UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Contractarea si utilizarea creditelor

bancare

Lect.univ.dr. Lucian Găban

Alba Iulia
2018
 Creditul ipotecar

Creditul ipotecar se acordă pe baza unei ipoteci constând dintr-un drept real, care
grevează un bun imobil pentru a garanta rambursarea respectivului credit de către debitor. 1
În caz de neplată a împrumutului, creditorul are dreptul să ceară prin justiţie scoaterea în
vânzare prin licitaţie publică a bunului imobil ipotecat, iar din preţul obţinut să-şi reţină suma
împrumutată împreună cu dobânda şi cheltuielile prilejuite de judecată şi de vânzare. Contractul
de ipotecă este astfel un contract accesoriu al creanţei pe care o garantează.
Ipoteca, element fundamental al creditului ipotecar
Ipoteca, garanţie reală imobiliară care constă într-un drept real, accesoriu al creditorului,
constituit asupra bunurilor imobile aparţinând debitorului, care are obligaţia unei plăţi la
scadenţă.
Ipoteca, nu îl deposedează pe debitor de bunul ipotecat, însă conferă creditorului ipotecar,
pentru creditul neplătit la scadenţă, dreptul de urmărire a imobilului în mâinile oricărui s-ar afla,
dreptul de a cere scoaterea imobilului în vânzare silită şi dreptul de a fi plătit cu preferinţă din
preţul astfel realizat (aplicarea dreptului de privilegiu ca formă a garanţiilor reale).
Ipoteca nu conferă creditorului nici posesia, nici folosinţa şi nici dispoziţia asupra
bunului ipotecat.
Ipoteca este, în principiu indivizibilă, toate bunurile ipotecate şi fiecare dintre ele, în
întregime garantând întreaga creanţă şi fiecare fracţiune a acesteia; creditorul însă poate renunţa
la indivizibilitatea ipotecii.
Există două mari categorii de ipoteci: ipoteci legale, care iau naştere direct în temeiul
legii; independent de voinţa părţilor; ipoteci convenţionale, care iau naştere din acordul de voinţă
al părţilor, prin încheierea unui contract de ipotecă.
Ipoteca se stinge prin achitarea obligaţiei pe care o garantează, prin renunţarea
creditorului la ipotecă şi prin prescripţie.
Trăsăturile caracteristice ale ipotecii funcţie de contractarea creditului ipotecar
 actul de ipotecare (datoriile) se înregistrează în cărţi funciare
speciale (registre de proprietăţi imobiliare) ţinute de organele
locale, fapt ce asigură pe creditor că imobilul ipotecat nu va putea

1
• Stoica V., Deaconu P. – Op. cit., p. 305
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 139
• Tudorache D. – Op. cit., p. 338
 fi înstrăinat înainte de a i se fi rambursat creditul pe care l-a
acordat;
 bunurile imobile ipotecate rămân în posesia şi administrarea
debitorului care este obligat să plătească creditorului dobânzi şi să
achite împrumutul la scadenţă;
 debitorul poate primi mai multe credite prin ipotecarea aceloraşi
bunuri, cu condiţia ca suma totală a creditelor să nu depăşească
valoarea bunurilor ipotecate;
 creditorul este îndreptăţit să ceară executarea silită (vânzarea
imobilului ipotecat la licitaţie publică) şi din suma astfel obţinută
se compensează creditul acordat (inclusiv dobânzile şi alte
cheltuieli aferente) pe baza caracteristicii ipotecii de a fi un drept
real accesoriu şi în situaţia în care debitorul nu-şi achită datoria la
scadenţă;
 restituirea creditelor ipotecare se face din suma obţinută din
vânzarea bunului ipotecat, în ordinea încheierii ipotecilor în
ipoteza insolvabilităţii debitorului;
Creditul destinat activităţii imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de
credit din sistemul naţional în economia de piaţă, economie care cultivă şi dezvoltă, sprijină şi
susţine, proprietatea individuală.
Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi împrumutat în care se prevede în
mod deosebit:
 proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;
 condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare;
 penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă a
împrumutului;
 circumstanţele în care prin nerespectarea condiţiilor de împrumut,
debitorul poate pierde proprietatea.
Principalul tip de împrumut pe ipotecă necesită (admite) o sumă de rambursare şi o rată a
dobânzii fixă constantă şi identică.
Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă şi fiecare rambursare
cuprinde deopotrivă, dobânda şi suma cu care se reduce datoria în curs.
De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea privind dobânzile şi creşte partea
privind rambursarea propriu-zisă.
În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de credite ipotecare bunăoară:
 a) Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special datorită creşterii
şi variaţiei ratei dobânzii în anii ’80 în care s-a produs creşterea
costurilor de procurare a fondurilor de împrumut.
Creditul de ipotecă cu dobânzi variabile presupune variaţia acestora, în funcţie de un
indicator precis al pieţei financiare.
b) Creditele de ipotecă cu rambursarea progresivă satisfac cerinţele crescânde ale
familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activităţii, care au
perspectiva ameliorării veniturilor lor.
Formulele propuse prevăd pentru perioadele iniţiale, reduceri între 9 – 95% faţă de
rambursările constante.
c) Credit ipotecar inversat purtător de anuităţi, urmăreşte să valorifice capitalul
imobilizat în locuinţe proprietate fără a se renunţa la dreptul de
proprietate şi la uzufruct.
Ca atare, împrumutul obţinut prin ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la
achiziţionarea unui contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit regulat.
Dimensiunile largi ale creditului ipotecar în ţările dezvoltate implică o mobilizare vastă
de resurse, de regulă capitalurile disponibile pe termen lung.
Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie asemenea resurse pe termen
lung, care în mod necesar implică valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-a creat în toate
ţările o piaţă ipotecară firească.
Între băncile şi instituţiile ce constituie asemenea resurse se afirmă primordial: casele de
economii, respectiv băncile mutuale de economii, companiile de asigurări pe viaţă, băncile şi
societăţile ipotecare şi chiar băncile comerciale.
Sistemul francez este caracterizat printr-o piaţă distinctă a creditului ipotecar unde
operaţiile se desfăşoară sub supravegherea unei instituţii de credit specializate: Creditul Funciar.
Pe această piaţă, obligaţiile ipotecare nu sunt decât obiect-gaj al operaţiunii.
Creditele se negociază prin instrumente speciale, efecte de mobilizare subscrise în
favoarea ofertanţilor de capitaluri disponibile de către utilizatorii lor, bănci sau instituţii care
acordă efectiv credit ipotecar.
Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi propăşirea proprietăţii,
sprijinul statului se manifestă în toate ţările prin supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea
datoriei.

