ASPECTE SPECIFICE PRIVIND

METABOLISMUL SUBSTANȚELOR NUTRITIVE

LA ANIMALE
 CUPRINS

INTRODUCERE ..................................................................................................................... 2
CAPITOLUL I METABOLISMUL PROTEINELOR ..................................................................... 4
CAPITOLUL II METABOLISMUL GLUCIDELOR ...................................................................... 7
CAPITOLUL III METABOLISMUL LIPIDIC ............................................................................... 9
CAPITOLUL IV METABOLISMUL VITAMINELOR ................................................................. 12
CAPITOLUL V METABOLISMUL MINERAL .......................................................................... 15
CONCLUZII PERSONALE .................................................................................................... 19
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 20

INTRODUCERE

2
 Metabolismul este un termen folosit pentru a descrie toate reacțiile chimice
implicate în menținerea stării vii a celulelor și a organismului. Nutriția este cheia
metabolismului. Căile metabolismului se bazează pe substanțele nutritive pe care le
desprind pentru a produce energie. Această energie la rândul său este cerută de către
organism să sintetizeze noi proteine, acizi nucleici etc.. (Lazăr Roxana, Boişteanu P.C.,
2012).
Nutrienții, în ceea ce privește metabolismul, cuprind cerința fizică pentru diferite
substanțe, funcțiile individuale în organism, cantitatea necesară, nivelul sub care se
înregistrează rezultate slabe ale stării de sănătate. Nutrienții esențiali furnizează energie și
substanțele chimice necesare pe care organismul nu și le poate sintetiza. Nutrețurile oferă
o varietate de substanțe esențiale pentru construirea, întreținerea și repararea țesuturilor
care alcătuiesc organismul (https://www.news-medical.net/life-sciences/What-is-
Metabolism.aspx)
Atunci când nevoile energetice ale organismului sunt crescute, se asigură energia
necesară cu ajutorul acizilor grași liberi. Grăsimile sunt folosite imediat pentru obținerea
energiei sau sunt depozitate în țesutul adipos. În principiu, plantele și corpul animalelor
conțin apă și substanță uscată.
Substanța uscată este formată din substanță organică (SO) și respectiv,
anorganică (cenușă brută – Cen.B). La rândul ei substanța organică este alcătuită din
proteine, lipide, glucide și diferite alte substanțe organice aflate în cantități mai mici.
Dintre substanțele organice, în plante predomină hidrații de carbon iar în corpul
animalelor lipidele și proteinele. Bogăția nutrețurilor în energie și substanțe nutritive este
în raport invers cu conținutul lor în apă. Cu cât conținutul în apă este mai ridicat cu atât
nutrețurile se conservă mai greu (I.M. Pop și col., 2006).
Buna funcționalitate a organismului se află într-o strânsă corelație, atât din punct
de vedere cantitativ cât și calitativ cu produsele animaliere. Caracteristicile produselor
obținute de la animale sunt influențate și de sistemele de creștere care trebuie să asigure
bunăstarea animalelor și să respecte măsurile sanitar-veterinare. Astfel, creșterea
animalelor trebuie să beneficieze de o atenție sporită deoarece se pot transmite cu ușurință
unele afecțiuni de la animal la om.

3
 CAPITOLUL I - METABOLISMUL PROTEINELOR

Proteinele asigură baza proceselor biologice care au loc în organismul animal,

toate fenomenele vitale care au loc în organism sunt condiționate de prezența proteinelor.
Componentele de bază ale proteinelor sunt aminoacizii care pot lua naștere prin
biosinteză endogenă sau în urma unui aport exogen, deoarece aceștia nu se pot sintetiza în
organism. Unii dintre aminoacizii care stau la baza sintezei proteinelor, alcătuiesc
categoria aminoacizilor “esențiali” (Pârvu Gh., 1992)
Proteinele după ce sunt ingerate prin aport alimentar, acestea sunt prelucrate de-a
lungul sistemului digestiv, absorbite și transportate către țesuturile țintă unde are loc
depozitarea și/sau prelucrarea acestora. Când este nevoie, acestea se utilizează iar
rezidurile se elimină (ex: acid uric). Privind în ansamblu, niciun proces fiziologic sau
patologic, nu se poate realiza în organism fără intervenția proteinelor (Boișteanu, 2002)
Metabolismul este reprezentat de totalitatea proceselor chimice și fizice cu
ajutorul cărora au loc schimburi reciproce de energie și anumite substanțe dintre
organismul animal și mediul extern. Astfel, are loc o reînnoire permanentă a
organismului, prin realizarea unui echilibru între fenomenele de biosinteză a elementelor
din organism și procesele de degradare care au loc în interiorul acestuia (Burlacu Gh.,
1985).
Toate țesuturile organismului animal sunt populate de către proteine, acestea
reprezentând aproximativ 15-20% din greutatea totală a animalului viu. Proteinele diferă
în funcție de țesut, organ sau specie (Boișteanu, 2002)
Funcțiile pe care le îndeplinesc proteinele în organismul animal:
o Rol plastic (aproximativ 50% din substanța uscată ce se găsește în organism
este alcătuită de proteine);
o Ajută la transportul elementelor minerale, a glucidelor, lipidelor, vitaminelor,
oxigenului și a hidroxidului de carbon;
o Atunci când ponderea proteinelor din rație este mare, acestea sunt direcționate
spre a fi surse energetice sau se transformă în lipide și glucide;
o Rol de biocatalizatori;
o Mențin la nivelul optim valoarea pH-ului sangvin;

