Teorema lui Pitagora este una dintre cele mai cunoscute teoreme din geometria euclidiană,

constituind o relație între cele trei laturi ale unui triunghi dreptunghic. Teorema lui Pitagora afirmă că
în orice triunghi dreptunghic, suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei (latura
opusă unghiului drept). Teorema poate fi scrisă sub forma unei relații între cele trei laturi a, b și c,
câteodată denumită relația lui Pitagora:[1]

unde c reprezintă lungimea ipotenuzei, iar a și b lungimile celorlalte două laturi ale triunghiului.
Deși este în discuție faptul că teorema putea fi cunoscută dinaintea lui,[2] aceasta a fost totuși
denumită după matematicianul din Grecia Antică, Pitagora (cca. 570 – cca. 495 î.Hr.) din
moment ce el este cel care, în mod tradițional, a fost recunoscut pentru prima demonstrație a
sa.[3][4] Există unele dovezi cum că matematicienii babilonieni ar fi înțeles formula, dar foarte
puține indică o aplicație într-un cadru de lucru matematic.[5][6] Matematicienii
din Mesopotamia, India și China au descoperit teorema independent și, în unele cazuri, au oferit
demonstrații în cazuri speciale.
Această teoremă a primit numeroase demonstrații – probabil cele mai multe dintre toate
teoremele din matematică. Acestea sunt foarte diversificate, incluzând dovezi atât geometrice
cât și algebrice, cele mai vechi datând de acum mii de ani. Teorema poate fi generalizată în
diferite moduri, inclusiv prin referire la spațiile multidimensionale, spațiile neeuclidiene,
triunghiuri care nu sunt dreptunghice sau chiar figuri care nu sunt triunghiuri, ci spațiale.
Teorema lui Pitagora este considerată un punct de interes în afara matematicii, constituind un
simbol al incomprehensibilității matematice, al misterului, sau al puterii intelectuale; abundă
referințele populare din literatură, muzică, teatru, sau artă.
Deși teorema i se atribuie astăzi filozofului și matematicianului grec antic Pitagora, care a trăit
în secolul al VI-lea î.Hr., se știe că a fost cunoscută de mai multe civilizații de-a lungul
timpului: indienii antici, asiro-babilonienii, egiptenii antici, chinezii antici și alții.[7]
Acest subiect poate fi împărțit în trei: cunoașterea tripletelor pitagoreice (seturi de câte trei numere
întregi care reprezintă lungimile laturilor unui triunghi dreptunghic), cunoașterea teoremei propriu-
zise și cunoașterea unor demonstrații.
Tripletele pitagoreice sunt cunoscute de foarte mult timp, ele fiind folosite pentru construirea unui
unghi drept în condiții practice: o sfoară este marcată cu noduri aflate la anumite distanțe; formând
din ea un triunghi (de exemplu de laturi 3, 4 și 5), acel triunghi va fi dreptunghic - metoda poate fi
folosită de exemplu pentru a monta vertical catargul unui vas pe mare.
Monumente megalitice de acum 6000 de ani (în Egipt) sau 4500 de ani (în Insulele Britanice) conțin
triunghiuri dreptunghice cu laturi de lungimi numere întregi[8], dar aceasta nu înseamnă neapărat că
cei care le-au construit cunoșteau teorema. De asemenea, scrieri vechi din Regatul Mijlociu
Egiptean și din Mesopotamia menționează triplete pitagoreice.
Sulba Sutra lui Baudhayana, scrisă în secolul VIII î.Hr. în India, conține o listă de triplete pitagoreice
descoperite algebric, un enunț al teoremei, precum și o demonstrație pentru un triunghi dreptunghic
isoscel.
Sulba Sutra lui Apastamba (circa 600 î.Hr.) conține o demonstrație numerică a cazului general,
calculând arii. Unii cercetători susțin că de aici s-ar fi putut inspira Pitagora, în timpul călătoriei sale
în India.
Pitagora (aproximativ 580 î.Hr. - 495 î.Hr.) a folosit metode algebrice pentru a construi triplete
pitagoreice, conform lui Proclus. Acesta a scris însă între anii 410 și 485 d.Hr., adică 9 secole mai
târziu. După Sir Thomas L. Heath, teorema nu i-a fost atribuită lui Pitagora timp de cinci secole după
perioada în care acesta a trăit. Totuși, atunci când autori cum ar fi Plutarh și Cicero au vorbit despre
teoremă ca fiind „a lui Pitagora”, au făcut-o ca și cum acesta era un lucru binecunoscut și de
necontestat.
În jurul anului 400 î.Hr., conform lui Proclus, Platon a dat o metodă de a determina triplete
pitagoreice care combină algebra și geometria. Există o infinitate de astfel de triplete,forma lor
generală fiind x=2uv, y=u2-v2, z=u2+v2, unde u și v sunt numere naturale oarecare, cu u>v. După
aproximativ 100 de ani, Euclid a dat în cadrul lucrării Elemente prima demonstrație axiomatică a
teoremei.
Scris între 500 î.Hr. și 200 d.Hr., textul chinezesc Chou Pei Suan Ching (周髀算经) conține o
demonstrație vizuală a teoremei.
De fapt, nu numai că nu se poate ști cine a descoperit teorema, dar cercetătorii nu se pot pune de
acord nici în privința întrebării dacă a fost descoperită o singură dată, ori independent în istorie de
către mai multe civilizații.
Teorema este valabilă doar în geometria euclidiană, de aceea orice demonstrație folosește (uneori
indirect sau mai puțin vizibil) axioma lui Euclid.

