SEMINAR

TEORIA ATAȘAMENTULUI

Ataşamentul este o formă puternică de legătură afectivă şi există în forma embrionară încă de la
nou născut. Conform teoriei ataşamentului, toţi copii se ataşează de persoanele cu
responsabilităţi de îngrijire, indiferent de felul în care sunt trataţi.
Din diferitele definitii ajungem la concluzia ca atasamentul este o legatura afectiva stabila pe
care copilul o stabileste cu persoanele din jurul lui. El se manifesta prin cautarea apropierii si
prin contacul cu persoana de care s-a atasat, mai ales in momentele dificile si de stres.
Una din definitii este a lui Field, care considera ca atasamentul este „ relatia ce se creeaza si se
dezvolta intre doua sau mai multe organisme in momentele in care sistemele lor fiziologice si
comportamentale intra in raport de afinitate si rezonanta reciproca”.
Atasamentul constituie tiparul pentru relatiile viitoare ale copilului si pune bazele sanatatii lui
mintale. Calitatea atasamentului copilului depinde de calitatea interactiunii dintre copil si mama,
a placerii pe care o au sa fie impreuna, a sensibilitatii si a adaptarilor fizice si psihice pe care le
fac in relatia lor.
Bowlby, etnolog si psihanalist a privit atasamentul dintre mama si copil dintr-o perspectiva
evolutionista, biologica avand drept scop supravietuirea copilului, subliniind faptul ca ei au
tendinta de a se apropia datorita vulnerabilitatii copilului si nevoii mamei de a-l proteja. Astfel
nevoia de atasament dintre copil si mama sa evidentiaza o nevoie innascuta strucutrala, nevoia de
contact, care este una primara, o caracteristica universala a primatelor, fiind prezenta chiar si la
specii inferioare. El subliniaza faptul ca modul in care se face apropierea fizica de copil, luarea in
brate, leganatul si felul in care mama vorbeste cand se adreseaza copilului demonstreaza ca acest
comportament este ereditar.
Interactiunea copilului cu factorii de mediu: stimuli, persoana de referinta si nisa de protectie duc
la formarea unei matrice primare de atasament. Nisa securizanta s-ar putea defini prin asigurarea
unui spatiu in care nivelul de stres perceput de copil e minimum si prin faptul ca-i permite o
explorare interesanta, stimulativa, cu stimuli pozitivi, interesanti pentru constituirea unei matrice
de atasament sigur. Prin repetari si experiente succesive, se structureaza scheme

1
comportamentale, care asigura formarea unui sistem coerent, cu semnificatii clare pentru
parteneri, generand astfel un tip de atasament sigur pentru copil.
Absenta fizica a persoanei care acorda ingrijiri sau incoerenta si lipsa de intenstate a stimulilor,
inconstanta cu care il invadeaza sau il lasa sa astepte, bruschetea manipularilor sau absenta
oricarei atingeri creeaza un haos in interpretari care nu da posibilitatea aranjarilor si decodarilor
necesare, conducand astfel la formarea unei matrice de atasament nesigur sau dezorganizat.
Tot Bowlby precizeaza ca pentru crearea unui sistem de atasament trebuie sa existe o relatie
copil – adult care sa fie in interactiune iar partenerii trebuie sa participe activ si intr-un mod usor
de inteles pentru amandoi.
In aceasta interactiune este necesar ca mai intai adultul sa acorde afectiune si presupune o
legatura senzoriala intre cei doi: comunicare din priviri, atingeri, imbratisari, recunoastere
reciproca prin mirosuri si gusturi, aceste lucruri dau sens relatiei speciale dintre ei bazata pe
impartasire. Astfel adultul gaseste pentru copil, explica, traduce, descifreaza semnificatiile
mediului complex, redandu-i copilului informatia procesata de cele mai multe ori prin
comunicare non-verbala dintr-un sistem senzorial in altul. In acest mod sugarul isi reprezinta
lumea in semnificatia ei pentru fiinta sa, in prezenta celuilalt pe care il priveste cu incredere sau
suspiciune in functie de propriile trairi. Un adult cu un sistem de atasament sigur dobandit in
interactiune cu proprii parinti are toate sansele sa transmita acelasi tip de atasament copilului.
Atasamentul depinde de ambii parteneri, de legatura ce se formeaza intre ei si de capacitatea de a
se recompensa reciproc. Un copil cu un temperament mai dificil nu va reusi sa construiasca un
atasament sanatos, pentru ca nu isi va recompensa mama in interactiunea cu ea, dandu-i senzatia
ca este o mama incapabila si astfel va fi expus starii de frustrare a acesteia in relatia cu copilul ei.
Responsabilitatea calitatii atasamentului apartine mamei si comportamentului ei in relatia cu
copilul sau.
Bowlby imparte dezvoltarea atasamentul in mai multe etape:
- etapa de preatasament, care se desfasoara de la nastere pana la 6 saptamani, cand
comportamnetul este o problema de raspunsuri reflexive determinate genetic care au valoare de
supravietuire. Copilul incearca sa atraga persoana care il ingrijeste, agatandu-se cu mainile,
zambind, gangurind.

2
- etapa atasamentului de actiune, cu durata de la 6 saptamani la 6 - 8 luni, cand copii mici incep
sa se orienteze si isi exprima si mai mult preferinta fata de mama, putand fi linistit doar de ea.
Aceasta se datoreaza faptului ca se imbunatatesc auzul si vederea, el putand diferentia persoanele
din jurul lui.
- etapa atasamentului delimitat, intre 6-8 luni pana la 18 luni – 2 ani, cand atasamentul fata de
mama este foarte evident si este etapa cand copii isi manifesta anxietate de separare. Aceasta
etapa are 3 componente: in prima faza preferinta pentru mama este foarte evidenta, doar ea
reusind sa il faca sa se simta in siguranta. In faza a doua copilul diferentiaza foarte bine
persoanele din jur, manifestand o teama fata de straini si preferinta puternica pentru mama. In a
treia faza copilul isi manifesta nevoia de a fi securizat, rol pe care il atribuie mamei de la care
pleaca pentru a explora si la care se intoarce cand vrea sa se simta in siguranta.
- etapa formarii unei relatii reciproce, de la 2 ani si dupa. Acum copilul realizeaza ca mama este
o persoana separata care are propriile scopuri, construind progresiv o reprezentare interna a
figurilor de atasament, lucru care ii permite sa suporte din ce in ce mai bine absenta si sa
anticipeze intoarcerea lor. Bowlby descrie ca in jurul varstei de 3 ani se formeaza o baza in
constructia acestei reprezentari, ajutandu-l astfel pe copil sa suporte mai usor separarea
corespunzatoare inceperii gradinitei. Acum scade si anxietatea de separare. Relatia dintre mama
si copil devine mult mai complexa, Bowlby numind-o „parteneriala”.

Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și

întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost formulată și
consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa canadiană Mary
Ainsworth.

Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile emoționale
individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații emoționale
interumane se află legătura timpurie mamă-copil.

Teoria atașamentului se folosește de gândirea etologică, de gândirea psihologiei dezvoltării,

a psihanalizei și a teoriei sistemelor.

Bowlby își propusese ca scop principal să pună bazele științifice ale unui punct de vedere
psihanalitic al teoriei relației obiectelor și să verifice empiric ipotezele psihanalitice în acest

3
domeniu. Pe parcursul cercetării științifice însă el s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de
psihanaliză, iar teoria atașamentului a devenit o disciplină de sine stătătoare.

Teoria atașamentului se înrudește strâns cu teoria sistemelor și psihologia cognitivă și contribuie

major la terapia familiei, terapia cognitivă și psihanaliză.

Bowlby se referă la Charles Darwin atunci când spune că fiecare om este înzestrat cu sisteme de
comportament care să asigure supraviețuirea speciei. Din aceste sisteme face parte și
comportamentul atașat.

