MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA : TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR
Disciplina Istoria Bisericii Universale

INCRESTINAREA RUȘILOR SI SÂRBILOR

Îndrumător,
Pr. Prof. Univ. Dr. Dani Dorinel

Student
Pop Sergiu

Baia Mare
2013

1
 INTRODUCERE

Creştinismul s-a răspândit cu mare repeziciune în întreg Imperiul Roman, în ciuda

sau, poate chiar din cauza persecuţiilor. La sfârşitul veacului al II-lea, scriitorul Tertulian,
originar din Africa, sublinia cu oarecare mândrie: „Suntem de ieri şi totuşi am ajuns să
umplem pământul şi toate ale voastre” (Apologeticul 37,4). Unele popoare (precum
daco-romanii, francii, germanii, etc.) s-au creştinat în primele secole, trecând printr-un
proces firesc de răspândire a creştinismului în timp şi de organizare bisericească. Alte
popoare (precum bulgarii, ungurii, ruşii) au primit creştinismul în a doua jumătate a
mileniului I.
Tradiţia bisericească, după cele mai vechi izvoare scrise, a păstrat informaţia potrivit
căreia, în teritoriile locuite de geto-daco-romani, Evanghelia a fost predicată de Sfântul
Apostol Andrei. Astfel, scriitorul Hipolit Romanul, mort în persecuţia lui Deciu (249-
251) scrie în „Lucrarea despre apostoli” că „Andrei a vestit sciţilor şi tracilor”. La rândul
său, istoricul Eusebiu de Cezareea (+ 340) preia o informaţie mai veche cu un secol, de la
scriitorul creştin Origen (+ 254), spunând: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi
ucenicii lor, s-au răspândit în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Andrei i-au
căzut sorţii să meargă în Sciţia, lui Ioan în Asia…. Însuşi Sfântul Apostol Pavel dă
mărturie că sciţii au auzit de învăţătura lui Hristos (Coloseni 3,11).
Primele încercări de creştinare a sârbilor au avut loc la începutul secolului al VII-lea,
dar creştinarea în masă s-a produs în secolul al IX-lea.1
În Rusia, creştinismul a pătruns, potrivit tradiţiei, prin Sfântul Apostol Andrei. Dar
ruşii, sub denumirea (ca urmaşi ai veregilor scandinavi), sunt cunoscuţi abia în secolul
IX. Creştinare oficială a ruşilor s-a petrecut la anul 988, sub cneazul Vladimir2.

1
Pr. Eugen DRĂGOI, Istoria Bisericească Universală, Ed. Historica, Bucureşti, 2001. pag.172
2
Ibidem pag.174

2
 CAPITOLUL I

Începutul creştinării sârbilor sub timpul împăratului Heracliu

Sârbii fac parte din marea familie a popoarelor slave şi alcătuiesc, împreună cu
bulgarii, croaţii şi slovenii, grupul slavilor de sud.
Croaţii şi sârbii stabiliţi pe teritoriul fostelor provincii romane ale Illyricului erau, la
începutul aşezării lor, păgâni. Teritoriile pe care s-au aşezat sârbii şi croaţii făceau parte
din Prefectura Illyricului, care, din punct de vedere bisericesc, se afla sub jurisdicţia
Scaunului de la Roma. Cele două rituri, răsăritean şi apusean, au putut convieţui în pace,
mai ales că deosebirile lor erau neînsemnate.
Episcopiile greceşti şi romane din Peninsula Balcanică şi de pe coasta Dalmaţiei,
care au supravieţuit invaziilor şi populaţiile creştine de limbă greacă şi latină, rămase
printre noii cuceritori, au fost cele dintâi care au contribuit la răspândirea sporadică a
creştinismului printre slavi, deci şi printre sârbi.
Sârbi, fiind înrolaţi în armata imperială a Bizanţului, au primit creştinismul de la
bizantini şi l-au răspândit apoi printre rudeniile și prietenii lor.
În timpul războaielor şi incursiunilor popoarelor barbare pe teritoriul Bizanţului,
bărbaţii, femeile şi tinerii luaţi în robie au fost propovăduitorii cei mai zeloşi ai credinţei
creştine printre păgâni. Din căsătoriile mixte s-au născut o mulţime de copii. Creştinii
deportaţi de avari şi de slavi au rămas atât de profund legaţi de naţiunea şi credinţa lor că
copii acestora, în mare parte născuţi din părinţi avari şi slavi, dar crescuţi de mame
romane şi elene, se hotărâră să se întoarcă în patria strămoşilor lor. .3
Din anul 360 Heracliu începu să se ocupe de slavii din Peninsula Balcanică, multă
vreme neglijaţi, îndeosebi de sârbi şi de croaţi. Heracliu se folosi de mijlocul tradiţional
al propagandei creştine pentru a pacifica pe slavii din Balcani şi a-i face nu numai
inofensivi, ci chiar prietenii Imperiului de Răsărit, în lupta lui împotriva altor popoare
barbare.

