Optional LRC

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BIRCII
STRUCTURA ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ION POPESCU NEGRENI”

Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt Avizat,
Inspector Şcolar General, Inspector Şcolar Înv. Primar,
Prof. Ion Adrian BĂRBULETE Prof. Mirela Maria PARASCHIV
PROIECT DE PROGRAMĂ PENTRU

DISCIPLINA OPŢIONALĂ
PRIETENI CU LIMBA ROMÂNĂ

CLASA A III-A
Prof. înv. primar: Zanfirescu Cristiana-Georgeta

Şcoala Gimnazială Bircii Structura
Şcoala Gimnazială “Ion Popescu-Negreni”
DURATA: 1 AN
Număr de ore pe săptămână : 1oră
Iulie 2018
1
ARGUMENT
Limba unui popor este însăși esența vieții acestuia, este oglinda în
care sufletul omenesc își dezvăluie chipul, este primul dar dumnezeiesc
pentru a fi călăuza omului de la începuturi. Poți fi călător purtat de dor ”în
patria de cuvinte”, poți să fii căutător de comori în povești sau poți să
zbori pe aripile poeziei.
Cuvintele sunt flori ale gândului, cu ajutorul cărora oamenii
reușesc să intre pe tărâmul cunoașterii și al comunicării. Aceasta din urmă
este abilitatea de a exprima şi de a interpreta concepte, gînduri,
sentimente, fapte şi opinii, atît în formă scrisă, cît şi orală (ascultare,
vorbire, citire şi scriere), şi de a interacţiona lingvistic adecvat şi creativ,
în diverse contexte sociale şi culturale: în educaţie şi formare, la școală, la
muncă, acasă şi în timpul liber.
Este foarte important să ne exprimăm și să scriem corect, numai
astfel vom fi ascultați și înțeleși. Pentru a reuși acest deziderat trebuie să
pornim de la a citi cât mai multe lecturi și bogăția de sensuri s-o folosim
pentru a crea frumoase texte.
Prin lectură elevii sunt conduşi să-şi formeze capacitatea de a
surprinde, de a descoperi conţinuturi şi forme ale realităţii, exprimate
într-o multitudine de modalităţi de expresie, de a le asocia unele cu altele,
ceea ce le permite să-şi extindă astfel aria cunoaşterii, însă textele literare
și nonliterare conţin ortograme, pe care un şcolar mic nu le poate învăţa
apelând la normele de specialitate ale limbii, dar este nevoit să le
respecte.
Disciplina opțională ”Prieteni cu limba română” formează
capacităţi de receptare şi de exprimare orală şi scrisă, cultivă creativitatea
literar-artistică şi dezvoltă latura moral-estetică a personalităţii elevilor.
Cu ajutorul tablelor interactive de care dispune școala lecțiile devin mai
atractive, copiii participând cu plăcere la activitățile propuse.
Consider că disciplina opțională trebuie să fie o permanentă
strădanie de a-l învăţa pe elev cum să înveţe, cum să privească cartea ca
pe un minunat şi statornic prieten, ca pe un real instrument de lucru, căci,
ştiut este faptul că„ există o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a
şti să înveţi, a şti să exploatezi lecturile, adică a te sluji cum trebuie de
acest mijloc specific care este textul tipărit.”(Bertrand Schwartz ,Educaţia
mâine, Editura didactică şi pedagogică,1976).
„Să înveţi pentru tine,dar să ştii pentru toţi” NICOLAE IORGA
2
Competențe specifice şi exemple de activităţi de învăţare:
Competenţe
Activităţi de învăţare
specifice
- vizionarea unor filme pentru copii care au la bază textele

suport;
- solicitarea repetării unui mesaj;
- audierea unor povești, poezii, compuneri, dialoguri,
cântece despre personaje;
- exerciţii de ascultare a unor texte literare, prezentate de
către învăţător sau de către un elev;
- formularea de răspunsuri și întrebări despre conţinutul
1. Exprimarea
unui mesaj audiat;
curiozității pentru
- identificarea personajelor dintr-un fragment de poveste
receptarea textelor
audiat/vizionat
în forme variate de
- citirea unor texte literare, adecvate vârstei, sub
prezentare
îndrumarea învăţătorului, a părinţilor sau din proprie
inițiativă;
- lectura activă, cu creionul în mână, pentru a selecta
ortogramele, expresiile și enunțurile solicitate;
- citirea expresivă a replicilor unor personaje;
- citirea unor poveşti/povestiri utilizând tabla interactivă;
- găsirea unor expresii frumoase folosite în textele
studiate.
- vizite la biblioteca şcolii;