Arietta Slade, psihanalist american, cercetătoare în domeniul teoriei atașamentului și terapeut de

copii și adolescenți, rezumă următoarele stadii:

1. copilul are o predispoziție genetică de atașare de o anumită persoană.

2. copilul își va organiza comportamentul și gândirea astfel încât această relație atașată să
aibă continuitate, lucru esențial pentru supraviețuirea sa psihică și fizică.
3. adesea, copilul plătește cu deranjamente funcționale păstrarea continuității atașamentului
față de o anumită persoană.
4. tulburările emoționale și cognitive care își au rădăcinile în tulburările de atașament din
copilărie iau naștere ca reacție la incapacitatea părinților de a-i satisface acestuia nevoile
de confort, siguranță și liniște emoțională.

În esența teoriei sale, Bowlby se raporta la etologia lui Charles Darwin, (cercetarea comparata a
comportamentului). După jumătatea anilor 1950 au apărut în teorie și referințe strânse la Konrad
Lorenz si Nikolaas Tinbergen, care experimentau comportamentele innăscute ale animalelor. El
făcea referiri la cercetări din Teoria învățării care au avut loc de exemplu cu pui de maimuța
Rhesus (Macaca mulatta). Harry Harlow a descoperit următoarele: Puii de maimuță caută
apropierea fizică a mamei-păpușă acoperită cu blană, care însă nu îi hrănește-evitând însă
contactul fizic al mamei-păpușă din sârmă, care îi hrăneste, dar nu este acoperită cu blană.Acest
fapt contrazicea după părerea lui Bowlby teza clasică formulată de psihnaliză care în contextul
educațional susținea ca legătura dintre mamă și copilul ei este determinată în primul rând de
hrănirea acestuia din urmă de către mama lui. Aceasta era accepțiunea de atunci a acestor teorii.
Bowlby a inițiat diverse speculații în ce privește efectele pozitive și negative pe care aprorpierea
sau separarea de mamă sau de grup ar putea să le aibă asupra individului. Concluzia lui finală a

4
fost că atașamentul este un comportament învățat de-a lungul evoluției speciei, care are ca rol
apărarea de animale de pradă. Chiar și adulții se simt mai siguri în apropierea unei anumite
persoane sau grup, în special cănd se află într-o situație neobișnuită. Pentru animalele tinere sau
copii atașamentul are însă o însemnătate deosebită deoarece,în cazul separării de mamă acestea
sunt expuse pericolelor. Cercetări ulterioare au confirmat teoria lui. Însă abia experimentele
psiholoagei Mary Ainsworth, au adus dovezi științifice acceptate de către specialiștii în teoria
atașamentului. Ainsworth a inventat un cadru experimental special, în care comportamentul
atașat al copiilor a fost dovedit în mod diferențiat. Întrucât de la început teoria atașamentului a
fost puternic criticată de către psihanaliști cercetările lui Bowlby nu au stărnit în mod deosebit
atenția. În ultimii 20 de ani însă, interesul psihanaliștilor pentru această teorie a crescut simțitor.
În prezent, Teoria atașamentului este recunoscută ca făcând parte din teoriile consacrate ale
psihologiei. O mare masă de cercetători și oameni de știință studiază atent atașamentul și
interacțiunile dintre părinți și copii, rezultatele cercetărilor întregind constructiv teoriile privind
dezvoltarea normală și patologică. Acest fapt a condus implicit la folosirea acestor resurse
teoretice, în special în psihoterapia adulțior si a copiilor.

Principii

Makua-Mamă cu copil

Atașamentul (engl.: attachment) definește legătura emoțională strănsă dintre oameni. Între nou-
născut și părinții acestuia sau alte persoane se dezvoltă o relație specială. Atașamentul determină
copilul mic să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de referință, în caz de pericol.Acest
pericol poate să fie atât obiectiv cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoanele de

5
referință, de care copilul se atașează sunt adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în
primele luni de viață.

Comportamentul atașării cuprinde diverse moduri de comportament social cum ar fi: zâmbet,
țipăt, ținut strâns, târâtul pe burtă spre mamă, căutarea persoanei de referință, s.a.m.d. Aceste
manifestări compun un sistem complex de comportament care este programat genetic și care se
întâlnește la toți puii de mamifere,în special la om.

Manifestarea comportamentului atașării este activată în situații de alarmă sau când copilul
dorește apropierea fizică. Situațiile de alarmă sunt însoțite de stres emoțional, de exemplu când
distanța față de persoana de referință este prea mare, în stări de disconfort, durere sau teamă. Se
manifestă de asemenea la reuniunea cu persoana de referință.

Apropierea scurtă, contactul vizual sau fizic de scurtă durată de persoana de referință pune capăt
în general comportamentului atașant. După aceea copilul se simte în siguranță și de obicei își
manifestă curiozitatea(comportament explorator) pentru tot ce îl înconjoară. Nevoia de stabilire
în mod repetat a contactului vizual cu persoana de referință la copii arată cât de important este
atașamentul sigur, pentru explorarea lumii înconjurătoare. Acesti doi poli vor sta la baza
dezvoltării autonomiei sănatoase a individului. Comportamentul atașant nu rămâne stabil ci
cunoaște pe parcursul vieții anumite schimbări. La copiii mai în vârstă și la adulți, atașarea în
forma ei originară, observabilă cu ochiul liber, nu mai este atât de evidentă.Gesturile de
apropiere și de îndepărtare de persoana de referință, comportamentul atașant și explorator
evident dispar. Totuși, folosindu-se de bazele teoretice ale teoriei atașamentului, cercetătorii au
descoperit cauzalități clare între comportamentul atașant al copilului mic și comportamentele din
copilăria târzie, adolescență si maturitate. În urma experiențelor timpurii cu persoanele de
referință,copilul dezvoltă un model internalizat de reprezentare (en: inner working model ), o
matrice psihică ce va rămăne relativ stabilă de-a lungul întregii vieți.

Modelul internalizat de reprezentare conține experiențele timpurii ale atașamentului precum și

așteptările pe care individul le va simti în relația cu oamenii de-a lungul vieții. Aceste așteptări
au ca scop anticiparea și interpretarea comportamentului persoanelor cu care subiectul intră în
contact.[6]

După dezvoltarea în primul an de viață, modelele internalizate de reprezentare devin din ce în ce

mai stabile, acestea transformându-se în reprezentări ale atașamentului[7].Termenul de

6
reprezentare a atașamentului corespunde mai degrabă tradiției psihanalitice decât pshihologiei
cognitive, care ar vorbi mai degrabă de schemă, mai precis de schema atașamentului.

De reținut este că tipurile de atașament rezultă din relația părinte-copil, acestea

oglindind calități interacționale ale comportamentului ambelor părti. Hotărâtoare pentru calitatea
de mai târziu a atașamentului este sensibilitatea persoanelor de referință, mai exact reacția
promptă și adecvată la manifestările și nevoile copilului. În acest sens, comportamentul atașant
ulterior al copilului, reflectă în primul rând interacțiunea cu persoana de referință și mai
puțin temperamentul sau caracterul individului.

Prin atașare, copilul încearcă să primească consolare din partea persoanei de referință

Termenul interacțiune (sinonim: influențare reciprocă) definește comportamentele umane

reciproce. Psihologia socială folosește acest termen pentru a se referi la reciprocități sau
condiționări reciproce în context social. John Bowlby a folosit acest termen pentru prima dată în
lucrarea sa Despre atașamentul mamă-copil în contextul comportamentului social. Pe
fundamentul teoretic al Teoriei atașamentului,cercetătorii au reușit să operaționalizeze
interacțiunea atașantă și să o probeze empiric prin testul intitulat Situația neobișnuită ( Strange
situation). În acest test se cercetează sensibilitatea persoanei de referință , atașamentul copilului
și legătura dintre cele două aspecte.

Comportamentul specific atașării se dezvoltă în primul an. Până la vârsta de șase săptămâni
persoana de referință poate fi înlocuită cu oricine. Apoi,odată cu zâmbetul acordat unei anumite
persoane, ia naștere o legătură mai mult sau mai puțin strânsă față de una sau mai multe persoane
( de ex:mamă,tată,frați sau bonă).

7
Pe măsură ce copilui poate să se deplaseze(locomotor), începând cu luna a șaptea-a opta, acesta
poate fie să păstreze activ apropierea fizică de persoana de referință fie să se îndepărteze de
aceasta pentru a explora mediul înconjurător (individuare).Această fază este posibilă și
datorită permanentizării obiectului, care îi permite copilului să-și imagineze un obiect fără ca
acesta să fie prezent în fața ochilor lui. Începând cu al treilea an de viață copilul încearcă să
influențeze comportamentul persoanei de referință în funcție de situație.

Modelul celor patru faze ale atașamentului după Bowlby 1969: 1. Faza premergătoere: până la
cca. 6 săptămâni 2. Faza de diferențiere a persoanei de referință: săptămâna a 6-a până în luna a
6-7-a 3. Atașarea propriu-zisă: lunile 7-8 până la 24 4. Parteneriatul orientat: după 2-3 ani
Comportamentul atașat, respectiv cristalizarea tipului de atașament a nou-născutului, se naște
prin adaptarea la comportamentul persoanelor de referință care stau la dispoziție în momentul
respectiv. În acest sens, primele 6 luni de viață au cea mai importantă pondere (engl: imprinting).
Totuși, se consideră că fenomenul posedă o anumită plasticitate: În urma experiențelor,
comportamentul asociat atașamentului se modifică în funcție de experiențele avute, pe tot
parcursul copilăriei și tinereții. Anumiți factori de risc, sau factori favorabili (cum ar fi
psihotraume sau atașament sigur târziu) s-au dovedit a avea influențe decisive. La maturitate
atașamentul e considerat relativ constant și repetabil în toate relațiile strânse care iau naștere.
Interacțiunea mamă-copil timpurie tinde să se generalizeze. Dincolo de acest aspect, cercetările
au demonstrat că matricea atașării are și aspecte transgenerative: Copii atașați nesigur, vor avea
la rândul lor, când devin părinți, adesea copii atașați nesigur. Teste specifice pot prezice cu un
înalt grad de probabilitate tipul de atașament pe care viitorul copil îl va avea, în funcție de tipul
de atașament propriu mamei.

În decursul dezvoltării ontogenetice s-au găsit corelații semnificative între calitatea

atașamentului la copii de un an și psihopatologia la vârsta de 10 ani. Cercetări recente au
demonstrat de asemenea corelații serioase între atașamentul sigur și stabilitatea psihică, respectiv
între atașamentul nesigur și deranjamente psihopatologice (tulburări emoționale a vârstei tinere,
tulburări borderline ale personalității, atacuri de panică, comportament impulsiv, și diverse
dependențe).

Situația necunoscută

8
Mary Ainsworth și colegii ei, au pus la punct în anul 1969 un test numit „Situația necunoscută“
(engl: Strange Situation) cu scopul de a cerceta comportamentul specific atașării la copii. În
acest test calitativ s-au putut dovedi experimental comportamente care corespundeau teoriilor lui
Bowlby. Copii cu vârste cuprinse între 11 si 18 luni sunt observați în situații apropiate de cele
naturale, care conform teoriilor lui Bowlby activează comportamente atât de atașare cât și de
explorare.

Exploratives Verhalten: Copiii se joacă mai relaxați dacă persoana de referință le insuflă
siguranță

Comportamentul copilului în prezența și în absența mamei precum și reacția lui la reuniunea cu

mama după absența acesteia este factorul esențial în studiul tipului de atașament.[9][11]. Se fac
înregistrări video ale comportamentului copilului și se analizează strategiile pe care acesta le
adoptă în situațiile de stres provocate de despărțirea de persoana de referință. În prezent se
testează tipurile de atașament a copiilor pâna la vârsta de 5 ani.

Inițial au fost descoperite trei tipuri de atașament care se crstalizează în urma interacțiunii cu
persoana de referință: sigur (B), nesigur-evitant (A), și nesigur-ambivalent (C). Mai târziu, în
cursul cercetărilor făcute pentru a ajuta copiii neglijați grav, a fost descoperit al patrulea tip de
atașament, numit dezorganizat (D) ; acest ultim tip se manifestă prin dificultatea sau chiar
imposibilitatea de atașare a copilului față de o persoană.

9
TIPURI DE ATAȘAMENT

În Situația necunoscută, dar și în cursul altor teste au fost descoperite și definite tipuri clare de
atașament. Comportamentul asociat acestora este divers și adesea individualizat. Cel mai adesea
se numesc patru tipuri de atașament:

Tip de
Simbol Descriere Comportametul în test
atașament

Sunt scurt timp iritați iar uneori plâng dacă persoana de

Acești copii pot să regleze referință părasește încăperea. Totuși, se lasă consolați de
Sigur Tip-B apropierea și distanța persoanei de persoana străină și se liniștesc repede; se joacă și în prezența
referință în mod adecvat. persoanei necunoscute; la reîntoarcerea persoanei de referință
aleargă în întâmpinarea acesteia și o salută bucuros.

Copiii arată o pseudodependență față

de persoana de referință. Aceștia ies
Reacționează cu nepăsare la despărțirea de mamă; se joacă
în evidență prin evitarea contactlui,
Nesigur-evitant Tip-A foarte des singuri; nu reacționează la întoarcerea persoanei de
iar pentru a compensa stresul ivit se
referință sau o refuză prin ignoranță.
concentrează pe jocul obiectele la
îndemână.

La despărțirea de mamă aceștia sunt dezorientați, aleargă spre

Acești copii se comportă ambivalent usă și o lovesc, iar persoana necnoscută nu reușește să îi
Nesigur-
Tip-C la reuniunea cu persoana de liniștească.La reîntoarcerea mamei manifestă un comportament
ambivalent
referință. ambivalent atât de căutare a contactului cât și de refuz agresiv
a acesteia.

Principala caracteristică a comportamentului acestor copii sunt

Copiii arată un comportament clar manifestări bizare cum ar fi privirea fixă, învârtirea în cerc,
Dezorganizat Tip-D dezorientat, părând că nu au nicio legănarea și alte mișcări stereotipe; uneori sunt amestecate și
relație cu persoana de referință. celelalte tipuri de comportament al atașării cum ar fi
simultaneitatea căutării contactului și refuzul acestuia.

10
Atașamentul sigur

Pentru atașamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copiii atașați sigur au o mare
încredere în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se datorează sensibilității de care
adultul dă dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția
promptă a semnalelor copilului și interpretarea corectă a lor precum și prin reacția potrivită la
aceste semnale, o reacție care să nu provoace frustrări copilului.

Acești copii plâng și ei în „situația necunoscută“. Ei își manifestă clar emoțiile, ba chiar acceptă
parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută participantă la experiment. Cu toate că
despărțirea le provoacă emoții negative, acești copii au încredere că persoana de referință nu îi va
lăsa definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una adecvată.

În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplinește rolul de „teritoriu sigur“, în care
copilul se află în siguranță în caz de nevoie. Copilul este trist că persoana de care este atașat nu
este cu el – sunt însă siguri că aceasta se va reîntoarce. Când mama se întoarce, copilul se
bucură. Acesta caută contactul și apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după aceea să se
dedice din nou explorării mediului înconjurător.

Atașamentul nesigur-evitant

Copiii cu atașament de tip A reacționează aparent indifernți, cănd persoana apropiată părăsește
încăperea. Aceștia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor fără a părea înfricoșați
sau supărați de plecarea persoanei de referință. O privire mai atentă asupra reacțiilor fiziologice a
copilului în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de cortizon din salivă în
momentul când mama părăsește încăperea crește mai mult decât la copii atașați sigur care își
manifestă clar supărarea. Acest fapt denotă stresul prin care copii atașati nesigur-evitant trec. S-a
constatat și creșterea pulsului. La revenira mamei, copilul o ignoră. Acesta caută mai degrabă
apropierea persoanei necunoscute, evitând persoana de referință.

Copiilor atașați nesigur-evitant le lipsește siguranța în ce privește disponibilitatea persoanei de

care sunt atașați. Copiii cu acest fel de atașament se așteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei
simt de asemenea că lor nu li se cuvine dragostea și sprijinul persoanei de referință. Acest tip de
atașament se observă și la copiii care au fost respinși în mod repetat. Soluția pe care aceștia o

11
găsesc pentru a scăpa de această situație stresantă și amenințătoare pentru ei, este de a evita
relația în sine.

Atașamentul nesigur-ambivalent

Această formă de atașament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă, ambivalentă sau de
Tip C. Copiii din această grupă se manifestă temători și dependenți de persoana de referință.
Când aceasta părăsește camera, copiii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana
necunoscută cât și de încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să
părăsească încăperea. Întrucât situația neobișnuită îi înspăimântă, copiii își manifestă
comportamentul atașant de la bun început. Schimbul continuu între afecțiune și respingere
determină copilul să se manifeste în permanență atașat. Micuțul nu poate aprecia
comportamentul și reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea el este preocupat în
permanență să ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința și dorințele
acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o limitare a
curiozității și a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate concentra pe
explorarea mediului înconjurător. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine pozitivă
pentru că persoana de referință adesea nu este disponibilă - nici atunci când este în apropiere. Ei
nu au încredere că „situația necunoscută“ se va termina cu bine și reacționează foarte stresați și
temători.

Atașamentul dezorganizat/dezorientat

Acest tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea atașament
de Tip D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main care a
întreprins și cercetări în domeniul atașamentului adulților AAI (en: Adult Attachment Interview).
Au fost întotdeauna copiii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii existente.
Ainsworth și colegii ei îi încadrau pe aceștia adesea în categoria atașament sigur sau pe unii chiar
în atașament nesigur-evitant. După introducerea celei de-a patra categorii ( de tip D) s-a dovedit
că o mare parte din comportamente pot fi clasificate ca dezorganizate/dezorientate. Copii din
această categorie au manifestări neașteptate greu de categorisit cum ar fi de exemplu
diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte. Cei atașati dezorganizat se sperie
adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință și manifestă o serie de strategii cum
ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure și de împotrivire. Unii dintre copiii din

12
această grupă țipă după despărțirea de persoana de referință dar se îndepărtează singuri dacă
persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să mențină contactul. Alții
reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a feței foarte afectată, sau se
rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cănd se adresează persoanei apropiate. Unii reacționează
temător pe tot parcursul „Situației necunoscute“ cu expresii ale feței pline de anxietate, umeri
ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria atașamentului pornește de la premiza ca orice
copil trebuie să stabilească o relație de atașament față de o anumită persoană. Comportamentul
aferent atașamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau
dacă persoana de referință se află în apropiere. Copilul nu poate aplica o strategie de atașare
coerentă pentru a primi apărare și consolare: deoarece persoana de referință - omul care ar trebui
să ofere protecție- este și cel care reprezintă amenințare, copilul este forțat intr-o așa numită
situatie dublu atașată ( ''Double Bind-Situation'') din care nu mai găsește ieșire.

O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la rândul
lor traume psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil care
remarcă starea de anxietate ale adultului de referință.Teama care se citește pe fața adultului care
suferă de intruzii ( penetrarea imaginilor și emoțiilor traumatice în gănduri) îl sperie pe copil și îi
activează acestuia sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi descoperită de către copil. În
cele mai multe cazuri adultul de referință care are aceste probleme nu poate simți și reacționa
adecvat la nevoile micuțului. Anumite reacții ale mamei, cum ar fi împietrirea într-o anumită
pozitie sau comportamente neutre provoacă teamă copilului. Acest copil percepe lumea
înconjurătoare ca pe un loc amenințător a cărui groază se oglindește pe fața adultului[4][11].
Cercetările lui Ainsworth și Crittenden au dus la o clasificare asemănătoare, pe care au numit-o
ambivalent-evitantă ( de tip A/C) respectiv instabil-evitantă.

13
Efectele tipului de atașament asupra dezvoltării ulterioare ale copilului

Tată cu copil: Copii se pot atașa în mod stabil de mai multe persoane

Prin teoria atașamentului s-au putut dovedi efectele pe termen lung ale relației timpurii dintre
persoana de referință și copil. În funcție de rezultatele testului „Situația necunoscută“ făcute cu
copii între 12-18 luni, se pot deduce cu siguranță unele din efectele pe care tipul de atașament îl
are asupra persoanei testate:

Copii atașați sigur, au la grădiniță și școală un comportament social mai adecvat, dau dovadă de
mai multă fantezie și afectivitate pozitivă la joacă, se pot concentra mai bine și pe o perioadă mai
lungă, au o mai mare încredere în sine și manifestă mai rar simptome depresive. Alte cercetări au
dovedit că aceștia sunt mai deschiși și mai competenți în a stabili contacte sociale noi, atât cu de
adulți cât și cu alți copii, decât copii care sunt atașați nesigur-evitant sau nesigu-ambivalent. La
vârsta de șase ani, copii atașați sigur se manifestă mult mai rar psihopatologic decât cei atașați
nesigur[12].Experințele de atașament timpurii au un și efect neurofiziologic
asupra receptorilor hormonului Oxitocin, care la rândul lui influențează comportamentul.

Grupe cu grad de risc ridicat

În rândul grupelor cu un grad de risc ridicat, cum sunt copii bolnavi psihic, puternic traumatizați
sau neglijați, s-au descoperit și alte tipuri de atașament, mixaje de tipuri de atașament nesigur-
evitant cu ambivalent. De asemenea copii cu o nevoie exagerată de atenție și îngrijire sau cu

14
manifestări de supraadaptare ( acceptarea oricăror condiții) la tipul nesigur-evitant, precum și
comportament agresiv amenințător sau total neajutorat la tipul nesigur-ambivalent.

Atașamentul tinerilor și al adulților

După cum am văzut în testul „Situația necunoscută“ copii manifestă diverse tipuri de atașament.
Aceste tipuri sunt de fapt strategii cu care copii tind să iși regleze raporturile emoționale față de
persoana de referință.

Un punct important pe ordinea de zi a cercetărilor din domeniul teoriei atașamentului îl

constituie și reacțiile persoanei de referință la comportamentul atașant al copilului, modul în care
adultul înțelege comportamentul de atașament al copilului și cauzele pentru care adulții înțeleg în
mod diferit comportamentul de atașare a copilului.

Dacă la copii cu vărste cuprinse între 12 și 36 de luni comportamentul asociat atașării este ușor
de observat, la copii mai în vârstă sau la adulți acesta nu se mai manifestă atât de vizibil.
Apropierea de persoana de referință și explorarea mediului doar sub protecția acesteia nu se mai
poate observa. Începând cu vârsta școlară copii au formate păreri asupra atașamentului, păreri
care sunt formate din experiențele trecute și care la rândul lor le influențează comportamentul.

Au luat naștere și alte metode în afara „Situației necunoscute “ a lui Ainsworth. Pentru a cerceta
comportamentul specific atașării de-a lungul întregii vieți, s-au format diverse interviuri si teste
specifice .

Unul dintre cele mai cunoscute instrumente în acest sens îl constituie Interviul Atașării
Adulților Adult Attachment Interview (AAI) a psiholoagei Mary Main .

Pentru copii cu vârste cuprinse între 8 și 13 ani, s-a conceput „Interviul Atașării Copiilor“ (Child
Attachment Interview)(CAI).

Tipul de atașament al copiilor preșcolari și din primii ani de școală se stabilește cu o metodă de
completare în joacă de către aceștia a unor povestioare dinainte pregătite.

Observarea interacțiunilor mamă-copil este de asemenea un mijloc răspândit prin care psihologii
își fac o imagine asupra relației de atașament dintre un copil și persoana de referință a acestuia.

Atitudinea cognitivă și emoțională care stă în spatele comportamentului adulților care

interacționează, este studiată printre altele prin testul numit Interviul Atașamentului Adult ( en:

15
Adult Attachment Interview“ (AAI). Interviul Atașamentului Adult este o metodă de interviu
semistandardizată, prin care se evaluează experiențele cognitive și emoționale ale persoanei
adulte în raport cu persoanele de referință ale acesteia. Interesant este faptul că, în acest test nu
sunt evaluate descrierile experiențelor pe care persoana le-a avut în copilărie,
ci coerența declarațiilor asupra acelei perioade de timp, precum și atitudinea pe care adultul o are
în prezent față de atașament. Se încearcă să se aprecieze gradul de coerență și logicâ din spatele
declarațiilor adulților privitoare la situațiile legate de atațament, atât din copilărie cât și din
prezent. Rolul principal este jucat nu atât de trăirea unor experiențe traumatice, ci din coerența
declarațiilor se fac deducții legate de gradul de integrare și prelucrare a experiențelor copilăriei în
situația prezentă. În acest sens, se definește ca fiind coerentă, acea declarație a peroanei
intervievate care descrie experiențele trecute in mod succint, și logic corelându-le la situația lor
prezentă. Interviul Atașamentului Adult permite stabilirea unor corelații clare dintre tipul de
atașament al copilului si atitudinea atașantă a persoanei de referință. În urma evaluării unei
anumite atitudini atașante a mamei gravide testate , s-a putut dovedi clar corelația cu un anumit
tip de atașament al copilului. Clasificarea atitudinii atașante a mamei stabilită prin Inteviul
Atașamentului Adult, corespunde și poate fi prezisă în proporție de 80 % cu tipul de atașament al
copilului, stabilit ulterior prin „situația necunoscută“ Interviul Atașamentului Adult a permis
clasificarea câtorva categorii clare de „atitudini atașante“ ale adulților. Acestor categorii li s-au
corelat tipuri de atașament descoperite la copii în cadrul „situației necunoscute“. La bazele
acestor cercetări stau premizele teoretice ale lui Bowlby, „modelele internalizate de
reprezentare“ adică efectele experiențelor specifice atașamentului.

Atașamentul adulților și efectele acestuia asupra calității atașamentului copiilor[

Anumite categorii de reprezentări și scheme ale atașamentului descoperite în Interviul

Atașamentului Adult au putut fi corelate cu tipurile de atașament ale copiilor lor studiate în
cadrul „situației necunostute“:

Atitudinea atașantă autonomă

Această categorie se numește și liber-autonomă prescurtat „F“. Persoanele din aceasstă categorie
dau dovadă de încredere în sine, toleranță la situații frustrante, respect și capacitate de empatie.
Au conștiința propriilor sentimente (negative sau pozitive) și atitudini vizavi de persoanele de
referință, pe care le manifestă într-un mod echilibrat și potrivit. Nu se identifică inconștient cu

16
proprii părinți, și privesc în mod realist propria relație părinte-copil, fără a o idealiza. Pârinții
acestor adulți au fost adesea la rândul lor persoane cu o atitudine autonomă, sau și-au dobândit
autonomia de-a lungul biografiei prin relațiile cu alte persoane decât cele de referință, cum ar fi
cu un partener, sau cu ajutorul sprijinului psihoterapeutic.

Ca și părinți, ei reacționează previzibil și potrivit situației, la comportamentul atașant al copiilor

lor.

Atitudinea distantă relațional-evitantă

Numită și „dismissing“ sau prescurtat „Ds“. Adulții cu acest tip de atașament își amintesc cu
greu propria copilărie, ceea ce denotă refularea multor evenimente. Tind să își idealizeze părinții
și metodele de educație ale acestora, făra a putea preciza concret situațiile ce îi determină la
această idealizare. Dimpotrivă, ei descriu situații de lipsă de sprijin și de respingere (deschisă sau
ascunsă) a unor nevoi specifice vârstei. Adulții cu o atitudine distantă și de evitare, dezmint
importanța experiențelor pe care le-au avut cu părinții lor în coloratura emoțională a
personalității actuale. Ei denotă un înalt grad de dorință de independență, vrând sâ rezolve
singuri procvocările la care viața îi supune. Aceștia declară că nu ar fi avut nevoie de sprijin
vreodată motiv pentru care nu au resentimente (tristețe sau supărare) dacă acest sprijin le-a lipsit.
Copii acestei categorii de adulți se pot baza pe sprijinul lor afectiv și pe adaptarea părintească
corespunzătoare, în încercarea de a rezolva o problemă sau alta. Copii sunt supuși unor așteptări
mari din partea părinților. Rezultatele „Interviului Atașamentului Adult„ au demonstrat că
mamelor din această categorie le face mare plăcere să simtă dependența pe care copii o au față de
ele. Tot ele sunt însă și acelea care tind să-și ignore copii dacă aceștia au nevoie de consolare sau
sprijin.

Atitudinea nesigur-preocupată

Se numește și „încurcat/implicată“ ( en:„entangeld-enmeshed“) prescurtat „E“. Persoanele cu

această atitudine sunt inundați masiv de amintirile lor din copilărie, acestea împovărându-i în
permanență. Problemele și dificultățile relației cu persoana de referință nu poate fi definitiv
prelucrată și integrată; acestor probleme li se accordă o importanță exagerată făcând persoanele
să oscileze între stări emoționale de furie și cele de idealizare. Adulții acestei categorii sunt într-o
permanență dependență de persoana de referință, din partea căreia ei așteaptă în continuare
atenție și “repararea situației“. Mamele persoanelor cu aceast tip de atașament sunt adesea

17
considerate prea „slabe“ și„incompetente“ neputând oferi apărare sau consolare în situațiile
percepute ca amenințătoare de către copii. Dacă mama (sau altă persoană de referință) nu poate
să îndepărteze teama copilului, acesta se agață în permanență de mamă. Copilului îi vine greu să
se desprindă de persoana de referință, care în „slăbiciunea“ ei își parentifică în permanență
copilul, acesta trăind sentimentul că trebuie să își „îngrijească“ mama. Copiii acestor adulți sunt
împiedicați prin răsfăț și/sau crearea sentimentului de vinovăție, să se comporte explorativ sau să
își exteriorizeze emoțiile de furie, agresivitate, ciudă sau manifestările de libertate. Acest lucru
îngreunează dezvoltarea identității copilului.

Atitudinea atașantă neprelucrată

Numită și „nerezolvată“ (en:„unresolved“) prescurtat „U“. Persoanele care suferă de pe urma

unor evenimente tragice neprelucrate, sau de pe urma unor abuzuri sexuale sau fizice care nu au
fost prelucrate au adesea copii care manifestă tipul de atașament dezorganizat. O posibilă
explicație ar fi faptul că persoanele de referință care au suferit traume nu pot oferi protecție
copiilor lor, însă prin manifestarea de către părinți a unei frici obsesive aceștia activează
comportamentul atașant al copiilor lor, care nu pot să își explice atitudinea derutată și înfricoșată
a persoanei adulte de referință. Dacă părintele traumatizat își și neglijează copilul,îl abuzează, îi
provoacă sentimente de rușine, etc, acesta nu mai este instanță apărătoare a copilului ci devine
însuși sursă de teamă și pericol pentru copil. Și acești adulți își parentifică exagerat copii.
Mamele cu atitudinea atașantă de acest tip lasă conducerea relației părinte-copil la bunul plac al
copilului. Acest fapt conduce la încălcarea sarcinilor dintre generații, copii simțindu-se adesea
obligați să se îngrijească de binele material și psihic al părinților lor

Atitudinea atașantă neclasificată

În cadrul cercetărilor legate de AAI se discută introducerea unei noi categorii pentru atitudini
încă neclasificate. Numită și Cannot classify (CC) aceasta se caracterizează prin:

Pe parcursul Interviului Atașamentului Adult persoanele din această categorie oscilează între
tipul preocupat și cel distanțat fără a lăsa să se recunoască o strategie clară. Persoanele descriu
experiențe traumatice grave. Au o atitudine profund negativă față de atașament în general.
Dispun de strategii contradictorii de gândire și prelucrare

18
Corelații între atitudini atașante si tipuri de atașament

Cum era de așteptat, la o privire mai atentă a celor două categorii de rezultate (Interviul
Atașamentului Adult și Situația Necunoscută) s-au putut gasi corelații statistice clare între
atitudini ale atașamentului adult și tipurile de atașametn la copil.

 Părinți clasificați autonom (Tip F) au adesea copii clasificați sigur (Tip B).
 Relațional-evitanții (Distanțați, Tip Ds) au copii atașați nesigur-evitant (Tip A).
 Părinții din categoria preocupată (de tip E) au copii ambivalenți (de tip C).
 Părinții care suferă de o traumă nerezolvată (de tip U) au adesea copii atașați dezorganizat
(de tip D).

Significanța statistică cea mai înaltă este la grupa sigur-atașată. Părinții atașați autonom au în
proporție de 75-82% copii atașați sigur. Celelalte grupe au significanțe statistice sub aceste
valori.[16]

Debutul relației de atașare și neurobiologia

Allan N. Schore este de părere că la baza atașamentului se află procesele de reglare a relației
dintre mamă și copilul ei mic. În special dezvoltarea emisferei drepte care domină în primii ani
de viață este de mare importanță, aceasta fiind influențată masiv de strategia de gestionare a
relației din partea mamei. Zona cortexului orbitofrontal (OFC), care dirijează afectele și
înțelegerea interacțiunilor sociale sau înțelegerea afectelor proprii este mai precis cea care jocacă
rolul primordial în neurobiologia atașamentului. Pentru dezvoltarea corectă a acestei regiuni,
interacțiunile cu persoana de referință este de o importanță majoră.

Reactiile mamei la copilul ei ( responsivitatea) sunt hotărâtoare dacă copilul va fi atașat sigur sau
nesigur.

Modificări ale teoriei lui Bowlby după noile cercetări

John Bowlby era de părere, că pentru un atașament stabil era necesară relația copilului cu o
persoană de referință principală (in mod normal mama). Cercetări mai recente au demonstrat că
reușita unui atașament stabil este posibilă și în cazul relației cu mai multe persoane de referință.

19
Acest lucru este valabil în primul rând pentru tată, dar și în alte constelații, cum ar fi bonă, baby-
sitter sau altă persoană care petrece timp îndelungat cu copilul, și față de care acesta dezvoltă
relațiie apropiate. În aceste cazuri s-a observat totuși o diferențiere clară între rolurile pe care
copilul le atribuie diverselor persoane de referință (de exemplu mama rămâne adesea persoană de
referință centrală, căreia copilul i se adresează cănd se simte rău).

Foarte interesantă se dovedește capacitatea copiilor chiar foarte mici, de a reduce atașamentul
față de educatoarea de la grădiniță de exemplu, la dimensiunea unui aspect pur funcțional, în
cazul existenței unui atașament sigur față de o persoană principală de referință. Copii atașați
sigur, nu își modifică comportamentul în mod semnificativ chiar dacă educatoarea se schimbă.
Teoria lui Bowlby este confirmată însă în același timp, de faptul că obișnuirea copilului în
mediul nou al gradiniței reușește mai bine dacă acesta este însoțit de mamă în primele zile,
permițându-se adaptarea treptată a acestuia la noul mediu.

S-a demonstrat de asemenea, că nu durata relației pe care copilul o are față de una sau mai multe
persoane de referință este hotărâtoare ci calitatea acesteia. Bowlby era de părere că prezența
permanentă a persoanei de referință este factorul decisiv în dezvoltarea atașamentului sigur.
Evoluția calității atașamentului nu depinde însă de durata prezenței persoanei de referință ci de
calitatea relației pe care copilul o are cu aceasta. Aceste rezultate ale cercetării atașamentului au
efecte clare în discuțiile despre strategia de îngrijire a copiilor după primul an de viață.

ANOMALII ALE ATAȘAMENTULUI

Bowlby era de părere că despărțirea pe o durată mai lungă de persoana de referință, este o
premiză pentru dezvoltarea patologică a copilului (deprivare psihică). Acesta se referă la
perioade de timp de mai multe săptămâni și de cel puțin două luni, Dacă reuniunea cu persoana
de referință are loc înainte de această perioadă, dereglările încetează, copilul fiind capabil să
recupereze calitativ evoluția pierdută. Și în aceste cazuri însă, există riscul unor anomalii
ascunse, care se vor manifesta mai târziu, de exemplu predispoziția pentru depresie. În cazuri de
excepție, și perioadele mai scurte de despărțire pot duce la anomalii.

Despărțirile repetate de persoana apropiată, declanșează după părerea lui Bowlbz, un proces
asemănător doliului, în cadrul căruia despărțirea este mai mult sau mai puțin prelucrată psihic.
Această preclucrare psihică se manifestă prin căutarea (nerealistă) a persoanei dispărute, căutare

20
însoțită de emoții de furie și agresivitate îndreptate împotriva acesteia. Scopul procesului psihic
care însoțește doliul, este de a accepta lipsa persoanei dispărute.

Conceptul conform căruia mamei trebuie să i se acorde dreptul de a fi alături de copil pe

parcursul staționării acestuia în spital, (Rooming in) se bazează de asemenea pe teoria
atașamentului.

Anomaliile de atașament se deosebesc de tipurile de atașament nesigur, definite ca adaptări

comportamentale dezavantajoase, care însă nu intră în domeniul patologicului. În cazul
anomaliei, se dezvoltă modele psiho-comportamentale stabile, care însoțesc copilul și tânărul și
care au însemnătate și la vârsta adultă. Una sau mai multe rupturi de relație pot determina copilul
să nu mai poată stabili relații apropiate față de nimeni, sau să manifeste ambivalențe puternice în
relațiile apropiate.

Pe lângă lipsa cu desăvârșire a comportamentului atașant, atenția cercetâtorilor a fost atrasă și de

comportamentul atașant nediferențiat, numit și promiscuitate socială. Acești copii nu fac nici o
diferență între persoanele de referință, nemanifestând nici un fel de rezervă față de persoane
complet străine. Când sistemul lor atașant este activat, aceștia se comportă aproape similar
indiferent de gradul de apropiere a persoanei aflate în proximitate. În această categorie sunt
cuprinși și copii supuși unui risc sporit de accident, prin faptul că aceștia se expun în mod repetat
acestor riscuri. S-a observat că copii aceștia nu se asigură prin contact vizual cu persoana de
referință („raportare socială“) asupra siguranței exlplorărilor lor. Lor nu li se dezvoltă o
conștiință a riscului.

Manifestarea exagerată a dorinței de apropiere se numește „Comportament atașat exagerat“.

Copii care au acest comportament nu pot fi liniștiți emoțional decât în apropiere totală de
persoana de referință. Acest comportament este asemânator celui nesigur-ambivalent, dar mult
mai accentuat (exagerat).

În cazul „Comportamentului atașat timorat“ copii arată un comportament extrem de docil, care se
schimbă înspre normalitate doar în lipsa persoanei de referință. Doar în lipsa acesteia copii pot să
își exteriorizeze liber emoțiile. Experiențele de agresiune sau amenințare pe care acești copii le-
au trăit în educația lor, îi determină să se manifeste rezervat față de persoana de referință.

21
„Comportamentul atașat agresiv“ este un comportament al copilului, în care acesta își exprimă
nevoia de apropiere într-un mod agersiv, fie verbal fie fizic. Comportamentul agresiv se liniștește
adesea după ce relația de atașament a evoluat în timp. Acest tip se întâlnește des în familiile unde
mai mulți membri se manifestă agresiv fizic sau verbal.

În cazul „inversării rolurilor“ copilul se arată deosebit de îngrijorat și ocrotitor față de persoana
de referință, preluând răspunderea de îndatâ ce persoana de referință dă semnale că ar avea
nevoie de atenție. Acești copii se tem adesea că ar putea să-și piadă părinții prin boală,
despărțire, divorț sau chiar moarte.

Anomaliile de atașament pot lua și forma unor tulburări psihosomatice. În cazuri anomaliilor
emoționale deosebit de grave s-au observat tulburări în procesul de creștere. Hospitalismul este
un astfel de exemplu. O relație părinte-sugar de exemplu, poate duce la tulburări de alimentație
sau somn ale micuțului. Bindungsstörungen können sich auch in Form psychosomatischer
Störungen zeigen. Hierbei zeigen sich in besonders heftigen Fällen von emotionaler
Verwahrlosung Wachstumsstörungen. Bekannt geworden ist der Hospitalismus (efecte negative
ale spitalizării îndelungate). Bei Störungen in der Eltern-Säuglingsbeziehung kann es beim Kind
zu Ess-, Schrei- und Schlafstörungen kommen. (vezi: Regulationsstörungen im Säuglingsalter).

Tulburările de atașament, în special cele din categoria Atașamentul dezorganizat/dezorientat (de

tip D) influențează gradul de vulnerabilitate, deci nivelul de la care începănd, omul nu mai poate
prelucra situatiile problematice și care pot duce la deranjamente psihice. În acest sens,
atșamentul de tip nesigur, crește riscul de îmbolnavire psihică. Cu toate acestea, încă nu s-a făcut
o asociere clară între anumite tipuri de atașament și categorii psihopatologice recunoscute.

RISCURI ȘI PSIHOPATOLOGIE

La început, Bowlby și Ainsworty s-au concentrat pe comportamentul atașant al copilului normal.

De la mijlocul anilor 1980, cercetătorii au început însă, să se ocupe și cu studiul grupurilor
expuse factorilor de risc. Din această grupă făceau parte de exemplu, copii
mamelor schizofrene sau depresive. De asemenea copii care au fost abuzați sau neglijați. În urma
acestor studii, s-a dovedit o corelație clară între abuz și atașamentul nesigur al copiilor. O altă
grupă de risc o constituie copii născuți prematur.

22
S-au studiat intens cazurile de copii diagnosticați cu anomalii de atașament (ex: „Secure base
distortion“) și cei ai mamelor diagnosticate cu sindroame posttraumatice diverse. Există corelații
între anomalii psihopatologice adulte și anomalii ale atașamentului în copilărie. Acest lucru este
evidențiat la tulburările de tip borderline, agorafobie, abuz sexual al copilului, la adolescenți cu
tendințe suicidale, depresii, la vulnerabilitate față de boli psihiatrice, schizofrenie, precum și la
pacienți cu torticollis spasticus. Este intens discutată și influența pe care anomaliile
atașamentului le au asupra bolilor psihosomatice. Introducerea categoriilor dezorganizată,
de tip-D ( Main) și ambivalent-evitantă,de tip- A/C ( Ainsworth) a permis o predicție mult mai
precisă a comportamentului atașant. Înainte ca aceste clasificări să fie făcute, copii ieșeau în
evidență doar prin comportamentul lor ce se abătea de la atașamentul sigur. De exemplu, baieții
pot fi încadrați mult mai des în categoria evitant-ambivalentă decăt fetele, în cazurile de abuz
grav, chiar dacă gravitatea abuzului nu diferă la cele două grupe.

Cercetătorii comportamentului atașant, au descoperit că mamele care își negijează copii, nu le

oferă acestora suficienți stimuli și reacționează mai puțin la semnalele copiilor, tulburănd în felul
acesta interacțiunea normală mamă-copil. Acestea au un comportament sărac în diversitate și
lipsit de veridicitate în modul în care interacționează cu copilul. De asemenea ele vorbesc mai
puțin copilărește ( baby talk), sunt mai restrictive, și mai puțin tandre.

Mamele care își abuzează copii, oferă acestora dimpotrivă atenție sporită, copii acestora fiind cu
toate acestea cei mai frustrați. Excesul de atenție este perceput ca un control exagerat și are efect
iritant asupra copilului. Mamele care interacționează normal, sunt atât foarte sensibile, cât și
deosebit de flexibile în interacțiunea cu copilul.

Clasificările create ulterior, în special categoriile de atașament dezorganizat ( de tip D sau A/C)
reprezintă adesea experiențe relaționale traumatizante sau cu un înalt nivel de inconsistență. În
răndul populației normale, circa 15 la sută sunt atașați dezorganizat, în populațiile abuzate, acest
procent ridicându-se la până la 82 de procente. Dar și copii proveniți din familii cu multe
probleme sau cu mame depresive, dezvoltă aceste tipuri de atașament. De aceea, asocierea
atașamentului dezorganizat ( de tip D) nu poate fi asociat întotdeauna cu comportamentul abuziv.

Lipsa atașamentului sigur ( tip B) nu este prin definiție patologică. Nici urmările firești ale
atașamentului nesigur, cum ar fi lipsa fanteziei in joacă, sau puterea de concentrare mai scăzută a
copilului nu pot fi catalogate ca fiind patologice. Totuși, atașamentul nesigur este un factor

23
principal în transformările ce pot deveni patologice. Copii atașați nesigur, care provin din grupe
cu nivel de risc ridicat, dau dovadă cel mai des, de dificultați în comportamentul social și în
autocontrolul impulsurilor.

Unele liste de coduri cum ar fi ICD-10 sau DSM-IV folosesc conceptul de atașament în unele
diagnostice. Anomaliile de atașament însă, așa cum sunt ele descrise în Teoria Atașamentului, nu
constituie diagnostice medicale. Totuși, în ICD-10, sistemul de clasificare a diagnosticelor din
cadrul Organizației Mondiale a Sănatății, există două diagnostice asociate direct atașamentului:

 Anomalia reactivă a atașamentului copilului (F94.1)

 Anomalia de atașament dezinhibată (F94.2)

Anomalia reactivă descrie atitudinea inhibată fată de contactul cu adulții, atitudine dominată de
ambivalenză și teamă. Anomalia dezinhibată, descrie o imagine patologică, caracterizată de o
lipsă majoră de inhibiții și de distanță vizavi de persoanele adulte. Ambele anomalii sunt puse pe
seama neglijării și/sau abuzurilor asupra copilului. În acest sens, clasificarea ICD-10 nu
corespunde întru totul clasificărilor Teoriei Atașamentului.[7] Acestea sunt adaptări prin care
însă, nu se poate diagnostica atașamentul în sine.

Următoarele diagnose din ICD-10 sunt de asemenea bazate pe conceptele din Teoria
Atașamentului:

 Tulburarea de conduită asociat lipsei relațiilor sociale atașante (F91.1)

 Tulburări asociate anxietății de separare
 Tulburări bazate pe anxietatea socială ale copilului.

