Sunteți pe pagina 1din 43

MODULUL M5 :

Parteneriat școală-familie-
comunitate pentru
incluziune școlară
Educația și instituțiile implicate
 Principalul factor instituţional al
educaţiei este instituţia şcolară, la care
se adaugă influenţe educative
sistematice ale altor factori
instituţionali (mass-media, instituţiile
educaţiei non-şcolare)
Educația și instituțiile implicate
 Sistemul instituţional al educaţiei include o mare
varietate de organizaţii:
 • instituţii de învăţământ;
 • instituţia familiei;
 • instituţiile religioase;
 • instituţiile de informare în masă (presa, radioul,
televiziunea ş.a.);
 • instituţiile de cultură (teatre, muzee, etc.);
 • instituţiile militare;
 • instituţii politice ori sindicale (ce sunt
preocupate de formarea propriilor membri în
spiritul unor anumite idei, valori, atitudini, de
inducerea anumitor comportamente).
Funcţiile sociale ale instituţiei
educaţiei
 Socializarea: procesul prin care o fiinţă
asocială devine o fiinţă socială,
corespunzătoare tipului mediu
individual al societăţii, prin
interiorizarea treptată a modelelor de
comportare, atitudinilor, valorilor
spaţiului social în care trăieşte
Funcţiile sociale ale instituţiei
educaţiei
 Stadiul socializării primare este procesul de
dobândire a modelelor de bază ale comportamentului
uman şi are drept agenţi, într-o primă fază, părinţii,
rudele, vecinii, grupul de joacă (“alţii semnificativi”
pentru copil), iar într-o a doua etapă, şi alte instanţe de
socializare cu care familia cooperează, cum ar fi
grădiniţa, alte familii ş.a.
 Socializarea secundară are drept agenţi diferite
instituţii sociale, cea mai importantă fiind şcoala.
Conţinutul ei este legat de învăţarea rolurilor
instituţionale, iar principalul ei rezultat este
dobândirea unei pluralităţi de “euri sociale”.
Funcţiile sociale ale instituţiei
educaţiei
 Transmiterea culturii
Educaţia transmite concomitent două tipuri de cunoaştere:
cunoaşterea academică – acele produse ale gândirii
umane dobândite în cadrul disciplinelor academice – şi
cunoaşterea institutivă – “un conţinut care este atât
propriu-zis cognitiv, adică se referă la procese şi
capacităţi de învăţare, cât şi metacognitiv, întrucât
rezultă din organizarea proceselor de transmitere şi
reproducere a cunoaşterii sociale, dar şi noncognitiv, în
măsura în care se referă la valori, instituţii şi moduri
implicite sau explicite de valorificare a cunoaşterii
sociale. Cunoaşterea educaţională include, astfel, un
conţinut academic sau disciplinar, precum şi unul
didactic, pedagogic sau institutiv, menit a-l activa pe
primul. Conţinutul institutiv, din păcate, este cel mai
adesea neglijat.” (Vlăsceanu, 2002)
Funcţiile sociale ale instituţiei
educaţiei
Disciplinarea şi dezvoltarea
personală
Membrii oricărei comunitaţi sociale
aşteaptă ca elevii să dobândească
deprinderi necesare pentru a deveni
cetăţeni productivi şi care să respecte
legile
Funcţiile sociale ale instituţiei
educaţiei
Selectarea, pregătirea şi plasarea indivizilor în
societate
Multe societăţi industriale moderne acordă
o deosebită importanţă cunoştinţelor
acumulate şi meritelor personale probate
în şcoală, atunci când se pun problemele
plasării tinerilor în anumite şcoli, a
admiterii lor în diferite domenii de
activitate, a acordării unor slujbe şi, în
general, a plasării tinerilor în societate.