3
Pr. Asist. Ioan Rămureanu-„Începuturile creştinării sârbilor sub împăratul bizantin Heracliu” în ST, anul
XI, nr.3-4/1959 pp. 164-175

3
 Încercarea de creştinare a sârbilor şi croaţilor intra în chip natural în programul
politic şi religios al împăratului Heracliu.
În ceea ce priveşte problema celor două rituri trebuie să avem în vedere că în acest
timp nu se făcea o deosebire atât de mare între Roma şi Constantinopol, între ritul
răsăritean şi cel apusean, aşa cum se va întâmpla la jumătatea a doua a secolului al IX-lea
din timpul patriarhului Fotie (858-867; 877-886) şi al Papei Nicolae I (858-867).
În anul 678, croaţi din Dalmaţia recunoscură supremaţia împăratului bizantin
Constantin al IV-lea Pogonatos (668-683) şi astfel intrară sub influenţa politică şi
religioasă a Bizanţului.
Provinciile Illyricului oriental fură puse din 731, împreună cu Sicilia şi Calabria, în
timpul împăratului bizantin Leon al III-lea Isaurul (717-740) sub jurisdicţia bisericească a
Patriarhiei de Constantinopol. Din acest timp civilizaţia şi cultura Bizanţului, atât de
strâns legate de creştinismul răsăritean, începură să pătrundă tot mai mult în viaţa
poporului sârb.
Creştinarea completă a poporului sârb s-a făcut de misionari trimişi de la
Constantinopol la începutul domniei împăratului Vasile I Macedoneanul (867-886)4.

4
Ibidem pp.176-181

4
 CAPITOLUL II

Creştinarea ruşilor

Convertirea marei principese Olga a Kievului

Marele principe Igor al Kievului a murit în războiul dus împotriva tribului slav al
drevlenilor. După moartea lui Igor, văduva sa Olga din Pskov a rămas la conducerea
marelui principat al Kievului în calitatea de regentă a fiului ei minor Sviatoslav. Marea
principesa Olga a Kievului „Elena rusă”, primi botezul creştin, fie în anul 954 5, fie în
957, la Constantinopol, de la patriarhul Polyeuct, având ca naş pe împăratul Constantin al
VII-lea Porfirogenetul, când a primit numele de Elena, după cum afirmă cronicarii ruşi
Iacob şi Nestor6. E mai sigur, însă, că Olga a primit creştinismul la Kiev, prin străduinţele
misionare ale preoţilor varego-ruşi creştin. Împăratul Constantin al VII-lea
Porfirogenetul, care ne-a lăsat în Cartea sa de ceremonii o relatare amănunţită a primirii
solemne făcută în toamna anului 957, marei principese Olga a Kievului, ne lasă să
presupunem că aceasta era creştină de mai înainte.
Cu tot zelul ei pentru creştinism, Olga nu reuşi să convingă pe fiul ei Sviatoslav,
să primească botezul. La insistenţele mamei sale de a se face creştin, Sviatoslav refuză
crezând ca apropiaţii săi o sa radă de el şi astfe, el n-a ascultat-o pe mama sa şi a trăit
până la moarte după obiceiuri păgâneşti. În data de 11 aprilie 969, principesa Olga, moare
și este cea dintâi principesă creştină dintre capetele conducătoare ale ruşilor. După puţin
timp moarte şi Sviatoslav (973) iar după moartea lui prematură urmează lupte pentru
domnie. Până la urmă tronul este ocupat de Vladimir (în faţa fraţilor săi Iaropolk şi Oleg),
şi de numele acestuia se leagă încreştinarea oficială a ruşilor”7.