Cercetarea atașamentului se preocupă detaliat cu copii abuzați și neglijați. În acest sens s-a
dovedit pe baze empirice clar verificate de psihologia dezvoltării că, copii abuzați prezintă mai
des decât cei neabuzați, un comportament tulburat, agresiv în raport cu cei de vărsta lor . Aceste
corelații sunt dovedite ca fiind relevante pentru toată durata copilăriei. De asemenea este dovedit
empiric, că urmările abuzului sunt cu atât mai grave, cu cât acesta începe mai de timpuriu și cu
cât durează mai mult.

Cei neglijați sau abuzați, au mai des probleme în raport cu copii de vârsta lor și cu persoanele
împlicate în educație. Copii neglijați sunt mai puțin agresivi, fiind însă retrași și pasivi. Între 2 și
24
6 ani, ambele grupe sunt mai puțin empatice, reacționează agresiv la problemele celorlalți, nu se
pot concentra, se dau ușor bătuți, sunt fie lipsiți de orice inhibiție fie foarte circumspecți, arătând
o curiozitate și dorință de explorare scăzută, dând impresia de o inteligență redusă. În special
grupa copiilor neglijați este aceea care dă dovadă de cele mai puține afecte pozitive, de un
control redus al impulsurilor, precum și de cele mai mici valori IQ.

Asemănătoare sunt și rezultatele care vizează categoria adulților. Adulții atașați nesigur, se simt
mai puțin acceptați social și sunt mai depresivi. Urmările abuzului asupra adultului, se văd de
asemenea într-un comportament agresiv, dependență de droguri sau alcool, suicid, anxietate,
depresii și tendințe de somatizare.

Din punct de vedere statistic de exemplu, doar 14 la sută dintre femeile victime ale incestului în
copilărie care au fost intervievate se consideră ca fiind atașate sigur. Un procent de 49 la sută din
aceeiași categorie însă, se consideră atașate sigur, dacă ele nu au fost informate în prealabil de
scopul testului (grupă de control). Acest fapt determină concluzia că, anumite forme de
interacțiune, pot avea atăt urmări pozitive, cât și urmări negative asupra dezvoltării ulterioare a
personalității.

Abuzul și neglijența au efecte negative, care pot declanșa sau favoriza tulburări psihice. La polul
opus, relațiile de atașament stabile pe o perioadă îndelungată sunt un factor important de
protecție față de tulburările psihice. Un astfel de atașament poate ameliora urmările experiențelor
traumatice cum ar fi abuzul sexual sau agresiv. În sens terapeutic se pot utiliza ulterior resursele
rezultate din relațiile de atașament sigur, pentru a influența pozitiv tulburările rezultate din
experiențe negative.

Teoria atașamentului și psihoterapia

Bowlby a încercat să caute căi prin care Teoria atașamentului să fie întrebuințată în practică. Cu
toate acestea, această teorie cunoaște o foarte redusă aplicabilitate directă. Teoria atașamentului,
stă mai degrabă la baza cercetărilor psihologiei dezvoltării. Bowlby era de părere că observțiile
lui erau poate prea behavioristice pentru a putea fi luate în seamă de pshihoterapeuți.
Dezvoltările psihanalizei însă, de la terapia persoanei la o terapie ce ține cont de interactivitate
socială au ținut cont de teoria lui Bowlby, bazându-se pe rezultatele cercetărilor empirice ale
copilăriei timpurii în interacțiune cu mediul social. O psihoterapie care ține cont de descoperirile

25
Teoriei atașamentului, ar permite retrăirea experienței atașamentului sub influență terapeutică.
Prin restructurarea atitudinii relaționale, schimbarea afectelor, a nivelului cognitiv și a
comportamentului, se pot schimba relația față de obiect. Metoda terapeutică a lui Bowlby,
utilizată la persoanele traumatizate de pierderea unei persoane apropiate, se deosebește clar de
psihanaliza clasică. El este de părere ca stările ambivalente din timpul doliului, să fie retrăite în
prezența unui psihoterapeut înțelegător. În acest sens, psihoterapeutul preia rolul persoanei de
referință. În ce privește copii, Bowlby este de părere că o măsură preventivă este evitarea pe căt
posibil a despărțirilor acestora de părinți.Dacă despărțirea este totuși inevitabilă, copii trebuie să
își petreacă timpul într-un mediu cât mai stabil cu putință.[3]

Percepția

Teoria atașamentului a devenit o ramură consacrată a psihologiei. Ea este utilizată ca sursă de

referință în psihologia dezvoltării, a psihoanalizei, a psihologie cognitive, dar și în alte
paradigme ale psihologiei. În zilele noastre această teorie își extinde conexiunile încercând să
integreze teoretic procesele psihice profunde. Teoria atașamentului este folosită ca bază pentru
diversele teorii psihoanalitice moderne. Printre acestea se numără Psihologia sinelui, Teoria
relației obiectelor, Psihanaliza relațională și intersubiectivă, precum și conceptele mentalizării.

Rezultatele obținute în această teorie, influențează substanțial terapia comportamentului și

terapiile psihanalitice. Pe bazele Teoriei atașamentului, s-au dezvoltat și terapii specifice, cum ar
fi terapia atașamentului ( după Karl Heinz Brisch), care leagă gândirea psihanalitică de teoria
atașamentului.Printre criticile care i se aduc se enumeră neclaritatea rolului jucat
de temperamentul copilului, căruia comparativ cu rolul jucat de sensibilitate mamei în
dezvoltarea tipului de atașament, i se atribuie o mult prea mică atenție. Martin Dornes, susține că
punerea accentului pe sensibilitatea mamei sau pe temperament, depinde de calitatea cercetărilor.
Cu cât se accentuează mai mult studierea rolului sensibilității persoanei de referință, cu atăt mai
important pare rolul jucat de sensibilitate comparativ cu cel al temperamentului. Temperamentul
pare a fi în mare parte transmis genetic, pe cănd atașamentul nu.

Unii autori sunt de părere că influența experiențelor din primii ani de viață asupra formării
tipului de atașament nu este dovedită. De asemenea rolul influențelor culturale este prea puțin
evocat de Teoria atașamentului.

26
Continuitatea tipului de atașament susținută de teorie este de asemenea criticată de unii
psihologi, care îi reproșează un respect prea mic acordat influențelor interacționale asupra
omului pe parcursul vieții.

Nici „Situația neobișnuită“, nu este unanim acceptată, relevanța ei ca instrument al cercetării

fiind de asemenea criticată de unii cercetători.

Bibliografie

1. Bouchard, Jean-Pierre La théorie de l'attachement est aussi une théorie de la violence /

Attachment theory is also a theory of violence. L’Evolution Psychiatrique 2013, 78(4) :
699-703.
2. Bowlby J (1969). Attachment. Attachment and Loss. Vol. I. London: Hogarth. (page
numbers refer to Pelican edition 1971)
3. Bowlby J (1988). A Secure Base: Clinical Applications of Attachment Theory. London:
Holmes J (1993). John Bowlby & Attachment Theory. Makers of modern psychotherapy.
London: Routledge. ISBN 0-415-07729-X.
4. Bonchiş, E., (2011), Familia şi rolul ei în educarea copilului, Polirom, Iaşi
5. Bowlby, J., (1969), Attachment and Loss: Volume 1: Attachment. London: The Hogarth
Press and the Institute of Psycho-Analysis
6. Harwood, R., Scott, A., Ross, V., (2010), Psihologia copilului, Polirom, Iaşi
7. Schaffer, R., (2005), Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj
8. Developmental Psychology (1992), 28, 759-775.The Origins Of Attachment Theory:
John Bowlby And Mary Ainsworth
http://www.psychology.sunysb.edu/attachment/online/inge_origins.pdf

27