UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE LITERE

MASTERAT: ŞTIINŢE ALE LIMBII ŞI COMUNICARE

ACTE DE VORBIRE
ANALIZĂ DE TEXT

Masterand: MIHAELA ENACHE (STAN)

BRAŞOV
2008
 STRUCTURA LUCRĂRII

I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

I.1 TEORIA ACTELOR DE VORBIRE – DEFINIŢIE

I.2 STRUCTURA ACTELOR DE VORBIRE

I.3 CLASIFICAREA ACTELOR DE VORBIRE

I.4 MĂRCI ALE FORŢEI ILOCUŢIONARE

II. ANALIZĂ DE TEXT

III. ÎN LOC DE CONCLUZII

 I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

I.1 TEORIA ACTELOR DE VORBIRE – DEFINIŢIE

Teoria actelor de vorbire a fost formulată de J. L. Austin şi difuzată mai ales prin
intermediul sintezei critice realizate de J. R. Searle, a cărui contribuţie la dezvolatrea
ideilor de bază ale predecesorului său nu poate fi neglijată.
În procesul comunicării, oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă,
producând schimbări în lumea înconjurătoare. Unitatea de vorbire minimală este actul de
vorbire. „Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de
cominicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă,
într-un context determinat.”1

I.2 STRUCTURA ACTELOR DE VORBIRE

Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară (care este cea a

formării frazelor în conformitate cu regulile gramaticii), componenta ilocuţionară
(vorbitorul produce un enunţ cu o anumită intenţie, ataşând acestuia o forţă ilocuţionară2)
şi componenta perlocuţionară (efectele ilocuţiei – indiferenţă, umplerea unui gol
cognitiv, producerea unor acţiuni motorii, inducerea temei etc. – reprezintă componenta
perlocuţionară a actului de vorbire).

I.3 CLASIFICAREA ACTELOR DE VORBIRE

● J. Searle identifică cinci clase de bază:

a) acte reprezentative (asertive) – acte exprimând angajarea emitătorului faţă de adevărul
propoziţiei asertate: afirmaţia, sugestia, insistenţa, presupunerea, deducţia, plângerea,
reproşul etc.

1
GALR, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 798
2
Vezi definiţia din DSL, Editura Nemira, 2005, p. 256-257
b) acte directive – acte exprimând încercarea emiţătorului de a-l determina pe receptor să
facă o anumită acţiune: ordin, poruncă, rugăminte, întrebare, cerere.
c) acte comisive (promisive) – acte exprimând angajarea emiţătorului de a efectua o
anumită acţiune: promisiune, jurăminte, angajamente.
d) acte expresive – acte exprimând o anumită stare psihologică sau atitudine, determinată
de o proprietate sau o acţiune a emiţătorului sau a receptorului: mulţumirile, felicitările,
scuzele, condoleanţele, plângerile.
e) acte declarative – acte prin intermediul cărora se realizează o anumită stare de fapt şi a
căror performare reclamă un anumit cadru instituţional: „a declara căsătoriţi”, „a
boteza”, „a declara război”, „a declara şedinţa închisă/ deschisă”, „a condamna la
moarte”.
● În raport cu modul de exprimare a forţei ilocuţionare, se distinge între acte directe şi
indirecte.
Actele de vorbire indirecte sunt performate prin intermediul altor acte de vorbire.
Astfel, locutorul poate să-i solicite alocutorului să deschidă fereastra, de exemplu,
performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa imperativă: - Deschide
fereastra!) sau indirect, prin intermediul unui act de vorbire reprezentativ (cu sintaxă
asertivă: - S-a făcut foarte cald aici.), al unei întrebări (cu sintaxă interogativă: - Vrei să
deschizi fereastra?), al unui act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: - Ce cald s-a
făcut aici!). Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de alocutori pe baza
cunoştinţelor contextuale comune şi a competenţelor de comunicare.

