Metode Avansate de analiza si de

caracterizare a materialelor
Proiect
Aparatura,metode pentru determinarea
continutului de hidrogen din aliaje de aluminiu
lichide

Student:
Flucus(Chiujdea) Iulia
IMMA 3MF181
 Introducere
Aluminiul este cel mai rãspândit metal în scoarţa terestrã (dupã indicele CLARK
7,45 %) iar printre elemente ocupã locul al treilea în urma oxigenului şi siliciului.
Împreunã cu aceste elemente formeazã 82,54 % din scoarţa terestrã, fiind
concenrat în special în apropierea suprafeţei sale. Datoritã activitãţii sale chimice
mari, se gãseşte în naturã numai sub formã de compuşi.
Aluminiul cristalizeazã în sistemul cubic cu feţe centrate, cu urmãtoarele
caracteristici principale:
- constanta reţelei cristaline, la 25 C 4,04958 Å;
- raza atomicã 1,4286 Å;
- raza ionicã 0,8598 Å;
- distanţa interatomicã 2,8630 Å.
Densitatea aluminiului solid, cât şi a celui topit scade odatã cu creşterea gradului
de puritate, fiind de 2,705 g /cm la 20 C pentru aluminiul de puritate 99,5 %.
La temperatura de topire, aluminiul în stare solidã are densitatea de 2,55 g / cm
, respectiv 2,382 g / cm în stare lichidã, ceea ce corespunde la o contracţie
volumicã de 6,6 % la solidificare.Aluminiul se topeşte la 660,24 C şi fierbe la
temperatura de 2056 C.
Pentru clasificarea aliajelor de aluminiu, având în vedere marea lor diversitate,
pot fi luate în considerare mai multe criterii, dintre care douã sunt mai importante:
- tehnologiile de obţinere a produselor: piese fasonate, profile, folii, tablã, sârmã;
- proprietãţi şi domenii de utilizare.
Aliajele de aluminiu dupã tehnologiile de obţinere a produselor sunt grupate în
patru categorii: - aliaje pentru turnare;
- aliaje deformabile: - netratabile termic;
- tratabile termic (domeniul lor fiind determinat de limita de saturaţie a soluţiei
solide la temperatura eutecticului şi de poziţia liniei de solubilitate a fazei în exces
în aluminiul solid);
- prealiaje.
Aliajele care în diagrama de echilibru termic sunt situate dupã punctul limitã şi
au în structurã eutectic sunt aliaje tipice de turnãtorie.
Structura apropietã de compoziţia eutecticã, domeniul îngust de solidificare
determinã la aceste aliaje însuşiri foarte bune de turnare şi, în special, fluiditate
mare care uşureazã umplerea completã a formelor.
Aliajele situate înainte de limita de saturaţie, având structurã monofazicã sau
bifazicã, se caracterizeazã prin plasticitate mare la cald, putând fi prelucrate prin
deformare.
Aliajele de turnãtorie, spre deosebire de cele destinate pentru prelucrare plasticã,
permit adaos mãrit de elemente de aliere, care conduce la îmbunãtãţirea
caracteristicilor mecanice şi tehnologice. Majoritatea acestor aliaje se trateazã
termic pentru durificare prin cãlire şi îmbãtrânire sau se livreazã în stare recoaptã,
când sunt folosite la confecţionarea pieselor care lucreazã la temperaturi înalte.
Cele mai rãspândite aliaje de aluminiu pentru turnãtorii sunt pe baza urmãtoarelor
sisteme:
- aliaje Al-Si, binare sau mai complexe, aliate cu: Cu, Mg, Mn, Zn, Cr, Ti, Cd, B,
Be, Mo, Ni etc;
- aliaje Al-Cu, binare sau complexe, aliate cu: Mg, Zn, Ni, Mn, Cr etc;
- aliaje Al-Mg, binare sau complexe, aliate cu:Mn, Cr etc;
- aliaje Al-Zn, binare sau complexe, aliate;
- aliaje Al-Fe.
Hidrogenul este un gaz ușor inflamabil, incolor, insipid, inodor, iar în natură se
întâlnește mai ales sub formă de moleculă diatomică, H2. Hidrogenul este cel mai
