GENUL DRAMATIC

1. Reprezentarea scenică este divizată în acte, alcatuite din scene

2. Prezentarea în mod indirect a gândurilor
3. Dialogul este modul predominant de expunere
4. Didascaliile reprezintă intervenţia directă a autorului

COMICUL= categorie estetică având drept efect râsul, determinat de contrastul

dintre aparenţă şi esenţa naturii personajelor

Tipuri de comic:

- Comic de caracter
- Comic de situaţie
- Comic de moravuri
- Comic de limbaj
- Comic de nume

“O scrisoare pierdută”, I.L.Caragiale

Tema şi viziunea despre lume într-o comedie studiată

I.L.Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române,
cunoscut ca fiind cel mai însemnat dramaturg român, ca autor al comediilor “O
scrisoare pierdută”, “O noapte furtunoasă”, “D’ale carnavalului”, “Conu
Leonida faţă cu Reacţiunea” si al dramei “Năpasta”. El se diferenţiază de
scriitorii vremii prin actualitatea perpetuă a conflictului, prin acţiunea
sinuoasă şi calitatea comicului.

“O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, specie a genului

dramatic care provoacă râsul prin surprinderea unor situaţii sociale sau umane,
având un final fericit şi un rol moralizator. Piesa de teatru este considerată
capodopera scrierilor caragialiene. Ea a fost reprezentată scenic pentru prima
dată pe 13 noiembrie 1884, la Teatrul Naţional din Bucureşti, fiind publicată
în acelaşi an.

1
 Viziunea despre lume a scriitorului are drept fundament ironizarea
vieţii politice şi a moravurilor, atrăgând atenţia astfel asupra adulterului,
demagogiei, corupţiei şi imoralităţii. Caragiale relevă în mai toată opera sa că,
de aproape un secol şi jumătate, romanul este cu predilecţie politician: a bate
apa în piuă devine un mod de ocupare a timpului, o condiţie sine qua non a
existenţei cotidiene. Tema operei este reprezentată de lupta pentru putere, în
vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă, în anul 1883.

Titlul desemnează un obiect de şantaj politic, o banală scrisoare

amoroasă, care devine un bun de preţ pentru cine o deţine, atât la centru, în
Bucureşti, cât şi în provincie, în capitala unui judeţ de munte, acolo unde are loc
şi acţiunea piesei. Aceasta este mereu pierdută, semn că niciunul dintre cei care
doreşte să o folosească în mod abuziv nu este demn de statutul pe care şi-l
doreşte.

Piesa de teatru este alcatuită din patru acte, împărţite pe scene

construite pe baza schimbului de replici dintre personaje; pe parcursul acestora
se prezintă gradat conflictul dramatic principal, de natură politică. Cele două
tabere beligerante sunt reprezentate de doua partide, fiecare dintre ele susţinând
câte un candidat. Nae Caţavencu, lider al unei grupări independente, desprinsă
din partidul de guvernământ îşi doreşte să câştige alegerile, deşi oficialităţile
judeţului, prefectul Ştefan Tipătescu şi şeful partidului, Zaharia Trahanache, îl
susţin pe Farfuridi. La acest conflict principal se adaugă conflicte secundare,
cum ar fi apariţia cetăţeanului turmentat, revolta cuplului comic Farfuridi-
Brânzovenescu, primirea depeşei cu numele eroului candidat impus de la centru,
evoluţia inversă a grupărilor adverse. Acţiunea este logică şi cronologică.