4
 o Intră în alcătuirea imunoglobulinelor;
o Rol în coagularea sângelui;
o Rol în refacerea plăgilor
În funcție de anumiți factori (specie, vârstă, stare fiziologică), necesarul cantitativ
și calitativ de proteine poate varia. De exemplu, biosinteza proteinelor se realizează la un
grad mai ridicat în perioada de creștere a organismului, acestea fiind supuse unui continuu
proces de reînnoire (Boișteanu, 2002)
Din punct de vedere teoretic, proteinele sunt esențiale în fundamentarea biologiei,
deoarece reprezintă baza însușirilor esențiale a materiilor vii: viabilitatea, reproducerea,
ereditatea și specificitatea etc..
Specificitatea proteinelor diferă în funcție de organ sau țesut, conținutul în
aminoacizi ai proteinelor respective, fiind influențați de factorii alimentari. Celulele,
pentru fiecare proteină pe care o produc conțin câte o matriță. (Pârvu Gh, 1992)
Proteinele sunt alcătuite din 22-23 de aminoacizi, legați între ei printr-o legătură
peptidică, reprezentând în final substanțe azotate cu greutate moleculară mare. Datorită
acestor legături dintre aminoacizi, aceștia sunt îmbinați în diferite moduri, rezultând
diverse moduri de combinații care conferă proteinelor o mare diversitate și specificitate.
(Pârvu Gh, 1992)
Proteinele după ce sunt ingerate prin aport alimentar, acestea sunt prelucrate de-a
lungul sistemului digestiv, absorbite și transportate către țesuturile țintă unde are loc
depozitarea și/sau prelucrarea acestora. Când este nevoie, acestea se utilizează iar
rezidurile se elimină (ex: acid uric). Privind în ansamblu, niciun proces fiziologic sau
patologic, nu se poate realiza în organism fără intervenția proteinelor.
Absorbția proteinelor se realizează sub formă de aminoacizi printr-un proces
biologic la care i-a parte o anumită cantitate de energie, participând totodată vitamina B6
care ușurează absorbția aminoacizilor. Marea majoritate a aminoacizilor se absorbe la
nivelul intestinului subțire, în intestinul gros absorbindu-se doar cantități nesemnificative
de aminoacizi.
Fiecare aminoacid are o anumită viteză de absorbție, iar dacă unul este în exces
îngreunează absorbția unui alt aminoacid care așteaptă pentru a fi asimilat. După ușurința
absorbției, aminoacizii se pot enumera astfel: izoleucină, leucină, valină, metionină,
triptofan, cistină etc..
Valoarea biologică a proteinelor este dată de calitatea nutețului ingerat, dar și de
nevoia de aminoacizi a organismului. Astfel, o moleculă de proteină cu cât conține o
5
gamă mai largă de aminoacizi, cu atât valoarea biologică a acesteia este mai mare.
Termenul de „valoare biologică” a proteinelor, a fost utilizat pentru a defini cantitatea de
proteină care se formează în organism din 100 de grame de albumină ingerată din hrană.
Așadar, valoarea biologică a proteinelor reprezintă calitatea acestora și implicit rolul de a
îndeplini nevoia plastică în organism. (Pârvu Gh, 1992)
În urma cercetărilor efectuate, aminoacizii au fost clasificați în funcție de rolul pe
care îl au în dezvoltarea organismului, fiind împărțiți în esențiali și neesențiali.
Aminoacizii esențiali, trebuie asigurați de alimenție deoarece aceștia nu pot fi sintetizați
în organism, spre deosebire de cei neesențiali care pot fi sintetizați “in vivo”. (Burlacu
Gh., 1985)
După solubilitatea acestora dar și după interrelațiile dintre structura și funcțiile lor,
proteinele se clasifică în: haloproteine (proteine simple: albumine, globuline, gluteine,
prolamine, proteinoide, protamine) și heteroproteine (proteine conjugate: nucleoproteine,
mucoproteine, glicoproteine, fosfolipide, metloproteine, lipoproteine, histone).
Proteinelor se înlocuiesc permanent prin procesul denumit “turnover”. Viteza de
reînnoire a proteinelor în organism este în strânsă legătură cu aportul proteic din hrană dar
și cu vârsta animalului. La animalele tinere, viteza de reînnoire este mai mare și o dată cu
înaintarea în vârstă, aceasta scade. Principala sursă de proteine pentru refacere o
reprezintă nutrețul admnistrat.
Datorită degradării și reînnoirii continue a proteinelor, în organism trebuie să se
mențină un echilibru dinamic. Acest lucru se poate întâmpla doar prin asigurarea
necesarului de proteine pe baza proteinelor ingerate sau pe baza rezervelor din organism.
În momentul în care se folosește noțiunea de proteină, se ia în considerare proteina
brută care se referă la conținutul de azot. Astfel, se consideră că o sută de grame de
proteine, conțin 16 grame de azot. În practică se consideră că o rație conține nivelul optim
de proteină în momentul în care furnizează suficient azot și aminoacizi esențiali, care duc
la sinteza aminoacizilor semiesențiali și neesențiali.