ușor element chimic. Etimologic, cuvântul hidrogen este o combinație a două
cuvinte grecești, având semnificația de „a face apă”.
Cea mai importantă (din punct de vedere economic) metodă de obținere a
hidrogenului este extragerea acestuia din hidrocarburi. Cea mai mare parte a
hidrogenului obținut în mod industrial provine din reformarea vaporilor gazelor
naturale.[80] La tempreaturi ridicate (700 – 1100 °C; 1300 – 2000 °F), apa în stare de vapori
reacționează cu metanul, rezultând monoxid carbon și H2
Aluminiul poate produce H2 prin tratarea cu baze:
2Al+6H2O+2OH------>2Al(OH)-4+3H2
Electroliza apei este o metodă simplă de a produce hidrogen. Un curent de joasă
tensiune trece prin apă, iar oxigenul gazos se formează la anod, în timp ce
hidrogenul gazos apare la catod. De obicei la producerea hidrogenului, catodul
este confecționat din platină. Dacă se realizează și arderea, oxigenul este preferat
pentru combustie, astfel ambii electrozi sunt confecționați din metale inerte.
 Interactiunea hidrogenului cu aluminiul
lichid
Din atmosfera cuptoarelor de elaborare provine, în afarã de oxigen, şi hidrogenul,
care reprezintã 90...98 % din intreaga cantitate de gaze dizolvate în majoritatea
aliajelor neferoase.
Azotul în aceste aliaje se dizolvã într-o mãsurã foarte micã, iar pentru unele
metale se considerã un gaz neutru.
Gazele moleculare, de tip: H . H O, CO , SO , CO, H S, NH , CH
, nu difuzeazã şi nu se dizolvã în aliajele lichide decât în stare disociatã. Gradul
de disociere a acestor gaze la temperaturile de elaborare a aliajelor neferoase,
650...1300 C, este foarte mic. Solubilizarea lor în metalele lichide se realizeazã
în urma reacţiilor cu elementele componente din topiturile metalice.
Aşadar, în cazul aliajelor neferoase, cel mai important gaz solubil, de care trebuie
sã se ţinã seama, este hidrogenul.
Hidrogenul se gãseşte numai foarte rar în stare liberã în atmosfera cuptoarelor de
elaborare, deoarece în prezenţa oxigenului el arde cu formare de vapori de apã.
Şi chiar dacã ar exista în stare molecularã, nu s-ar dizolva în metalul lichid, iar
disocierea termicã a lui la presiunea normalã începe abia la 1723 C, deci la
temperaturi mult mai ridicate decât cele practicate la elaborarea aliajelor
neferoase uzuale.
Prin urmare, pentru metalele şi aliajele neferoase lichide, sursa principalã de
hidrogen o constituie umiditatea conţinutã în încãrcãtura metalicã, în fluxuri, în
cãptuşealã şi în combustibil.
Vaporii de apã reacţioneazã relativ uşor cu majoritatea metalelor neferoase
lichide, ducând la formarea de oxizi şi de hidrogen atomar, care se dizolvã în
metal:
Mg + H O =(MgO) + 2H
2Al + 3H O =(Al O ) + 6H
Si + 2H O =(SiO ) + 4H
2P + 5H O =(P O ) + 10H
Atmosfera reducãtoare din cuptor uşureazã procesul de disociere a apei şi de
dizolvare a hidrogenului în aliajul lichid:
H O + CO = CO + 2H
H O +C = CO + 2H
CO + C = 2CO
Pelicula compactã de oxizi de la suprafaţa aliajului lichid protejeazã într-o
oarecare mãsurã topitura de difuziunea hidrogenului.
Hidrogenul prezent în aliajele de aluminiu lichide se distribuie între douã forme
majore de existenţã:
-sub formã atomarã, formând soluţii interstiţiale. În mod obişnuit ne referim la
aceastã formã de existenţã a hidrogenului, [H], exprimatã în, [cm H2/100 g
aliaj];
-sub formã molecularã în fisurile, porile, incluziunilor nemetalice solide, ce se
pot reprezenta prin formulele: Al2O nH2; MgnH2, Al2O MgOnH2 etc.

