Subiectul 11

Intre dragoste si datorie in opera lui Corneille

“Cidul”

.
Pornind de la ideea că teatrul trebuie să fie o școală de caracter,
Corneille exaltă cele mai înalte calități ale omului: puterea rațiunii și a voinței,
liberul arbitru și simțul datoriei. Tragedia trebuie să inspire spectatorului un
sentiment puternic de admirație pentru caracterele și acțiunile cele mai nobile; pe
scenă e necesar să aduci eroi exemplari, cu o energie morală excepțională,
călăuzită de rațiune și voință. Acești eroi trebuie puși să acționeze în situații
extraordinare, potrivite caracterului lor extraordinar.
Astfel, în prima capodopera cornelliană, în „Cidul”, cavalerul Rodrigo,
dator să răzbune jignirea adusă tatălui său, îl ucide pe don Gomez, tatăl iubitei
sale care, la rândul ei, este datoare să ceară pedepsirea lui Rodrigo, deși nutrește
sentimente de dragoste pentru tânărul nobil. Sentimentul datoriei, superior
sentimentului iubirii, pălește însă, în urma unei dovezi de virtute, astfel că iubirea
tinerilor se cimentează și mai mult.
Corneille știe să arate o caldă înțelegere umană față de suferințele
sufletului, dar principalul său scop este acela de a insufla spectatorilor un simț
puternic al responsabilității civice.
 Himena este dispusa sa faca totul pentru a-si implini datoria fata de
logodnicul ei. Pentru coroana si tron ucid, pun la cale comploturi, tradeaza,
isi infrang sentimentele de dragoste. Rodrigo trebuie sa se lupte cu tatal
iubitei lui, razbunand onoarea familiei.

 Lupta dintre dragoste si datorie este una acerba, iubirea dintre Rodrigo si
Himena este puternica, dar mai presus se afla datoria fata de familie si patrie.
  Rodrigo este gata sa moara pentru a-i da satisfactie Himenei, insa tatal sau ii
aduce aminte ca il cheama tara si nu are dreptul sa se gandeasca la durerile
personale.

 Actiunea are loc in Castilia, sec. XVI. Accentul se pune pe episodul

dragostei dintre Rodrigo si Himena si al intamplarilor care vor afecta aceasta
relatie si mai putin pe faptele istorice.

 figura cea mai importantă în formarea lui este Descartes (raţiunea; prin
raţiunea putem triumfa asupra pasiunilor); patos eroic care se degajează din
lupta între pasiune şi datorie;
 idealul uman este unul viril, individualist, voluntarist, caracteristic unei
viziuni morale, etice, axată pe ideea de libertate; alegere conştientă,
responsabilă a propriului destin; în această alegere, eroul alege datoria, nu
pasiunea;
 pasiunea nu e contrazisă de datorie, ci e confirmată; Rodrigue şi Himena
aleg datoria (de fiică, respectiv de cetăţean responsabil); cu cât datoria este
împlinită, cu atât pasiunea creşte; flacăra pasională spiritualizată;
 în construcţie, la Corneille, accentul nu cade pe dilemele dinaintea alegerii
(nu au dileme; ei ştiu că datoria e sfântă), ci pe consecinţele alegerii (când a
început tragedia, alegerea a fost făcută);

Fedra și Tezeu sunt casatoriti – copilul lor este Hipolit, care este indragostit de
Aricia. Doica acestuia se numeste Enona.

- Tezeu nu este jelit in Infern - auzind acestea, Fedra isi dezvaluie iubirea pentru
Hipolit

- Se inverseaza sexelor, Fedra se masculinizeaza si Hipolit devine un barbat castrat

- Fedra isi mosteneste vina = hamartia = neamul labdacizilor(Antigona) – incestul

- La Euripide e victima, la Seneca e supusa patimii peste fire, desfranata, aici, la
Racine, stapanita de pasiune, ii provoaca dezgust

- Fedra se sinucide: IN SANGELE MEU, ZEII AU STRECURAT INCESTUL

- Racine – respecta regula celor trei unitati – clasicism: actiune simpla, pe o durata
fixa de 2 ore ce are loc intr-un singur loc = firul actiunii, durata si timp.

- triumful sentimentului asupra ratiunii

CLASICISM: - respecta regula celor trei unitati

- conflictul nu mai exista intre zei si individ, ci in interiorul individului – intre

datorie si onoare si dorintele puternice ce il framanta

- structura simpla, simetrica, vocabular poetic redus, cu doar patru didascalii,

Racine creaaza o capodopera, conformandu-se regulilor Academiei Franceze

- autorul specifica in prefata ca: - eroina nu este nici victima, nici inocenta – este
stapanita de o pasiune ce ii provoaca dezgust mai ales siesi, tematoare de judecata
de apoi si de pedeapsa infernului