Încă de la începutul operei sunt fixate reperele spaţio- temporale,

acţiunea desfăşurându-se “în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”;
lipsa individualizării prin nume propriu a locaţiei conferă conflictului caracter
general, iar referinţa temporală este o aluzie la campania electorală din 1883,
de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Expoziţiunea comediei constă în schimbul
de replici dintre două personaje: Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului de munte,
şi Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului- capitală de judeţ. Tipătescu se arată
revoltat de ştirile citite cu glas tare din ziarul local “Răcnetul Carpaţilor”, al
cărui proprietar este chiar rivalul său politic, Nae Caţavencu. Respectivul articol
acuza guvernul de faptul că lasă conducerea judeţului “în ghearele unui
vampir”. Intriga piesei este introdusă sub forma relatării de către Pristanda a
unei întâmplări banale. Cu o seară înainte se oprise să asculte la ferestrele casei
2
lui Caţavencu. Stăpânul casei le spunea că a intrat în posesia unei scrisori
compromiţătoare pentru “bampir”. Desfăşurarea acţiunii debutează deci cu
prezentarea altui personaj memorabil. Într-o manieră caracteristică omului atins
de senilitate, utilizând frecvent ticul verbal al amânării, “ai puţintică răbdare”,
Zaharia Trahanache îi comunică prefectului reîntors în scenă că adversarul lor
politic deţine o scrisoare amoroasă scrisă chiar de Tipătescu pentru Zoe
Trahanache. Comicul de situaţie este foarte sugestiv, căci soţul încornorat se
străduieşte să îl calmeze pe amantul nervos, afirmând că totul este “o
plastografie”, deşi scrisul acesteia seamăna leit cu al prefectului. Zoe, care
ascultase întreaga discuţie, este foarte supărată, nu pentru că aflase soţul ei, ci
pentru că scrisoarea urma să fie publicată, ceea ce ar fi dus la compromiterea ei
publică. Prin şantaj, Caţavencu urmăreşte obţinerea susţinerii membrilor
partidului de guvernământ pentru a ajunge în Adunarea Constituantă. Actul al
doilea debutează prin satirizarea modalităţii mai-marilor judeţului de a calcula
voturile politice. Astfel, Trahanache, Farduridi şi Brânzovenescu consultă listele
electorale, gândindu-se cum ar putea să obţină voturi, evident tot prin
constrângeri sau falsuri, de la electorat. Cetăţeanul turmentat îl acuză pe
Caţavencu de furtul scrisorii. La întrebarea sa recurentă, “eu cu cine votez”,
denotând deruta masei electorale, Tipătescu îi răspunde că îl susţin cu toţii pe
Caţavencu. Punctul culminant al piesei îl constituie apariţia depeşei aduse de
centru să sprijine candidatura lui Agamemnon Dandanache. Actul al treilea
debutează prin prezentarea unei şedinţe electorale, desfăşurată în sala Primăriei
şi prezidată de Trahanache. Cei doi candidaţi la deputaţie rostesc discursuri
menite să convingă audienţa. În esenţă, acest lucru evidenţiază superficialitatea
lor intelectuală. Acţiunea actului al patrulea se petrece în grădina casei lui
Trahanache. Trimisul de la centru este avansat politic tot în urma unui şantaj,
aşa cum povesteşte cu dezinvoltură. O persoană influentă îşi uitase paltonul în
casa lui; scotocind prin buzunare, găseşte o scrisoare de amor adresată acestuia
de către soţia unui prieten. După ce o foloseşte, şantajistul afirmă nonşalant că
nu are de gând să o returneze, pentru că o mai poate utiliza şi cu altă ocazie.
Deznodământul prezintă desfăşurarea festivităţii la care participă toate
personajele piesei într-o atmosferă generală de bună dispoziţie. Finalul este
reprezentat de scurtul discurs demagogic rostit de Caţavencu în onoarea
deputatului: “După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani,
iată visul nostru realizat! […] Iată binefacerile unui sistem constituţional!”.