Fig1.Nomogramã pentru aprecierea conţinutului maxim probabil de hidrogen,

din aliajele de aluminiu lichide, în funcţie de condiţiile de elaborare.
Din punct de vedere al solubilitãţii hidrogenului, metalele se împart în douã
grupe:
- metale pentru care solubilizarea este endotermã: Al, Mg, Cu, Fe, Ni etc;
- metale pentru care dizolvarea este exotermã: Ti, Mn, Zr etc.
Natura reacţiei de dizolvare determinã conţinutul de hidrogen aflat în soluţie:
metalele pentru care solubilizarea este endotermã absorb mai puţin hidrogen
decât metalele pentru care dizolvarea este exotermã.
La metalele pentru care solubilizarea este endotermã conţinutul hidrogenului
dizolvat creşte odatã cu temperatura, iar pentru metalele pentru care dizolvarea
este exotermã aceastã variaţie este inversã, conform principiului lui Le Chatelier:
când dintr-o reacţie se degajã cãldurã, efectul creşterii temperaturii este acela de
a modifica echilibrul în direcţia absorbţiei de cãldurã.
Dintre metalele neferoase, magneziul şi nichelul dizolvã cea mai mare cantitate
de hidrogen. Curbele de variaţie a solubilitãţii hidrogenului în funcţie de
temperaturã, pentru diferite metale neferoase, sunt redate în figura 2.

Fig.2 Curbele de echilibru ale solubilitãţii hidrogenului în diferite metale în

stare solidã şi lichidã.
Elementele de aliere influenţeazã în mod diferit solubilitatea hidrogenului.
Unele o micşoreazã atât în aliajul lichid, cât şi în cel solid. Altele au o influenţã
contrarã. Sunt cazuri, când elementele îi mãresc solubilitatea în aliajul lichid şi
o micşoreazã în aliajul solid şi invers.
Cele mai periculoase sunt elementele care favorizeazã separarea hidrogenului
din soluţie la solidificarea aliajului (adicã mãresc diferenţa dintre conţinutulzi
insolubili în aliajul lichid.
Prezenţa lor în aliaje favorizeazã adsorbţia mai avansatã a hidrogenului la t de
hidrogen în stare lichidã şi în stare solidã ) deoarece mãresc tendinţa de formare
a suflurilor. Când elementele din aliaj formeazã compuşi intermetalici,
solubilitatea hidrogenului scade, deoarece compuşii intermetalici nu dizolvã
hidrogen.
Solubilitatea hidrogenului, în afarã de compoziţie şi temperaturã, este
influenţatã şi de conţinutul de oxiopire, iar la solidificare joacã rol de germeni
pentru formarea bulelor (suflurilor). Germinarea suflurilor pe suprafeţe
existente depinde de mai mulţi factori (natura şi forma incluziunilor, netezimea
suprafeţei lor, capacitatea de umectare de cãtre metalul lichid şi de cãtre
hidrogen, de prezenţa porilor pe suprafaţa lor etc.).
Ca urmare, conţinuturile totale de hidrogen, din topiturile metalice pe bazã de
aluminiu, sunt atât în funcţie de solubilitatea gazului în aliajul respectiv, în
condiţiile termodinamice date, cât şi în funcţie de concentraţia precum şi forma
şi structura incluziunilor nemetalice solide, prezente în aliajul lichid.
Între cantitatea de hidrogen molecular aflat pe incluziunile nemetalice solide,
sub formã de bule şi conţinutul acestora în baia metalică existã relaţia:
V{H2}=0,51*V(NO)
unde:V{H2}-reprezintã volumul hidrogenului molecular aflat, sub formã de
bule, pe incluziunile nemetalice solide; V(NO-volumul incluziunilor nemetalice
solide din aliajul lichid.
Importanţa, ce se acordã conţinutului de hidrogen din aliajele de aluminiu
lichide se explicã prin faptul cã în timpul solidificãrii aliajelor, hidrogenul se
comportã ca orice element de aliere, supunându-se legii de repartiţie între cele
douã faze prezente la solidificare, figura 3.
În timpul solidificãrii (transformãrii de fazã) solubilitatea hidrogenului se
micşoreazã, aproximativ, de 20 de ori. Cea mai mare parte din hidrogenul ieşit
din soluţie se va depune în microcavitãţile intercristaline determinând apariţia
porozitãţilor intercristaline, cu formã neregulatã.
 Fig.3 Variaţia concentraţiei hidrogenului în lichidul interdendritic în funcţie de
volumul fracţiei solidificate.
Sistemul Al‐H2
Diagrama de echilibru termic pentru sistemul Al‐H2 este de tip gazo‐eutectic.
Intervalul de temperaturã pânã la cristalizarea aliajului eutectic nu depãşeşte 1
°C şi temperatura de echilibru pentru gazo‐eutectic este de 658,9 °C.