I.4 MĂRCI ALE FORŢEI ILOCUŢIONARE

Forţa ilocuţionară a unui acte de vorbire poate fi marcată prin diverse elemente
lingvistice:
- verbe performative: folosite în anumite condiţii gramaticale – indivativ
prezent, activ, persoana I, singular – numesc actul de vorbire performat
de locutor.
- modurile verbale: pot distinge între tipuri de acte de vorbire – indicativul
corespunde actelor de vorbire reprezentative, imperativul – actelor de
vorbire directive.
- anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire: negaţia
nu, modalizatorul sigur, te rog, nu-i aşa?
- elementele paraverbale (intonaţia, tonul vocii, debitul verbal, emfaza)
pot distinge între o aserţiune, o promisiune, o ameninţare, un reproş etc
- elemente nonverbale (gesturi, mimică) modifică forţa ilocuţionară.
- elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la
marcarea forţei ilocuţionare: actul de vorbire Atenţie! – ordin (în armată)
sau secvenţă cu funcţie de apel în conversaţia cotidiană.
II.2 ANALIZĂ DE TEXT

Textul supus analizei în demersul nostru este un fragment din primul volum al
Medelenilor lui Ionel Teodoreanu, „Hotarul nestatornic”, partea întâi, capitolul Potemkin
şi Kami-Mura.
Textul reprezintă un dialog, o succesiune ordonată de acte de vorbire directe, între
trei locutori: Olguţa, Dănuţ şi Monica.
Rostind secvenţa lingvistică, „Cine-i acolo?”, vorbitorul (Olguţa) nu emite doar
niste combinaţii de sunete, organizatesub forma unor secvenţe lingvistice conforme cu
regulile fonetice, gramaticale şi semantice (aspectul locuţionar), ci exprimă o anumită
intenţie comunicativă (aspectul ilocuţionar); răspunsul pe care îl primeşte locutorul, îi
umple un gol cognitiv acestuia: Olguţa află cine bătea la uşă. Pentru că scopul
perlocuţionar nu este atins – act de vorbire ineficient (răspunsul este evaziv: Eu.),
locutorul revine cu o nouă întrebare ( act directiv – întrebare ): „Cine, eu?”; de data
aceasta, actul de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor („Eu, fratele
tău”).
În următorul schimb de replici (7,8), asemenea celor anterioare (1-6), locutorul îi
solicită alocutorului să-i furnizeze un răspuns care să-i umple un gol cognitiv real: Olguţa
află că Dănuţ vrea să-i spună ceva.
Replica 9 (Spune.) reprezintă un ordin (act directiv): locutorul, Olguţa, doreşte să-
l facă pe alocutor (Dănuţ) să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional al actului de
vorbire. Următoarea secvenţă lingvistică (10) este tot un act directiv care vine de data
aceasta din partea lui Dănuţ (schimb de roluri: locutorul devine alocutor şi invers).
Verbele la modul imperativ din replicile 15,17,20,22,23,36 corespund, în mod prototipic,
tot unui act de vorbire directiv.
Dacă începutul conversaţiei (1-8) este alcătuit din perechi adiacente1 formate din
enunţuri consecutive, reprezentând secvenţe ca întrebare-răspuns, nu acelaşi lucru se

1
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana – Conversaţia: structuri şi strategii, Editura ALL, Bucureşti, 1995, p. 37:
„perechile de adiacenţă […] sunt secvenţe de două enunţuri consecutive, produse de emiţători diferiţi,
ordonate ca o succesiune de părţi şi structurate astfel încât prima parte reclamă cu necesitate o anumită
parte a doua.”
întâmplă şi în secvenţele 14-18. Aici perechea adiacentă de bază este 14(întrebarea) –
18(răspunsul). Intervenţiile 15,16,17 reprezintă o secvenţă de inserţie.
În secvenţa lingvistică 13 – „Şi ce-mi dai dacă deschid?”, efectul perlocuţionar de
şantaj al nunţului este realizat prin condiţionalul dacă (refuz ambiguu).
Replica 23 este alcătuită din două acte de vorbire : „Deschide, Olguţa.” – act
directiv şi „Jur pe onoarea mea” – act comisiv (promisiv): locutorul îşi ia angajamentul
să realizeze acţiunea specificată de conţinutul propoziţional al actului de vorbire.
Perechea adiacentă 24,25 este alcătuită din întrebare – „Unde-i puşca?” (locutorul
aşteptă un răspuns), care reclamă cu necesitate o anumită patre a doua: „Ia-o.”
Verbul performativ „vreau” („Olguţa...vreau să mă împac”), folosit la indicativ
prezent, activ, persoana I, numărul singular, este marcă a unui act de vorbire
reprezentativ/asertiv.
Secvenţele lingvistice 30,32,34 sunt acte de vorbire directive (întrebări), care
primesc imediat răspuns: 31,33,35.
În replicile 5,15,27,28 forţa ilocuţionară este marcată de negaţie, element lexical
specific unor acte de vorbire: negaţia marchează fie o interdicţie (15: „Olguţa, nu
deschide”), fie un refuz (28: „Atunci nu-ţi mai spun.”), fie exprimă un dezacord (5: „Nu
cred!”), fie neagă o afirmaţie (27: „Nu mă supăr.”)
Locutorii (Olguţa, Dănuţ şi Monica) performează acte de vorbire pentru a construi
un schimb verbal. Acesta este alcătuit din mai multe acte de vorbire. În dialogul analizat
mai sus din perspectiva teoriei actelor de vorbire, mişcarea de deschidere a conversaţiei
este alcătuită dintr-un act de vorbire – întrebare care îşi aşteaptă răspunsul(„Cine-i
acolo?”), mişcarea de menţinere a dialogului este alcătuită dintr-o succesiune complexă
de întrebări şi răspunsuri, fiecare format dintr-un act de vorbire: 2-12. Mişcarea de
trecere la o altă subtemă se realizează abrupt (13,26,30), fără ca locutorul să semnalizeze
în vreun fel schimbarea temei. Mişcarea de încheiere a conversaţiei este alcătuită dintr-un
act de vorbire directiv („Atunci intră.”)
III. ÎN LOC DE CONCLUZII

