TEMA 3

PLANIFICAREA ŞI PROGNOZAREA
ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

 Bazele metodologice ale planificării

 Principalele compartimente şi indicatorii planului de dezvoltare a întreprinderii.
 Elaborarea programului de producţie.
 Practica internaţională de fundamentare a proiectelor.
Explicaţi necesitatea utilizării metodologiei de planificare?
De aceea în condiţiile actuale la elaborarea planurilor de dezvoltare a întreprinderilor o mare importanţă are perfecţionarea în continuare a
metodologiei de planificare, adică a totalităţii de procedeie şi modalităţi de întocmire a planurilor.
Ce subînţelegeţi prin planificare?
Planificarea - este modalitatea, prin care se poate atinge obiectivul preconizat în baza executării echilibrate şi consecvente a tuturor operaţiunilor
de producţie. Planificarea – este procesul de elaborare a planului, incluzând previziunea, fundamentarea, concretizarea şi descrierea activităţii
obiectului economic în perspectivă apropiată şi îndepărtată.

Explicaţi noţiunea de normă şi normativă. Daţi Exemple.

Fundamentarea planurilor de dezvoltare a întreprinderii se efectuează pe baza sistemului de norme şi normative tehnico-ştiinţifice progresiste. Prin
normă se înţelege mărimea maximal admisibilă a consumului de materie primă, materiale, combustibil, energie etc. pentru fabricarea unei unităţi de
producţie (sau executarea unui anumit volum de muncă) de calitatea stabilită. Normativul este mărime relativă. El caracterizează gradul de urilizare a
uneltelor de muncă, obiectelor muncii, consumul acestora la o unitate de suprafaţă, greutate, volum etc.

Ce indicatori sunt aplicaţi în planificare?

Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor şi eficienţei producţiei au predeterminat sistemul de indicatori ai planului. Indicatorii
aplicabili în planidicare se divizează în: cantitativi şi calitativi, volumetrici şi specifici.
 Indicatorii cantitativi ai planului se exprimă prin mărimi absolute. Din aceştia fac parte: volumul de mărfuri, producţia globală, volumul de
realizare, numărul de lucrători, numărul muncitorilor, fondul salarial, suma profitului, cheltuielile pentru diverse resurse de producţie (materie primă,
materiale, combustibil etc.).
 Indicatorii calitativi sunt mătimi relative. Ei exprimă eficienţa producţiei, a unor factori ai ei. E vorba de productivitatea muncii, reducerea
preţului de cost al produselor, rentabilitate, randamentul fondurilor, calitate etc. Între indicatorii cantitativi şi cei calitativi există o strânsă interacţiune
şi interdependenţă.
  În sistemul de indicatori ai planului întreprinderii industriale se disting indicatorii volumetrici şi specifici. Indicatorii volumetrici stabilesc
mărimile absolute ale producţiei în ansamblu, ale unor procese şi factori implicaţi în aceasta. Spre exemplu, volumul producţiei în ansamblu, volumul
consumului de muncă, resurse materiale etc.
 Indicatorii specifici stabilesc raportul dintre doi sau câţiva indicatori interdependenţi, bunăoară, consumul de materie primă la unitatea de
producţie, investiţiile de capital la unitatea capacităţilor de producţie etc.

4.1. Bazele metodologice ale planificării

Eficienţa activităţii întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă în mare măsură depinde de faptul, cât de corect vor fi prevăzute perspectivele (în
plan apropiat şi îndepărtat) de dezvoltare a întreprinderii, adică de pronosticul acestei dezvoltări. În legătură cu aceasta este necesară studierea
experienţei mondiale în domeniul elaborării şi utilizării pronosticurilor activităţii economice, aplicarea ei, ţinându-se cont de specificul ţării.
În aceste condiţii elaborarea de către întreprindere a programelui său de producţie se va efectua în baza contractelor directe încheiate între
producători şi consumatori, luându-se în consideraţie necesităţile de producţie, inclusiv ale statului.
Astfel, activitatea eficientă a întreprinderilor în condiţiile economiei de piaţă devine posibilă doar în virtutea elaborării planurilor de dezvoltare,
programelor de producţie, pronosticurilor dezvoltării sicial-economice a întreprinderilor. Pentru a dezrădăcina reprezentările eronate din mintea
oamenilor despre plan ca directivă din partea instanţelor superioare, va fi necesară
participarea activă nemijlocită a colectivelor întreprinderii la toate stadiile de întocmire a planului respectiv.
La soluţionarea problemelor privind întocmirea şi realizarea programelor de producţie ale întreprinderilor poate contribui în mare
măsură folosirea marketingului, a metodelor, principiilor şi tehnicii acestuia. Totodată, este raţional să fie perfecţionată şi utilizată o
metofologie experimentată de planificare.
De aceea în condiţiile actuale la elaborarea planurilor de dezvoltare a întreprinderilor o mare importanţă are perfecţionarea în continuare a
metodologiei de planificare, adică a totalităţii de procedeie şi modalităţi de întocmire a planurilor.
Principalele direcţii de perfecţionare a metodologiei planificării sunt:
 Ridicarea gradului de argumentare tehnico-ştiinţifică şi economică prin calcule a planurilor;
 Aplicarea pe scară largă a normativelor şi normelor tehnico-economice progresiste, a decontărilor bancare;
 Perfecţionarea în continuare a sistemului de indicatori în scopul ridicării gradului de eficienţă a producţiei – reducerea consumului de
materiale şi a fondointensivităţii, creşterea productivităţii muncii, sporirea cantităţii produselor de calitate superioară, asigurarea intensităţii şi
echilibrării minuţioase a planurilor.
Aproape în toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată planificarea şi dirijarea activităţii întreprinderii adesea sunt unificate printr-o singură
noţiune – aceea de “management”. Bunăoară, în literatura didactică din instituţiile de învăţământ superior din Japonia administrarea şi planificarea sunt
prezentate ca pe fig. 4.1 [ sursele: 13 şi 8, p.309].