Solubilitatea hidrogenului în aluminiu, în funcție de temperaturã se prezintã în

figura4. Pentru aprecierea solubilitãții hidrogenului în aluminiul lichid respectiv
solid au fost determinate urmãtoarele relații:
• lg[H] All = ‐ 2760 T + 1,356 + 12 lg p H2
• lg[H] Als = ‐ 2080 T + 0,652 + 12 lg p H2
Reacţia aluminiu-apă în mediu alcalin
Ionii de hidroxid (OH-) în soluţii puternic alcaline sunt capabili sădistrugă
stratul de oxid protector de pe suprafaţa aluminiului formând AlO2-. De aceea,
aluminiul şi aliajele sale se dizolvă uşor în medii alcaline chiar latemperatura
camerei, rezultând hidrogen. Dintre substanţele alcaline, hidroxidul de sodiu
(NaOH) este cel mai răspândit şi intervine în următoarele reacţii parţiale:
2Al + 6H2O +2NaOH → 2NaAl(OH)4+ 3H2(1)
NaAl(OH)4→NaOH + Al(OH)3(2)
Cele două etape prezentate în reacţiile de mai sus sunt incluse în procesul de
generare a hidrogenului .
NaOH consumat pentru degajareahidrogenului în etapa (1) va fi regenerat prin
descompunerea NaAl(OH)4 în etapa a doua. Prin urmare, în principal, numai
apa este consumată pe durataîntregului proces dacă reacţia este controlată
corect. Reacţia totală este:
2Al + 6H2O → 2Al(OH)3+ 3H2(3)
Pe baza acestei reacţii au fost realizate o serie de dispozitive pentrugenerarea
hodrogenului. Totuşi, producerea hidrogenului prin utilizarea acesteireacţii are
dezavantajul că NaOH este extrem de coroziv şi nu esteindicat pentru
producerea hidrogenului la alimentarea vehiculelor sau aparatelor casnice.

Reacţia aluminiu-apă în mediu neutru

Aluminiul poate reacţiona direct cu apa în mediu neutru:

2Al + 6H2O→2Al(OH)3+ 3H2(4)

Randamentul teoretic al hidrogenului rezultat din această reacţie

pentruamestecul aluminiu şi apă este de numai 3,7%ngreutate, dar oricum mai
mare decât cel al altor metale, ca Mg şi Zn (3,3% greutate şi respectiv 2,4%
greutate).Dacă apa obţinută se presupune a fi recuperată în totalitate în reacţia
de mai sus,randamentul teoretic al hidrogenului va creşte la 5,6% greutate.
În comparaţie cu reacţiile din mediu alcalin, această metodă este maisigură, dar
pericolul oxidării suprafeţei în apă neutră este mult mai mare. Pentrucreşterea
activităţii aluminiului este necesar să se producă pulbere metalică fină prin
măcinare în mori cu bile de înaltă energie.

