UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL: SIBIU

Dreptul familiei

COORDONATOR:
prof.dr. BACACI ALEXANDRU

Student: Munteanu Dragoș-Alexandru

Anul: III
 ADOPTIA INTERNATIONALA

Noţiune
Adopţia reprezintă neîndoielnic unul dintre cele mai actuale şi mai
controversate fenomene ale dreptului contemporan ce cunoaşte o
ascensiune spectaculoasă în special după cel de-al doilea război mondial, în
majoritatea statelor lumii.
Fenomen complex, sociologic şi juridic, adopţiunea este un mijloc
pentru soluţionarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o
sursă de probleme familiale dacă drepturile fundamentale şi interesele
copilului nu sunt respectate.
Pentru înflorirea armonioasă a personalităţii sale, copilul trebuie să
crească într-un mediu familial, care să-i asigure un climat de fericire,
armonie şi înţelegere. Pe cât este posibil copilul trebuie menţinut şi crescut
în familia sa de origine. Dacă acest lucru nu este posibil, urmează a se
asigura copilului o famile permanentă, în care să fie crescut şi format
pentru a deveni folositor societăţii.
Adopţia oferă posibilitatea unei familii permanente copilului. Prin
adopţie, copilul care este lipsit de părinţi este primit în familia
adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca şi un copil firesc al acestra. Prin
adopţie, adoptatorii îşi asumă obligaţiile şi răspunderile ce revin părinţilor
fireşti.
Se poate afirma că adopţia „a cucerit” lumea, în sensul că a devenit
un fenomen internaţional. Scopul nobil al adopţiei internaţionale este, din
nefericire, adeseori asociat cu interese mercantile. Terminologia juridică a
adopţiei este dublată de o terminologie cu conotaţii negative, precum:
„vânzare de copii”, „cerere şi ofertă”, „intermediari” care facilitează
adopţia internţională a copiilor.
Afirmaţia potrivit căreia adopţia internaţională poate fi un mijloc de
protecţie a copilului lipsit de mediul familial în ţara sa de origine, riscă să
se traducă prin ideea că adopţia internaţională este un mijloc pentru
familiile din ţările dezvoltate, de a adopta copii din ţări slab dezvoltate.
Adopţia poate fi definită ca fiind actul juridic în baza căruia se
stabilesc raporturile de rudenie pe de o parte, între adoptat şi descendenţii
săi şi adoptator ori adoptator şi rudele acestuia pe de o parte, asemănătoare
acelora care există şi în cazul rudeniei fireşti.
Raporturile dintre adoptator şi adoptat sunt asemănătoare acelora
existente între părinţi şi copii.
Adopţia se face numai în interesul celui adoptat.
Art.1 din Ordonaţa de urgenţă cu privire la regimul juridic al adopţiei
nr. 25/1997 prevede în alin. 1 că adopţia este o măsură de protecţie a
drepturilor copilului, iar alin. 2 prevede că adopţia se face numai pentru
protejarea intereselor superioare ale copilului.
Convenţia europeană în materia adopţiei, ratificată de ţara noastră
prin Legea nr.15/1993, prevede că adopţia se face în interesul copilului (art.
8 alin.1) iar Convenţia asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia
adopţiei internaţionale, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 84/1994,
prevede că adopţia se încheie în interesul superior al copilului (art.1 lit.a).
Adopţia trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului şi
respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute. Acesta ar fi
interesul copilului. Se consideră că interesul copilului constituie finalitatea
superioară a adopţiei. De aceea, folosirea adopţiei în alt scop decât interesul
copilului nu se justifică.
Principiului că adopţia se face în interesul adoptatului i se alătură şi
cel al interesului moral al adoptatorului care prin adopţie, îşi poate
manifesta sentimentele de ocrotire socială pentru a veni astfel în ajutorul
copilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească.