5
Prof. E. Golubinski, Istoria Bisericii ruse, ed. II-a, partea I-a, Moscova, 1901, pp 73-84.
6
Cronica lui Nestor, trad. şi comentarii de Prof. G. Popa Lisseanu, op. cit., pp 68-71
7
Pr. Asistent Ioan Rămureanu, op. cit., pp. 397-400.

5
 Creştinarea marelui principe Vladimir al Kievului şi activitatea pentru introducerea
creştinismului în Rusia chieveană.

Principele Vladimir după ce a cucerit Kievul cu trupe păgâne a cerut resturarea

templelor şi ridicarea statuilor zeilor, în parte a distrus tot ce a facut principesa Olga iar
păgânismul părea că reînvie cu ajutorul acestor statui.
Creştinismul reprezenta un studiu superior de viaţă nu numai din punct de vedere
religios, ci şi şcoala, cultura şi chiar politica, întrucât în comparaţie cu politeismul pâgăn,
credinţa într-un singur Dumnezeu asigura unitatea poporului. În jurul marelui principe al
Kiewului, luau fiinţă noi state creştine: Polonia (devenise un stat creştin); Ungaria şi
Scandinavia (se pregăteau să devină creştine), Bosforul Constantinopolul, etc. Astfel visul
unei înrudiri cu familia imperială din Bizanţ, a început să frământe spiritul lui Vladimir.
Pentru aceasta, însă, trebuia să devină creştin.8.
Vladimir, înainte de-a primi botezul, a avut mai multe soţii, în afară de numeroase
concubine. Acesta trăia în desfrâu, în mijlocul unor haremuri strălucitoare, când a primit
vizita mai multor misionari, care îi propuseseră fiecare credinţa lui. Veniră mai întâi
bulgarii mahomedani de pe Volga, apoi "Nemţii de la Roma", adică Romano-Catolicii; iar
la urmă, grecii au trimis un filosof, probabil o riminiscenţă istorică din vremea când
Constantin şi fratele său Metodiu au expus credinţa creştină în faţa lui Vladimir şi a
boierilor săi. După sfatul boierilor şi bătrânilor, sunt preferaţi grecii la care ruşii trimiseră
o solie impunătoare. La întoarcere, delegaţii au povestit lucruri minunate care au văzut la
Constantinopol şi i-a fascinat:"Şi ne-am dus la greci, au spus aceştia, şi ne-au condus
acolo unde ei se închină la Dumnezeul lor (în catedrala Sfintei Sofii) şi nu mai ştiam
dacă ne găseam în cer ori pe pământ. Nu suntem în stare să vă povestim, dar un lucrul
ştim că acolo Dumnezeu locuieşte în mijlocul oamenilor; şi slujba lor este mai minunată
decât în orice altă ţară "

8
Ibidem, pp. 400-402.

6
 Vladimir atacă cetatea Cherson, stăpânită de imperiu în Crimeea şi după un lung
asediu o ocupă. Împăratul dădu atunci pe Ana în căsătorie lui Vladimir, care a primit
botezul în 988. În urma acestei căsătorii Ana primeşte ca zestre Crimeea 9. În primăvara
anului 990, când Vladimir şi soţia sa Ana, luară drumul spre Kiev, o parte din clerici
soliei bizantine, îi însoţiră până la Kiev . Zidirea bisericii Adormirea Maicii Domnului din
Kiev, ridicată în anul 991 cu ajutorul arhitecţilor bizantini, şi sfinţită la 11 sau 12 mai în
anul 996 a fost servită în postul de catedrală până în anul 1018 când s-a construit
catedrala Sf. Sofia.10 Porfirogenata Ana, soţia lui Vladimir, deşi cu mult mai tânără decât
soţul ei, moare în anul 1011. După moartea ei, Vladimir se recăsătoreşte repede cu
Richlinda, nepoata împăratului Otto I iar acet gest al lui Vladimir a fost privit de Bizanţ
cu multă neîncredere. Vladimir moare si el la 15 iulie 1015, la Brestov, un sat din jurul
Kievului, ca om de stat, Vladimir a fost o personalitate puternică şi a jucat primul rol în
creştinarea Rusiei kieviene”11.
„Fiindcă kievenii fuseseră convertiţi de Bizanţ, se stabilise relaţii mai strânse între
cele două state, dar numai sub Iaroslav, Creştinismul a primit în Rusia forma sa definitivă
iar din anul 1037 datează formarea unei dieceze mitropolitane a Kievului şi întronarea
unui grec ca mitropolit al clerului rus. După convertirea Rusiei şi instalarea la Kiev a unui
mitropolit grec, guvernul bizantin avea tendinţe sa considere pe principele său ca vasal
lor. Acest lucru duse mai târziu la o ruptură formală cu Iaroslav. În anul 1057 conflictul a
fost lichidat deoarece Iaroslav aceaptă până la urmă un mitropolit grec desemnat de
Constantinopol.
Ceea ce trebuie însă reţinut este faptul că Biserica Rusă a fost pusă, din timpul
întemeierii sale, sub autoritatea bizantină şi faptul că primul episcop de Kiev a fost grecul
Teofilact iar la începutul secolului al XI-lea Kievul a fost ridicat la rangul de
arhiepiscopie, primul arhiepiscop fiind Ilarion”12.