Funcţiile sociale ale instituţiei
educaţiei
Schimbare şi dezvoltare
Nivelul de educaţie şi de formare
profesională a populaţiei, capacitatea
de a învăţa şi de a crea tehnologii mai
bune constituie aşa-numitul “capital
uman”, considerat la fel de important
pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi
capitalul fizic ori resursele ei naturale
Comunitatea și contribuția sa în
procesul educațional
 Comunitatea reprezintă cadrul
cultural, spiritual şi geografic de
dezvoltare al elevului. Prin
caracteristicile ei, poate susţine
interesele şcolii. Fiecare şcoală
devine ,,o comunitate a celor care
învaţă“, în condiţiile propriului său
plan de îmbunătăţire continuă a
predării, învăţării şi disciplinei
Comunitatea și contribuția sa în
procesul educațional
 În România, conform Legii educaţiei naţionale
nr. 1/2011, părinţii sunt consideraţi parteneri
principali şi beneficiari ai procesului de
învăţământ
 În practica şcolară există mai multe expresii
destinate parteneriatului educaţional: acord
de parteneriat, acord-cadru de parteneriat
pentru educaţie, parteneriat de colaborare,
protocol de colaborare, protocol de
parteneriat, contract de parteneriat,
convenţie de parteneriat, parteneriat de
colaborare instituţională, proiect de
parteneriat şi altele
Comunitatea și contribuția sa în
procesul educațional
 Parteneriatul educaţional este forma de
comunicare, cooperare şi colaborare în
sprijinul copilului la nivelul procesului
educativ. Acesta presupune o unitate de
cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară
împreună cu actul educaţional. Se referă
la proiectarea, decizia, acţiunea şi
colaborarea dintre instituţii, influenţe şi
agenţi educaţionali
Comunitatea și contribuția sa în
procesul educațional
 Pentru realizarea unui parteneriat trebuie
stabilite câteva forme de relaţionare
necesare. Astfel, trebuie respectate
cele patru condiţii de realizare ale acestui
proces: comunicare,
coordonare, cooperare şi, în
final, parteneriat.
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Există două tipuri de implicare a
părinţilor şi anume, spontană
(porneşte de jos în sus) versus
planificată (de sus în jos); cea din
urmă se referă la intervenţii sau
programe construite cu scopul de a
rezolva problema insuficientei
participări sau absenţei părinţilor;
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Teoria „ecologiei dezvoltării umane”
(Bronfenbrenner, apud Karila şi Alasuutari,
2012), care consideră parteneriatul şi
cooperarea dintre familie şi şcoală ca două
microsisteme principale implicate în
dezvoltarea copilului
 Noua ordine mondială – procesele de
globalizare şi de tehnologizare aduc noi
tendinţe sociale, precum: noi relaţii între
muncă şi viaţa privată, care solicită un mai
bun management al timpului, schimbarea
rolurilor de gen şi relaţiilor dintre sexe,
migraţiile şi noile tendinţe demografice
(Giddens, 2005, apud Polovina, 2007).
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Tipologia beneficiilor implicării include:
 pentru copii: performanţă academică,
atitudini şi comportament, prezenţă,
adaptare şi implicare şcolară, rata
promovabilităţii (Suárez-Orozco, 2010;
Dor, 2013);
 pentru părinţi: atitudini pozitive faţă de
şcoală, relaţii mai bune între copii şi
părinţi; o pentru profesori: motivaţie
crescută pentru îmbunătăţirea metodelor
educative; o pentru comunitate: sprijin
crescut din partea comunităţii
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Modelul sferelor de influenţă suprapuse -
Joyce Epstein Modelul parteneriatului SFC,
dezvoltat de Joyce Epstein (1995) pare a fi
„cel mai proeminent şi complet din literatură”
(Poulou şi Matsagouras, 2007; Epstein şi Van
Voorhis, 2010), iar multe dintre studiile
analizate se raportează la acest model. Teoria
sferelor de influenţă suprapuse afirmă că
elevii învaţă mai mult atunci când părinţii,
educatorii şi alte persoane din comunitate
împărtăşesc scopurile şi responsabilităţile
pentru învăţarea elevilor şi lucrează
împreună, nu individual
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Modelul Hoover-Dempsey şi Sandler Acesta
ilustrează procesul implicării parentale din
perspectiva teoretică mai largă a teoriei învăţării
sociale (Bandura, 1986, apud Wollscheid, 2013;
Walker şi Shenker şi Hoover-Dempsey, 2010).