Demonstrații[modificare | modificare sursă]

Demonstrație la teorema lui Pitagora

Teorema lui Pitagora a fost cunoscută mult timp înainte de Pitagora, dar el a fost primul care a
demonstrat-o.[2] În orice mod, demonstrația atribuită lui este foarte simplă, și apelează la o
rearanjare a figurilor.
Cele două pătrate mari reprezentate în figură conțin fiecare patru triunghiuri identice, iar singura
diferență dintre cele două pătrate mari este faptul că triunghiurile sunt aranjate într-un mod diferit.
Astfel, spațiul alb din interiorului fiecărui pătrat mare trebuie să aibă aceeași suprafață. Egalând
suprafețele spațiilor albe reiese teorema lui Pitagora, c.c.t.d. [9]
Faptul că această demonstrație foarte simplă îi aparține lui Pitagora este dedus din scrierile
filozofului și matematicianului grec Proclus.[10]
Este posibil ca aceasta să fie teorema cu cele mai multe demonstrații; cartea The Pythagorean
Proposition (în traducere directă Propoziția Pitagorică) conține 370 de demonstrații.[11]

Demonstrația cu triunghiuri asemenea[modificare | modificare sursă]

Demonstrația cu triunghiuri asemenea

Această demonstrație are la bază proporționalitatea laturilor a două triunghiuri asemenea, adică are
în vedere faptul că raportul dintre oricare două laturi corespondente ale triunghiurilor asemenea este
aceeași, indiferent de mărimea triunghiurilor.
Fie ABC un triunghi dreptunghic, cu unghiul drept aflat în punctul C, după cum se observă în figură.
Se desenează înălțimea în triunghi din punctul C, astfel ca H să fie punctul de intersecție al înălțimii
cu latura AB. Punctul H împarte ipotenuza c în două părți, numite d și e. Noul triunghi, ACH, este
asemenea cu triunghiul ABC, deoarece ambele au un unghi drept (prin definiție, înălțimea formează
un unghi drept), iar unghiul lor comun este A, ceea ce înseamnă că cel de-al treilea unghi va fi
același în ambele triunghiuri, marcat θ pe figură. Printr-o rațiune similară, triunghiul CBH este și el
asemenea cu triunghiul ABC. Demonstrația asemănării triunghiurilor recurge la postulatul
triunghiului: suma unghiurilor într-un triunghi este egală cu două unghiuri drepte, dar și la postulatul
paralelismului. Asemănarea triunghiurilor ne conduce la egalarea rapoartelor dintre laturile
corespondente după cum urmează:

Primul rezultat este cosinusul unghiurilor θ, iar al doilea este sinusul lor.
Rapoartele pot fi scrise astfel:

Însumarea acestor două egalități rezultă în

care, prin simplificare, dă expresia teoremei lui Pitagora:

Rolul acestei demonstrații de-a lungul istorie este subiectul multor speculații.
Întrebarea care ar trebui pusă este de ce Euclid nu a folosit această demonstrație,
dar a inventat alta. O presupunere ar fi că demonstrația cu triunghiuri asemenea
avea nevoie de teoria proporțiilor, un subiect netratat până la publicarea
lucrării Elemente, astfel că teoria proporțiilor avea nevoie de o dezvoltare mai mare
la aceea vreme.[12][13]