6
 CAPITOLUL II - METABOLISMUL GLUCIDELOR

Glucidele (hidrații de carbon) sunt substanțe ternare formate din C, H și O într-un

raport aproximativ de 1:2:1, excepție fac unii derivați azotați precum glucoproteinele.
Acestea alături de proteine și lipide sunt constituienți de bază a materiei vii și compun cea
mai mare parte a substanțelor organice de pe pământ. Glucidele sunt dominante în regnul
vegetal, reprezentând 60-80% din substanțele care alcătuiesc celulele și țesuturile. La
animale, glucidele se găsesc în proporție redusă (aproximativ 1% din greutatea
animalului) sub formă de glucoză și glicogen (I.M. Pop și col., 2006).
În organismele animalelor, glucoza poate constitui depozite de energie sub formă
de glicogen hepatic sau muscular. La plante, acest rol îl îndeplinește cu prioritate
amidonul. Animalele, fiind organisme heterotrofe își procură glucidele pe cale exogenă
prin alimentație din regnul vegetal și numai când aportul acestora este insuficient și pe
cale endogenă, prin metabolizarea altor substanțe neglucidice, în special a proteinelor.
După reacția de hidroliză, glucidele se caracterizează în oze și ozide (acestea la
rândul lor împărțindu-se în oligoglucide și poliglucide).
În alimentația animalelelor rolul cel mai important îl au poliglucidele. Amidonul
este cel mai important poliglucid nefibrilar din natură, fiind principala substanță de
rezervă din plante, găsindu-se în cantități mari în semințele de cereale (50-60%) și
cantități mai mici de 2-7% în tulpinile și frunzele plantelor. (I.M. Pop și col., 2006)
Digestia glucidelor decurge diferențiat la animalele monogastrice față de
poligastrice, la mamifere față de păsări, din care cauză se impune tratarea separată a
acestora.
Celuloza este cel mai răspândit polizaharid din nartură reprezentând aproximativ
50% din carbonul organic total. Animalele nerumegătoare nu posedă enzimele necesare
scindării legăturilor dintre moleculele de glucoză și celuloză și ca atare utilizează greu și
cu eficiență scăzută plantele fibroase. Microorganismele din rumenul rumegătoarelor
conțin enzima celulază și drept urmare, nutrețurile bogate în celuloză pot fi utilizate
efectiv de către rumegătoare. (Pârvu, Gh., şi col., 2003)

7
 Hemicelulozele - reprezintă unul din componentele principale ale peretelui celular
al plantelor, ele pot constitui aproximativ 20% din masa uscată a peretelui original și
aproximativ 30% din masa uscată a peretelui secundar . Acestea fac parte, printre
altele, lemn , paie , semințe și tărâțe . Numele lor provine din faptul că acestea sunt
apropiate chimic și structural de celuloză . (https://pl.wikipedia.org/wiki/Hemicelulozy)
Substanțele pectice sunt poliglucide complexe în care caracteristic este acidul D-
galacturonic, acestea fiind prezente în special în semințele de leguminoase fiind solubile
chiar și în apă caldă (I.M. Pop și col., 2006)
Lignina este formată dintr-un amestec de polimeri fenolici amorfi, foarte
hidrofili, ea fiind încrustată în peretele celular al plantelor, asigurând rigiditatea acestora.
(I.M. Pop și col., 2006)
Glicogenul este la organismul animal corespondentul amidonului de la plante,
fiind un polizaharid compus din mai multe molecule de glucoză. Glicogenul servește la
înmagazinarea energiei și detoxifierea organismului, o mare parte din glicogen se găsește
în ficat. Desfacerea glicogenului în monozaharide, precum glucoza, se face cu eliberare
de energie, care este necesară de exemplu contracției musculare. Reprezintă principala
substanță de rezervă de natură glucidică din organismul animal.
Glicogenul din mușchi și celelalte țesuturi nu poate furniza direct glucoză
sângelui, lipsind glucozo-6-fosfataza. Totuși, glicogenul muscular furnizează sângelui
glucoză indirect, după ce produșii glicolizei (acid lactic, aci piruvic) ajung prin
intermediul sângelui la ficat fiind utilizați la refacerea glucozei (ciclul Cori). (Pârvu, Gh.,
şi col., 2003)
Principalele anomalii legate de tulburarea metabolismului glucidelor sunt:
steatoza, acidoza, cetoza, toxiemia de gestație și diabetul. Aceste anomalii se întâlnesc
frecvent la rumegătoare în unele stări fiziologice precum gestație avansată sau prima
pparte a lactației, când cerințele de energie sunt mari iar capacitatea de ingestie a
animalelor este mică. (I.M. Pop și col., 2006)