Dirijarea activităţii de Controlul asupra

afaceri şi economice Planificarea activităţii executării activităţii de
(managementul) economice afaceri şi economice
  +

Dirijarea producţiei Planificarea de Controlul asupra

producţie producţiei

+
Fig. 4.1. Coraportul dintre planificare şi dirijarea activităţii de producţie a întreprinderii

Planificarea - este modalitatea, prin care se poate atinge obiectivul preconizat în baza executării echilibrate şi consecvente a tuturor operaţiunilor
de producţie.
Fundamentarea planurilor de dezvoltare a întreprinderii se efectuează pe baza sistemului de norme şi normative tehnico-ştiinţifice progresiste. Prin
normă se înţelege mărimea maximal admisibilă a consumului de materie primă, materiale, combustibil, energie etc. pentru fabricarea unei unităţi de
producţie (sau executarea unui anumit volum de muncă) de calitatea stabilită. Normativul este mărime relativă. El caracterizează gradul de urilizare a
uneltelor de muncă, obiectelor muncii, consumul acestora la o unitate de suprafaţă, greutate, volum etc.
Normele şi normativele aplicabile trebuie să fie progresiste, adică la elaborarea lor să se ţină cont de nivelul contemporan de dezvoltare a ştiinţei,
tehnicii, tehnologiei, al organizării producţiei şi muncii; de necesitatea urilizării din plin a capacităţilor de producţie şi a experienţei de producţie
avansate. Normele şi normativele tehnico-economice se elaborează la următoarele categorii principale [9, p.54]:
 normele consumului de muncă vie (cantitatea de timp consumată pentru o unitate de produs, norme de muncă la un produs într-o anumită
unitate de timp, norme de deservire, norme numerice);
 norme privind consumul de materiale (norme specifice pentru consumul de materie primă, materiale, combustibil, energie, piese de
completare);
 normative pentru folosirea uneltelor de muncă (normative la utilizarea maşinilor, utilajului, mrcanismelor, instalaţiilor, instrumentelor);
 normative pentru organizarea procesului de producţie (durata ciclului de producţie, volumul producţiei nefinisate, rezervele de materie primă,
materiale, combustibil);
 norme referitoare la durata de însuşire a capacităţilor de proiect ale întreprinderilor, secţiilor, agregatelor, instalaţiilor, unităţilor de producţie ce
se dau în exploatare.
Diversele norme şi normative ce ţin de eficienţa producţiei sunt redate în schema 4.1.
Destinaţia categoriilor de norme şi normative diferă. Normele consumului de muncă vie servesc în temei pentru determinarea nivelului de
productivitate a muncii, de utilizre a timpului de muncă, stabilire a mărimii salariului. În baza normelor specifice ale consumului de resurse materiale şi
a programului de producţie se stabileşte cantitatea necesară de anumite tipuri şi mărci de resurse materiale. Normativele pentru folosirea uneltelor de
muncă permit calculul nivelului de utilizare a capacităţilor de producţie. Normele şi normativele servesc la determinarea preţului de cost al produselor.
 Sistemul de norme şi normative referitoare la eficienţa producţiei:
Normativele eficienţei comparative a fondurilor fixe
Normativele eficienţei comparative a fondurilor circulante
Normativele eficienţei comparative a fondurilor
Normativele de economisire a resurselor materiale
Normativele de economisire a fondului salarial

Normativele randamentului fondurilor

1. Subsistemul normativelor materiale
2. Subsistemul normelor privind utilajele necesare şi utilizarea lor
3. Subsistemul normelor în domeniul construcţiilor
4. Subsistemul normelor privind capacităţile de producţie
5. Subsistemul normelor referitoare la muncă şi salariu
6. Subsistemul normelor şi normativelor financiare
7. Subsistemul normelor social-economice
Subsistemul normanivelor pentru ocrotirea naturii

Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor şi eficienţei producţiei au predeterminat sistemul de indicatori ai planului. Indicatorii
aplicabili în planidicare se divizează
în: cantitativi şi calitativi, volumetrici şi specifici.
 Indicatorii cantitativi ai planului se exprimă prin mărimi absolute. Din aceştia fac parte: volumul de mărfuri, producţia globală, volumul de
realizare, numărul de lucrători, numărul muncitorilor, fondul salarial, suma profitului, cheltuielile pentru diverse resurse de producţie (materie primă,
materiale, combustibil etc.).
 Indicatorii calitativi sunt mătimi relative. Ei exprimă eficienţa producţiei, a unor factori ai ei. E vorba de productivitatea muncii, reducerea
preţului de cost al produselor, rentabilitate, randamentul fondurilor, calitate etc. Între indicatorii cantitativi şi cei calitativi există o strânsă interacţiune
şi interdependenţă.
 În sistemul de indicatori ai planului întreprinderii industriale se disting indicatorii volumetrici şi specifici. Indicatorii volumetrici stabilesc
mărimile absolute ale producţiei în ansamblu, ale unor procese şi factori implicaţi în aceasta. Spre exemplu, volumul producţiei în ansamblu, volumul
consumului de muncă, resurse materiale etc. Indicatorii specifici stabilesc raportul dintre doi sau câţiva indicatori interdependenţi, bunăoară, consumul
de materie primă la unitatea de producţie, investiţiile de capital la unitatea capacităţilor de producţie etc.
 Pentru calcularea indicatorilor planului în industrie se aplică măsurători în expresie naturală, de muncă şi valorică.
 Măsurătorii în expresie naturală se întrebuinţează la planificarea volumului de producţie şi a resurselor materiale. Pentru măsurarea volumului de
producere a articolelor omogene, ce se disting prin consumul de materiale, capacitate sau alt criteriu, se aplică măsurătorul în expresie convenţional-
naturală. Spre exemplu, tractoare calculate la 15 cai-putere, conserve, calculate la capacitatea de 0,5 litri, săpun, calculat la grăsimea de 40%, etc.
O largă aplicare şi-au găsit măsurătorii în expresie de muncă ai volumului de producţie, exprimat, de regulă, în norme de ore. Măsurătorii de
muncă în îmbinare cu cei în expresie naturală se folosesc la calcularea productivităţii muncii, mărimii salariului, stabilirea normelor de lucru etc.
În condiţiile economiei de piaţă o mare însemnătate au măsurătorii în expresie valorică (monetari). Cu ajutorul lor se stabileşte dinamica
dezvoltării producţiei, ritmurile şi proporţiile producţiei, pe ei se sprijină toate compartimentele planului. În expresie valorică se planifică volumul de
fabricare, de realizare şi global al producţiei.