- călătorie „virtuală” printr-o bibliotecă;
2. Manifestarea - exerciţii de prezentare a unor cărţi pentru copii;
interesului pentru - amenajarea unui colț de lectură;
carte, ca bun de - exerciții de prezentare a unor texte literare scrise de
valoare același autor;
- proiecte pentru realizarea unor cărți, a revistei școlii și
expunerea lor în clasă.
3. Exprimarea
- discuţii privind comportamentul personajelor
opiniei personale în
-evidenţierea unor modele de comportament;
legătură cu anumite
- descrierea succintă a trăsăturilor (fizice sau morale) ale
aspecte observate,
unui personaj;
discutate
- aplicarea unor deprinderi de comportament moral în
3
contexte diferite;
- discutarea efectelor (pozitive şi negative) ale diferitelor
acte de comportament prin referire directă la textele
audiate/vizionate;
- exerciții de relaționare pozitivă în cadrul grupului;
- exprimarea aprecierii fată de comportamentul potrivit al
personajelor și al colegilor;
- joc de rol.
- exerciţii de alcătuire de enunţuri, compuneri, dialoguri

despre personaje, cu folosirea ortogramelor întâlnite în
text;
4. Manifestarea
- revizuirea textelor redactate;
interesului și a
- exerciţii de corectare reciprocă, între colegi, a dictărilor,
dorinței de a se
pentru a-şi dezvolta capacitatea de a sesiza formele
exprima și scrie
greşite;
corect
- concurs de alcătuire de poezii, compuneri, dialoguri
scurte;
- exerciţii -joc de completare a unor propoziţii;
- realizarea de portofolii cu textele compuse;
- discutarea și corectarea greșelilor apărute în scriere.
- exerciţii de comparare a textului unei opere literare cu

filmul realizat după aceasta;
5. Asocierea
- punerea în corespondenţă a cântecelor, desenelor,
exprimării verbale,
picturilor, colajelor cu mesaje orale indicate;
cu alte forme de
- realizarea de benzi desenate cu scene din textele suport;
exprimare: muzică,
- concursuri de recitare;
desen, pictură, colaj
- exerciţii de interpretare a cântecelor;
etc.
- realizarea de portofolii cu lucrările create;
- dramatizări.
4
Conţinuturile învăţării
 Formularea de întrebări și răspunsuri despre conținutul textelor

suport
 Prezentarea unor lecturi și personaje de poveste
 Identificarea ortogramelor din mesaje audiate, citite
 Scrierea corectă a ortogramelor, a cuvintelor , a dialogurilor și a
compunerilor
 Creația în versuri
 Portret de personaj în culoare, poezie, joc și cântec
 Comportamentul personajelor – opinii, păreri
 Dialogul - intonarea expresivă a propozițiilor, utilizarea semnelor
de punctuație
Modalităţi de evaluare
 Observarea sistematică
 Probă orală
 Probă practică
 Probă scrisă
 Autoevaluarea
 Portofoliul
5
Bibliografie
 Ministerul Educaţiei Naționale, Programa școlară pentru disciplina

Limba și literatura româna, clasele a III-a – a IV-a, ordinul M.E.N. nr.
5003/2.12.2014,
 Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Organizarea
interdisciplinară a ofertelor de învăţare pentru formarea
competenţelor cheie la şcolarii mici – suport de curs ICOS,
 Maria Raicu, Cetatea de cuvinte compuneri pentru clasa a III-a,
Editura Ars Libri, 2014,
 Mihaela Șerbănescu, Larisa Bodescu, Gabriela Drăcman, Gabriela
Georgeta Pescaru, Manuela Dumitrescu, Comunicare în limba
română,clasele a II-IV a, Editura Tiparg, 2016
 Poveşti, povestiri de Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Fraţii Grimm și
Hans Christian Andersen în format text, audio, mp3 și video
 Bertrand Schwartz, Educaţia mâine, Editura didactică şi
pedagogică,1976
6
PLANIFICARE CALENDARISTICĂ
PRIETENI CU LIMBA ROMÂNĂ

Opțional
1oră/săptămână
Com-
UNITATEA Nr.
Nr. petente Peri-
DE CONŢINUTURI /Detalii de conţinut de
crt. speci- oada OBS.
ÎNVĂȚARE ore
fice
Creația în versuri
Formularea de întrebări și
răspunsuri despre conținutul
textelor suport
Identificarea ortogramelor din
mesaje audiate, citite
Scrierea corectă a ortogramelor,
a cuvintelor , a dialogurilor și a
C1; compunerilor
C2; Dialogul - intonarea expresivă a
Cetatea de C4; propozițiilor, utilizarea semnelor 6
1. cuvinte C5; de punctuație
Recapitulare. Evaluare
Texte suport:
 Cetatea de cuvinte de Maria Raicu
 Limba românească de Gheorghe
Sion
 Limba noastră de Alexei
Mateevici
C1; răspunsuri despre conținutul
Necuvântătoa C2; textelor suport
rele – C3; Prezentarea unor lecturi și
2. 6
personaje de C4; personaje de poveste
poveste C5; Identificarea ortogramelor din
7

a cuvintelor, a dialogurilor și a
compunerilor
Portret de personaj în culoare,
poezie, joc și cântec
Comportamentul personajelor –
opinii, păreri
Dialogul - intonarea expresivă a
propozițiilor, utilizarea semnelor
de punctuație
Text suport:
Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă

opinii, păreri
textelor suport
Prezentarea unor lecturi și
personaje de poveste
C1; Identificarea ortogramelor din
C2; mesaje audiate, citite
C3; Scrierea corectă a ortogramelor, 6
3. La gura sobei
C4; a cuvintelor , a dialogurilor și a
C5; compunerilor
de punctuație
Text suport:
Fetița cu chibrituri de Hans Christian
Andersen
semestrială - Cunoşti povestea şi
personajele ei ?
8