8
 CAPITOLUL III - METABOLISMUL LIPIDIC

Lipidele reprezintă o sursă esențială de energie pentru organismul animal, din

acest punct de vedere grăsimile sunt mai eficiente decât glucidele și proteinele. Acestea
sunt substanțe hidrofobe reprezentate de molecule care îndeplinesc un rol energetic și
structural în organismul animal. Acest lucru se datorează faptului că lipidele conțin acizi
grași esențiali (linolenic, linoleic și arahidonic), ceea ce determină ca prezența acestora să
eficientizeze folosirea lipidelor. Grăsimile sunt substanțe hidrofobe care se prezintă în
organism sub formă de molecule, îndeplinind două rolul importante, energetic, respectiv
structural.
Metabolismul lipidic este reprezentat în mare parte de descompunerea sau
depozitarea grăsimilor folosite pentru obținerea energieii. Aceste lipide rezultă din urma
consumului de hrană și absorbția lor din aceasta ori sunt sintetizate la nivelul ficatului.
Grăsimile reprezintă cea mai concentrată formă de depozitare a energiei: 1 g lipide
eliberează 9,2 Kcal (față de glucide și proteine care eliberează aproximativ 4 Kcal/g).
Totuși lipidele de rezervă/depozit sunt diferite în funcție de individ. (Boișteanu, 2002)
Țesutul gras are un rol deosebit în buna funcționalitate a metabolismului lipidelor,
deoarece reprezintă locul în care se realizează procesele de sinteză și de hidroliză a
trigliceridelor care au ca rezultat eliberareaz acizilor grași liberi. Atunci când nevoile
energetice ale organismului sunt crescute, se asigură energia necesară cu ajutorul acizilor
grași liberi. Grăsimile sunt folosite imediat pentru obținerea energiei sau sunt depozitate
în țesutul adipos. Lipidele folosite pentru funcționarea organismului provin din două
surse, din hrana ingerată sau pot fi sintetizate de către ficat. (Pârvu, Gh., şi col., 2003)
Lipidele, în organismul animal au mai multe funcții:
o Energetică și de depozit (lipidele sunt păstrate în organism adesea în țesutul
adipos, fiind mai energoeficiente decât proteinele);
o De structură (alcătuiesc membrana celulară, formând un baraj care nu permite
trecerea substanțelor de dinafară);
o Sunt izolatori termici, electrici și mecanici;
o Accelerează metabolismul (având rol de coenzime);

9
 o Participă în procesele fundamentale (recunoasterea celulară, transmiterea
impulsului nervos);
o Sunt precursori ai unor compuși biologic activi (vitamina D, hormoni, acizi
biliari).
o De pigmenți;
o Reglează permeabilitatea membranei;
o Sunt componente alea unor sisteme enzimatice;
o Acționează ca molecule de semnalizare deoarece sunt insolubile în apă;
o Sunt conductori răi de căldură având capacitate de izolare;
o Sunt surse de apă metabolică, ultilizabilă în momente de deshidratare a corpului.
(Stoica I., 1997)
Lipidele din organism au două surse: lipide exogene (alimentare) și lipide
endogene.
Lipidele exogene sunt absorbite din hrana ingerată de animal sub formă de acizi
grași și glicerol. În intestinul subțire are loc în mare parte absorbția acizilor grași sub
formă de complexe hidrosolubile cu ajutorul sărurilor biliare. Aceste lipide exogene
eliberează trigliceride care trec în circulația limfatică, intră în alcătuirea chilomicronilor și
apoi trec în circulația sangvină ajungând la țesuturile țintă.
Lipidele endogene se formează în organism prin procesul de neolipidogeneză din
glucide, proteine și acizi grași volatili (la rumegătoare), țesutul adipos fiind principalul
loc al neoformării lipidelor, dar se pot forma în ficat și alte țesuturi.
Acizii grași, precum acidul linolenic și linoleic nu pot fi sintetizați în organism și
trebuie aduși în organism prin hrană; acidul arahidonic poate fi sintetizat plecând de la
acidul linoleic. Datorită rolului important pe care acești acizi îl au, ei sunt nimiți acizi
grași esențiali (AGE). (I.M. Pop și col., 2006)
Trigliceridele sau grăsimile neutre sunt esteri ai glicerolului cu trei diverși acizi
grași. Peste 95% din lipidele țesutului adipos sunt trigliceride. Principalul rol fiziologic al
trigliceridelor este acela de a stoca energia și de a elibera, când este necesar, acizi grași
pentru procesele de oxidare din țesuturi. Principalele organe producătoare de trigliceride
sunt țesutul adipos și ficatul. (Pârvu, Gh., şi col., 2003)
Colesterolul este reprezentat de o moleculă biologică având un rol important în
structura membranei celulare, dar poate fi și un precursor pentru sinteza acizilor bliliari,
hormonilor steroizi cât și a vitaminei D. Acesta este transportat sub formă de particule de
lipoproteine. Din totalul colesterolului produs în fiecare zi, aproximativ 10% este
10
sintetizat în ficat și aproximativ 15% în intestine. Asemănător cu sinteza lipidelor, sinteza
colesterolului începe din grupul de acetilCoA cu doi atomi de carbon. Colesterolul este
transportat de la intestinul subțire către ficat sub formă de chilomicroni. În ficat are loc
sinteza acestuia iar dacă nevoile hepatice sunt sub cantitatea sintetizată de ficat,
colesterolul este transportat în ser sub formă de lipoproteine cu densitate mică (LDL).
(Boișteanu, 2002)
Fosfolipidele conțin în structura lor acid fosforic alături de acizi grași și de alcool.
Principalul rol fiziologic al fosfolipidelor este participarea la alcătuirea membranelor
biologice. (Boișteanu, 2002)
Catabolizarea lipidelor constă în descompunerea trigliceridelor în acizi grași și
glicerol sub acțiunea lipazelor. Catabolismul glicerolului se realizează prin activarea
glicerolului sub formă de fosfoglicerol, cu ajutorul fosfokinazei și a ATP-ului. În funcție
de sistemul enzimatic, glicerolul obținut din hidroliza gliceridelor poate intra în ciclul
Krebs sau poate fi folosit de către organism în biosinteza glucidelor.
Anabolismul sau asimilația reprezintă acțiunea metabolică prin care substanțele
nutritive ingerate de către organism sunt transformate în materii proprii ale acestuia,
totodată realizându-se un consum semnificativ de energie pentru a avea loc acest proces.
În timpul anabolismului, grăsimile sunt sintetizate după care se vor depune sub formă de
rezerve în organismul animal.
Energia eliberată prin oxidarea moleculelor din hrana ingerată va fi depozitată
temporar înainte de a fi folosită pentru construcția altor molecule organice mici și mari.
De cele mai mult ori, energia este depozitată sub formă de energie de legătură chimică
într-un mic mănunchi de molecule purtătoare. Aceste molecule se răspândesc repede în
întregul organism, energia fiind transportată din locul în care este stocată către locurile
unde va fi folosită pentru biosinteză sau alte activități celulare. (Boișteanu, 2002)

