Descântecul în mitologia românească

Descântecul ocupă un loc de referinţă din punct de vedere cultural, pentru că reprezintă o zonă primară a
spiritualităţii româneşti, o modalitate de a se apăra de duhuri sau un mijloc prin care omului din societatea
tradiţională îi era îngăduită comunicarea cu forţele superioare lui.
Etimologic, decântecul s-a format din latinescul canto, cantare, căruia i s-a adăugat prefixul latinesc dis,
care înseamnă contra, împotriva; discântec desemnează ceva ce nu e cântec, dar, mai mult decât atât, ceva ce
limitează, opreşte sau anulează efectul produs de cântec. Aşadar, descântecele erau la origine o categorie limitată
de practici şi formule cu rol magic legate de sacralitatea cântecului.
Descântecul ca prezenţă este semnificativ în ansamblul creaţiilor folclorice şi se integrează în sistemul
producţiilor de factură magică. Tudor Pamfile, în ,,Mitologie românească” menţionează un număr foarte mare,
aproape infinit de descântece existente în cultura populară a românilor, identificabil cu numărul de boli pe care un
om le poate avea, începând din copilărie până la bătrâneţe de aici concluzia pe care o putem desprinde, ideea că,
pentru omul societăţii tradiţionale era semnificativă cunoaşterea unui descântec, pentru a fi încredinţat că boala,
orice gravitate ar avea, este izgonită prin exorcism.
Descântecele de boli sunt arhaice şi conservatoare. Aici, vindecarea nu mai vine de la Maica Domnului sau
de la Dumnezeu, ci direct de la descântătoare sau de la sfânta zi. Enumerarea este dominanta formală, completată
de poruncă, de dialog, de ameninţare. Numerele fatidice 3 ,6 ,9 au rol purificator, prin evocare.
O formă aparte o constituie ,,descântecul descântecelor”, cu ajutorul cărora se desfac toate celelalte
descântece şi este folosit numai în cazuri excepţionale. Complexitatea acestuia derivă din faptul că, pe lângă
rugăciunea numită ,,Crez”, cu care se începe, pentru anihilarea efectelor tuturor decântecelor sunt folosite şi
enumerate o serie de obiecte cu caracter magic, folosite în acestea. Luna este invocată să alunge răul dar este şi
blestemată dacă nu o face. Descântecul se încheie cu aceeaşi urare, ca omul căruia i s-a descântat să rămână ,,curat
şi luminat”.
După funcţia lor magică, decântecele se clasifică astfel: ,,descântec de deochi”; ,,descântec păntru vaci (de
stricare a laptelui”); ,,descântec de ursită”; “descântece de diferite boli”; “descântece pentru descântece”;
“descântece cu ciubărul”etc.
Chiar si azi unele femei, in perioade si in scopuri care scapa de sub controlul ratiunii, indeplinesc ritualuri
si descantece. Ritualul paparudelor aducatoare de ploaie, al caloianului, descantece de muma padurii pentru
alungarea uratului, descantece de dragoste, de ursit pentru un destin indreptat intr-un sens anume, descantece de
stea, de judecata, "de intors inima", pentru scoaterea dracului din om sau din balta, descantece de rusalii,
descantece de iele pentru alungarea arătărilor, descantece de sfinte, de zane, de șoimane, impotriva Zburatorului
etc. Aceasta este o practică exclusiv feminină, deoarece este cunoscut, prin studii, că femeile sunt mai apte a
săvârşi ritualuri magice decât bărbaţii. Ritualul se construieşte pe mai multe nivele: simbolic, social, psihologic şi
mentalitar, după un mod de viaţă cutumiar, constituind o modalitate de a percepe realitătile permanente cu care se
confruntă omul societăţii tradiţionale.

Bibliografie:
Tudor Pamfile- Mitologie romaneasca
https://rasunetul.ro/descantecul-intre-traditie-si-modernitate