Mijloacele de realizare a comicului în piesa de teatru sunt variate,

conferind substanţă capodoperei comice. În ansamblu, piesa se axează pe

3
reliefarea comicului de situaţie, evident în următoarele ipostaze: prezenţa
triunghiului conjugal, a cuplului de factură comică Farfuridi- Brânzovenescu,
evoluţia lui Caţavencu de la ipotetic învingător la statutul de învins, confuzia cu
substrat, fapte neprevăzute, cum ar fi apariţia şi dispariţia scrisorii, alegerea lui
Dandanache ca reprezentant al judeţului. Comicul de limbaj este evident în
exprimarea personajelor piesei, care dau dovadă de incultură şi lipsă de logică.
Excepţie fac însă două dintre ele, care se remarcă prin corectitudinea exprimării:
Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache. La restul personajelor, cuvintele sunt
deformate prin pronunţia greşită: “bampir”, “famelie”, “renumeraţie”, “enteres”,
“prinţip”, “soţietate”. Sunt încălcate regulile gramaticale şi logice în formulări
ca: “ne-am rătăcit împreună”, “ora 12 trecute fix” şi sunt prezente stereotipii
verbale sau comportamentale: “ai puţintică răbdare”, “curat murdar”. Comicul
de nume caragialian este foarte sugestiv, autorul dovedind rafinament în
alegerea potrivită a numelui fiecărui personaj. Numele de Zaharia Trahanache
face referire la senilitatea acestuia şi la capacitatea lui de a se mula după
“enteres”, “trahanaua” fiind o cocă moale. Agamemnon Dandanache, denumit
în mod hilar Agamiţă sau Gagamiţă, prezintă, în nume, o alăturare ridicolă între
invocarea războinicului cuceritor al Troiei şi derivatul de la cuvântul “dandana”,
aluzie la încurcătura pe care o produce în piesă. Tache Farfuridi şi Iordache
Brânzovenescu poartă “nume cu rezonanţe culinare” ( G. Ibrăileanu), care
sugerează inferioritatea, vulgaritatea, prostia. Cetăţeanul turmentat este un
personaj simbolic, neindividualizat prin nume propriu, ci printr-o trasatură
pregnantă, pentru că el reprezintă poporul derutat, care nu ştie pe cine să aleagă
pentru a-şi asigura viitorul.

În opinia mea, viziunea critică a dramaturgului dezvaluie atât

condiţia umană, la modul general, degradarea acesteia fiind evidenţiată de
automatisme şi vorbirea goală, care ascund vidul existenţial, cât şi aspectele
concrete ale societăţii vremii sale, caracterizată prin lipsa criteriior morale, idee
sugerată de machiavelica deviză: “Scopul scuză mijloacele!”

În concluzie, construit din umbre şi lumini, personajul caragialian

farmecă până astăzi publicul spectator sau cititor, opera literară “O scrisoare
pierdută” fiind cea mai complexă şi rafinată comedie a literaturii române,
păstrându-şi valenţele dincolo de trecerea timpului. Deşi orice comedie ascunde
o dramă, aceasta are menirea de a delecta şi de a corecta moravurile sociale prin
artă.

4
Caracterizare personaj

Zaharia Trahanache, “venerabilul neica Zaharia”, cel care

intruchipeaza tipul incornoratului simpatic, este un simbol al neputintei
omenirii. El este caracterizat in mod direct, inca de la inceputul comediei, de
catre autor in didascalii ca fiind “prezidentul Comitetului permanent,
Comitetului electoral, Comitetului scolar, Comitetului agricol si al altor
comitete si comiţii”. Prin detinerea conducerii atator organizatii ale statului, el
creeaza impresia unui model de comportament uman, dar aceasta idealizare nu
este deloc compatibila cu personajul.

Atitudinea sa stârneşte de multe ori rasul, denotand degradarea prin

senilitate. De altfel, autorul il caracterizeaza si prin nume, care indică
zahariseală, ramolisment, dar si capacitatea sporita de a fi modelat dupa interes.
O nota in plus a degradarii o reprezinta ticul său verbal, “ai puţintică răbdare”,
care ii confera timpul necesar pentru a gandi bine ceea ce spune. Limbajul
folosit il caracterizeaza in mod indirect, încadrându-l in seria semidocţilor
piesei.

Desi da dovada de viclenie pe parcursul operei, el prefer sa se

complaca in situatia de încornorat naiv, nedorind sa strice prietenia cu Tipătescu
sau relatia cu Zoe. Aceasta trasatura este evidenta in special atunci cand
descopera documentul falsificat de Caţavencu, gandindu-se sa raspunda
şantajului tot cu şantaj pentru a scapa cu onoarea nepatata: “Apoi, daca el umblă
cu machiavelicuri, sa-i dau eu machiavelicuri”. Aluzia la dictonul lui
Machiavelli, “Scopul scuză mijloacele”, este evidenta, caci ambii oameni
politici se ghideaza dupa invatatura acestuia fara a ţine cont de valorile morale”.

Trahanache este cel care ii sugereaza impulsivului prefect sa aiba

“putintica diplomatie”, ceea ce dovedeste faptul ca este un om politic versat,
care stie ca mania nu este o solutie pentru a obtine ceea ce isi doreste. El isi
dovedeste imoralitatea atunci cand, impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu,
falsifică lista alegatorilor, imbogatind-o cu numele unor simpatizanţi, care nu
aveau drept de vot. Aparent naiv si lent in gandire, el este acela care are solutii
concrete pentru orice situatie, planuind cu calm fiecare decizie pe care o ia.
Figura sa este puternic luminata de iubirea pentru Zoiţica si de statornicia
prieteniei cu Tipatescu.

5
Relaţiile dintre doua personaje

Zoe Trahanache este un alt personaj principal al textului, cea mai

distinsă dintre toate “fiinţele de hârtie” (Roland Barthes) feminine ale teatrului
caragialian. Nimic nu o încadrează în categoria ignorantelor sau a femeilor
vulgare, deşi acest personaj reprezintă “tipul cochetei şi al adulterinei”.
Protagonistul are un rol fundamental în construirea conflictului comic, dat fiind
faptul că ea pierde scrisoarea de dragoste pe care i-o adresează Tipătescu. Ca
statut social, Zoe are o poziţie importantă, fiind soţia lui Zaharia Trahanache,
unul dintre cei mai respectaţi oameni din judeţ. Insistentă şi energică, ea îşi
afirmă punctul de vedere cu hotărâre, capabilă să subordoneze totul. Scena VI
din actul II al comediei aduce în prim-plan ambiţia ei socială: “Da, sunt
hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu
energie crescândă) şi am să lupt!”. Zoe este un personaj voluntar, care joacă o
comedie a slăbiciunii feminine. Speriată de şantajul lui Caţavencu, ea încearcă
să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile avocatului, făcând un uz de
lacrimi, leşinuri şi de şantaj emoţional.

In relatie cu Zoe, Trahanache este abil in a pastra aparentele, pentru

ca o iubeste foarte mult, sfarsind mereu prin a-i face pep lac. Aceasta are
incredere deplina in farmecele pe care le exercita asupra sotului, caci, fara a-l
consulta, decide in numele lui ca il va sustine pe Catavencu. Sotul incornorat se
preocupa permanent de reactiile emotionale ale sotiei, pe care o stie foarte
sensibila si simte nevoia sa o ocroteasca parinteste.

În relaţie cu Tipătescu, Trahanache este cel care, cu abilitate, îi

temperează ieşirile impulsive, îndemnându-l către o atitudine diplomatică.
Prietenia dintre ei este considerată un bun de preţ la care niciunul nu doreşte să
renunţe. Plimbările împreună, vizitele reciproce îi apropie, creând o relaţie
bazată pe afecţiune, chiar dacă, în esenţă, aceasta conţine o latură profund
ipocrită.

În opinia mea, personajele trăiesc într-o societate fictivă, utopică, în

care nu acţiunile au valoare, ci avalanşa vorbelor spuse cu orice prilej. Totul
este “să ai puţintică răbdare”, adică să aştepţi să se întâmple ceva, chiar dacă
totul este repetabil, traiectoriile putând, cu puţin noroc, să se modifice favorabil.
Este ceea ce se întâmplă la nesfârşit până astâzi, personajele lui Caragiale fiind
într-o aşteptare ce le face mereu contemporane, uşor de recunoscut în jur,
oricând nesfârşita lor comedie putând să o ia de la început.

6
7