Demonstrația lui Euclid[modificare | modificare sursă]

 Demonstrație ca în Elemente a lui Euclid

În mare parte, acesta este modul în care demonstrația lui Euclid din Elemente are
loc. Pătratul mare este divizat în două dreptunghiuri, unul în stânga, iar altul în
dreapta. Apoi, alt triunghi este construit astfel încât acesta să aibă jumătate din
suprafața pătratului din partea stângă. Aceste două triunghiuri sunt congruente,
ceea ce demonstrează faptul că acest pătrat are aceeași suprafață ca și
dreptunghiul din stânga. O versiune analogă este valabilă și pentru dreptunghiul din
partea dreaptă și pentru pătratul rămas. Recombinând cele două dreptunghiuri
pentru a forma pătratul pe ipotenuză, suprafața sa este aceeași cu suma
suprafețelor celor două pătrate. În continuare se află detaliile.
Fie A, B, C vârfurile unui triunghi dreptunghic, în care unghiul drept să fie A. Se
trasează perpendiculara din punctul A prin ipotenuză, până pe latura opusă
ipotenuzei, din pătrat. Dreapta desparte pătratul respectiv în două dreptunghiuri,
fiecare având aceeași suprafață cu unul dintre pătratele de pe catete.
Pentru demonstrația formală, se recurge la patru leme elementare:

1. Dacă un triunghi are două laturi egale cu alte două laturi ale unui alt
triunghi, iar unghiurile făcute de aceste laturi sunt egale,
atunci triunghiurile sunt congruente.

1. Suprafața unui triunghi este egală cu jumătate din suprafața oricărui

paralelogram de aceeași bază și cu aceeași înălțime.
2. Suprafața unui dreptunghi este egală cu produsul a două laturi adiacente.
3. Suprafața unui pătrat este egală cu produsul a două dintre laturile sale (se
deduce din 3).
În continuare, fiecare dintre pătratele de sus se află în legătură cu un triunghi
congruent cu alt triunghi aflat la rândul său în legătură cu unul dintre cele două
dreptunghiuri care alcătuiesc pătratul de jos.[14]
 Ilustrație incluzând noile drepte

Reprezentarea celor două triunghiuri congruente, cu jumătate din suprafața

dreptunghiului BDLK și a pătratului BAGF

Demonstrația este următoarea:

1. Fie ACB un triunghi dreptunghic cu unghiul drept CAB.

2. Pe fiecare dintre laturile BC, AB și CA, se reprezintă pătratele CBDE, BAGF
și ACIH, în această ordine. Construcția pătratelor necesită teoremele lui
Euclid, și depinde de postulatul paralelismului.[15]
3. Din A, se trasează dreapta paralelă cu BD și CE. Aceasta va fi
perpendiculară pe laturile BC și DE, iar punctele de intersecție vor fi K și L.
4. Se trasează dreptele CF și AD, formându-se triunghiurile BCF și BDA.
5. Unghiurile CAB și BAG sunt ambele unghiuri drepte; astfel C, A, și G sunt
puncte coliniare. Analog pentru punctele B, A și H.
6. Unghiurile CBD și FBA sunt ambele unghiuri drepte; astfel ABD este egal
cu unghiul FBC, din moment ce ambele sunt egale cu suma dintre un unghi
drept și unghiul ABC:
7. Deoarece AB este egală cu FB iar BD este egală cu BC, triunghiul ABD
este congruent cu triunghiul FBC.
 8. Deoarece A-K-L este o dreptă, paralelă cu BD, atunci dreptunghiul BDLK
este de două ori aria triunghiului ABD, având baza comună BD și înălțimea
BK.
9. Deoarece C este coliniar cu A și G, pătratul BAGF este de două ori aria
triunghiului FBC.
10. Astfel, dreptunghiul BDLK are aceeași arie ca pătratul BAGF = AB2.
11. Similar, se poate arăta că dreptunghiul CKLE are aceeași arie cu pătratul
ACIH = AC2.
12. Adunând rezultatele putem scrie AB2 + AC2 = BD × BK + KL × KC
13. Din moment ce BD = KL, BD × BK + KL × KC = BD(BK + KC) = BD × BC
14. Atunci AB2 + AC2 = BC2, pentru că CBDE este un pătrat.
Această demonstrație, care apare în Elementele lui Euclid, sub forma Propoziției 47
din Cartea 1,[16] arată faptul că suprafața pătratului de pe ipotenuză este suma
suprafețelor celor două pătrate mici.[17] Această demonstrație este una destul de
diferită față de cea folosind asemănarea triunghiurilor, care folosește posibila
metoda de demonstrație a Pitagora.[13][18]