4.2. Compartimentele principale şi indicatorii planului de

dezvoltare al întreprinderii (firmei)

Planul de dezvoltare a întreprinderii cuprinde următoarele compartimente principale

planul de fabricare a ptoducţiei industriale (programul de producţie);
planul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii;
planul de sporire a eficienţei economice a producţiei;
planul investiţiilor şi construcţiilor capitale;
planul de asigurare tehnico-materială;
planul privind munca şi cadrele;
planul pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei;
planul financiar;
planul dezvoltării sociale a colectivului întreprinderii;
planul de măsuri pentru protecţia naturii şi utilizarea raţională a resurselor naturale.
 Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii este planul de fabricare a producţiei (programul de producţie), în care se
stabilesc sarcinile de fabricare a unor anumite tipuri de produse în expresie naturală şi valorică, se prevede îmbunătăţirea în continuare a calităţii
producţiei.
 Un aspect important al dezvoltării întreprinderii îl constituie planul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. În acesta se includ activităţile de
efectuare a cersetărilor ştiinţifice, însuşire a noilor tipuri de producţie, implimentare a tehnologiilor performante, mecanizare şi automatizare a
proceselor de producţie, organizare ştiinţifică a muncii, inrtoducere a tehnicii de calcul în administrarea întreprinderii, măsurile privind standardizarea
şi asicurarea metrologică etc. Indicatorii principali ai acesrui plan sunt: producţia însuşită pentru prima dată în ţară; nivelul mecanizării şi automatizăţii
muncii, cu evidenţierea producţiei de bază şi a celei auxiliare; reducerea relativă a numărului de lucrători; creşterea productivităţii muncii şi reducerea
preţului de cost al producţiei din contul implemetării realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, îmbunătăţirea calităţii producţiei etc.
  Un alt aspect important al planificării dezvoltării întreprinderii este elaborarea planului de ridicare a eficienţei economice a producţiei, în
care se includ indicatorii: ritmurile de creştere a producţiei nete şi marfare (globale); renrabilitatea generală; cheltuielile la 1 leu producţie-marfă;
ritmul de creştere a productivităţii muncii şi cota de creştere a producţiei nete şi marfare (globale) din contul ridicării productivităţii muncii; obţinerea
producţiei nete şi marfare (globale) la 1 leu valoare medie anuală a fondurilor fixe de producţie (randamentul fondurilor); ronaţia fondurilor circulante;
indicatorii volumului de capital şi consumului de materiale.
 Planul construcţiilor capitale prevede construcţia noilor întreprinderi, extinderea şi reconstrucţia celor existente; construcţia şi lărgirea unor
secţii şi obiecte la întreprinderile în funcţiune; reutilarea tehnică a întreprinderii în funcţiune – modernizarea utilajului, înlocuirea utilajelor uzate cu
altele noi, mai productive; perfecţionarea tehnologiilor de producţie; mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie. Indicatorii principali ai
acestui plan sunt: darea în exploatare a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie, a unor obiecte cu destinaţie de producţie; sporirea capacităţilor de
producţie la întreprinderile în funcţiune din contul reutilării tehnice şi efectuarea unor măsuri tehnico-organizatorice; volumul investiţiilor capitale şi al
lucrărilor de construcţii-montaj; volumul obiectelor de construcţie nefinisate.
 Planul de asigurare tehnico-materială reprezintă un sistem de calcule
 materiale ce reflectă producerea şi consumul la cele mai importante tipuri de producţie industrială, planurile de realizare a acesteia.
Determinarea necesităţilor de resurse materiale ale întreprinderii şi de utilizare a acestora trebuie să se facă în baza unor norme progresiste, tehnic
fundamentate de consumare a materiei prime, materialelor, combustibilului şi energiei, precum şi în baza unor normative ştiinţific fundamentate de
utilizare a utilajului, maşinilor, mecanismelor. Aceşti indicatori se elaborează contând pe reducerea consumului specific de materiale, combustibil şi
energie.
 La elaborarea planului privind munca şi cadrele sarcina principală este de a prevedea ridicarea sistematică a productivităţii muncii drept
condiţie principală pentru majorarea volumului de producţie şi a gradului de eficienţă a producţiei. Un alt indicator important din compartimentul dat
este fondul salarial, precum şi calculul de balanţă al necesarului suplimentar de muncitori şi funcţionari şi surse de asigurare a acestora.
 Un compartiment generalizaror al planului întreprinderii, în care îşi găsesc reflectare rezultatele compartimentelor precedente, este planul
pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei. În el sunt reflectate preţul de cost al rpoducţiei şi profitul. Acest plan se întocmeşte pe baza
planului de producţie şi realizare a producţiei, implementării realizărilor ştiinţei şi tehnicii şi a altor compartimente ale planului general.
 În planul financiar se stabilesc indicatorii financiari cei mai importanţi: calculul necesarului de mijloace circulante proprii şi sarcinile
privind accelerarea rotaţiei acestora; interacţiunea întreprinderii cu bugerul de stat; crearea şi utilizarea fondurilor fixe de producţie; sarcina referiroare
la profit. O parte importantă a planului financiar este planul creditar.
 În planul de dezvoltare socială a colectivului întreprinderilor şi asociaţiilor se prevăd măsurile pentru soluţionarea celor mai actuale
probleme pentru colectivele întreprinderii (asociaţiei) privind dezvoltarea lor socială, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, trai şi odihnă.
 O mare însemnătate pentru prevenirea poluării mediului ambiant are compartimentul planului întreprinderii – planul de măsuri pentru
protecţia naturii şi utilizarea raţională a resurselor naturale, ce include asemenea direcţii ca: protecţia şi utilizarea raţională a resurselor acvatice,
prorecţia bazinului aerian, protecţia şi utilizarea raţională a terenurilor, protecţia şi utilizarea raţională a resurselor minerale.
Toate compartimentele planului întreprinderii industriale se află în strânsă interdependenţă.
 4.3. Elaborarea programului de producţie
Programul de producţie sau planul de producţie este cel mai important compartiment din planul de dezvoltare a întreprinderii. Indicatorii
programului de producţie sunt: ritmul de creştere a volumului global al producţiei, fabricarea celor mai importante tipuri de produse în expresie
naturală (cu indicaţia “inclusiv producţie pentru export ”), inclusiv indicatorul privind calitatea producţiei [9, p.59-64].
 Temeiul pentru determinarea în plan a volumului de producţie în expresie valorică îl constituie planul de fabricare a producţiei industriale
în expresie naturală.
Sarcina de fabricare a producţiei industriale în expresie naturală se stabileşte în unităţi de măsură, ce ţin cont de specificul consumului la anumite
tipuri de articole (tone, metri, kilowat-ore, bucăţi, complete etc.). Unităţile de măsură stabilite în plan sunt obligatorii pentru toate verigile de dirijare a
producţiei. Aceasta e necesar pentru a asigura îndeplinirea programului de producţie, în asortimentul prevăzut, realizarea planului de livrări prin
cooperare şi livrări contractuale, precum şi pentru îmbinarea programului de producţie cu indicatorii de calitate a producţiei.
O parte necesară a planului de producţie în expresie naturală este sarcina privind îmbunătăţirea în continuare a calităţii producţiei. Calitatea celor
mai importante tipuri de produse trebuie să corespundă la parametrii ei rehnico-economice celor mai avansate realizri ale tehnicii naţionale şi străine la