Creditul de consum
 Creditul de consum este o formă de credit acordat de societăţile comerciale nefinanciare,
îndeosebi persoanelor fizice; menajelor pentru a-şi cumpăra cu plata în rate bunuri de folosinţă
îndelungată şi în general bunuri de consum.2
Este condiţionat de plata în bani a unui avans minim şi uneori de prezentarea unei
documentaţii privind capacitatea de plată a cumpărătorului. Este garantat, de regulă, cu bunul
vândut.
Creditul de consum s-a afirmat, de timpuriu, între celelalte forme de credit, şi, într-o
formă iniţială, a existat sub forma „creditului deschis” respectiv a posibilităţii, pe care
comerciantul o acordă clienţilor, de regulă celor solvabili, de a achiziţiona mărfuri potrivit
necesităţilor, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit
angajamentelor personale diferite de la caz la caz.
Forma astfel practicată a fost considerată drept credit cu rambursarea neeşalonată.
Producţia de masă de bunuri de folosinţă îndelungată şi necesitatea de a asigura accesul
deschis la acestea a cumpărătorilor a determinat statuarea în ţările dezvoltate a unor norme
precise de creditare, precum şi a unei reţele diversificate de instituţii de credit, în mare parte
legate de firmele producătoare.
Prin urmare cea mai mare parte a creditelor de consum există şi se acordă sub forma
creditelor eşalonate (fixarea datelor succesive la care urmează să se plătească creditul în rate),
formă în care termenii creditării se stabilesc la aprobarea şi acordarea creditului.
O formă deosebită, în deplină dezvoltare ce aparţin creditelor eşalonate îl reprezintă
creditul revolving, formă ce s-a extins odată cu amplificarea utilizării cărţilor de credit.
Elementele predominante creditului de consum sunt:
a) se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi;
b) permite consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumutului fie
direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit în momentul
favorabil pentru el;
c) consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în
curs, fie prin plăţi parţiale periodice după posibilităţi.
Creditul comercial are un rol deosebit în dezvoltarea economiei de consum, respectiv a
producţiei şi circulaţiei mărfurilor destinate marii mase a consumatorilor.
Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor şi permite accesul
cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată de valoare mare.