Demonstrația prin cuadratură[modificare | modificare sursă]

Suprafețele ambelor pătrate mari sunt egale cu . Dacă suprafețele pătratelor

roz, ce reprezintă pătratele numerelor și (figura din stânga) sunt

substituite cu un pătrat ce reprezintă numărul la pătrat, făcându-se simultan o

rearanjare a jumătăților celor două dreptunghiuri (fiecare fiind format inițial din câte
două triunghiuri dreptunghice, congruente cu cel inițial), se obține figura din dreapta.
Suprafețele celor două pătrate mari sunt identice, întrucât laturile acestora sunt
congruente.
Calculând în fiecare caz suprafețele celor două pătrate, se obține:

(pentru pătratul din stânga)

(pentru pătratul din dreapta)

Se ajunge așadar la , ceea ce duce direct la relația din teorema

studiată.
Demonstrația prin rearanjare[modificare | modificare
sursă]
Demonstrația pitagoreică, care a fost deja discutată, a fost o demonstrație
prin rearanjare. Aceeași idee este reprezentată în animația din partea
stângă, care conține pătratul mare de latură a + b , cu patru triunghiuri
dreptunghice identice. Triunghiurile sunt reprezentate alternativ în două
moduri de aranjare, în primul în care sunt arătate cele două pătrate
mici a2 și b2, iar în al doilea în care este arătat pătratul c2. Suprafața
cuprinsă de pătratul exterior nu se schimbă, iar suprafața celor patru
triunghiuri este aceeași și la începutul rearanjării, dar și după, așadar
suprafețele pătratelor negre sunt egale. Astfel, ajungem la
rezultatul a2 + b2 = c2.
O a doua demonstrație prin rearanjare este reprezentată de animația din
mijloc. Un pătrat mare este format din suprafața c2,din patru triunghiuri
dreptunghice identice de laturi a, b și c, amplasate în jurul unui pătrat
central mic. Apoi, se formează două dreptunghiuri cu laturile a și b prin
mutarea triunghiurilor. Combinând pătratul mai mic cu aceste dreptunghiuri
se formează două pătrate de suprafețe a2 și b2, care vor avea aceeași
suprafață cu pătratul mare inițial.[19]
O a treia demonstrație este reprezentată în imaginea din dreapta. Pătratele
superioare sunt divizate după cum se poate observa, în figuri cu nuanțe de
albastru și verde, iar aceste figuri mici pot fi rearanjate pentru a umple
pătratul mare inferior. Analog, acest lucru se poate face și invers. Astfel, se
poate observa faptul că suprafața pătratului mare este egală cu suprafețele
pătratelor mici.[20]

Animație ce reprezintă
demonstrația prin
Animație ce reprezintă
rearanjarea a patru Demonstrație utilizând o
demonstrația prin
triunghiuri dreptunghice rearanjare elaborată
rearanjare
identice

Demonstrații algebrice[modificare | modificare sursă]

 Diagramă cu cele două demonstrații algebrice

Teorema poate fi demonstrată algebric cu ajutorul a patru triunghiuri

identice cu triunghiul dreptunghic de laturi a, b și c, aranjate în interiorul
unui pătrat de latură c, după cum se poate observa în jumătatea superioară

a diagramei.[21] Triunghiurile sunt asemenea, având aria , în timp ce

pătratul mic are latura b − a și aria (b − a)2 . Așadar, aria pătratului mare
este:

Dar acesta este un pătrat de latură c și cu suprafața c2, deci

O demonstrație similară folosește patru copii ale aceluiași triunghi,

care sunt aranjate simetric în jurul unui pătrat de latură c, după cum
se poate observa în partea inferioară a diagramei.[22] Astfel se
formează un pătrat mai mare, de latură a + b și arie (a + b)2 . Cele
patru triunghiuri și pătratul de latură c au aceeași suprafață cu
pătratul cel mare,

ceea ce conduce la:

 Diagramă reprezentând demonstrația lui Garfield

O altă demonstrație, o variațiune a celor de mai sus, a fost

publicată de președintele american James A.
Garfield.[23][24] Diferența constă în utilizarea unui trapez în
locul unui pătrat, acesta putând fi construit prin tăierea cu o
dreaptă a pătratului mare reprezentat mai sus, în cadrul
celei de-a doua demonstrații algebrice. Astfel, se obține
trapezul reprezentat în diagramă. Deci suprafața trapezului
este jumătate din cea a pătratului, adică

Folosindu-se ecuația pătratului mare, vom aveam

rezultatul înjumătățit pentru trapez. Raportul se

reduce, astfel că în final rămâne relația pitagoreică.

Demonstrația cu
diferențiale[modificare | modificare sursă]
Se poate ajunge la teorema lui Pitagora prin
intermediul studiului modului în care schimbările într-o
latură produc o schimbare în ipotenuză, iar pentru
această demonstrație se apelează la calcului
diferențial și integral.[25][26][27]
Triunghiul ABC este un triunghi drept, după cum se
observă și în partea superioară a diagramei,
iar BC este ipotenuza. În același timp, lungimile
triunghiului sunt măsurate după cum se poate vedea în
partea inferioară, cu ipotenuza de lungime y,
latura AC de lungime x și latura AB de lungime a.
 Diagrama pentru demonstrația diferențială

Dacă x crește cu o valoare mică dx prin extinderea

laturii AC către D, atunci y de asemenea crește cu dy.
Acestea formează două laturi ale unui triunghi, CDE,
care (cu E ales astfel încât CE să fie perpendicular pe
ipotenuză) este un triunghi dreptunghic aproximativ
asemănător cu ABC. De aceea, rapoartele dintre
laturile lor trebuie să fie la fel, adică:

Asta poate fi rescris după cum urmează:

Aceasta este o ecuație diferențială care prin

rezolvare dă

Iar constanta poate fi dedusă de la x =

0, y = a pentru a obține ecuația

Această demonstrație este mai

degrabă intuitivă; se poate face și mai
riguros dacă în locul
valorilor dx și dy se folosesc limite.
Alte
forme[modificare | modificare
sursă]
După cum s-a arătat și în introducere,
dacă c reprezintă lungimea ipotenuzei,
iar a și b reprezintă lungimile celorlalte
două latură, teorema lui Pitagora
poate fi exprimată sub forma unei
relației pitagorice:

Dacă sunt cunoscute lungimile

ambelor catete a și b ,
atunci c poate fi calculat astfel:

Dacă sunt cunoscute

lungimea ipotenuzei c și a
uneia dintre catete (a sau b),
atunci lungimea celeilalte
catete se poate calcula:

sau

Teorema lui Pitagora

oferă o relație de
legătură între laturile
unui triunghi
dreptunghic într-un
mod simplu, astfel că
dacă sunt cunoscute
lungimile la două
dintre laturi, se poate
calcula lungimea celei
de a treia. Un corolar
al teoremei spune că
în orice triunghi
dreptunghic,
ipotenuza este mai
mare decât oricare
dintre catete, dar mai
mică decât suma
acestora.
O generalizare a
teoremei pitagorice
este teorema
cosinusului, care
oferă posibilitatea de
a calcula lungimea
oricărei laturi a unui
triunghi, dacă se
cunosc lungimile a
două dintre laturi și
unghiul dintre ele.
Dacă unghiul dintre
ele două este
un unghi drept, atunci
această teoremă se
reduce la relația
pitagorică.