toate stadiile de proiectare şi fabricare a producţiei. În planurile de fabricare a producţiei întreprinderilor sunt prevăzute sarcini privind scoaterea din
producţie a articolelor învechite, adică a produselor ce nu corespund cerinţelor actuale ale economiei naţionale şi populaţiei ţării, care sunt uzate
moral; se indică termene concrete de înlocuire a articolelor învechite, precum şi noile tipuri (modele) de articole, ce le vor înlocui pe cele uzate.
Indicatorii valorici ai programului de producţie sunt: volumul de realizare şi producţia globală de mărfuri.
 După volumul de realizare a producţiei se apreciază activitatea economică de producţie a întreprinderii, asociaţiei, ramurii. Volumul
producţiei realizabile se calculează după formula:
Рr = Pm + Spn.1 – Spnп.2, (4.1)
unde Рr - este volumul producţiei-marfă, conform planului;
Spn.1 , Spnп.2, – stocurile de producţie nerealizată la începutul şi finele perioadei planificate.
Un important indicator al planului, ce permite stabilirea volumului total al producţiei industriale, structura ei, ritmurile de creştere a
productivităţii muncii, randamentul fondurilor şi alţi indicatori economici, este producţia-marfă şi producţia globală.
 Volumul producţiei-marfă include valoarea: articolelor finite, destinate realizării în exterior, a construcţiilor capitale proprii şi obiecnelor
neindustriale din întreprinderea proprie; a semifabricatelor de producţie proprie şi producţiei unităţilor de producţie auxiliare, prevăzute pentru
realizare în esterior; costul lucrărilor cu caracter industrial, executate la comandă din exterior sau pentru gospodăriile şi organizaţiile din întreprinderea
proprie.
 Volumul producţiei globale Qg, ce include întregul volum al lucrărilor, preconizate pentru executare în perioada respecrivă, indicată în plan,
se calculează după formula:
Qg = Pm – Sî + Sf, (4.2)
unde Sî, Sf – stocurile de producţie nefinisată, semifabricate şi instrumente de producţie proprie la începutul şi finele perioadei planificate.
 Volumul producţiei realizate, precum şi al producţiei-marfă, se stabilesc: în plan – în preţurile angro în vigoare ale întreprinderilor; în darea de
seamă – а) în preţurile comparabile ale întreprinderilor la o anumită dată (aşa numitele preţuri constante), necesare pentru determinarea dinamicii de
producţie; б) în preţurile angro ale întreprinderilor, în vigoare în perioada de referinţă (pentru calcularea preţului de cost).
În scopul de a se elimina munca precedentă şi a se scoate în profil rezultatele activităţii de producţie, dinamica de producţie şi indicatorii ce depind
de întreprindere, o serie de
întreprinderi (firme) efectuează planificarea şi îşi apreciază activitatea în funcţie de producţia netă, în locul volumului de realizare a producţiei.
 Volumul producţiei nete se stabileşte prin scăderea din producţia-marfă (în preţurile angro ale întreprinderilor) a cheltuielilor materiale în
aceleaşi preţuri (adică în preţurile acceptate la elaborarea planului), precum şi a sumei defalcărilor de amortizare a fondurilor fixe. Aplicarea
indicatorului producţiei nete permite excluderea calculului repetat al produselor, stabilirea cu mai mare exactitate a mai multor indicatori importanţi ai
calităţii – productivitatea muncii, randamtntul fondurilor etc..
Pentru argumentarea programului de producţie al întreprinderii este necesar să se dispună de calculele privind capacităţile ei de producţie. Spre
exemplu, la întreprinderile (companiile) industriale din S.U.A. pentru aprecierea activităţii economice se foloseşte un sistem special de indicatori, ce
poate fi divizat în trei grupe principale [11]: indicatorii de estimare; indicatorii cheltuielilor de producţie; indicatorii relativi ai activităţii economice.
 Printre indicatorii de estimare cei mai importanţi sunt: circulaţia (circulaţia mărfurilor sau volumul vanzărilor); venitul global; venitul
convenţional-net; producţia convenţional-netă; venitul după plata dobânzilor la împrumuturi şi credite; venitul după plata impozitelor; venitul după
achtarea tuturor plăţilor suplimentare; lichiditatea după efectuarea noilor investiţii capitale, lichiditatea după plata dividentelor.
Sfera de aplicare a anumitor indicatori de apreciere a activităţii economice de producţie a întreprinderilor şi companiilor din S.U.A. se limitează,
de regulă, numai la necesităţile gestiunii contabile.
 La indicatorul din grupa a doua – cheltuielile de producţie – pot fi raportate cheltuielile pentru plata muncii, amortizare, cheltuielile pentru
aprovizionarea tehnico-materială etc.
 O importanţă deosebită la aprecierea activităţii economice de producţie a întreprinderilor şi companiilor au indicatorii din grupa a treia -
relativi. Aici e vorba de diferiţi coeficienţi, ce caracterizează eficienţa resurselor de producţie utilizabile şi destinaţia lor principală - de a servi drept
bază pentru comparaţii (interramurale şi între firme).
Principalul indicator – indicele randamentului (profitului obţinut) de la capitalul investit se calculrază prin două metode: pe baza capitalului
acţionar al întreprinderii şi pe aşa numita bază economică. În primul caz numitorul fracţiei reflectă suma capitalului acţionar, rezervele financiare şi
profitul nedistribuit al întreprinderii, iar numărătorul – mărimea venitului obţinut înainte de impunerea fiscală. În cazul al doilea – numitorul fracţiei, în
afară de capitalul acţionar, cuprinde şi suma împrumuturilor pe termen lung ale întreprinderii, iar adesea şi suma datoriilor pe termen scurt şi depăşirea
creditului (overlraft), numărătorul indicând mărimea venitului convenţional-net.
Printre alţi indicatori relativi ai activităţii economice, în opinia unor autori [9, p.63], trebuie menţionate două grupe principale: indicatorii
eficienţei producţiei şi indicatorii privind structura cheltuielilor.
Indicatorii eficienţei producţiei: cota venitului global sau net în circulaţie (volumul vânzărilor) al întreprinderii, producţia convenţional-netă în
circulaţie a firmei, raportul dintre mărimea producţiei convenţional-nete şi cheltuielile salariale. În afară de aceşti indicatori principali, din prima grupă
fac patre şi o serie de indicatori privind productivitatea muncii, capitalul, energia, care se folosesc pe larg în sfera businessului. Însă, de regulă, aceştia
nu sunt indicatori valorici, ci în expresie naturală. În fiecare sferă a businessului ei îşi au specificul lor.
Indicatorii structurii cheltuielilor – aceştia sunt: cota capitalului avansat în volumul vânzărilor, cota rezervelor în costul total al materialelor şi
semifabricatelor utilizate.
O mare însemnătate în sistemul de indicatori ai activităţii economice a întreprinderilor din S.U.A. se acordă indicatorului generalizator al eficienţei
producţiei – indicelui eficienţei factoriale totale (IEft). Se consideră că acesta este cel mai exact criteriu într-un plan de lungă durată. Se calculează
după formula:
IEft = Qcn/ V +Аm +Мp, (4.3)
unde Qcn – volumul producţiei convenţional-nete;
V - costul forţei de muncă (fondul de salarii pentru muncitori şi funcţionari);
Аm– suma defalcărilor de amortizare în anul curent în preţurile constante ale anului cînd au fost procurate urilajele (la toate tipurile de utilaj);
Мp – costul materiei prime, materialelor şi serviciilor, procurate din exterior.
Trebuie menţionat faptul că dinamica eficienţei factoriale totale şi comparaţiile interfirmă ale întreprinderilor după nivelul acestui indicator permit
administraţiei companiei să judece despre competitivitatea firmei şi eficienţa cu care se utilizează toate tipurile de resurse.
Aplicarea experienţei de calculare a indicilor activităţii economice a întreprinderilor din S.U.A. poate fi de real folos în condiţiile de formare a
relaţiilor de piaţă în economia Republicii Moldova.