Prin Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, încuviinţarea

adopţiei trece din competenţa autorităţii tutelare în competenţa instanţelor
judecătoreşti. Decretul 137/1956, care condiţiona adopţia internaţională de
autorizaţia Preşedintelui ţării, este abrogat. A fost înfiinţat Comitetul
Român pentru adopţii, având drept scop să contribuie la ocrotirea minorilor
prin adopţie şi să realizeze cooperarea internaţionlă în materia adopţiilor.
S-a consacrat caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale, în sensul
că străinii sau cetăţenii români din străinătate pot adopta numai copii aflaţi
în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii şi care nu au putut fi
adoptaţi în ţară, în intervalul de timp de cel puţin 6 luni de la luarea în
evidenţă.
Ulterior, prin Legea nr. 65/1995 s-au modificat şi completat unele
dispoziţii privind adopţia intrenaţională, cea mai însemnată fiind aceea că
s-a intrezis adopţia internaţională a copiilor din familie, pentru a marca
astfel faptul că adopţia internaţională este un mijloc de protecţie a copilului
care este lipsit de mediul său familial.
România a ratificat şi a aderat la unele convenţii internaţionale care
reglementează instituţia adopţiei. Astfel, prin Legea nr. 18/1990 a fost
ratificată Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului. Prin Legea nr.
15/1993, Romînia a aderat la Convenţia europeană în materia adopţiei de
copii, iar prin Legea nr. 84/1994 a ratificat Convenţia asupra protecţiei
copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga,
la 29 mai 1993.
Adopţia reprezintă o măsură de protecţie a copilului, prin care se
stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre
copil şi rudele adoptatorului. S-a consacrat numai adopţia cu efecte depline,
ca cea mai eficientă măsură de protecţie a copilului, renunţându-se la
adopţia cu efecte restrânse, care era oricum, rar întâlnită în practică.
Noua reglementare a adopţiei a valorificat tradiţia legislativă în
această materie, dar în acelaşi timp, a urmărit să înlăture omisiunile
reglementării anterioare.
Considerăm că adopţia este internaţională ori de câte ori operaţiunea
juridică prin care se realizează, presupune existenţa unuia sau a mai multor
elemente de extraneitate, precum cetăţenia, domiciliul ori reşedinţa care
adoptă ori a celui adoptat, locul încuviinţării etc.
Deşi instituţia adopţiei copiilor se regăseşte în legislaţia tuturor
statelor membre ale Consiliului Europei, există în aceste ţări opinii
divergente asupra principiilor care ar trebui să guverneze adopţia, precum
şi deosebiri în privinţa procedurii de adopţie.
De aceea, s-a considerat că acceptarea de principii comune şi a unor
practici comune în privinţa adopţiei copiilor, ar contribui la aplanarea
dificultăţilor cauzate de divergenţele ivite în acest domeniu.
În vederea realizării acestor comandamente, la 24 Aprilie 1967 a fost
adoptată la Strasbourg, „Convenţia Europeană în materia Adopţiei de
Copii”, la care a aderat şi România prin Legea nr.15/1993 cu rezerva că
vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai mică de 18 ani. Ulterior s-a
admis că adopţia internaţională poate prezenta avantajul de a oferi o familie
permanentă copilului pentru care nu poate fi găsită o familie potrivită în
statul său de origine, dar cu stabilirea unor garanţii.
În acest scop, la 29 mai 1993, s-a încheiat la Haga „Convenţia asupra
protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale”, ratificată
de ţara noastră prin Legea nr. 86/1994.
În art. 2 pct. 1 din această convenţie, se prevede că acestă Convenţie
se aplică „cazul în care un copil având reşedinţa obişnuită într-un stat
contractant (statul de origine) a fost, este sau urmează să fie deplasat către
alt stat contractant (statul primitor), fie după adopţia sa în statul de origine
de către doi soţi sau de către o persoană având reşedinţa obişnuită în statul
primitor sau în statul de origine. ”
În contextul Convenţiei ei de la Haga, noţiunea de adopţie
internaţională nu este folosită în accepţiunea generală, ci concentrează
numai adopţiile intrenaţionale prin care se realizează „deplasarea” copilului
din statul de origine în statul de primire.
În sensul Convenţiei de la Haga, adopţia este internaţionlă ori de câte
ori copilul sau cel care adoptă, au reşedinţa obişnuită în state diferite, dat
fiind că în aceste situaţii se justifică aplicabilitatea unor norme materiale,
speciale, de protecţie a copilului şi a unor garanţii suplimentare care să
creeze siguranţa că deplasarea copilului în străinătate nu se face în scopuri
ilicite.
Prin urmare, potrivit art.2 din Convenţia de la Haga, cetăţenia
părţilor este indiferentă, singurul element de extraenitate care prezintă
interes fiind cel al reşedinţei.
Se poate constata faptul că în general, în doctrina juridică şi practică
judecătorescă există tendinţa de a utiliza noţiunea de adopţie internaţională
în sens larg cu înţelesul de adopţie cu element de extraenitate
(internaţional).
Potrivit art. 19 din O.U.G. nr.25/1997 „în cazul adopţiei copilului de
către o persoană sau o familie cu domiciliul pe teritoriul altui stat, instanţa
se va pronunţa asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, având în vedere că
adoptatul să poată beneficia în ţara străină de garanţiile şi normele
echivalente unei adopţii naţionale.”

Caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale în raport cu adopţia

naţională

Potrivit art. 21 lit. b din Conventia O.N.U. „adopţiunea în străinatate

poate fi considerată ca un alt mijloc de a asigura îngrijirea necesară
copilului, daca acesta nu poate să fie incredinţat în ţara sa de origine unei
familii în stare să-l crească în mod corespunzător”.
In art. 4 lit. b al Convenţiei de la Haga, se prevede că adopţiile
internaţionale nu pot avea loc decât dacă autoritaţile competente au
constatat “după luarea în considerare a posibilităţilor plasamentului
copilului în statul său de origine, că o adopţie internaţională corespunde
interesului său superior”.
Aceste dispoziţii consacră caracterul subsidiar al adopţiei
internaţionale în raport cu celelalte mijloace de protecţie a copilului.
 Considerăm că subsidiaritatea adopţiei internaţionale presupune:
-faptul că aceasta este o alternativă la care trebuie să se recurgă “în
ultimă instanţă”, dacă nu a fost posibilă luarea unei alte măsuri de protecţia
copilului de natură să-i asigure un mediu familial corespunzător, respectiv
copilul să fie crescut de o familie sau o persoană în ţara sa de origine;
-caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale în raport cu adopţia
naţională presupune, că mai întâi, se urmăreşte încredinţarea copilului în
vederea creşterii mai întâi în ţară, iar dacă aceasta adopţie nu este posibilă,
indentificarea unei familii sau a unei persoane din străinătate;
-faptul că adopţia internaţională are un caracter subsidiar nu numai în
raport cu adopţia naţională, dar şi în raport cu alte mijloace de protecţie a
minorului, precum plasamentul.
O.U.G. nr. 25 /1997 nu consacră explicit caracterul subsidiar al
adopţiei internaţionale. Dispoziţiile art. 12 parcă sunt totuşi inspirate de
ideea caracterului subsidiar al adopţiei internaţionale în raport cu adopţia
naţională, deoarece numai dacă nu s-a putut încredinţa copilul în vederea
unei adopţii naţionale ar urma să se facă propuneri direct pentru
încredinţarea adopţiei.
Pe de altă parte însă, potrivit art. 1 alin. 3 din H.G. nr. 502/1997 cu
privire la organizarea şi funcţionarea Comitetului Român pentru Adopţie,
”adopţia internaţională reprezintă un mijloc de a asigura copilului lipsit de
ocrotirea părinţilor fireşti, o dezvoltare armonioasă a personalitaţii sale,
dacă nu este posibilă adopţia acesteia de către o familie sau personă cu
domiciliul sau reşedinţa în ţară.” .
Practic, printr-un act normativ inferior legii s-a consacrat principiul
subsidiarităţii adopţiei internaţionale faţă de cea naţională.
Chiar dacă există o anumită ambiguitate în ceea ce priveşte
subsidiaritatea adopţiei internaţionale, considerăm că, întrucât Convenţia
O.N.U. si Convenţia de la Haga, fiind ratificate de România fac parte din
dreptul intern, dispoziţiile O.U.G. nr. 25/1997 trebuie interpretate în
colaborare cu textele invocate din aceste convenţii.
 Stabilirea subsidiarităţii adopţiei internaţionale faţă de cea naţională,
nu numai că nu dă expresie unei discriminări, ce reprezintă o puternică
garanţie a ocrotirii intereselor copilului.