9
Pr. Prof Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, op. cit., p. 90.
10
Pr. Asistent Ioan Rămureanu, op. cit., p. 405.
11
Ibidem, pp. 407-408.
12
Prof. Nicolae Bănescu, Câteca studii privitoare la creştinarea ruşilor şi începuturile bisericii ruse, în rev.
“Ortodoxia”, nr. 2/ 1960, , Manual pentru Istitutele teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 1960, pp. 281-282.

7
 CONCLUZII

Poporul sârb a fost creștinat complet de misionari trimiși de la Constantinopol, iar

civilizația si cultura bizanțului a început sa pătrundă tot mai mult în viața poporului sârb.
Creștinarea s-a făcut la începutul domniei împaratului Vasile I Macedoneanul.
Cel care a făcut pasul hotărâtor pentru convertirea ruşilor a fost prinţul Vladimir
(980-1015). În Europa, şi ultimele state Polonia, Ungaria, Bulgaria, Norvegia se
organizaseră ca state creştine.
Vladimir creştină în scurtă vreme statul său începând din anul 989-990, aşezând
episcopi la Rostov, Novgorod, Cernigov, Bielgorod, Vladimir-Volmsk, Turov şi Poloţk.
Primul arhiepiscop rus va fi fost Ilarion (1051-1054), unul din întemeietorii Lavrei
Pecerskaja. Creştinarea ruşilor a urmat şi ea un proces destul de îndelungat, similar cu cel
al ungurilor, cu deosebirea că ruşii au rămas ortodocşi. Începuturile acestui proces duc
înapoi la „vremile de demult”, cum se exprimă cea mai veche cronică rusească, pe atunci
când încă nu se pornise opera de „adunare a poporului rus”, adică unificarea lui statală.

8
 BIBLIOGRAFIE

1. BĂNESCU, Prof. Nicolae Câteva studii privitoare la creştinarea ruşilor şi

începuturile bisericii ruse, în rev. “Ortodoxia”, Bucureşti, nr. 2/ 1960.
2. Cronica lui Nestor, trad. şi comentarii de LISSEANU G. Popa, Prof., în Izvoarele
istoriei Românilor, vol. VII, Bucureşti. 1935.
3. GOLUBINSKI, Prof, E. Istoria russkoi ţerkvi (= Istoria Bisericii ruse), ed. II-a,
partea I-a, Moscova, 1901.
4. RĂMUREANU , Pr. Asistent, Ioan Creştinarea Ruşilor în lumina noilor cercetări
istorice, în revista „Studii Teologice”, Bucureşti, nr. 56/ 1957.
5. RĂMUREANU Pr. Prof. Ioan, ŞESAN, Pr. Prof. Milan, BODOGAE,Pr. Prof.
Teodor, , ” Istoria Bisericească Universală”, vol. 2, Manual pentru Istitutele
teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 1993.
6. 6.RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan -„Începuturile creştinării sârbilor sub împăratul
bizantin Heracliu” în ST, anul XI, nr.3-4/1959
7. DRĂGOI, Pr., Eugen, Istoria Bisericească Universală, Ed. Historica,
Bucureşti, 2001

9
 CUPRINS

Introducere.................................... 2

Capitolul I .................................... 3

Capitlul II ..................................... 5

Concluzii ...................................... 8

10