Comportamentul uman este privit ca parte a unui
sistem de relaţii bilaterale între factorii personali
şi factorii de mediu (Walker şi Shenker şi Hoover-
Dempsey, 2010), subliniind contribuţia pe care
cultura şi alte variabile legate de contextul de
viaţă o au, ca elemente fundamentale pentru
motivaţia în implicarea părinţilor şi tutorilor
(Moore-Thomas şi Day-Vines, 2010).
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Definiţia parteneriatului – Bryan
Parteneriatul şcoală – familie -
comunitate este văzut ca un tip de
„relaţie prin intermediul căreia personalul
şcolii realizează un parteneriat cu familia
şi alţi membri ai comunităţii pentru a-i 25
ajuta pe copii să aibă succes la şcoală”,
premisă în cadrul modelelor Epstein şi
Bryan (Moore-Thomas şi Day-Vines,
2010).
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Modelul reţelelor tematice - Attride-Stirling
Conform acestui model, implicarea parentală
este compusă din trei elemente (Lamb, et al.
1985, apud Ho et al., 2011): interacţiunea cu
copilul, disponibilitatea şi responsabilitatea
pentru copil. Elementele majore de implicare
parentală sunt: importanţa de a fi un model
pozitiv; implicarea împreună cu copiii în
activităţi în aer liber, educaţia ca un mijloc
pentru dezvoltarea copiilor din punct de
vedere socio-economic, natura evolutivă a
rolurilor construite social prin implicarea
taţilor în Taiwan.
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Modelul Matsagouras Matsagouras a
descris în anul 2005 patru tipuri de
colaborare părinţi- profesori pentru a
explica rolurile pe care 26 trebuie să le
îndeplinească aceştia (Poulou,
Matsagouras, 2007): centrare pe şcoală,
colaborare, negociere, centrare pe
familie. În timp ce valoarea
parteneriatului şcoală - familie este
general acceptată, acesta nu poate fi
întotdeauna implementat cu uşurinţă şi
eficienţă.
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Modelul funcţional Bryan şi Holcomb McCoy
Pornind de la funcţiile specifice ale
parteneriatului şcoală - familie - comunitate,
identificate în literatura de specialitate, Bryan
şi Holcomb McCoy (2004) propun un model
multinivelar, care conţine nouă tipuri de
rezultate colaborative. Acestea sunt:
programe de mentorat, centre pentru părinţi,
programe de voluntariat, oportunităţi de
asistenţă la clasă, programe de vizite la
domiciliu, programe de educaţie pentru
părinţi, parteneriate din domeniul afacerilor,
management şcolar şi programe de tutorat.
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Modelul dezvoltării de alianţe la nivel comunitar -
Ferguson Fiecare stadiu de dezvoltare a parteneriatului
conţine o sarcină sau tensiune centrală. Pe parcursul
rezolvării acestor aspecte, persoanele pot merge la
nivelul următor în cadrul dezvoltării. Eşecul în
negocierea unei provocări anume poate însemna lipsa
dezvoltării şi eşecul unei iniţiative de colaborare (Moore-
Thomas şi Day-Vines, 2010). Există cinci tipuri de
tensiuni ale relaţiilor parteneriale specifice: încredere şi
interes versus neîncredere şi dezinteres; compromis
versus conflict sau ieşire; asumarea angajamentului
versus ambivalenţă; întreprinzător versus descurajare şi
tranziţie versus stagnare. În fiecare stadiu, consilierul
poate urma paşii „reciprocităţii culturale”, care
presupune un proces de autoconştientizare şi
sensibilizare în legătură cu alte persoane.
Familia și specificul acțiunii
educaționale familiale
 Deforges (2003, apud Smith et al., 2007) sugerează că
implicarea părinţilor are efecte primare indirecte asupra
imaginii de sine a copilului ca persoană care învaţă şi
întăreşte aşteptările înalte ale acestora. Implicarea
părinţilor stimulează, de asemenea, anumite atitudini,
valori, aspiraţii, care pot funcţiona ca aspecte pro-
sociale şi pro-învăţare. Cu toate acestea, alţi autori
găsesc o relaţie de cauzalitate inversată în ceea ce
priveşte implicarea părinţilor şi achiziţiile copilului:
implicarea se realizează numai atunci când
performanţele copilului sunt percepute ca fiind
insuficiente de către părinţi sau şcoală şi de aceea,
implicarea este o reacţie la performanţele slabe şi
comportamentul negativ al copilului.
Educația școlară și fenomenul
abandonului școlar
 Cadrele didactice implicate în educaţia
incluzivă pun accentul pe utilizarea de
activităţi care comportă lucrul în echipă şi
cooperarea, pe respectarea identităţii
culturale a fiecărui copil în parte şi pe
monitorizarea constantă a eficacităţii
activităţilor de predare – învăţare – evaluare
la nivelul fiecărui copil. Conduita creativă a
cadrului didactic este unul din factorii care
asigură dezvoltarea potenţialului creativ al
elevilor, având un rol important în educaţia
incluzivă.
Educația școlară și fenomenul
abandonului școlar
 Şcoala incluzivă facilitează accesul tuturor la o
educaţie de calitate printr-o serie de activităţi al
căror centru este elevul. Educaţia pentru toţi poate
să fie un mijloc de îmbunătăţire a educaţiei în
general prin reconsiderarea sprijinului care se
acordă anumitor copii. Maniera în care o serie de
particularităţi de dezvoltare şi învăţare determină
împărţirea copiilor în categorii determinate tinde
să fie înlocuită de o manieră noncategorială, care
consideră că orice copil este o persoană care
învaţă într-un anumit ritm şi stil.
Educația școlară și fenomenul
abandonului școlar
 Metode eficiente utilizate în incluziunea
educaţională și combaterea abandonului școlar
sunt:
- Încrederea: Elevii trebuie să ajungă să creadă că
opiniile lor sunt apreciate. Trebuie să simtă că ceea ce
gândesc şi împărtăşesc este unic, important şi
reprezintă o contribuţie la o înţelegere mai profundă a
conceptelor şi problemelor care sunt dezbătute.
- Implicarea activă Este demonstrat faptul că elevilor
le place să fie implicaţi activ în procesul de învăţare şi
atunci când implicarea lor este solicitată aceştia
manifestă o capacitate sporită de înţelegere.
Educația școlară și fenomenul
abandonului școlar
- Deschidere pentru împărtăşirea
ideilor. Împărtăşirea ideilor cere curaj. Iniţiatorul
trebuie să renunţe la ceva de dragul celorlalţi.
Părinţii îşi învaţă copiii de mici că dăruirea,
împărţirea lucrurilor este un comportament social
şi important.
- Ascultarea activă: Expunerea ideilor în clasă,
printre colegi, presupune ascultare, renunţare la
emiterea de judecăţi sau la impunerea propriei
opinii în faţa sau în detrimentul altora. Elevii
primesc în schimb înţelepciunea colectivă, care le
încadrează ideile într-un context mai larg şi trebuie
să îi învăţăm să o aprecieze.
Educația școlară și fenomenul
abandonului școlar
 Construirea unei imagini pozitive despre
sine este o altă nevoie a copiilor cu
dificultăţi de învăţare. Aceasta se poate
realiza pe fondul unor activităţi de grup
orientate spre valorizarea posibilităţilor
fiecăruia şi pe un sistem de relaţii pozitive
între profesor şi elev şi între elevi.
Educația școlară și fenomenul
abandonului școlar
 Construirea unei imagini pozitive despre
sine este o altă nevoie a copiilor cu
dificultăţi de învăţare. Aceasta se poate
realiza pe fondul unor activităţi de grup
orientate spre valorizarea posibilităţilor
fiecăruia şi pe un sistem de relaţii pozitive
între profesor şi elev şi între elevi.
Educația școlară și fenomenul
abandonului școlar
 Fiecare copil este înţeles ca un participant
activ la învăţare şi predare pentru că
fiecare aduce cu sine în procesul complex
al învăţării şi dezvoltării o experienţă, un
stil propriu de învăţare, un model social, o
interacţiune specifică, un ritm personal, un
mod de abordare.
Noile politici educaționale și
valorizarea familiei și comunității în
creșterea calității educației
 Rolurile parentale Rolul parental în parteneriatul cu
şcoala este explicit şi detaliat abordat de trei dintre
articolele analizate, pe teme, precum: rolul părinţilor,
modul cum sunt percepuţi de educatori şi factorii care
influenţează rolurile parentale. Literatura ştiinţifică în
domeniu relevă faptul că părinţii au un rol semnificativ
în dezvoltarea şi educaţia copiilor (Krüger şi Michalek,
2011). A fi părinte în societatea modernă semnifică nu
numai înţelegerea nevoilor copilului, dar şi expectanţele
pe care părinţii le au din partea societăţii, întrucât
evoluţia şi sănătatea copiilor nu este numai
responsabilitatea părinţilor, ci şi a societăţii în ansamblu,
care trebuie să-i protejeze drepturile.
Noile politici educaționale și
valorizarea familiei și comunității în
creșterea calității educației
 Rolul consilierului şcolar Consilierul şcolar are un
rol specific în asigurarea unui parteneriat SFC,
dar încă nu au fost clar teoretizate percepţiile,
rolurile şi implicarea consilierilor şcolari în aceste
parteneriate stipulate de lege în SUA (Bryan şi
McCoy, 2007). Promovarea implicării părinţilor
prin programe specifice ale şcolilor şi redefinirea
rolurilor profesioniştilor din educaţie, inclusiv ale
consilierului şcolar sunt de actualitate în SUA.
Barierele pe care le întâmpină părinţii cu venituri
mici sugerează că şcolile trebuie să dezvolte o
nouă abordare pentru implicarea acestor părinţi
(Van Velsor şi Orozco, 2007).
Noile politici educaționale și
valorizarea familiei și comunității în
creșterea calității educației
 Rolul profesorului Regândirea rolului educatorului
şi a relaţiilor acestuia cu familia are în vedere:
trecerea la educaţia centrată pe elev, la 40
valorificarea potenţialului educaţiei între egali,
între familii, utilizând reţelele sociale comunitare
şi la considerarea şcolii drept centru coordonator
al furnizorilor de servicii. Profesorii sunt încurajaţi
să îmbrăţişeze conceptul de stiluri de învăţare
diverse şi să practice varietatea în instruire. De
asemenea, sunt încurajaţi să utilizeze strategii de
evaluare centrate pe elev (Amatea şi Clark,
2005).
Noile politici educaționale și
valorizarea familiei și comunității în
creșterea calității educației
 Profesorii au nevoie de noi competenţe pentru a interacţiona
mai eficient cu părinţii. Un cadru în acest sens ar putea
cuprinde următoarele arii (Smith et al., 2007; Amatea şi
Clark, 2005): 41 implicare generală a părinţilor: obiectivele
generale ale implicării părinţilor, avantaje, bariere, cunoştinţe,
abilităţi, atitudini; cunoştinţe generale despre familii şi
diferenţe culturale, despre creşterea copiilor, situaţii de viaţă;
comunicare bidirecţională casă - şcoală; implicarea părinţilor
în situaţii de învăţare, de asemenea şi în afara şcolii; sprijin
pe care părinţii să îl ofere şcolii atât în interiorul şcolii, cât şi
în afara ei; sprijin acordat familiilor de către şcoală; familiile
ca agenţi ai schimbării – implicare în procesul de luare a
deciziilor, dezvoltare de politici, curricula şi programe,
formarea părinţilor, etc.