Condiţii cerute pentru adoptat în cazul adopţiei internaţionale

Legea aplicabilă
Având în vedere dispoziţiile art.30 din Legea nr.105/1992 condiţiile
de fond cerute în persoana adoptatului pentru încuviinţarea adopţiei sunt
stabilite de legea naţională a adoptatului. Prin urmare, dacă adoptatul este
cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România, condiţiile de fond
pentru încuviinţarea adopţiei sunt cele prevăzute de legea română.
Copilul să nu fi putut fi încredinţat sau adoptat în ţară.
Considerăm că trebuie subliniată o condiţie specială de administraţie
a adopţiei internaţionale, condiţie care decurge din caracterul subsidiar al
adopţiei internaţionale faţă de adopţia naţională.
În acest sens, avem în vedere dispoziţiile art.4 lit.b din Convenţia de
la Haga, potrivit cărora adopţia internaţională nu poate avea loc decât dacă
autorităţile statului de origine a copilului au constatat, după luarea în
considerare a posibilităţilor plasamentului copilului în statul de origine, că
o adopţie internaţională corespunde interesului superior al copilului.
Consimţământul la adopţie
Având în vedere dispoziţiile art. 4 lit. c din Convenţia de la Haga,
adopţia nu poate fi încuviinţată decât dacă persoanele ale căror
consimţământ este cerut la adopţie, au fost corespunzător informate asupra
consecinţelor consimţământului lor, în special a ruperii legăturilor de
rudenie între copil şi familia de origine.
Potrivit art. 16 din Convenţia de la Haga, dacă autoritatea centrală a
statului de origine consideră că copilul este adoptabil, ea întocmeşte un
raport cuprizând informaţii asupra copilului privind identitatea, mediul său
social, trecutul său medical al familiei sale precum şi cu privire la
necesităţile sale speciale.
 Evidenta Comitetului Român pentru Adopţii
Se pune problema dacă excepţia prevăzută de art. 13 din O.U.G. nr.
25/1997 se aplică şi în cazul adopţiilor internaţionale ori numai în cazul
adopţiei naţionale.
De exemplu, dacă un soţ cetăţean străin, adoptă copilul celuilalt soţ,
în condiţiile în care domiciliul comun al soţilor este în România, nu este
necesar ca acest copil să fie în evidenţa comitetului, pentru a se putea
realiza adopţia.
În schimb, dacă este vorba de o adopţie în sensul Convenţiei de la
Haga, care implică deplasarea copilului în străinătate, este greu de admis că
s-ar putea realiza fără implicarea Comitetului Român pentru Adopţii.
Fără a distinge după cum între copil şi adoptator există o legătură de
rudenie sau de afinitate, Convenţia de la Haga institue anumite condiţii de
fond şi de procedură care nu pot fi îndeplinite decât prin intermediul
autorităţilor centrale din cele două state, ceea ce face ca în toate cazurile,
copilul să fie în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii.
Imposibilitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei
internaţionale
În cazul adopţiei internaţionale, legea română nu permite
încredinţarea copilului ca o etapă prealabilă, de probă, în vederea
încuviinţării adopţiei.
Copilul să beneficieze în străinătate de aceleaşi garanţii ca în cazul
unei adopţii naţionale