11
 CAPITOLUL IV - METABOLISMUL VITAMINELOR

Vitaminele sunt o grupă de substanțe cu structură chimică foarte diferită, fără rol
plastic sau energetic, dar cu un important rol catalitic în organismul animal. Acestea sunt
biocatalizatori organici, indispensabili desfășurării proceselor biologice din organismul
animal. Unele vitamine pot fi sintetizate în organismul animal direct (vitamina C,
excepție la om, cobai și maimuță) sau prin intermediul microorganismelor din tubul
digestive, în special din rumen (vitamina K și complexul B) (I.M. Pop și col., 2006)
Pentru desfășurarea normală a proceselor metabolice în organism sunt necesare
cantități mici de vitamine, dar lipsa sau carența lor se manifestă prin diferite simptome, în
funcție de categoria de animale. Nutrețurile conțin cantități importante de precursori
vitaminici (provitamine), care în organism sunt transformați în vitamine.
În funcție de solubilitatea acestora vitaminele se împart în două grupe:
- Liposolubile: vitaminele A, D, E și K;
- Hidrosolubile: vitaminele din grupul B și vitamina C.
Vitamina A se poate găsi liberă sau esterificată cu un acid gras, aceasta descrie
compușii care posedă sau pot fi metabolizați în compuși care au activitatea biologică a
retinolului total – trans. O unitate internațională (UI) de activitate vitaminică A este egală
cu activitatea vitaminică a 0,3 micrograme de retinol și corespunde la 0,6 micrograme
carotene pur. Retinolul nu este prezent în plante. Astfel, sinteza vitaminei A se realizează
în organismul animal din provitamine precum carotenoizii (peste 50). Metabolismul
proteinelor și cel al glucidelor sunt dependente de vitamina A, care are rol esențial în
sinteza glicoproteinelor. (Crampton W.E., Lloyd E.L., 1959)
Vitamina D (vitamina antirahitică). Din cei doi steroizi (ergosterolul din plante și
7-dehidrocolesterolul din corpul animal) se convertesc două forme active, vitamina D2 și
vitamina D3. Pentru a se converti steroizii menționați în vitamina D2 și vitamina D3,
plantele și animalele trebuie expuse la soare. (I.M. Pop și col., 2006)
Principala funcție a vitaminei D constă în menținerea Ca și P din plasmă ls un
nivel corespunzător unei normale mineralizări a oaselor.

12
 Absorbția vitaminei D se face în intestine în prezența acizilor biliari. După
absorbție se cuplează cu o protein transportoare cu ajutorul căruia ajunge la ficat unde
suferă o transformare pentru a putea circula liberă în organism. (Boișteanu, 2002)
Principalele simptome de carență sunt rahitismul la tineret și osteoporoza la
animalele adulte. (http://www.referatele.com/referate/diverse/online1/VITAMINELE---
rolul-si-importanta-lor---tpate-vitaminele-referatele-com.php)
Vitamina E (tocoferol). Din punct de vedere chimic sunt 8 forme naturale de
vitamină E: alfa, beta, gamma, delta-tocoferoli și alfa, beta, gamma, delta-tocotrienoli.
Ficatul, mușchii scheletici și țesutul adipos au capacitatea de a depozita peste 90% din
alfa-tocoferolul din organism. Datorită acțiunii sinergice nu se poate vorbi de funcțiile
vitaminei E fără a menționa și cele ale seleniului. Dacă vitamina E lipsește, administrarea
seleniului nu are efect. Concentrațiile optime ale alfa-tocoferolului plasmatic au fost
stabilite la bovine de 4µ g /ml . (Puls R., 199
Vitamina K (vitamina coagulării) se găsește în cantități mari în nutrețuri fiind
sintetizată de către microorganisme în tubul digestiv. Cel mai important rol îl reprezintă
capacitatea acesteia de a determina coagularea sângelui (în prezența Ca). La monogastrice
rapiditatea tranzitului digestive împiedică sinteza vitaminei K fiind necesară
administrarea exogenă, iar în cazul carenței de vitamină K pot apărea hemoragii. Cea mai
important sursă de vitamină K o reprezintă lucerna verde. (Zăbavă I., 1969)
Grupa vitaminelor hidrosolubile este reprezentată de vitaminele din complexul B
și vitamina C.
Vitamina B1 (tiamina) se găsește în organism în stare liberă, absorbția acesteia
având loc la nivelul intestinului subțire, fiind esențială pentru metabolismul hidraților de
carbon și al proteinelor. Principalul simptom al carenței în vitamina B1 este anorexia.
(Mihai D., 1996)
Vitamina B2 (riboflavina) este un pigment galben fluorescent, metabolismul
acesteia fiind influențat de hormonii tiroidieni. Primul semn de carență îl reprezintă
reducere sau oprirea creșterii animalelor tinere. (Berzius J., 1957)
Vitamina PP (niacina) are rol important în transportul oxigenului. În organism se
poate sintetiza cu ușurință din triptofan.( Pârvu Gh., 1992)
Acidul pantotenic are rol de creștere a drojdiilor. Se găsește sub formă de săruri de
Na sau Ca. Acesta este component al coenzimei A. Astfel, coenzima A din nutrețuri este
descompusă în tubul digestive iar acidul pantotenic absorbit la nivelul intestinului și
direcționat către ficat și rinichi. (I.M. Pop și col., 2006)
13
 Vitamina B6 (piridoxina) este un derivat piridinic existent în celule sub formă de
alcool, de aldehidă sau de amino. Este implicată în metabolismul intermediar proteic și
glucidic, având un rol deosebit de important în funcționarea sistemului nervos central. La
monogastrice deficitul în piridoxină se manifestă prin vomă, diaree, edeme,
arteroscreloză. (Pârvu, Gh., şi col., 2003)
Vitamina B7 (biotina) se inactivează la pH alcalin. Aceasta are acțiune sincergică
cu manganul. Rațiile bogate în proteine cresc cerințele în biotină. Se absoarbe la nivelul
intestinului subțire, fiind distribuită la țesuturi prin sânge, intervenind sub formă de
coenzimă la metabolismul glucidelor, lipidelor și proteinelor. Carența în biotină se
manifestă prin încetinirea ritmului de creștere, căderea părului și dermatite. (Mihai D.,
1996)
Acidul folic (vitamina B9) este absorbit în proporții ridicate, la nivel intestinal,atât
la om cât și la animale și este depozitată în cantități mari în ficat. Sursele cele mai
importante de vitamina B9 sunt leguminosele, șroturile, făina de pește, drojdia furajeră.
(I.M. Pop și col., 2006)
Vitamina B12 (ciancobalamina) este singura vitamină care are în molecula sa un
atom metallic, respectiv cobaltul. Aceasta se depozitează în ficat, mușchi, piele și oase iar
excreția se face prin urină și fecale. Are rol important alături de acidul folic în
hematopoeză. (Stoica I., 1997)
Vitamina C (acid ascorbic) este un antioxidant hidrosolubil care asigură protecția
steroizilor și a diverselor vitamine (vitamina A, E, B1, B2). Este activator general al
metabolismului prin participarea la diverse sisteme redox și la numeroase reacții
metabolice. Absorbția acesteia este rapidă, concentrațiile maxime atingându-se în
leucocite la 4 ore după administrarea unei doze. Bogate în vitamina C sunt: nutrețurile
verzi, iarba, mazărea, fasoalea verde, sfecla furajeră. (I.M. Pop și col., 2006)

14
 CAPITOLUL V - METABOLISMUL MINERAL

Toate celulele, țesuturile, organele și lichidele corpului conțin cantități variabile

de minerale, sub forme chimice diferite. Proporția mineralelor în organismul animal este
cuprinsă între 2-5% din greutatea corporală, cu variații determinate de specie, vârstă, stare
de întreținere. Principalele țesuturi în care conținutul mineral are ponderea cea mai mare
sunt: țesutul osos și muscular. Aproximativ 25 de elemente minerale se găsesc permanent
în constituția organismului animal. (Pârvu, Gh., şi col., 2003)
În funcție de cantitățile și rolul biologic în asigurarea funcțiilor vitale și de
producție, elementele minerale sunt împărțite în:
- Macroelemente: Ca, P, Mg, Na, K, Cl, S;
- Microelemente: Fe, Cu, Zn, Mn, Co, I, F, Se, Mo, Al, Li.
Rolul fiziologic al mineralelor este divers: activarea funcțiilor hormonale (iodul în
sinteza hormonilor tiroidieni), componente ale unor vitamine (cobaltul în vitamina B12),
componente ale hemoglobinei, stimulatori ai funcției digestive (clorul sub formă de acid
clorhidric în activitatea pepsinogenului), Zn, Mn, Se, I, Cu în stimularea funcției de
reproducție. (Berzius J., 1957)
Capacitatea organisului animal de a absorbi sau utiliza unele minerale este
favorizată sau inhibată de prezența și cantitatea altor minerale sau compuși organici din
rație. De exemplu, o rație săracă în Na determină scăderea concentrației de Mg, Ca și P
din lapte. . (Stoica I., 1997)
Calciul (Ca) este elementul mineral care se găsește în cantitatea cea mai mare în
organismul animal (1,5–2%), în țesutul osos găsindu-se circa 99% din calciul din
organism și doar 1% găsindu-se în sânge și țesuturi extraosoase. (I.M. Pop și col., 2006)
Absorbția calciului se face la nivelul duodenului și a jejunului, la cele mai multe
animale, realizându-se prin sisteme active sau pasive. În absorbția calciului este necesară
vitamina D care realizează sinteza proteinei de legătură a calciului (CaBP – calcium
binding protein). Digestibilitatea calciului este mai mare la tineret (cca.60%) și mai mică

15
la adulte (45-50%). Calciul se elimină din organism în principal prin fecale, urină și
transpirație dar și prin lapte și ouă. (Stoica I., 1997)
Carența în calciu se poate datora mai multor cauze:
- Aport alimentar insuficient;
- Absorbția redusă a calciului în tubul digestiv;
- Blocaj metabolic;
- Exces de fosfor.
Simptomele tipice ale carenței în calciu sunt rahitismul la tineret și osteomalacia
la animalele adulte. În cazuri grave de carență în calciu, hipocalcemia este însoțită de
tetanie (sindromul paraliziei puerperale la vaci) și convulsii care pot fi urmate de moartea
animalului. (Burlacu Gh., 1985)
Fosforul se găsește în organismul animal în proporții de cca. 1% din greutatea
acestuia, în special în țesutul osos. Absorbția fosforului se face în funcție de proveniența
acestuia, de aportul de calciu, de raportul Ca:P, de pH-ul intestinal. Fosforul are un rol
important în structura și funcțiile celulare ale organismelor vii (este component al ADN-
ului și ARN-ului), este activator al multor enzime. Este implicat în metabolismul
mușchilor, al hidraților de carbon, grăsimilor și proteinelor. (Pârvu, Gh., şi col., 2003)
Carența în fosfor este însoțită de o eliminare mai mare de calciu (prin fecale și
urină) ceea ce duce la rahitism. De asemenea, determină o scădere a apetitului, urmată de
reducerea greutății corporale, animalele consumă lemn, pământ, comportament alimentar
denumit pică. Surse de fosfor pentru animale sunt semințele de cereale și de leguminoase,
subprodusele acestora și făinurile proteice animale. (I.M. Pop și col., 2006)
Magneziul este un component intracelular care se găsește în oase, ficat și mușchi
scheletici. Este implicat în toate sintezele tisulare (proteine, lipide) și în activitatea
musculară, fiind și unul din cei mai importanți activatori de enzime.
La rumegătoare, în special la vaci, cea mai frecventă tulburare provocată de
carența în Mg este așa zisa tetanie de iarbă.
La monogastrice carența în Mg provoacă anorexie, reducerea creșterii, debilitarea
picioarelor, convulsii musculare, tetanie și chiar moarte. Pentru a echilibra rațiile în Mg se
folosesc suplimente minerale precum oxidul și hidroxidul de magneziu. (I.M. Pop și col.,
2006)
Clorul, potasiul și sodiul au rol deosebit în menținerea echilibrului acido-bazic și
a presiunii osmotice din organism. Cea mai mare parte a potasiului se găsește în lichidele
intracelulare, pe când Na în lichidele extracelulare, iar Cl se găsește doar în lichidele
16
extracelulare. Locul principal de absorbție a acestor 3 minerale este intestinul subțire.
Principalele semne de carență sunt date de încetinirea creșterii animalelor tinere, creșterea
consumului specific, reducerea producțiilor etc. Aprovizionarea organismului cu Na și Cl
se face de obicei cu sare de bucătărie (Pârvu, Gh., şi col., 2003).
Sulful este necesar în organismul animal pentru sinteza aminoacizilor sulfurați,
biotinei, tiaminei, coenzimei A etc.. Proporția de sulf din organism, este de cca. 0,15%
din greutatea aceastuia (I.M. Pop și col., 2006).
Cantitatea și forma sub care este administrat depinde foarte mult de specia
animalelor. Nerumegătoarele utilizează majoritatea sulfului din hrană, din aminoacizi,
având o capacitate redusă sau chiar absentă de a încorpora sulf elementar pentru sinteza
aminoacizilor. În schimb, rumegătoarele folosesc sulf elementar și sulfați pentru a
sintetiza aminoacizi, prin acțiunea microorganismelor din rumen (Crampton W.E., Lloyd
E.L., 1959).
Intestinul subțire este situs-ul major al absorbției sulfului. La unele specii, sulful
organic este absorbit mai repede decât formele anorganice. Sulful din organism este
excretat atât în fecale, cât și în urină. Simptomele deficitului de suflt se manifestă prin
întârzierea creșterii, datorită asocierii sulfului de sinteză proteică. Deoarece lâna conține
aproximativ 4% sulf, oile hrănite cu azot neproteic fără suflt suficient vor prezenta o
creștere redusă a lânii (Pârvu, Gh., şi col., 2003).
Fierul se găsește în nutrețuri sub formă anorganică sau de combinații ferice cu
proteinele. Absorbția acestui este condiționată de vârstă, starea de sănătate, statusul Fe în
organism, cantitatea de fier din lumenul tractului gastro-intestinal etc. O absorbție
crescută s-a observat la animalele gestante. În prima perioadă de gestație bilanțul este
pozitiv: fierul trece de la mamă la făt prin eritroliză placentară. În a doua parte a gestației,
cantitatea de fier cedată fetusului depășește cantitatea de fier economisită. Ficatul, splina
și măduva oaselor conțin cantitatea cea mai mare de fier (25%), fiind urmate de rinichi,
inimă și mușchi scheletici. Fierul se găsește în sânge sub formă de hemoglobină în
eritrocit și sub formă de transferină în plasmă.Fierul se află la limita dintre
macroelemente și microelemente (I.M. Pop și col., 2006).
Cuprul a fost recunoscut ca element esențial în anul 1928, iar ca promotor de
creștere la porci după anul 1960. În organism se găsește sub formă de cupreină în toate
țesuturile și organele. Absorbția acestuia se face în intestinul subțire, în mare parte în
jejun. Principalele surse de Cu sunt: grăunțele, tărâțele, șroturile, făina de carne și oase,
drojdia furajeră, leguminoasele, acestea conținând între 4-28 ppm. Semne ale deficitului
17
de cupru includ șchiopătatul, îngroșarea articulațiilor, diaree și fragilitate osoasă (Stoica
I., 1997).
Iodul se află în cea mai mare concentrație în glanda tiroidă (glanda tiroidă conține
75-80% din totalul iodului din organism). Aprovizionarea organismului cu iod se face
prin secreție salivară, concentrația în iod a salivei fiind de cca. 40 de ori mai mare față de
cea din plasmă (Pârvu, Gh., şi col., 2003).
Iodul este precursorul hormonilor tiroidieni (tiroxina și triiodotironina). Principala
sursă de iod pentru organism o reprezintă solul, prin nutrețurile cultivate și prin apa de
băut (Boișteanu, 2002).
Manganul se găsește în cantități mici în oase, ficat, rinichi, pancreas. Este necesar
pentru sinteza matricei oaselor. Mn este activator al multor enzime implicate în sinteza
polizaharidelor și glicoproteinelor. Principalele semne ale carenței în Mn sunt
reprezentate de tulburări grave de osificație, determinând la păsări peroza (I.M. Pop și
col., 2006).
Cobaltul se găsește în organism în cantități foarte mici în ficat și oase. Principala
funcție a acestuia este cea de constituient al vitaminei B12, care conține în structura sa 4%
Co (Pârvu, Gh., şi col., 2003).
Zincul se găsește în concentrații mari în ficat, oase, rinichi, mușchi, păr etc..
Absorbția zincului are loc în intestinul subțire (Boișteanu, 2002).
În timpul gestației Zn ingerat de mamă este transferat la fetus prin placentă.
Acesta este necesar pentru desfășurarea normală a metabolismului proteinelor, hidraților
de carbon (Zn este component al insulinei), lipidelor și vitaminei A. Simptomul de
carență în Zn cel mai întâlnit este paracheratoza, reprezentat de leziuni ale pielii (Burlacu
Gh., 1985).
Seleniul este prezent în toate celulele corpului, fiind legat de proteine, în special
de aminoacizii sulfurați (selenocisteina).Absorbția seleniului are loc în duoden în
proporție de 35-85%. Funcțiile acestuia sunt de antioxidant, rol în imunitate, în maturarea
spermei, în sinteza aminoacizilor sulfurați (Pârvu, Gh., şi col., 2003).

18
 CONCLUZII PERSONALE

1. Metabolismul proteic permite asigurarea elementelor necesare proceselor

biologice care au loc în organism.
2. Metabolismul glucidelor realizează cele mai economice si disponibile
surse energetice.
3. Grăsimea din nutrețuri este cea mai bine valorificată energetic pentru
secreția laptelui.
4. Mineralele reprezintă o fracțiune redusă a organismului, însă îndeplinesc
numeroase funcții în buna funcționare a acestuia.
5. Vitaminele sunt substanțe care pot determina tulburări grave în cazul în
care nivelul acestora nu este asigurat în funcție de nevoile organismului.

19
 BIBLIOGRAFIE

1) Berzius J., 1957, Trace elements selts in ration of fur bearing animals. 55:58;
2) Boișteanu P. C., Iolanda M., 2002. Fiziologia animalelor. Edit. Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi;
3) Burlacu Gh., 1985. Metabolismul energetic la animalele de fermă. Editura Ceres,
București;
4) Crampton W.E., Lloyd E.L., Fundamentals of Nutrition. W.H. Freeman and
Co.Publishers San Francisco, California, 1959;
5) Lazăr Roxana, Boişteanu P.C., 2012. Lucrări practice de Fiziologie. Funcţii de nutriţie şi
excreţie. Edit. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi;
6) I.M. Pop, P. Halga, T. Avarvarei, 2006, Nutriţia şi alimentaţia animalelor. Vol. 1-2-3.
Edit. TipoMoldova. Iaşi;
7) Maciuc V., 2006. Managementul creșterii bovinelor. Editura Alfa, Iași;
8) Mihai D., 1996, Boli de nutriție și metabolism la animale, Ed. Ceres, București.
9) Paweł Brzęk, Andrzej K. Gębczyński, Aneta Książek, Marek Konarzewski. (2016) Effect
of calorie restriction on spontaneous physical activity and body mass in mice divergently
selected for basal metabolic rate (BMR). Physiology & Behavior 161, 116-122;
10) Pârvu Gh., şi col., 2003, Tratat de nutriţia animalelor, Editura Coral Sanivet, Bucureşti;
11) Pârvu Gh., 1992, Supravegherea nutrițional metabolică a animalelor, Editura Ceres,
București;
12) Puls R., 1994, Vitamin levels in animal health: diagnostic data, by Sherpa International
Canada;
13) Richard W. Hill, Gordon A. Wyse, and Margaret Anderson, 2016, Animal Physiology.
Edit.Fourth Edition;
14) Stoica I., 1997, Nutriția și alimentația animalelor, Ed. Coral Sanivet, București;
15) Zăbavă I., 1969, Rolul biologic al vitaminelor în creșterea animalelor, Ed. Agrosilvică,
București.
16) http://www.qreferat.com/referate/medicina/METABOLISMUL-PROTEIC759.php
17) http://www.referatele.com/referate/diverse/online1/VITAMINELE---rolul-si-importanta-
lor---tpate-vitaminele-referatele-com.php

20
18) http://library.usmf.md/old/downloads/ebooks/Biochimie_Medicala_Lisii/Cap.5.0.-
Lipidele_si_metabolismul_lor.pdf
 https://www.news-medical.net/life-sciences/What-is-Metabolism.aspx
 https://pl.wikipedia.org/wiki/Hemicelulozy

21