Noile politici educaționale și
valorizarea familiei și comunității în
creșterea calității educației
 Competenţele profesorilor pentru
comunicarea cu părinţii sunt
influenţate de trei categorii de factori:
biografia personală a profesorului
(Graue, 2005; Graue şi Brown, 2003,
apud Denessen et al., 2009);
experienţele profesorilor cu părinţii;
formarea profesorilor
Modele și strategii de intervenție și
implicare ale comunității și familiei
în educația școlară
 Emanciparea grupurilor dezavantajate
 În categoria grupurilor dezavantajate au fost incluse:
populaţia din mediul rural – cu accent pe provocările
dezvoltării în perioada adolescenţei, care conduc la o
creştere a comportamentelor de risc, adesea exacerbate
în mediul rural (Griffin şi Galassi, 2010);
 grupurile de imigranţi, spre exemplu: o în societatea
olandeză, care a primit un număr mare de grupuri
imigrante în ultimii 10 ani, grupuri care diferă în ceea ce
priveşte cultura, limba şi religia. Implicarea şi
participarea părinţilor minoritari în mod sigur nu
egalează implicarea şi participarea părinţilor
nonminoritari.
Modele și strategii de intervenție și
implicare ale comunității și familiei
în educația școlară
 regiuni/ ţări dezavantajate: o ţările ex-
comuniste - situaţia Serbiei, unde pe
fondul schimbărilor politice şi globalizării,
corupţia, criminalitatea şi violenţa au
înregistrat valori crescute. 32 Ţara se
confruntă în prezent cu un vacuum
instituţional şi cu apariţia unor procese
paralele, determinate de schimbările
provocate de contextul social larg şi de
schimbările care influenţează
funcţionarea familiei şi a parentalităţii
Modele și strategii de intervenție și
implicare ale comunității și familiei
în educația școlară
 Pornind de la o perspectivă socio-culturală
asupra educaţiei, Bourdieu şi Passeron
(1977) îşi fundamentează modelul teoretic
pe teza funcţiei educaţiei de reproducţie
culturală a societăţii, ca instrument prin care
societatea îşi asigură reproducţia
raporturilor de forţă şi a raporturilor
simbolice între clase şi categorii sociale cu
statut diferit.
Modele și strategii de intervenție și
implicare ale comunității și familiei
în educația școlară
 Conceptele fundamentale pe care le
propune sociologia reproducţiei culturale
sunt: acţiunea pedagogică, violenţa simbolică,
arbitrariu cultural, autoritate pedagogică,
muncă-productivitate pedagogică, capital
cultural, capital social şi habitus.
Modele și strategii de intervenție și
implicare ale comunității și familiei
în educația școlară
 Pornind de la aserţiunea că orice putere,
fundamentată pe raporturi de forţă, are
caracter de violenţă simbolică, în sensul că
poate impune semnificaţii legitime, aceste
raporturi de forţă capătă, prin transfer
caracterul de forţă specific simbolică.
Modele și strategii de intervenție și
implicare ale comunității și familiei
în educația școlară
 Autoritatea pedagogică, ca putere (arbitrară)
de impunere, este obiectiv recunoscută ca
autoritate legitimă, această recunoaştere
fiind condiţia exercitării acţiunii pedagogice.
Reuşita oricărei acţiuni pedagogice depinde
de gradul de recunoaştere de către elevi a
autorităţii pedagogice şi de gradul în care ei
stăpânesc codul cultural al comunicării
pedagogice.
Modele și strategii de intervenție și
implicare ale comunității și familiei
în educația școlară
 Populaţia şcolară constituie locul geometric al
tuturor relaţiilor dintre sistemul şcolar şi sistemul
claselor sociale, distribuite inegal faţă de cultura şi
codul lingvistic şcolar (conform teoriei
sociolingvistice a lui Bernstein). Nereuşita şcolară a
celor defavorizaţi social este legată în felul acesta de
factorii sociali şi se înregistrează astfel "fenomenul
mortalităţii şcolare" ca înlăturare de la accesul spre
treptele superioare de învăţământ prin sancţiuni
menţinute în şcoală de examene şi diplome. Principiul
egalităţii în educaţie este anulat astfel de caracterul de
violenţă simbolică a educaţiei.