Procedera administrativă
Aspectele specifice procedurii administrative prealabile adopţiei
internaţionale
Procedura administrativă prealabilă adopţiei internaţionale prezintă
anumite particularităţi, fiind o procedură mai simplă decât cea a adopţiei
internaţionale, deoareca nu mai presupune încredinţarea copilului în
vederea adopţiei.
 Condiţiile procedurale ale adopţiei internaţionale se regăsesc în
O.U.G. nr. 25/1997, cât şi în Capitolul IV al Convenţiei de la Haga.
Sesizarea autorităţii centrale a statului unde cel care adoptă îşi are
reşedinţa obişnuită.
Potrivit art. 14 din Convenţia de la Haga, persoanele cu reşedinţa
obişnuită într-un stat contractant, care doresc să adopte un copil a cărui
reşedinţă obişnuită este situată în alt stat contractant, urmează să se
adreseze autorităţii centrale a statului în care îşi au reşedinţa obişnuită.
Întocmirea raportului asupra anchetei psihosociale.
Potrivit art. 15 din Convenţia de la Haga, dacă autoritatea centrală a
statului primitor consideră că reclamanţii sunt calificaţi şi apţi să adopte,
întocmeşte un raport cu informaţiile privind identitatea lor, capacitatea
legală şi aptitudinile lor de a adopta, situaţia lor personală, medicală,
familială, mediul lor social, motivele care îi determină, aptitudinea de a-şi
asuma o adopţie internaţională.
Sesizarea autorităţii centrale din statul de origine.
Cererile persoanelor sau familiilor care au domiciliul sau reşedinţa
pe teritoriul altui stat şi care doresc să adopte, vor fi transmise Comitetului
Român pentru Adopţii numai prin intermediul autorităţii centrale care
acţionează în statul de primire sau al organismelor private autorizate de
către aceasta şi de către Comitetul Român pentru Adopţii.
Repartizarea sarcinii identificării unei persoane sau familii potrivite
pentru copil.
Dacă nu există cereri privind încredinţarea copilului în vederea unei
adopţii naţionale sau dacă aceste cereri n-au fost aprobate, Comitetul
Român pentru Adopţii va repartiza sarcina identificării unei persoane sau
unei familii potrivite pentru copil, unui serviciu public specializat sau unui
organism privat autorizat, care, în termenul stabilit de Comitet, vor
prezenta acestuia propuneri în vederea adopţiei.
Întocmirea raportului privind copilul.
 Se face de către serviciul public specializat sau de organismul privat
autorizat, după eliberarea repartiţiei în vederea identificării unei familii sau
persoane adoptive.
Raportul cuprinde informaţii privind identitatea, adoptabilitatea,
mediul social al copilului, trecutul său familial şi medical precum şi
informaţii cu privire la necesităţile sale speciale. Se va ţine seama, în mod
cuvenit, de condiţiile de educaţie a copilului, precum şi de originea sa
etnică, religioasă şi culturală.
Eliberarea avizului favorabil al comisiei
În cazul în care serviciul public specializat sau organismul privat
autorizat identifică o familie sau o persoană potrivită pentru copil, va sesiza
Comisia pentru protecţia copilului în vederea eliberării avizului favorabil.
Încuviinţarea autorităţii centrale sau a organismului privat autorizat
al statului de primire.
Eliberarea confirmării Comitetului Român pentru Adopţie.
Comitetul va elibera confirmarea după ce va constata că au fost
respectate procedurile şi termenele prevăzute de lege.

Procedura în faţa instanţei de judecată

În cazul adopţiilor internaţionale, sunt aplicabile normele de
procedură ale procesului intenaţional, cuprinse în Legea nr.105/1992.