Reacţia aluminiu-apă la temperaturi ridicate

La temperaturi şi presiuni mari are loc reacţia:
2Al + 3H2O → Al2O3+ 3H2(5)
Pentru a îmbunătăţi cinetica de reacţie s-a utilizat pulbere nanometrică de
aluminiu, cu activitate chimică mare, comparabilă cu a metalelor alcaline.
Una din metodele de activare este umectarea suprafeţei aluminiului cu galiu. Se
presupune că galiul acţionează asupra aluminiului exact ca mercurul, adică dacă
se acoperă suprafaţa sa cu un film metalic lichid, se penetrează metalul şi se
produce fragilizarea aluminiului.
Utilizarea unuieutectic lichid pe bază de galiu (de exemplu, galiu-indiu sau
galiu-indiu-staniu-zinc) în loc de galiu pur măreşte reactivitateaaluminiului în
reacţie cu apa.
Pulberea de aluminiu activată se obţine prin dispersia mecanică a acesteia în
eutecticul lichid binar Ga-In(70% greutate galiu) sau cuaternarGa-In-Sn-Zn
(60% greutate galiu).
Fracţiile mici, foarte fine de aluminiu activat reacţionează extrem deactiv cu
apa, atât la temperatura camerei cât şi la temperaturi ami ridicate şi înfuncţie de
compoziţia eutecticului, generează hidrogen, având randamentulreacţiei
apropiat de valoarea teoretică.
La reacţia aluminiului cu apa, 1g de aluminiu produce 1245ml de hidrogen.
În Fig.5 sunt prezentate curbele de variaţie a randamentului de hidrogen degajat
(ml pe gramul de aluminiu activat) în funcţie de timp, ladiferite temperaturi de
reacţie pentru o pulbere cu mărimea particulelor <0,5mm, activată cu eutecticele
lichide Ga-In (Fig.5a) şi Ga-In-Sn-Zn(Fig.5b)
Fig. 5– Curbele evoluţiei hidrogenului în reacţiile dintre pulberea de aluminiu şi
apă, ladiferite temperaturi (20, 40, 60 şi 80oC): (a) – pulbere activată cu
eutectic binar Ga-Inlichid; (b) -pulbere activată cu eutectic cuaternar Ga-In-Sn-
Zn lichid.
Metoda primei bule
 Degazare
Degazarea aliajelor neferoase se reduce de fapt la îndepãrtarea hidrogenului din
soluţie, deoarece, aşa cum s-a arãtat, acesta reprezintã 90...98 % din intreaga
cantitate de gaze dizolvate. Aprecierea calitativã a gradului de saturaţie în
hidrogen a unei topituri se poate efectua cu ajutorul unor probe tehnologice,
prezentate în figura 7.

Fig.7Aspectul probelor tehnologice în funcţie de conţinutul de gaze: a.) conţinut