opinii, păreri
textelor suport
C1; personaje de poveste
C2; Identificarea ortogramelor din
C3; mesaje audiate, citite
Prieteni de
4.
nădejde
C4; Scrierea corectă a ortogramelor, 5
C5; a cuvintelor , a dialogurilor și a
compunerilor
de punctuație
Text suport:
Hansel și Gretel după Frații Grimm
textelor suport
C1;
C2;
Prin C3;
5. ”Dumbrava C4; 5
minunată” C5; a cuvintelor , a dialogurilor și a
compunerilor
Creația în versuri
9
opinii, păreri
C1; Dialogul - intonarea expresivă a
C2; propozițiilor, utilizarea semnelor
C3; de punctuație
C4;
C5; Recapitulare. Evaluare
Text suport:
Dumbrava minunată de Mihail
Sadoveanu
textelor suport
a cuvintelor , a dialogurilor și a
compunerilor
C1; Creația în versuri
C2; Portret de personaj în culoare,
Desaga cu C3; poezie, joc și cântec
6.
învățături C4; Comportamentul personajelor – 5
C5. opinii, păreri
de punctuație
Text suport:
Fata babei și fata moșneagului de Ion
Creangă
Recapitulare. Evaluare finală

- Cunoşti povestea şi
personajele ei?
10
TEXTE SUPORT
LIMBA ROMÂNEASCĂ
de Gheorghe Sion
Mult e dulce și frumoasă Frați ce-n dulcea Românie

Limba ce-o vorbim, Nașteți și muriți
Altă limbă-armonioasă Și-n lumina ei cea vie
Ca ea nu găsim. Dulce vietuiți!
Saltă inima-n plăcere De ce limba românească

Când o ascultăm, Să n-o cultivăm?
Și pe buze-aduce miere Au voiți ca să roșească
Când o cuvântăm. Țărna ce călcăm?
Românașul o iubește Limba, țara, vorbe sfinte

Ca sufletul său, La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește, Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu. Pentru Dumnezeu!
11
LIMBA NOASTRĂ
de Alexei Mateevici
Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată Limba noastră-i vechi izvoade.
Un şirag de piatră rară Povestiri din alte vremuri;
Pe moşie revărsată. Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste Limba noastră îi aleasă
S-a trezit din somn de moarte Să ridice slava-n ceruri,
Ca viteazul din poveste. Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre, Limba noastra-i limbă sfânta,
Roi de fulgere, ce spintec Limba vechilor cazanii,
Nouri negri, zări albastre. Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara; Înviaţi-vă dar graiul,
In rostirea ei bătrânii Ruginit de multă vreme,
Cu sudori sfinţit-au ţara. Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici, Strângeţi piatra lucitoare
Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ce din soare se aprinde -
Ai luceferilor sfeşnici. Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă, Răsări-vă o comoară
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic În adâncuri înfundată,
Graiul ţării noastre dragă. Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
12
URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

de Ion Creangă
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte

întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese
la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă,
ca să poată găsi ceva de mâncare.
Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de
peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul
drumului, zăreşte venind un car tras de boi.
– Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de
sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi,
crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc.
Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu
suflă, zice: Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă
caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa,
apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă
deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii
pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca
s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge
peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum,
bine…şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de
pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia,
îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că
ta…re-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca
vine la dânsa ursul.
– Bună masa, cumătră! Ti!!! da’ ce
mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta…re!
mi-i poftă!
– Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre,
că doar nu pentru gustul altuia m-am
muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi
moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea
peşte să mănânci.
– Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu
ştiu cum se prinde peştele.
13
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da’ nu ştii că nevoia
te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre:
vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei,
vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci
smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit
şi-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din
marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură
şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde
coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de
durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul
urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat
pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie
cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în
scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr’ de
coadă, începu a striga:
– Hei cumătre! Dar ţi-
au mâncat peştii coada, ori
ai fost prea lacom ş-ai vrut
să nu mai rămâie peşti în
baltă?
Ursul, auzind că încă-l
mai ie şi în râs, se
înciudează şi mai tare şi se
răpede iute spre copac; dar
gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el
caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată
vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul
vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…"
Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-
mi rupi piciorul!"
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut
scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!
14
URSUL PĂCĂLIT DE VULPE – cântec
Mergeam odată liniştit mergeam spre casa mea,