Reciproca[mo
dificare | modificar
e sursă]
Reciproca
teoremei este de
asemenea
adevărată:[28]
Oricare ar fi
trei numere
pozitive a, b,
c astfel
încât a2 + b2 =
c2 , există un
triunghi cu
laturi de
lungimi a, b, c
, iar unghiul
dintre laturile
de
lungimi a și b
va fi drept.
O formulare
alternativă a reciprocii
este:
Pentru orice
triunghi cu
laturile a, b, c,
dacă a2 + b2 =
c2, atunci
unghiul dintre
laturile a și b
are 90°.
Această reciprocă de
asemenea apare în
lucrarea Elemente a
lui Euclid (Cartea I,
Propoziția 48):[29]
"Dacă într-un
triunghi
pătratul unei
dintre laturi
este egal cu
suma
pătratelor
laturilor rămas
ale
triunghiului,
atunci unghiul
dintre
celelalte două
laturi ale
triunghiului
este drept."
Poate fi demonstrată
folosindu-se teorema
cosinusului după cum
urmează:
Fie ABC un triunghi
cu laturile a, b și c cu
proprietatea
că a2 + b2 = c2. Fie un
al doilea triunghi de
lungime a și b, ce
conține un unghi
drept. Conform
teoremei lui Pitagora,
rezultă că ipotenuza
acestui triunghi are
lungimea
laturii c = √a2 + b2 , la
fel cu ipotenuza
primului triunghi. Din
moment ce laturile
ambelor triunghiuri au
aceleași
lungimi a, b și c,
triunghiurile
sunt congruente și
trebuie să aibă
aceleași unghiuri.
Astfel, unghiul dintre
laturile de
lungime a și b din
triunghiul original este
un unghi drept.
 Demonstrația
reciprocii de mai sus
face apel însuși la
teorema lui Pitagora,
dar reciproca poate fi
demonstrată și fără
să se utilizeze
această
teoremă.[30][31]
Un corolar ce derivă
din reciproca
teoremei lui Pitagora
este o metodă simplă
de a determina dacă
un triunghi este
dreptunghic,
obtuzunghic sau
ascuțitunghic.
Fie c cea mai lungă
dintre cele trei laturi
și a + b > c (altfel nu
există acest triunghi
conform inegalității
triunghiului). Atunci,
sunt adevărate
următoarele relații:[32]

 Dacă a2 + b2 = c2,
atunci triunghiul
este dreptunghic.
 Dacă a2 + b2 > c2,
atunci triunghiul
este
ascuțitunghic.
 Dacă a2 + b2 < c2,
atunci triunghiul
este obtuzunghic.
Edsger Dijkstra a
enunțat această
propoziție despre
triunghiul
ascuțitunghic,
obtuzunghic și
dreptunghic în
următorul limbaj
matematic:
sgn(α + β − γ) = sgn(a2 + b2 − c2),
unde α este
unghiul opus
laturii a, β este
unghiul opus
laturii b, γ este
unghiul opus
laturii c, iar sgn
reprezintă funcția
signum.[33]

Consecinț
e și
utilizări[mo
dificare | modifi
care sursă]
Triplete
pitagoreice[
modificare | mo
dificare sursă]
Articol
principal: Triplet
pitagoreic.
Un triplet
pitagoreic (sau
numere
pitagoreice)
conține trei
numere
pozitive întregi a,
b și c, astfel
încât a2 + b2 = c2.
Cu alte cuvinte,
un triplet
pitagoreic
reprezintă
lungimile laturilor
unui triunghi
dreptunghic astfel
încât lungimile
tuturor laturilor au
valori numere
întregi.[1][34] Obser
vații asupra
monumentelor
megalitice din
Europa Nordică
arată evidențe ale
faptului că aceste
triplete erau
cunoscute cu
mult timp înainte
de descoperirea
scrisului. Un
 triplet scris în
mod obișnuit
este (a, b, c). Alte
exemple bine-
cunoscute
sunt (3, 4,
5) și (5, 12, 13).
Un triplet
pitagoreic primitiv
este unul în
care a, b și c sunt
prime între
ele (adică cel mai
mare divizor
comun al
lui a, b și c este
1).
Următoarea este
o listă de triplete
pitagoreice
primitive cu valori
mai mici decât
100:
(3, 4, 5), (5, 12, 13), (7, 24, 25), (8, 15, 17), (9, 40, 41), (11, 60, 61), (12, 35, 37), (13, 84,
85), (16, 63, 65), (20, 21, 29), (28, 45, 53), (33, 56, 65), (36, 77, 85), (39, 80, 89), (48, 55,
73), (65, 72, 97)
Lungimi
incomen
surabile[
modificare |
modificare
sursă]
 Spirala lui
Teodor din
Cirene: o
construcție
formată din
triunghiuri
dreptunghi
ce, iar
ipotenuzel
e sunt
rădăcinile
pătrate ale
numerelor
întregi
pozitive.

