Sunteți pe pagina 1din 3

Doja Anca Loredana

Masterand CSAP

Anul I, semestrul I

School leadership and Complexity Theory


(Leadership școlar și Teoria Complexității)

Autor: Keith Morrison

Recenzia lucrării de specialitate

Cartea a fost publicată pentru prima dată în anul 2002 de editura Routledge. Este
structurată în două părți, fiecare cu capitolele ei, după cum urmează:

Part I

The theory of complexity

1. Complexity theory

Part II

The practice of complexity in schools

2. Schools and self-organization for complexity


3. Leadership for self-organization and emergence
4. Supporting emergence trough the learning organization
5. Schools and their environments
6. Communication
7. Fitness landscapes
8. Retrospect and prospect
Această carte sugerează faptul că școlile sunt sisteme complexe, nelineare și
imprevizibile și că au un impact semnificativ conducerea, relațiile și comunicarea din
interiorul lor. Cum școlile se luptă să țină pasul cu schimbarea și inovația, această carte
sugerează faptul că este posibil să obții ordine fără control și să conduci fără constrângere.

Keith Morrison a lucrat în școli gimnaziale și primare timp de mulți ani înainte de a
trece la educarea profesorilor, domeniu în care activează în zona de management, curriculum,
sociologie, metode de cercetare, politică și evaluare. Este autorul a 8 cărți dintre care: A guide
to Teaching Practice ( 4 ediții), realizată împreună cu L. Cohen și L. Manion; Research
Method in Education (5 ediții), realizată împreună cu L. Cohen și L. Manion, ambele fiind
publicate de Routledge și Management Teory for Educational change. A fost lector
universitar în Educație la Universitatea din Durham, UK, înainte de a prelua funcția de
profesor în Educație la Institutul Inter-University din Macau, China.

Unul dintre punctele forte ale cărții lui Morrison este claritatea cu care scrie despre
bazele teoretice ale teoriei complexității. Primul său capitol care conturează principalele
dogme ale teoriei complexității, ar fi o introducere excelentă pentru studenții interesați de
aplicații ale teoriei în organizații în general și în școli în particular. Modul în care abordează
întoarcerea conceptuală de la perspectiva Newtoniană despre organizații la perspectiva
influențată de elementele complexității este bine abordată, de largă amploare și reușește să
cuprindă într-un singur capitol ceea ce alte cărți, precum Wheatley (1999) prezintă într-o carte
întreagă.
Claritatea modului în care scrie nu ar trebui să reprezinte idei universal acceptate. În
scopul de a diferenția teoria complexității, teoria sistemelor deschise și teoria haosului
Morrison (2002,p.7) definește teoria complexității ca ”o încercare de a explica cum sistemele
deschise operează prin spectacole holistice”. În timp ce teoria complexității are, cu siguranță,
de-a face cu sistemele deschise, diferențierea de acestea se oprește aici. Unicul atribut pe care
Morrison îl acordă sistemelor deschise este faptul că acestea sunt ”determinate telelologic”.
Dar alții insistă că teoria sistemelor deschise are legătură cu sistemele care oferă învățare și
schimbare.
Pe măsură ce autorul trece de la introducerea cititorului în conceptele din jurul teoriei
complexității și începe să dezvolte legături între leadership-ul școlar și schimbarea școlară, el
face ample conexiuni între teoria complexității și multe alte domenii de cercetare în
leadership-ul educațional:
-dinamica organizațională (capitolul 2)
-teoriile leadership-ului (capitolul 3)
-învățarea organizațională (capitolul 4)
-relații școală-comunitate (capitolul 5)
-teoriile comunicării (capitolul 6)
În timp ce utilizarea numeroaselor citate și tratarea atentă a multor concepte din
domeniile de cercetare stabilite în leadership-ul educațional provoacă o citire lentă, oferă o
conexiune vitală pentru acei cititori care simt un soi de familiaritate sau un asentiment
instinctiv cu teoria complexității, dar care caută un temei tradițional pe care să se bazeze.
Dacă influența teoriei complexității în studierea educației reprezintă maturizarea eficientă,
această carte este o oportunitate pentru a deschide calea spre aceasta.
Dată fiind amploarea cercetărilor educaționale pe care autorul le cuprinde în această
carte este inevitabil să nu apară unele contradicții și incoerențe. În timp ce unii le-ar putea
interpreta ca probleme legate de redactare, ar putea fi cu ușurință explicate ca fiind domenii
care necesită explorate în continuare. Un element cheie al contradicției îl vizează rolul
planificării schimbării școlare. În timp ce Morrison respinge ideea de misiune și viziune
considerând-o ”controlul minții și poliția gândirii”, el încurajează școlile să rămână la
”scopurile și activitățile lor de bază”. O problemă aici ar fi rolul planificării în organizațiile
complexe. Cum putem deosebi scopurile comune de ”modelele grandioase”? Prin măsura în
care participă părțile interesate? Prin frecvența cu care viziunea este revizuită pe baza
schimbării condițiilor împrejurărilor? Este greu să ne imaginăm o școală în care se revizuie
constant scopurile și obiectivele fără a-și alunga membrii. Ideea evoluției constante este
tentantă, dar a lucra într-un astfel de loc s-ar dovedi a fi amețitor. Ar fi nevoie de multă muncă
empirică pentru a rezolva un astfel de decalaj.
O altă contradicție este paradoxul central al leadership-ului în teoria complexității. Cum
poate un lider să conducă atunci când scopurile sunt: auto-organizarea, descentralizarea
autorității și flexibilitatea? Autorul răspunde la aceasta direct, chiar dacă incomplet, cu ideea
că ” sunt mai mulți lideri într-o școală complexă. Leadership-ul nu se pierde în teoria
complexității, ci mai degrabă se cuprinde în organizație în întregul ei”(p. 73).
În școlile publice din majoritatea țărilor dezvoltate preocuparea pentru rezultatele
testelor standardizate au pus presiune pe leadership-ul centralizat și pe obiectivele naționale.
Leadership-ul poate fi peste tot, dar responsabilitatea rămâne pe primul lor. Probabil calea
principală pentru aplicarea practică a teoriei complexității în schimbarea educațională este la
nivel politic, unde poate fi folosită în lupta împotriva standardizării și mașinăriei de teste care
au fost construite în ultimii 30 de ani. Argumentele despre problemele morale asociate cu
școlarizarea standard într-o societate inegală pot fi convingătoare, dar momentan nu face parte
din munca majorității directorilor. Ideile de ”sistem leadership” (Hopkins, 2007) în care
directorii școlilor preiau responsabilitatea, nu doar asupra școlilor, ci și a bunăstării întregului
sistem educațional ar putea face echipă bună cu ideile lui Morrison în viitorul apropiat.
În concluzie, acest efort al autorului este binevenit în introducerea aplicării elementelor
de teorie a complexității în educație, de asemenea și în realizarea unor conexiuni complexe
între acest domeniu de studiu și alte domenii de cercetare mai bine stabilite din leadership-ul
educațional. După cum era de așteptat, cartea lasă multe întrebări din practică fără răspuns și
nu adresează problemele politice, morale și fenomenologice implicate în abordarea
leadership-ului care provoacă situația existentă într-un mod atât de radical. Această muncă le
rămâne altora și , într-adevăr o astfel de dezvoltare a teoriei a înflorit după publicarea
volumului lui Morrison (Beabout, 2008; Doll, 2008; McQuillan în presă, Reigeluth, 2004).