mare de gaze; b.) conţinut mediu; c.) conţinut acceptabil.
Când proba tehnologicã sau rezultatele unor mãsurãtori cantitative aratã
prezenţa gazelor, se impune efectuarea operaţiei de degazare. Este de menţionat
cã aceastã operaţie poate fi de câteva ori mai costisitoare decât mãsurile
profilactice şi cele de organizare severã a controlului procesului de elaborare în
vederea obţinerii unui conţinut redus de gaze.
Metodele de îndepãrtare a gazelor din metalele şi aliajele neferoase lichide
(metodele de degazare) se împart în douã mari grupe:
- metode fizice:
- suflarea gazelor inerte şi a gazelor active;
- tratarea cu fluxuri (tratarea cu substanţe volatile;
- menţinerea în atmosferã de gaze inerte sau vid;
- tratarea cu ultrasunete (prin vibrare);
- prin pendularea temperaturii în jurul temperaturii lichidus;
- pe cale electroliticã;
- prin fierbere;
- pe cale naturalã;
- metode chimice:
- cu substanţe active;
- prin oxidare.
Degazarea aliajelor neferoase prin barbotare cu gaze inerte sau active.
Procesul de degazare prin barbotare presupune introducerea agentului de
degazare la partea inferioarã a topiturii, prin intermediul unor duze sau prin
dopuri poroase, figura 3.36. În momentul formãrii bulelor de gaz inert în
interiorul acestora presiunea parţialã a hidrogenului (p H2 ) este zero.
Concentraţiei hidrogenului dizolvat în aliajul lichid [H] v corespunde o presiune
teoreticã (p H t 2 ) care se poate calcula prin relaţia simplificatã a lui Siewerts :
p H t 2 = [H] v 2 /K 2 .
Deoarece p H t 2 p H2 , se produce difuzia hidrogenului din topiturã cãtre
bulele de gaz neutru, figura 8.
 Fig.8Modul de antrenare a hidrogenului de cãtre bulele de gaz neutru (a) şi de
gaz activ (b).
Degazarea, în aceste conditii, are la bazã urmãtorul mecanism:
- difuzia atomilor de hidrogen din volumul bãii metalice la suprafaţa bulelor
agentului de degazare: [H] v [H] i
- adsorbtia atomilor de hidrogen la suprafaţa de separaţie topiturã
-agent de degazare: [H] i [H] ads
- formarea moleculelor de hidrogen la suprafaţa interfazicã: 2[H] ads {H 2 }
ads
- desorbţia moleculelor de hidrogen de la suprafaţa interfazicã şi trecerea lor în
interiorul bulelor agentului de degazare: {H 2 } ads {H 2 }
- eliminarea bulelor agentului de degazare, purtãtoare de molecule de hidrogen,
în faza gazoasã
În condiţiile reale de degazare a aliajelor prin barbotare, intensitatea procesului
este determinatã de viteza primei etape, deoarece ea se desfãşoarã cu cea mai
micã vitezã, ca urmare, va determina intensitatea întregului proces. Prin urmare
se impune analiza detaliatã a acestei etape. Conform mecanismului prezentat, în
cadrul operaţiilor de degazare prin barbotare, procesele de transfer de masã
prezintã o importanţã deosebitã.
Diametrul bulei de gaz, care se formeazã prin dispersia unui debit volumic de
gaz, este dependent de:
• - diametrul orificiului;
• - efectul inerţial al lichidului;
• - densitatea lichidului;
• - relaţia care existã între debitul volumic de gaz şi presiunea pe orificiu.
 Creşterea tensiunii superficiale favorizeazã apariţia bulelor de mari dimensiuni,
în timp ce creşterea viscozitãţii şi densitãţii lichidului duc la formarea bulelor de
dimensiuni mici.
Mişcarea bulelor într-un mediu lichid
Pentru, calcularea vitezei de ridicare, în literatura de specialitate, sunt prezentate
o serie de relaţii în funcţie de diametrul bulelor şi numãrul lui Reynolds. Din
numãrul mare de relaţii deduse pentru diferitele domenii de valabilitate
(apreciate prin diametrul bulelor şi numãrul lui Reynolds) vor fi prezentate
numai acelea, la a cãror deducere domeniile de valabilitate au fost stabilite
numai în funcţie de mãrimea bulelor. Pentru bulele foarte mici cu r b < 0,1 mm,
viteza ascensionalã se calculeazã cu relaţia:

pentru bulele cu 0,1< r b < 1,4 mm, relaţia de calcul este de forma:

Pentru bulele de mãrime intermediarã 1,4< r b <2 mm, viteza ascensionalã

este datã de relaţia:

Pentru bulele mai mari, cu r b < 2 mm, viteza ascensionalã se determinã cu

relaţia:

Dupã cum se constatã la bulele de dimensiuni mari, viteza ascensionalã este

independentã de raza bulelor şi este numai în funcţie de proprietãţile fizico-
chimice ale topiturii. La o anumitã mãrime ale bulelor forma sfericã dispare şi
ele iau o formã elipsoidalã.