Dar dintr-o dată am simţit, a pește mirosea.
Ce mult mi-ar plăcea să mănânc un pește afumat,
Dar nu ştiam de und’ să-l iau şi iată ce-am aflat:
R:
Mor, mor, mor, acum veţi afla,
Mor, mor, mor, veţi şti povestea mea;
Mor, mor, mor cum coada mi-am pierdut,
Mor, mor, mor, am tras până s-a rupt.
Vecina vulpe tot mânca şi nu se sătura
Cu pește ea se îndopa, într-una mesteca,
La pește am poftit şi eu, căci pește vezi că nu-i,
Dar ea şireata mi-a răspuns:,,mai pune-ţi pofta-n cui”
R:
De vrei mult pește tu să ştii să stai cu coada-n lac
O noapte-ntreagă să le vii toţi peştilor de hac,
Pe dată eu am alergat spre apa de la lac,
Şi coada toată am băgat apoi am aşteptat!
R:
O noapte’ntreagă-am tremurat
Crezând c-am pescuit
Trăgând de coadă am simţit
Cum ea s-a’nţepenit
Din răsputeri m-am opintit
Si-am tras cât am putut
Dar lacul tot era’ngheţat
Şi coada mi s-a rupt
Mor, mor, mor
Ce rău mă doare-acum
Mor, mor, mor
Pe vulpe mă răzbun
Mor, mor, mor
Nimic n-am pescuit
Mor, mor, mor
De vulpe-s păcălit.
15
FETIŢA CU CHIBRITURI
de Hans Christian Andersen
Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului

Nou.
Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă

cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când
plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care
mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i
pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită
între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase
un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o
avea şi el unul.
Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul
ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o
cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea
nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata
fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea
frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ.
Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în
stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.
Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea
în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o
pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă;
aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar. Tatăl său are s-o
bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub
acoperiş şi vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile
cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mânuţele ei erau aproape îngheţate de
frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată
unul, numai unul din cutie, sa-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele!
Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, si
cum se aprinse! Chibritul ardea ca o
lumânărică, ţinu mânuţa deasupra
flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru
fetiţei că sta lângă o sobă mare de fier,
care avea deasupra un capac lucios de
aramă. Înăuntru ardea focul şi era
aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îşi
întindea acum picioruşele ca să şi
le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse
şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu
16
rămăşiţa de chibrit în mână.
Hârşâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina
se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie
unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri
subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce
răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de
pe masa, şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă.
Chibritul se stinse, şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.
Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos
de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri
la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi
poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i
zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate
lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu
deodată că luminiţele acelea erau stele. Una din ele căzu şi trase o dunga
mare de foc pe cer.
"A murit cineva", îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte
bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: "Când
cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu".
Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul
căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând
şi duios!
– Bunică, strigă fetiţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu
că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de
fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede
toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe
bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de
frumoasă, aşa de mare. Ea luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară
vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig,
nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos
fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în
cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu
grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.
"A vrut să se încălzească"! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi
văzuse faţa, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului
nou.
17
HANSEL ȘI GRETEL
după Frații Grimm
A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul

ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea
viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema
Hansel, iar pe fetiţă Gretel.
De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astâmpăra foamea. Şi-
ntr-o bună zi, întâmplându-se să se abată asupra ţării o mare scumpete, nu
mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pâinea cea zilnică.
Seara în pat, pe bietul om începeau să-l muncească gândurile şi,
zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomenea că oftează cu grea obidă.
Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii:
– Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii noştri
copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele?
– Ştii ceva, bărbate, răspunse femeia, mâine-n zori luăm copiii cu
noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi
câte-o îmbucătură de pâine şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar
pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă,
de asta sunt sigură, şi-n felul ăsta ne descotorosim de ei!
– Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse bărbatul.
Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă
vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfâşie…
– De-acu s-a sfârşit cu noi!
– Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare!
îi zise cu blândeţe frăţiorul.
După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi,
deschizând uşa, se strecură afară. Luna lumina că ziua şi pietricelele albe,
din faţa căscioarei, străluceau că bănuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai
multe ori până ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse
în casă şi-i şopti lui Gretel:
– Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace! Apoi se culcă
din nou în patul lui şi adormi.
Zgripţuroaica de femeie nici nu aşteptă să răsară soarele că se şi înfiinţă
la patul copiilor, să-i trezească.
– Ia sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la
pădure să aducem lemne!
Apoi dădu fiecăruia câte un codru de pâine şi
mârâi printre dinţi:
– Asta aveţi de mâncare pentru la prânz!
De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să
mâncaţi înainte, că altceva nu mai căpătaţi!
18
Gretel lua toată pâinea şi-o ascunse sub şort, din pricină că buzunarele lui
Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toţii spre pădure. După
puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce
rămăsese în urmă. Asta o făcu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi…
După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde pădurea se
îndesea şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri şi zise:
– Acu, copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un focşor pe
cinste, să nu vă fie frig deloc!
Hansel şi Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, până ce se făcu o moviliţă
bună. Lemnele luară foc pe dată şi, când vâlvătaia începu să crească,
femeia grăi:
– Staţi lângă foc, copii, şi odiniţi-vă, că noi ne ducem mai încolo, în
pădure, să tăiem lemne. Şi când om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici
şi vă luăm acasă.
Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, şi de câte ori
bătea vântul, o izbea încolo şi-ncoace de uscătura aceea. După ce
aşteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de
oboseală şi adormiră buştean.
Când s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi paşi. Gretel
începu să plângă şi printre suspine îşi întrebă frăţiorul:
– Cum o să ieşim din pădure?
Şi Hansel se grăbi s-o liniştească, spunându-i:
– Mai ai răbdare oleacă, până ce răsare luna şi atunci o să găsim noi
drumul, n-avea grijă!
Răsări luna plină, de ziceai că poleieşte cu aur pădurea, şi de-ndată ce se
arătă pe cer, Hansel îşi luă surioara de mână şi începu a păşi pe urma
pietricelelor, care scânteiau ca bănuţii cei de curând bătuţi şi le arătau
drumul. Merseră ei aşa toată noaptea şi când începură a miji zorile,
ajunseră la casa părintească. Au bătut ei la uşă, "cioc-cioc!", şi când
femeia o deschise şi dădu cu ochii de Hansel şi Gretel, pe dată se arătă a
fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie:
– Copii răi ce sunteţi, de ce aţi dormit în pădure atâta vreme? Ne-aţi
făcut să credem că nu mai vreţi să vă mai întoarceţi la casa voastră… Dar
vezi că tatăl copiilor se bucura cu adevărat, că-n inima lui era mâhnit că-i
lăsase atât de singuri.
– De-acu am terminat iarăşi merindele, că nu mai avem în casă decât
o jumătate de pâine! Şi după ce-om mânca-o şi pe asta, ne-om sătura cu
răbdări prăjite
– Nu plânge, Gretel, ci dormi liniştită. Om găsi noi cum să scăpăm
cu bine…
Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii,
unde nu mai fuseseră în viaţa lor. Şi-ntr-un luminiş, făcură iarăşi un foc
mare şi mama le zise cât putu ea de blând:
19
– Rămâneţi aici, copilaşi, şi de
v-a birui oboseala, n-aveţi decât să
puneţi capul jos şi să dormiţi
oleacă… Noi ne ducem în pădure,
mai încolo, să tăiem lemne şi seara,
când om sfârşi lucrul, ne întoarcem
să vă luăm.
Trecu ce trecu timpul şi când veni ora prânzului, Gretel lua bucăţica
de pâine şi-o împărţi cu Hansel, că pe-a lui băiatul o presărase pe drum.
Zburară ceasurile, se lăsă şi amurgul, dar vezi că nimeni nu se arăta să-i ia
pe bieţii copii. Şi cum adormiră greu, se treziră de-abia în toiul nopţii.
Dacă văzu ce se întâmplase, Hansel o mângâie pe surioara lui şi-i zise:
– Să rămânem aici până ce-o răsări luna, că atunci ne-o fi uşor să
găsim fărâmiturile pe care le-am împrăştiat pe jos, cât am mers. Ele or să
ne arate fără greş drumul spre casă, asta-i sigur!
De îndată ce se înălţă luna deasupra pădurii, copiii se sculară din
culcuşul de vreascuri, dar vezi că nu mai găsiră nici o fărâmitură…
Mulţimea de păsărele care tot zboară peste câmpuri şi prin păduri de mult
le ciuguliseră pe toate. Dar Hansel avea o inimă vitează şi-i spuse lui
Gretel:
– N-ai teamă, surioară, până la urma tot o să găsim drumul!
Dar vezi că nu fu chip să-l găsească…
Când se făcu ora prânzului, numai ce văzură pe-o cracă o păsărică
albă şi frumoasă, care cânta atât de duios, că se opriră vrăjiţi s-o asculte.
După ce-şi sfârşi cantul, păsărica îşi întinse aripile şi zbură, "zvâââârrrr!"
pe dinaintea copiilor. Dacă văzură ei asta, începură a se lua după ea până
când se făcu de ajunseră la o căsuţă. Cât ai clipi, păsărica se lăsă pe
acoperiş şi când veniră mai aproape de căsuţă, copiii rămaseră cu gurile
căscate. Păsămite, toată căscioara era făcută din pâine şi acoperită cu
cozonac, iar geamurile erau din zahăr curat .
– Hai să-ncepem să îmbucăm! zise Hansel. Şi să ne fie de bine! Eu o
să mănânc o bucată din acoperiş, iar tu, Gretel, ia de gustă din fereastra
asta, că e tare dulce!
Şi când nici nu se aşteptau, odată se deschise uşa şi-o femeie bătrână
de tot, ce se sprijinea într-o cârjă, ieşi din casă, târşindu-şi picioarele.
La vederea ei, Hansel şi Gretel se speriară atât de tare, că scăpară tot ce
aveau în mână. Dar vezi că bătrâna nu-i lua la rost, ci începu a-i întreba,
clătinând uşurel din cap:
– Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiţi de intraţi înăuntru
şi rămâneţi la mine, că nu vă fac nici un rău.
Bătrâna se arătase prietenoasă ca să le câştige încrederea, dar vezi că
era o vrăjitoare haină, care pândea copiii ca să-i atragă cu şosele şi
20
momele. Şi numai de aceea făcuse şi căsuţa de pâine, să-i ademenească
mai uşor.
De-i cădea vreunul în gheare, îndată îi făcea de petrecanie şi, după
ce-l fierbea, îl înghiţea cu lăcomie. Ziua când se bucura de un astfel de
ospăţ o socotea ca pe-o zi de sărbătoare şi cum de n-ar fi fost aşa pentru
ea!
Apoi apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse până la un
grăjduleţ cu gratii de fier şi-l închise acolo. Şi era zăvorât aşa de straşnic,
că oricât ar fi strigat şi s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic.
După ce-l puse la popreala pe Hansel, babuşca intră în camera unde
dormea Gretel şi, zgâlţâind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî şi a-i
striga:
– Scoală, leneşo, şi du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună lui
frate-tău, că l-am închis în grajd şi trebuie să-l îngrăşăm! Acu e numai
piele şi os, dar când s-o mai împlini – o să-l mănânc!
În fiecare dimineaţă, babuşca se strecura şontâcăind până la
grajd şi încă din prag se apuca să strige:
– Hansel, ia scoate un deget afară, să vad de te-ai îngrăşat de ajuns!
Dar vezi că ghiujul de Hansel îi trecea printre gratii un oscior, şi cum
babuşca avea ochii tulburi şi vedea că prin sită, era încredinţată că-i
întinde un deget. Şi de fiecare dată se tot minuna cotoroanţa cum de nu se
mai îngraşă.
Trecură aşa zilele şi văzând că după a patra săptămână, Hansel
rămăsese la fel de ogârjit ca şi înainte, îşi pierdu răbdarea şi nu mai vru să
aştepte.
– Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiţă, grăbeşte-te de adu apă, că de-i
curge untura de gras ce e, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel îl tai şi-l
pun la fiert!
– Mai întâi, aş vrea să punem la copt, auzi tu? se răsti baba la Gretel.
Că am aprins cuptorul şi aluatul l-am frământat de mult.
Nu-şi sfârşi bine vorba, că vrăjitoarea o şi îmbrânci pe biata Gretel afară,
unde era cuptorul din care ieşeau limbi de flăcări.
– Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea şi vezi dacă-i destul de
încins, ca să punem înăuntru pâinea!
Vezi că afurisita de cotoroanţă nu degeaba o îndemnă pe fată să se vâre în
cuptor! Că de-ndată ce-ar fi fost înăuntru, vrăjitoarea pac! ar fi închis
cuptorul. Şi-ar fi ţinut-o acolo până ce se rumenea bine. Şi-apoi ar fi
mâncat-o… Numai că Gretel băgă de seamă ce gânduri clocea în cap
vrăjitoarea şi se prefăcu că-i nătângă şi neîndemânatică:
– Aş intra, dar nu ştiu cum să fac… Pe unde să intru? Şi cum
anume?
21
– Eşti proastă ca o gâscă! o ocărî baba. Păi… nu-ţi dă prin cap pe
unde, că-i deschizătura destul de mare? Ia te uită, şi eu as putea să încap
în ea! Şi, şontâcăind, se apropie de cuptor şi-şi vâri capul în el.
Gretel doar asta aştepta şi-i dădu un brânci zgripţuroaicei de se duse
până-n fundul cuptorului. Apoi închise uşa de fier şi puse zăvorul. Văleu!
ce mai urlete de te treceau fiorii răzbăteau dinăuntru!
Dar vezi că Gretel fugi de-acolo, să n-o mai audă, şi vrăjitoarea cea
haină pieri ca o netrebnică, arsă de dogoare. Şi arse până ce se prefăcu în
scrum.
Gretel dădu fuga într-un răsuflet până la grajdul unde era închis
Hansel şi, deschizându-l, strigă bucuroasă:
– Am scăpat, Hansel, am scăpat, frăţioare! Vrăjitoarea a pierit!
Dacă auzi ce-i spune, Hansel sări afară din grajd întocmai cum sare
pasărea din colivie, când i se deschide uşiţa.. Şi văzându-se iarăşi
împreună, îşi săriră de gât şi se sărutară şi bucuria le râdea în ochi şi-n
inimă. Şi de voioşi ce erau, ţopăiau al naibii, ca nişte iezi!
Cum nu mai aveau de ce se teme, intrară în căsuţa vrăjitoarei şi
acolo, ce să vezi, în toate ungherele erau numai sipete pline cu
mărgăritare şi nestemate!
– Ei, astea zic şi eu că-s mai bune decât pietricelele noastre! făcu
Hansel şi-şi umplu buzunarele până nu mai putu.
Iar Gretel spuse şi ea:
– Vreau să aduc şi eu acasă o mâna-două din ele!
Şi alese şi alese până ce-şi umplu şorţuleţul.
– Ce ne facem, surioară, că nu putem trece? făcu Hansel amărât. Nu
văd peste apă nici un pod, nici măcar vreo punte cât de îngustă…
– De-ar trece vreun vaporaş, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slabă
nădejde… zise Gretel cu mâhnire. Da uite, mai încolo văd o raţă albă
înotând. Poate că, de-aş ruga-o, ne-ar ajuta să ajungem pe malul
celălalt…
Şi începu a striga:
Raţă, răţişoară,
Ia-i în spate, pe-aripioară,
Pe Hansel şi Gretel,
Că nici pod, nici punte n-are
Apa asta mare!
Se apropie răţişoara şi Hansel i se urcă în spate. Apoi o rugă şi pe surioara
lui să vină lângă el, dar Gretel rămase pe mal şi-i zise:
– Cum să vin? Nu vezi că i-ar fi prea greu răţişoarei? Mai bine să ne
treacă pe rând.
Şi făptura cea bună chiar aşa şi făcu.
După ce trecură cu bine pe celalalt mal, mai merseră ei ce merseră
şi, de la o vreme, pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută.
22
Şi-ntr-un sfârşit, numai ce zăriră din depărtare
casa părintească. Tii, ce-o mai luară atunci la
goană de le sfârâiau călcâiele, nu alta!
Trecură pragul casei şi, dând năvală în
odaie, săriră la gâtul tatălui lor. Era şi timpul, că,
de când îşi părăsise copiii în pădure, bietul om
nu mai avusese o clipă fericită. Pe femeie însă n-
o mai găsiră copiii – murise.
Gretel îşi deşertă şorţuleţul şi începură a se
rostogoli prin odaie mărgăritarele şi nestematele,
de te mirai de unde mai ies atâtea. În acest timp,
Hansel scotea şi el din buzunar câte un pumn
plin de pietre preţioase şi, după ce le aruncă pe
podea, apucă să arunce alt pumn, până ce-şi goli
amândouă buzunarele.
Şi aşa se făcu de-şi luară îndată tălpăşiţa de la casa pădurarului toate
grijile şi nevoile care stătuseră până atunci pe grumazul omului şi al
copiilor lui.
Şi trăiră ei împreună numai în bucurie şi fericire.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa! Da uite că mai
fuge pe-aici un şoricel. Şi cine l-a prinde l-a văzut norocul, că o să-şi facă
din blana lui o căciulă mare cât roata carului…
DUMBRAVA MINUNATĂ
III. Sfat cu Sora-Soarelui
de Mihail Sadoveanu
Vremea era pe la toacă, dar căldura era încă în toi și juca rotind ca
răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Ulița ridica,
pustie și singuratică, spre strălucirea asfințitului. Clopotele începură a
bate dulce și trist, de la bisericile târgului. Fetița se opri o vreme în loc,
ascultând.
- Așa sunau clopotele și atunci... șopti ea cu ochii duși.
Cei doi tovarăși trecură domol pe cărarea din marginea uliții, până
sus în deal, la plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca băgă de seamă că s-a
isprăvit cenușa.
- Patrocle, ce facem noi acum?
Patrocle își scutură urechile mari și o privi țintă:
- Nu știu, stăpână.
Prin plopii tremurători străbătu un freamăt
prelung. Duduia Lizuca zise:
23
- De aicea trebuie să apucăm pe drumușorul
de la stânga. Chiar și frunzele plopilor se întorc
într-acolo. Pe urmă avem să trecem prin livezi și prin
dumbrava Buciumenilor - și îndată dăm de căsuța
bunicilor. Dacă am isprăvit cenușa, mergem până acolo și înapoi nu ne
mai întoarcem. Acolo nu ne bate nimeni și bunicuța are să plângă și are să
se bucure că am venit. Pe tine te dor picioarele, Patrocle?
- Nu.
- Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e
mititel și îngust, da-i mai frumos decât în târg. Și la dreapta și la stânga s-
au adunat păpușoi. Se mișcă și sună ca niște săbii. Dar eu nu mă tem. Ei
ne îndeamnă înainte și ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu? Păpușoii
au și împărăteasă, Patrocle. O floare mare și mândră: bunica zice că o
cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici, lângă ea.
Ce mai faci, mata, Sora-Soarelui?
Floarea cu coroana aurie se clătină
lin spre copilă, la adierea vântului.
- Îmi pare bine că te găsesc înaltă și
frumoasă, urmă Lizuca. Noi ne ducem la
bunicuța și la bunicul.
- Foarte bine, aprobă Sora-Soarelui.
- Căci acasă nu mai putem sta. Tata
a bătut din picior la bunici și nu mă mai
lasă la dânșii. Și când era tata acasă,
mămica se dădea cu dânsul; țipa subțire, cerea să vândă livezile și
pădurea. Tata nu voia și zicea că sunt ale mele, rămase de la mama. Iar
mămica tropăia mărunțel și se uita holbat și a căzut pe scaun leșinată; și
tata a sărit și a stropit-o cu apă. Pe urmă tata s-a dus; iar mămica mă tot
bătea, dar eu nu mă plângeam. Mă strecuram la Patrocle, în cușca lui și
stam ascunsă acolo și mă gândeam la mama, care s-a dus și nu s-a mai
întors. Mama mea a murit, Sora-Soarelui.
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca niște fluturi de
lumină și clătină întristată din cap.
- Așa-i că pe aici e drumul la bunicii mei? Atunci hai să mergem,
Patrocle, că altfel întârziem.
La doi pași de duduia Lizuca, cățelul scurma ușurel cu o labă un
mușuroi de furnici, apoi își vârî botul în el, mirosind. Îndată începu să
scuture din cap și să pufnească, țopăind la dreapta și la stânga.
Lizuca începu a râde:
- Vezi, Patrocle, dacă nu le lași în pace, ele te mușcă. Stăi cuminte,
să ți le iau eu de pe bot și să le dau drumul în iarbă. Nu știi mata că aici
este și împărăteasa furnicilor? Și dacă o scăpăm de primejdii, ea ne dă un
fir de pai; și când avem nevoie de dânsa îndată vine să ne ajute, cu toate
24
furnicile ei. Așa. Uite paiul. Hai să mergem. Rămâi sănătoasă, Sora-
Soarelui.
FATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI

de Ion Creangă
Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba

iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru
că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe
fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică,
ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile
cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea
de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată
robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.
Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje

prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile
după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o
parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot
cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era
piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata
moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata
babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă
fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei
moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci
fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la
moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului
spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de
obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când
veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe
cap, de parc-o linseseră viţeii.
Nu era joc, nu era clacă în sat la
care să nu se ducă fata babei, iar
fata moşneagului era oprită cu
asprime de la toate aceste. Ş-
apoi, când venea moşneagul de
pe unde era dus, gura babei
umbla cum umblă meliţa; că fata
lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i
leneşă, că-i soi rău… că-i laie,
25
că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că
nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.
Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita
în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate
c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi
cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se
întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.
Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea
baba, chemă fata şi-i zise:
– Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că
eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea;
de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă
atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi
sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa
mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc!
dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de
sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda
câte ţi-am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzând că baba şi cu
fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută
mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în
toată lumea, depărtându-se de casa părintească
fără nici o nădejde de întoarcere!
Şi merse ea cât merse pe-un drum, până
ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă,
bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai
coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:
– Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de
mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine
vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte
bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a
putut săvârşi o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi
înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:
– Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-
oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare
îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai
departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci
zice:
– Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi eu bine
vrodată!
26
Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută
de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor
nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:
– Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oi
prinde şi eu bine vrodată!
Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi
suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era mai
mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni
iarăşi la drum.
Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu
toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până
ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă
de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte
lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă
întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:
– Da’ ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?, Cine să fiu,
mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai Cel-de-
sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept!
Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am
rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog
să-mi dai sălăşluire.
– Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a
îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică.
Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile
goale de la casa mea.
– Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac., Ia, să-mi lai copilaşii,
care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi
întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs
mai bune de mâncat.
Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă mânecile
şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a
striga:
– Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se uită fata,
ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de balauri
şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea
la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte
cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit
Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate
trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis
fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să
şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie
în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele
mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai
27
veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta
Duminică cam încreţeşte din sprâncene, dar n-are încotro. Ci
binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre casa
părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.
Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte
crescute şi rumenite… Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine;
apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte.
Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-
n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe
colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a
răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.
Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de
pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul,
văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat
la drum câte i-au trebuit.
De-acolo mergând mai departe,
iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum
era voinică şi frumoasă, iară la gât
purta o salbă de galbeni pe care a dat-o
fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la
boală. Şi de aici, fata, tot mergând înainte, a
ajuns acasă la tată- său. Moşneagul, când
a văzut-o, i s-au umplut ochii de
lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci
scoate salba şi paharele cele de argint
şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada
împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi
de vite şi turme de oi ies din ea, încât
moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas
opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n
dinţi şi a zis:
– Las’, mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu
şi mai multe.
Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât
merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte
şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide,
de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape
să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi
cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie
de joc:
– Da’ cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a
mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
28
Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de
la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-
o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor.
Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi
aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele
bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata
moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de
usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de
nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… şi când a venit Sfânta
Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă.
Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-
o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod,
să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui
Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai
frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos,
dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada,
nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică,
ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i
pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să
pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.
Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când
s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate
lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi
fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe
pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o
clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat! Când prin dreptul părului, nu-i
vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a
avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori
mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci…
scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a
întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât;
dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a
muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să
puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum
degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă
şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu
mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi
aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând
lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi
pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de
parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au
făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.
29
Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate
bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau
acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai
cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci
nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv
şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu
cociorva, dacă-i copt mălaiul.
30

Limbă

Optional LRC

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Optional LRC

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BIRCII

STRUCTURA ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ION POPESCU NEGRENI”

PROIECT DE PROGRAMĂ PENTRU

PRIETENI CU LIMBA ROMÂNĂ

Prof. înv. primar: Zanfirescu Cristiana-Georgeta

- vizionarea unor filme pentru copii care au la bază textele

- vizite la biblioteca şcolii;

- exerciţii de alcătuire de enunţuri, compuneri, dialoguri

- exerciţii de comparare a textului unei opere literare cu

 Formularea de întrebări și răspunsuri despre conținutul textelor

 Ministerul Educaţiei Naționale, Programa școlară pentru disciplina

PRIETENI CU LIMBA ROMÂNĂ

Scrierea corectă a ortogramelor,

Portret de personaj în culoare,

Portret de personaj în culoare,

Recapitulare. Evaluare finală

Mult e dulce și frumoasă Frați ce-n dulcea Românie

Saltă inima-n plăcere De ce limba românească

Românașul o iubește Limba, țara, vorbe sfinte

Limba noastră-i o comoară

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte

Mergeam odată liniştit mergeam spre casa mea,

Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului

Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul

FATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI

Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba

Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje

S-ar putea să vă placă și