Recunoaştera adopţiei
Hotărârile pronunţate într-un stat pentru a produce efecte într-un alt
stat , trebuie recunoscute în acest din urmă stat. Recunoaşterea hotărârilor
în materia adopţiei poate fi analizată din dublă perspectivă.
În primul rând se poate pune problema recunoaşterii în România a
hotărârilor străine de încuviinţare a adopţiei. Sunt posibile 3 soluţii:
-recunoaşterea de plin drept în România a hotărârii pronunţate în
străinătate. Conform art. 166 din Legea 105/1992, hotărârile străine sunt
recunoscute de plin drept, dacă se referă la statutul civil a cetăţenilor
statului unde au fost pronunţate sau, dacă au fost pronunţate într-un stat
terţ, au fost recunoscute mai întâi de statul de cetăţenie al fiecărei părţi.
-recunoaşterea judecătorescă. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
recunoaşterii de plin drept a hotărîrii străine de adopţie, atunci aceasta va
putea fi recunoscută în condiţiile prevăzute de art. 169-171 din Legea nr.
105/1992, fără însă ca intanţa română să examineze în fond hotărârea
străină sau s-o poată modifica.
Problema unei asemenea recunoaşteri s-ar putea pune în cazul în care
hotărârea a fost pronunţată într-un stat terţ, în sensul art. 166 şi nu a fost
recunoscută de statul de cetăţenie al fiecărei părţi.
-refuzul recunoaşterii hotărârii străine. Conform art. 168 din Legea
nr. 105/1992, recunoaşterea unei hotărâri poate fi refuzată dacă:
-hotărârea este rezultatul unei fraude comise în străinătate;
-hotărârea încalcă ordinea de drept internaţional privat român;
-procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre chiar
nedefinită, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa
acestora la data sesizării instanţei străine.
Având în vedere faptul că instanţa română este exclusiv competentă
să încuviinţeze adopţia unui cetăţean român şi a unei persoane fără
cetăţenie, când au domiciliul în România, rezultă că o hotărâre străină prin
care s-ar încuviinţa o asemenea adopţie, nu ar putea fi recunoscută în
România. O asemenea recunoaştere n-ar putea opri decât pe un cetăţean
român cu domiciliul în străinătate.
În al doilea rând, se pune problema recunoaşterii în străinătate a
hotărârilor de încuviinţare a adopţiei pronunţate în România. În general,
recunoaţterea hotărârilor pronunţate de autorităţile române se realizează
potivit normelor de procedură din sistemul de drept al statului unde
urmează a se face recunoaşterea.
Având în vedere faptul că, în majoritatea cazurilor, problemele se
pun nu în legătură cu recunoaşterea în România a hotărârilor de adopţie
pronunţate în străinătate, ci, dimpotrivă, interesul practic există în
recunoaşterea în străinătate a hotărârilor de adopţie internaţională
pronunţate în România, rezultă că nerecunoaşterea acestor hotărâri este de
natură să afecteze interesul copilului adoptat.
În cazul în care nu s-ar recunoaşte hotărârea de încuviinţare a
adopţiei pronunţată de instanţa română singurul remediu ar fi ca în
străinătate să se declanşeze potivit legii străine, o nouă procedură de
încuviinţare a adopţiei.
Problemele pot fi însă rezolvate fie pe calea tratatelor de asistenţă
bilaterală, încheiate de România, fie pe calea convenţiilor multilaterale, iar
sub acest aspect, prevederile Convenţiei de la Haga, privind recunoaşterea
de drept a adopţiei internaţionale, între statele contractante, reprezintă un
progres evident în materie.

BIBLIOGRAFIE
Conf. univ. dr. Codruţa Hageanu, DREPTUL FAMILIEI, SUPORT
CURS ID
Marieta, Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura
All Beck, Bucureşti, 2001
Ştefan,Cocoş, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.25/1997 privind regimul
juridic al adopţiei