile dintre etică şi legalitate, cât şi
prejudecăţile despre lumea afacerilor sau regulile minimale pe care trebuie să le urmeze o
firmă în privinţa angajaţilor şi a clienţilor. În acest context, Daniel Dăianu consideră că
anumite operaţiuni în domeniul afacerilor pot fi legale, dar mai puţin etice. ,, Atunci când
conflictele de interese nu sunt reglementate corespunzător sau când cadrul juridic prezintă
omisiuni grave, scrie el, unii indivizi renunţă la consideraţiile de ordin etic în favoarea unui
profit însemnat” (2006, p.91). Exemplele la care recurge merg de la ideea că moralitatea nu-şi
are locul în afaceri, până la aspectele ce ţin de supra-reglementare sau sub-reglementare şi de
la reputaţia ca sursă de încredere, onestitate, adevăr şi loialitate, până la sistemele de valori ce
ţin de conflicte şi dileme morale.
Pe aceeaşi linie de argumentare se înscriu şi comentariile lui R. Solomon, care susţine
că, deşi obiectivul unei afaceri este obţinerea profitului, ,,acest obiectiv trebuie atins numai
prin furnizarea de bunuri şi servicii de calitate, prin crearea de locuri de muncă şi prin
integrarea în comunitate (...). Nu profiturile, ca atare, sunt scopurile afacerilor: profiturile sunt
distribuite şi redistribuite. Profitul este un mijloc de constituire a afacerii şi de răsplătire a
16
angajaţilor, a directorilor şi a investitorilor. Pentru unii, conchide autorul, profiturile sunt un
indicator al competitivităţii, dar chiar şi în aceste cazuri contează satisfacţia adusă de victorie
şi nu profiturile ca atare” (2006, p.378-388).
Concluzia la care ajunge autorul este că, la toate nivelele de funcţionare ale eticii în
afaceri se manifestă şi conflicte de valori. Exemplul pe care îl oferă este acela că, angajaţii
care critică în mod public propria companie încearcă să arate că nu pot tolera imoralitatea,
trădarea încrederii publicului şi vor să sprijine depăşirea unor astfel de impasuri.
Această categorie de anagajaţi este percepută ca indezirabilă pentru companie, iar
introducerea eticii afacerilor i-a eliminat din percepţia eronată că aceşti angajaţi ar fi neloiali
companiei. ,,Poate cel mai important rezultat al discuţiilor publice asupra eticii afacerilor,
scrie R. Solomon, este atenţia acordată acestor indivizi; s-a conferit astfel o nouă
responsabilitate pentru ceea ce angajatorii lor considerau în mod greşit a fi o încălcare a
loialităţii. Dar atunci când interesele de afaceri sunt în conflict cu morala sau bunăstarea
societăţii, afacerile sunt cele care trebuie să cedeze, acesta este, poate, principiul cel mai
important al eticii afacerilor”, ţine să precizeze autorul menţionat (2006, p.394).
O a patra abordare a relaţiei normă morală, - normă juridică vizează perspectiva
deontologică sau etica profesională. În explicaţia dată de V. Morar (2012, p.254 şi urm), de
exemplu, deontologia este o teorie a datoriilor (şi nu a datoriei în general), teorie care rezultă
din experienţele concrete de viaţă sau din situaţiile create de exercitarea unei activităţi. Din
acest motiv, deontologia are o conotaţie particulară, întrucât regulile sale privesc grupul
determinat care le emite şi le aplică sieşi, cu scopul de a asigura disciplina membrilor săi.
Este important de subliniat că datorită specificului său disciplinar, deontologia se
referă mai puţin la ceea ce este rău, ci mai degrabă, la ceea ce este periculos în activitatea unei
comunităţi profesionale. Situându-se ,,dincoace de rău sau de ilegalitate”, deontologia prescrie
doar să evităm ceea ce în mod firesc nu am face şi să nu ne punem în situaţii care ne expun la
astfel de riscuri.
Altfel spus, delicte precum: corupţia, traficul de influenţă, conflictul de interese,
nerespectarea regulilor de procedură sau a principiilor profesionale sunt sancţionate de codul
penal şi nu de deontologie.
Prin urmare, deontologia se referă la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare o
guvernează, precum şi la aşteptările pe care se mizează în urma aplicării codului de conduită
profesională.
O a cincea abordare este teoretizată de I.E. Iamandi şi R. Filip, care susţin că între
normele morale şi cele juridice există diferenţe cu privire la domeniul de aplicabilitate, în

17
sensul că ,,prescripţiile juridice se aplică întotdeauna în anumite circumstanţe, iar ceea ce nu
este interzis de lege este permis”, pe câtă vreme, normele morale sunt valabile în orice
împrejurări. În ceea ce priveşte regula de acţiune, continuă autorii, de cele mai multe ori ,, o
interdicţie legală este dublată de una morală, dar nu şi invers. Acolo unde legea emite numai o
interdicţie (...), morala adaugă o datorie sau o obligaţie ce nu poate fi impusă prin autoritatea
exterioară a legii, ci numai de conştiinţa lăuntrică a fiecărui individ” (2014, p.13).
Mai trebuie spus că, normele juridice se deosebesc de normele morale nu numai prin
modul în care sunt prevăzute actele de conformare la sistemul de norme, ci şi prin afirmarea
mai clară a sancţiunilor şi a celor îndreptăţiţi ca să le aplice. Aceasta presupune o continuă
interpretare şi explicitare a reglementărilor din punctul de vedere al celor care le susţin,
precum şi o preocupare sistematică pentru precizia şi completitudinea sistemului normativ.
În finalul acestei discuţii, aş menţiona câteva aspecte menite să facă mai bine înţelese
particularităţile normelor juridice în raport cu normele morale. Fac precizarea că aceste
particularităţi le-am sistematizat pe baza consultării unor lucrări de teoria generală a dreptului
elaborate de N. Popa (2012), M.I. Grigore- Rădulescu (2014) şi M. Niemesch (2014). Odată
făcută această precizare, voi sublinia mai întâi trăsăturile care definesc norma juridică:
 Are caracter general şi impersonal – norma juridică este un etalon de conduită,
aplicabilă în mod egal şi continuu fiecărui individ, fără a înţelege prin aceasta
că toate normele de drept se adresează deopotrivă tuturor subiecţilor de drept.
 Are caracter obligatoriu - intervenind în domeniile esenţiale ale societăţii,
norma juridică nu poate fi lăsată la nivelul liberului arbitru al variaţei
subiecţilor de drept, fiind impusă, la nevoie, prin constrângere.
 Are caracter tipic – adică formulează modelul sau tipul de conduită ce trebuie
urmat de către cei cărora li se adresează.
 Are caracter public –adică pentru ca un comportament prescris de norma
juridică să poată fi urmat, el trebuie adus la cunoştinţa indivizilor.
În al doilea rând, norma de drept are o structură proprie ce integrează următoarele
elemente:
 Ipoteza – este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările
în care aceasta se aplică, precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora
norme li se adresează.

18
  Dispoziţia – este elementul structural al normei juridice care stabileşte
conduita ce trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de
ipoteză.
 Sancţiunea – este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg
din nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de
ipoteza ei, precum şi eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot
lua împotriva subiectului de drept care a încălcat norma.
În sfârşit, trebuie precizat că, în funcţie de gravitatea faptelor comise, în drept există
următoarele categorii de sancţiuni:
 Penale – sunt cele mai grave sancţiuni, poartă numele de pedepse şi se aplică
atunci când sunt comise infracţiuni. Sancţiunile penale aplicabile sunt: privarea
de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi.
 Contravenţionale sau administrative – sunt sancţiuni care se aplică pentru fapte
ce constituie contravenţii, adică abateri mai puţin grave decât infracţiunile şi
care nu sunt prevăzute în legea penală, ci în diverse acte normative.
Principalele sancţiuni contravenţionale sunt avertismentul şi amenda.
 Civile – care pot să apară din răspunderea contractuală şi atunci se
concretizează în repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea sau executarea
defectuoasă a obligaţiilor contractuale. Ele pot decurge şi din răspunderea
civilă delictuală şi atunci constau în repararea prejudiciului cauzat de
comiterea unei fapte ilicite.
 Disciplinare – care intervin în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu şi pot
avea următoarele forme: mustrare, avertisment, diminuarea salariului pe o
periodă determinată, retrogradarea, suspendarea din funcţie, transfer
disciplinar, demiterea din funcţie.
 Proceduale – care decurg din nerespectarea normelor impuse de diverse
proceduri şi care constau, de obicei, în nulitatea sau anularea actului încheiat,
fără a ţine seama de prevederile legale.
După această trecere în revistă a aspectelor ce caracterizează normele morale şi
normele juridice, precum şi medierea raportului dintre ele, secţiunea care urmează va aborda
elementele ce definesc etica în afaceri, ca formă particulară a eticii aplicate.

19