- ideea de frumos, aici este cucerita prin metoda si sistem

- introspectie psihologica

- la clasici – vina tragica = personajul nu se poate ierta pe el insusi

„Fedra”- tragedie în cinci acte, 1677

Personaje:
Tezeu, fiul lui Egeu, regele Atenei
Fedra, soția lui Tezeu, fiica lui Minos și a Pasifaei
Hipolit, fiul lui Tezeu și al Antiopei, regina Amazoanelor
Aricia, prințesă de viță regească din Atena
Enona, doica și însoțitoarea Fedrei
Teramen, sfătuitorul lui Hipolit
Ismena, însoțitoarea Ariciei
Panopa, femeie din casa Fedrei
Paznici
 Acțiunea se petrece la Trezena, oraș din Peloponez

Daca Moliere a modificat radical istoria comediei dramatice, Racine a

realizat aceeasi transformare in tragedie, imbinand clasicul si modernul intr-o
sinteza noua. Regulile si metodele dramei neoclasice pe care Racine o stapaneste
foarte bine prevad respectarea unitatii clasice de timp, loc si actiune. Intriga trebuie
sa acopere maximum douazeci si patru de ore si sa se desfasoare intr-un singur loc,
actiunea avand un caracter unitar. Pentru a se ridica la inaltimea seriozitatii proprii
tragediei, este necesar ca personajele sa fie de rang nobil, iar limbajul, reflectand
buna lor crestere si importanta, sa nu degenereze niciodata in ceva comun si trivial.
Personajelor le erau interzise contactele fizice, iar violenta avea loc in afara
scenei.
Racine este un maestru al selectiei artistice si al economiei de mijloace.
Actiunea fiind localizata in afara scenei, drama lui Racine este silita sa se
concentreze asupra personajelor, oferind o viziune interioara a motivatiei si
temperamentului. Povestirile lui, preluate in mare parte din surse clasice si
biblice, au ca subiect potentiala condamnare a pasiunii umane, iubirea
asemanandu-se cu ura in intensitatea ei si in tendinta spre autodistrugere, in
capodopera sa, Fedra, protagonista este sfasiata de conflictul cu sine din cauza
pasiunii pentru fiul sotului ei, Hipolit.
Fedra stie ca patima ei fatala este o greseala, ca Hipolit nu merita sa fie iubit,
dar se dovedeste incapabila sa se elibereze. Asa cum spunea Bernard Weinberg in
studiul sau despre piesele lui Racine: La o prima retrospectiva asupra tragediilor
care au aparut inainte de Fedra, se poate constata ca principalele dificultati ale lui
Racine in scrierea unei tragedii se reduc la urmatoarele doua: construirea actiunii
centrale de asemenea maniera incat sa fie folosite cu succes toate materialele piesei
si crearea unui protagonist care sa fie in acelasi timp adevaratul punct nodal al
actiunii si principalul genera¬tor al emotiilor traite de spectatori. Piesele timpurii
prezinta ezitari si nesigurante in privinta ambelor probleme. In cele aparute mai
tarziu, a rezolvat o chestiune sau alta intr-o masura remarcabila. Dar in niciuna,
cred eu, nu si-a atins simultan scopurile legate de actiune si de protagonist.
Acolo unde actiunea pare sa fie condusa in mod satisfacator, emotia
ramane uneori divizata intre personajele principale, iar alteori nu reuseste sa
devina cu adevarat tragica. Si chiar daca protagonistul intruneste calitatile
necesare pentru a produce efectul dorit, eficienta lui generala este stirbita sau
limitata de lipsa de actiune dramatica corespunzatoare. Numai in Fedra
Racine combina toate lectiile invatate despre actiune si protagonist intr-o
sinteza incununata de succes.
Piesa reflecta fidel modelul neoclasic, dezvaluind marile resurse ale lui
Racine in dobandirea unor informatii complete despre sentimentele si
experienta umana.
Racine perfecționase, cu răbdarea geniului, de-a lungul multelor sale opere,
metodele investigației psihologice; el analizase mereu mai precis pustiirile
făcute de dragoste, de gelozie și de ură în sufletul eroilor săi. În Fedra, însă,
apare în opera lui Racine o temă pe care poetul nu o aprofundase până atunci:
remușcarea. Fedra, eroina tragediei, suferă, se zbate și moare pentru că asupra ei
apasă un mare păcat: dragostea incestuoasă pe care o poartă lui Hipolit, fiul ei
vitreg. Regina rostește, odată cu ultima ei suflare, cuvântul care exprimă năzuința
sufletului ei: murind, ea strigă „puritate”.
De la Voltaire încoace, am fost deprinşi să spunem că teatrul lui Corneille
este o şcoală de eroism, în timp ce tragedia raciniană ar rămâne o imagine a
slăbiciunilor omeneşti. Corneille trece drept un profesor de energie, Racine, unul
de pesimism. Dacă aceste caracterizări rezistă sub un aspect cu totul global, e la fel
de adevărat că ele sunt suficient de simplificatoare, pentru a le putea abandona fără
mare pierdere. Poate şi datorită faptului că omul racinian e mai complex, că analiza
psihologică devine prevalentă faţă de compoziţie. Acţiunea vizibilă, exterioară este
redusă la minimul necesar, esenţiale devenind reacţiile sufleteşti, universul
lăuntric, criza morală, relativ uşor de înfăţişat respectând cadrul formal al tragediei
clasice, regula celor trei unităţi.