Primul capitol al lucrării – „Delimitări conceptuale” – cuprinde, pe scurt, partea

teoretică, pe baza căreia s-a realizat analiza de text din capitolul al II-lea.
Textul ales respectă structura unei conversaţii, iar secvenţele lingvistice care-l
compun conţin cele trei componente ale unui act de vorbire.
În analiză am urmărit să identificăm tipurile de acte de vorbire atât din punctul de
vedere al lui J. Searle, cât şi în raport cu modul de exprimare a forţei ilocuţionare.
Desigur, am scos la iveală şi unele mărci ale forţei ilocuţionare, pe care textul ni le-a
„oferit”.
Trebuie menţionat, de asemenea, că replicile fragmentului pus în discuţie au fost
numerotate pentru a fi mai uşor de urmărit, iar textul este anexat lucrării.
BIBLIOGRAFIE:

ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela – 2000, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura

ALL, Bucureşti

IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana – 2003, Limbaj şi comunicare. Elemente de

pragmatică lingvistică, Editura ALL Educaţional, Bucureşti

IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana – 1995, Conversaţia: structuri şi strategii, Editura

ALL, Bucureşti

*** – 2005, [DSL] Dicţionar de Ştiinţe ale Limbii, Editura Nemira, Bucureşti

*** - 2005, [GALR] Gramatica limbii române (vol.2, Enunţul), Editura Academiei
Române, Bucureşti

TEODOREANU, Ionel – Hotarul nestatornic, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1986

Anexă
IONEL TEODOREANU: LA MEDELENI – HOTARUL NESTATORNIC, fragment

„Olguţa lăsă lingura în gavanos, gavanosul îl vârî în sobă. Monica se vârî în pat.
Hotărâtă, Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ, de unde răsunau
bocăniturile.
1. – Cine-i acolo?
2. – Eu.
3. – Cine, eu?
4. – Eu, fratele tău.
5. – Nu cred!
6. – Dacă-ţi spun!
7. – Şi ce vrei?
8. – Să-ţi spun ceva.
9. – Spune.
10. – Deschide uşa.
11. – Pentru ce?
12. – Ca să-ţi spun.
13. – Şi ce-mi dai dacă deschid?
14. – Spune tu, ce vrei?
Olguţa se-ncruntă. Nu mai înţelegea nimic.
15. – Olguţa, nu dechide! o îndemnă tainic Monica.
16. – De ce să nu dechid?
17. – Deschide, Olguţa, răsună tare şi grîbită vocea lui Dănuţ.
18. – Să-mi dai puşca ta.
19. – Ţi-o dau!
20. – Jură-te.
21. – Spun pe onoarea mea.
22. – Spune: jur.
23. – Deschide, Olguţa. Jur pe onoarea mea.
Olguţa răsuci cheia, apăsă şi, brusc deschizând, răsări în prag.
24. – Unde-i puşca?
25. – Ia-o.
Olguţa desprinse puşca, nelăsându-l pe Dănuţ să încalce hotarul.
26. – Buftea! Îl încercă ea, înarmată cu puşca.
27. – Poţi să-mi spui! Nu mă supăr.
28. – Atunci nu-ţi mai spun.
29. – Cum vrei tu.
30. – Da tu ce vrei?
31. – Olguţa...vreau să mă împac.
32. – Vrei să te împaci?
33. – Da.
34. – Spui drept?
35. – Spun drept.
36. – Atunci intră.”