Pe baza figurii 9. se poate afirma cã în condiţiile industriale de degazare prin

barbotare, la diametrele de bulã realizate prin metodele obişnuite de insuflare,
viteza ascensionalã este independentã de mãrimea acestora, rãmânând constantã
începând de la diametrul de 3 mm.
Tehnologiile actuale de introducere a agentului de degazare în aliajul lichid prin
ţevi metalice nu asigurã formarea unor bule cu diametre corespunzãtoare unei
suprafeţe specifice de contact mare.
Metode analitice de determinare a coeficientului de transfer de masã (cu
referiri directe la aliajele pe bazã de aluminiu).
Ultimul membru (parametru) din relaţia 3.41, care trebuie analizat este
coeficientul de transfer de masã, K d . Literatura de specialitate oferã o serie de
relaţii pentru estimarea acestui coeficient pentru cazul deplasãrii bulelor gazoase
în lichide vâscoase. Prin analiza acestor relaţii se urmãreşte scoaterea în
evidenţã a principalelor fenomene care au influenţã majorã asupra acestui
parametru.
Relaţia clasicã de estimare a valorii coeficientului de transfer de masã, pe baza
modelului dublului film, se scrie sub forma:

unde: D- este coeficientul de difuzie;

c - grosimea stratului limitã al concentraţiei hidrogenului în aliajul lichid din
vecinãtatea bulei de gaz neutru.
Valoarea coeficientului de difuzie este în funcţie de temperatura şi compoziţia
aliajului. Literatura de specialitate oferã o serie de date , sub formã de tabele,
grafice şi relaţii matematice pentru coeficientul de difuzie al hidrogenului în
aliajele neferoase lichide.
Este de menţionat cã toate elementele de aliere duc la micşorarea coeficientului
de difuzie.
Purtãtorii de proprietate sunt aglomerãri de particule din topiturã cu volume şi
durate de viaţã diferite, care apar datoritã unor cauze locale generate de
instabilitatea curgerii, de gradienţii de vitezã, presiune, concentraţie. Aceste
aglomerãri de particule parcurg în masa topiturii un drum oarecare şi se
destramã transmiţând fluidului înconjurãtor sarcina lor de concentraţie. Ca
urmare efectul de amestecare este cel mai important în obţinerea unor
coeficienţi maximi de difuzivitate turbulentã.
Astfel, la degazarea aliajelor de aluminiu procesul poate fi intensificat prin
amestecarea suplimentarã a topiturii metalice, de exemplu cu ajutorul unui
câmp electromagnetic ceea ce contribuie la micşorarea grosimii stratului limitã
al vitezei, deci implicit la creşterea valorii coeficientului de transfer de masã
Efectul de amestecare se poate realiza şi prin modul de introducere a gazului
neutru în aliajul lichid.
Acest scop servesc unele tehnologii de degazare apãrute pe plan mondial:-
procedeul SNIF, care pentru introducerea gazului neutru foloseşte duze
rotitoare:
- tehnologia de insuflare prin dopuri poroase dispuse tangenţial în peretele oalei
în care se realizeazã degazarea aliajului.
Micşorarea grosimii stratului limitã al vitezei se poate realiza şi prin alegerea
adecvatã a parametrilor de insuflare a gazului neutru prin dopuri poroase
dispuse în fundul oalei de degazare.
În concluzie, în cadrul unei tehnnologii de degazare prin barbotare, singurul
parametru asupra cãruia putem acţiona în vederea creşterii eficienţei degazãrii
este diametrul db al bulelor.
Micşorarea diametrului bulelor determinã, în primul rând, creşterea suprafeţei
interfazice, prin care se produce transferul hidrogenului din topiturã spre
interiorul bulelor de gaz neutru. În prezent rafinarea avansatã a aliajelor
neferoase (de aluminiu) se realizeazã în instalaţii speciale, separate de cuptorul
de elaborare şi care asigurã eliminarea atât a incluziunilor nemetalice solide cât
şi a gazelor, figura 10.
 Fig.10.Instalaţie pentru rafinarea complexã a aliajelor pe bazã de aluminiu: 1 -
capac cu arzãtoare; 2 - camera de barbotare; 3 - camera de evacuare; 4 - perete
despãrţitor; 5 - dop poros;.6 - filtru
Creşterea debitului de gaz inert duce la degazarea mai avansatã a topiturii
metalice, totuşi în practica degazãrii nu este recomandatã aceastã variantã de
intensificare a procesului din urmãtoarele douã motive:
- la realizarea unei concentraţii remanente mici de hidrogen, creşte foarte mult
consumul de gaz neutru şi procesul devine nerentabil din punct de vedere
economic
- atât datele din literatura de specialitate cât şi observaţiile industriale pun în
evidenţã faptul cã la barbotarea îndelungatã a topiturii metalice se produce
fenomenul invers degazãrii, adicã saturarea bãii cu hidrogen, datoritã adsorbtiei
de vapori de apã ce se produce la suprafaţa metalului lichid în momentul
spargerii bulelor.
Degazarea aliajelor neferoase prin pendularea temperaturii în jurul
temperaturii lichidus-aceastã tehnologie de degazare duce la micşorarea
conţinutului de hidrogen, deoarece la solidificarea parţilã a aliajului se eliminã
hidrogenul atomar care nu poate fi reţinutã în soluţia solidã.Topirea şi
supraîncãlzirea ulterioarã efectuatã în condiţii riguros controlate pot evita
saturarea metalului în hidrogen. Degazarea prin acestã metodã dureazã mult şi
este costisitoare (implicã un consum mare de energie). Se utilizeazã la
îndepãrtarea bioxidului de sulf din cuprul afinat.
 Aparatura

Instalatii industriale pentru degazarea aliajelor de aluminiu

Aparat pentru determinarea continutului de hidrogen prin metoda” primei bule

Concluzii
✓ Din atmosfera cuptoarelor de elaborare provine, în afarã de oxigen, şi
hidrogenul, care reprezintã 90...98 % din intreaga cantitate de gaze
dizolvate în majoritatea aliajelor neferoase.
✓ Hidrogenul se gãseşte numai foarte rar în stare liberã în atmosfera
cuptoarelor de elaborare, deoarece în prezenţa oxigenului el arde cu
formare de vapori de apã.
✓ Solubilitatea hidrogenului, în afarã de compoziţie şi temperaturã, este
influenţatã şi de conţinutul de oxizi insolubili în aliajul lichid.
✓ Aliajele de aluminiu nerafinate (cu conţinut mare de incluziuni
nemetalice solide) au tendinţa mai mare de adsorbţie a hidrogenului şi de
formare a suflurilor, decât cele rafinate.
✓ Ca urmare, conţinuturile totale de hidrogen, din topiturile metalice pe
bazã de aluminiu, sunt atât în funcţie de solubilitatea gazului în aliajul
respectiv, în condiţiile termodinamice date, cât şi în funcţie de
concentraţia precum şi forma şi structura incluziunilor nemetalice solide,
prezente în aliajul lichid.
 Bibliografie
➢ 2005,VARGA BÉLA,BAZELE ELABORÃRII- ALIAJELOR
NEFEROASE
➢ https://www.academia.edu/19697354/PRODUCEREA_HIDROGENULU
I_PRIN_UTILIZAREA_ALIAJELOR_DE_ALUMINIU_U%C5%9EOR
_FUZIBILE(02.02.2019)
➢ http://www.substech.com/dokuwiki/doku.php?id=degassing_treatment_of
_molten_aluminum_alloys (03.02.2019)
➢ https://www.jstage.jst.go.jp/article/jilm1951/22/1/22_1_73/_article(04.02.
2019)