4.4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business

În cazul antreprenoriatului cele mai frecvente sunt planurile şi programele de realizare a unei anumite tranzacţii şi promovării elementelor
principale din care se compune operaţia de business. Dacă se efectuează câteva tranzacţii în interacţiune, acestea trebuie planificate respectiv;
planificarea activităţii antreprenoriale în cazul dat va viza un proces neîntrerupt, iar pentru obţinerea rezultatelor scontate este necesară elaborarea
prealabilă a planului, programului de acţiune. Elaborarea prealabilă a proiectului antreprenorial a primit denumirea de plan al businessului [12, p.548].
Planificarea activităţii antreprenoriale, aplicată pe scară largă în practica ţărilor dezvoltate, acum şi în ţările cu economie tranzitorie, se bazează pe
planul de business. După cum afirmă businessmanul canadian D.Doil, “planul businesului antreprenotial constituie temelia contractului dintre
antreprenor şi finansistul-investitor. Planul de business este un procedeu general acceptat în management, ce se foloseşte de către corporaţiile şi
instituţiile de toate dimensiunile pentru a stabili obiectivele şi a propune căile de atingere a acestora “[14, p.10, 11].
Planul de business are câteva funcţii. În primul rând, acesta e un document intern, în care se stabilesc obiectivele şi se descrie strategia generală
referitor la faptul cum intenţionează întreprinderea să le realizeze. În acest caz planul se foloseşte pentru analiza minuţioasă a ideii respective,
verificarea veridicităţii ei, estimarea gradului ei de realizabilitate, a eficienţei de pe urma traducerii ideii în fapt. În al doilea rând, planul de business se
foloseşte adesea pentru atragerea investitorilor sau obţinerea creditelor bancare pentru realizarea proiectului [1, p.67].
Structura şi conţinutul planului de business nu sunt strict reglementate. Spre deosebire de planul tehnico-industrial financiar (planul activităţii de
producţie al întreprinderii) planul de business poate avea 6, 7, 12, 18 şi mai multe compartimente. El este orientat spre atingerea succesului mai ales în
activitatea economico-financiară. Deşi planul de business nu are conţinut şi structură strict reglementate, la elaborarea lui trebuie să se ţină cont de
următoarele condiţii [9, p. 64-69].
1. Planul de busines trebuie să fie întocmit profesionist. După conţinut şi exterior se judecă despre competenţa antreprenorului, care a elaborat
planul de business. Acest document trebuie să fie simplu, clar şi accesibil pentru folosinţă.
2. Planul de business trebuie să fie divizat pe capitole (compartimente). Primul compartiment (capitol) va desrie obiectivele şi sarcinile afacerii
antreprenoriale. Planul de business trebuie să fie întocmit astfel, încât fiecare investitor să poată găsi uşor capitolele, părţile, punctele ce îl interesează.
În acest scop trebuie prevăzute subdiviziuni funcţionale pentru fiecare capitol. Pentru o mai completă şi intuitivă percepţie a informaţiei se recomantă
ca în plan să figureze tabele, scheme, diagrame. grafice.
3. Este nevoie de aprecierea obiectivă a plaanului de business. În primul rând trebuie să ia cunoştinţă de el membrii colectivului antreprenorial.
Contabilul sau contabilul-şef urmează să verifice minuţios toate calculele financiare. Dacă e posibil, planul va fi însoţit şi de avizul auditului. Cu alte
cuvinte, nici unul din investitorii potenţiali nu trebuie să găsească vreo greşeală în planul de business.
4. Trebuie ţinută la control difuzarea planului de business, deoarece el conţine date confidenţiale referitoare la activitatea antreprenorului sau
grupului de antreprenori. Fiecare exemplar al planului trebuie numerotat. În orice caz la prima familiarizare a investitorului potenţial cu planul trebuie
mai întâi ca acestuia să i se pună la dispoziţie o scurtă descriere sau tabelul cu datele respective şi, dacă investitorul îşi exprimă interesul de colaborare,
abia atunci i se va prezenta planul detaliat. Drept optim ca structură şi conţinut se consideră planul de business, ce cuprinde şapte compartimente
principale (fig. 4.2).
Fig. 4.2. Planul
Rezumatul, parametrii esenţiali şi Planul (programul) de acţiuni şi
indicatorii planului de business măsurile organizatorice de
Eficienţa busines
tranzacţiei al
Analiza şi estimarea conjuncturii pieţei, antreprenoriatului
desfacerea, cererea, volumul vânzărilor
Obiectivele şi satcinile tranzacţiei antreprenoriale
Caracteristica produselor, mărfurilor, Asigurarea cu resurse a tranzacţiei
serviciilor,
acordate consumatorului

După cum se vede din această schemă, compartimentul central al planului de business este “Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei antreprenoriale ”.

Compartimentul 1. Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei antreprenoriale (proiectului)

Obiectivul principal al businessului este obţinerea profitului. Planificând tranzacţia preconizată, în primul rând trebuie clarificată suma profitului
pe care se contează şi argumentată capacitatea proiectului de a se solda cu o asemenea sumă.
Este important în acest caz, ca şi în genere la întocmirea planului de business, să fie luat în consideraţie factorul temporal. Cu alte cuvinte, în afară
de suma profitului preconizat, trebuie să se ştie, cum se va distribui aceasta în timp, dacă nu cumva ptofitul va veni prea târziu, având în vedere
necesităţile de resurse băneşti ale antreprenorului şi impactul inflaţiei, ce reduce valoarea simplelor calcule aritmetice.
 În procesul de estinare iniţială a raţionalităţii proiectului antreprenorial trebuie să se ţină cont de faptul că suma profitului necesar să fie obţinut
urmează a fi mult mai mare, decât aceea pe care ar fi putut-o obţine antreprenorul, dacă amplasa mijloacele cheltuite într-o bancă de economii. În caz
contrar sensul proiectului se

reduce la efectuarea unei simple tranzacţii financiară.

De rând cu obiectivul principal, autorii planului de business trebuie să reflecte şi alte obiective şi sarcini:
obiective sociale – lichidarea deficitului de mărfuri şi servicii; asanarea mediului ecologic; îmbunătăţirea climatului psihologic în ţară; crearea
noilor valori spirituale şi culturale; dezvoltarea potenţialulzu tehnico-ştiinţific şi de creaţie; extinderea contactelor de afaceri, a relaţiilor internaţionale;
ridicarea statutului antreprenorului – dezvoltarea şi consolidarea potenţialului economic al antreprenorului (inclusiv potenţialul de producţie,
tehnico-tehnologic, ştiinţific, de pregătire profesională, precum şi spiritual). Aceasta serveşte drept condiţie şi garanţie a posibilităţii de promovare a
tranzacţiilor viitoare, ridicare a prestigiului antreprenorului, datorită faptului că devine mai cunoscut, are o reputaţie mai bună, calitatea superioară a
mărfurilor şi serviciilor;
alte obiective şi sarcini speciale – dezvoltarea contactelor, deplasări în străinătate, aderarea la diverse asociaţii etc. Sarcinile speciale ale
antreprenoriatului – în particular, filantropia, se manifestă prin transferarea unei părţi, iar uneori şi a întregului profit rezidual în favoarea altor
antreprenori, organizaţiilor filantropice, fondurilor, bugetului. Asemenea acţiuni urmăresc, de regulă, scopul de a obţine anumite investiţii sau facilităţi.
Compartimentul 2. Rezumatul, parametrii şi indicatorii principali
ai planului de business
Acesta e compartimentul generalizator al planului de business, în care sunt descrice ideile principale şi conţinutul planului în miniatură. El trebuie
să fie cât mai concret, laconic şi convingător, deoarece are misiunea să ofere o imagine relativ completă privind conţinutul întregului plan al
businessului. Şi, deoarece acest compartiment esre de bază, el se elaborează şi se precizează în toată perioada de întocmire a planului, se consideră
încheian numai după ce a fost întocmot întregul plan al businessului.
Compartimentul generalizator al planului de business cuprinde: obiectivul principal al proiectului (tranzacţiile); caracteristica pe scurt a produsului
antreprenorial, rezultatului final prevăzut în plan şi particularităţile lor distincte; căile şi modalităţile de realizare a obiectivelor propuse; termenele de
realizare a proiectului (tranzacţiilor); cheltuielile necesare pentru realizare; eficienţa şi rezultatele preconizate; domeniul de aplicare a rezultatelor.
Indicatorii generalizarori principali: volumul de fabricare şi realizare a producţiei şi serviciilor, încasările, mijloacele proprii şi împrumutate,
profitul, rentabilitatea. Indicatoti speciali: calitatea mărfurilor şi serviciilor realizabile; calităţile lor distincte, acomodarea la anumite gusturi şi cerinţe
ale consumatorilor, termenul de recuperabilitate a investiţiilor capăitale, gradul scăzut al riscului, obţinerea garantată a rezultatelor preconizate.
Compartimentul 3. Caracterisnicele produselor, mărfurilor, serviciilor acordate consumatorului de către antreprenor
În acest compartiment al planului de business trebuie să figureze:
datele concrete, care să permită în măsura cuvenită “să fie perceput” produsul antreprenorial. Spre exemplu, modelul experimental, caracteristicile
acestuia, descrierea, alte modele, fotografii etc.;
informaţia privind cercul de consumatori ai produsului antreprenorial şi cerinţele pe care acesta le va satisface (pronosticul cererii solvabile la
marfa în cauză, datele despre regiune, categoriile de populaţie, organizaţiile, care vor deveni preponderent, conform analizei şi prognozei efectuate,
cumpărători şi consumatori ai mărfii; datele privind dinamica consumului preconizat la această marfă în diverse perioade de timp, ţinându-se cont de
factorii ce influenţează cerinţele la marfa dată). Rezultatele analitice de prognoză ale estimării parametrilor se includ în planul de business;
prognozarea preţurilor, la care se presupune a se vinde produsul activităţii antreprenoriale (producţia, marfa, lucrările, serviciile). Ţinând cont de
rata înaltă a inflaţiei, preţurile prvăzute pentru realizarea produsului activităţii antreprenoriale reprezintă cel mai dificil element la întocmirea planului
de business.
Compartimentul 4. Аnaliza şi estimarea conjuncturii pieţei, desfacerii, cererii şi volumului de vânzări
Acest compartiment constituie o continuare nemijlocită a studierii cerinţelor şi prognozării preţurilor. În el sunt predeterminate volumele de
fabricare şi realizare a mărfurilor pe perioade de timp în procesul realizăţii produsului antreprenorial.
Investigaţiile, analiza şi estimarea pieţei în procesul de elaborare a planului de business se bazează, pe de o parte, pe propuneri, adică poartă
caracter de prognoză, iar pe de alta, - pe înţelegerea prealabilă cu cumpărătorul potenţial sau cu organizaţiile comerciale, de desfacere a mărfurilor.
În cazul unor proiecte mici pe termen scurt sau al unor proiecte antreprenoriale mari pe termen lung situaţia este diferită. În primul caz se poate
stabili cu un grad înalt de veridicitate cercul cumpărătorilor, consumatorilor produsilui antreprenorial dat, ceea ce permite să se prevadă volumul de
vânzări. În catul al doilea situaţia e mai complicată. Modificarea cererii la marfă, vânzarea acesteia, consumul se stabilesc în prosecul de elaborare a
planului de business pe baza propunerilor, estimărilor, calculelor, pronosticurilor.
În afară de estimarea analitică şi prin calcule a pieţei de desfacere planul businessului trebuie să prevadă şi modalităţile de activizare a pieţei prin
intermediul marketingului şi al altor genuri de activitate.
La elaborarea acestui compartiment este necesar să se ţină cont de concurenţi, de posibilităţile şi capacităţile lor, de politica preţurilor. De aceea
lucrul asupra planului de business trebuie să includă şi corectarea volumului preconizat al vânzărilor, luând în consideraţie concurenţa.
Compartimentul 5. Planul (programul) de acţiuni şi măsurile organizatorice
 Conţinutul acestui compartiment în multe privinţe depinde de genul activităţii antreprenoriale (de producţie, comercială, financiară). Programul de
acţiuni antreprenoriale în mod obişnuit include: activitatea marketing (reclama, determinarea pieţei de desfacere, concurenţii şi consumatorul, evidenţa
cererii din partea acestuia); fabricarea producţiei (antreprenoriatul de producţie); achiziţia, păstrarea, transportarea, realizarea mărfii (particularităţile
antreprenoriatului
comercial); deservirea cumpărătorului, inclusiv postrealizare.
Măsurile organizatorice sunt o parte indispensabilă a programului de acţiuni, chemate să contribuie la reglementarea executării planului de
business. Acestea sunt modalităţile de dirijare a realizării planului, structurilr organizatorice de administrare a proiectului, menodele de coordonare a
aacţiunilor executanţilor, precum şi măsurile de stabilire a unor forme speciale de retribuţie a muncii, de stimulare, selectare şi pregătire a cadrelor
(asigurarea cu cadre), de evidenţă şi control etc.
Compartimentul 6. Asigurarea cu resurse a tranzacţiei
În acest compartiment se expun datele cu privire la tipurile şi volumul resurselor necesare pentru realizarea proiectului antreprenorial, sursele şi
migloacele de obţinere a resurselor.
Asigurarea cu resurse include: resursele materiale (materiale, semifabricate, materie primă, energie, clădiri, utilaje etc.); resursele de muncă;
resursele financiare (mijloace băneşti curente, investuţii capitale, credite, hârtii de valoare); resursele informaţionale (informaţia statistucă şi tehnico-
ştiinţifică).
Compartimentul 7. Eficienţa tranzacţiei (proiectului)
Acest compartiment de încheiere a planului de business conţine caracteristica eficienţei tranzacţiei antreprenoriale. Printre indicatorii
generalizatori de bază ai eficienţei sunt indicatorii profitului şi ai rentabilităţii tranzacţiei. În afară de aceasta, se ţine cont de eficienţa socială şi
tehnico-ştiinţifică (obţinerea unor rezultate ştiinţifice noi). Tot aici e raţional să fie analizate consecinţele pe termen lung ale tranzacţiei antreprenoriale.

4.5. Practica internaţională de fundamentare a proiectelor

În practica internaţională de fundamentare a proiectelor se aplică mai mulţi indicatori generalizatori, ce permit pregătirea deciziei privind
raţionalitatea investirii anumitor mijloace. Printre aceştia: valoarea curentă netă; rentabilitatea; coeficientul intern al eficienţei; perioada de restituire a
investiţiilor capitale; scurgerea maximală de capital; norma activităţii rentabile [5, p.69-70].
 Indicatorii valorii curente nete (aşa numitul efect economic integral) constituie diferenţa dintre venitul total de la realizarea producţiei,
calculat pentru perioada de realizare a proiectului, şi suma tuturor tipurilor de cheltuieli în aceeaşi perioadă, ţinându-se cont de factorul temporal (cu
decontarea veniturilor şi cheltuielilor provizorii).
 Rentabilitatea se calculează ca raport al profitului faţă de investiţiile capitale sau raportul profitului faţă de capitalul acţionar. Indicatorul se
calculează pentru fiecare an de realizare a proiectului antreprenorial şi ca mărime anuală medie. Concomitent se ţine cont şi de impunerea fiscală.
 Coeficientul intern al eficienţei se determină ca valoare inferioară a rentabilităţii ce asigură egalitatea cu zero a efectului integral, calculat
pentru termenul economic al vieţii investiţiilor. Proiectul este considerat rentabil, dacă coeficientul intern al eficienţei nu e mai jos de valoarea lui
inferioară iniţială.
  Perioada de restituire a investiţiilor capitale se aplică pe scară largă în practica internaţională ca termen de recuperabilitate a investiţiilor
capitale. În acest caz indicatorul reprezintă numărul de ani, pe parcursul cărora venitul de la vânzări, minus cheltuielile administrative funcţionale,
compensează principalele investiţii capitale. Întrebarea, dacă trebuie sau nu perioada de restituire să fie cu decontări sau fără acestea, rămâne
deocamdată discurabilă.
 Scurgerea maximală de capital – constituie valoarea cea mai negativă a primului indicator (valoarea curentă netă), ce se calculează prin total
cumulativ. Reflectă dimensiunile necesare ale proiectului financiar şi trebuie să fie îmbinat cu sursele de acoperire a tuturor cheltuielilor.
 Norma rentabilităţii – mărimea minimală a partidei de producţie fabricată, în cazul căreia se asigură “profitul nul ”, venitul de la vânzare
este egal cu cheltuielile de producţie:
Norma rentabilităţii = Cheltuielile constante ,
Preţul specific – Cheltuielile variabile specifice
Puţin altă structură a planului de business e acceptată în cazul obţinerii creditelor de la băncile occidentale. În acest caz planul de business include,
de regulă, următoarele compartimente [9, 70-71].
1. Introducere şi informaţia generală. Se examinează forma juridică şi se oferă o descriere scurtă a acnivităţii, se descrie şi se explică istoria
activităţii întreprinderii, evenimentele recente şi curente, prin care a trecut.
2. Estimarea aportului. Se arată câteva aspecte importante ale activităţii întreprinderii, incluzând poziţia ei pe piaţă, reputaţia, sistemul de vanzări
etc.
3. Descrierea producţiei şi a pieţei de desfacere.
4. Investigaţiile şi elaborările. Se descriu principalele direcţii de cercetare, inclusiv cele mai importante programe şi iniţiative.
5. Producţia şi capacităţile de producţie. Se descrie starea producţiei şi a capacităţilor de producţie ale întreprinderii.
6. Personalul şi relaţiile de muncă.
7. Organizarea şi administraţia. În afară de schemele organizatorice generale, se includ, pe scurt, datele biografice ale persoanelor oficiale de
rang superior şi ale altor colaboratori ai administraţiei.
8. Materiale juridice. Se descriu pe scurt cele mai importante foste şi actuale acţiuni în şudecată şi arbitraj, în legătură cu activitatea de producţie.
9. Informaţia financiară. Se examinează rapoartele financiare din ultimii cinci ani şi se face pronosticul pe cinci ani al stării financiare.
10. Lichiditatea. Se expune analiza datoriilor, starea mijloacelor circulante, se dă descrierea articolelor de impunere fiscală a companiei şi referitor
la datoriile ei.
11. Contractele. Se face descrierea tuturor contractelor sau acordurilor, în care este implicară întreprinderea.
12. Alte aspecte ale gestiunii contabile. Se expune pe scurt proprietatea neînregistrată (apartamente, hoteluri, spitale, profilactorii etc.).
De menţionar rolul marketingului ca sistem strategic de ditijare şi planificare la întreprindere. La majoritatea întreprinderilor elaborarea planului
de activitate marketing se face în paralel cu întocmirea planului de activitate antreprenorială, a planului de business. Mai sus s-a demonstrat că planul
activităţii marketing se integrează organic în planul de business. Dacă însă e vorba de soluţionarea unor probleme de perspectivă în domeniul
marketingului, planul de activitate marketing se elaborează în cadrul planului strategic al întreprinderii, companiei pentru trei-cinci ani. Concomitent la
baza elaborării planului strategic se află datele de la analiza perspectivelor de dezvoltare a întreprinderii, avându-se anumite propuneri privind
modificarea mediului exterior în care funcţionează. Elementul central al acestei analize este determinarea poziţiei firmei în concurenţa pentru pieţele de
desfacere a producţiei sale.

Concluzii
1. În condiţiile economiei de piaţă activitatea eficientă a întreprinderii, firmei în mare măsură depinde de elaborarea unor planuri optime de
dezvoltare.
2. Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor presupune existenţa unui sistem de indicatori pentru fiecare plan. Indicatorii, ce se
aplică în planificare, se divizează în cantitativi, calitativi, volumetrici şi specifici.
3. Pentru calcularea indicatorilor planului se folosesc măsurători în expresie naturală, de muncă şi valorică. Prioritatea măsurătorilor în expresie
naturală constă în faptul că ei asigură obţinerea valorilor cantitative şi a caracteristicilor calitative ale unor sau altor indicatori.
4. Planul de dezvoltare a întreprinderii, firmei include, de regulă, zece compartimente-tip. Numărul de compartimente şi conţinutul lot se poate
modifica, în funcţie de mărimea şi specificul întreprinderii, firmei.
5. Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii este programul de producţie, la baza căruia se află planul de fabricare a
producţiei în expresie naturală.
6. La întreprinderile industriale din S.U.A. se aplică un sistem specific de indicatori. Noţi aceşti indicatori pot fi uniţi în trei grupe: indicatori de
estimare, indicatorii cheltuielilor de producţie, indicatorii relativi ai activităţii economice.
7. În practica din străinătate, iar în ultimul timp şi în practica întreprinderilor autohtone, o largă răspândire şi-a găsit planificarea activităţii
antreprenoriale. Drept document al acestei planidicări serveşte planul de business.