2
• Stoica V., Deaconu P. – Op. cit., p. 300
• Tudorache D. – Op. cit., p. 338
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 141
 Prin această caracteristică, creditul de consum asigură satisfacerea facilă a dorinţelor şi
necesităţilor marii mase de consumatori şi promovează producţia şi circulaţia unei game extinse
de mărfuri dincolo (în plus) de cererea solvabilă a populaţiei, dincolo de capacităţile normale de
plată ale populaţiei.
Experienţa a arătat că, creditul de consum a contribuit la creşterea nivelului de trai a unei
părţi mari a populaţiei; la afirmarea progresului economic şi social; la aplicarea rapidă a
cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor în producţie în folosul întregii societăţi.
Creditul de consum acţionează prin urmare, în sensul recuperării rapide a cheltuielilor
avansate în producţie, pentru realizarea constantă şi oportună a produselor puse pe piaţă.
Acest fapt permite producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie, creşterea
cifrei de afaceri şi implicit a profitului.
De aici şi interesul sporit al producătorilor de automobile, echipamente, electromenajere
etc. în a dezvolta ei înşişi reţeaua de creditare privind vânzarea propriilor produse, implicit prin
înfiinţarea şi conducerea unor bănci sau societăţi financiare cu asemenea profil.
Dată fiind importanţa economico-socială a creditelor de consum aceasta reprezintă sfera
cu cea mai mare implicare a reglementărilor şi controlului de stat.

1.3. Trăsăturile creditului bancar

În orice operaţiune de credit, de regulă, intervin doi subiecţi: cel care acordă creditul,
denumit creditor, şi cel care primeşte creditul, denumit debitor. Subiecţii3 raportului de credit,
creditorul şi debitorul, prezintă o mare diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile
social-economice, motivele angajării în raportul de credit şi durata angajării lor.
Capitalul de împrumut nu este folosit de agentul economic excedentar, de cel căruia îi
aparţine, ci de cel care îl primeşte cu titlu de împrumut. Băncile apar ca intermediari financiari
specifici, care se interpun între cei care dispun de resurse de finanţare şi cei care au nevoie de
acestea. Categoriile principale de debitori sunt: întreprinderile, statul şi populaţia.
Promisiunea de rambursare (la o dată ulterioară, denumită scadenţă) este un element
esenţial al creditului, care reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp
a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.

3
I.Trenca – Op.cit, p.157
 Prin natura sa, creditul reprezintă o finanţare cu caracter temporar. Acordarea creditului
este urmată, după un timp variabil, dar nu arbitrar, de rambursare. Rambursabilitatea creditului
presupune stabilirea scadenţelor. În principiu, termenul normal de rambursare se corelează cu
durata ciclului de aprovizionare-producţie-desfacere, pentru că nevoia creditelor, ca şi
posibilităţile returnărilor se derulează în corelare cu angajarea cheltuielilor şi încasarea
veniturilor. Acestea diferă de la o ramură la alta şi, în parte, chiar de la o întreprindere la alta.
Dificultatea aprecierii duratei pentru care se legitimează creditele decurge din acţiunea
concomitentă a particularităţii sectorului de activitate, a nivelului eficienţei în activitatea
agenţilor economici, ca şi din angajarea de cheltuieli în succesiunea tuturor momentelor
circuitului economic şi nu numai de la debutul său.
Termenul de rambursare, ca trăsătură specifică a creditului, are o mare varietate. De la
termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe pieţe monetare) până la termene
de la 30 la 50 de ani.
Garantarea creditului. Rambursabilitatea creditului are legătură cu modul de garantare a
creditelor. Promisiunea de rambursare presupune riscuri, şi necesită, în consecinţă, angajarea
unei garanţii.
Garanţiile solicitate de bancă pot fi:
– personale;
– reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care
debitorul este în incapacitate. În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra
îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea primordială a debitorului şi, în cazul în care
există mai mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa. În cazul garanţiei solidare, garantul
poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent
prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.
Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun corporal,
proprietate a debitorului, atâta timp cât el nu a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie
îndeplinite anumite condiţii: bunul corporal deţinut de creditor să aibă legătură cu creanţa, iar
creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia creditului,
care reprezintă gajul. Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără
deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului care face obiectul publicării (de
exemplu gajarea fondurilor de comerţ). Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării,
anumite drepturi: de preferinţă (de a fi plătit înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce
reprezintă garanţia), de urmărire (în cazul schimbării proprietarului), de reţinere (păstrarea
obiectului gajului) şi de vânzare (vânzarea în justiţie a bunului gajat).
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără
deposedare şi cu publicitate. Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de
urmărire. Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimţită prin contract) sau
juridică (acordată de organele judecătoreşti).
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi
atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi sau asupra totalităţii patrimoniului debitorului.
Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire. Privilegiile pot fi
generale şi speciale, respectiv mobiliare şi imobiliare.
Cea mai economică, mai reală şi mai adecvată formă de garantare a creditelor este
garantarea lor financiară prin asigurarea în perspectiva termenelor de rambursare a unor încasări
oportune şi îndestulătoare pentru acoperirea cheltuielilor, inclusiv a celor pentru restituirea
creditelor. Garantarea prin evoluţia situaţiei financiare a debitorului este cea mai firească şi mai
semnificativă întrucât corelează activitatea la finanţarea căreia a concurat creditul cu rezultatele
băneşti cu care se soldează acea activitate. Faţă de aceasta, garantarea prin gajarea unor active
fixe şi circulante sau prin implicarea garanţiei unor terţe persoane apare ca exogenă şi
nestimulativă.
Riscul de credit. În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:
– riscul de nerambursare;
– riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de

plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor împrumutatului. Pentru
prevenirea riscului, împrumutatul trebuie să fie analizat temeinic prin prisma cerinţelor
respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competenţă, moralitate), economice
(situaţia internaţională, naţională, cadrul profesional), financiare (situaţia financiară, îndatorarea
existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte
întreprinderi). Se poate acţiona printru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de
credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.
Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite care nu este în
măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, datorită unei gestiuni neadecvate a creditelor
acordate. Efectele negative ale unei asemenea situaţii care afectează major pe deponent pot fi
prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci, angajarea de
credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor (pe piaţa monetară), prin rescont şi alte
operaţiuni.
 Dobânda. Pentru timpul care va trece între primirea sumei şi rambursarea sa, beneficiarul
operaţiunii va plăti o dobândă concretizată în suma de bani plătită de către debitor creditorului
său pentru creditul acordat pe un timp determinat. Dobânda poate fi fixă sau variabilă.
Nivelul dobânzii exercită influenţă asupra volumului creditelor. O dobândă scăzută
practicată în unele perioade, inferioară ratei inflaţiei, constituie un stimulent pentru întreprinderi
în a angaja credite sporite.
Perioada de graţie care poate fi acordată de către creditor. Aceasta diferă în funcţie de tipul
creditului.
Tranzacţia (acordarea creditului). Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii
unice (de exemplu acordarea unui împrumut sau angajarea unui depozit). În ultimul timp, însă, s-
a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la
intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai răspândite pentru
această formă.
Consemnarea şi transferabilitatea reprezintă, de asemenea, caracteristici ale creditului.
Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de
credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate. Esenţiale în aceste
instrumente sunt obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv
dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

1.4. Rolul creditului în economie

Necesitatea existenţei şi manifestării creditului în orice economie are caracter obiectiv,

acesta fiind, la rândul său, generat de caracterul obiectiv al reproducţiei micro şi
macroeconomice4. Derularea procesului reproducţiei presupune în mod necesar existenţa şi, în
mod implicit, satisfacerea unor nevoi suplimentare de capital cu caracter temporar, prin
mobilizarea şi apoi distribuirea unor resurse băneşti devenite, la rândul lor, pentru moment
disponibile. Mobilizarea şi repartizarea unor astfel de resurse de capital prin intermediul
creditului este, în ultimă instanţă, legată de nevoia obiectivă de se folosi cât mai eficient
resursele financiare ale economiei5.
Ceea ce este caracteristic relaţiilor de credit este faptul că ele definesc un transfer de
valoare cu caracter rambursabil, pentru un orizont de timp limitat şi cu obligaţia plăţii dobânzii,
drept preţ al capitalului împrumutat. Prin intermediul creditului, practic, sunt mobilizate
capitalurile temporar disponibile în economie, metamorfozate într-un capital de împrumut, care

4
I. Trenca – Op.cit., p.155
5
Idem, p.156
apoi este dirijat prin redistribuire spre diferite sectoare de activitate, ramuri şi subramuri, zone
geografice şi colectivităţi etc., cu scopul de a se satisface nevoile suplimentare de finanţare
generate de derularea reproducţiei sociale6.
În economia de piaţă creditul are un rol deosebit. Creditul este unul dintre motoarele
principale ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea raţională a creditului sporeşte
puterea productivă a capitalului şi asigură un volum mare de produse. Creditul a apărut pe baza
dezvoltării producţiei de mărfuri, corelat cu dezvoltarea schimbului.
Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiţii productive.
Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade, precum şi fondurile strânse
prin vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni pot fi folosite pentru acordarea de împrumuturi
întreprinderilor de stat şi celor particulare.
Sub aspect economic, creditul reprezintă operaţiunea prin care o persoană fizică sau
juridică (debitor) obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor),
asumându-şi obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen/scadenţă. Creditul a apărut din
necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţii agenţi economici, proces căruia moneda lichidă
nu-i putea face faţă.
Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de relaţii între indivizi sub forma
unor acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate care se efectuează pe pieţe
monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte
importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este consimţit
sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. Dispozitivul instituţional variază, de asemenea, de
la ţară la ţară.
Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul şi importanţa creditului în economia
fiecărei ţări au marcat o creştere considerabilă a acestuia, având loc, totodată, diversificarea
funcţiilor îndeplinite de credit.
În primul rând, creditul îndeplineşte o funcţie distributivă prin faptul că redistribuie
rezervele băneşti disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumuturilor acordate
anumitor ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare. De
asemenea, creditul sporeşte şi puterea productivă a capitalului prin transformarea economiilor în
capitaluri productive.
Printr-o analiză atentă a cererilor de creditare este favorizată orientarea disponibilităţilor
spre ramurile sau activităţile mai rentabile, ceea ce asigură o mai mare posibilitate de adaptare la
cerinţele pieţei interne şi externe. Având în vedere cele prezentate mai sus, se poate spune că,

6
Idem
prin funcţia sa distributivă, creditul participă la creşterea gradului de centralizare şi concentrare a
capitalului.
Fără a reprezenta relaţii de schimb propriu-zise, relaţiile de credit se corelează cu plăţile
pentru tranzacţii, sunt un suport principal al derulării fluente a plăţilor în relaţiile interne şi în
circuitul internaţional, al creşterii economice în general.
În principal însă, creditul este expresia relaţiilor de redistribuire a disponibilităţilor
băneşti latente existente în economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin
înlocuirea monedei temporar pasive cu monedă activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea
disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea masei monetare în circulaţie.
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor,
populaţiei şi concentrarea lor la bănci constituie premisa principală pentru acordarea de credite.
Reflectarea în conturile bancare a acestor disponibilităţi monetare şi luarea lor în calculul
creditelor de acordat nu reprezintă o redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între
titularii de conturi. Titularii de disponibilităţi nu-şi pierd dreptul de a dispune plăţi pe seama
depozitelor pe care le au constituite la bănci. Are loc, în fapt, crearea de către bancă a unei noi
puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o. Se produce şi o
„reaşezare” a cererii ca valoare de întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este
în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite,
diferită material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, cu implicaţii asupra structurii
materiale a producţiei.
Conform teoriei keynesiste, ecuaţia echilibrului macroeconomic este:

ECONOMII = INVESTIŢII

Astfel, economisirea fără investiţii conduce la tezaurizare, care poate provoca recesiune.
Nu orice persoană poate fi întreprinzător, nu-şi poate asuma riscurile unui investitor deoarece nu
dispune de calităţile necesare sau nu dispune de capitalul necesar. De aici se poate observa
importanţa pe care o are creditul în procesul de transformare a economiilor în investiţii. Cu alte
cuvinte, creditul este un important factor al creşterii economice.
De asemenea, prin urmărirea şi verificarea atentă a modului de utilizare a sumelor
primite, creditul joacă un rol de diminuare a iniţiativelor nerentabile. Un întreprinzător care
prezintă iniţiative riguros fundamentate şi însoţite de garanţii reale acoperitoare poate să obţină
un credit. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor rentabile, inovatoare, ceea ce
favorizează concurenţa, cu efecte pozitive asupra economiei în ansamblul său.
O altă funcţie importantă a creditului este cea de emisiune monetară. Odată cu
diversificarea tehnicii de plată (cambie, virament, cec etc.), s-a ajuns la diminuarea folosirii
numerarului şi în consecinţă la creşterea în proporţii mari a monedei de cont (scripturale). Prin
aceasta s-a asigurat şi reducerea cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici şi instrumente de
plată oferite de existenţa creditului făcând faţă creşterii volumului tranzacţiilor.
De asemenea, băncile prin mobilizarea disponibilităţilor şi posibilitatea lor de a acorda
credite pe seama acestor depozite contribuie la expansiunea monedei scripturale.
Astfel, pornind de la un model monetar simplificat în care o singură bancă utilizează
moneda scripturală pe care o creează ea însăşi, această bancă poate oferi credite clientelei sale,
actuală sau potenţială, pe măsura cererii exprimate, şi, astfel cum se desfăşoară tot mecanismul
cerere-ofertă, echilibrul se realizează printr-o modificare a preţului, respectiv a ratei dobânzii. În
acest cadru, creditele acordate, înregistrate ca atare în activul bilanţului, vor avea drept
contrapartidă depozitele constituite pe această bază. În această accepţie se consideră că deşi vor
exista plăţi în numerar, în ultimă instanţă ele se vor transforma în depozite şi aşa mai departe. În
condiţiile în care funcţionează însă sistemul rezervelor minime obligatorii pe care băncile
comerciale trebuie să le constituie la banca centrală, acestea acţionează în sensul reducerii
posibilităţilor de multiplicare.
Reglând dimensiunile cererii şi ale ofertei de mărfuri tocmai prin creditarea consumului
pe de o parte şi prin creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie, alături de alţi
factori, la stabilitatea preţurilor.
Ca urmarea a naturii sale, creditul contribuie şi la evoluţia vitezei de rotaţie a banilor, la
multiplicarea monedei scripturale, la rularea continuă a fondurilor.
Creditul îndeplineşte şi o funcţie de reflectare şi stimulare a eficienţei agenţilor
economici. Eficienţa economică a întreprinderilor se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar
aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în
gradul de asigurare a capacităţii de plată. Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a
raportului invers între eficienţa în activitatea economică şi necesarul de fonduri. Sporirea
eficienţei economice reduce nivelul relativ al cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea
acţionează şi în direcţia diminuării fenomenelor de stocare. Ca urmare, cu cât eficienţa
economică a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât
necesarul de fonduri este mai redus.
Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare, însă, şi mai
pregnant, în situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare,
reflectându-se în plus şi în situaţia fondurilor proprii. Legea raportului invers între necesarul de
fonduri şi eficienţa în activitatea economică acţionează şi mai concludent în cazul creditului.
Creditul nu este numai un indicator al eficienţei economice, ci şi un instrument de
influenţare în direcţia stimulării activităţii calitativ superioare. Aceasta, prin acordarea de credite
fără restricţii agenţilor economici cu bună activitate şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea
de credite celor care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi cu dificultăţi în returnarea
împrumuturilor.
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale prin
creditarea activităţilor de comerţ exterior.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile,
precum:
 sporirea capacităţii productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului;
 concentrarea capitalului;
 reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
 adaptarea elastică a cererii de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă toate aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri. Principalul
risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează, inevitabil, procese de
deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţiuni
economice care atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine
posibilităţi de selecţie a clienţilor solicitanţi de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.

1.5. Pieţele de capital şi pieţele creditului

Studierea sferelor creditului a scos în evidenţă situaţii numeroase ale relaţiilor de credit.
A rezultat că circuitul creditului se intercalează adesea, uneori până la confundare cu
circuitele capitalului şi cu circuitele monetare.
În economie acţionează trei mari categorii de participanţi:7
 unităţile excedentare, care economisesc, caută plasament pentru
economii – aceste unităţi reprezentând în fapt familiile;
 unităţile deficitare ale căror cheltuieli de dezvoltare în principal, sunt
superioare propriilor lor acumulări sau economii, acestea sunt
considerate la modul general, prin denumirea de întreprinderi
nonfinanciare;
 unităţi cu situaţii alternative, respectiv uneori excedentare, alteori
deficitare, situaţii în care se află administraţia şi exteriorul.

7
• Ionescu C. Lucian – Op. cit., vol. II, p. 29
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 146 – 150
 Ecuaţia general acceptată, economii = investiţii exprimă orientarea fluxului economic
general şi deci relevă faptul esenţial că în economie există doi poli: împrumutătorul final şi
împrumutatul ultim, participanţii preponderenţi ai procesului de redistribuire a capitalului în
economie între care se desfăşoară multe circuite.
Un prim circuit este reprezentat de datoria primară. Pe de o parte, în cadrul acestui
circuit întreprinderile nonfinanciare emit acţiuni şi obligaţiuni pe care le vând familiilor şi-şi
atrag astfel capitalul suplimentar de care au nevoie.
De asemenea întreprinderile nonfinanciare recurg la împrumuturi pe termen mijlociu şi
lung prin efectele comerciale pe care le semnează, urmărind acelaşi scop.
Familiile, se dovedesc a fi tot mai mult interesate în achiziţia unor asemenea active
financiare (acţiuni, obligaţiuni, creanţe ipotecare, efecte comerciale) aducătoare de dobânzi şi
dividende.
Intermediarii financiari au un rol deosebit în cadrul datoriei secundare. Datoria
secundară este compusă din ansamblul titlurilor de creanţă pe termen scurt, mediu şi lung, emise
de intermediarii financiari în contrapartida titlurilor datoriei primare pe care aceştia le cumpără.
Principalii intermediari financiari sunt intermediarii financiari monetari sau bancari
(banca de emisiune, băncile comerciale).
Intermediarii financiari bancari emit deci active secundare constituite esenţial prin
diferite forme de monedă în circulaţie (aşa cum s-a subliniat, pe baza titlurilor primare pe care le
achiziţionează).
O altă categorie de intermediari financiari, sunt cei nonbancari, în principal organisme
specializate în colectarea economiilor (case de economii, fonduri de pensii, companii de
asigurări) nu au putere să creeze monedă.
Acestea emit în principal quasi-monedă şi uneori şi active financiare: valori mobiliare.
Un rol deosebit în creaţia datoriei secundare şi efectuarea finanţării indirecte îl au
intermediarii financiari bancari.
În primul rând, intermediarii financiari bancari transformă activele financiare în active
lichide promovând preferinţele pentru lichidităţi ale clienţilor lor.
În al doilea rând, intermediarii financiari bancari transformă economiile pe termen scurt
în împrumuturi pe termen mediu şi lung.
Din cele menţionate rezultă că în procesele economice apar numeroşi factori interesaţi în
vânzarea sau cumpărarea capitalurilor disponibile pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată
şi că în realizarea dorinţelor lor privind fructificarea capitalurilor ei negociază şi se pun de acord
în cadrul unor relaţii specifice de piaţă.
 Totalitatea relaţiilor dintre diferitele subiecte economice, întreprinderi şi persoane, între
acestea şi intermediarii bancari, precum şi a raporturilor dintre bănci şi alte instituţii de credit
privind transferul de disponibilităţi monetare ca formă specifică de circulaţie şi fructificare a
capitalului, formează pieţele de capital sau pieţele creditului.
Potrivit celei mai acceptate considerări ale structurii pieţelor distingem:
 piaţa capitalurilor sau piaţa financiară;
 piaţa monetară (piaţa creditului);
 piaţa valutară.

1.6. Piaţa capitalurilor sau financiară

Piaţa capitalurilor sau financiară semnifică locul (cadrul) de întâlnire între nevoile de
resurse băneşti ale întreprinzătorilor, ale producătorilor (global deficitari în astfel de resurse) şi
disponibilităţile băneşti ale populaţiei ale menajelor (global excedentari la asemenea resurse).8
Piaţa financiară este piaţa activelor financiare (acţiunile, obligaţiunile, titlurile de valoare
care aduc venit).
Ea mijloceşte plasamentele economiilor populaţiei, ale societăţilor de asigurări, ale altor
unităţi economice în hârtii de valoare sau valori mobiliare pe termen lung (mai mult de un an) şi
fără termen, în acţiuni şi obligaţiuni emise de societăţile comerciale pe acţiuni şi de
administraţiile publice, ca instrumente de finanţare externă.
Acest proces este mijlocit de unităţile bancar-financiare care îşi desfăşoară activitatea pe
baze comerciale.
Piaţa capitalului (financiară) este compusă din următoarele pieţe: a acţiunilor care deţine
ponderea principală (în fond acţiunile nu au scadenţă); ipotecară, adică vânzarea-cumpărarea de
rente economice; a obligaţiunilor emise de societăţile comerciale; a obligaţiunilor emise de
administraţiile publice.
Piaţa capitalului (financiară) poate fi primară (tranzacţii cu hârtii de valoare mobiliare sau
non emise) şi secundară, pe care se negociază acţiuni şi obligaţiuni emise anterior.
Funcţionarea pieţei capitalului (financiară) presupune existenţa unor instituţii specifice
cum sunt: comisia valorilor mobiliare, casele de brokeraj, bursa de valori.

8
• Ionescu C. Lucian – Op. cit., vol. II, p. 35
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 146 – 150
1.7. Piaţa monetară (piaţa creditului)

Este o piaţă specifică, diferită atât de piaţa bunurilor de consum personal, cât şi de pieţele
factorilor de producţie.9
Specificitatea pieţei monetare decurge din obiectul tranzacţiilor pe care le presupune
(moneda sub toate formele ei), din mecanismele de confruntare între solicitanţii şi ofertanţii de
monedă în funcţie de preţul acestei mărfi (rata dobânzii).
Deşi marfa monedă este omogenă, preţul tranzacţiei cu monedă diferă totuşi în funcţie de
numeroşi factori cum sunt: scadenţa; durata de acordare a creditului; gradul de risc asumat de
creditor; sumele tranzacţionate.
În plus, ajustarea pe piaţa monetară se face greu, aceasta fiind o piaţă de oligopol cu
puţini ofertanţi de monedă şi numeroşi solicitanţi (practic toate categoriile de populaţie).
În economiile contemporane piaţa monetară deţine un rol tot mai important, acesta
decurgând din semnificaţia tot mai mare pe care o are moneda în ansamblul societăţii.
Piaţa monetară sau piaţa creditului funcţionează cu participarea amplă a populaţiei, a
firmelor şi îndeosebi a intermediarilor bancari, instituţii cu largă funcţionalitate pe această piaţă.
Prin urmare funcţionalitatea generală a pieţei creditului este asigurată prin activitatea
unor pieţe componente având fiecare în parte participanţii şi operaţiuni specifice.
Astfel în cadrul pieţei monetare distingem:
a) Piaţa monetară (clasică) care are în fapt mai multe ipostaze: piaţa monetară sau piaţa
scontului şi piaţa monetară propriu-zisă considerate ca două părţi componente
complementare ale pieţei monetare clasice.
b) Pieţele paralele care în principal au ca ipostaze piaţa eurodevizelor şi piaţa creditului
între firme (intercompany market).
În prima ipostază piaţa monetară sau piaţa scontului pe termen scurt cuprinde un cadru
larg de relaţii privind, pe de o parte, mobilizarea disponibilităţilor monetare de la întreprinderi şi
persoane la instituţiile de credit, iar pe de altă parte, acordarea de credite de către bănci firmelor
sau persoanelor:
 termenele de creditare specifice pieţei sunt la vedere sau pentru 12 luni în SUA
respectiv 18 – 24 luni în UE;

9
• Ionescu C. Lucian – Op. cit., vol. II, p. 32
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 146 – 150
  resursele mobilizate sunt de regulă disponibilităţile curente ale firmelor şi
persoanelor, respectiv soldurile conturilor de depozit la vedere sau al conturilor
curente;
 mobilizarea disponibilităţilor şi distribuirea creditelor se face în condiţii de piaţă,
preferinţele fiind orientate liber funcţie de nivelul dobânzii optim, favorabil.
În a doua sa ipostază, piaţa monetară propriu-zisă în care în principal băncile îşi
împrumută, una alteia sumele necesare în scopul echilibrării raporturilor interbancare, zilnic în
legătură cu lichiditatea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce, pe termene de 24 ore
funcţie de necesităţi (casa de compensare a TransFond).
Buna funcţionare a pieţei monetare este strâns legată de piaţa economiilor care poate fi
considerată piaţa auxiliară pentru piaţa monetară.
Pieţele paralele ale creditului apărute după cel de-al doilea război mondial alături de
pieţele tradiţionale ale creditului se referă la entităţi economice importante.
Prima piaţă paralelă prezentă în ţările dezvoltate este piaţa eurodevizelor – creanţe
exprimate în valută unei ţări care se utilizează în afara graniţelor naţionale de către nerezidenţi.
Piaţa eurodevizelor este o piaţă a creditului, menirea sa funcţională fiind mobilizarea şi
redistribuirea prin credite în scopul fructificării optime a disponibilităţilor ciclate pe această
piaţă.
Participanţii direcţi pe această piaţă sunt băncile autorizate în operaţiuni valutare, potrivit
legislaţiei fiecărei ţări.
Contractarea şi negocierile au loc între bănci independent de naţionalitate şi graniţe
funcţie de termene, sume şi nivelul dobânzii proprii acestei pieţe.
Resursele de eurodevize: exportatorii, marile societăţi transnaţionale, băncile comerciale
şi cele de emisiune din diverse ţări funcţie de rezervele lor valutare.
Beneficiarii de credite principali se recrutează din importatori precum şi alte categorii.
O altă piaţă paralelă este piaţa creditului între firme şi constă în avansarea de sume
importante de către unele firme altora pe termen scurt.
Această operaţiune reprezintă o formă de emancipare (eliberare de convenţii) de sub
tutela intermediarilor (bancari) denumită şi dezintermediere care asigură participanţilor un plus
de randament pe seama profiturilor cuvenite intermediarilor (bancari).
În raport de caracteristicile economiei respective şi a sistemelor bancare naţionale mai
apar sub forma pieţelor paralele cele prezentate în continuare:
 piaţa societăţilor financiare în legătură cu formarea şi redistribuirea
resurselor pentru operaţiile specializate ca leasing, factoring şi altele;
  piaţa ipotecară în legătură cu constituirea resurselor şi utilizarea
creditelor ipotecare;
 piaţa autorităţilor locale privind mobilizarea resurselor îndeosebi prin
credite pe termen scurt, necesare desfăşurării activităţii autorităţilor
locale.

1.8. Piaţa valutară

Piaţa valutară semnifică sistemul de relaţii care se formează între bănci sau case de
schimb şi clienţii lor prin intermediul cărora se efectuează vânzările şi cumpărările de valute sau
devize în scopul reglementării plăţilor şi încasărilor ce apar în procesul schimburilor economice
cu străinătatea sau în cel al iniţierii de operaţiuni speculative.
Obiectul principal al operaţiunilor pe această piaţă specifică îl constituie devizele
convertibile sub diverse forme mai ales ca valută în cont, adică depuneri la vedere şi depuneri la
termen ale unor sume de valută în conturile deschise la bănci.10
Dezvoltarea gamei de operaţiuni pe această piaţă a fost stimulată de diferite tehnici
bancare, în special de tehnica viramentului interbancar, care constituie un ordin dat prin telex sau
telegraf pentru a se efectua tranzacţiile.
În România piaţa valutară se compune din: piaţa valutară bancară rezervată operaţiunilor
valutare desfăşurate de persoane juridice; piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor
valutare desfăşurate de persoanele fizice.

10
Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 146 – 150