Una dintre
urmările
teoremei lui
Pitagora este
aceea că
dreptele a
căror lungimi
sunt incomen
surabile (adic
ă raportul
dintre ele nu
este
un număr
rațional) pot fi
construite cu
ajutorul riglei
și
compasului.
Teorema lui
Pitagora
oferă
posibilitatea
construirii
unor
segmente de
lungimi
incomensura
bile deoarece
ipotenuza
unui triunghi
este legată
de operația
numită rădăci
nă pătrată.
În figura din
dreapta este
ilustrat modul
de
construcție al
unui segment
a cărui
lungime este
rădăcina
pătrată a
oricărui
număr întreg
pozitiv, prin
referire la alte
două
segmente.[35]
Fiecare
triunghi are o
latură
(numerotată
cu 1) care
este aleasă
ca unitate de
măsură. În
fiecare dintre
triunghiurile
dreptunghice,
teorema lui
Pitagora
stabilește
lungimea
ipotenuzei în
conformitate
cu unitatea.
Dacă
ipotenuza se
calculează
prin rădăcina
pătrată a
sumei
catetelor (a
căror valori
sunt: unitatea
iar alta orice
număr
natural) și
suma nu este
un pătrat
perfect,
atunci
desenul
ipotenuzei
reprezintă
trasarea unei
lungimi
incomensura
bile. De
exemplu,
astfel
sunt √2, √3,
√5 .
Lungimile
incomensura
bile erau în
conflict cu
conceptele
școlii pitagore
ice, în care
numai
numerele
întregi erau
numere.
Proporțiile
erau realizate
prin
compararea
multiplilor
întregi a unei
subunități
comune.[36] C
onform unei
legende, Hipp
asos din
Metaponte (c
a. 470 î.Hr.) a
fost înecat în
mare pentru
că a
descoprit
existența
numerelor
iraționale sau
a
incomensura
bilității.[37][38]

Numere
complex
e[modificar
e | modifica
re sursă]
 Valoarea
absolută a
unui număr
complex z
este
distanța r d
e la z până
la origine

Pentru
orice număr
complex

valoarea
absolută
este dată
de

Așad
ar
cele
trei
nume
re, r,
x și y
sunt
legat
e prin
relați
a
pitag
oreic
ă,

T
r
e
b
u
i
e
m
e
n
ți
o
n
a
t
f
a
p
t
u
l
c
ă
r

e
s
t
e
d
e
fi
n
it
c
a
fi
i
n
d
u
n
n
u
m
ă
r
p
o
z
it
i
v
s
a
u
z
e
r
o
,
d
a
r
x

ș
i
y

p
o
t
fi
s
a
u
n
e
g
a
ti
v
e
s
a
u
p
o
z
it
i
v
e
.
D
i
n
p
u
n
c
t
d
e
v
e
d
e
r
e
g
e
o
m
e
tr
i
c
,
r
e
s
t
e
d
i
s
t
a
n
ț
a
l
u
i
z

d
e
l
a
z
e
r
o
s
a
u
d
i
n
p
u
n
c
t
u
l
d
e
o
ri
g
i
n
e

O
î
n

p
l
a
n
u
l
c
o
m
p
l
e
x
.
A
c
e
a
s
t
ă
r
e
l
a
ți
e
p
o
a
t
e
fi
g
e
n
e
r
a
li
z
a
t
ă
p
e
n
tr
u
g
ă
s
ir
e
a
d
i
s
t
a
n
ț
e
i
d
i
n
tr
e
d
o
u
ă
p
u
n
t
e
,
c
u
m

a
r
fi

z
1
ș
i
z
2.
D
i
s
t
a
n
ț
a
c
ă
u
t
a
t
ă
e
s
t
e
d
a
t
ă
d
e
r
e
l
a
ți
a

c
a
r
e

d
i
n

n
o
u

e
s
t
e

v
e
r
s
i
u
n
e

r
e
l
a
ț
i
e
i

p
i
t
a
g
o
r
i
c
e
,

D
i
s
t
a
n
ț
e

e
u
c
l
i
d
i
e
n
e
[
m
o
d
i
f
i
c
a
r
e

m
o
d
i
f
i
c
a
r
e

s
u
r
s
ă
]
A
r
t
i
c
o
l

p
r
i
n
c
i
p
a
l
:

D
i
s
t
a
n
ț
a

e
u
c
l
i
d
i
a
n
ă
.
F
o
r
m
u
l
a

p
e
n
t
r
u
d
i
s
t
a
n
ț
ă

a
p
l
i
c
a
b
i
l
ă

î
n

c
o
o
r
d
o
n
a
t
e

c
a
r
t
e
z
i
e
n
e

e
s
t
e

d
e
r
i
v
a
t
ă

d
i
n

t
e
o
r
e
m
a

l
u
i

P
i
t
a
g
o
r
a
.
[
3
9
]

D
a
c
ă

(
x
1
,

y
1
)

ș
i
(
x
2
,

y
2
)

s
u
n
t

p
u
n
c
t
e

d
i
n
t
r
-
u
n

p
l
a
n
,

a
t
u
n
c
i

d
i
s
t
a
n
ț
a
d
i
n
t
r
e

e
l
e
,

d
e

a
s
e
m
e
n
e
a

c
u
n
o
s
c
u
t
ă

ș
i

c
a

d
i
s
t
a
n
ț
ă

e
u
c
l
i
d
i
a
n
ă
,

e
s
t
e

d
a
t
ă

d
e

f
o
r
m
u
l
a
:

M
a
i

g
e
n
e
r
a
l
,

î
n
t
r
-
u
n
s
p
a
ț
i
u

e
u
c
l
i
d
i
a
n

d
e

o
r
d
i
n
u
l

n
,

d
i
s
t
a
n
ț
a

e
u
c
l
i
d
i
a
n
ă

d
i
n
t
r
e

d
o
u
ă

p
u
n
c
t
e
,

ș
i

e
s
t
e

d
e
f
i
n
i
t
ă
,

p
r
i
n

g
e
n
e
r
a
l
i
z
a
r
e
a

t
e
o
r
e
m
e
i

l
u
i

P
i
t
a
g
o
r
a
,

c
a
:

D
a
c
ă

n
u

s
u
n
t

f
o
l
o
s
i
t
e

c
o
o
r
d
o
n
a
t
e
l
e

c
a
r
t
e
z
i
e
n
e

ș
i
,

d
e

e
x
e
m
p
l
u
,

s
u
n
t

f
o
l
o
s
i
t
e

c
o
o
r
d
o
n
a
t
e

p
o
l
a
r
e

î
n

d
o
u
ă

d
i
m
e
n
s
i
u
n
i
,

f
o
r
m
u
l
e
l
e

c
e

e
x
p
r
i
m
ă

d
i
s
t
a
n
ț
a

e
u
c
l
i
d
i
a
n
ă

s
u
n
t

m
u
l
t

m
a
i

c
o
m
p
l
i
c
a
t
e

d
e
c
â
t

t
e
o
r
e
m
a

l
u
i

P
i
t
a
g
o
r
a
,

d
a
r

p
o
t

f
i

d
e
r
i
v
a
t
e
p
l
e
c
â
n
d

d
e

l
a

a
c
e
a
s
t
a
.

U
n

e
x
e
m
p
l
u

t
i
p
i
c

î
n

c
a
r
e

d
i
s
t
a
n
ț
a

d
i
n
t
r
e

d
o
u
ă

p
u
n
c
t
e

e
s
t
e

c
o
n
v
e
r
t
i
t
ă

î
n

c
o
o
r
d
o
n
a
t
e
c
u
r
b
i
l
i
n
i
i

p
o
a
t
e

f
i

g
ă
s
i
t

î
n

c
a
d
r
u
l

a
p
l
i
c
a
ț
i
i
l
o
r

p
o
l
i
n
o
m
i
a
l
e
l
o
r

l
u
i

L
e
g
e
n
d
r
e

î
n

f
i
z
i
c
ă
.

F
o
r
m
u
l
e
l
e

p
o
t

f
i
d
e
d
u
s
e

f
o
l
o
s
i
n
d
u
-
s
e

t
e
o
r
e
m
a

l
u
i

P
i
t
a
g
o
r
a

c
u

e
c
u
a
ț
i
i
l
e
c
e

f
a
c

l
e
g
ă
t
u
r
a

d
i
n
t
r
e

c
o
o
r
d
o
n
a
t
e
l
e

c
u
r
b
i
l
i
n
i
i

ș
i

c
e
l
e

c
a
r
t
e
z
i
e
n
e
.

D
e

e
x
e
m
p
l
u
,

c
o
o
r
d
o
n
a
t
e
l
e

p
o
l
a
r
e

(
r
,

θ
)
p
o
t

f
i

s
c
r
i
s
e

c
a
: