Senzori Traductoare 2010 PDF

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI
DEPARTAMENTUL AUTOMATICĂ, CALCULATOARE

INGINERIE ELECTRICĂ ŞI ENERGETICĂ
SENZORI ŞI
TRADUCTOARE
- NOTE DE CURS –
Conf.univ.dr.ing. NICOLAE PĂTRĂŞCOIU
2013
CUPRINS
Cap. 1 Introducere
Cap. 2 Structura, caracteristicile si performaţele generale ale traductoarelor
Cap. 3 Principii constructive ale senzorilor
Cap. 4 Senzori si traductoare pentru mărimi mecanice
Cap. 5 Senzori şi traductoare pentru forţe şi momente
Cap. 6 Senzori şi traductoare pentru presiune
Cap. 7 Senzori şi traductoare pentru debit
Cap. 8 Senzori şi traductoare pentru temperatură
Cap. 9 Senzori şi traductoare de gaz
Cap. 10 Senzori şi traductoare de prezenţă

Senzori şi traductoare
Cap. 1
INTRODUCERE
1.1. Conceptul de măsurare
Mărimea reprezintă o proprietate sau un atribut comun unei clase de obiecte,

fenomene, procese, etc. Totalitatea mărimilor implicate în realitatea obiectivă M (fig.1.1.)
formează mulţimea de bază în care se poate evidenţia submulţimea M1 corespunzătoare
mărimilor definibile şi inclusă în aceasta, submulţimea M2 corespunzătoare mărimilor
măsurabile. Se numeşte mărime definibilă acea mărime pentru care se pot obţine informaţii
care să permită separarea calitativă de alte mărimi adică definirea acestei mărimi.
Se numeşte mărime măsurabilă acea mărime pentru
care este posibilă atribuirea unui număr pentru fiecare
element al acestei mărimi şi pentru care există atât mijlocul
cât şi metoda prin care se realizează această atribuire.
Procedeul de atribuire a câte unui număr pentru fiecare
element al unei mărimi măsurabile reprezintă un procedeu
de măsurare iar totalitatea numerele atribuite formează
scara de măsurare a mărimii respective. Condiţiile
necesare măsurabilităţii unei mărimi sunt:
- existenţa unei scale de măsurare;
- existenţa unei metode de atribuire concretizată printr-un mijloc de măsurare.
Pentru prezentarea modelului procesului de măsurare se observă ca mărimea de
măsurat reprezintă o mărime de definiţie Q ale cărei elemente qi ∈ Q corespund nivelelor
posibile pe care se poate afla mărimea ce se măsoară. Considerând o mulţime N de simboluri,
care în majoritatea cazurilor sunt numere reale N ∈ R, prin metoda de măsurare se stabileşte o
funcţie de măsurare M prin intermediul căreia fiecărui element qi ∈ Q ii corespunde un element
ni ∈ N (fig.1.2.) Aplicaţia M : Q → N este o aplicaţie bijectivă şi dacă în mulţimea Q se dă cel
puţin o relaţie de ordonare acesteia ii corespunde o relaţie de ordonare imagine în mulţimea
N. Se considera astfel funcţia de măsurare M ca reprezentând un izomorfism de la Q la N.
Rezultă ca prin măsurare se atribuie unui element qi ∈ Q un element ni ∈ N astfel încât relaţiile
dintre elementele qi ∈ Q şi qk ∈ Q sunt izomorfe cu relaţiile dintre ni ∈ N şi respectiv nk ∈ N.
Măsurarea reprezintă deci atribuirea de numere mărimilor astfel încât să poată fi
descrise relaţiile dintre acestea şi aceste numere reprezintă valori ale mărimilor măsurate.
Mijlocul tehnic necesar identificării dintre valorile mărimii măsurate şi numere îl

constituie mijlocul de măsurare care dacă ar fi ideal ar putea să furnizeze valoarea adevărată a
mărimii de măsurat. Deoarece nu există mijloace de măsurare ideale nu se poate obţine
valoarea adevărată astfel că informaţia de măsurare va fi afectata de erori. Aceasta face ca
prin măsurare unei valori qi să i se atribuie numere reale ni ∈ R din intervalul [ni-1, ni+1].
Mijlocul de măsurare furnizează o valoare ce se numeşte valoare măsurată care poate
fi diferită de valoarea reală şi de aceea după obţinerea valorii măsurate trebuie să se estimeze
1
Introducere
intervalul de incertitudine care afectează măsurarea, adică intervalul în care se află valoarea
adevărată a mărimii măsurate. Cu cât acest interval este mai restrâns cu atât valoarea furnizată
de mijlocul măsurare este mai apropiata de cea adevărată deci cu atât măsurarea este mai
precisa.
1.2. Clasificarea mărimilor măsurabile
Pentru ca o mărime sa fie măsurabilă aceasta trebuie să posede energia de măsurare ce

este utilizată în procesul de măsurare de către mijlocul de măsurare.
După modul de obţinere a energiei de măsurare mărimile măsurabile pot fi:
- mărimi active ce permit eliberarea energiei de măsurare (tensiune electrică,
temperatura, viteza, etc.). Se impune ca energia de măsurare utilizată de mijlocul de măsurare
sa fie suficient de mică pentru a nu perturba mărimea măsurată şi deci precizia măsurării.
- mărimi pasive ce nu permit eliberarea energiei de măsurare (rezistenta electrica,
masa, lungimea, etc.). Se apelează în acest caz la o sursă de energie auxiliară activă şi
mărimea ce se măsoară modulează această energie numita de activare în vederea formării
semnalului de măsurare (semnal metrologic).
După variaţia în timp mărimile măsurabile pot fi:
- constante;
- variabile, care la rândul lor pot fi:
- nestaţionare;
- staţionare, ce pot fi:
- neperiodice;
- periodice, care de asemenea pot fi:
- sinusoidale;
- nesinusoidale.
Mărimile staţionare sunt acele mărimi variabile a căror valoare efectiva, valoare de
vârf şi valoare medie este constantă în timp.
Mărimile periodice sunt acele mărimi a căror valoare efectivă, valoare de vârf şi
valoare medie se repetă după o durată finită de timp numită perioadă.
Prin poziţia ocupată în această clasificare se determină metoda de măsurare şi mijlocul
de măsurare şi se poate realiza o analiză a rezultatelor măsurării şi timpului necesar efectuării
măsurării. Timpul de măsurare reprezintă intervalul de timp dintre momentul aplicării mărimii
de măsurat şi momentul obţinerii valorii mărimii măsurate.
1.3. Mijloace de măsurare. Clasificarea mijloacelor de măsurare
Procesul de măsurare reprezintă ansamblul de operaţii necesare privind cererea,

obţinerea, prelucrarea, transmiterea şi recepţia semnalului purtător al energiei de măsurare
numit şi semnal metrologic în vederea obţinerii valorii măsurate.
Mulţimea mijloacelor tehnice folosite în procesul de măsurare reprezintă mijloacele de
măsurare. Acestea se compun din traductorul de măsurare şi elementele intermediare de
prelucrare şi reprezentare a rezultatului măsurării. Toate acestea formează un lanţ de măsurare
reprezentat dintr-o reţea de captare, prelucrare, transmitere şi recepţie a informaţiei şi care se
numeşte sistem de măsurare.
Din punct de vedere al automaticii mijlocul de măsurare reprezintă un canal
informaţional de-a lungul căruia se vehiculează semnalul energetic purtător al informaţiei de
măsurare.
Fiecare componentă a sistemului de măsurare se poate defini ca un subsistem ce
interacţionează cu mărimea de măsurat, cu celelalte subsisteme ale sistemului de măsurare
si/sau cu mediul înconjurător.
2
Astfel pentru fiecare componenta
mponenta se poate stabili
(fig.1.3.):
- o intrare caracterizată prin mărimea de intrare, energia
de intrare şi informaţia de intrare;
- o ieşire caracterizată prin mărimea de ieşire, energia de
ieşire şi informaţia de ieşire.
Asupra ansamblului se exercita şi acţiuni
exterioare auxiliare utile caracterizate prin mărimea
auxiliară utilă, energia auxiliară utilă şi informaţia auxiliară utilă precum şi acţiuni auxiliare
perturbatoare caracterizate prin mărimea perturbaţiei, energia perturbaţiei şi zgomot.
Exista sisteme şi ansambluri de mijloace de măsurare care pot avea mai multe mărimi
de intrare xi, i=1...n, si/sau mai multe mărimi de ieşire yj, j=1...m
Mijloacele de măsurare se pot clasifica după:
a). Modul de reprezentare a rezultatelor măsurării:
- mijloace de măsurare analogice la care exista o corespondentă biunivocă între
mulţimea atribut Q corespunzătoare mărimii de măsurat sau măsurandului şi mulţimea N
corespunzătoare valorilor acestuia;
- mijloace de măsurare numerice la care există o corespondenta între mulţimea
atribut Q şi o submulţime finita a mulţimii N corespunzătoare valorilor acesteia;
b). Complexitate:
- măsura care reprezintă mijlocul de măsurare ce materializează una sau mai multe
valori ale mărimii de măsurat;
- instrument de măsurare care reprezintă mijlocul de măsurare la care se realizează
corespondenta dintre măsurand şi o reprezentare analogică sau digitală a rezultatului
măsurării.
- aparat de măsurare care reprezintă mijlocul de măsurare ce cuprinde traductor,
subsisteme intermediare şi instrument de măsurare
- sistem de măsurare care reprezintă un ansamblu de măsuri, aparate de măsurare şi
alte dispozitive reunite pentru măsurarea uneia sau mai multor mărimi.
1.4. Structura unui mijloc de măsurare şi etapele procesului de măsurare
In sensul atribuit de prezentul curs instrumentelor, aparatelor şi sistemelor de măsurare

acestea vor fi definite şi descrise în esenţa pentru cazul măsurării mărimilor neelectrice. Cu
toată diversitatea existentă in configuraţia sistemelor de măsurare este posibilă elaborarea unei
scheme bloc care sa descrie complet structura generală a unui astfel de sistem, structura ce
este prezentată în fig.1.4. Problema generală în cadrul procesului de măsurare o constituie
faptul ca obiectul măsurării sau fenomenul de măsurat este caracterizat de mărimi fizice
inaccesibile si/sau imposibil de evaluat cantitativ prin intermediul simţurilor umane.
Traductorul din structura prezentată transformă energia primară a mărimii fizice

supuse măsurării într-o mărime electrică realizând astfel o prima etapă a procesului de
măsurare şi anume obţinerea informaţiei sub forma unui semnal electric. Pentru mărimile
3
Introducere
active energia primară este furnizată chiar de obiectul sau fenomenul supus măsurării sub
forma energiei de măsurare şi traductorul efectuează în acest caz o simplă conversie a acestei
energii. Traductorul utilizat în acest caz se numeşte traductor generator. Pentru mărimile
pasive deoarece obiectul sau procesul supus măsurării un poate elibera energia de măsurare
asupra acestuia acţionează din exterior o sursă de activare şi traductorul va detecta rezultatul
interacţiunii dintre această energie – sau într-o exprimare uzuală - dintre semnalul de activare
şi obiectul sau procesul supus măsurării. Traductorul utilizat în acest caz se numeşte traductor
parametric.
O a doua etapă a procesului de măsurare constă în prelucrarea semnalului electric
obţinut la ieşirea traductorului. Din numărul foarte mare de elemente de prelucrare care
realizează aceste operaţii se pot aminti: circuite de măsurare pentru punţi, circuite de
modulare/demodulare, amplificatoare liniare sau neliniare, blocuri de conversie analogică
(convertoare tensiune-frecventă, tensiune-curent), circuite de detecţie sensibile la faza,
circuite de eşantionare şi memorare, blocuri de conversie analog-numerică sau analog-
numerică, etc.
A treia etapă şi ultima a procesului de măsurare consta în recuperarea şi valorificarea
informaţiei ce este conţinută în semnal. In general semnalul de ieşire al elementului de
prelucrare este un semnal de natură electrică astfel ca acesta poate fi utilizat ca atare în cadrul
schemelor de control automat sau de comandă al procesului sau poate fi utilizat pentru
afişarea informaţiei conţinută în acest semnal prin intermediul unor elemente de indicare,
afişare sau memorare. In acest ultim caz informaţia este oferită sub o forma accesibilă
percepţiei umane dând posibilitatea evaluării cantitative a mărimii supuse măsurării. Exemple
de elemente sau dispozitive de afişare pot fi: afişoarele cu diode LED sau LCD (cristale
lichide), tuburi catodice, înregistratoare cu unul sau mai multe canale, înregistratoare X-Y,
imprimate, etc.
In cazul în care recuperarea informaţiei conţinute în semnalul de la ieşirea elementului
de prelucrare se face la distantă se utilizează semnalul metrologic şi se vorbeşte despre
teletransmisie.
Analiza structurii generale a unui sistem de măsurare pune în evidenta rolul
fundamental pe care îl are în domeniul instrumentaţiei şi măsurării, electronică; de fapt
această constatare se poate extinde şi la nivelul societăţii şi în care instrumentaţia de măsurare
are un rol crucial.
4
Cap. 2
STRUCTURA, CARACTERISTICILE ŞI PERFORMANŢELE GENERALE
ALE TRADUCTOARELOR
2.1. Definirea traductorului
În conducerea eficientă a unui proces, indiferent de procedeele şi mijloacele aplicate,

funcţia de informare este indispensabilă deoarece deciziile de conducere nu pot fi luate decât
pe baza unor informaţii cât mai corecte şi mai complete asupra unor parametrii semnificativi
pentru caracterizarea tehnico-economică a procesului. Aceste informaţii se obţin ca rezultat al
unei operaţii de măsurare, operaţie ce este fundamentată pe noţiunea de unitate de măsură prin
stabilirea pe cale experimentală a valorii unei mărimi fizice necunoscute prin compararea
acesteia cu o mărime de aceiaşi natură aleasă în mod convenţional ca unitate.
Pentru efectuarea unei măsurări este necesară în acest caz realizarea concretă a unităţii
de măsură, dar există şi mărimi ale căror unităţi nu se pretează a fi concretizate fizic, sau
mărimi fizice inaccesibile simţurilor umane astfel că pentru efectuarea operaţiei de măsurare
în aceste cazuri se utilizează aparatele de măsurat.
În conducerea proceselor sau impus sistemele automate de conducere ce efectuează
operaţia de conducere fără intervenţia directă a unui operator uman. Aceste sisteme impun la
rândul lor ca mijloacele tehnice prin care se realizează conducerea, deci şi cele care se referă
la funcţia de informare sa fie adaptate condiţiilor şi în consecinţă operaţiile de măsurare în
cadrul sistemelor automate sunt efectuate de către unităţi fizice numite traductoare.
Cuvântul "traductor" derivă din latinescul "traduco" ceea ce indică în mod uzual un
element care transferă energia de la un sistem la altul în aceiaşi formă sau intr-o formă
modificată. Domeniul de utilizare tipică al acestui element este domeniul măsurărilor
neelectrice şi în acest caz cuvântul traductor denumeşte generic un dispozitiv în care un
semnal de o natură dată, de regulă un semnal neelectric, este convertit intr-un semnal de altă
natură, de regulă un semnal electric.
In sens general traductoarele sunt definite ca fiind entităţi fizice ce
stabilesc o corespondenţă între mărimea de măsurat şi o mărime cu un domeniu de variaţie
calibrat, aptă de a fi recepţionată, transmisă şi prelucrată de echipamentele de conducere
(regulatoare, controlere de proces, PLC, etc. ).
Definirea noţiunii de traductor poate fi extinsă şi pentru acele elemente cu funcţiuni
similare din componenta unui lanţ de măsurare complex utilizat în scopul de determinare a
valorii unei mărimi fizice şi care nu este inclus intr-o buclă de reglare sau intr-un sistem de
conducere funcţionând on-line.
Pe baza noţiunii de traductor şi din analiza sistemelor de conducere se desprind două
constatări remarcabile:
- o primă constatare este evidenţierea asemănării între funcţiile realizate de
traductoare şi aparatele de măsurat,
- a doua constatare este aceea că traductorul reprezintă un element tipic pentru
structura oricărui sistem automat şi anume elementul informaţional.
Conducerea unui proces tehnologic în general are la baza conversia şi prelucrarea
energiei controlată prin informaţie. Acest aspect poate fi descris sub forma unei scheme bloc
conform fig.2.1 şi în care sunt evidenţiate elementele energetice şi cele informaţionale.
Sistemul de prelucrare a informaţiei realizează algoritmul de conducere pe baza informaţiilor
reprezentând comenzile şi datele prelevate din proces date care sunt preluate cu ajutorul
traductoarelor.
5
Structura, caracteristicile şi performanţele generale ale traductoarelor
Stadiul actual al realizării traductoarelor poate fi caracterizat atât în ţara noastră cât şi
în străinătate ca fiind intr-o fază de investigare a direcţiilor de urmat. Această afirmaţie este
bazată pe numărul relativ mare de variante elaborate dar cu aplicabilitate redusă. Având în
vedere particularităţile specifice ale proceselor miniere şi dezvoltarea sistemelor de achiziţie
de date şi de conducere a proceselor industriale prin microcontrolere şi posibilitatea aplicării
acestora pentru procesele miniere, în ceea ce priveşte traductoarele este necesară impunerea şi
în acest domeniu a "traductoarelor inteligente" care să ofere la ieşire un semnal electric gata
condiţionat. Dintre funcţiunile pe care trebuie să le realizeze un traductor inteligent se pot
enumera: transformări de impedanţe şi amplificare îmbunătăţind astfel raportul
semnal/zgomot la ieşirea traductorului, compensarea efectelor date de variaţia de temperatură
sau variaţia surselor de alimentare, corectarea neliniarităţilor, codarea şi modularea
semnalului de ieşire, asigurarea redundanţei, autotestare şi semnalizarea situaţiilor de
funcţionare anormală, luarea unor decizii în situaţii de autonomie, recunoaşterea de semnale şi
eliminarea semnalelor perturbatoare, reducerea puterii consunate prin funcţionarea cu divizare
în timp.
Această ultimă funcţiune este impusă şi de asigurarea caracterului antiexploziv în
conformitate cu standardele naţionale şi internaţionale având în vedere funcţionarea
traductoarelor în cazul proceselor miniere localizate în atmosferă potenţial explozivă generată
de prezenţa metanului şi a prafului de cărbune. Această enumerare a funcţiunilor impuse
evidenţiază calităţi esenţiale ale traductoarelor inteligente cum ar fi: îmbunătăţirea calităţii
semnalului furnizat, creşterea siguranţei în funcţionare şi asigurarea unei precizii
corespunzătoare, compatibilitatea traductorului cu sistemele de conducere cu microprocesor
respectiv microcontroler.
2.2. Rolul, structura şi componentele principale ale traductoarelor
Considerând structura generală a unui sistem de măsurare prezentată în cap.1 se poate

pune în evidenţă locul şi rolul traductorului astfel încât să-i fie justificată funcţionalitatea şi
considerarea acestuia ca fiind "o fereastră deschisă
câtre lume".
Traductorul realizează în acest caz o prima etapă a unui proces de măsurare şi anume
obţinerea informaţiei primare referitoare la un obiect sau fenomen sub forma unui semnal
electric ce ulterior este prelucrat şi transformat astfel încât să existe posibilitatea recuperării şi
valorificării informaţiei conţinută din semnal. Prin valorificarea corespunzătoare a informaţiei
referitoare la starea obiectului sau fenomenului supus observării se poate acţiona asupra
acestuia astfel încât evoluţia lui în timp să corespundă realizării unui anumit obiectiv sau să
aibă o anumită finalitate.
6
Obţinerea de informaţii este o cerinţă esenţială în cazul sistemelor de supraveghere, de
reglare sau de conducere automată a unui proces şi de aici necesitatea introducerii elemente
informaţionale, (traductoare) în structurile sistemelor de reglare automată, fig.2.2. sau
sistemelor de conducere automată a proceselor, fig.
2.3. Pentru ambele sisteme traductoarele sunt situate
pe calea informaţională având sensul de transmitere a
informaţiei de la proces câtre sistemul de reglare
respectiv de conducere. Astfel prin poziţia lor
traductoarele sunt cuplate la intrare cu instalaţiile
tehnologice care constituie sediul proceselor , iar la
ieşire cu dispozitivele de automatizare. Cuplarea la
proces se face în raport cu natura energiei purtătoare
de informaţie referitoare la mărimea de măsurat sau
controlat iar cuplarea la dispozitivele de automatizare
este dependentă de caracteristicile constructive şi
funcţionale ale acestora, caracteristici care impun de
asemenea şi tipul conversiei ce trebuie realizată de
către traductor.
Realizarea funcţiei informaţionale a
traductorului implică operaţii de conversie însoţite de
transformări energetice bazate fie pe energia asociată
mărimii preluate din proces fie pe energia furnizată de
surse auxiliare denumite surse de activare.
Funcţionalitatea unui traductor impune o anumită structura generală a acestuia,
structură ce este prezentată în fig. 2.4. şi care conţine un element sensibil ES, un adaptor A, şi
un element de prelucrare care în funcţie de anumite condiţii poate fi reprezentat de un element
de liniarizare a caracteristicii ELC, precum şi o sursă de alimentare SA. Elementul sensibil ES
(senzor, detector, captor, etc.) realizează conversia primară a unei mărimi fizice oarecare x
intr-o mărime electrică x' şi se caracterizează prin proprietatea de a selecta mărimea primară x
din mulţimea mărimilor de intrare eliminând sau reducând la un nivel minim acceptabil
celelalte mărimi fizice prezente la intrare.
Elementului sensibil îi revine o importanţă deosebită la proiectarea şi exploatarea
sistemelor de măsurare şi automatizare datorită faptului că acesta realizează printr-un
fenomen fizic sau chimic operaţia fundamentală şi anume conversia mărimii primare, efect
care adesea este interferat de efecte de influenţă sau de efecte perturbatoare nedorite.
Realizarea efectului de măsurare intr-un element sensibil necesită măsuri constructive
şi de tehnica fabricaţiei astfel acest element necesită o operaţie de calibrare, eventual
recalibrări periodice astfel încât variaţia semnalului oferit de acesta celorlalte elemente din
structura traductorului să respecte fidel variaţia mărimii primare.
Elementul de liniarizare a caracteristicii ELC, prezent în structura unui traductor în
situaţiile în care elementul sensibil nu poate realiza o corespondenţă liniară între mărimea
primară x şi mărimea intermediară x’ poate constitui un bloc funcţional distinct sau poate fi
inclus în structura adaptorului A.
De regulă ELC efectuează anumite operaţii sau realizează anumite funcţii particulare
cu rolul de a compensa neliniarităţile inerente ele anumitor elemente sensibile Funcţionarea
elementului sensibil are loc ca urmare a modificărilor de stare sub influenţa mărimii primare
ce se datorează unor fenomene electrice fizice, chimice sau de altă natură obţinându-se
informaţia referitoare la mărimea primară x. Această informaţie se prezintă sub forma unui
semnal la ieşirea elementului sensibil sau sub forma unor variaţii ale unor parametrii de
material ai elementului sensibil. Cele doua forme de manifestare a modificărilor de stare
conduc la clasificarea elementelor sensibile şi implicit a traductoarelor în: parametrice şi
generatoare.
7
Elementele sensibile parametrice (modulatoare) sunt utilizate în cazul mărimilor
primare ce nu au asociată puterea necesară conversiei (pasive) astfel încât este necesară sursa
externă de activare care generează o tensiune sau un curent electric a cărui valoare este
modulată de variaţia parametrului respectiv obţinând un semnal electric a cărui variaţie
reproduce pe cea a mărimii de măsurat. Se asigură astfel o sensibilitate şi precizie ridicată
datorită consumurilor energetice reduse de la mărimea de măsurat.
O sinteza a posibilităţilor utilizării elementelor sensibile de tip parametric în diverse
aplicaţii şi fenomenul fizic în baza căruia are loc conversia este prezentată în tabelul 2.1.
Elementele sensibile generatoare (energetice) sunt utilizate pentru măsurare mărimilor

active, adică a acelor mărimi care au asociată o putere ce poate fi utilizată pentru conversia
directă. Chiar dacă în principiu nu necesită surse de energie auxiliare pentru a nu influenţa
mărimea de măsurat, puterea preluată de la aceasta trebuie să fie cât mai redusă şi se folosesc
şi în cazul acestor traductoare surse pentru circuitele ce formează adaptorul.
Acest tip de element sensibil are avantajul cuplării uşoare cu mărimea de măsurat şi
structura relativ simplă dar apar probleme de adaptare a elementului sensibil cu circuitul de
8
prelucrare. Principalele tipuri de elemente sensibile generatoare, fenomenul fizic al conversiei
şi principalele aplicaţii sunt prezentate în tabelul 2.2.
Sub cele două forme de prezentare a informaţiei aceasta nu poate fi utilizată ca atare
ceea ce presupune prelucrarea acesteia, operaţie ce este realizată de către adaptorul A. Pentru
acest bloc funcţional din structura traductorului se pot remarca următoarele doua aspecte:
- pe partea de intrarea adaptorul se caracterizează prin diversificare impusă de
necesitatea de a putea prelua diferitele forme sub care pot să apară modificările de stare ale
numeroaselor tipuri de elemente sensibile;
- pe partea de ieşire adaptoarele cuprind, îndeosebi în cazul aparaturii de automatizare
standardizate, elemente constructive comune specifice anumitor tipuri de semnal (semnal
logic TTL, semnal logic CMOS, semnal unificat în buclă de curent, etc.) şi care nu depind
deci de tipul sau domeniul de variaţie al mărimii primare de intrare.
Adaptorul realizează operaţia specifică măsurării şi anume comparaţia cu unitatea de

măsură adoptată. Comparaţia se poate realiza în raport cu o mărime etalon ce exercită o
acţiune permanentă şi simultană cu mărimea primară x , sau cu o mărime aplicată.
Sursa de alimentare SA furnizează energia necesară blocurilor funcţionale
componente şi este de regulă o sursă de curent continuu stabilizată şi autoprotejată. Pentru
traductoarele specifice mediilor cu pericol de explozie sursa de alimentare trebuie să asigure
caracterul antiexploziv al traductorului.
Din punct de vedere al automaticii traductoarele fac parte dintre dispozitivele de
automatizare şi anume din categoria elementelor de obţinere a informaţiilor şi din acest punct
de vedere acestea se pot clasifica şi după natura mărimilor de intrarea şi ieşire astfel:
- cu mărime de intrare neelectrică şi mărime de ieşire neelectrică;
- cu mărime de intrare neelectrică şi mărime de ieşire electrică (clasa cea mai
răspândită);
- cu mărime de intrare electrică şi mărime de ieşire neelectrică;
- cu mărime de intrare electrică şi mărime de ieşire electrică.
Indiferent de structura sau tipul elementului sensibil utilizat pentru realizarea
traductoarelor acestora li se impun următoarele cerinţe:
- să efectueze prelucrarea primară a informaţiei;
- să asigure o siguranţa mare în funcţionare;
- să furnizeze un semnal de ieşire cu precizie ridicată şi să nu perturbe măsurandul;
- să permită alegerea domeniului de măsurare şi reglarea sensibilităţii;
- să admită suprasarcină de durată;
9
- să permită adaptabilitate de amplasare;
- să reziste acţiunii mediului înconjurător;
- să fie proiectate în construcţie modulară şi să permită interschimbabilitatea;
- să aibă legături simple de intrare şi ieşire;
- să asigure îndeplinirea normelor de protecţie a muncii;
- să asigure o reglare şi întreţinere uşoară;
- să prezinte un preţ de cost scăzut.
2.3. Caracteristici şi performante generale ale traductoarelor
Caracteristicile funcţionale ale traductoarelor reflectă modul cum este realizată

dependenţa intrare-ieşire iar performanţele sunt indicatori ce permit aprecierea măsurii în care
caracteristicile reale corespund cu cele ideale presupuse de realizat în faza de concepţie şi
proiectare.
La descrierea comportării traductoarelor prin metode specifice teoriei sistemelor se
ţine seama ca pe partea de intrare traductorul este un sistem neelectric, pe partea de ieşire este
un sistem electric iar în construcţia acestuia apare şi elementul ce realizează conversia
propriu-zisă.
Obţinerea informaţiei, transferul şi
interpretare acesteia, pentru un sistem de
măsurare în structura căruia se află cel puţin un
traductor se face conform fig. 2.5 în care SAD
reprezintă un sistem de achiziţie de date.
Pentru descrierea traductoarelor din care
să rezulte caracteristicile şi performantele
acestora se pot utiliza următoarele posibilităţi:
- metoda ecuaţiilor diferenţiale ce constă în construirea cu ajutorul funcţiilor
Lagrangiene sau Hamiltoniene a unui model matematic format dintr-un sistem de ecuaţii
diferenţiale a cărui soluţie se poate deduce pentru anumite mărimi de intrare respectiv
domenii de variaţie ale acestor mărimi;
- metoda black-box ce constă în determinarea răspunsului sistemului pentru anumite
semnale (excitaţii) aplicate atât pe direcţia "înainte" adică intrare-ieşire cât şi pe direcţia
"înapoi" adică ieşire-intrare;
- metoda montajului tehnic ce constă în descompunerea sistemului în elemente
fundamentale (rezistenţe, inductanţe, capacităţi, resoarte, mase, surse, etc.). Pe lângă aceste
elemente fundamentale trebuie incluse fie convertorul de energie electrică-neelectrică fie o
sursă de energie controlabilă.
2.3.1. Caracteristici şi performante de regim staţionar

2.3.1.1. Cazul traductorului ideal
Condiţia fundamentală impusă unui traductor este ca în orice moment semnalul de

ieşire să fie o imagine fidelă a mărimii de intrare.
O problemă ce apare în ceea ce priveşte transferul mărimii de intrare la ieşire sub
forma semnalului de ieşire o constituie acumulările de energii astfel că efectul y(t) la ieşirea
traductorului nu apare concomitent cu cauza x(t) ci după un anumit timp de întârziere.
y( t ) = k ⋅ x ( t − t 0 ) (2.1)
unde k reprezintă factorul de transfer sau sensibilitatea statică a traductorului.
Astfel în cazul unei măsurări fără eroare şi cu luarea în considerare a timpului de
întârziere se obţine prin aplicarea transformatei Laplace cu luarea în considerare a teoremei
deplasării.
Y(s) = k ⋅ e −st 0 ⋅ X(s) (2.2)
10
Din ecuaţia (2.1) se obţine funcţia de transfer:
Y(s)
G (s) = = k ⋅ e −st 0 (2.3)
X(s)
şi în continuare caracteristica de amplitudine
G ( jω) = k (2.4)
şi respectiv caracteristica de fază
ϕ(ω) = −ωt 0 (2.5)
ce sunt reprezentate în fig. 2.6.
Caracteristica de fază corespunzătoare unui traductor ideal provoacă pentru orice

oscilaţie spectrală a mărimii de intrare o temporizare (întârziere) cu timpul:
t 0 = −ϕ(ω) / ω (2.6)
ceea ce determina o decalare de fază conform relaţiei:
sin[ωt + ϕ(ω)] = sin ω( t − t 0 ) (2.7)
2.3.1.2. Cazul traductorului real
Pentru analiza comportării traductorului real este necesară considerarea atât a

perturbaţiilor externe şi care în general sunt de natura unor factori de mediu cât şi a
influenţelor interne şi care în general sunt de natura zgomotelor (fig.2.7)
La construirea modelului matematic general se ţine seama de următoarele observaţii:

1 - perturbaţiile externe şi influenţele interne aditive influenţează mărimea de intrare
x(t) prin suprapunerea peste aceasta a unei componente rx(t) şi semnalul de ieşire y(t) prin
suprapunere peste aceasta a unei componente ry(t);
v( t ) = y( t ) + ry ( t ) unde ry ( t ) = ry' ( t ) + ry'' ( t ) (2.8)
u ( t ) = x ( t ) + rx ( t ) unde rx ( t ) = rx' ( t ) + rx'' ( t ) (2.9)
2 - parametrii βi (i=1...n) şi αj (j=1...m) reflectă efectele multiplicative şi depind de
parametrii interni şi externi cum ar fi: temperatura θ, umiditatea ν, tensiunea de alimentare u,
îmbătrânirea λ, etc.;
11
β i = β i (θ, ν, λ, u ,...) (2.10)

α i = α i (θ, ν, λ, u ,...) (2.11)
3 - condiţiile iniţiale sau condiţiile la limită sunt de cele mai multe ori necunoscute.
Se poate deduce astfel ecuaţia diferenţială liniară care să descrie funcţionarea unui
traductor real (2.12).
dv( t ) d n v( t ) du ( t ) d m u(t)
v ( t ) + β1 + K + βn = α 0 u ( t ) + α1 +K + αm (2.12)
dt dt n dt dt m
Având în vedere relaţiile (2.8), (2.9) şi ţinând seama de timpul de întârziere t0 între
momentul apariţiei mărimii la intrare şi momentul disponibilităţii semnalului la ieşire ce apare
şi la traductorul real ecuaţia (2.12) devine:
du ( t ) d m u(t) dv( t ) d n v( t )
y( t + t 0 ) = α 0 x ( t ) + α 1 + K + αm m
− β1 + K + βn + α 0 rx ( t ) − ry ( t + t 0 ) (2.13)
dt dt dt dt n
Neglijând eroarea dinamică εD şi respectiv eroarea aditivă εA:
du ( t ) d m u(t) dv( t ) d n v( t )
ε D = α1 +K + αm − β 1 + K + β n (2.14)
dt dt m dt dt n
ε A = α 0 rx ( t ) − ry ( t + t 0 ) (2.15)
se obţine caracteristica corespunzătoare unui traductor ideal de forma (2.1) în care rolul
coeficientului de transfer k este preluat de factorul de multiplicare α0.
O condiţie esenţială impusă traductoarelor constă în realizarea unei dependenţe liniare
între variaţia mărimii de intrare şi variaţia semnalului de ieşire. Considerând toate mărimile
independente de timp ceea ce înseamnă de fapt şi neglijarea erorii dinamice εD ecuaţia (2.13)
devine:
y = α 0 x + α 0 rx − ry − ry ( t 0 ) − y( t 0 ) (2.16)
Introducând mărimea y0 :
y 0 = ry + ry ( t 0 ) + y( t 0 ) (2.17)
având semnificaţia erorii aditive ce influenţează semnalul de ieşire în momentul aplicării
mărimii primare la intrarea traductorului şi cu notaţia rx = x0 se obţine ecuaţia caracteristicii
statice liniarizate a traductorului
y = α 0 (x + x 0 ) − y 0 (2.18)
Particularizând valorile constantelor din ecuaţia (2.18) se obţin caracteristici statice
prezentate în fig. 2.8. Pe aceste reprezentări grafice se pot pune în evidenţă mărimile care
reprezintă erori de regim staţionar.
Astfel, curba (1) reprezintă caracteristica
ideală, curba (4) reprezintă o caracteristică influenţată
de perturbaţiile multiplicative determinând erorile de
proporţionalitate sau de domeniu şi care cresc cu
creşterea valorii mărimii de intrare, curbele (2) şi (3)
reprezintă caracteristici influenţate de perturbaţii
aditive ce acţionează asupra mărimii de intrare şi
respectiv asupra semnalului de ieşire determinând
erorile de zero ce sunt constante pe întreg domeniu,
iar curba (5) reprezintă o caracteristică influenţată de
ambele tipuri de perturbaţii.
Există destule situaţii când funcţionarea este
descrisă prin caracteristici statice neliniare cu sau fără suprafaţă de histerezis şi aceste
caracteristici neliniare se pot aproxima prin polinoame de interpolare:
y = a 0 + a1x + a 2 x 2 + a 3 x 3 (2.19)
12
Frecvent caracteristicile neliniare se aproximează prin caracteristici liniare cu condiţia
ca erorile să fie minime. Caracteristici liniare sunt cerute mai ales la măsurarea mărimilor ce
variază la frecvenţe mari deoarece în acest caz pot apare distorsiuni neliniare ce nu pot fi
corectate prin liniarizarea caracteristicii traductorului.
Pe baza caracteristicilor statice pot fi definite următoarele performante şi erori de
regim staţionar necesare în alegerea traductorului pentru o anumită aplicaţie:
1. Exactitatea este proprietatea ce caracterizează capacitatea instrumentelor de
măsurare de a furniza un rezultat cât mai aproape de valoarea adevărată a mărimii măsurate.
Valorile adevărată, exactă sau ideală se obţin numai în cazul utilizării unor metode şi mijloace
ideale de măsurare. Această caracteristică a traductoarelor se obţine în procesul de calibrare
statică şi constă în menţinerea constantă a tuturor mărimilor de influenţă asupra traductorului
cu excepţia mărimii de măsurat pentru care se furnizează valori succesive înregistrându-se
valorile furnizate de traductor. Reprezentarea grafică a cestor puncte reprezintă curba de
calibrare cu observaţia că fiecare valoare a mărimii de intrare trebuie cunoscută. Se consideră
un traductor calibrat dacă aceiaşi valoare obţinută la ieşire se repetă de cel puţin zece ori
pentru aceiaşi valoare a mărimii de intrare.
Diferenţa dintre valoarea adevărată ya şi valoare măsurată ym reprezintă eroarea de
măsurare şi poate fi exprimată în valori absolute e sau valori relative er:
e = ym − ya
y − ya (2.20)
er = m
ya
Anumite traductoare au specificată eroarea relativă în procente faţă de valoarea
maximă a mărimii de măsurat (full scalle). Pentru a se putea compara, din punct de vedere al
exactităţii, mai multe traductoare se utilizează clasele de precizie.. Toţi senzorii dintr-o
anumită clasă de precizie furnizează mărimea de ieşire cu aceiaşi eroare dacă mărimea de
intrare nu depăşeşte domeniul nominal, definit ca diferenţa dintre valoarea maxima xmax şi
valoarea minima xmin a mărimii de intrare, şi lucrează în aceleaşi condiţii de măsurare. Clasa
de precizie este definită ca procent al erorii de măsurare exprimat relativ la o valoare
convenţională reprezentată de domeniul de măsură sau de valoarea maximă ce poate fi
măsurată. De exemplu pentru un traductor de deplasare cu clasa de precizie 0,2 şi pentru care
valoarea maximă ce poate fi măsurată este de 10 mm eroarea va fi de cel mult 20 μm pentru
fiecare valoare din interiorul domeniului de măsură dacă sunt respectate condiţiile normale de
funcţionare.
2 . Precizia caracterizează capacitatea traductoarelor de a furniza aceiaşi valoare
măsurată dacă sunt constante mărimea de măsurat, condiţiile de mediu, acelaşi operator, etc.
fără a tine seama de coincidenţa sau discrepanţa dintre valoarea măsurată şi valoarea reală.
Precizia implică obţinerea unui compromis între valorile citirilor succesive şi numărul de
valori egale citite la fiecare măsurare pentru mărimea primară, astfel precizia este o condiţie
necesară dar nu suficientă a exactităţii unei
măsurări. În fig. 2.9. este ilustrată diferenţa
dintre exactitate şi precizie astfel în fig. 2.9.a.
este evidenţiată o măsurare de mare exactitate
dar de mică precizie, iar în fig. 2.9.b. este
evidenţiată o măsurare de mare precizie dar de
mică exactitate.
3. Repetabilitatea este exprimarea cantitativă a minimului valorii ce depăşeşte, cu o
anumită probabilitate valoarea absolută a diferenţei între doua valori consecutive, măsurate în
condiţii specifice. Dacă probabilitatea nu este specificată aceasta se consideră 95 %.
3. Reproductibilitatea este exprimarea cantitativă a minimului valorii ce depăşeşte, cu
o probabilitate dată, valoarea absolută a diferenţei dintre aceleaşi două valori măsurate. Şi în
acest caz dacă nu este specificată probabilitatea se consideră ca având o valoarea de
aproximativ 95 %.
13
4. Sensibilitatea sau factorul de scală reprezintă panta curbei de calibrare şi care poate
fi constantă sau nu pe domeniul de măsură. In cazul pantei constante se defineşte
sensibilitatea globală a traductorului S iar în cazul unei variaţii de panta se defineşte
sensibilitatea intr-un punct al acesteia S(xa). Considerând un traductor a cărei mărime de ieşire
y este dependenta de mărimea de măsurat x după o lege generală y=f(x) cele două sensibilităţi
sunt definite prin relaţiile:
y − y min Δy
S = max =
x max − x min Δx
(2.21)
dy
S( x a ) = x =xa
dx
Este foarte important pentru un traductor de a avea o sensibilitate cât mai mare şi pe
cât posibil constantă pe întreg domeniul de măsură. Pentru un traductor cu caracteristica
statică de forma:
y = k⋅x +b (2.22)
sensibilitatea este S = k pentru întreg domeniul de variaţie al mărimii de intrare x iar pentru
un traductor cu caracteristica statica de forma:
y = k ⋅ x2 + b (2.23)
sensibilitatea este S = 2kx şi se schimbă de la un punct la altul al domeniului de măsură.
5. Pragul de sensibilitate reprezintă cea mai mică variaţie a mărimii de intrare ce
poate determina o variaţie sesizabilă (măsurabilă) a semnalului la ieşire şi valoarea acestuia
este limitată de mărimile rx şi respectiv ry definite anterior.
6. Domeniul de măsurare reprezintă intervalul dintre valoarea minima (xmin) şi
valoarea maxima (xmax) a intervalului în care traductorul permite efectuarea corectă a
măsurării.
7. Erori de neliniaritate ce permit aprecierea abaterii de la liniaritate pentru o
caracteristică neliniară şi pot fi exprimate prin:
- abaterea absolută de la liniaritate Δymax
Δy max = max(Δy ' , Δy '' ) (2.24)
- abaterea relativa de la liniaritate ε
Δy max
ε= ⋅ 100[%] (2.25)
y max − y min
8. Rezoluţia se defineşte în cazul traductoarelor care nu au caracteristica statică perfect
netedă astfel că la variaţii continui ale mărimii de intrare semnalul la ieşire se modifică în
salturi având valori bine precizate.. Rezoluţia este definită astfel că fiind intervalul minim de
variaţie al mărimii de intrare ce determină un salt al semnalului de ieşire. Indicatorul este
utilizat mai ales la traductoarele numerice unde este reprezentat de intervalul de cuantificare.
2.3.2. Caracteristici şi performante de regim dinamic
Regimul dinamic al traductorului corespunde funcţionării acestuia în situaţia în care

mărimea de măsurat şi semnalul de ieşire sunt variabile în timp.
Pentru determinarea caracteristicilor şi performantelor de regim dinamic traductorul se
consideră ca fiind un sistem liniar şi staţionar mono I/E a cărei funcţionare este descrisă de o
ecuaţie diferenţială de forma (2.26):
m
d q y( t ) m d p x(t)
∑q =0
a q ⋅
dt q
= ∑
p =0
b p ⋅
dt p
(2.26)
Ecuaţia generală (2.26) este specifică sistemelor ce conţin elemente acumulatoare de

energie cum ar fi elementele inerţiale (mase, inductanţe) sau capacităţi (electrice, termice). Pe
baza răspunsurilor la semnale de intrare de tip standard se obţine o descriere a regimului
14
dinamic prin mărimi caracteristice specifice acestui regim cum sunt: eroarea dinamică şi
viteza de răspuns (timp de întârziere, constanta de timp).
Eroarea dinamică reprezintă diferenţa între valoarea momentană şi valoarea de regim
staţionar a unei mărimi măsurate şi pe baza acesteia se poate diferenţia răspunsul
traductoarelor pentru aceiaşi amplitudine a mărimii de intrare când aceasta este constantă sau
variabilă în timp.
Viteza de răspuns indică cât de repede reacţionează traductorul la variaţia mărimii de
intrare. Din punctul de vedere strict al unei măsurări întârzierea introdusă de un traductor în
efectuarea unei măsurări nu prezintă prea mare importanţă dar aceasta este critică atunci când
traductorul este utilizat pe bucla de reacţie a unui sistem de reglare.
Pentru determinarea caracteristicilor de regim dinamic se consideră mărimea de intrare
x(t) având diverse forme şi amplitudini dar în mod uzual forma acestei mărimi este: treaptă,
rampă sau sinusoidală (semnale de intrare standard). In cazul sistemelor liniare unul din
aceste semnale standard este suficient pentru analiza regim lui dinamic.
Analiza regimului dinamic se realizează pe baza algoritmilor specifici teoriei
sistemelor asimilând, în funcţie de principiul constructiv şi funcţional ce determină funcţia de
transfer G(s) (2.27), traductorul cu un element de automatizare ordinul zero (de tip
proporţional), de ordinul unu (aperiodic) sau cel mult de ordinul doi (oscilator):
p −1
Y(s) b 0 + b1s + K + b p −1s + b p s
p
G (s) = = (2.27)
X(s) a 0 + a 1s + K + a q −1s q −1 + a q s q
2.3.2.1. Traductorul ca element de ordinul zero
Ecuaţie intrare - ieşire generală a unui element de ordinul zero este de forma:
y( t ) = k ⋅ x ( t ) (2.28)
şi regimul dinamic este caracterizat de sensibilitatea statică k ce rămâne constantă la variaţia

amplitudinii şi frecventei semnalului de intrare x astfel că atât eroarea dinamică cât şi
întârzierea sunt ambele nule.
Pentru a obţine o relaţie intrare - ieşire de forma (2.28) este necesar ca traductorul să
nu aibă incluse în structură elemente acumulatoare de energie. Un astfel de exemplu este
reprezentat de traductorul pentru deplasări liniare sau unghiulare de tip potenţiometric pentru
care se poate scrie:
x
y= U unde 0 ≤ x ≤ x M (2.29)
xM
şi în acest caz k = E / xM, cu xM reprezentând valoarea maximă a deplasării cursorului.
In realitate un astfel de model matematic, considerat ideal, se poate obţine pe baza
unor simplificări pentru ca în realitate şi un traductor de tip potenţiometric prezintă o inerţie
mecanică în sensul că nu reacţionează corespunzător la variaţii foarte rapide ale mărimii de
intrare x.
2.3.2.2. Traductorul ca element de ordinul întâi
În structura unui traductor pentru a fi asimilat unui element de automatizare de ordinul

întâi (aperiodic) trebuie să existe elemente acumulatoare şi disipatoare de energie. Ecuaţia
intrare - ieşire a unui astfel de traductor este dată de o ecuaţie diferenţială de forma:
dy( t )
a1 + a 0 y( t ) = x ( t ) (2.30)
dt
la care corespunde funcţia de transfer:
Y(s) k 1 a
G (s) = = unde k = ; T = 1 (2.31)
X(s) 1 + T ⋅ s a0 a0
15
în care T se numeşte constantă de timp a traductorului.
În tabelul 2.3 sunt prezentate expresiile semnalelor de ieşire corespunzătoare intrărilor
standard: treaptă unitară, rampă şi respectiv sinusoidal.
Pentru traductoarele asimilate elementelor de ordinul întâi caracterizarea din punct de
vedere dinamic se face pe baza constantei de timp T sau a frecventei limită ωl, iar răspunsul
static pe baza coeficientului de transfer k.
Eroarea dinamică şi întârzierea pentru aceste traductoare depinde de forma semnalului

de intrare şi în tabelul 2.4 sunt prezentate erorile dinamice şi întârzierile corespunzătoare celor
trei tipuri de intrări considerate şi la stabilirea răspunsurilor prezentate în tabelul 2.3.
Eroarea dinamică este definită de relaţia:

ε D = y( t ) − k ⋅ x ( t ) si
(2.32)
ε D = y( t ) − x ( t ) numai pentru int rare de tip rampa
Exemplu clasic de traductor asimilat cu un element de ordinul întâi este traductorul de

temperatură fie de tip termorezistiv (termorezistenţa, termistor) fie de tip cu dilatare şi
contact. Rezistenta termică a învelişului protector sau a materialului termorezistiv sunt factorii
ce determină constanta de timp ce produce întârzierea răspunsului. In fig.2.10. sunt prezentate
răspunsurile unui element de ordinul întâi pentru cele trei tipuri de intrări standard.
16
2.3.2.3. Traductorul ca element de ordinul doi
Elementul de automatizare de ordinul doi (oscilator) conţine două elemente

acumulatoare şi un element disipator de energie. Relaţia intrare – stare este reprezentată de o
ecuaţie diferenţială de ordinul doi de forma:
dy 2 ( t ) dy( t )
a2 2
+ a1 + a 0 y( t ) = x ( t ) (2.33)
dt dt
la care corespunde funcţia de transfer:
Y(s) kω 2n
G (s) = = 2 (2.34)
X(s) s + 2ξω n s + ω 2n
unde k reprezintă sensibilitatea statică, ξ reprezintă coeficientul de amortizare, iar ωn
reprezintă pulsaţia naturală a traductorului şi expresiile acestor mărimi sunt date de relaţia:
1 a
k = ; ω 2n = 0
a0 a2
(2.35)
a1
ξ=
2(a 0 ⋅ a 2 )1 2
În continuare sunt prezentate expresiile răspunsurilor pentru intrare de tip treaptă
unitară h(t) în funcţie de valorile coeficientului de amortizare astfel:
- pentru 0 < ξ < 1
e − δt
y = 1− sin (ωd t + φ) (2.36)
(1 − ξ 2 )1 2
unde:
δ = ξω n ; ωd = ω n (1 − ξ 2 )1 2 ; φ = arcsin ωd / ω n (2.37)
- pentru ξ=1
y = 1 − e − δt (1 + ω n t ) (2.38)
- pentru ξ>1
ωn ⎛ e − at e − bt ⎞
y = 1+ ⎜ − ⎟ (2.39)
(
2 ξ2 −1 ⎝ a)12 ⎜
b ⎟⎠
unde:
⎡ 2ξ
y = r ⎢t − ⎢1 +
[ ( ) ]
⋅e +
[ ( ) ]
⎡ 2ξ − ξ − ξ 2 − 1 1 2 + 1 −at 2ξ − ξ − ξ 2 − 1 1 2 − 1 − bt ⎤ ⎤
⋅ e ⎥⎥ (2.40)
⎢⎣ ω n ⎣⎢ 4ξ ξ 2
(− 1
12
) 4ξ ξ 2
− (
1
12
) ⎦⎥ ⎥⎦
17
Considerând ca mărime de intrare un semnal sinusoidal de amplitudine A şi pulsaţie ω
rezultă răspunsul traductorului considerat element de ordinul 2:
kA
y= 12
sin(ωt − φ) (2.41)
⎡⎛ ω 2 ⎞ 2 ⎛ 2ξω ⎞ 2 ⎤
⎢⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥
⎢⎣⎝ ω n ⎠ ⎝ ω n ⎠ ⎥⎦
unde:
2ξ ω ω n
φ = arctan (2.42)
1 − (ω ω n )
2
Graficul răspunsului la intrare treaptă unitară pentru un traductor asimilat unui

element de ordinul 2 este prezentat în fig. 2.11 pentru câteva valori ale coeficientului de
amortizare şi pe acest grafic sunt evidenţiate erorile dinamice corespunzătoare.
Se observă că forma răspunsului corespunzător relaţiilor (2.36), (2.38), (2.39) este
funcţie şi de domeniul de valori ale coeficientului de amortizare ξ. In cazul în care 0 < ξ< 1
(răspuns subamortizat) până la stabilirea
valorii de regim staţionar ys răspunsul
traductorului execută oscilaţii cu perioada
T = 2π / ωd a căror durată şi amplitudine
creşte cu scăderea factorului de
amortizare astfel că la limită (ξ= 0) s e
obţin oscilaţii întreţinute şi ieşirea nu va
ajunge la o valoare constantă de regim
staţionar ceea ce împiedică efectuarea
unei măsurări. Pe baza duratei
fenomenului de oscilaţie a ieşirii
traductorului se defineşte ca parametru de regim dinamic durata fenomenului tranzitoriu tt ca
fiind intervalul de timp între momentul aplicării mărimii de intrare şi momentul în care ieşirea
se încadrează intr-o zona numită banda de stabilizare Bs şi care corespunde unei variaţii de
±5% din valoarea de regim staţionar ys. Durata fenomenului tranzitoriu este un parametru
foarte important de care trebuie să se ţină seama la proiectarea sau alegerea traductoarelor în
sensul că acesta are o mare influenţă în măsurarea mărimilor cu variaţii pronunţate în timp, în
cazul măsurărilor ciclice în vederea determinării perioadei de repetiţie sau a cadenţei de
măsurare şi mai ales în cazul măsurărilor numerice când are loc o prelucrare digitală a
mărimii măsurate prin conversie analog - numerică la stabilirea perioadei de eşantionare şi
discretizare a semnalului.
Condiţia încheierii procesului tranzitoriu revine la rezolvarea ecuaţiei:
e − δt1
⋅ sin (ωd t t + φ) = 0,05 (2.43)
(1 − ξ 2 )1 2
din care rezultă:
tt = −
(
ln 0,05 1 − ξ 2) 12
(2.44)
δ
şi se consideră o viteza de răspuns optimă pentru ξ= 0,5÷0,8 ceea ce corespunde unei durate a
fenomenului tranzitoriu :
4 4
tt = = (2.45)
δ ξωn
în care δ reprezintă constanta de timp dominantă a fenomenului tranzitoriu.
Alt parametru de regim dinamic al traductoarelor este reprezentat de abaterea
dinamică ε definită prin relaţia:
ε( t ) = y ( t ) − y s (2.46)
18
care devine esenţial pentru valoarea maxima corespunzătoare primului vârf şi care poartă
numele de suprareglaj sau abatere dinamică maximă σ:
y( t ) − y s
σ = max (2.47)
ys
Valoarea acestei mărimi este dată de relaţia :
σ = e ( − δπ) / ωd (2.48)
şi constituie o condiţie de dimensionare a circuitului de intrare (atenuator) al blocului adaptor
al traductorului.
Aprecierea vitezei de răspuns a traductorului se poate face atât pe baza duratei
fenomenului tranzitoriu cât şi pe baza altor parametrii de regim dinamic dintre care în fig.2.11
sunt prezentaţi timpul de creştere tc şi timpul până la atingerea primului vârf tp.
Timpul de creştere reprezintă intervalul de timp necesar evoluţiei răspunsului în
domeniul (0,1÷0,9) ys şi este dat de relaţia:
arctan(−ωd / δ)
tc = (2.49)
ωd
iar timpul necesar atingerii primului vârf este dat de relaţia:
π
tp = (2.50)
ωd
Cei doi parametrii în multe aplicaţii au acelaşi grad de importanţă cu parametrul
reprezentat de durata fenomenului tranzitoriu.
Parametrii enunţaţi precum şi forma răspunsului prezentată în fig.2.12. conduc la
ipoteza că traductoarele cu un răspuns supraamortizat (ξ> 1) şi respectiv cu un răspuns
aperiodic critic (ξ= 1) sunt de preferat celor cu răspuns oscilant amortizat (ξ< 1) datorită în
primul rând eliminării suprareglajului. În foarte multe situaţii mărimea de intrare nu este o
treaptă perfectă astfel că şi la traductoarele cu răspuns oscilant amortizat apare o reducere
substanţială a suprareglajului. În plus acestea au un timp de creştere mult mai mic decât cele
cu răspuns supraamortizat respectiv cu răspuns aperiodic critic.
În fig. 2.12 este prezentat răspunsul armonic pe baza relaţiilor (2.45) şi respectiv
(2.46) al unui traductor asimilat unui element de automatizare de ordinul doi pentru diverse
valori ale coeficientului de amortizare ξ şi se observă că amplitudinea scade cu creşterea
frecvenţei ceea ce îi conferă acestui traductor o caracteristică de filtru trece jos (FTJ). Există
şi traductoare cu caracteristică de filtru trece banda (FTB) şi atât pentru acestea cât şi pentru
cele cu caracteristică de FTJ este necesară stabilirea unui domeniu în care atenuarea să nu
depăşească o anumită limită impusă. Lărgimea de bandă trebuie aleasă suficient de mare
astfel încât semnalele purtătoare ale mărimii de măsurat să nu fie atenuate dar în acelaşi timp
o lărgime a benzii prea mare conduce şi la
transmiterea şi amplificarea zgomotelor precum şi a
altor semnale ceea ce corespunde unei scăderi a
selectivităţii.
Ca exemplu de traductor cu funcţia de transfer
dată de relaţia (2.29) cu răspuns oscilatoriu amortizat
poate fi considerat traductorul de vibraţii al cărui
principiu este prezentat în fig. 2.13 unde M reprezintă
masa seismică, k constanta de elasticitate a unui
resort, iar rm un coeficient de frecare vâscoasă intr-un
dispozitiv de amortizare.
19
Principii constructive ale senzorilor
Cap. 3
PRINCIPII CONSTRUCTIVE ALE SENZORILOR
După cum s-a prezentat in subcapitolul anterior informaţia referitoare la mărimea primară
x se obţine ca o modificare de stare a senzorului ce se poate manifesta sub forma variaţiei unor
parametrii de material sau sub forma generării unei t.e.m. astfel că şi traductoarele vor fi
clasificate după tipul elementelor sensibile în traductoare parametrice respectiv traductoare
generatoare.
3.1. Principiile senzorilor parametrici

Principiul de funcţionare al senzorilor parametrici constă în inducerea unei variaţii de
rezistenţă Rx de capacitate Cx sau de inductanţă Lx ca urmare a variaţiei mărimii primare x şi este
esenţial să se cunoască în acest caz legea de variaţie a curentului prin circuitul senzorului.
Se consideră cazul general cu parametrul reprezentat de o impedanţă Zx cu valoarea
iniţială Z0 şi care se modifică cu cantitatea ΔZ ca urmare a variaţiei mărimii primare x (fig.3.1).
Curentul i din circuitul serie rezultă
e
i= (3.1)
( ) ⎛
Z s + Z 0 ⎜⎜1 ±
ΔZ ⎞
⎟
⎟
⎝ Zs + Z0 ⎠
Prin descompunere în serie a relaţiei (3.1) şi considerând variaţia elementului sensibil

ΔZ << Z0 această relaţie se poate aproxima prin:
⎛ ΔZ ⎞ e
i = i 0 ⎜⎜1 m ⎟ unde i 0 = (3.2)
⎟ Zs + Z0
⎝ Zs + Z0 ⎠
Notând cu Δe căderea de tensiune datorată variaţiei impedanţei elementului sensibil se
obţine:
i0 ⋅ ΔZ e Δe
i = i0 m = m (3.3)
Zs + Z0 Zs + Z0 Zs + Z0
şi se observă ca informaţia referitoare la variaţia de impedanţă ca urmare a acţiunii şi se observă
ca informaţia referitoare la variaţia de impedanţă ca urmare a acţiunii.
Acest mod de conectare simplu al elementului sensibil în serie cu impedanţa de sarcina
este puţin utilizat datorită nivelului mic al semnalului de ieşire.
Cele mai utilizate moduri de conectare a elementelor sensibile parametrice sunt: în punte,
diferenţiale şi de rezonanţă.
20
3.2. Conexiunea în punte

3.2.1. Determinarea condiţiei de echilibru a punţii
Conectarea elementului sensibil într-o punte de măsură (fig.3.2) reprezintă montajul cel
mai răspândit. Puntea poate fi alimentată în c.c. sau c.a. în funcţie de natura impedanţei
elementului sensibil.
Aplicând legile circuitelor electrice se obţin următoarele relaţiile:
Z1 = Z 0 ± Δ Z
Z1 ⋅ i1 + Z 5 ⋅ i 5 = Z 2 ⋅ i 2
Z 4 ⋅ i 4 + Z5 ⋅ i 5 = Z3 ⋅ i 3
Z1 ⋅ i1 + Z 3 ⋅ i 3 = e (3.4)
Z5 ⋅ i 5 + Z3 ⋅ i 3 − Z 4 ⋅ i 4 = 0
i1 = i 3 + i 5
i 4 = i 2 + i5
unde: Z0 - este impedanţa nominală a elementului sensibil

măsurată în lipsa acţiunii mărimii de intrare;
±ΔZ - reprezintă variaţia impedanţei elementului sensibil;
Z5 - reprezintă impedanţa de intrare a circuitului de prelucrare.
În funcţie de sensul de variaţie a impedanţei ΔZ curentul prin circuitul de prelucrare va
avea sensul i5 sau i 5' . Rezolvând sistemul (3.4) în raport cu curentul din circuitul de prelucrare va
rezulta modulul valorii acestui curent, astfel din relaţiile 2 şi 3 ale acestui sistem rezultă
respectiv:
1 Z1
i4 = ⋅e − ⋅ i5
Z1 + Z 3 Z1 + Z 4
(3.5)
1 Z2
i3 = ⋅e − ⋅ i5
Z 2 + Z3 Z 2 + Z3
Înlocuind relaţiile (3.5) în ecuaţia a 5-a din sistemul (3.4) se obţine:
Z3 Z 2 ⋅ Z3 Z4 Z1 ⋅ Z 4
Z 5 ⋅i 5 + ⋅e + ⋅ i5 − ⋅e + ⋅ i5 = 0 (3.6)
Z 2 + Z3 Z 2 + Z3 Z1 + Z 4 Z1 + Z 4
respectiv:
⎛ Z3 Z4 ⎞ ⎛ Z ⋅Z Z ⋅Z ⎞
⎜− + ⎟ ⋅ e = ⎜ 2 3 + 1 4 + Z5 ⎟ ⋅ i 5 (3.7)
⎜ Z 2 + Z 3 Z1 + Z 4 ⎟ ⎜ Z 2 + Z 3 Z1 + Z 4 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Astfel prin rezolvarea ecuaţiei (3.7) în raport cu curentul prin impedanţa de sarcină i5 se
obţine expresia acestuia:
Z1 ⋅ Z 4 − Z 2 ⋅ Z 3
i5 = ⋅e
( )( )
Z 5 Z1 + Z 3 Z 2 + Z 4 + Z1 ⋅ Z 2 ⋅ Z 3 + Z 2 ⋅ Z 3 ⋅ Z 4 + Z 3 ⋅ Z 4 ⋅ Z1 + Z 4 ⋅ Z1 ⋅ Z 2
(3.8)
La echilibrul punţii curentul prin impedanţa de sarcină este nul astfel ca egalând cu zero
expresia (3.8) rezultă condiţia de realizare a echilibrului punţii şi anume:
21
Z1 Z 4
Z 2 ⋅ Z 4 = Z1 ⋅ Z 3 respectiv = (3.9)
Z 2 Z3
adică produsele impedanţelor din doua braţe opuse sunt egale.
Tensiunea la bornele punţii se poate exprima in funcţie de valoarea tensiunii sursei de
alimentare astfel că in c.c. aceasta este:
(R 1 + R 3 )(R 2 + R 4 )
Rp R 1 + R 2 + R 3 +R 4
e= ⋅ ea = ⋅e (3.10)
Ra + Rp
Ra+
( R 1 + R 3 )(R 2 + R 4 ) a
R 1 + R 2 + R 3 +R 4
unde: Rp - reprezintă rezistenţa punţii măsurată între bornele de alimentare A-B;

Ra - reprezintă rezistenţa suplimentară conectată în diagonala de alimentare;
ea - reprezintă valoarea tensiunii sursei de alimentare;
Ri - (i=1...5) reprezintă partea reală a impedanţelor (rezistenţelor) din braţele punţii
respectiv de la intrarea circuitului de măsură .
În cazul în care se consideră alimentarea punţii de la o sursă de curent constant, ce
furnizează curentul ia în diagonala de alimentare a punţii, se obţine:
R 1R 4 − R 2 R 3
i5 = ⋅ ia (3.11)
R 5 (R 1 + R 2 + R 3 + R 4 ) + (R 1 + R 2 )(R 3 + R 4 )
Valoarea curentului ia poate fi exprimată şi în funcţie de tensiunea de alimentare ea

conform relaţiei:
1 1
ia = ⋅ ea = ⋅e (3.12)
Ra + Rp
Ra+
(R 1 + R 3 )(R 2 + R 4 ) a
R1 + R 2 + R 3 +R 4
Se observă din relaţiile (3.9) şi (3.11) corespunzătoare alimentării punţii de la o sursă de
tensiune, respectiv o sursă de curent că înlocuind rezistenţa elementului sensibil R1 cu relaţia
R1 = R0 ± ΔR în cazul punţii de curent continuu se obţine o funcţie neliniară ce defineşte relaţia
dintre variaţia elementului sensibil ΔR şi semnalul de ieşire al punţii respectiv curentul i5. Sarcina
compensării acestei neliniarităţi revine circuitului de prelucrare.
Având în vedere caracteristicile şi performanţele generale ale traductoarelor şi pentru
montajul în punte al elementelor sensibile prezintă interes studiul sensibilităţii. Astfel pentru
montajul prezentat în fig.3.2 se definesc sensibilităţile de curent Sip şi de tensiune Sup ale punţii
conform relaţiilor:
Δi 5 Δi Δi ⋅ R Δu
Sip = = 5 S up = 5 5 = 5 (3.13)
⎛ ΔR ⎞ ε ⎛ ΔR ⎞ ε
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ R ⎠ ⎝ R ⎠
în care s-a introdus mărimea variaţie relativă ε a rezistenţei elementului sensibil ca urmare a
acţiunii mărimii primare x:
ΔR ΔR 1
ε= = (3.14)
R R1
Pentru a obţine sensibilitatea maximă această conexiune a elementului sensibil
funcţionează de obicei în apropierea regimului de echilibru adică i5≈0 pentru ΔR ≈0 şi în acest
caz este practic să se exprime toate rezistentele punţii în funcţie de rezistenţa R1=R adică:
22
R2 = n⋅R R3 = m⋅R R4 = m⋅n⋅R R5 = q ⋅R (3.15)
şi după câteva transformări elementare se obţin următoarele relaţii pentru sensibilităţile de curent
având ca parametru fie tensiunea de alimentare (e = constant) fie curentul (ia = constant):
- pentru e = constant:
Δi 5 ε 1
Sip = = ⋅ (3.16)
ε R
(1 + m )⎡⎢q⎛⎜1 + 1 ⎞⎟ + 1 + n ⎤⎥
⎣ ⎝ m⎠ ⎦
Se observă şi din graficul prezentat în fig.3.3 şi trasat

pentru e=10 V şi R=100Ω că în acest caz se obţine
sensibilitatea maximă pentru:
q =1
n→0 (3.17)
q
m=
1+ n + q
- pentru ia = constant
Δi 5 1
Sip = = (3.18)
ε ⎛ 1 ⎞⎡ ⎛ 1⎞ ⎤
⎜ 1 + ⎟ ⎢q ⎜1 + ⎟ + 1 + n ⎥
⎝ n ⎠⎣ ⎝ m ⎠ ⎦
Se observă şi din graficul trasat pentru un curent

I0=100 mA constant şi prezentat în fig.3.4 că în acest
caz se obţine sensibilitatea maximă pentru:
q =1
m→∞ (3.19)
⎛ 1⎞
n = q ⎜1 + ⎟ + 1
⎝ m⎠
Presupunând că sensibilitatea de curent a circuitului de măsură conectat în diagonala

punţii este egală cu:
Δy
Scp = (3.20)
Δi 5
unde s-a notat cu Δ y variaţia semnalului de ieşire al circuitului de prelucrare, rezultă
sensibilitatea de curent necesară a punţii conform relaţiei:
S Δy ε Δi
Sip = = = 5 (3.21)
Scp Δy Δi 5 ε
23
în care s-a notat cu S sensibilitatea globală a traductorului format din puntea de măsură şi
circuitul de prelucrarea a semnalului furnizat de aceasta.
În foarte multe cazuri circuitul conectat în diagonala de măsură a punţii este un
amplificator de tensiune sau un alt circuit ce reacţionează la variaţia tensiunii şi în aceste cazuri
prezintă interes studiul sensibilităţii de tensiune a montajului în punte.
Astfel pe baza relaţiei de definire a acestei sensibilităţi după câteva transformări
elementare se obţine:
Δu 5 Δi 5 ⋅ R 5 q
Sup = = = ⋅e (3.22)
ε ε ⎡ ⎛ 1⎞ ⎤
(1 + m )⎢q⎜1 + ⎟ + 1 + n ⎥
⎣ ⎝ m⎠ ⎦
Considerând amplificatorul de tensiune cu impedanţa de intrare foarte mare şi introducând
aproximaţia R5→∞ adică q→∞ (cazul unui amplificator operaţional) se obţine:
m
Sup = ⋅e = k ⋅e (3.24)
(m + 1)2
În cazul alimentării punţii de măsură în c.a. coeficientul k reprezentând legătura între
sensibilitate punţii şi valoarea efectivă a tensiunii de alimentare va fi o funcţie de m şi unghiul de
faza φk funcţie dată de relaţia:
m
k= ⋅ e jϕ k (3.25)
(m + 1) 2
Considerând forma generală a relaţiilor (3.15) se poate scrie:

Z
m = 2 ⋅ e j( ϕ 2 − ϕ 4 ) = m ⋅ e jϕ m (3.26)
Z4
În fig.3.5 este prezentată forma de variaţie a

sensibilităţii pe baza relaţiilor în funcţie de cei doi parametrii m
şi respectiv φk considerând trei valori ale unghiului de fază
respectiv φk =900 (k90i), φk =100 (k10i) şi respectiv φk =00 (k0i)
şi se observă că în toate cele trei cazuri se obţine un maxim al
sensibilităţii pentru m=1 ceea ce presupune că impedanţele
iniţiale din două braţe opuse să fie egale (puntea de
sensibilitate maximă).
24
3.2.2. Studiul liniarităţii şi sensibilităţii conexiunii rezistive în punte
Se consideră conexiunea în punte (rezistivă) conform fig. 3.6. alimentată de la o sursă de
tensiune continuă de valoare U şi de asemenea se consideră că punte este iniţial (în lipsa acţiunii
mărimii primare) echilibrată adică este îndeplinită condiţia de echilibru:
R 1 ⋅ R 0 = R 2 ⋅ R 4 sau
R1 R 4
= =k sau (3.26)
R2 R0
R1 R 2
= =k
R4 R0
Elementul sensibil reprezentat de braţul R3 al punţii are în cazul absenţei acţiunii mărimii
primare valoarea R0 şi sub acţiunea acesteia îşi modifica valoarea cu cantitatea x, devenind
R0(1+x). Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff rezultă:
U1 + U 2 = ΔU
(3.27)
ΔU = U 2 − U1
Căderile de tensiune U1 şi U2 şi obţin ţinând seama de divizoarele rezistive care le

determină:
R1 R2 R2
U1 = ⋅ U si respectiv U 2 = ⋅U = ⋅U (3.28)
R1 + R 4 R2 + R3 R 2 + R 0 (1 + x )
Înlocuind expresiile acestora în relaţia (3.27) se obţine tensiunea de dezechilibru a punţii:

⎛ R2 R1 ⎞ ⎛ R2 R1 ⎞
ΔU = ⎜⎜ − ⎟⎟ ⋅ U = ⎜⎜ − ⎟⎟ ⋅ U (3.29)
⎝ R 2 + R 3 R1 + R 4 ⎠ ⎝ R 2 + R 0 + R 0 ⋅ x R1 + R 4 ⎠
şi ţinând seama de relaţia (3.26) se obţine:
⎛ k k ⎞ k⋅x
ΔU = ⎜ − ⎟⋅U = − ⋅U (3.30)
⎝ k +1+ x k +1⎠ (k + 1)(k + 1 + x )
Semnul “-” care apare pentru tensiunea de dezechilibru arată că aceasta este în antifază cu
tensiunea de alimentare U şi pentru alimentare în c.c. cele două tensiuni sunt de polarităţi diferite.
Dacă se lucrează cu valori absolute ale tensiunii de dezechilibru ΔU expresia acesteia va fi:
k⋅x
ΔU = ⋅U (3.31)
(k + 1)(k + 1 + x )
Se defineşte sensibilitatea absolută a punţii S ca fiind raportul dintre mărimea de ieşire ΔU
şi variaţia elementului sensibil ca urmare a acţiunii mărimii primare, adică R0x:
ΔU U k
S= = ⋅ (3.32)
R 0 ⋅ x R 0 (k + 1)(k + 1 + x )
25
Pentru a determina maximul sensibilităţii în raport cu variabila k se caută punctul în care
se anulează derivata I a funcţiei descrisă de relaţia (3.32), adică dS/dk=0:
dS U x +1− k 2
= ⋅ =0 (3.33)
dk R 0 (k + 1)2 (k + 1 + x )2
Îndeplinirea condiţiei (3.33) se realizează dacă:
k 2 = x +1 (3.34)
adică sensibilitatea punţii depinde de relaţia care există între raportul rezistenţelor din două braţe
opuse (k) şi gradul de variaţie al rezistenţei senzorului. Pentru exemplificarea acestei relaţii se
prezintă în fig.3.7. graficul de variaţie ΔU = f(k) x=ct. considerând valorile x1=0,5; x2=0,1;
x3=0,001 pentru parametrul x reprezentând variaţia relativă de rezistenţă. Se observă că
sensibilitatea maximă se obţine pentru k=(x+1)1/2. De asemenea sensibilitatea depinde de
valoarea variaţiei relative de rezistenţa x şi sensibilitatea creşte cu scăderea parametrului x.
Relaţiile obţinute şi graficul prezentat dovedesc că sensibilitatea maximă a punţii se

obţine pentru x<<1 caz în care k≈1 adică R1=R2=R3=R4, condiţie care se numeşte condiţia de
sensibilitate maximă.
Pentru studiul liniarităţii conexiunii în punte se pleacă de la caracteristica acesteia
reprezentată de relaţia (3.31) cu observaţia că aceasta are o neliniaritate pronunţată. Relaţia
menţionată se poate scrie sub forma:
k
⋅x
ΔU = k + 1 ⋅ U (3.35)
x
1+
k +1
Dacă în relaţia (3.31) se consideră x << k+1 se poate liniariza caracteristica statică pe
baza aproximaţiei x/(k+1)≈0 astfel că ecuaţia aproximativă a caracteristicii statice devine:
k
ΔU = U ⋅ ⋅x (3.36)
k +1
Rezultă că o liniarizare a caracteristicii statice a conexiunii în punte se poate realiza
pentru variaţii relative foarte mici ale valorii elementului sensibil. Această observaţie corelată şi
cu condiţia obţinerii sensibilităţii maxime arată că funcţionarea optimă este realizată dacă
R0/Rx<<1, unde Rx este valoarea rezistenţei elementului sensibil supus acţiunii mărimii primare.
26
3.3. Conexiunea diferenţială
O altă modalitate de conectare a elementului sensibil de tip parametric în vederea sesizării

variaţiei de rezistenţă, capacitate sau inductanţă indusă la rândul ei de variaţia mărimii primare o
constituie conexiunea diferenţială al cărui principiu este prezentat în fig.3.8.
Se pune problema determinării curentului prin

circuitul de prelucrare, curent care în cazul în care acest
e/2 e/2 circuit este un amplificator de tensiune, determină valoarea
i1 i2 tensiunii de intrare ca fiind căderea de tensiune pe
i Zi
impedanţa de intrare Zi. Un astfel de montaj este specific
Z ± ΔZ Z
elementelor sensibile parametrice de tip capacitiv sau
inductiv ceea ce presupune alimentarea conexiunii
diferenţiale în c.a.
Pentru determinarea curentului i prin circuitul

Z
de prelucrare se aplică principiul superpoziţiei
considerând acest curent ca diferenţă a curenţilor i1 şi
i i1
i 2 produşi de t.e.m. e /2. Considerând pe rând
e/2 Zi Z ± ΔZ scurtcircuitate sursele e /2 vor rezulta curenţii i1 şi i 2 .
Pentru a obţine expresia curentului i1 se
consideră scurtcircuitată sursa t.e.m. e/2 din stânga
astfel că se obţine schema echivalentă din fig.3.9.
conform căreia aplicând relaţia divizorului de curent
rezultă:
Z ± ΔZ
i1 =
⋅i (3.37)
Z ± ΔZ + Z i
şi având în vedere că expresia curentului i conform aceleiaşi scheme echivalente este:
e2
i= (3.38)
Z+
(Z ± ΔZ)Zi
Z ± ΔZ + Z i
se obţine expresia curentului i1 :

i1 =
(Z ± ΔZ) ⋅ e 2 (3.39)
(Z + Zi ) ⋅ (Z ± ΔZ) ± Z ⋅ Zi
Z ± ΔZ Pentru a determina expresia curentului i 2 se
consideră scurtcircuitată sursa t.e.m. din partea dreaptă
(conform fig.3.8.) rezultând schema echivalentă din
i i2
fig.3.10. şi aplicând relaţia divizorului de curent rezultă:
e/2 Zi
Z Z
i2 = ⋅i (3.40)
Z + Zi
şi având în vedere că expresia curentului i conform
aceleiaşi scheme echivalente este:
27
e2
i= (3.41)
Z ⋅ Zi
Z ± ΔZ +
Z + Zi
se obţine expresia curentului i 2 :

e2 Z Z⋅e 2
i2 = ⋅ = (3.42)
Z ⋅ Z i Z + Z i (Z + Z i ) ⋅ (Z ± ΔZ) + Z ⋅Z i
Z ± ΔZ +
Z + Zi
Rezultă astfel curentul i :
( )(
i = i1 − i 2 =
)
e / 2 Z ± ΔZ − Z
( )( )
Z ± Δ Z Z + Zi + Z ⋅ Zi
(3.43)
Considerând, în lipsa acţiunii mărimii primare, impedanţa elementului sensibil egală cu

impedanţa de pe braţul alăturat şi considerând de asemenea valoarea absolută a variaţiei de
impedanţă se obţine:
i=
( ) e / 2 ΔZ ( )
≈
e / 2 ΔZ
( )( ) ( )
Z ± Δ Z Z + Zi + Z ⋅ Zi Z 2 ⋅ Zi + Z
(3.44)
Sensibilitatea conexiunii diferenţiale relativă la curentul i şi având în vedere aproximaţia

introdusa prin (3.28) se poate exprima astfel:
i e2 e 1
Sid = = = ⋅ (3.45)
Δ Z / Z 2 ⋅ Zi + Z Z ⎛ 2 ⋅ Zi ⎞
2 ⋅ ⎜⎜ ⎟ +1
⎟
⎝ Z ⎠
Având în vedere relaţia (3.26) şi faptul că Z5 şi Zi reprezintă aceiaşi mărime fizică şi
anume impedanţa de intrare a circuitului de prelucrare relaţia (3.29) reprezentând sensibilitatea de
curent a conexiunii diferenţiale devine:
e 1
Sid = ⋅ (3.46)
Z 2 ⋅ (2q + 2)
Pentru a putea realiza o comparaţie a celor doua conexiuni prezentate până acum din
punct de vedere al sensibilităţii schemelor se consideră sensibilitatea de curent a punţii pentru
cazul e = constant şi de asemenea puntea cu braţele egale adică m=n=1 şi prin urmare relaţia
(3.19) devine în cazul general al alimentării în c.a.:
e 1
Sip = ⋅ (3.47)
Z 2 ⋅ (2q + 1)
Făcând raportul celor două sensibilităţi se obţine:
Sid 2q + 2
= >1 (3.48)
Sip 2q + 1
Deci Sid > Sip rezultând astfel ca montajul diferenţial este mai sensibil decât montajul în
punte cu braţe egale (montajul cel mai utilizat) dar schema reprezentând conexiunea diferenţială
are dezavantajul că necesită un receptor diferenţial sau un transformator de alimentare cu două
înfăşurări secundare.
28
3.4. Conexiunea de rezonanţă
În construcţia a numeroase traductoare elementele sensibile de tip capacitiv sau inductiv
sunt conectate ca parte componentă într-un circuit de rezonanţă. În acest caz se foloseşte drept
mărime de ieşire fie variaţia curentului sau a tensiunii fie variaţia defazajului din reţeaua în care
este conectat circuitul de rezonanţă.
În cazul unui circuit cu rezonanţa tensiunilor când capacitatea C şi inductanţa L sunt
conectate în serie impedanţa circuitului este egală cu:
1
Z = r + jωL + (3.49)
jωC
în care s-a notat cu r rezistenţa echivalentă a circuitului serie iar cu ω pulsaţia curentului în
circuitului de alimentare.
Se consideră situaţia când sub acţiunea mărimii primare x are loc o variaţie de inductanţă
şi se aproximează această variaţie printr-o lege proporţională cu mărimea x conform relaţiei în
care αL reprezintă coeficientul de proporţionalitate.
L = L 0 ± ΔL = L 0 (1 ± α L ⋅ x ) (3.50)
Considerând rezistenţa echivalentă r ca fiind invariantă la acţiunea mărimii primare x se
poate scrie:
Z jω L ⎛ 1 ⎞ jωL 0 (1 ± α L x ) ⎡ 1 ⎤
= 1+ ⎜1 − 2 ⎟ = 1 + ⎢1 − 2 ⎥ (3.51)
r r ⎝ ω LC ⎠ r ⎣ ω CL 0 (1 ± α L x ) ⎦
Efectuând transformări elementare asupra ecuaţiei (3.51) se obţine:
Z ωL ⎡⎛ ω2 ⎞ ⎤
= 1 + j 0 ⎢⎜⎜1 − 02L ⎟⎟ ± α L x ⎥ = 1 + jΩ L (3.52)
r r ⎣⎝ ω ⎠ ⎦
unde:
1 ωL 0 ⎡⎛ ω02 ⎞ ⎤
ω02L = iar Ω L = ⎢⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ ± α L x ⎥ (3.53)
L0C r ⎣⎝ ω ⎠ ⎦
Se consideră în continuare situaţia când sub acţiunea mărimii primare x are loc o variaţie
de capacitate aproximată de asemenea de o lege proporţională:
C = C 0 ± ΔC = C 0 (1 ± α C ⋅ x ) (3.54)
unde αC reprezintă coeficientul de proporţionalitate.
In acest caz se poate scrie:
⎡ ⎛ ω02C ⎞ ⎤
⎢ ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ ± α C x ⎥
Z ωL ⎢ ⎝ ω ⎠ ⎥ = 1 + jΩ
= 1+ j (3.55)
r r ⎢ 1± αCx ⎥ c
⎢ ⎥
⎢⎣ ⎥⎦
unde:
⎡ ⎛ ω02C ⎞ ⎤
⎢ ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ ± α C x ⎥
1 ωL ⎢ ⎝ ω ⎠ ⎥ (3.56)
ω02C = iar Ω C = ⋅
LC 0 r ⎢ 1± αCx ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ ⎦⎥
Considerând pulsaţia ω=ωa corespunzătoare

pulsaţiei tensiunii de alimentare se poate determina
valoarea părţii Ω şi apoi să se calculeze Z / r
29
reprezentând impedanţa raportată în jurul punctului de rezonanţă. În fig.3.11 este reprezentat
graficul variaţiei Z / r = 1 + jΩ şi respectiv variaţia defazajului ϕ = arctg Ω .
Rezultă şi din această diagramă posibilitatea utilizării conexiunii de rezonanţă pentru
sesizarea variaţiei mărimii primare x, variaţie ce va fi convertită într-o variaţie de impedanţă şi
implicit într-o variaţie de curent sau direct într-o variaţie de defazaj.
În cazul unui circuit cu rezonanţa curenţilor capacitatea C şi inductanţa L vor fi conectate
în paralel şi pentru analiza acestui caz se introduc mărimile: admitanţa Y şi respectiv conductanţa
g astfel că pentru un circuit LC paralel se poate scrie expresia:
⎛ 1 ⎞
Y = g + jωC ⋅ ⎜1 − 2 ⎟ (3.57)
⎝ ω LC ⎠
Considerând şi în acest caz adevărată relaţia (3.43) de variaţie a capacităţii cu mărimea
primară x se obţine
Y C ⎡⎛ ω2 ⎞ ⎤
= 1 + jω 0 ⎢⎜⎜1 − 02C ⎟⎟ ± α C x ⎥ = 1 + jΩ (3.58)
g g ⎣⎝ ω ⎠ ⎦
unde:
1 C 0 ⎡⎛ ω02C ⎞ ⎤
ω0 C =
2
iar Ω C = ω ⎢⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ ± α C x ⎥ (3.59)
LC 0 g ⎣⎝ ω ⎠ ⎦
În situaţia în care se consideră o variaţie de inductanţă dată de o lege descrisă prin relaţia
(3.53) se obţine în cazul rezonanţei paralel:
⎡ ⎛ ω02 L ⎞ ⎤
⎢ ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ ± α L x ⎥
Y L ω ⎠
= 1+ j 0 ⎢⎝ ⎥ = 1 + jΩ (3.60)
g g ⎢ 1± αLx ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ ⎦⎥
unde:
⎡ ⎛ ω02 L ⎞ ⎤
⎢ ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ ± α L x ⎥
1 ωL 0 ⎢ ⎝ ω ⎠ ⎥
ω02L = iar Ω C = (3.61)
L0C g ⎢ 1± αLx ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ ⎦⎥
Şi în cazul rezonanţei de curenţi fixând valoarea ω=ωa se poate determina grafic legea de
variaţie a admitanţei raportate Y / g având o alura asemănătoare impedanţei raportate (fig 3.11)
precum şi legea de variaţie a defazajului rezultând astfel posibilitate utilizării ambelor tipuri de
rezonanţă pentru conversia mărimii primare într-o variaţie de semnal electric prin intermediul
unui element sensibil de tip inductiv sau capacitiv.
Este de remarcat şi aspectul că deşi legea de variaţie a capacităţii cu mărimea primară în
cazul rezonanţei de tensiuni s-a aproximat printr-o lege liniară ca urmare a utilizării acestui tip de
element sensibil într-un circuit de rezonanţă se induce o neliniaritate puternică (relaţia 3.56).
Aceiaşi remarcă este valabilă şi pentru elementul sensibil de tip inductiv în cazul rezonantei de
curenţi (relaţia 3.60).
Pentru elemente sensibile de tip inductiv în cazul rezonanţei de tensiuni şi respectiv
pentru elementul sensibil de tip capacitiv în cazul rezonanţei de curenţi se păstrează liniaritatea
motiv pentru care este recomandată conexiunea serie pentru elemente sensibile de tip inductiv şi
respectiv conexiunea paralel pentru elemente sensibile de tip capacitiv.
30
Cap. 4
SENZORI SI TRADUCTOARE PENTRU MĂRIMI MECANICE
Dintre mărimile mecanice ce prezintă interes din punct de vedere informaţional pentru
automatizarea sau conducerea automată a unor procese în general şi a proceselor miniere în
particular, cele mai importante sunt: deplasarea, viteza, acceleraţia, forţa, presiunea.
4.1. Senzori şi traductoare pentru deplasare

Deplasarea este definită că o mărime fizică de natură mecanică ce oferă informaţii
despre schimbarea poziţiei unui punct material sau a unui corp fată de un sistem de referinţă.
Mărimi derivate din aceasta pot fi considerate: poziţia, distanţa, proximitatea.
Poziţia reprezintă localizarea spaţială a punctului sau corpului în raport cu sistemul de
referinţă. Distanţa reprezintă o măsura a poziţiei relative între două puncte sau între un punct
şi sistemul de referinţă. Proximitatea reprezintă situarea la foarte mică distanţa a unui punct
sau corp faţă de un reper fix.
În cele mai multe aplicaţii este necesară considerarea acestor mărimi ca fiind mărimi
vectoriale astfel că este necesară determinarea atât a modului acestora cât şi a sensului.
Deplasarea ca mărime vectorială poate fi liniară când are loc după o traiectorie liniara sau
unghiulară când are loc după o traiectorie circulară astfel ca o problema specifică
traductoarelor de deplasare o reprezintă sistemele de cuplare la mărimea de măsurat, care pot
fi atât liniare, cât şi (mai ales) rotative.
Determinarea valorii unei deplasări, fie ea liniară sau unghiulară, permite măsurarea
mai multor mărimi al căror efect primar se materializează prin modificarea poziţiei unui
punct, suprafaţă sau corp în raport cu o referinţă cum ar fi de exemplu: presiune, forţă, nivel,
temperatura, etc.
În ceea ce priveşte deplasările liniare acestea la rândul lor se împart în două în funcţie
de domeniul maxim de măsură existând traductoare pentru deplasări liniare mici (până la
10-1 m) respectiv traductoare pentru deplasări liniare mari (până la 102...103 m).
4.1.1. Senzori rezistivi

Funcţionarea acestor traductoare se bazează pe dependenţa dintre rezistenţa electrică R
a unui conductor şi lungime l, secţiunea S sau rezistivitatea ρ a materialului conform relaţiei:
l
R = ρ⋅ (4.1)
S
Elementul sensibil al unui traductor rezistiv poate fi realizat prin bobinarea cu pas
uniform, spiră lângă spiră, a unui fir conductor pe un suport izolator (ceramică) sau prin
depunerea unei pelicule rezistive continue de asemenea pe un suport izolator. Prima soluţie
tehnologică oferă avantajul unui curent de lucru mai mare dar are dezavantajele unei rezoluţii
limitate şi a erorilor de contact iar cea dea două soluţie are avantajele unei rezoluţii practic
infinite şi a rezistenţei relativ mare a elementului sensibil (< 500Ω) şi dezavantajul unui
curent de lucru limitat la ordinul mA.
Schemele tipice de utilizare a
elementelor sensibile rezistive sunt:
conexiunea reostatică (fig.4.1.a) şi
conexiunea potenţiometrică (fig.4.1.b).
Pentru conexiunea reostatică
elementul sensibil este conectat în serie cu
rezistenţa de sarcina Rs astfel că la o
mărime de intrare reprezentată de
deplasarea x a cursorului se obţine ca
mărime de ieşire curentul Ix conform
31
Senzori şi traductoare pentru mărimi mecanice
relaţiei (4.2) unde L0 reprezintă lungimea reostatului iar Rxmax reprezintă rezistenţa totală a
elementului sensibil (reostatului).
E E 1
Ix = = ⋅ (4.2)
Rs + R x Rs R x max x
1+ ⋅
R s L0
După cum se observă şi din fig.4.2 pentru a obţine o
caracteristica liniară trebuie ca Rs >> Rxmax dar îndeplinirea
acestei condiţii se face în detrimentul reducerii sensibilităţii
astfel că utilizarea acestor traductoare se face pe baza unui
compromis liniaritate/sensibilitate.
În cazul conexiunii potenţiometrice (fig.4.1.b.)
elementul sensibil este conectat ca un divizor de tensiune şi
în aceleaşi condiţii pentru mărimea de intrare x se obţine ca
mărime de ieşire căderea de tensiune pe rezistenţa de sarcina
Ux a cărei expresie este:
x
E⋅
L0
Ux = (4.3)
R x max x ⎛ x ⎞
1+ ⋅ ⎜1 − ⎟
R s L 0 ⎜⎝ L 0 ⎟⎠
Şi cazul acestui tip de conexiune liniaritatea
caracteristicii (fig.4.3) este cu atât mai buna cu cât este
îndeplinită condiţia : Rs >> Rxmax. Pentru această
conexiune îmbunătăţirea liniarităţii nu se mai realizează
în detrimentul sensibilităţii ceea ce constituie un avantaj
faţă de conexiunea reostatică. Din fig.4.4. se observă că
sensibilitatea globală în cazul conexiunii reostatice este
constantă pe întreg domeniul de măsură pe când la
conexiunea potenţiometrică sensibilitatea este
comparativ mai buna dar este variabilă pe domeniul de
măsură astfel că la alegerea tipului de conexiune se tine
seama aceasta.
O altă posibilitate de utilizare a elementului
sensibil rezistiv în construcţia traductoarelor pentru
deplasări mici este şi conexiunea potenţiometrică în
punte, fig. 4.5.
Se presupune că două din braţele punţii sunt
formate din părţi ale reostatului cu rezistenţa totală 2R
utilizat ca senzor de deplasare şi că pentru poziţia
mediana a cursorului puntea este echilibrată având
elementele R1=R2=R3=R4=R Ca urmare a deplasării
cursorului cu distanţa x rezistentele R3 şi R4 se
modifică cu valoarea r:
R
r = ⋅x (4.5)
l
unde R/l reprezintă rezistenţa unitară astfel că valorile
acestora devin:
R 3 = R ± r şi R 4 = R m r (4.6)
32
Mărimea de ieşire a senzorului este considerată tensiunea de dezechilibru ΔU şi prin
aplicarea teoremei a două a lui Kirchhoff se obţine:
U1 + ΔU − U 2 = 0 de unde ΔU = U 2 − U1 (4.7)
Tensiunile U1 şi U2 rezultă aplicând principiul divizorului de tensiune:
R 1
U1 = ⋅U = ⋅U
R+R 2 (4.8)
R±r R±r
U2 = ⋅U = ⋅U
R±r+R±r 2R
iar tensiunea de dezechilibru:
±r
ΔU = U 2 − U1 = ⋅U (4.9)
2R
şi ţinând seama de expresia rezistenţei unitare se obţine:
x
ΔU = ± ⋅ U = ± k ⋅ x (4.10)
l
condiţiile în care lungimea l şi tensiunea de alimentare U sunt constante. Schema are şi
avantajul că prin determinarea polarităţii tensiunii de dezechilibru se poate sesiza şi sensul
deplasării.
Atât conexiunea reostatică cât şi conexiunea potenţiometrică pot fi utilizate şi pentru
măsurare deplasărilor unghiulare cu aceleaşi avantaje şi dezavantaje ca şi în cazul deplasărilor
liniare. Pentru acest domeniu al deplasărilor unghiulare mici se utilizează mai ales conexiunea
potenţiometrică, elementele sensibile fiind denumite servopotenţiometre şi acestea putând fi
de două categorii:
- uniturn, la care se execută o singură rotaţie începând cu o poziţie de zero până la
αmax=355o..358o
- multiturn, la care rezistenţa este aplicată pe un suport elicoidal astfel că sec pot
realiza 3..10 rotaţii. Prin utilizarea unui sistem mecanic adecvat se pot utiliza şi pentru
deplasări liniare în domenii marii (5..10 m).
Utilizarea senzorilor potenţiometrici pentru toate aplicaţiile implică luarea în
considerare a câtorva măsuri de ordin tehnic astfel:
- mişcarea cursorului pe suprafaţa rezistivă trebuie să se realizeze cu o forţa de frecare
cât mai mică;
- mişcarea cursorului pe suprafaţa rezistivă trebuie să se realizeze cu viteza mică;
- conectarea senzorului la obiectul aflat în mişcare se realizează printr-un sistem
adecvat astfel încât să se transmită senzorului toţi parametrii mişcării;
- frecarea şi tensiunea de alimentare (excitaţie) determina încălzirea senzorului;
- se impune o stabilitate cât mai bună a parametrilor de mediu.
4.1.2. Senzori inductivi

La realizarea acestor traductoare se utilizează două principii, şi anume: modificarea
inductanţelor proprii sau mutuale prin deplasarea unui miez mobil respectiv modificarea
întrefierului sub acţiunea mărimii primare.
Elementele sensibile cu modificarea inductanţei sunt
formate dintr-o bobina B de lungime l, în interiorul căreia se
deplasează un miez M, sub acţiunea mărimii de măsurat x
(fig.4.6.). Ca urmare a deplasării miezului are loc o variaţie a
inductanţei proprii Li(x) a bobinei care plecând de la forma
expresiei inductanţei unui circuit magnetic va fi de forma:
N2
Li (x) = (4.8)
lf δ( x )
+
Sf ⋅ μ f Sf ⋅ μ f
33
unde mărimile au următoarele semnificaţii:
- N - numărul de spire al înfăşurării;
- Sf - suprafaţa secţiunii transversale a miezului;
- lf - lungimea medie a circuitului magnetic;
- δ(x) - lungimea întrefierului;
- μr, μf- permeabilitatea întrefierului şi miezului.
Se obţine o caracteristică de transfer puternic neliniară, datorită câmpului magnetic
neomogen creat în bobina şi în plus apar forţe ce influenţează deplasarea miezului. O atenuare
a acestor dezavantaje poate fi realizată în varianta diferenţială (fig.4.7.a.) ce constă din
utilizarea a două bobine în interiorul cărora se deplasează sub influenţa mărimii primare un
miez feromagnetic. Poziţia de referinţă a miezului coincide cu mijlocul geometric al
ansamblului celor două bobine. Având în vedere relaţia (4.8) precum şi faptul că în acest caz
apar două bobine înseriate dintre care una cu miez magnetic L1 şi alta fără miez L2 şi
inductanţa echivalentă este suma celor două inductanţe, după cum rezultă şi din fig.4.7.b.
există un domeniul în jurul poziţiei de referinţă în care caracteristica de transfer este
aproximativ liniară.
Sesizarea efectului deplasării miezului magnetic în interiorul ansamblului celor două

bobine se face prin conectarea acestora în braţele adiacente ale unei punţi de impedanţe
alimentată în c.a. de la o sursă cu tensiunea efectiva Uef şi pulsaţia ω cunoscute şi constante.
Celelalte două braţe sunt realizate din câte o rezistenţă Rp de asemenea cunoscute şi constante
rezultând o tensiune de dezechilibru U(x) :
2 ⋅ j ⋅ ω ⋅ R p ⋅ ΔL( x )
U( x ) = (4.9)
[ ]
R + R p + j ⋅ ω ⋅ ΔL( x ) + ω2 ⋅ ΔL2 + ω2 ⋅ ΔL212 + 2 Zi (R + R p + j ⋅ ω ⋅ ΔL' )
2
în care:
L1 ( x ) + L 2 ( x ) L (x) − L2 (x) '
L( x ) = ; ΔL( x ) = 1 ; L = L − L12 (4.10)
2 2
iar R, reprezintă rezistenţa ohmică a bobinelor L1, L2 şi L12 reprezintă inductanţele proprii ale
bobinelor şi respectiv inductanţa mutuală de cuplaj. Se constată că tensiunea de dezechilibru
este o mărime complexa caracterizată prin modul şi fază, faza indicând sensul de deplasare al
miezului mobil. Traductoarele inductive cu astfel de elemente sensibile au domeniul maxim
de măsură ±100 mm şi asigură o precizie de max. 1%.
O variantă asemănătoare este aceea la care bobinele din montajul diferenţial constituie
secundarul unui transformator, traductoarele realizate astfel purtând denumirea de
transformatoare diferenţiale liniar variabile LVDT (Linear Variable Differential Transformer).
Elementul sensibil este format dintr-o bobina primară şi două bobine secundare plasate
simetric într-o capsulă cilindrică în interiorul căreia sub influenţa mărimii primare se
deplasează pe distanţa x un miez ce asigură închiderea fluxului magnetic (fig. 4.8.a.).
34
Alimentarea în c.a. a înfăşurării primare determină inducerea unei tensiuni în fiecare

din cele două bobine secundare şi deoarece acestea sunt legate în sens contrar, tensiunile
induse sunt în opoziţie de fază. Se obţine astfel la ieşire o tensiune reprezentând diferenţa
tensiunilor induse. Tensiunea de ieşire este nulă atunci când miezul se află în centru bobinei
(poziţia de referinţă) şi are forma de variaţie prezentată în fig. 4.8.b. atunci când miezul se
deplasează de o parte şi de alta a poziţiei de referinţă. Acest mod de funcţionare presupune
alimentare bobinei primare de la o sursă de curent constant deoarece alimentarea de la o sursă
de tensiune determină variaţia semnalului de ieşire în funcţie de impedanţa bobinei primare
având în vedere mai ales variaţia cu temperatura a rezistenţei conductorului bobinei. Se
impune de asemenea păstrarea constantă a frecventei curentului de alimentare având în vedere
influenţa acesteia în impedanţa unei înfăşurări. Aceste condiţii pot fi realizate fizic alimentând
bobina primară prin intermediul
unui oscilator care să furnizeze
un semnal în tensiune cu
amplitudine şi respectiv
frecvenţa constantă, semnal
care ulterior este convertit într-
un curent constant prin
intermediul unui circuit
specific. Schema bloc a
adaptorului pentru LVDT
prezentată in fig.4.9. utilizează
un redresor sincron astfel încât
semnalul de ieşire este un
semnal de c.c.
Redresorul sincron este realizat cu un multiplexor analogic MUX şi detector de trecere
prin zero care converteşte semnalul sinusoidal furnizat de oscilator în impulsuri
dreptunghiulare utilizate la comanda multiplexorului. Există posibilitatea de a ajusta nivelul
semnalului de ieşire astfel încât acesta să fie nul pentru poziţia centrală miezului în interiorul
senzorului LVDT. Amplificatorul de ieşire permite adaptarea nivelului semnalului de ieşire
pentru următorul etaj. Se obţine astfel un semnal de ieşire a cărui amplitudine indică gradul de
depărtare al miezului faţă de poziţia de referinţă şi a cărui polaritate indică sensul deplasării.
Pentru măsurarea deplasărilor unghiulare se poate utiliza varianta rotativă a LVDT şi
anume Rotary Variable Differential Transformer (RVDT). Acestea sunt utilizate în general
astfel încât să funcţioneze pe un unghi de aproximativ ±40o faţă de poziţia de referinţă ce
corespunde şi în acest caz poziţiei mediane a miezului magnetic astfel încât să se asigure o
abatere de la liniaritate de cel mult 0,5%.
Utilizarea senzorilor de tip LVDT sau RVDT asigură următoarele avantaje:
- rezoluţie foarte buna;
- sunt elemente fără contact astfel încât forţa de frecare este neglijabilă;
- histerezisurile magnetice şi mecanice sunt neglijabile;
- impedanţa de ieşire foarte mică;
- efecte neglijabile ale zgomotelor şi interferentelor electrice;
35
- construcţie solidă şi robustă.
Adaptorul traductoarelor cu element sensibil de tip transformator diferenţial poate fi
un montaj de tip oscilator cu cuplaj inductiv realizat dintr-un amplificator şi un circuit de
reacţie de tip circuit oscilant acordat
Firma ANALOG DEVICES produce adaptorul
AD598 pentru condiţionarea semnalului furnizat de
către LVDT sau RVDT a cărui schema bloc
funcţională este asemănătoare schemei prezentate.
Principiul de realizare al traductoarelor
inductive de deplasare cu modificarea întrefierului este
prezentat în fig. 4.10 şi la această grupă de traductoare
parametrul variabil este reactanţa inductiva X = ωL,
unde ω este pulsaţia curentului, iar L reprezintă
inductanţa elementului sensibil care este dependentă
de deplasarea armăturii mobile sub acţiunea mărimii
primare.
Modificarea reactanţei poate fi datorată variaţiei atât a întrefierului δ cât şi a secţiunii
S a întrefierului. Inductanţa bobinei in cazul când miezul magnetic este nesaturat poate fi
exprimată prin relaţia (4.11) unde N reprezintă numărul de spire al bobinei, Rm reprezintă
reluctanţa miezului şi armaturii, δ reprezintă lungimea întrefierului, iar S aria secţiunii
transversale a întrefierului. Aproximaţia din relaţia (4.11) este dată de condiţia de nesaturare a
circuitului magnetic caz în care Rm << 2δ/S.
N2 N2 S
Lx = ≈ = k⋅ (4.11)
δ 2δ δ
Rm + 2⋅
S S
Pentru curentul I şi tangenta unghiului de defazaj tgφ din circuitul bobinei rezultă:
U U
I= = (4.12)
Zs + (R + jωL x ) ⎛ S⎞
(R s + R ) + jω ⋅ ⎜ Ls + k ⋅ ⎟
⎝ δ⎠
⎛ S⎞
ω⎜ Ls + k ⋅ ⎟
ω(Ls + L x ) δ⎠
tg ϕ = = ⎝ (4.13)
Rs + R Rs + R
unde R reprezintă rezistenţa înfăşurării bobinei iar Zs = Rs
+jωLs reprezintă impedanţa sarcinii. Aşa cum rezultă din
ecuaţiile (4.12), (4.13) se observă (fig.4.11) că orice variaţie a
lungimii δx sau a secţiunii transversale Sx a întrefierului va
acţiona asupra valorii curentului sau defazajului. Cu toată
simplitatea sa acest element sensibil prezintă dificultăţi de
utilizare datorită caracteristicii puternic neliniare precum şi
datorită forţelor considerabile necesare pentru deplasarea
armăturii mobile a miezului magnetic.
Pentru compensarea acestor neajunsuri, se utilizează de obicei elemente sensibile cu
două bobine de reactanţa conectate după o schema diferenţială (fig. 4.12.a) sau după o schemă
în punte (fig. 4.12.b). La orice valoare  a întrefierului forţele de atracţie se vor echilibra
reciproc aproape în întregime astfel că pentru deplasarea armăturii mobile trebuie învinsă
numai greutatea acesteia, eventual forţele de frecare determinate de greutate.
36
În cazul schemei diferenţiale tensiunile U1 şi U2 din secundarul transformatorului vor

fi date de aplicarea legii inducţiei electromagnetice fiind egale, respectiv cu:
dΦ dΦ 2
U1 = − N 2 ⋅ 1 ; U 2 = − N 2 ⋅ (4.14)
dt dt
Ţinând seama de expresia fluxului magnetic printr-un circuit Φ = L ⋅ i = N 2 ⋅ i / R m şi
considerând reluctanţa magnetică a miezului nulă (RmFe≈0) rezultă expresiile celor două
fluxuri:
N2 ⋅ μ ⋅ S N2 ⋅ μ ⋅ S
Φ1 = 1 0 ⋅ i; Φ 2 = 1 0 ⋅ i (4.15)
δ1 δ2
şi respectiv expresiile celor două tensiuni:
N 2 ⋅ μ ⋅ S di N 2 ⋅ μ ⋅ S di
U1 = − N 2 ⋅ 1 0 ⋅ ; U 2 = − N 2 ⋅ 1 0 ⋅ (4.16)
δ1 dt δ2 dt
Considerând că tensiunea de excitaţie din primar este o tensiune sinusoidală astfel că
aceasta generează un curent de forma i = Im sin ωt şi respectiv că întrefierul iniţial este egal
pentru cele două secţiuni adică δ1 = δ2 = δ rezultă diferenţa de tensiune ΔU = U1 - U2 = 0
pentru o deplasare a armaturii mobile. Sub influenţa mărimii de măsurat are loc o deplasare x
a armaturii mobile care va afecta lungimea întrefierului astfel încât δ1 = δ - x şi δ2 = δ + x. În
aceste condiţii cele două tensiuni devin:
μ ⋅S
U1 = − N 2 ⋅ N12 ⋅ 0 ⋅ I m ⋅ ω ⋅ cos ωt;
δ−x
(4.17)
2 μ0 ⋅ S
U 2 = − N 2 ⋅ N1 ⋅ ⋅ I m ⋅ ω ⋅ cos ωt
δ+x
iar diferenţa de tensiune rezultă:
⎛ 1 1 ⎞
ΔU = U1 − U 2 = − N 2 ⋅ N12 ⋅ μ 0 ⋅ S ⋅ ω ⋅ I m ⎜ − ⎟ cos ωt (4.18)
⎝δ−x δ+x⎠
şi se observa că această diferenţă de tensiune este o funcţie de deplasarea x, de pulsaţia ω şi de
amplitudinea Im a curentului de excitaţie i şi considerând cele două mărimi de excitaţie
constante rezultă ΔU = f(x):
2x 2x
ΔU = k ⋅ 2 cos ωt = k ⋅ cos ωt
δ −x 2
⎛ ⎛ x ⎞2 ⎞
δ 1− ⎜ ⎟ ⎟
2⎜
(4.19)
⎜ ⎝δ⎠ ⎟
⎝ ⎠
unde k = − N 2 ⋅ N12 ⋅ μ 0 ⋅ S ⋅ ω ⋅ I m
37
Se observă că pentru o deplasare mult mai mică decât lungimea întrefierului x << δ se
obţine o caracteristică aproximativ liniară a acestui tip de traductor inductiv de deplasare:
2
2 ⎛x⎞
ΔU ≈ k1 ⋅ x ⋅ cos ωt unde k1 = dacă ⎜ ⎟ → 0 (4.20)
δ 2
⎝δ⎠
În vederea compensării neliniarităţii se poate utiliza ca mărime de ieşire şi fie diferenţa
curenţilor prin cele două înfăşurări Id = I m1 − I m 2 fie raportul acestora Ir= I m1 / I m 2 rezultând
caracteristicile statice prezentate in fig.4.13.
Se poate utiliza de asemenea ca mărime de ieşire şi unghiul de defazaj între cei doi
curenţi şi anume:
⎛ S ⎞ ⎛ S ⎞
ω⎜ Ls + k ⋅ ⎟ ω⎜ Ls + k ⋅ ⎟
δ+x⎠ δ−x⎠
ϕ = ϕ1 − ϕ2 = arctg ⎝ − arctg ⎝ (4.21)
Rs Rs
Tot în categoria traductoarelor inductive pot fi considerate şi transformatoarele de
unghi respectiv selsinele, acestea din urmă putând fi: de tip resolver sau de tip inductosyn.
Transformatorul de unghi (fig.4.14.) este construit din
două înfăşurări dintre care una
reprezintă statorul sau primarul şi este alimentată cu o
tensiune u1:
u1 = U1 sin ωt (4.22)
Cea de-a două înfăşurare constituie rotorul sau
secundarul şi ca urmare a deplasării unghiulare cu unghiul α
faţă de stator, în aceasta înfăşurare se induce tensiunea u2:
u 2 = k ⋅ U1 sin ωt ⋅ sin (ωt − ϕ) (4.23)
în care k reprezintă raportul de transformare între primar şi secundar, iar φ defazajul propriu.
Traductorul de tip resolver este construit din două înfăşurări statorice decalate electric
o
cu 90 şi un rotor monofazat (fig. 4.15.).
Dacă se alimentează statorul, rotorul devine indus şi se disting două metode de
utilizare: cu modulaţie de amplitudine şi cu modulaţie de
faza. În cazul utilizării resolverului cu modulaţie de
amplitudine pentru a măsura deplasarea unghiulară a unui
ax (care antrenează rotorul) în raport cu o poziţie de
referinţă α0 se alimentează cele două înfăşurări statorice,
respectiv cu tensiunile:
u s1 = U ⋅ sin α 0 ⋅ sin ωt
u s 2 = U ⋅ cos α 0 ⋅ sin ωt
(4.24)
Tensiunea indusă în rotor (4.24) va fi o funcţie de deplasarea  a axei rotorului faţă de
axa înfăşurării:
u r = u s1 ⋅ cos α ± u s 2 ⋅ sin α = U ⋅ sin ωt ⋅ sin (α 0 ± α ) (4.25)
38
semnul fiind dat de sensul de parcurgere al înfăşurărilor S1 şi S2. Se obţine astfel o tensiune
periodică cu amplitudinea modulată cu sinusul (sau cosinusul) unghiului α0±α şi care
reprezintă deplasarea unghiulară faţă de poziţia de referinţă α0.
În cazul utilizării resolverului cu modulaţia de fază cele două înfăşurări statorice se
alimentează cu tensiuni de aceiaşi frecvenţă şi amplitudine dar decalate cu 90o electrice:
u s1 = U ⋅ sin ωt
⎛ π⎞ (4.26)
u s 2 = U ⋅ sin ⎜ ωt + ⎟ = U ⋅ cos ωt
⎝ 2⎠
iar tensiunea indusă în rotor va fi:
u r = u s1 ⋅ cos α ± u s 2 ⋅ sin α = U ⋅ sin (ωt ± α ) (4.27)
şi se observă că tensiunea rezultată are faza proporţională cu unghiul de deplasare relativ
dintre rotor şi statorul S1.
Pentru ambele modalităţi de utilizare problema esenţială constă în furnizarea
tensiunilor de alimentare a înfăşurărilor statorice. Aceste tensiuni pot fi generate analogic
când se utilizează un alt resolver alimentat pe rotor astfel că pe cele două înfăşurări statorice
se culeg tensiunile necesare sau pot fi generate numeric utilizând tensiuni dreptunghiulare
dependente de unghiul α0.
O metoda modernă pentru generarea tensiunilor de forma Usin2πf, Ucos2πf constă în
baleierea cu frecvenţa N/f a unui spaţiu de memorie ROM în care sunt înscrise cu precizia
dorită valorile discrete ale funcţiei sinus, respectiv cosinus, calculate pentru un număr de N
eşantioane pe o perioada. Pentru a obţine o precizie bună (eroare < 1%) se recomandă
utilizarea a 1 kO de memorie.
Inductosynul (Farand Industries Inc.) este de asemenea un transformator de unghi cu
un număr foarte mare de poli desfăşurat în plan şi constructiv (fig. 4.16.) realizat din două
discuri plane: unul mobil (rotor) solidar cu punctul a cărui deplasare se măsoară şi celălalt fix
asociat cu elementul de referinţă. Înfăşurările atât pe rotor cât
şi stator sunt realizate prin tehnica circuitelor imprimate, între
cele două se află un mediu dielectric.
Tensiunea indusă în rotor (U0) depinde de poziţia
relativă dintre cele două înfăşurări şi este de forma:
x
U 0 = k ⋅ U ⋅ cos 2 ⋅ π ⋅ (4.28)
p
unde k reprezintă raportul de transformare dintre cele două înfăşurări p reprezintă pasul
înfăşurărilor, iar x deplasarea relativă dintre acestea.
Uzual există un decalaj iniţial dintre cele două înfăşurări astfel că tensiunea indusă în
rotor este de forma:
x
U 0 = k ⋅ U ⋅ sin 2 ⋅ π ⋅ (4.29)
p
În ambele cazuri pentru deplasarea corespunzătoare unui semipas, informaţia de
deplasare este conţinută în amplitudinea tensiunii induse iar numărul de treceri prin zero al
acesteia indică numărul de semipaşi realizaţi ca urmare a deplasării.
Modele obişnuite de inductosyne au distanţa dintre înfăşurări de 0,178 mm, pasul
p = 2 mm şi domeniul de măsură cuprins în intervalul 250 mm ÷ 36 m asigurând o eroare de
neliniaritate de 2,5 μm pentru modelele liniare respectiv de ±1" ÷ ±4" pentru modele rotative.
Alimentarea înfăşurării primare se realizează cu o tensiune alternativă cu frecvenţa de
200 Hz până la 200 kHz, tensiunea rezultată în înfăşurarea secundară fiind de până la
100 mV.
39
4.1.3. Senzori capacitivi
Traductoarele de acest tip utilizează elemente sensibile formate dintr-un condensator
plan la care mărimea primară x poate modifică distanţa dintre armături d, suprafaţa comună a
armăturilor S sau permitivitatea dielectricului ε, având în vedere relaţia de definiţie a
capacităţii C în funcţie de aceste mărimi.
Elementele sensibile realizate pe baza modificării distanţei dintre armături pot fi
realizate în varianta simplă (fig. 4.17.a) sau în varianta diferenţială (fig.4.17.b).
Pentru varianta simplă variaţia de capacitate
datorată acţiunii mărimii primare x este dată de
relaţia:
ε ⋅S
C= (4.30)
d±x
şi se observă o caracteristică statică puternic neliniară. Îmbunătăţirea liniarităţii se poate

obţine prin folosirea unui montaj diferenţial care este alimentat cu o tensiune sinusoidală U.
Astfel capacităţile C1 şi C2, având aceiaşi suprafaţă comună a armăturilor şi acelaşi dielectric
formează un divizor capacitiv de tensiune, se încarcă, respectiv, cu tensiunile:
d+x d−x
U1 = U ⋅ ; U2 = U ⋅ (4.31)
2d 2d
Alegând ca mărime de ieşire tensiunea diferenţială ΔU se obţine:
⎛d+x d−x⎞ U
ΔU = U1 − U 2 = U⎜ − ⎟ = ⋅x (4.32)
⎝ 2d 2d ⎠ d
ceea ce oferă o caracteristică statică liniară pentru acest tip de traductor.
Principiul de realizare al adaptorului
pentru traductoare cu elemente sensibile
capacitive este prezentat în fig.4.18. şi
constă în utilizarea unei punţi de tip Sauty
având în două braţe capacităţile diferenţiale
C1 şi C2 şi în celelalte două braţe capacităţile
fixe C3 şi C4. Puntea este alimentată cu o
tensiune cu frecvenţa de 500...5000 Hz, iar
tensiunea de dezechilibru este preluată de un
amplificator A şi un redresor sensibil la fază
RS.
Pentru deplasări unghiulare există varianta rotativă a elementului sensibil diferenţial
capacitiv ce constă din două armaturi circulare egale ca suprafaţa şi fiecare divizată în două
părţi izolate (fig.4.19) Una din cele două perechi formează rotorul, iar cealaltă statorul astfel
că aria comuna a celor două armaturi este proporţională cu unghiul de deplasare α măsurată
faţă de poziţia de referinţă, reprezentată de poziţia perpendiculară a suprafeţelor izolatoare de
pe fiecare armatura. Neglijând capacităţile parazite introduse de cele două armaturi se obţin
patru condensatoare ale căror capacităţi sunt date de relaţiile:
ε ⋅ π ⋅ R 2 ⎛ 2α ⎞
C1 = C3 = ⋅ ⎜1 + ⎟
4d ⎝ π ⎠
(4.33)
ε ⋅ π ⋅ R 2 ⎛ 2α ⎞
C2 = C4 = ⋅ ⎜1 − ⎟
4d ⎝ π ⎠
unde d<<R.
Conectând cele patru capacităţi într-o punte de
măsură astfel încât C1 şi C3 respectiv C2 şi C4 sa fie
dispuse pe braţele opuse ale punţii se obţine o tensiune
40
proporţională cu unghiul de deplasare α. Liniaritatea caracteristicii este influenţată de distanţa
dintre armături, care trebuie din acest motiv să fie constantă. O sursă de erori este reprezentată
de asemenea de capacitatea parazită a liniei între puntea de măsură şi circuitul de prelucrare,
această capacitate afectând atât liniaritatea cât şi sensibilitatea traductorului.
4.1.4. Adaptoare specifice traductoarelor pentru deplasări mici

Utilizarea senzorilor rezistivi în realizarea traductoarelor pentru deplasări liniare mici
nu pune probleme deosebite în ceea ce priveşte construcţia adaptorului acesta fiind în
principiu un amplificator de curent continuu realizat în general pe baza utilizării
amplificatoarelor operaţionale sau în cazul în care se impune realizarea adaptării de rezistenţa
a amplificatoarelor de curent continuu cu modulare-demodulare. Unele probleme apar la
realizarea traductoarelor cu senzori inductivi şi respectiv capacitivi datorită necesităţii
alimentării acestora cu o tensiune alternativa cu frecvenţa de regulă cuprinsă între
500÷5000 Hz.
După cum rezultă din ecuaţiile de funcţionare (4.20), (4.24), (4.26), (4.28) ale
senzorilor inductivi semnalul de ieşire al acestora este o tensiune sinusoidală sau
cosinusoidală cu amplitudinea dependentă de valoarea mărimii primare astfel că pentru a
extrage informaţia utilă din aceste semnale se impune redresarea lor. Utilizarea schemelor
clasice de redresare nu este posibilă datorită neliniarităţii introdusă de tensiunea de deschidere
a diodelor (U0≈0,6 V) care în foarte multe cazuri
datorită nivelului mic al semnalului furnizat de
senzor nu conduce la deschiderea diodelor.
Eliminarea acestui inconvenient se realizează prin
utilizarea redresoarelor de precizie a căror schemă
de principiu este prezentată în fig.4.20. Principiul
de realizare al redresoarelor de precizie constă în
utilizarea unui amplificator operaţional AO cu
factor de amplificare în buclă deschisă (A > 25000)
foarte mare şi a diodelor D1 şi D2 ca elemente
redresoare.
Atâta timp cât tensiunea de deschidere a diodei D1 (pentru semialternanţa pozitivă) nu
este atinsă (dioda D2 fiind oricum blocată) amplificatorul lucrează în buclă deschisă şi
considerând A = 25000 şi U0 = 0,6 V rezultă că valoarea tensiunii aplicate la intrare pentru a
se obţine tensiunea de deschidere este de 24 μV (0,6/25000). În momentul în care D1 se
deschide se închide bucla de reacţie şi circuitul se comportă ca un amplificator inversor cu
amplificarea A=R4/R1, iar tensiunea din punctul B urmăreşte tensiunea de la intrare (din
punctul A). Deoarece D2 este blocată la ieşire nu se obţine semnal, dar pentru semialternanţa
negativă D2 trece în conducţie şi la ieşire se obţine o tensiune proporţională cu tensiunea de
intrare factorul de proporţionalitate fiind dat de raportul R4/R1 care poate fi şi unitar (R4 = R1).
Se obţine astfel un redresor monoalternanţă aproape perfect cu zona de ineficacitate pentru
semnale de intrare extrem de mici (< 24 μV pentru cazul considerat). Prin adăugarea unui
circuit de însumare se poate obţine redresor dublă alternanţă pe acelaşi principiu.
Pentru senzorii inductivi de tip TDLV şi pentru senzorii capacitivi schema bloc
adaptorului este prezentată în fig. 4.21.a, iar în figurile 4.21.b şi respectiv 4.21.c sunt
prezentate detalii de conectare a elementelor sensibile inductive şi respectiv capacitive la
adaptor.
Alimentarea senzorului se realizează prin intermediul unui oscilator care furnizează
tensiunea de excitaţie a acestuia Uex astfel încât semnalul de ieşire este un semnal de c.a. care
poate fi amplificat fără probleme cu ajutorul amplificatorului ACA. Elementul esenţial în
această structură este reprezentat de redresorul sensibil la fază (numit şi redresor sincron RS)
ce are rolul de a extrage semnalul util în prezenţa tensiunii Uex de alimentare a senzorului.
41
Acelaşi principiu poate fi utilizat şi la extragerea semnalului util în prezenţa unei tensiuni de
zgomot.
Principiul RS (fig.4.22.) constă în utilizarea unui element (de regulă dispozitiv

electronic) cu rol de întrerupător K a cărui închidere şi deschidere este comandată de acelaşi
oscilator pentru alimentare cu frecvenţa fref. Atâta timp cât K
este închis tensiune de ieşire Ue = Δu şi aceasta este zero cât
K este deschis.
Considerând tensiunea de intrare Δu ca fiind
sinusoidală:
Δu = ΔU m ⋅ sin (ωt + ϕ) (4.34)
şi de aceiaşi frecvenţă cu frecvenţa tensiunii de comanda
dar defazată cu unghiul φ şi tensiunea de ieşire Ue are
forma de dependentă de acest unghi (fig.4.23.)
Deoarece interesează valoarea medie a tensiunii
de ieşire RS este urmat de un filtru trece jos (FTJ)
caracterizat printr-o constantă de timp τ. Valoarea medie
a tensiunii de ieşire se calculează cu relaţia:
T
1
U med = ∫ U e ( t ) dt (4.35)
T0
şi se obţine:
T/2 T/2
1 1 ⎛ 2π ⎞ ΔU m
U med = ∫ ΔU m ( t ) ⋅ sin(ωt + ϕ) dt = ∫ ΔU m ( t ) ⋅ sin ⎜ ⋅ t + ϕ ⎟ dt = ⋅ cos ϕ (4.36)
T 0 T 0 ⎝ T ⎠ π
Se observă că funcţie de φ tensiunea medie la ieşire poate fi maxim pozitivă (φ = 0),
zero (φ = 90) sau maxim negativă (φ = 180). Cazul φ = 90 se recomandă pentru folosirea RS
în cazul detectoarelor de cuadratură unde acesta are rolul de indicator de nul.
4.1.5 Traductoare numerice de deplasare

Traductoarele numerice au avantajul esenţial că oferă la ieşire un semnal electric ce
poate fi utilizat, fără prelucrări ulterioare prin conversie analog-numerică, de către circuitele şi
sistemele digitale. Astfel de traductoare se pot folosi atât pentru deplasări liniare cât şi pentru
deplasări unghiulare şi utilizează diverse suporturi pe care informaţia referitoare la deplasare
este codată absolut sau relativ. Pentru deplasări unghiulare se utilizează discuri de codare, iar
pentru deplasări liniare rigle de codare.
42
Un alt avantaj remarcabil al traductoarelor numerice este dat de faptul că acestea pot fi
utilizate atât la măsurarea deplasărilor liniare mici, a deplasărilor liniare mari, cât şi a
deplasărilor unghiulare.
Există mai multe procedee de inscripţionare şi citire a informaţiei dar rezultatele cele
mai bune sunt asigurate de procedeul optic, prin care informaţia este dispusă pe suport, prin
zone transparente şi opace, respectiv reflectorizante şi absorbante.
În funcţie de modul de codificare a informaţiei discurile, respectiv riglele de codare
pot fi relativ (incremental) (fig.4.24) sau codificate absolut(fig.4.25).
Prin codificarea absolută se furnizează la ieşire un "cuvânt" binar (natural, BCD sau
Gray) cu lungimea egală cu numărul pistelor şi care corespunde poziţiei relative a riglei sau
discului faţă de o poziţie de referinţă. Cuvântul binar conţine un număr de biţi egal cu
numărul pistelor iar valoarea unui bit poate fi 0 sau 1 după cum în timpul citirii capul de citire
întâlneşte o zona transparentă sau opacă.
Utilizarea unuia sau altuia dintre codurile binare este impusă de destinaţia informaţiei,
astfel dacă informaţia relativa la deplasare este utilizată pentru afişare directă este preferat
codul BCD deoarece nu este necesară o conversie ulterioară iar dacă informaţia este utilizată
pentru conducerea automată a unui proces este preferat codul binar natural datorită
compatibilităţii directe a acestuia cu tehnica de prelucrare digitală. Utilizarea celor două
coduri natural respectiv BCD are dezavantajul că din cele N tranziţii N/2 se fac cu
modificarea a mai mult de un bit ceea ce face ca în timpul tranziţiei pierderea unui bit să
conducă la erori grosolane. Codul Gray sau codul reflectat este un cod simetric astfel că
pentru toate cele N tranziţii modificarea cuvântului se face prin modificarea unui singur bit.
Rezoluţia traductoarelor ce utilizează astfel de elemente sensibile este dată de numărul piste al
codificatorului.
Utilizarea codificatoarelor absolute presupune existenţa unui cap de citire (sursa
optică+fotodetector) pentru fiecare pistă ceea ce reprezintă un dezavantaj din punct de vedere
al preţului de cost. Un alt dezavantaj este dat de necesitatea introducerii unei unităţi de calcul
pentru deplasarea zeroului. La aceste dezavantaje se adaugă avantajele că informaţia nu se
pierde în cazul dispariţiei tensiunii de alimentare şi că eventualele impulsuri parazite au o
influenţă neglijabilă asupra informaţiei.
Elementele de codare se realizează de obicei sub formă de discuri de codare având în
vedere posibilitatea conversiei, printr-un sistem adecvat, a deplasării liniare intr-o deplasare
unghiulară şi aceste discuri pot avea 4÷16 piste cu diametre intre 50 până la 175 mm.
Creşterea rezoluţiei (preciziei) presupune mărirea numărului de piste ceea ce în final conduce
la creşterea diametrului codificatorului soluţie limitată din considerente de gabarit şi de
inerţie. Structura adaptorului pentru traductoarele digitale ce utilizează astfel de elemente
sensibile conţine registre, decodificatoare, circuite de deplasare a zeroului eventual elemente
de afişare.
Pentru obţinerea informaţiilor referitoare la deplasare cel mai bine se pretează
codificatoarele incrementale rotative. Procedeul de măsurare al deplasărilor utilizând
codificatoare incrementale are avantajele că nu necesită circuite electronice de prelucrare
pretenţioase, de regulă acestea fiind reprezentate în general de blocul de numărare precum şi
faptul că pentru orice poziţie relativă intre capul de citire şi codificator starea numărătorului
43
care conţine informaţia poate fi resetată astfel că se asigură o deplasare comodă a zeroului. La
aceste avantaje trebuie adăugate şi dezavantajele ce constau în faptul că pierderea unui impuls
sau apariţia unui impuls parazit determină erori de măsurare precum şi în faptul că la
pierderea tensiunii de alimentare se pierde informaţia şi măsurătoarea trebuie repetată.
Codificatoarele incrementale se realizează frecvent sub formă de discuri şi prin
alternanţa zonelor transparente şi opace furnizează un tren de impulsuri ce au de regulă
factorul de umplere de 50 % şi rezoluţia acestora poate fi cuprinsă între 100÷6000 de
impulsuri/rotaţie. Deoarece creşterea rezoluţiei nu impune obligatoriu şi creşterea diametrului
aceasta fiind limitată de dimensiunea fotodetectorului se pot obţine rezoluţii apreciabile
pentru discuri de codare cu diametre cuprinse între 25 şi 80 mm.
Adaptoarele traductoarelor numerice cu codificatoare incrementale conţin un bloc de
numărare ce oferă o ieşire numerică funcţie de numărul de incrementare generate de disc
plecând de la o poziţie de referinţă. Citirea este realizată de un cap optic format dintr-un
fotoemiţător (LED) şi un fotodetector (fotodioda FD, fototransistor FT). Sistemul de obţinere
şi prelucrare a informaţiei pentru traductoare incrementale este de obicei o grilă de scanare
(vernier) formată din patru ferestre decalate geometric cu 1/4 din perioada geometrică
corespunzătoare reţelei de pe disc (fig.4.26.a) astfel încât la deplasarea discului în raport cu
această grilă fotodetectoarele plasate în dreptul ferestrelor (fig.4.26.b.) furnizează tensiunile
Eij (fig.4.26.c.) defazate două câte două cu 180o electrice şi respectiv cu 90o electrice. Aceste
forme de undă conduc la realizarea unui montaj diferenţial astfel că la fiecare pereche de
fotodetectoare sunt cuplate în perechi (e11 şi e12 şi respectiv e21 şi e22). Tensiunile diferenţiale
ale fiecărei perechi după o amplificare corespunzătoare determină generarea a două tensiuni
cvasisinusoidale defazate cu 90o electrice între ele. Se obţin astfel structura bloc a adaptorului
(fig.4.27.a.) şi respectiv formele de unda (fig.4.27.b.) Ue1 şi Ue2. Prin intermediul unui bloc de
formare FI (triggerare) se obţin două trenuri de impulsuri dreptunghiulare care sunt prelucrate
în continuare.
44
Deoarece deplasarea este o mărime vectorială valoarea acesteia se obţine prin
numărarea impulsurilor u1 sau u2, iar sensul acestui vector se stabileşte prin sensul de
numărare incrementarea respectiv decrementarea numărătorului. Blocul de numărare în cazul
măsurării deplasări sau poziţiei va fi format fie din numărătoare binare reversibile în cazul în
care informaţia este utilizată într-o buclă numerică de reglare fie din numărătoare BCD
reversibile în cazul în care informaţia este utilizată în vederea afişării acesteia pe un display.
Circuitele integrate β74193 (CDB 4193) şi respectiv β74192 (CDB 4192) sunt
numărătoare reversibile sincrone binare respectiv BCD realizate în tehnologie TTL, iar
circuitele integrate MMC 40193 şi respectiv MMC 40192 sunt numărătoare reversibile binare
respectiv BCD realizate în tehnologie CMOS. La toate aceste numărătoare sensul de numărare
este stabilit prin nivelul logic al uneia din cele două intrări de numărare precum şi de frontul
semnalului pe intrările complementare.
Determinarea condiţiilor de funcţionare se face ţinând seama de funcţionarea
numărătoarelor pe un ciclu de funcţionare complet înţelegând prin aceasta evoluţia sistemului
care plecând dintr-o stare considerată iniţială comută succesiv într-un număr finit de stări
stabile fiecare din acestea corespunzând unei situaţii reale şi necesare din condiţiile impuse.
Ultima stare în care comută sistemul este identică cu starea iniţială.
În conformitate cu funcţionare numărătoarelor blocul logic numit şi discriminator de
sens trebuie să furnizeze la ieşire două semnale y1 şi y2 astfel:
- dacă impulsul u1 apare înaintea lui u2 reprezentând un anumit sens al vectorului la
ieşire y1 trebuie să existe câte o tranziţie 0→1 pentru fiecare impuls u1 iar ieşirea y2 să fie în
starea "1 logic" pentru fiecare tranziţie 0→1 a ieşiri y1;
- dacă impulsul u2 apare înaintea lui u1 reprezentând sensul opus al vectorului la
ieşirea y2 trebuie să existe câte o tranziţie 0→1 pentru fiecare impuls u2, iar ieşirea y1 să fie în
starea "1 logic" pentru fiecare tranziţie 0→1 a ieşirii y2.
Cele două semnale de ieşiri y1 şi y2 corespund intrărilor CU şi respectiv CD ale
blocului de numărare.
În vederea realizării sintezei discriminatorului se consideră acesta un automat
secvenţial şi se construieşte graful de tranziţie al stărilor şi în continuare funcţiile logice în
conformitate cu principiile de sinteză ale automatelor secvenţiale. Determinarea funcţiilor de
excitaţie x1, x2 şi respectiv a funcţiilor de ieşire y1, y2 se face utilizând metoda diagramelor
Karnaugh şi se obţin funcţiile logice respective reprezentate de relaţiile (4.37):
x1 = u1 ⋅ u 2 + u1 ⋅ x1 + u 2 ⋅ x1
x 2 = u1 ⋅ u 2 ⋅ x 2 + u 2 ⋅ x1
(4.37)
y1 = u1 ⋅ u 2 ⋅ x1 + u 2 ⋅ x1 = x 2
y 2 = u1 ⋅ u 2 ⋅ x 2 + u1 ⋅ x1
În vederea materializării funcţiilor logice pentru implementarea acestora cu ajutorul
completelor logice universale de tip NAND se transformă funcţiile de excitaţie şi respectiv de
ieşire cu ajutorul teoremelor De Morgan, rezultând schema logică prezentată în fig.4.28.
45
Deoarece există şi numărătoare reversibile a căror funcţionare într-un sens sau altul
este comandată printr-o unică intrare UP/ DOWN astfel încât un nivel 1 logic pe această
intrare comandă incrementarea numărătorului, iar un 0 logic pe aceeaşi intrare comandă
decrementarea numărătorului. Atât incrementarea cât şi decrementarea se realizează ca
urmare a impulsurilor aplicate pe intrarea CLOCK. O astfel de funcţionare este caracteristică
numărătoarelor MMC 4510 (numărător BCD) şi MMC 4516 (numărător binar), ambele
realizate în tehnologie CMOS respectiv 74190 (numărător BCD) şi 74191 (numărător binar),
ambele realizate în tehnologie TTL.
Pentru comanda unui bloc de numărare realizat cu astfel de numărătoare sunt necesare
două semnale de comandă unul corespunzător intrării UP/ DOWN pentru selectarea sensului
de numărare şi unul corespunzător intrării de tact (CLOCK). Blocul logic ce trebuie sa
furnizeze astfel de semnale are ca mărimi de intrare semnalele furnizate de un codificator
incremental cu grilă de scanare. Schema blocului logic pentru comanda acestor tipuri de
numărătoare prezentată în fig.4.29. formează semnalul de comandă al sensului de numărare
prin intermediul a doi bistabili de tip D. Pentru adaptarea semnalelor de intrare u1 şi u2
inversoarele C11 şi C12 precum şi C13 sunt de tipul trigger Schmitt (7414). Porţile NAND C21
şi C22 conectate la primul
bistabil în capsula 7474
asigură selecţia sensului
de numărare în funcţie de
semnalul care are prima
tranziţie 0→1. Semnalul
de tact este furnizat
blocului de numărare prin
intermediul porţilor
inversoare C31÷C34 ce au
rolul de a asigură o mică
întârziere până la
stabilizarea semnalului de
comanda a sensului de
numărare.
4.1.6 Traductoare pentru deplasări liniare mari

Deplasările liniare mari de ordinul metrilor sau zecilor de metrii se pot măsura direct
cu elemente sensibile liniare de tip riglă optică codată absolut sau incremental sau indirect cu
elemente sensibile unghiulare de tip inductosyn sau numeric de tip disc codat absolut sau
incremental.
Pentru deplasări foarte mari se utilizează traductoare cu radiaţii electromagnetice
numite şi telemetre. Principiul utilizat la realizarea acestor traductoare se bazează pe:
- viteza finită de propagare a radiaţiei într-un mediu;
- atenuarea amplitudinii radiaţiei datorită absorbţiei în mediile prin care se propagă;
- formarea undelor staţionare.
Teoretic se poate utiliza orice tip de
radiaţie dar cele mai utilizate sunt radiaţiile
luminoase (laser), ultrasunete şi undele radio.
Schema bloc a unui telemetru cu laser
este prezentată în fig. 4.30.
Sub acţiunea blocului de comanda
laserul transmite spre obiect un impuls
concomitent cu setarea unui circuit basculant
bistabil (CBB). Filtrul optic selectează numai
radiaţia utilă, cu aceiaşi lungime de undă cu
46
cea emisă. Ca urmare a reflexiei impulsul se întoarce fiind detectat de fotodetectorul FD care
comandă resetarea bistabilului după un timp t reprezentând timpul în care este parcursă
distanţa l până la obiect atât de unda directă cât şi de unda reflectată. Notând cu c viteza de
propagare a luminii valoarea intervalului de timp va fi:
2⋅l
t= (4.38)
c
Pe acest interval de timp bistabilul ţine poarta logică de tip ŞI deschisă astfel că
numărătorului i se aplică impulsuri cu frecvenţa f furnizate de către oscilator, conţinutul
acestuia devenind:
2⋅l
N = f ⋅t = f ⋅ = k ⋅l (4.39)
c
considerând constante şi cunoscute frecvenţa oscilatorului şi viteza de propagare a radiaţiei în
mediul respectiv.
Pe acelaşi principiu funcţionează şi telemetrele cu ultrasunete care însă sunt utilizate
de regulă la măsurarea grosimii unor materiale şi telemetrul cu unde radio (radar).
4.2. Senzori şi traductoare de proximitate

Proximitatea reprezintă gradul de apropiere dintre două obiecte dintre care unul
constituie referinţa. Traductoarele de proximitate au de regulă o caracteristică de tip releu
mărimea de ieşire a acestora variind discret între două valori ce reprezintă convenţional
prezenţa şi respectiv absenţa obiectului controlat. Senzorul şi respectiv adaptorul sunt în
general înglobate în aceiaşi unitate constructivă formând traductorul de proximitate sub forma
unui circuit integrat.
4.2.1. Traductoare inductive de proximitate

Principiul de realizare al acestor traductoare constă în modificarea inductanţei unei
bobine aflată în prezenţa (proximitatea) unui obiect feromagnetic ca urmare a alterării
câmpului magnetic în aceasta (fig.4.31.a).
Acest senzor poate fi utilizat la determinarea proximităţii şi a obiectelor realizate din
alte materiale decât feromagnetice dar în acest caz este necesară ataşarea unui disc
feromagnetic astfel încât să formeze cu acestea un corp comuna (fig.4.31.b) şi în acest fel
practic se determină gradul de apropiere al discului de senzor. Acelaşi senzor poate fi utilizat
şi la măsurarea deplasărilor mici dar are dezavantajul unei neliniarităţi foarte puternice
(fig.4.31.c) chiar comparativ cu senzorii de tip LVDT.
Principiul constructiv de realizare al traductoarelor de proximitate utilizând astfel de

senzori inductivi constă în general în blocarea unui oscilator la apropierea unui corp
feromagnetic de “faţa sensibilă” a senzorului reprezentată de extremitatea bobinei cu miez.
Traductorul constă dintr-un oscilator ce întreţine un câmp magnetic variabil în jurul bobinei.
Plasarea unui corp feromagnetic în acest câmp determina apariţia în masa acestuia a curenţilor
47
Foucault care generează la rândul lor câmp magnetic opus câmpului principal ce are ca efect
blocarea oscilatorului şi inversarea stării unui element de comutaţie (tranzistor).
Reprezentativ pentru acest tip de traductoare este traductorul integrat TCA105N având
schema bloc din fig.4.32.a şi schema de utilizare din fig.4.32.b.
Pinii 2, 3, 4 reprezintă baza, emitorul şi colectorul unui tranzistor ce permite formarea

unui oscilator pe frecvenţa 1÷5 Mhz prin conectarea în exterior a unui circuit LC. La
apropierea unui obiect feromagnetic oscilatorul se amortizează ceea ce conduce la conectarea
la masă a sarcinii Rs prin deschiderea tranzistorului de ieşire T1 sau T2. La îndepărtarea
obiectului circuitul de intrare începe să oscileze din nou iar ieşirea decuplează sarcina în gol
prin blocarea tranzistorului de ieşire T1 sau T2.
4.2.2. Traductoare magnetice de proximitate

Cel mai simplu senzor magnetic de proximitate constă dintr-un contact întrerupător
denumit şi releu Reed (fig.4.33). Apropierea unui magnet de senzor conduce prin creşterea
intensităţii câmpului magnetic la închiderea contactului. Poate lucra cu concentrarea linii de
câmp magnetice prin apropiere unui corp magnetizat sau cu ecranarea liniilor de câmp prin
interpunerea unui material feromagnetic între corpul
magnetizat şi releu. Câmpul magnetic poate fi creat şi
printr-o bobina înfăşurată în jurul balonului de sticlă caz
în care mărimea primară ce duce la acţionarea releului
este reprezentată de valoarea curentului prin respectiva
bobina realizând astfel un senzor binar de curent.
Reprezentativ însă pentru această clasă de traductoare este senzorul magnetic
comutator de tipul βSM 231...4, βSM 241...2 realizat cu un senzor Hall a căror schema bloc
este prezentată în fig.4.34.a., schema de utilizare prezentată în fig.4.34.b. şi caracteristica de
ieşire în fig. 4.34.c.
La sesizarea unui câmp magnetic senzorul Hall furnizează o tensiune de 1÷10 mV

conform relaţiei:
B⋅I
UH = ⋅ kH (4.40)
d
48
ce este prelucrată de amplificatorul diferenţial şi furnizată unui comparator de tensiuni ce
lucrează că un comutator. Dacă intensitatea câmpului magnetic depăşeşte pragul de
deschidere (B>50 mT) comparatorul comandă prin intermediul amplificatorului de ieşire
deschiderea tranzistorului final care este adus la saturaţie şi în circuitul colector-emitor al
acestuia se stabileşte un curent important. Dacă intensitatea câmpului magnetic scade sub
valoarea de blocare ieşirea comparatorului blochează tranzistorul final, curentul de colector al
acestuia devenind practic nul. Existenta unui histerezis asigură imunizarea circuitului faţă de
zgomote.
Ilustrarea modului de utilizare a senzorului magnetic comutator cu întreruperea
fluxului magnetic este prezentată în fig.4.35. Senzorul, magnetul de activare şi două piese
feromagnetice cu rol de concentrator al fluxului magnetic formează împreună un ansamblu ce
permite închiderea fluxului între magnetul de activare şi senzor (fig. 4.35.a.) astfel încât
intensitatea câmpului magnetic ce înlănţuieşte senzorul depăşeşte pragul de deschidere şi
acesta trece în starea deschis. Dacă în interstiţiul dintre concentratoarele de flux se introduce o
piesă din material feromagnetic (fig. 4.35.b.), liniile de câmp se vor închide prin aceasta astfel
încât intensitatea câmpului
magnetic se află sub pragul de
deschidere şi senzorul trece în
starea închis (OFF). În
construcţia anumitor traductoare
magnetice de proximitate
senzorul şi magnetul sunt
închise constructiv în aceiaşi
capsulă astfel că se elimină
problemele de aliniament.
4.2.3. Senzori şi traductoare fotoelectrice de proximitate

Realizarea şi funcţionarea acestora se bazează pe modificarea unui flux de radiaţie
luminoasa ce se stabileşte între un fotoemiţător şi un fotoreceptor datorită prezentei
elementului controlat. În funcţie de principiul de modificare al intensităţii radiaţiei senzorii
fotoelectrici de proximitate pot fi: de tip barieră (fig. 4.36.a), de tip reflector (fig. 4.36.b).
Ca elemente fotoemiţătoare se folosesc de regulă diode LED care lucrează în spectrul

vizibil sau în infraroşu, iar ca elemente fotoreceptoare se folosesc fotodiode, fototranzistoare,
fotorezistenţe sau celule fotoelectrice.
Fibrele optice au o utilizare frecventă în construcţia traductoarelor fotoelectrice de
proximitate şi un exemplu de utilizare a acestora îl reprezintă senzorul de nivel al cărui
principiu funcţional este prezentat în fig.4.37. Sesizarea nivelului de lichid este realizată pe
baza diferenţei indicilor de refracţie a mediilor diferite reprezentate de aer (sau vapori ai
lichidului respectiv) respectiv lichidul propriu-zis. Când senzorul se află deasupra nivelului
lichidului radiaţia incidentă pe o faţă a prismei este reflectată către fotodetector. Dacă prisma
este cufundată în lichid, datorită indicelui de reflexie al acestuia care este mai mare decât al
aerului un procent foarte mare din cantitatea totală de radiaţie de la fotoemiţător se pierde
49
astfel că fotodetectorul primeşte o cantitate de radiaţie insuficientă pentru al trece în starea
deschis.
Senzorii fotoelectrici prezentaţi nu oferă decât informaţii despre prezenţa sau absenţa
unui obiect dintr-o zona controlată, fără a
determina poziţia acestuia faţă de o poziţie de
referinţă. În cazul în care se urmăreşte
determinarea mărimii deplasării obiectului faţă de
referinţă se utilizează senzori fotoelectrici liniari
dintre care se prezintă principiul de funcţionare al
senzorului PSD (Position Sensitive Detector)
(fig.4.38.) utilizat pentru măsurări de precizie ale
poziţiei şi în cadrul sistemelor de autofocalizare ale
camerelor video sau aparatelor de fotografiat.
Traductorul de poziţie fotoelectric are
încorporat un fotoemiţător (LED) în infraroşu şi
senzorul PSD. Principiul constructiv şi funcţional
este prezentat în fig.4.38.b.
Radiaţia infraroşie de tip pulsatorie cu perioada de 0,7 msec emisă de LED este
reflectată de obiectul care se află la distanţa L0 de traductor (considerat elementul de referinţă)
formând raza incidentă al cărui spot atinge senzorul PSD la o distanţa x de extremitatea A a
acestuia. Ca urmare a incidenţei radiaţiei reflectate, în stratul ce reprezintă un semiconductor

de tip “p” se generează un curent fotoelectric I0 proporţionat cu intensitatea radiaţiei
incidente. Stratul “p” este caracterizat de o rezistenţă constantă astfel încât se formează doi
curenţi IA şi IB către cele două terminale A şi B ale senzorului, proporţionali cu valoarea
rezistenţei măsurată din punctul de incidenţă până la aceste terminale. Notând cu RD rezistenţa
totală a stratului “p” şi cu Rx rezistenţa între punctul de incidenţă şi terminalul A expresiile
celor doi curenţi aplicând relaţia divizorului de curent vor fi:
R − Rx R
IA = D ⋅ I0 I B = x ⋅ I0 (4.41)
RD RD
Având in vedere relaţia de proporţionalitate dintre valorile rezistenţelor RD şi Rx cu
distanţele D reprezentând lungimea măsurată între terminalele A şi B ale senzorului şi
respectiv distanţa x, relaţiile curenţilor se pot rescrie:
D−x x
IA = ⋅ I0 I B = ⋅ I0 (4.42)
D D
Pentru a elimina dependenţa de valoarea curentului fotoelectric I0 respectiv
intensitatea radiaţiei reflectate se utilizează ca mărime de ieşire raportul celor doi curenţi
notat IR:
I D
IR = A = −1 (4.43)
IB x
50
de unde rezultă valoarea deplasării relative a spotului faţă de terminalul A funcţie de mărimea
raportată a celor doi curenţi:
D
x= (4.44)
IR + 1
După cum rezultă din fig.4.36.b. se poate stabili o relaţie între poziţia obiectului
determinată de lungimea L0 şi deplasarea relativă a spotului determinată de distanţa x pe baza
proporţionalităţii celor două triunghiuri care se formează, şi prin rezolvarea cărora rezultă
expresia deplasării L0:
L L
L 0 = B ⋅ f = f ⋅ B ⋅ (I R + 1) = k ⋅ (I R + 1) (4.45)
x D
unde LB reprezintă distanţa dintre focarele celor două lentile, iar f reprezintă distanţa focală a
lentilei receptoare. Rezultă conform relaţiei (4.45) o lege liniară de variaţie a valorii raportate
a curenţilor IA/IB cu distanţa măsurată reprezentând poziţia obiectului faţă de traductor, astfel
încât prin măsurarea valorii raportate a curenţilor se obţine informaţia utilă referitoare la
deplasarea corpului faţă de poziţia de referinţă.
4.3. Senzori şi traductoare de viteză

Viteza este mărime vectorială definită ca fiind derivata deplasării în raport cu timpul.
Traductoarele de viteză sunt utilizate pentru conversia în semnale electrice calibrate a vitezei
unui corp aflat în mişcare de translaţie sau rotaţie în jurul unei axe.
Viteza liniara v(t) respectiv viteza unghiulară ω(t), definite ca derivata deplasării
liniare x(t) respectiv derivata deplasării unghiulare α(t) în intervalul de timp t:
dx ( t ) ⎡ m ⎤ dα( t ) ⎡ rad ⎤
v( t ) = ⎢ ⎥ ω( t ) = (4.46)
dt ⎣ s ⎦ dt ⎢⎣ s ⎥⎦
în cazul mişcării uniforme pot fi aproximate prin relaţia:
Δx Δα
v= ω= (4.47)
Δt Δt
De regulă în locul mărimii viteză unghiulară se utilizează o mărime numită viteză de
rotaţie sau turaţie n ce se măsoară în [rot/min] sau [rot/sec] între cele două mărimi existând
relaţia:
⎡ rot ⎤ 30 ⎡ rad ⎤
n⎢ = ⋅ω (4.48)
⎣ min ⎥⎦ π ⎢⎣ sec ⎥⎦
Pe baza relaţiilor (4.46) şi respectiv (4.47) rezultă principiile generale de determinare a
vitezei şi anume prin măsurarea distanţei (unghiului) parcurse într-un timp dat respectiv prin
cronometrarea timpului de parcurgere al unei distanţe (unghi) date la care se pot adaugă si
consecinţe ale unor legi fizice cum ar fi legea inducţiei
electromagnetice sau efectul Doppler.
Datorită facilităţilor tehnice se recurge, pentru
măsurarea vitezei liniare la transformarea acesteia în
viteză unghiulară prin intermediul unui sistem adecvat,
de regulă mecanic, si care constă în utilizarea unei role
de rază r antrenată intr-o mişcare de rotaţie de viteza
unghiulară ω de către mobilul ce se deplasează cu viteza
liniară v (fig.4.39).
Măsurarea vitezei unghiulare se poate face cu mijloace electrice de o mare diversitate,
în funcţie de precizia dorită sau de particularităţile aplicaţiei respective. Traductoarele pentru
măsurarea vitezei unghiulare - tahometre - sunt realizate într-o mare diversitate caracterizate
fie de tipul elementului sensibil utilizat, fie de structura circuitului de prelucrare a semnalului
furnizat de elementul sensibil, fie de modul de afişare sau transmisie a rezultatului măsurării.
51
4.3.1. Tahogeneratoare
Sunt traductoare de turaţie de tip generator ce furnizează la ieşire o tensiune electrică
dependentă de turaţie obţinută pe baza legii inducţiei electromagnetice. Puterea electrică
asociată mărimii de ieşire este preluată integral de la puterea mecanică a elementului aflat în
mişcare de rotaţie astfel ca aceste traductoare nu necesită surse externe de alimentare.
În principiu tahogeneratoarele sunt maşini construite pe principiul generatoarelor
electrice şi în funcţie de modul constructiv pot fi de curent continuu (c.c.) sau de curent
alternativ.
Tahogeneratoarele de c.c. furnizează la ieşire o tensiune continuă proporţională cu
turaţia şi al cărui nivel şi putere sunt suficiente astfel încât să poată fi utilizată direct în
instalaţiile de automatizare. După modul de excitaţie pot fi cu excitaţie separată sau cu
magneţi permanenţi, această ultimă variantă constructivă fiind cea mai răspândită. Constructiv
rotorul poate fi de tip cilindric, pahar sau disc, construcţia acestuia influenţând constanta de
timp a tahogeneratorului. Astfel dacă pentru un rotor tip cilindric constanta de timp este de
cca. 10 ms şi scade sub 1 ms pentru rotoarele tip pahar şi disc. Tensiunea continuă la ieşire
este furnizată prin intermediul unui redresor mecanic astfel că forma acesteia nu este strict
continuă ci prezintă ondulaţii. Deoarece nivelul tensiunii furnizate de tahogeneratorul de c.c.
depinde de viteza de variaţie a fluxului, conform legii inducţiei electromagnetice,
sensibilitatea acestora este relativ redusă ceea ce determină o funcţionare corectă a acestora la
turaţii mari (n > 50 rot/min).
La funcţionarea în gol caracteristica statică a tahogeneratorului de c.c. este liniară:
p φ
E = K tg = ⋅ N ⋅ ⋅ n (4.49)
a 60
p - nr. de perechi de poli;
a - nr. de căi de curent;
N - nr. de conductoare din înfăşurarea indusului;
Φ - fluxul magnetic;
n - turaţia [rot/min].
La funcţionarea în sarcină tensiunea la borne Ue va fi:
U e = E −K i ⋅n ⋅ I − R a ⋅ I − ΔU p (4.50)
Ki n I- reacţia indusului;
RaI - tensiunea pe bobina tahogeneratorului
ΔUp - tensiunea la perii.
Eroarea relativă a tahogeneratorului la funcţionarea în sarcină, dacă se neglijează
căderea de tensiune la perii, este:
1
εr = (4.51)
Rs
+1
R a + Ki ⋅ n
şi se observă că aceasta scade când creşte rezistenţa de sarcină Rs sau reacţia indusului
respectiv dacă scade rezistenţa Ra a bobinei tahogeneratorului.
Tahogeneratoarele de c.a. furnizează la ieşire o tensiune alternativă sinusoidală
monofazată cu valoarea efectivă şi frecvenţa dependente de turaţie şi sunt utilizate pentru un
domeniu al turaţiilor de 100÷5000 rot/min. În acest domeniul de funcţionare tensiunea
electromotoare generată are expresia :
2⋅π⋅n ⎛ 2π ⎞
e( t ) = ⋅ w ⋅ K w ⋅ φ ⋅ sin ⎜ ⋅ n ⋅ t ⎟ (4.52)
60 ⎝ 60 ⎠
w - nr. de spire;
Kw - constantă ce depinde de felul înfăşurării
La funcţionarea pe o impedanţă de sarcină finită liniaritatea scade şi în acest caz se
utilizează, pentru a nu se ajunge la erori inacceptabile, frecvenţa f = n/60 a tensiunii
electromotoare e(t).
52
Tahogeneratoarele sunt utilizate ca elemente informaţionale în cadrul sistemelor
automate de reglare a turaţiei motoarelor de acţionare ale diverselor instalaţiilor în vederea
realizării tahogramelor acestora.
4.3.2. Traductoare de viteza cu reluctanţă magnetică variabilă

Principiul de funcţionare al acestor traductoare, utilizate în controlul vitezei
transportoarelor cu banda şi uneori a transportoarelor cu raclete în industria minieră constă în
variaţia reluctanţei unui circuit magnetic ca urmare a alternanţei a două medii cu
permeabilităţi magnetice diferite. Concomitent cu variaţia permeabilităţii magnetice are loc şi
o variaţie a întrefierului din circuitul magnetic,
legile de variaţie ale ambelor mărimi fiind impuse
de turaţia n (sau viteza unghiulară ω) a unui disc
sau rolă din material feromagnetic prevăzut cu un
număr z de proeminenţe respectiv fante (fig.4.40.)
antrenat în mişcare de rotaţie de elementul a cărui
viteză urmează a se controla. Ca urmare a variaţiei
de reluctanţă magnetică apare o variaţie de flux
printr-o bobină, generând conform legii inducţiei
electromagnetice o tensiune ue(t) în aceasta.
Conform legii inducţiei electromagnetice:
dφ
u e (t) = N ⋅ (4.53)
dt
unde N reprezintă numărul de spire, iar dΦ/dt reprezintă viteza de variaţie a fluxului
magnetic.
Considerând principiul constructiv ale traductorului
de viteză prezentate în fig.4.41 şi legile circuitelor
magnetice se obţine legea aproximativă de variaţie a fluxului
magnetic Φ conform relaţiei:
B
φ=
(
μ 0 ⋅ Rm Al + Rm Ol + Rm δ )
(4.54)
unde RmAl, RmOl şi Rmδ reprezintă reluctanţele magnetice
ale celor trei medii magnetice prin care se închide fluxul şi
care au expresiile:
l Al lOl 2δ
Rm Al = Rm Ol = Rm Al = (4.55)
μ Al ⋅ SAl μ Ol ⋅ SOl μ δ ⋅ Sδ
Ţinând seama de expresiile reluctanţelor magnetice (4.55) şi de forma circuitului
magnetic, relaţia (4.54) a fluxului devine:
S ⋅ B ⋅ μ δ ⋅ μ Ol
φ= (4.56)
μ δ ⋅ (μ Ol ⋅ l Al + μ Al ⋅ lOl ) + 2 ⋅ δ ⋅ μ Al ⋅ μ Ol
μOL – permeabilitatea otelului;
μAl = μ0 – permeabilitate aer
lAl - lungimea miezului de aluminiu;
lOl- lungimea miezului de otel;
2δ - lungimea întrefierului;
S – secţiunea miezului magnetic.
53
Datorită mişcării de rotaţie a rolei cu fante se consideră că în întrefierul δ
permeabilitatea magnetica a mediului de închidere a fluxului magnetic are o variaţie
sinusoidală a cărei pulsaţie ωμ este o funcţie de viteza unghiulară ω a rolei şi este aproximată
prin relaţia:
μ ⋅ μ + μ0
μ δ = Ol 0 ⋅ sin (ωμ t ) (4.57)
2
Ţinând seama de următoarele caracteristici electrice şi constructive: B = 0,8 T;
N = 8000 spire; μ0 = μAl = 1; μOl = 5000; lAl = 0,06 m; lOl = 0,12 m; δ= 0,02 m; S = 10-4 m2;
z=8 (numărul de fante) se obţine următoarea expresie a fluxului:
sin(ωt )
φ(ω, t ) = (4.58)
1000400 ⋅ sin(ωt ) + 200
Pe baza relaţiei (4.53) se obţine legea de variaţie a tensiunii electromotoare (relaţia
4.59) a cărei reprezentare grafică este prezentată în fig.4.42.
⎡ ω sin(ωt ) ⎤
u e ( t ) = N ⎢cos(ωt ) − 1000400 cos(ωt )ω⎥ (4.59)
⎣ 1000400 ⋅ sin(ωt ) + 200 (1000400 ⋅ sin (ωt ) + 200 )2
⎦
π⋅n
ω= ⋅ z; v = ω ⋅ r (4.60)
30
Se observă din fig.4.42. că semnalul de ieşire este o tensiune electromotoare cu o

formă cvasisinusoidală a cărei amplitudine şi frecvenţă depinde de turaţia n a rolei cu fante.
Între această turaţie şi viteza unghiulară ω există relaţia (4.60), iar între viteza unghiulară şi
viteza periferică egală cu viteza liniară v a covorului de cauciuc ce antrenează rola există
relaţia (4.60) astfel că se poate considera oricare din acestea ca fiind variabilă dependentă
pentru stabilirea caracteristicii traductorului.
Este de remarcat faptul ca există o limită inferioară a vitezei unghiulare ce poate fi
măsurată sub care datorită scăderii pronunţate a vitezei de variaţie a fluxului nivelul
semnalului de ieşire este mult prea mic sau
practic inexistent. În fig.4.43 este reprezentată
caracteristica de viteză a traductorului cu
reluctanţă magnetică variabilă.
Schema bloc clasică de prelucrare
analogică a semnalului (fig.4.44) pentru
elemente sensibile cu reluctanţă magnetică
variabilă conţine un amplificator A pentru
adaptarea de nivel a semnalului de intrare, un
54
redresor R pentru eliminarea semialternanţei negative, un circuit de formare a semnalului FS
(se utilizează un trigger Schmitt) ce furnizează impulsuri de frecvenţă f unui monostabil M ce
generează impulsuri dreptunghiulare periodice de perioada T = 1/f şi durata fixă t0 < Tmin unde
Tmin reprezintă
perioada minimă de
rotaţie(corespunzătoare
turaţiei maxime).
Aceste impulsuri sunt
aplicate unui circuit de
mediere CM (de regulă
medierea se face pe
condensator) pe o durată T 0 >> T la ieşire căruia se obţine o tensiune UCM proporţională cu
turaţia şi nivelul acesteia este utilizat pentru acţionarea unui element de execuţie (de regula
releu electromagnetic). Tensiunea UCM se obţine prin integrarea semnalului furnizat de
monostabil UM pe durata T0.
T ZT
1 0 1 1 n
U CM = ∫
T0 0
U M ( t )dt ≈ ∫
z⋅T 0
U M ( t )dt = t 0 ⋅ U 0 ⋅ =t 0 ⋅ U 0 ⋅
T 60
= k⋅n (4.61)
unde U0 reprezintă amplitudinea impulsurilor generate de monostabil.
Tot un principiu analogic de prelucrare a

semnalului furnizat de elementul sensibil cu
reluctanţă variabilă este oferit de adaptorul
integrat LM 2907 şi respectiv LM 2917 ce admit
la intrare semnale cu amplitudinea de 15 mV şi
fără restricţii severe asupra formei acestor
semnale. Schema bloc funcţională a acestor
adaptoare este prezentată în fig.4.45.
Principiul analogic de prelucrare are următoarele dezavantaje majore:

- limitarea inferioară a domeniului de măsură a turaţiilor;
- erori semnificative datorate medierii pe condensator ;
- timp de răspuns mare (mult mai mare decât perioada de rotaţie) datorat necesităţii
unui timp de integrare suficient de mare pentru asigurarea preciziei necesare.
Aceste dezavantaje se pot elimina sau reduce considerabil dacă se utilizează un
principiu digital de prelucrare a semnalului furnizat de elementul sensibil, principiu ce
presupune utilizare frecvenţei semnalului şi nu a amplitudinii acestuia. Utilizarea acestui
principiu permite obţinerea directă a unui semnal compatibil cu sistemele numerice de afişare
sau de control a vitezei.
4.3.3. Senzori şi traductoare de viteză numerice

Aceste traductoare oferă la ieşire un cod numeric dependent de viteza de la intrare.
4.3.3.1. Senzori pentru traductoare de viteză numerice

Elementele sensibile specifice acestor traductoare de viteză pot fi: de tip fotoelectric,
magnetic sau inductiv şi oferă circuitelor de prelucrare un semnal periodic cvasirectangular
cărui frecvenţă este dependentă de viteza de rotaţie a unui element modulator.
Elementele sensibile fotoelectrice, ca şi în cazul traductoarelor de deplasare, sunt
constituite dintr-un element ce realizează modularea unui flux luminos emis de o sursă SL, fie
pe principiul întreruperii (fig.4.46.a.) fie pe principiul reflexiei (fig.4.46.b.), ce este aplicat
unui fotodetector FD (fotodiodă, fototranzistor, fotorezistenţă).
55
În cazul în care fotodetectorul este o

fotodiodă (ROL 22) cu ajutorul unui circuit
electronic comparator realizat cu un
amplificator operaţional se poate obţine un
tren de impulsuri (fig.4.47) care sunt
aplicate blocului de numărare în vederea
prelucrării. Rezultate foarte bune se pot
obţine utilizând ca element formator de
semnal porţile MMC 4093.
Realizarea senzorilor inductivi de viteză se face utilizând un disc din material
feromagnetic ce are o fantă şi care se roteşte între două bobine L1 şi L2 ale unui oscilator de
înaltă frecvenţă (OIF) (fig.4.48.). Când fanta se găseşte
între cele două bobine este realizat cuplajul magnetic
dintre acestea, oscilatorul funcţionează şi la ieşirea
acestuia se obţine tensiunea u0 ce este redresată şi filtrată
cu ajutorul blocului D+F generând tensiunea de ieşire uF
de nivel mare UH. Dacă discul obturează întrefierul dintre
bobine cuplajul magnetic dintre acestea este întrerupt,
oscilatorul se blochează şi la ieşire se obţine o tensiune uF
de nivel mic UL. Bobinele se realizează pe oale sau
miezuri cilindrice de ferită poziţionate pe aceiaşi axă. Se
poate utiliza pentru realizarea OIF senzorul de
proximitate integrat TCA 105N. Senzorii de viteză sau
turaţie de tip magnetic sunt realizaţi prin
utilizarea senzorul magnetic comutator βSM
în scheme cu ecranarea câmpului magnetic
(fig.4.49.a.) sau cu concentrarea câmpului
magnetic (fig.4.49.b.) Funcţionarea senzorului
magnetic de viteză sau turaţie se bazează pe
principiile funcţionale ale senzorului magnetic
comutator SM descrise anterior.
Utilizarea acestor senzori la realizarea traductoarelor de viteză prezintă avantajul unui

domeniu mare al vitezelor ca mărimi de intrare (0÷107) rot/min, structurii integrate
miniaturizate a senzorului şi dezavantajul necesităţii ataşării unei piese feromagnetice pe axul
a cărei viteză unghiulară sau turaţie se măsoară.
4.3.3.2. Adaptoare pentru traductoare numerice

Având în vedere funcţionarea în impulsuri a senzorilor prezentaţi construcţia
adaptoarelor pentru traductoarele numerice este asemănătoare cu cea a frecvenţmetrelor
numerice şi după modul de determinare a turaţiei din trenul de impulsuri furnizate de senzori
56
există două principii constructive: cu numărarea impulsurilor şi respectiv cu inversarea
perioadei sau prin multiplicarea frecvenţei.
Schema bloc a adaptorului realizat pe principiul numărării impulsurilor este prezentată
în fig.4.50. Senzorul ES furnizează un tren de impulsuri ale căror perioadă T şi frecvenţă f este
dependentă de turaţia obiectului măsurat care pentru a fi prelucrate sunt amplificate şi formate
cu circuite de tip trigger de către amplificatorul şi formatorul de impulsuri A+FI. Baza de
timp formată din oscilatorul OSC, divizorul de frecvenţă DF, şi selectorul de gamă SG
generează impulsuri de durată T0
constantă şi cunoscută. Pe această
perioadă poarta logică este deschisă şi
impulsurile de la senzor sunt transmise
numărătorului conţinutul acestuia
devenind:
k ⋅ n c ⋅ T0
Nr = (4.62)
60
unde nc reprezintă valoarea cuantizată
a turaţiei în rot/min, k este o constanta
egală cu numărul de impulsuri
furnizate de senzor la o rotaţie
completă. Stabilind prin intermediul bazei de timp durata perioadei T0 în funcţie de precizie şi
timpul măsurării impuse se obţine:
10 a
Nr = 10 a ⋅ n c daca T0 = 60 ⋅ (4.63)
k
adică o valoare numerică exprimată printr-un cod binar (natural sau BCD) direct
proporţională cu numărul de impulsuri acumulate pe unitatea de timp (secundă în cazul
considerat), număr de impulsuri care aşa cum s-a arătat este dependent de turaţia obiectului
controlat.
Principiul analizat are avantajul că datorită medierii pe un timp suficient de mare, prin
alegerea corespunzătoare a lui T0, mărimea de ieşire nu este afectată de fluctuaţiile de viteză şi
are dezavantajul unui timp de măsurare mare în comparaţie cu perioada mişcării de rotaţie
fiind astfel indicate la măsurarea turaţiilor mari şi foarte mari.
Pentru eliminarea dezavantajului legat de timpul de măsurare se utilizează adaptorul
realizat pe principiul multiplicatorului de frecvenţă a cărui schema bloc este prezentata în
fig.4.51.a iar diagramele de semnale corespunzătoare punctelor marcate pe schema bloc sunt
prezentate în fig.4.51.b.
Numărătorului NR1 i se aplică pe intrarea de numărare impulsuri cu perioada

T = 2 ⋅ T0 în care T0 reprezintă perioada impulsurilor furnizate de oscilatorul OSC şi divizate
n
cu 2n deci perioada multiplicată cu 2n de către divizorul de frecvenţa DF (în diagrama

prezentată se consideră o divizare cu 21=2). Astfel pe durata Tx a impulsurilor furnizate de
57
elementul sensibil ES în numărătorul NR1 se vor acumula N1 impulsuri ceea ce face ca
perioada Tx să se poată scrie:
T T
N1 = x = n x (4.64)
T 2 ⋅ T0
Acest număr N1 transferat în NR2 prin comanda LD dată tot de semnalul de măsurat
de perioada Tx este aplicat împreună cu un număr N2 obţinut prin numărarea impulsurilor de
perioadă T0 de către numărătorul NR3. Numărul de coincidenţe sesizat de circuitul de
coincidenţă CC formează semnalul de ieşire al adaptorului, de perioada Ty:
Ty
N2 = (4.65)
T0
Deoarece CC sesizează coincidenţele rezultă că de fapt va sesiza egalităţile N1 = N2 de
unde rezultă:
Ty T T
= n x respectiv Ty = nx (4.66)
T0 2 ⋅ T0 2
Se observă că semnalul rezultat va fi tot o succesiune de impulsuri dar a căror perioadă
se divizează cu 2n sau a căror frecvenţă se multiplică cu aceiaşi constantă. Acest semnal poate
fi măsurat în continuare cu schema clasică de numărarea a impulsurilor cu avantajul acum al
scăderii timpului de măsurare cu atât mai mult cu cât constanta 2n este mai mare. Rezultă în
acest fel posibilitatea determinării turaţiei sau vitezei unghiulare pe cel mult o perioadă de
rotaţie a elementului sensibil de tip fotoelectric, inductiv sau magnetic.
58
Cap. 5
SENZORI ŞI TRADUCTOARE PENTRU FORŢE ŞI MOMENTE
Aceste traductoare sunt utilizate pentru supravegherea structurilor cinematice supuse

atât la regimuri statice cât şi la regimuri dinamice de încărcare (eforturi). Se ştie că forţa este
o mărime vectorială şi este esenţială determinarea direcţiei după care acţionează aceasta. Atât
forţele cât şi momentele care acţionează asupra unei structuri produc deformaţii ale acestora,
deformaţii care reprezintă o măsură a forţei ce le provoacă corectată cu coeficienţi ce depind
de natura materialului deformat. Traductoarele specifice măsurării deformaţiei sunt realizate
cu elemente sensibile de tip tensorezistiv (tensometric)
5.1. Senzori tensorezistivi

Senzorul tensorezistiv este un element sensibil de tip rezistiv ce converteşte o mărime
de intrare de tip deformare mecanică având ca efect o variaţie de lungime (alungire sau
contracţie) a unui material conductor sau semiconductor într-o variaţie de rezistenţă a
acestuia. Deformarea mecanică a senzorului este preluată de la piesa supusă solicitării
mecanice pe care este lipit. Astfel de senzori sunt utilizaţi pentru măsurarea deformărilor
foarte mici şi prin intermediul acestora a forţelor, momentelor, presiunilor, acceleraţiilor, etc.
Pentru a deduce principiul funcţional al senzorului tensorezistiv se consideră un
conductor uniform de secţiune S, lungime l, şi rezistivitate ρ supus unui efort mecanic astfel
încât este determinată o alungire Δl şi implicit o variaţie de rezistenţă electrică ΔR a acestuia
astfel:
ρ l l
ΔR = ⋅ Δl − ρ ⋅ 2 ⋅ ΔS + ⋅ Δρ (5.1)
S S S
şi respectiv variaţia relativă de rezistenţă:
ΔR ρ l l 1 l 1
= ⋅ Δl ⋅ − ρ ⋅ 2 ⋅ ΔS ⋅ + ⋅ Δρ ⋅ (5.2)
R S R S R S R
Ţinând seama de expresia rezistenţei electrice a unui conductor R = ρ ⋅ l / S rezultă:
ΔR Δl ΔS Δρ
= − + (5.3)
R l S ρ
Între variaţia relativă de lungime Δl/l şi variaţia relativă de secţiune ΔS/S conform
legilor rezistente materialelor există relaţia:
ΔS Δl
= 2⋅μ ⋅ (5.4)
S l
în care μ este numit coeficientul lui Poisson şi reprezintă raportul dintre contracţia
transversală şi alungire. Admiţând pentru rezistivitate o variaţie liniară cu volumul de forma:
Δρ ΔV Δl ⋅ S + l ⋅ ΔS Δl
= k⋅ = k⋅ = k ⋅ (1 + 2 ⋅ μ ) ⋅ (5.5)
ρ V V l
rezultă variaţia relativă de rezistenţa:
ΔR Δl Δl Δl Δl
= − 2 ⋅ μ ⋅ + k ⋅ (1 + 2 ⋅ μ ) ⋅ = K ⋅ = K ⋅ ε (5.6)
R l l l l
unde K este o constantă dată de relaţia K = 1 − 2 ⋅ μ + k ⋅ (1 + 2 ⋅ μ ) , iar mărimea ε = Δl / l se
numeşte deformaţie liniară.
Realizarea practică a senzorilor tensometrici se face sub formă de marcă sau timbru
tensometric caz în care mărimea K se numeşte factor de marcă, reprezintă sensibilitatea
senzorului şi depinde de natura materialului din care este realizată şi de tehnologia de
realizare.
Mărcile tensometrice pot fi realizate din: conductor metalic (fig.5.1.a.), folii (pelicule)
metalice (fig.5.1.b.), depuneri metalice, materiale semiconductoare.
59
Senzori şi traductoare pentru momente şi forţe
Alegerea materialului de construire a mărcilor se

face astfel încât să aibă K cât mai mare, o liniaritate cât
mai bună, variaţia rezistivităţii cu temperatură cât mai
mică, rezistenţă mecanică ridicată.
Mărcile din conductor pot fi cu capetele libere
când sunt realizate din conductor întins între două
suporturi sau aderenţe prin lipire când sunt realizate
dintr-un filament dispus în zig-zag si lipite cu un adeziv
special pe suprafaţa supusă la efort.
În tabelul 5.1. sunt prezentate principalele caracteristici ale unor materiale utilizate la
realizarea mărcilor tensometrice.
Mărcile cu pelicule sunt realizate într-o tehnologie asemănătoare realizării circuitelor

imprimate şi depuse prin procedee electrochimice pe un suport special. O aplicaţie particulară
a acestora o reprezintă marca efort-deformaţie compusă din două elemente sensibile la efort
uniaxiale orientată la 90o una faţă de alta. Mărcile cu depuneri metalice sunt realizate direct pe
suprafaţa supusă la efort după ce în prealabil a fost acoperită cu un strat izolator.
Mărcile tensometrice realizate din materiale semiconductoare sunt construite din
monocristale de Si cu grosimi de zeci de μm, lungimi de zeci de mm şi lăţimi de zecimi de
mm.
5.2. Puntea tensometrică

Senzorul de tip marcă tensometrică fiind un element sensibil de tip rezistiv este
conectat într-un circuit de măsura de tip punte Wheatstone numit punte tensometrică. În
funcţie de mărci dispuse în braţele punţii aceasta poate fi:
- cu un braţ activ (sfert de punte);
- cu două braţe active (semipunte);
- cu patru braţe active (punte completă).
La alegerea uneia dintre aceste scheme de conectare se ţine seama de faptul că efectele
din două braţe alăturate se scad iar efectele din două braţe opuse se însumează.
Se consideră cazul unei punţi complete (fig.5.2.) pentru care se poate scrie:
U1 + ΔU − U 2 = 0 (5.7)
unde U1 şi U2 reprezintă căderile de tensiune pe mărcile R1 şi R2, ΔU reprezintă tensiunea de
dezechilibru a punţii, iar Ua reprezintă tensiunea de alimentare a
punţii.
Căderile de tensiune pe cele două mărci sunt:
R1
U1 = ⋅ Ua
R1 + R 4
(5.8)
R2
U2 = ⋅ Ua
R2 + R3
60
Pe baza relaţiilor (5.7) şi (5.8) rezultă expresia tensiunii de dezechilibru pentru cazul
în care mărcile nu sunt supuse la efort mecanic, adică ΔRi = 0:
R2 R1
ΔU = ⋅ Ua − ⋅ Ua (5.9)
R2 + R3 R1 + R 4
Ţinând seama de variaţia de rezistenţă a fiecărei mărci indusă de eforturi mecanice pe
fiecare latură a punţii se poate calcula variaţia relativă de tensiune ca raport al tensiunii de
dezechilibru şi tensiunii de alimentare a punţii tensometrice, rezultând:
ΔU R 2 + ΔR 2 R 1 + ΔR 1
= − (5.10)
U a R 2 + ΔR 2 + R 3 + ΔR 3 R 1 + ΔR 1 + R 4 + ΔR 4
Relaţia obţinută indică o variaţie neliniară intre variaţia relativă de tensiune şi variaţia
de rezistenţă a mărcilor tensometrice, ceea ce reprezintă o problemă având în vedere
necesitatea unui răspuns liniar impus senzorilor sau circuitelor de măsură. Din acest motiv se
urmăreşte determinarea unor condiţii care să conducă la liniarizarea răspunsului. Se consideră
mărcile identice (R1 = R2 = R3 = R4 = R) şi ca variaţiile de rezistentă sunt mult mai mici decât
rezistenţa a mărcilor (Ri >>ΔRi), condiţii care pot fi îndeplinite fără probleme deosebite din
punct de vedere tehnic. Realizând o descompunere în serii Taylor a relaţiei (5.10) cu reţinerea
termenilor de ordinul I (datorită condiţiilor impuse termenii de ordin superior devin
neglijabili) se poate liniariza această relaţie:
ΔU ' R2 R1 R2 R2 R1 R1
= − − ⋅ ΔR 2 + ⋅ ΔR 3 + ⋅ ΔR 1 − ⋅ ΔR 4 (5.11)
Ua R2 + R3 R1 + R 4 (R 2 + R 3 )2 (R 2 + R 3 )2 (R 1 + R 4 )2 (R 1 + R 4 )2
în care ΔU’ reprezintă tensiunea de dezechilibru echivalentă după liniarizarea răspunsului
punţii.
Ţinând seama de egalitatea iniţială a rezistenţei mărcilor tensometrice relaţia (5.11)
devine:
ΔU ' 1 ⎛ ΔR 1 ΔR 2 ΔR 3 ΔR 4 ⎞ 1 ⎛ ΔR 1 ΔR 2 ΔR 3 ΔR 4 ⎞
= ⋅⎜ − + − ⎟ = ⋅⎜ − + − ⎟ (5.12)
Ua 4 ⎝ R R R R ⎠ 4 ⎜⎝ R 1 R2 R3 R 4 ⎟⎠
Introducând în relaţia (5.12) legea de funcţionare a mărcilor tensiometrice (5.6) se
obţine:
ΔU ' K ' ' ' '
= ⋅ (ε − ε + ε − ε ) (5.13)
U 4
în care ε’ reprezintă deformaţia obţinută prin liniarizarea răspunsului punţii.
Deformaţia reală ε este dată de relaţia:
ε = ε' + n (5.14)
unde n reprezintă eroarea incrementală introdusă prin liniarizare.
Se analizează în continuare câteva cazuri particulare de realizare a punţilor
tensometrice.
5.2.1. Puntea tensometrică cu un braţ activ.

Puntea cu un braţ activ este reprezentată în fig. 5.3. în care o singură marcă
tensometrică care este caracterizată de o deformaţie ε este utilizată în braţul R1. Pentru punte
rezultă relaţia:
ΔR 2 = ΔR 3 = ΔR 4 = 0 (5.15)
Prin particularizarea relaţiei (5.10) pentru cazul punţii tensometrice cu un braţ activ se
obţine:
ΔU R2 R 1 + ΔR 1
= − (5.16)
U a R 2 + R 3 R 1 + ΔR 1 + R 4
61
şi respectiv prin introducerea valorilor iniţiale:
ΔU 1 R + ΔR 1 1+ K ⋅ ε K ⋅ε
= − = − =− (5.17)
U a 2 2R + R 4 + ΔR 2 2 + K ⋅ ε 2 ⋅ (2 + K ⋅ ε )
Sensibilitatea punţii este dată de relaţia:
K ⋅ε
S=
2 ⋅ (2 + k ⋅ ε )
(5.18)
Conform relaţiei (5.11) reprezentând variaţia relativă
reală de tensiune semnul “-“ arată că cele două tensiuni continue,
tensiunea de dezechilibru ΔU şi respectiv Ua sunt în antifază
(opoziţie de semn).
Deoarece ε2 = ε3 = ε4 = 0 relaţia erorii relative liniarizate (5.12) devine:

ΔU ' K '
= ⋅ε (5.19)
Ua 4
şi impunând condiţia:
ΔU ΔU '
= (5.20)
Ua Ua
rezultă eroarea incrementală de măsurare:
K ⋅ε k
= ⋅ ε' (5.21)
2 ⋅ (2 + K ⋅ ε ) 4
În urma simplificărilor rezultă sistemul:
⎧⎪2 ⋅ ε = ε ' ⋅ (2 + K ⋅ ε )
⎨ (5.22)
⎪⎩ε = ε ' + n
şi prin rezolvarea acestuia:
n=
K ⋅ ε' ( ) 2
(5.23)
2 − k ⋅ ε'
ceea ce arată că eroarea incrementală este dependentă de variaţia relativă de rezistenţă
măsurată a elementului sensibil.
5.2.2. Puntea cu două braţe active.

5.2.2.1. Puntea cu două braţe alăturate active supuse la acţiuni contrare.
Schema acestei punţii este redată în fig.5.4. şi la această punte ε1 = ε4 = 0 respectiv
ΔR1=ΔR4=0. Variaţia relativă de tensiune în acest caz este:
ΔU R 2 + ΔR 2 R1
= − (5.24)
U a R 2 + ΔR 2 + R 3 + ΔR 3 R 1 + R 4
Considerând iniţial că puntea nu este solicitată adică R1 = R2 =
R3 = R4 = R se obţine:
ΔU R + ΔR 2 1
= − (5.25)
U a 2 ⋅ R + ΔR 2 + ΔR 3 2
şi respectiv:
ΔR 2
1+
ΔU R 1
= − (5.26)
Ua ΔR ΔR 2
2+ 2
+ 3
R R
62
Ţinând cont de relaţia ΔR/R = Kε rezultă:
ΔU 1+ K ⋅ ε2 1
= − (5.27)
U a 2 + K ⋅ ε2 + K ⋅ ε3 2
Având în vedere eforturile de semn contrar ε2 = ε si ε 3 = -ε se obţine că variaţia
relativă de tensiune este o funcţie liniară, dată de relaţia:
ΔU 1 + K ⋅ ε 1 K ⋅ ε ε
= − = = K⋅ (5.28)
Ua 2 2 2 2
Sensibilitatea punţii este dată de relaţia:
ε
S= K⋅ (5.29)
2
şi se observă că este mai bună decât în cazul punţii cu un braţ activ.
ΔU ' K K ⋅ ε'
= ⋅ (− 2 ⋅ ε ' ) = − (5.30)
Ua 4 2
Impunând condiţia aceiaşi condiţie (5.20) şi având în vedere relaţiile (5.29), (5.30) şi
ţinând cont de faptul că ε = ε ' + n , rezultă eroarea incrementală de măsurare a efortului: n = 0,
de se deducem că în cazul acestei punţi tensometrice nu există eroare de neliniaritate.
5.2.2.2 Puntea cu două braţe opuse supuse la acţiuni de acelaşi sens.

Schema punţii este redată în fig. 5.5. şi această punte este caracterizată prin
ΔR 2 = ΔR 4 = 0 , ε2 = ε4 = 0 şi respectiv ε1 = ε4 = ε.
Variaţia relativă de tensiune în acest caz este:
ΔU R2 R 1 + ΔR 1
= − (5.31)
U a R 2 + R 3 + ΔR 3 R 1 + ΔR 1 + R 4
Considerând egalitatea iniţială a braţelor punţii rezultă:
ΔU R R + ΔR 1
= − (5.32)
U a 2 ⋅ R + ΔR 3 2 ⋅ R + ΔR 1
şi respectiv:
ΔR 1
1+
ΔU 1 R
= − (5.33)
Ua 2 + Δ R Δ R1
3
2+
R R
Ţinând cont de relaţia ΔR/R=Kε se obţine:
ΔU 1 1 + K ⋅ ε1
= − (5.34)
U a 2 + K ⋅ ε 3 2 + K ⋅ ε1
Daca ε1 = ε3 = ε se obţine relaţia:
ΔU 1 1+ K ⋅ ε K ⋅ε
= − =− (5.35)
Ua 2 + K ⋅ ε 2 + K ⋅ ε 2 + K ⋅ε
ceea ce arată că se obţine o funcţie neliniară şi se poate stabili sensibilitatea punţii:
K ⋅ε
S= (5.36)
2 + K ⋅ε
care este dublă faţă de cazul punţii cu un singur braţ activ.
Eroarea relativă de liniarizare se calculează astfel:
ΔU ' K ' K ⋅ ε'
Ua 4
( )
= ⋅ ε1 + ε '2 =
2
(5.37)
63
Impunând condiţia (5.20) şi ţinând cont de faptul că ε = ε ' + n , se poate calcula

eroarea incrementală de măsurare:
K ⋅ε K ⋅ ε'
= (5.38)
2 + K ⋅ε 2
⎪⎧2 ⋅ ε = 2 ⋅ ε + K ⋅ ε ⋅ ε
' '
⎨ (5.39)
⎪⎩ε = ε ' + n
2 ⋅ ε ' + 2 ⋅ n = 2 ⋅ ε ' + K ⋅ (ε ' ) + K ⋅ ε ' ⋅ n
2
(5.40)
n=
K ⋅ ε' ( ) 2
(5.41)
2 − K ⋅ ε'
adică eroarea incrementală este dependentă de variaţia relativă de rezistenţă şi este egală cu
eroarea incrementală a punţii cu un braţ activ.
5.2.3. Puntea cu patru braţe active, supuse două câte două la acţiuni contrare.
Schema punţii este redată în fig. 5.6. şi este caracterizată de relaţia:
ε1 = ε 2 = ε 3 = ε 4 = ε (5.42)
şi considerând că în cazul în care puntea nu este solicitată:
R1 = R 2 = R 3 = R 4 = R (5.43)
se obţine variaţia relativă de tensiune în acest caz:
ΔU R 2 + ΔR 2 R 1 + ΔR 1
= − (5.44)
U a R 2 + ΔR 2 + ΔR 3 + ΔR 3 R 1 + ΔR 1 + ΔR 4 + ΔR 4
şi având în vedere relaţia (5.42):
ΔU 1+ K ⋅ ε2 1 + K ⋅ ε1
= − (5.45)
U a 2 + K ⋅ ε 2 + K ⋅ ε 3 2 + K ⋅ ε1 + K ⋅ ε 4
Dar ε1 = ε3 = ε şi ε1 = ε4 = ε, condiţii care permit scrierea relaţiei:

ΔU 1 − K ⋅ ε 1 + K ⋅ ε
= − = −K ⋅ ε (5.46)
Ua 2 2
ce indică o funcţie liniară, mărimea de ieşire reprezentând tensiunea de dezechilibru şi
mărimea de intrare reprezentând deformarea astfel ca sensibilitatea punţii este dată de relaţia:
S = −K ⋅ ε (5.47)
rezultând o sensibilitate mai bună decât în toate cazurile anterioare.
Eroarea relativă de neliniarizare se calculează astfel:
ΔU ' K ' ' ' '
Ua 4
(
= ⋅ ε + ε + ε + ε = K ⋅ ε' ) (5.48)
Impunând condiţia:
ΔU ΔU '
= (5.49)
Ua Ua
şi ţinând cont de relaţia ε = ε ' + n , de unde se poate calcula eroarea incrementală de măsurare
a efortului care rezultă n = 0, adică neliniaritatea este zero.
Din această analiză a punţilor de măsură rezultă concluzia generală că în cazul punţii
tensometrice cu patru braţe active supuse două câte două la eforturi de semne contrare se
obţine sensibilitatea maximă, concomitent cu o eroare de neliniaritate nulă, motiv pentru care
aceasta punte este cea mai indicată ca circuit de măsura pentru mărcile tensometrice şi în
general pentru senzori rezistivi la care mărimea primară determină variaţia de rezistentă în
funcţie de sensul acesteia.
64
De asemeni, este indicată utilizarea punţii cu 2 sau 4 braţe active în aplicaţii în care se
urmăreşte compensarea unor factori de mediu, cum ar fi de exemplu temperatura, factori care
pot avea altfel o influenţă asupra rezultatului măsurării prin modificarea valorii elementelor
sensibile.
5.3. Adaptoare pentru punţi tensometrice

Semnalul util ΔU pentru mărci tensometrice cu factor de marcă K=1,5...3 şi rezistenţa
R=120...1000 Ω depinde de forţă de solicitare F printr-o relaţia care la o aranjare a mărcilor în
punte astfel încât să se asigure o dependenţă liniară de forma ΔU/U=Kε este:
ΔU = K ⋅ ε ⋅ U = K ⋅ k 1 ⋅ F ⋅ U = K ⋅ k ' ⋅ U (5.50)
-3 -3
unde k’=10 ...2x10 pentru forte de ordinul kN, adică pentru o tensiune de alimentare a
punţii de ordinul volţilor se obţine o tensiune de dezechilibru reprezentând semnalul util de
ordinul milivolţilor şi se impune utilizarea de adaptoare care să asigure amplificarea acestui
semnal.
Adaptorul poate fi realizat pe principiul
amplificării de curent continuu situaţie în care
acesta are schema bloc din fig.5.7. în care
amplificatorul de curent continuu (ACC)
reprezintă un amplificator operaţional care
lucrează în montaj diferenţial şi este denumit
amplificator de instrumentaţie sau amplificator
instrumental. Sursa stabilizată împreună cu
ACC şi filtrul trece jos (FTJ) pot fi realizate şi
sub forma integrată cum este cazul condiţionerului tensometric 2B31 sau a amplificatorului
tensometric de mare precizie SGA220.
Pentru a elimina fenomenul de derivă a nulului prezent în acest caz şi pentru a obţine
amplificări mari se utilizează principiul amplificării în curent alternativ. În acest caz tensiune
sinusoidală astfel încât se obţine la ieşire o tensiune alternativă cu amplitudinea dependentă de
mărimea deformării şi în opoziţie de faza pentru sensuri de deformare opuse.
Schema bloc a unui adaptor cu operarea
punţii în c.a. denumit şi tensometru electronic
(de exemplu tensometrul N-2301) este prezentată
în fig.5.8.
Puntea este alimentată prin intermediul
generatorului cu o tensiune cu frecvenţă de 5
kHz şi conţine mărcile tensometrice R1 şi R2
conectate astfel încât deformaţiile să fie de
semne contrare. Condensatorul C şi
potenţiometrul Rc asigură echilibrarea iniţială a
punţii având în vedere capacităţile parazite ale mărcilor şi conductoarelor de legătură.
Tensiunea de dezechilibru a punţii este amplificată de un amplificator de c.a. ACA şi supusă
redresării sincrone pentru determinarea sensului efortului şi extragerea semnalului util. Se
obţine astfel mărimea de ieşire y cu amplitudinea dependentă de mărimea efortului mecanic si
cu semnul dependent de sensul acestuia.
5.4. Senzor magnetostrictiv
Materialele magnetostrictive (Ni pur,
permalloy, aliaj Ni-Fe) au proprietatea de a-şi
schimba proprietăţile magnetice (mai exact ciclul
de histerezis) sub acţiunea unei forţe. La aceste
materiale se constată o scădere a pantei curbei de
histerezis (fig. 5.9.a.) odată cu creşterea efortului
65
exercitat asuprea unei piese realizată dintr-un
astfel de material (fig.5.9.b.) Variaţie de pantă
a ciclului histerezis poate fi convertită într-o
variaţie de inductanţă sau o variaţie de t.e.m.
Senzorul este realizat din material
magneto-strictiv într-un circuit magnetic
închis astfel că este sesizată variaţia de
inductanţă ΔL în bobina asociată. Această
variaţie poate fi preluată printr-un circuit de
măsură de tip punte.
O altă soluţie de utilizare a senzorului magnetostrictiv constă în preluarea şi
prelucrarea variaţiei inducţiei remanente (fig.5.10.). Miezul magnetic este adus la saturaţie, la
o inducţie remanentă Br0 sub efectul curentului de magnetizare şi în situaţia în care senzorul
nu este supus la efort. Sub acţiunea forţei F respectiv a efortului σ, Br0 se modifică la valoarea
Br astfel că:
B r − B r0 = c B ⋅ σ (5.51)
unde cB este o constanta de material. Variaţia inducţiei remanente provoacă o variaţie a
tensiunii induse în bobină:
dB
e = −N ⋅ c ⋅ R (5.52)
dt
unde N reprezintă numărul de spire al bobinei B2, iar c este o constantă de material.
După o adaptare de impedanţă realizată de un circuit specific semnalul de ieşire e se
aplică unui circuit de integrare la ieşirea căruia se obţine un semnal de tensiune:
B
1 r 1
ue = ∫
R ⋅ C Br
edt =
R ⋅C
⋅ N ⋅ c ⋅ cB ⋅ σ (5.53)
0
proporţională cu efortul σ.
Deoarece condensatorul C are tendinţa de descărcare în timp utilizarea de bază este la
măsurarea forţelor dinamice.
5.5. Senzori şi traductoare piezoelectrice

5.5.1. Senzorul piezoelectric
Fenomenul de piezoelectricitate constă în apariţia unei polarizări electrice pe suprafaţa
unui cristal sau material ceramic atunci când este supus unei forţe F
Principiul de realizare al acestor senzori are la baza utilizarea efectului piezoelectric,
ce constă în generarea unei sarcini electrice într-un material cristalin supus unui efort
mecanic. Acest efect apare în anumite materiale naturale cum ar fi cuarţul (SiO2), anumite
materiale ceramice (titanatul zirconat de plumb sau PZT, titanatul de bariu) sau în anumiţi
polimeri (polivinylidene fluoride sau PVDF).
Efectul piezoelectric este datorat deformării reţelei cristaline care conduce la
deteriorarea echilibrului electric astfel încât apare o polarizare
pe două feţe opuse ale cristalului.
Se consideră un cristal piezoelectric dispus între doi
electrozi formând un condensator şi care supus acţiunii unui
efort mecanic generează între cei doi electrozi o sarcină
electrică Q (fig.5.11.). Efectul piezoelectric este un fenomen
fizic reversibil în sensul că la aplicarea unei tensiuni electrice în
cristal se produce un efort mecanic.
Amplitudinea efectului piezoelectric este :
P = Pxx + Pyy + Pzz (5.54)
66
unde prin x, y, z se face referire la sistemul ortogonal de axe. Dezvoltând după aceste axe se
obţine:
⎡Pxx ⎤ ⎡d11 d12 d13 ⎤ ⎡σ xx ⎤
⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢Pyy ⎥ = ⎢d 21 d 22 d 23 ⎥ ⋅ ⎢σ yy ⎥ (5.55)
⎢P ⎥ ⎢⎣d 31 d 32 d 33 ⎥⎦ ⎢σ ⎥
⎣ zz ⎦ ⎣ zz ⎦
unde dij [C/N] reprezintă coeficienţii piezoelectrici de-a lungul axelor.
În tabelul 5.2. sunt prezentate proprietăţile de bază ale câtorva materiale piezoelectrice
Sarcina electrică generată de un cristal piezoelectric este proporţională cu forţa

aplicată pe o anumită direcţie, astfel considerând direcţia axei x se obţine:
Q x = d11 ⋅ Fx (5.56)
şi dacă elementul este considerat un condensator cu capacitatea C, potenţialul electric între cei
doi electrozi va fi:
Q d d ⋅d
V = x = 11 ⋅ Fx = 11 ⋅ Fx (5.57)
C C ε0 ⋅ ε ⋅S
O problemă importanţă în realizarea şi utilizarea traductoarelor de tip piezoelectric o
reprezintă prelucrarea semnalului furnizat de acestea.
Considerând elementul ca un generator de tensiune conform relaţiei (5.57) şi schema
echivalentă a circuitului de măsură conform fig.5.12.a în care Rs şi Cs reprezintă rezistenţa şi
respectiv capacitatea elementului sensibil, Rc şi Cc reprezintă rezistenţa şi respectiv
capacitatea firelor de conexiune între elementul sensibil şi adaptor, iar Ri şi Ci reprezintă
rezistenţa de intrare respectiv capacitatea de intrare a adaptorului (amplificator).
Pe baza schemei echivalente din fig.5.12.b în care R=Rs||Rc||Ri şi C=Cs+Cc+Ci se poate
scrie:
dQ x dF
i= = d11 ⋅ x
dt dt
(5.58)
U dU
i = ir + ic = + C ⋅
R dt
şi efectuând înlocuirile şi calculele necesare rezultă funcţia de transfer:
U(s) d11 Ts
G (s) = = ⋅ unde T = RC (5.59)
F(s) C 1 + Ts
specifică unui element de diferenţiere real şi se observă în primul rând ca mărimea de ieşire
depinde prin intermediul capacităţii C nu numai de parametrii elementului sensibil şi
circuitului de intrare al amplificatorului ci şi de parametrii firelor de conexiune, parametrii
care sunt influenţaţi puternic de condiţiile de mediu (temperatură, umiditate).
67
Aplicând transformata Fourier (s=jω) se obţine funcţia de transfer complexă:
d jωT
G ( jω) = 11 ⋅ (5.60)
C 1 + jωT
având modulul:
d ωT
G ( jω) = A(ω) = 11 ⋅ (5.61)
C 1 + ω2 ⋅ T 2
şi faza:
⎛ 1 ⎞
ϕ(ω) = arctg⎜ ⎟ (5.62)
⎝ ωT ⎠
Raportul d11/C constituie sensibilitatea ideală a
senzorului fără inerţie când ω2T2 >> 1 în care caz
tensiunea de ieşire nu depinde de frecvenţă.
Pe baza relaţiilor (5.61), (5.62) şi a graficului
atenuării (diagrama Bode) G ( jω) = f (lg ω) prezentat în
fig.5.13 rezultă că la frecvenţe joase creşte foarte mult
atenuarea ceea ce implică utilizarea potenţialului
acumulat pe cei doi electrozi doar pentru regimuri
dinamice ce presupun variaţii foarte rapide ale forţei
aplicate elementului sensibil.
5.5.2.Adaptor pentru senzori piezoelectrici

Problema amplificării semnalelor furnizate se senzori piezoelectrici (PIEZO) nu poate
fi rezolvată cu amplificatoare de tensiune datorită problemelor în ceea ce priveşte adaptare de
impedanţă şi de asemeni datorită influenţei firelor
de legătură prin intermediul capacităţilor acestora
şi din acest motiv şi pentru a face posibilă
utilizarea acestui senzor şi în regim static se
utilizează amplificatorul de sarcină al cărui
principiu a fost propus de W.P. Kisler şi care este
utilizat în general ca circuit de adaptare cu o sursă
de semnal de foarte mare impedanţă.
Amplificatorul de sarcină a cărui schemă bloc
este prezentată în fig.5.14 şi schema de principiu
prezentată în fig.5.15., în care Ce reprezintă
capacitatea echivalentă a senzorului şi firelor de
legătură, nu realizează amplificarea propriu-zisă a
sarcinii electrice ci o conversie a acesteia într-o
tensiune proporţională.
Capacitatea de intrare a convertorului de sarcină prin efect Miller este:
C i = (1 + A ) ⋅ C r (5.63)
unde A reprezintă amplificarea în bucla deschisă a amplificatorului operaţional din
componenţa acestuia şi pe baza proprietăţilor amplificatoarelor operaţionale (Zi→∞)se poate
scrie:
i i + i r = i + = 0 şi rezultă i i = −i r (5.64)
Considerând sarcina electrică qi acumulată pe capacitate se poate scrie:
dq d (u ⋅ C e ) du i ⋅ dt
ii = i = = Ce ⋅ → du = i
dt dt dt Ce
(5.65)
dq d(E 0 ⋅ C r ) dE 0 i r ⋅ dt
ir = = = Cr ⋅ → dE 0 =
dt dt dt Cr
68
Variaţia elementară a amplificării amplificatorului A din convertorul de sarcină va fi:
dE
dA = 0 = r
(i dt ) / C r = (i r dt ) / C r = − C e (5.66)
du (i i dt ) / C e (− i r dt ) / C e Cr
şi rezultă astfel amplificarea globală:
E C
A= 0 =− e (5.67)
u Cr
Considerând ca mărime de intrare sarcina electrică acumulată pe senzorul
piezoelectric:
E0 E E 1 1
= 0 = 0⋅ =− (5.68)
Qi Ce ⋅ u u Ce Cr
rezultă:
1
E 0 = − ⋅ Qi (5.69)
Cr
adică tensiunea la ieşirea convertorului este proporţională cu sarcina electrică Qi acumulată pe
senzorul piezoelectric astfel că prelucrarea în continuare a semnalului se poate realiza prin
intermediul unui amplificator de tensiune rezultând la ieşirea adaptorului:
R R2 R2
y = − 2 ⋅ E0 = ⋅ Qi = ⋅ d11 ⋅ Fx = k ⋅ Fx (5.70)
R1 CR ⋅ R1 CR ⋅ R1
adică o mărime în tensiune proporţională cu forţa Fx aplicată senzorului.
Dacă se ţine seama de rezistenţa firelor de legătură şi de rezistenţa de intrare a AO
astfel încât introducând rezistenţa echivalentă rezultă:
Y(s) d R ⋅ Cr ⋅ s
= − 11 ⋅ A ⋅ (5.71)
Fx (s) Ce 1 + R ⋅ [C e + (1 + A )C r ]⋅ s
Şi în acest caz s-a obţinut un element cu o caracteristică de filtru trece – sus, dar
deoarece valoarea lui Cr este multiplicată cu A, limita inferioară a frecvenţei scade foarte
mult. Astfel pentru R = 1012 Ω, Cr = 10 pF, un amplificator AO cu circuitul de intrare realizat
cu JFET sau MOSFET cu A = 105 se obţine:
1
f≈ = 0,16Hz (5.72)
2 ⋅ π ⋅ R ⋅ A ⋅ C0
ceea ce arată posibilitatea de utilizare a elementelor piezoelectrice completate cu
amplificatoare de sarcină şi pentru măsurarea unor presiuni cvasistaţionare.
69
Cap. 6
SENZORI ŞI TRADUCTOARE PENTRU PRESIUNE
Presiunea reprezintă un parametru important în majoritatea proceselor tehnologice în

care se găsesc fluide. Senzorii traductoarelor de presiune convertesc această mărime fie intr-
o mărime intermediară de natura unei deplasări sau deformaţii mecanice fie direct intr-o
mărime electrică. Deplasările sau deformările sunt la rândul lor convertite intr-un semnal
electric prin modificarea unor parametrii (rezistenţă, inductanţă, capacitate) ai unui circuit
electric.
Prin definiţie presiunea este o mărime scalară dată de raportul dintre forţa exercitată
pe un element de suprafaţă şi suprafaţa elementului:
dF
p= (6.1)
dA
Cea mai simplă metodă de măsurare a presiunii constă în utilizarea unui manometru
cu coloană de lichid în formă de U şi ca urmare a diferenţei de presiune între presiunea de
măsurat P şi o presiune de referinţă Pref rezultă o diferenţă h între nivelele de lichid din cele
două ramuri:
P − Pref
h= (6.2)
ρ⋅g
în care ρ reprezintă densitatea fluidului, iar g reprezintă valoarea acceleraţiei gravitaţionale.
Prin măsurarea cu diferite metode (rezistivă, inductivă, capacitivă, fotoelectrică) a distanţei h
se obţin informaţii despre presiunea P în cazul în care presiunea de referinţă este cunoscută
şi constantă. Presiunea poate fi absolută, dacă se măsoară în raport cu vidul absolut, relativă
sau efectivă dacă se măsoară în raport cu diferenţa faţă de presiunea atmosferică, sau
diferenţială dacă se măsoară în raport cu o presiune considerată de referinţă.
Unitatea de măsură pentru presiune este pascalul, Pa, (1 Pa = 1 N/m2 ) şi fiind relativ
mică pentru aplicaţiile tehnice se utilizează barul, bar, (1 bar = 105 Pa). În practică se
utilizează şi alte unităţi de măsură pentru presiune cum ar fi: atmosfera tehnică (1 at = 1
kgf/cm2) sau atmosfera fizică (1 atm reprezintă presiunea hidrostatică echivalentă unei
coloane de mercur cu densitatea de 13,595 g/cm3, având înălţimea de 760 mm la 0oC,
corespunzătoare unei acceleraţii gravitaţionale de 980,666 cm/s2).
Deoarece domeniul de măsurare a presiunii este deosebit de întins (fig.6.1) metodele

de măsurare sunt specifice numai pentru anumite intervale de măsurare.
Interesul maxim în ceea ce priveşte domeniile de măsurare este pentru domeniul
presiunilor mijlocii şi al suprapresiunilor şi pentru aceste domenii metodele de măsurare a
presiunii sunt prezentate în tabelul 6.1.
70
Senzori şi traductoare pentru presiune
6.1. Elemente sensibile elastice

Traductoarele cu elemente sensibile elastice sunt utilizate pentru măsurarea presiunii
în domeniile de vacuum şi suprapresiuni şi utilizează ca elemente sensibile: membrane,
tuburi şi pistoane cu resort. Membranele sunt plăci elastice de grosime mică, de formă
circulară, încastrate pe margine şi care sub efectul unei presiuni pe una din feţe de
deformează elastic rezultând o deplasare care poate fi măsurată prin metode electrice.
După forma constructivă membranele pot fi plane, gofrate sau sferice (fig.6.2), după
materialul din care sunt realizate pot fi metalice - cu rigiditate mare -(oţel, bronz, alamă,
alpaca) de mare rigiditate se măsoară deformaţia iar la cele de rigiditate mică şi flexibile se
măsoară săgeata maximă. Dependenţa presiunii de deformare pentru membranele plane este
prezentată aproximativ în fig.6.3 în care se disting :
a – corespunzătoare membranelor groase pentru care y < δ, caracteristică este liniară;

a + b – corespunzătoare membranelor de grosime medie pentru care y <3δ, caracteristica
este cvasiliniară;
a + b + c – corespunzătoare membranelor subţiri pentru care y >3δ caracteristică este
pronunţat neliniară.
71
Determinarea relaţiei matematice între
presiunea p (considerată uniform distribuită pe
suprafaţa membranei) şi săgeata maximă y se face
considerând un element de volum dintr-o
membrană cu luarea în considerare a forţelor şi
momentelor care acţionează asupra acestui
element de volum rezultând următoarele relaţii
generale pentru cele trei tipuri de membrane :
- pentru membrane groase:

pR 2 y
= A1 (6.3)
Eδ 4
δ
în care: E- modulul de elasticitate; A1 - constanta de material;
- pentru membrane de grosime medie:
3
pR 4 ⎛ y⎞ ⎛y⎞
= A1 ⎜ ⎟ + A 3 ⎜ ⎟ (6.4)
Rδ ⎝δ⎠ ⎝δ⎠
4
în care: A3 - constantă funcţie de sistemul de încastrare (A3≈ 3) pentru încastrare perfectă şi

(A3 =6/7 ) pentru încastrare liberă.
- pentru membrane subţiri:
3
pR 4 ⎛ y⎞ ⎛y⎞
= A 11 ⎜ ⎟ + A 13 ⎜ ⎟ (6.5)
Rδ ⎝δ⎠ ⎝δ⎠
4
în care: A11 şi respectiv A13 depind de material şi modul de încastrare.

Tuburile Bourdon sunt elemente elastice cu
secţiuni de forme diferite (ovale, eliptice, în D) realizate
sub forma unui arc de cerc (fig.6.4.). Ceea ce interesează
în funcţionarea acestui senzor este deplasarea capătului
liber sub acţiunea presiunii interioare din tub în sensul
îndreptării acestuia.
Considerând unghiul la centru α < 270o şi tubul cu
secţiune eliptică cu semiaxele 2a şi 2b şi considerând că
sub acţiunea forţei exercitată de presiunea p capătul liber
se deplasează cu un unghi Δα se poate deduce că:
Δα
d= α 2 + 2 − 2 sin α − 2 cos α (6.6)
α 2
în care d reprezintă deplasarea pe verticală a capătului liber.

Ţinând seama însă şi de deformarea secţiunii tubului sub acţiunea aceleiaşi presiuni,
secţiune ce tinde să devină circulară rezultă:
- pentru tuburi cu pereţi subţiri:
Δα 1− μ2 R 2 ⎛ b2 ⎞ α
=p ⋅ ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ ⋅ (6.7)
α E b⋅h ⎝ a ⎠ R2 ⋅ h2
β+
a4
- pentru tuburi cu pereţi groşi:
Δα 1− μ2 R 2 1− γ
=p ⋅ ⋅ (6.8)
α E b⋅h h2
γ+
12 ⋅ b 4
În cele două relaţii (6.7), (6.8) a, b, h, R reprezintă parametrii constructivi ai tubului,
iar γ este un parametru constructiv ce depinde după raportul R·h/a2. Se observă că există o
72
relaţie liniară între deplasarea relativă a capătului liber (Δα/α) şi presiunea p aplicată în
interiorul tubului.
Datorită complexităţii relaţiilor de funcţionare se preferă utilizarea unor curbe trasate
experimental numite nomograme.
6.2. Convertoare intermediare asociate elementului sensibil elastic

Deformaţiile elementelor sensibile elastice sunt convertite în variaţii de specifice
numite convertoare intermediare.
Principiul de funcţionare al convertorului intermediar de tip inductiv se bazează pe
cuplarea mecanică a elementului sensibil elastic (de regulă tub Bourdon) cu un senzor de tip
inductiv conducând în final la modificarea inductanţei unei bobine.
Schema din fig.6.5.a. este utilizată pentru măsurarea presiunii relative. Concomitent
cu mişcarea membranei are loc şi mişcarea miezului feromagnetic ceea ce conduce la
modificarea inductanţelor L1 şi L2 conectate în montaj diferenţial. Cu ajutorul unui trimer
format din inductanţele L3 şi L4 există posibilitatea de reglaj a sensibilităţii şi respectiv a
punctului de zero. Pentru schema din fig.6.5.b. poziţia miezului magnetic se modifică în
funcţie de deformarea (Δα/α) a tubului Bourdon având ca efect modificarea cuplajului
magnetic între bobinele din primarul şi respectiv secundarul unui montaj de tip
transformator diferenţial.
După cum se observă pentru ambele aplicaţii ale convertoarelor, conversia

intermediară constă de fapt într-o conversie presiune-deplasare şi măsurarea prin metode şi
procedee specifice a acestei deplasări liniare.
Realizarea convertorului intermediar de tip capacitiv presupune conversia presiunii
într-o variaţie de capacitate a unui condensator cu
membrană mobilă aceasta fiind de fapt elementul
sensibil elastic (de regulă o membrană). Variaţia
de presiune determină o variaţie a săgeţii
membranei conducând în final la modificarea
distanţei dintre armături (fig.6.6.). Sub efectul
presiunii p membrana ia forma unei calote sferice
şi presupunând că rigiditatea membranei la
încovoiere este mică, săgeata y corespunzătoare
unei raze r pe calotă este:
2S ⎡ a⋅p⎞ ⎤
2 2
⎛ r⋅p ⎞ ⎛
y= ⋅ ⎢ 1− ⎜ ⎟ − 1− ⎜ ⎟ ⎥ (6.9)
p ⎢ ⎝ 2⋅S⎠ ⎝ 2⋅S ⎠ ⎥
⎣ ⎦
în care S reprezintă tensiunea în membrană, iar p reprezintă presiunea de deformarea
acesteia.
73
Relaţia (6.8.) se poate descompune într-o serie de puteri astfel:
p ⎡ 2 ⎤
2 6
y= ( )
⎢ a −r + ⎜ ⎟ a −r +
4S ⎢⎣
2
(
1 ⎛p⎞ 4
16 ⎝ S ⎠
) 4
( )
1 ⎛p⎞ 6
⎜ ⎟ a − r + ...⎥
512 ⎝ S ⎠
6
(6.10)
⎥⎦
Considerând (h/a)2 < 1 relaţia (6.10) se poate reduce la primul termen, ceilalţi având
valori din ce în ce mai mici se neglijează deci:
(
y=
p 2
4S
)
a − r2 (6.11)
Capacitatea elementară dC în zona cea mai apropiată dintre cele două armături dr este:
ε ⋅ 2πr ⋅ dr
dC = 0 (6.12)
d−y
În cazul deformaţiilor mici pentru care y/d < 1 se poate face aproximarea:
1 1⎛ y⎞
≅ ⎜1 + ⎟ (6.13)
d−y d⎝ d⎠
Rezultă astfel capacitatea totală considerând întreaga suprafaţă a calotei sferice:
a
2πε 0 a ⎛ y ⎞
C total = C initial + dC = ∫ dC =
d ∫0 ⎝ d ⎠
⎜1 + ⎟r dr (6.14)
0
unde:
2πε 0 ⎡ a 2 a
⎤
C total = ⎢
d ⎣ 2 4S 0
+ (p
∫ )
a 2 − r 2 r dr ⎥ (6.15)
⎦
2πε 0 a 2 πε 0 a 4
dC = p
d ∫0
( a − r )
2
r dr = p (6.16)
8d 2 S
Sensibilitatea relativă a unui astfel de convertor capacitiv este:
dC a2
Sr = = p (6.17)
C 8⋅S⋅d
Schema de măsurare cea mai adecvată este puntea de impedanţe Sauty care lucrează
în regim dezechilibrat.
6.3. Adaptoare pentru traductoare de presiune cu elemente sensibile elastice
Construcţia adaptorului depinde de natura parametrului electric a cărui variaţie cu

presiunea o impune elementul sensibil elastic prin intermediul convertorului intermediar
astfel dacă acesta este de tip inductiv sau capacitiv se utilizează o punte de impedanţe iar
dacă este de tip inductiv o punte Wheatstone ambele lucrând în regim dezechilibrat.
Tensiunea de dezechilibru este prelucrată intr-un lanţ funcţional ce mai conţine un
amplificator de tensiune iar pentru punţile de impedanţe un redresor sincron şi un oscilator
pilot pentru alimentarea punţii şi comanda redresorului.
O altă soluţie constructivă preia direct deformaţia elementului sensibil, elementul de
conversie intermediară fiind inclus în structura adaptorului. Pe acest principiu sunt realizate:
- adaptorul deplasare unghiulară-tensiune ce utilizează un modulator magnetic care
realizează conversia deplasării unghiulare a unui sistem de pârghii acţionate de elementul
sensibil intr-o tensiune alternativă modulată în amplitudine;
- adaptorul pe principiul balanţei de forţe (fig.6.7).
74
Această ultimă variantă având o utilizare mai largă se analizează funcţional în

continuare. Este prezentat traductorul de presiune realizat pe principiul balanţei de forţe care
oferă la ieşire un semnal unificat de curent proporţional cu presiunea care se aplică
membranei M Acest tip de traductor măsoară presiunea relativă (diferenţa dintre presiunea
de măsurat şi presiunea atmosferică) pe care o converteşte în semnal electric unificat
(i = 2 ÷ 10 mA sau u = 0 ÷ 5 V). Acţiunea presiunii p asupra membranei M produce în urma
deformării acesteia o deplasare a tijei T a traductorului, deplasare care este sesizată de
elementul sensibil inductiv de tip transformator TI. Semnalul furnizat de TI după o
prelucrare corespunzătoare de către un bloc electronic este aplicat sub forma unui curent
electromagnetului EM astfel încât se restabileşte echilibrul. La echilibrul momentele
produse de forţe, F1 a membranei asupra tijei respectiv F a electromagnetului, sunt egale
adică:
F1 ⋅ l1 = F ⋅ l 2 (6.18)
Având în vedere cauzele celor două forţe ce determină momentele, adică:
F1 = k 1 ⋅ p
(6.19)
F = k 2 ⋅ i2
şi înlocuind în relaţia (6.18) rezultă:
k 1 ⋅ l1 ⋅ p
i= (6.20)
k 2 ⋅ l2
adică un curent prin rezistenţa de sarcină Rs ce depinde de valoarea presiunii p aplicate.
6.4. Traductoare cu senzori piezorezistivi

Utilizarea senzorilor piezorezistivi sub formă de timbre tensometrice a permis
crearea de elemente sensibile cu proprietatea remarcabilă de a îngloba în aceiaşi unitate
constructivă şi dispozitivul de conversie intermediară.
Tensometria se bazează pe variaţia rezistenţei unui conductor sau semiconductor
supus unui efort mecanic. Considerând relaţia de definire a rezistenţei unui conductor şi
considerând conductorul supus unui efort longitudinal toate cele trei mărimi ce
caracterizează rezistenţa acestuia vor fi afectate astfel:
dR dρ dl dA
= + − 6.21)
R ρ l A
În cazul unui conductor cu secţiune circulară de diametru D având aria secţiunii
2
πD /4 rezultă:
dA 2dD 2γdl
= − (6.22)
A D l
în care γ este coeficientul lui Poisson.
Variaţia rezistivităţii ca urmare a acţiunii unui efort mecanic poartă numele de efect
de piezorezistivitate. În cazul metalelor variaţiile relative de rezistivitate şi volum sunt
proporţionale
75
dρ dV
=C (6.23)
ρ V
în care C reprezintă constanta lui Bridgman a cărei valoare este cuprinsă între 1,13...1,15
pentru aliajele obişnuite în construcţia mărcilor şi 4,4 pentru platină.
Având în vedere expresia volumului (πlD2/4) rezultă variaţia relativă de volum:
dV dl 2dD dl
= + = (1 − 2 γ ) (6.24)
V l D l
Considerând materialul izotropic şi considerând de asemeni că nu se atinge limita
superioară de elasticitate rezultă variaţia de rezistenţă a elementului:
dR dl dl
= [1 + 2 γ + C(1 − 2 γ )] = K (6.25)
R l l
unde K reprezintă factorul de marcă şi care în mod obişnuit are valoarea de aproximativ 2 cu
excepţia mărcilor realizate din platină la care K≈6. Pentru variaţii mici de rezistenţă ale
firului metalic se poate aproxima:
dl
R = R 0 (1 + x ) unde x = Kε iar ε = (6.26)
l
în care R0 reprezintă rezistenţa măsurată în lipsa presiunii aplicate elementului.
Elementele tensorezistive se utilizează de regulă prin lipirea directă a acestora pe
membrane elastice sau pe un subansamblu (tijă sau lamelă) care se deformează sub acţiunea
altui element sensibil elastic. În cazul utilizării în combinaţie cu membranele elastice este de
remarcat faptul că sub acţiunea presiunii, deformaţia produsă creează atât tensiuni mecanice
radiale cât şi tensiuni mecanice tangenţiale. Considerând o membrană circulară perfect
încastrată de grosime δ şi raza R asupra căreia acţionează diferenţial presiunile p1 şi p2
expresiile tensiunilor mecanice radială σr şi respectiv tangenţială σt vor fi :
3(p1 − p 2 )R 2 ⎡ r2 ⎤
σr = ⎢ (3 + μ ) − (1 + μ)⎥
8δ 2
⎣ R 2
⎦
(6.27)
3(p1 − p 2 )R ⎡
2
r 2
⎤
σt = ⎢(1 + 3μ) 2 − (1 + μ)⎥
8δ 2 ⎣ R ⎦
Graficul reprezentând diagrama tensiunilor în
membrana reprezentată în fig.6.8. şi trasat pe baza
ecuaţiilor (6.27) evidenţiază faptul că distribuţiile
tensiunilor mecanice radiale şi tangenţiale au semne
contrare la marginea membranei în raport cu zona de
centru a acesteia. Această observaţie permite utilizarea
a patru elemente piezorezistive în montaj diferenţial.
Utilizarea montajelor diferenţiale este impusă şi de
necesitatea de a separa modificările de rezistenţă datorate pe
de o parte presiunii iar pe de altă parte, variaţiilor de
temperatură.
Amplasarea elementelor piezorezistive EP se face
astfel încât variaţiile de rezistenţă provocate de presiunea de
măsurat să fie de semne contrare. În fig.6.9 este prezentat
modul de amplasare al elementelor EP1...EP4 realizate prin
difuzarea elementelor respective într-o diafragma de siliciu.
În cazul unei piezorezistente realizate prin difuzie
într-o pastilă semiconductoare şi care în lipsa unei presiuni
aplicate diafragmei are valoarea iniţială R0, la aplicarea unui
efort datorat unei presiuni p apare o variaţie de rezistenţă
dată de relaţia:
76
ΔR
= πr γ r + πt γ t (6.28)
R
unde πr şi respectiv πt reprezintă coeficienţii piezorezistivi radiali respectiv tangenţiali, iar γr
şi respectiv γt reprezintă tensiunile (eforturile) radiale şi respectiv tangenţiale induse în
diafragma datorită acţiunii presiunii p. Valoarea coeficienţilor π depinde de modul de
orientare al EP difuzate în structura membranei astfel dacă membrana este un semiconductor
de tip p pentru o anumită orientare a EP se obţine relaţia:
1
π r = −π t = π 44 (6.29)
2
Variaţia de rezistivitate este proporţională cu eforturile aplicate şi deci implicit cu
presiunea ce generează aceste eforturi şi prin poziţionarea ER conform fig.6.9 se obţin
variaţii de semn contrar ale tensorezistenţelor astfel:
ΔR 1 ΔR 2 1
=− = π 44 ( γ 1y − γ 1x ) (6.30)
R1 R2 2
Pe acest principiu sunt realizate traductoarele de presiune din seria SPX a firmei
SENSYM cum este cazul senzorului integrat de presiune SPX01DN, respectiv din seria
MPX a firmei MOTOROLA. Schema de măsură a presiunii utilizând senzori piezorezistivi
are structura prezentată în fig.6.10, este alimentată de la o sursă de curent constant astfel
încât asigură ca mărime de ieşire un curent unificat 4÷20 mA.
Senzorii sunt astfel conectaţi încât
la creşterea presiunii R1 şi R3 işi măresc
rezistenţa, iar R2 şi R4 îşi micşorează
rezistenţa electrică. Generatorul de curent
constant păstrează în diagonala de
alimentare a punţii un curent de 1 mA
(0,5 mA pe fiecare braţ). În absenţa
presiunii punte se consideră echilibrată şi
acţiunea presiunii de măsurat determină
generarea tensiunii de dezechilibru Δ U.
După o amplificare corespunzătoare de
către amplificatorul diferenţial A aceasta
este aplicată convertorului tensiune curent care va genera un curent în domeniul 3÷19 mA
corespunzător limitelor minimă şi respectiv maximă ale presiunii de măsurat. Având în
vedere curentul de 1mA constant prin punte rezultă că rezistentă de sarcină este parcursă de
un curent variabil în domeniul 4÷20 mA. Curentul variabil furnizat de convertorul U/I va
produce pe rezistenţa de reacţie Rr o cădere de tensiune ce readuce puntea la echilibru pentru
a fi pregătită în vederea unei noi măsurări.
Prin modificarea valorii rezistenţei de reacţie Rr se poate fixa starea de echilibru a
punţii sau se poate modifica domeniul de lucru al traductorului. Utilizarea senzorilor
piezorezistivi face posibilă realizarea traductoarelor de presiune integrate obţinute prin
integrarea intr-o unitate atât a senzorilor cât şi a blocurilor electronice componente ale
adaptorului. Senzorii pot fi realizaţi pe principiul membranelor elastice, tehnologia integrată
făcând posibilă realizarea acestora cu
diametre de ordinul milimetrilor şi
grosimi de ordinul micronilor, a căror
deformare se poate măsura cu elemente
piezorezistive.
Sub acţiunea presiunii are loc
deformarea membranei şi aceasta
presupune apariţia concomitentă a unor
tensiuni mecanice de încovoiere σi şi a
77
unor tensiuni mecanice de alungire σa (fig.6.11.). Prin plasarea pe suprafaţa membranei a
elementelor piezorezistive răspunsul acestora va fi proporţional cu suma alungirilor
provenite de la cele două tensiuni mecanice ceea ce însă măreşte neliniaritatea caracteristicii
de transfer. Din acest motiv membranele au o parte rigidă centrală astfel încât alungirea are
o variaţie neglijabilă în comparaţie cu efectul de încovoiere (fig.6.11.b.).
Elementele piezorezistive realizate cu siliciu de tip “p” sunt depuse în zona elastică
realizând o punte şi pentru a facilita introducerea unor reglaje suplimentare puntea poate fi
întreruptă la una din bornele de alimentare. Sensibilitatea unei astfel de punţi este de ordinul
a 10-20 mV/V pentru întreg domeniu de măsură. Deoarece sensibilitatea depinde de
temperatura variaţia acesteia fiind de ordinul (0,1-0,2) % din domeniu pentru o variaţie de
temperatură de 1o C, circuitul de măsurare necesită măsuri speciale de compensare a acestei
variaţii. Circuitele de compensare conţin în structura traductorului de presiune integrat un
senzor de temperatură (termistor, diodă, etc) care acţionează asupra tensiunii de alimentare a
punţii prin intermediul unui circuit adecvat. Structura unui traductor de presiune integrat este
prezentată în fig.6.12. Puntea piezorezistivă PM este alimentată prin intermediul circuitului
de compensare CC, alimentat la rândul de la un stabilizator de tensiune SU şi comandat de
un senzor de temperatură ST.
Tensiunea de dezechilibru este preluată de
preamplificatorul PA şi aplicată apoi
amplificatorului final AF. În cazul folosirii
membranei intr-o structură de senzor capacitiv, caz
în care aceasta are rolul de armatură mobilă, acesta
intră de obicei în structura unor oscilatoare de
relaxare. În acest caz compensarea erorilor datorate
modificărilor de temperatură se poate realiza
folosind un al doilea senzor de referinţă , cu
circuitul de măsurare corespunzător, măsurarea
efectuându-se diferenţial. O atenţie deosebită
trebuie acordată în acest caz posibilităţii apariţiei
capacităţilor parazite care pot introduce erori
suplimentare; diminuarea efectului capacităţilor parazite se poate face punând substratul la
masă.
O atenţie deosebită trebuie acordată în acest caz posibilităţii apariţiei capacităţilor
parazite care pot introduce erori suplimentare; diminuarea efectului capacităţilor parazite se
poate face punând substratul la masă.
Câteva din caracteristicile şi performanţele traductoarelor de presiune integrate sunt
- domeniul de măsură: relativ larg;
- precizie: 0,25 ÷ 1 %;
- sensibilitate: 0,1 ÷ 0,5 %;
- erori de neliniaritate: < 1 %
- alimentare: Ea = 24 V.
6.5. Senzor de presiune optoelectronic
Senzorii optoelectronici pot fi utilizaţi la măsurarea presiunilor mici şi a variaţiilor

rapide de presiune cazuri în care pentru a asigura rezoluţia şi precizia necesară se impun
dimensiuni mici şi foarte mici ale membranelor. Structura senzorului optic de presiune,
prezentată în fig.6.13. este conţine următoarele componente de bază: o capsulă de presiune
având un perete dintr-o diafragma realizată într-un cristal de Si şi un perete de sticlă, un
LED, şi un fotodetector. Capsula este similară constructiv unui senzor capacitiv de presiune
la care condensatorul este înlocuit cu o cavitate optică delimitată de diafragma şi sticlă ce
formează un interferometru Fabry-Perot (FP). Acest interferometru este utilizat la măsurarea
78
încovoierii diagramei supusă acţiunii presiunii de
măsurat. Feţele interioare atât ale diafragmei cât şi
a sticlei sunt metalizate şi semitransparente.
Pentru formarea cavităţii sunt separate prin două
distanţiere cu grosimea w formând un spaţiu
variabil cu presiunea. Fotodetectorul conţine trei
joncţiuni p-n ce formează trei fotodiode, două
dintre acestea fiind acoperite cu un filtru FP
realizată din SiO2 şi Al.
Radiaţia emisă de LED se împarte în două
unde ce vor fi reflectate către fotodetector
respectiv de oglinda semitransparentă ce acoperă
sticla şi de stratul metalic de pe diafragmă.
Principiul de funcţionare al senzorului constă în
compararea lungimii de undă a acestor radiaţii ştiind că prin parcurgerea cavităţii
interferometrului radiaţia reflectată de membrană va avea perioada egală cu (1/2)w. Ca
urmare a acţiunii presiunii de măsurat distanţa w se modifică cu aceasta astfel că radiaţia
captată de fotodiodele acoperite cu filtrul FP va avea perioada dependentă de presiune.
Fotodioda fără filtru constituie elementul de referinţă. Fotodetectorul lucrează pe principiul
unui demodulator şi furnizează un semnal electric dependent de presiunea ce duce la
încovoierea membranei, semnal care este maxim atunci când presiunea este zero adică atunci
când distanţa dintre cele două feţe metalizate ale interferometrului este egală cu distanţa de
referinţă w.
Existenţa şi aşezarea celor două fotodiode cu filtrul FP face posibilă utilizarea acestui
senzor şi la măsurarea subpresiunilor adică de evaluarea a vidului dintr-o incintă. Având în
vedere neliniaritatea introdusă de funcţionarea fotodiodelor precum şi de dependenţa
presiune-încovoiere a membranei se impune utilizarea unei metode de liniarizare dintre care
cea mai eficientă constă în utilizarea unui microprocesor sau microcontroler.
79
Senzori şi traductoare pentru debit
Cap. 7
SENZORI ŞI TRADUCTOARE PENTRU DEBIT
Măsurarea debitului este o problemă legată de curgerea unui fluid fie printr-un canal
închis (conductă) fie printr-un canal deschis.
Fluidul este definit ca un mediu continuu deformabil având forţele de coeziune între
moleculele constituente suficient de mici astfel încât acesta nu are o formă proprie. Mărimea
acestor forţe de coeziune conduce la împărţirea fluidelor în lichide şi gaze. Lichidele sunt
fluide puţin compresibile, având o suprafaţă liberă, rezultantă a acţiunii forţelor gravitaţionale
şi de interacţiune dintre molecule. Gazele sunt fluide având distanţe foarte mari între molecule
şi de aceea sunt expansibile ocupând întregul volum ce-l au la dispoziţie şi sunt în repaus
numai în recipiente complet închise.
7.1. Principiile măsurării debitelor

Debitul de fluid reprezintă cantitatea de fluid ce trece în unitatea de timp printr-o
secţiune transversală a tubului de curent delimitat de linia sa de transport (conductă sau canal
deschis). În ceea ce priveşte curgerea fluidului aceasta poate fi laminară dacă este constantă în
timp sau turbulentă dacă este variabilă în timp. Pentru reducerea numărului mare de
parametrii ce pot să caracterizeze curgerea unui fluid s-au introdus mărimi specifice
adimensionale, astfel o curgere incompresibilă şi izotermă - ceea ce presupune că densitatea şi
temperatura să fie constante - este necesară caracterizată de numărul lui Reynolds (Re)
exprimat prin relaţia:
v⋅D
Re = (7.1)
ν
în care v reprezintă viteza caracteristică a fluidului printr-o conductă de diametrul D, iar ν
reprezintă vâscozitatea cinematică definită la rândul ei ca raport între vâscozitatea dinamică şi
densitatea fluidului. Pe baza acestui număr două fluide au aceiaşi curgere dacă au acelaşi
număr Reynolds şi o curgere este laminară dacă Re < 2200 şi respectiv turbulentă în caz
contrar.
Pentru curgerea laminară viteza unui punct
dat este constantă în timp şi prin unirea tuturor
liniilor de curent de aceiaşi viteză se obţine tubul de
curent (fig.7.1) astfel ca vectorul viteză este tangent
la linia de curent în fiecare punct. Secţiunile de
intrare A1 şi respectiv de ieşire A2 ale tubului de
curent pot fi egale, dar pot fi şi diferite şi se
consideră în acest caz o secţiune medie.
Pe baza tubului de curent se pot defini
debitul volumic şi debitul masic, ambele fiind mărimi caracteristice ale debitului unui fluid.
Debitul volumic QV reprezintă volumul de lichid ce trece printr-o secţiune dA într-un
interval de timp Δt:
V Δx ⋅ dA
QV = =∫ = ∫ v dA (7.2)
Δt Δt
Viteza v în secţiunea conductei de curgere are în general valori diferite pentru
diferitele puncte situate pe diametrul acestei secţiuni (fig.7.2) astfel că se defineşte o viteză
medie vm.
80
Prin rearanjarea relaţiei (7.2) se obţine:
1
A∫
vm = v dA (7.3)
1
A ⋅ v m = ∫ v dA (7.4)
A
ceea ce arată că pentru a determina debitul volumic este necesară cunoaşterea secţiunii A a
conductei.
Unitatea de măsură în S.I. pentru debitul volumic este m3/sec
Debitul masic reprezintă masa fluidului ce trece prin secţiunea conductei în unitatea de
timp şi având în vedere relaţia dintre masa şi volumul unui fluid incompresibil (M = ρV, unde
ρ reprezintă densitatea) se obţine debitul masic:
dM
QM = = ρ ⋅ A ⋅ v = ρ ⋅ QV (7.5)
dt
Unitatea de măsură în S.I. pentru debitul masic este kg/sec.
Schema structurală a traductoarelor de debit convenţionale, rezultată din analiza unui
mare număr de traductoare de debit este reprezentă în fig.7.3 şi elementele esenţiale pe baza
cărora se poate realiza o schemă structurală a traductoarelor de debit sunt blocul primar BP
care include pe lângă elementul sensibil şi un element de referinţă care este esenţial în
definirea structurală a traductoarelor de debit şi respectiv blocul secundar analog blocului
adaptor din structura generală a unui traductor.
Elementul de referinţă ER din blocul primar are rolul de a asigura mărimea de
referinţă XR reprezentată de o mărime constantă faţă de variaţia debitului şi funcţionarea
acestuia este descrisă de ecuaţia caracteristică:
1
X V = f R ⋅ Q unde f R = (7.6)
XR
în care fR este factorul de transfer al elementului de referinţă iar Q poate fi după caz QV sau
QM.
După modul de realizare al elementului de referinţă respectiv al elementului sensibil

traductoarele de debit convenţionale pot fi directe respectiv indirecte.
În cazul traductoarelor directe ER şi ES sunt reprezentate de o cameră de măsură CM,
cu parametrii (V0 respectiv m0 pentru un anumit tip de fluid) cunoscuţi, şi pe baza volumului
respectiv al masei de fluid ce poate fi acumulată sau evacuată în/din cameră de măsură şi a
intervalului de timp de acumulare respectiv evacuare τ se poate determina debitul volumic
respectiv masic. Elementul de referinţă XR respectiv mărimea variabilă Xv vor fi :
1
X R = m 0 = const.; X v = (7.7)
τ
81
caz în care mărimea Xv este sesizată de elementul sensibil prin cronometrare şi care o
converteşte într-o mărime caracteristică a debitului său:
1
XR = = const.; X v = m (7.8)
τ0
când τ0 reprezintă timpul de acces sau evacuare a fluidului din camera de măsura şi fixat cu
ajutorul unui cronometru iar m reprezintă masa de fluid sau material evacuat sau colectat în
timpul de acces respectiv. Pentru măsurarea debitului volumic QV cu ajutorul traductoarelor
convenţionale directe în relaţiile (7.7), (7.8) se înlocuieşte m cu V.
Funcţionarea traductoarelor de debit convenţionale indirecte se bazează pe definirea
indirectă a debitului instantaneu, adică în funcţie de parametrii de stare ai fluidului, de
regimul de curgere şi de secţiunea tubului de curent astfel că pentru debitul masic QM şi
debitul volumic QV se poate scrie:
Q M = ∫∫ ρ( x, y) ⋅ ν( x, y) dx dy = A ⋅ νS ⋅ ρS
S
(7.9)
Q V = ∫∫ ν( x, y) dx dy = A ⋅ νS
S
Blocul primar BP are ca element de referinţă ER secţiunea de măsurare SM care poate
fi cu arie constantă sau cu arie variabilă.
În cazul traductoarelor indirecte cu secţiunea de măsurare cu arie constantă A0 aceasta
realizează constructiv mărimea de referinţă astfel ca :
X R = A 0 = const.; X ν = ν (7.10)
în care v, viteza medie a fluidului în SM, reprezintă mărimea variabilă.
La traductoarele cu secţiunea de măsură cu arie variabilă, această variaţie trebuie să
asigure mărimea de referinţă astfel şi care nu poate fi decât o viteză constantă a fluidului prin
respectiva secţiune, astfel că:
X R = ν 0 = const.; X ν = A (7.11)
Măsurarea mărimii XV de către elementul sensibil ES determină şi în cazul
traductoarelor indirecte mărimile caracteristice QM respectiv QV.
În vederea definirii funcţionalităţii complete ale traductoarelor convenţionale se
introduc funcţiile:
- fs - funcţia caracteristică a elementului sensibil care permite exprimarea unei relaţii
între Xc şi Xv :
X C (Q) = f S ( X ν ) (7.12)
şi pentru materializarea mărimii Xv, fs poate fi o anumită funcţie liniară sau neliniară şi având
în vedere definirea mărimii Xv, fs are semnificaţia factorului de transfer static al elementului
sensibil şi ţinând seama şi de relaţia (7.6) se obţine:
X C = f R ⋅ fS ⋅ Q (7.13)
- fBP - funcţia blocului primar ce permite exprimarea unei relaţii între Xc şi Q:
X c (Q) = f BP (Q) (7.14)
şi având în vedere egalitatea (7.13) rezultă:
f BP = f R ⋅ fS X c = f BP ⋅ Q (7.15)
în care fBP fiind factorul de transfer static al blocului primar are şi semnificaţia unui coeficient
de debit, semnificaţie care este însă corectă doar pe acele porţiuni ale domeniului de debit pe
care fBP = const.
Blocul secundar BS este constituit dintr-un element de prelucrare EP, cu funcţia
caracteristică fp, un element de transmitere ET cu funcţia caracteristică fT şi un element de
conversie EC la care se pot adaugă un element de afişare a debitului momentan EFQ şi/sau un
element de contorizare al debitului (element integrator EI). Elementul de prelucrare şi
transmitere, ca ansamblu a celor două subelemente EP şi ET are funcţia caracteristică fEPT de
regulă liniară astfel că:
82
X T = f EPT ⋅ X c (7.16)
unde XT reprezintă mărimea transmisă după prelucrarea mărimii Xc.
Având în vedere că acest element este realizat prin înserierea subelementelor EP şi ET
rezultă următoarea formă a relaţiei dintre cele două mărimi:
XT = f p ⋅ fT ⋅ XC (7.17)
Cum mărimea de ieşire la majoritatea traductoarelor de debit utilizate în sistemele de
reglare automată este un semnal electric de tip analogic YQ reprezentat de o tensiune sau
curent continuu calibrat în raport cu domeniul de măsurare al debitului Q, apt de a fi transmis
la distantă sau utilizat în sistemul de reglare blocul secundar conţine un convertor de ieşire CE
a cărui funcţionare este caracterizată prin relaţia:
YQ = f CE ⋅ X T (7.18)
unde fCE reprezintă factorul de transfer al convertorului.

Atunci când la ieşirea traductorului se obţine semnalul electric unificat YQ (2÷10 mA
sau 0 ÷10 V) cu o variaţie liniară cu debitul într-o gamă prestabilită acesta poate fi exprimat
prin relaţia:
YQ = f EPT ⋅ f CE ⋅ X C = f BS ⋅ X C (7.19)
în care f BS = f EPT ⋅ f CE reprezintă factorul de transfer static al blocului secundar. Se obţine
astfel caracteristica de funcţionare a traductorului în ansamblu:
YQ = f BP ⋅ f BS ⋅ Q = f TQ ⋅ Q (7.20)
în care f TQ = f BP ⋅ f BS reprezintă factorul de transfer static al traductorului ce are ca mărime de
intrare debitul Q şi ca mărime de ieşire semnalul unificat dependent de debit YQ.
Schema structurală prezentată în fig.7.3 cuprinde toate elementele funcţionale tipice
ale unui traductor de debit care însă nu sunt totdeauna obligatorii sau la care se pot adaugă şi
alte elemente cum ar fi cele de afişare sau de integrare (contorizare).
7.2. Traductoare de debit cu secţiune constantă

Funcţionarea acestor traductoare de debit se bazează pe gradientul de presiune obţinut
prin introducerea unei rezistente fluidice şi utilizarea ecuaţiei lui Bernoulli aplicată pentru
fluide nevâscoase şi incompresibile:
⎛1 ⎞
p + ρ ⋅ ⎜ ⋅ ν a2 + g ⋅ y ⎟ = const. (7.21)
⎝2 ⎠
unde p reprezintă presiunea fluidului, ρ densitatea acestuia, va viteza medie a curentului de
fluid, g acceleraţia gravitaţională iar y altitudinea la care se efectuează măsurarea (se
consideră y = 0). Obţinerea gradientului de presiune presupune introducerea unei rezistente
fluidice în canalul (conducta) de curgere a fluidului (fig.7.4) rezistentă care poate fi:
diafragmă (a), dop poros (b), duză sau tub Venturi.
Măsurarea gradientului de presiune se face analog aplicării legii lui Ohm pentru
circuite electrice prin asimilarea rezistentei fluidice cu o rezistentă electrică, a debitului cu un
curent electric şi respectiv a presiunii cu o tensiune electrică prin măsurarea căderii de
83
presiune pe rezistenta fluidică, respectiv a presiunii diferenţiale înainte şi după rezistenţa
fluidică.
Ţinând seama că debitul de volum măsurat înainte şi după strangulare este constant:
Q V = A1 ⋅ v1a = A 2 ⋅ v 2 a (7.22)
rezultă:
ρ ⎛⎜ ⎛ A 2 ⎞ ⎞⎟
2
Δp = p1 − p 2 = 1 − ⎜⎜ ⎟ ⋅ v 2a (7.23)
2 ⎜ ⎝ A1 ⎟⎠ ⎟
⎝ ⎠
în care introducând notaţiile:
A 1
k1 = 2 ; k = (7.24)
A1 1 − k12
se obţine expresia debitului volumic:
2(p1 − p 2 ) 2 ⋅ Δp
QV = k ⋅ A 2 ⋅ = K⋅ (7.25)
ρ ρ
respectiv debitul masic:
Q
Q M = V = K ⋅ 2 ⋅ ρ ⋅ Δp (7.26)
ρ
În stabilirea debitelor pentru gaze se ţine seama de dependenta densităţii acestora de
presiunea p şi temperatura T, dependenţă dată de relaţia:
p
ρ = k' ⋅ (7.27)
T
în care k’ reprezintă o constanta de proporţionalitate. În aceste condiţii expresiile debitelor
volumetric QV şi respectiv masic QM devin:
T ⋅ Δp
QV = K ' ⋅
p
(7.28)
p ⋅ Δp
Q M = K '' ⋅
T
În realitate deoarece curgerea este mai complexă ea depinzând de tipul fluidului
precum şi de dispozitivele de strangulare, rugozitatea pereţilor, vâscozitate, compresibilitate,
temperatura în relaţiile (7.25), (7.26) şi respectiv (7.28) se introduc coeficienţi de corecţie ce
ţin seama de aceşti parametrii caracteristici fiecărei instalaţii, şi care în literatura de
specialitate sunt redaţi sub forma de nomograme.
Ecuaţiile caracteristice sunt conform ISO 5167/1-91:
c π ⋅ d2
QV = ⋅ ⋅ ε1 ⋅ ρ1 ⋅ Δp
1 − β4 2 2
(7.29)
c π ⋅ d2 Δp
QM = ⋅ ⋅ ε1 ⋅
1 − β4 2 2 ρ1
în care: c este coeficientul de descărcare, d - diametrul minim de trecere al diafragmei,
ajutajului sau tubului Venturi, în condiţiile de lucru, D - diametrul interior al conductei în
amonte de strangulare, β= d/D, ε1 - coeficientul de detentă raportat la condiţiile din amonte de
elementul de strangulare, ρ1 - densitatea fluidului în amonte de strangulare, Δp - diferenţa
dintre presiunile fluidului în amonte şi în aval faţă de strangulare.
Din analiza relaţiilor (7.25), (7.26) respectiv (7.28) rezultă expresia coeficientului K şi
rezultă de asemenea necesitatea unui element de extragere a rădăcinii pătrate în structura
blocului secundar pentru a se putea obţine o dependenţă liniară intre debitul Q şi diferenţa de
presiune Δp. Extragerea rădăcinii pătrate se poate face mecanic cu ajutorul unor dispozitive cu
84
came sau pentru debitmetrele electrice cu ajutorul unor circuite analogice sau numerice de
calcul.
În fig.7.5. este prezentat principiul traductorului de debit realizat pe principiul balanţei
de forţe şi care oferă la ieşire un semnal unificat de curent proporţional cu presiunea
diferenţială.
Acţiunea presiunii diferenţiale Δp asupra membranei M produce în urma deformării

acesteia o deplasare a tijei T a traductorului, deplasare care este sesizată de elementul sensibil
inductiv TI. Semnalul furnizat de TI după o prelucrare corespunzătoare de către un bloc
electronic este aplicat sub forma unui curent electromagnetului EM astfel încât se restabileşte
echilibrul. La echilibrul momentele produse de forţe, F1 a membranei asupra tijei respectiv F a
electromagnetului, sunt egale adică:
F1 ⋅ l1 = F ⋅ l 2 (7.30)
Având în vedere expresiile celor două forţe ce determină momentele, adică:
F1 = k1 ⋅ Δp = K ⋅ Q 2
(7.31)
F = k 2 ⋅ i2
şi înlocuind în relaţia (7.30) rezultă:
i = k ⋅Q (7.32)
unde k = (K ⋅ l1 / k 2 ⋅ l 2 ) reprezintă o constantă constructivă astfel că mărimea de ieşire este
1/ 2
un curent proporţional cu debitul.

Un traductor de debit realizat pe principiul balanţei de forţe, cu aplicaţii frecvente în
sistemele de reglare, datorită reacţiei negative asigură erori de măsurare < ± 0,5%.
7.3. Traductoare de debit cu secţiune variabilă

Spre deosebire de traductoarele cu secţiune constantă la care există diferenţă de
presiune de o parte şi de alta a elementului
strangulare, la traductoarele cu secţiune
variabilă presiunea este menţinută constantă
prin intermediul unui plonjor (rotametru)
plasat într-un tub de formă conică ce se
poate deplasa în interiorul fluidului datorită
unei forţe rezultante denumită forţă
ascensională Fas obţinută prin compunerea
forţelor reprezentate de greutatea plonjorului
G şi forţa arhimedică Fa (fig.7.6.a)
Considerând ρp şi Vp densitatea plonjorului şi respectiv volumul plonjorului, ρ

densitatea fluidului, S secţiunea plonjorului de diametru Dp la echilibru se poate scrie:
85
S ⋅ v2
ρ ⋅ g ⋅ Vp + k ⋅ ρ ⋅ = ρ p ⋅ g ⋅ Vp (7.34)
2
unde k reprezintă un coeficient de antrenare datorat curgerii.
Plonjorul, ca urmare a forţei rezultante, se va plasa într-o zonă de diametru Dt ce poate
fi exprimată în funcţie de înălţimea h de ridicare prin relaţia:
Dt = Dp + a ⋅ h (7.34)
în care a reprezintă un coeficient de proporţionalitate.
În condiţiile menţionate debitul masic poate fi exprimat prin relaţia:
2 ⋅ g ⋅ Vp ⎛ ρp ⎞ 2 ⋅ g ⋅ Vp ⎛ ρ p ⎞
4
[ ]
Q M = (D p + a ⋅ h ) 2 − D 2p
π k ⋅S ⎝ ρ
⎜⎜ − 1⎟⎟ ≈ a π ⋅ ⎜ − 1⎟⎟ h = K Q ⋅ h
k ⋅ S ⎜⎝ ρ
(7.35)
⎠ ⎠
şi se obţine o funcţie cvasiliară de dependentă între debitul masic QM şi deplasarea plonjorului
h. Utilizarea acestui tip de traductor de debit în reţeaua de apă industrială impune realizarea
unui raport Qmax / Qmin = 10 între debitul maxim şi minim vehiculat prin reţea.
Măsurarea deplasării plonjorului se realizează cu traductoare specifice de deplasare,
bune rezultate obţinându-se cu traductorul diferenţial liniar variabil (TDLV). Există
posibilitatea de a utiliza o metodă de zero (cu compensare) prin care plonjorul se prelungeşte
cu o tijă din material magnetic care va constitui miezul unui solenoid şi măsurarea deplasării
acestuia se face pe baza curentului necesar a fi transmis solenoidului astfel încât plonjorul sa
revină la poziţia iniţială, poziţie care poate fi controlată cu un detector fotoelectric sau
magnetic.
7.4. Traductoare de debit electromagnetice

Traductoarele de tip electromagnetic sunt destinate măsurării debitului volumetric QV
al unui lichid cu o buna conductivitate electrică (σ< 10-2 Ω/cm), apele industriale satisfăcând
aceasta condiţie, în conducte închise în care lichidul ocupă întregul volum.
Principiul de funcţionare al acestor traductoare se bazează pe utilizarea legii lui
Faraday a inducţiei electromagnetice conform căreia într-un conductor aflat într-un câmp
magnetic se generează o tensiune electromotoare (t.e.m.) proporţională cu viteza de variaţie a
fluxului magnetic prin conductor:
dΦ d dx
e=− = − N ⋅ (B ⋅ l ⋅ x ) = − N ⋅ B ⋅ l ⋅ = N ⋅ B⋅l⋅ v (7.39)
dt dt dt
unde B reprezintă inducţia câmpului magnetic, N
numărul de conductoare, l lungimea conductoarelor iar
v = - dx/dt viteza de deplasare a conductoarelor în
câmpul magnetic.
Liniile de curent ale fluidului conductor în
mişcare sunt asimilate conductoarelor specificate în
relaţia (7.36) astfel că principiul constructiv al
traductorului electromagnetic de debit poate fi
reprezentat conform fig.7.7.
Pe baza relaţiei (7.36) şi a elementelor constructive prezentate în fig.7.7 valoarea

tensiunii electromotoare generate este dată de relaţia:
e = 2⋅r ⋅B⋅ v (7.37)
în care r reprezintă raza conductei iar v viteza de curgere a fluidului.
Relaţia (7.37) reprezintă un caz particular în care distribuţia vitezelor curenţilor de
fluid este uniformă pe toată secţiunea conductei dar în cazul general în care această distribuţie
nu respectă condiţia de omogenitate dar prezintă o simetrie faţă de axa longitudinală a
conductei în relaţia (7.37) se înlocuieşte viteza v cu o viteză medie vm în calculul căreia se ţine
seama de relaţia (7.3) rezultând:
86
r
1
π ⋅ a 2 ∫0
va = ⋅ 2 ⋅ π ⋅ v ⋅ a dr (7.38)
în care a reprezintă distanta corespunzătoare vitezei faţă de axa conductei.

Tensiunea e culeasă cu doi electrozi dispuşi pe o direcţie perpendiculară pe direcţia de
curgere a fluidului şi pentru o anumită secţiune şi profil al acesteia respectiv o anumită
inducţie a fluxului magnetic aceasta va fi dependentă numai de debitul volumetric
instantaneu.
Fluxul magnetic corespunzător poate fi constant, generat prin intermediul unui curent
continuu de excitaţie sau variabil obţinut prin intermediul unui curent alternativ de excitaţie.
Metoda cu flux constant are dezavantajele unei valori mici (de ordinul μV) a tensiunii induse
respectiv ale polarizării electrozilor ceea ce determină un curent unidirecţional prin circuitul
acestora. Datorită nivelului mic tensiunea de zgomot inerentă care se suprapune peste semnal
face dificilă detectarea acestuia.
Operarea cu o tensiune de excitaţie alternativă, determinând un câmp magnetic
alternativ, determină o tensiune e generată de forma:
e = − v ⋅ l ⋅ B ⋅ sin ωt − v ⋅ Δt ⋅ l ⋅ ω ⋅ B ⋅ cos ωt (7.39)
ceea ce arată că se obţine o tensiune cu două componente în cuadratură şi cu ajutorul detecţiei
sincrone se poate extrage doar prima componentă, realizând astfel şi o reducere a efectului
perturbaţiilor. Rezultă astfel schema bloc a traductorului de debit electromagnetic prezentată
în fig.7.8.
Traductoarele de debit
electromagnetice sunt utilizate pe
conducte cu diametrul <800 mm
pentru debite de până la 17000 m3/h cu
sensibilităţi cuprinse între
0,00132 ÷ 1,982 mV/l/sec pentru
conexiunea serie a bobinelor L1 şi L2
respectiv între 0,00271 ÷ 33,963
mV/l/sec unde sensibilităţile mici sunt
specifice conductelor de diametru mic (25 mm) şi unor debite de cca. 10 m3/h.
7.5. Traductoare de debit cu ultrasunete

Principiul de funcţionare al traductoarelor cu ultrasunete se bazează pe efectul Doppler
conform căruia frecvenţa f0 a unei unde ce se propagă într-un mediu, care la rândul lui se
deplasează cu viteza v, devine pentru unda reflectată:
1 − (v / c 0 )
2
f r = f0 ⋅ (7.40)
1 + (v / c 0 )
2
în care c0 reprezintă viteza luminii. Neglijând cantitatea (v/c0)2 << 1 în raport cu 1 relaţia
devine:
1
fr = f0 ⋅ (7.41)
1 + (v c 0 )
2
Rezultă că viteza undei ultrasonice ce se propagă într-un mediu mobil cu viteza v

creşte cu valoarea acesteia dacă propagarea se face în sensul de mişcare al mediului respectiv
scade cu viteza mediului daca propagarea se face în sens opus vitezei de mişcare a mediului.
Realizarea fizică a traductoarelor de debit cu ultrasunete presupune utilizarea
elementelor piezoelectrice care pot lucra atât ca generator cât şi ca receptor prin intermediul
cărora să se poată măsura diferenţa de viteză pentru propagarea în amonte şi în aval conform
schemei de principiul prezentată în fig.7.9.
87
Cele două elemente se găsesc la distanţa D şi
sub unghiul θ faţă de direcţia de curgere a fluidului.
Unghiul θ poate fi cuprins între 0 şi 180o. Timpul de
tranzit a unei unde sonore între elementele A şi B
este determinat şi de viteza de curgere v a fluidului ce
constituie şi mediul de propagare al undei şi este dat
de relaţia:
D
T= (7.42)
c ± v ⋅ cos θ
unde c reprezintă viteza sunetului în fluid iar v este viteza fluidului. Semnul ± se referă la
sensul de propagare a undei, în aval respectiv în amonte. În ceea ce priveşte viteza fluidului se
face deosebire între curgerea laminară şi curgere turbulentă, astfel pentru curgerea laminară
v = 4va/3 iar pentru curgerea turbulentă v = 1.07va unde va este viteza medie de-a lungul
secţiunii transversale a conductei. Considerând diferenţa dintre viteza în amonte şi aval se
obţine:
2 ⋅ D ⋅ v ⋅ cos θ 2 ⋅ D ⋅ v ⋅ cos θ
ΔT = 2 = (7.43)
c − v ⋅ cos 2 θ c2
relaţie adevărată pentru majoritatea cazurilor practice în care c >> v cosθ .
Pentru a obţine un raport semnal - zgomot cât mai bun se utilizează timpul de tranzit
pentru cele două direcţii amonte şi aval, prin utilizarea a două cristale piezoelectrice şi
comutarea funcţionării alternative în regim de generator şi receptor cu ajutorul unui
multiplexor (fig.7.10). Comutarea se realizează, pentru aer şi gaze cu viteza de până la 10
m/sec, cu o frecvenţă de 400 Hz care asigură o rata de eşantionare corespunzătoare. Frecvenţa
undei ultrasonore este de cca 3 MHz cu o modulare în durată cu semnalul de selecţie,
respectiv frecvenţa de 400 Hz. Cu astfel de traductoare se pot măsura debite într-un domeniu
ce este limitat inferior la 5,10-3 m3/sec.
O alternativă de măsurare a debitului pe principii ultrasonice constă în detectarea
diferenţei de frecvenţă între unda propagata în amonte şi respectiv în aval, diferenţă care se
poate deduce pe baza relaţiei (7.40) în care f reprezintă frecvenţa undei ultrasonice. Se
observă ca sensibilitatea acestei metode creşte cu creşterea frecvenţei dar în acelaşi timp odată
cu creşterea frecvenţei creşte atenuarea undei în mediul de propagare ceea ce determină o
scădere a raportului semnal-zgomot şi de aceea se realizează un compromis între sensibilitate
şi frecvenţa de lucru.
Utilizarea acestei metode presupune utilizarea celor două elemente piezoelectrice unul
ca emiţător şi celălalt ca receptor fără o comutare a funcţiei acestora. Semnalul de frecvenţă
ultrasonica fs aplicat emiţătorului şi respectiv semnalul recepţionat fr sunt aplicate unui circuit
de mixare care împreună cu un filtru trece banda vor determina abaterea de frecvenţă Δf:
2 ⋅ fs ⋅ v
Δf = f s − f r = ± (7.44)
c
în care semnul ± indica sensul de curgere al fluidului.
88
Schema bloc corespunzătoare acestei
metode de măsurare este prezentată în fig. 7.11.
Conform relaţiei (7.44) diferenţa de
frecvenţă Δf este direct proporţională cu viteza v
a fluidului ceea ce prezintă marele avantaj al
liniarităţii caracteristicii statice.
Pentru ambele metode de măsurare
ultrasonică a debitului se impune condiţia ca
dimensiunea elementelor emiţător şi receptor să
fie mult mai mică decât secţiunea interioară a
conductei astfel încât corpul acestora să nu
perturbe tubul de curent al fluidului. La
calibrarea acestor traductoare pe lângă dimensiunea secţiunii interioare a conductei se ia în
considerare şi temperatura fluidului având în vedere influenţa acestui parametru asupra
vâscozităţii fluidului.
7.6.. Traductoare de debit cu transport de căldură (termoanemometrice)

Principiul de funcţionare al traductoarelor de debit termoanemometrice se bazează pe
fenomenul de convecţie termică forţată determinată de transportul de căldură de către fluidul
ce curge cu viteza v. Curentul termic H ce se stabileşte între două corpuri aflate în contact
termic şi la temperaturi diferite T1 şi respectiv T2 > T1, datorat fenomenului de convecţie este
proporţional cu diferenţa de temperatură dintre cele două corpuri şi suprafaţa de contact A:
H = α ⋅ A ⋅ (T1 − T2 ) (7.45)
unde coeficientul de convecţie α depinde de căldura specifica a fluidului de transport,
vâscozitatea şi viteza de mişcare a acestuia. De exemplu pentru un curent de aer ce se mişcă
într-un spaţiu relativ mare α=11 W/m2K.
Pe baza convecţiei termice, principiul constructiv al unui traductor termoanemometric
este prezentat în fig.7.12.
Principiul funcţional al traductorului constă în măsurarea de către senzorul T1

(termistor) (fig.7.12.b) a temperaturii mediului, furnizarea de către rezistenţa de încălzire Ri a
unei cantităţi de căldură către mediu şi măsurarea de către senzorul T2 (termistor) (fig.7.12.b)
a noii temperaturi a mediului. Distribuţia câmpului de temperaturi în jurul rezistenţei de
încălzire este diferită pentru cazul în care fluidul este staţionar (v = 0) şi respectiv cazul în
care fluidul curge în conductă (v > 0) datorită fenomenului de convecţie forţată (fig.7.12.c) ce
determină o creştere a disipării de căldură, astfel că prin cei doi senzori se poate stabili
diferenţa de temperatură. Diferenţa de temperatură dă expresia cantităţii de căldura Qc cedată
prin convecţie pe baza legii King, lege ce constituie relaţia fundamentală a
termoanemometriei.
⎛ 2⋅ π⋅ρ⋅c⋅d ⋅ v ⎞
ΔQ c = k ⋅ l ⋅ ⎜⎜1 + ⎟ ⋅ (T2 − T1 ) (7.46)
k ⎟
⎝ ⎠
89
în care k şi c reprezintă conductivitatea termica şi respectiv căldura specifică a fluidului
pentru o valoare dată a presiunii acestuia, ρ reprezintă densitatea mediului, l şi d reprezintă
lungime şi diametrul senzorului, iar v reprezintă viteza fluidului.
Prin cercetări experimentale s-au adus corecţii legii teoretice a lui King, astfel pentru
un senzor cilindric cu l/d >> 1 forma modificată a legii lui King dă expresia vitezei de
mişcare a fluidului reprezentând funcţia de transfer a traductorului de debit
termoanemometric:
1,87
K ⎛ dQ 1 ⎞
v = ⋅ ⎜⎜ c ⋅ ⎟ (7.47)
ρ ⎝ dt T2 − T1 ⎟⎠
în care K reprezintă o constantă de calibrare.
Se observă că viteza depinde de diferenţa de temperatură (fig.7.13) după o lege
neliniară dar este complet definită de către aceasta.
Pentru a menţine temperatura T2 şi a asigura un
gradient de temperatură suficient faţă de T1 este
necesară compensarea pierderii de căldură printr-o
putere corespunzătoare transmisă rezistenţei de
încălzire. Prin eliminarea elementului de încălzire
reprezentat de Ri se obţine modul de operare cu
autoîncălzire a senzorului D2 prin furnizarea acestuia a
unui curent astfel încât prin efect Joule să se obţină
temperatura T2 corespunzătoare căreia ii corespunde o
anumită valoare R2 a rezistenţei senzorului D2.
Considerând neglijabilă pierderea de căldură prin firele de legătura ale elementului cu sursa
de curent şi considerând de asemenea legea conservării energiei rezultă că puterea electrica W
cerută de senzorul D2 pentru a-şi menţine temperatura corespunzătoare este egală cu pierdere
de căldura datorată vitezei fluidului:
dQ c U 2
W= = (7.48)
dt R2
unde U reprezintă valoarea tensiunii de alimentare.
Astfel pe baza relaţiei (7.48) relaţia (7.47) devine:
1,87
K ⎛ U2 1 ⎞
v = ⋅ ⎜⎜ ⋅ ⎟ (7.49)
ρ ⎝ R 2 T2 − T1 ⎟⎠
În fig.7.14 sunt exemplificate curbe de calibrare ale unui traductor de debit
termoanemometric pentru aer a cărui temperatură variază între 20 şi 45oC utilizând ca element
sensibil (senzor) un termistor ce lucrează cu autoîncălzire (T2=75oC). Fixarea temperaturii
termistorului s-a făcut având în vedere necesitatea ca valoarea acesteia să fie mai mare decât
cea mai mare temperatură posibilă a aerului.
Pe baza relaţiei (7.47) rezultă două metode posibile
de utilizare a unui element sensibil termorezistiv
(termorezistenţă sau termistor) pentru măsurarea debitului
unui fluid utilizând principiile termoanemoetriei.
O metodă constă în menţinerea constantă a tensiunii
şi rezistenţei elementului de încălzire caz în care se utilizează
ca mărime de ieşire diferenţa de temperatura (T2-T1). Cea de-
a doua metodă constă în menţinerea constantă a diferenţei de
temperatură prin intermediul unui circuit care să regleze
tensiunea U furnizată elementului de încălzire caz în care
mărimea de ieşire este reprezentată chiar de tensiunea
necesară pentru a menţine constantă temperatura T2.
90
Practic prima metodă constă în conectarea a doi senzori, dintre care unul reprezintă
referinţa, împreună cu elementul de încălzire Ri într-o punte de curent continuu ce lucrează în
regim dezechilibrat (fig. 7.15.a). La viteze mici ale fluidului puntea fiind dezechilibrată
tensiunea la ieşirea amplificatorului diferenţial este ridicată şi odată cu creşterea debitului de
fluid şi implicit a vitezei acestuia senzorul cald începe să se răcească şi rezistenţa (RS2) a
acestuia să scadă ceea ce determină o scădere a tensiunii de dezechilibru a punţii şi deci şi a
tensiuni la ieşirea amplificatorului. În fig.7.15.b este prezentat răspunsul traductorului pentru
două tipuri de fluid, apă şi respectiv aer.
Cea de-a doua metodă este aplicată în cazul utilizării senzorilor miniatură cu
autoîncălzire operaţi cu un curent de excitaţie care serveşte pentru două scopuri: realizează
încălzirea prin efect Joule şi respectiv reprezintă o măsura a variaţie de rezistenţă determinată
de variaţia de temperatură.
7.7. Traductoare piezoelectrice de debit

Există situaţii când se impune determinarea vitezei aerului (sau a unui alt gaz) într-un
anumit mediu ceea ce însemnă necesitatea măsurării unor debite de aer mici care se realizează
cu aşa numitele traductoare de “briză”. Studiul funcţional al unor astfel de traductoare se face
pe un model realizat de firma Nippon Ceramic. Acest traductor conţine o pereche de elemente
piezoelectrice dintre care unul este
supus acţiunii mediului ( fig.7. 16.a.),
deci aerului al cărui debit se
determină, iar celălalt este izolat faţă
de acesta. Ca şi în cazurile precedente
se realizează astfel o compensare
diferenţială a variaţiilor de
temperatură ale mediului. Ambele
elemente sunt conectate în serie şi în
opoziţie ca polaritate astfel încât generează, în lipsa curentului de aer, aceiaşi sarcina electrică
care este culeasă de un rezistor Rb.
Principiul de lucru al traductorului este prezentat în fig.7.16.b., astfel când senzorul S1
nu este supus acţiunii curentului de aer sarcina electrică internă a acestuia este echilibrată de
sarcina spaţială ionică ce se formează în jurul lui astfel încât tensiunea generată V=0. În
prezenţa curentului de aer moleculele acestuia antrenează sarcinile electrice spaţiale astfel
încât sarcinile interne nu mai sunt echilibrate şi tensiunea generată va fi V≠0. Această
tensiune este preluată de un circuit repetor realizat cu un JFET ce serveşte ca adaptor de
impedanţă având în vedere rezistenţa foarte mare a senzorului şi o transmite la ieşire sub
forma semnalului Vout. Atât cei doi senzori cât şi repetorul realizat cu JFET sunt integraţi în
aceiaşi capsulă ce are orificii pentru a permite pătrunderea curentului de aer.
91
Cap. 8
SENZORI ŞI TRADUCTOARE PENTRU TEMPERATURĂ
8.1. Generalităţi privind măsurarea temperaturii

Pentru definirea procesului de măsurare a temperaturii este necesară definirea atât a
acestei mărimi fizice cât şi definirea unor scări de temperatură adecvate metodelor de
măsurare.
Temperatura empirică (practică) reprezintă acel parametru termic care are proprietatea
că într-un sistem izolat format din mai multe corpuri aflate în contact termic, condiţia
necesară şi suficientă de echilibru este ca toate corpurile să aibă aceeaşi valoarea a
temperaturii.
Temperatura absolută (termodinamică) reprezintă factorul de proporţionalitate al
schimbului de energie prin efect termic pentru fiecare corp aparţinând unui sistem
termodinamic.
Pentru măsurarea temperaturilor este necesară definirea unei scări precise cu valori
stabile şi reproductibile între care să poată fi definite relaţii de interpolare şi care să fie cât mai
apropiată de scara termodinamică de temperatura ce derivă din legile termodinamicii. În
prezent se utilizează Scara internaţională practică de temperatură din 1968 (SIPT - 68) dintre
elementele căreia se pot aminti:
- unitatea de temperatură este kelvinul [K] egal cu 1/273,16 din temperatura
termodinamică corespunzătoare punctului triplu al apei;
- scara este împărţită în 4 domenii în funcţie de mijloacele de interpolare folosite;
- scara are 11 puncte fixe reprezentate de temperaturile pentru care se obţine un
echilibru între diferitele faze de agregare ale unor substanţe pure.
În practică se utilizează unităţi de măsură tolerate şi anume: gradul Celsius t[oC],
gradul Fahrenheit t[oF]şi gradul Rankin t[oR]. Intre aceste unităţi există următoarele relaţii de
transformare:
[
T[K ] = t 0 C] + 273,15 (8.1)
⎧
([ ]
5
)
⎪⎪T[K ] = 9 ⋅ t F − 32 + 273,15
0
⎨ (8.2)
[ ] ([ ]
5
⎪t C = ⋅ t F − 32
⎪⎩
0
9
0
)
⎧
[ ]
5 0
⎪⎪T[K ] = 9 ⋅ t R
⎨ (8.3)
[ ] ([ ] )
⎪t 0 C = 5 ⋅ t 0 R − 491,67
⎩⎪ 9
Traductoarele de temperatură sunt utilizate nu numai pentru măsurarea electrică a
mărimilor termice ci şi pentru măsurarea indirectă a altor mărimi fizice cum ar fi: viteze ale
gazelor, debite, presiuni joase (vacuum), valori efective ale unor mărimi electrice.
Principiile utilizate la realizarea traductoarelor de temperatură sunt: rezistive,
termoelectrice, conducţia în semiconductori, optice sau piezoelectrice.
Indiferent de principiul utilizat este necesar un contact termic între elementul sensibil
şi mediul sau obiectul supus măsurării. Un astfel de contact este considerat perfect atunci când
nu mai există un gradient termic între elementul sensibil şi mediu sau obiect. Obţinerea unui
astfel de contact necesită un timp necesar realizării echilibrului termic şi acesta este un proces
lent. Cantitatea de căldură ce se schimbă între elementul sensibil cu temperatura instantanee T
şi mediul de măsurat cu temperatura T1 pe unitatea de timp este :
dQ = a ⋅ A ⋅ (T1 − T ) ⋅ dt (8.4)
unde a reprezintă conductibilitatea termică, iar A suprafaţa de contact.
92
Senzori şi traductoare de temperatură
Considerând căldura specifică a elementului sensibil c şi masa m cantitatea de căldură
preluată de acesta este:
dQ = m ⋅ c ⋅ dT (8.5)
şi considerând de asemenea ca nesemnificativă pierderea de căldură în timpul transferului pe
baza relaţiilor (8.4) şi (8.5) se poate scrie:
a ⋅ A ⋅ (T1 − T ) ⋅ dt = m ⋅ c ⋅ dT (8.6)
Introducând constanta termică de timp τ T = m ⋅ c / a ⋅ A se obţine soluţia ecuaţiei
diferenţiale (8.6):
T = T1 − K ⋅ e − t / τT (8.7)
Graficul răspunsului de temperatură pe baza soluţiei (8.7) este prezentat în fig.8.1.a şi
la obţinerea acestuia nu s-a ţinut seama de cantitatea de căldură cedată sau primită de
elementul sensibil prin care acesta a modificat temperatura iniţială de măsurat de la valoarea
T1 la o valoare T2 adică s-a aproximat mediul sau corpul de măsurat cu un model ideal
reprezentat de o sursă infinită de căldură. Ţinând seama de influenţa elementului sensibil
asupra mărimii de măsurat, influenţă reprezentată prin variaţia de temperatură ΔT, practic nu
se măsoară valoarea T1 a temperaturii ci valoarea modificată T2 a acesteia (fig.8.1.b).
Teoretic este necesar un timp infinit pentru realizarea echilibrului termic element
sensibil - mediu (obiect) dar o precizie destul de bună se poate considera acest timp ca fiind
de 5 ÷ 10 min.
8.2. Senzori de tip bimetal

Bimetalul este un element sensibil format din două lamele metalice A şi B cu
coeficienţi termici de dilatare α diferiţi, prin lipirea
acestora. Expunerea elementului la o variaţie de
temperatură T2 >T1 sau T2 < T1 determină dilatarea sau
contracţia diferită a celor două lamele astfel că este
generată o deformare a ansamblului prin formarea unei
curburi de rază r (fig.8.2.) a cărei expresie este dată de
relaţia (8.8):
r=
2
( )
d[3 ⋅ (1 + m ) + (1 + mn ) ⋅ m 2 + 1 / mn ]
(8.8)
6 ⋅ (α A − α B ) ⋅ (T2 − T1 ) ⋅ (1 + m )
2
unde - d reprezintă grosimea totală a elementului;

- n reprezintă raportul modulelor de elasticitate: n = EA/EB;
- m reprezintă raportul grosimilor lamelelor: m = dA/dB
Utilizarea de metale cu coeficienţi de dilatare şi module de elasticitate similare
(m≈1,n≈1), ceea ce reprezintă o construcţie uzuală, reduce expresia (8.8) la:
2d
r≈ (8.9)
3 ⋅ (α A − α B ) ⋅ (T2 − T1 )
şi rezultă din ambele relaţii ca raza curburii este invers proporţională cu diferenţa de
temperatura fată de temperatura nominală T1.
93
Deplasarea punctului median cu valoarea r poate fi măsurata prin metode specifice
deplasărilor liniare mici (inductiv sau capacitiv) sau prin măsurarea presiunii exercitată de
acest punct.
Grosimile d practice sunt cuprinse între 10 μm şi 3 mm şi se obţine o creştere de
sensibilitate dacă αB < 0.
Dacă unul din capetele bimetalului este încastrat (fig.8.3.), ca urmare a variaţiei de
temperatură are loc o deplasare d a capătului liber dată de expresia:
l2
d = K 12 ⋅ ΔT ⋅ (8.10)
x
unde l este lungimea bimetalului, x grosimea acestuia, iar K12 reprezintă o constantă care
depinde de diferenţa coeficienţilor α1, α2 şi de raportul modulelor de elasticitate al metalelor.
În general traductoarele de temperatură cu bimetal sunt utilizate la supravegheri şi

reglări bipoziţionale pentru procese termice simple, cu domeniul de măsurare cuprins între
(-100÷600)oC, asigurând o precizie de 1 ÷ 3 %. Au avantajul că sunt simple, ieftine, robuste
cu forţă mare de acţionare, dar dezavantajul că sunt mai puţin precise, de dimensiuni mari şi
mai ales au un timp mare de răspuns ceea ce restrânge domeniul de utilizare la procesele
termice foarte lente (în general procesele termice sunt procese lente)
În tabelul 3.1. sunt coeficienţii de dilatare termică pentru câteva materiale uzuale.
8.3. Traductoare termorezistive

Principiul de funcţionare al acestor traductoare de temperatură se bazează pe variaţia
rezistivităţii unor materiale metalice şi semiconductoare cu variaţiile de temperatură.
Avantajele acestor traductoare sunt date în principal de structura relativ simplă a circuitelor de
prelucrarea a semnalului furnizat de elementul sensibil, sensibilitate mare şi stabilă în timp.
După natura materialelor utilizate la realizarea senzorilor pentru acestea traductoarele
termorezistive pot fi: cu termorezistoare metalice (termorezistenţe) şi cu termorezistoare
semiconductoare (termistoare).
94
8.3.1. Termorezistoare metalice (termorezistenţe)
Principiul de realizare al termorezistenţelor este dat de variaţia rezistenţei electrice a
unui metal (platină, cupru, nichel şi mai rar wolfram sau molibden ) cu temperatura.
Într-un material conductor numărul de electroni liberi nu se modifică semnificativ cu
variaţiile de temperatură dar creşterea temperaturii determină o creştere a amplitudinii
vibraţiei atomilor în jurul poziţie de echilibru ceea ce conduce în final la dispersia electronilor
şi reducerea vitezei acestora. Efectul secundar este o creştere a rezistenţei electrice cu
temperatura determinând coeficientul pozitiv de temperatură.
Ecuaţia generală de funcţionare a unei termorezistenţe este:
( )
R T = R 0 1 + α1T + α 2 T 2 + ... α n T n (8.11)
unde R0 reprezintă rezistenţa măsurată la temperatura de referinţă iar T reprezintă creşterea de
temperatură fată de temperatura de referinţă. Variaţia de rezistenţă este dată atât de variaţia
rezistivităţii cât şi de variaţia dimensiunilor geometrice datorate variaţiei de temperatura dar
deoarece variaţia rezistivităţii cu temperatura este la metale cu două ordine de mărime mai
mare decât coeficientul de dilatare, ultimul efect este de obicei neglijabil
Utilizarea practică a relaţiei (8.11) ridică mari probleme datorită ordinului ecuaţiei cât
şi imposibilităţii de a utiliza elementul sensibil până la punctul de topire şi de aceea se
utilizează aproximaţii ale acestei relaţii. Astfel pentru o termorezistenţă realizată din platină
Callendar-van Dusen introduce următoarele aproximaţii:
- pentru domeniul -200 ÷ 0oC:
( )
R T = R 0 [1 + A ⋅ t + B ⋅ t 2 + C ⋅ t 3 ⋅ t − 100 0 ] (8.12)
o
- pentru domeniul 0 ÷ 630 C:
( )
R T = R 0 1+ A ⋅ t + B⋅ t2 (8.13)
o
În relaţiile (8.12) şi (8.13) temperatura este exprimată în C, iar A, B şi C reprezintă
constante de material. Pentru ambele domenii de temperatură aproximaţia Callendar-van
Dusen este dată de relaţia:
⎡ ⎡ t ⎛ t ⎞
3
⎛ t ⎞ ⎛ t ⎞⎤ ⎤
R T = R 0 ⋅ ⎢1 + α ⋅ ⎢ t − δ ⋅ ⋅⎜ − 1⎟ − β ⋅ ⎜ ⎟ ⋅⎜ − 1⎟ ⎥ ⎥ (8.14)
⎢⎣ ⎣⎢ 100 ⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠⎦⎥ ⎥⎦
Între coeficienţii relaţiei (8.14) şi coeficienţii de material A, B, C există următoarele
relaţii:
⎛ δ ⎞ −4 −8
A = α ⋅ ⎜1 + ⎟ B =− α⋅δ⋅ 10 C = − α ⋅β ⋅10 (8.15)
⎝ 100 ⎠
În conformitate cu standardele europene valorile coeficienţilor din relaţia (8.15) sunt
α=0,00392 K-1, δ= 1,492 K-1 şi β= 0,11 K-3. Uzual calibrarea termorezistenţelor se face la
anumite puncte de temperatură standard care pot fi reproduse în laborator cu mare precizie
cum ar fi de exemplu: punctul triplu al hidrogenului ( -256,34oC), punctul triplu al apei
(0,01oC), punctul de fierbere al apei (100,00oC), punctul triplu al acidului benzoic (122,37oC),
etc.
Criteriile privind alegerea metalelor din care se confecţionează termorezistoarele sunt:
- rezistivitate mare pentru obţinerea unor traductoare de dimensiuni reduse;
- coeficientul de variaţie a rezistivităţii cu temperatură ridicat pentru a avea o
sensibilitate ridicată;
- o bună liniaritate a caracteristicii de transfer pentru a nu necesita circuite de
liniarizare suplimentare;
- asigurarea unei purităţi cit mai ridicate pentru reproductibilitate;
- stabilitate în timp şi la acţiunea agenţilor chimici;
- preţul de cost cit mai scăzut.
Îndeplinirea simultană a condiţiilor de mai sus nu poate fi realizată; în prezent, ca
materiale pentru realizarea termorezistoarelor metalice se folosesc: platină, nichelul, cuprul şi
wolframul.
95
Dintre metalele enumerate, platina se apropie cel mai mult de cerinţele cerute, cu
excepţia preţului de cost; platina poate fi realizată cu o puritate de 99,999%, de unde rezultă o
bună reproductibilitate, are punct de topire ridicat (1772°C), este inactivă chimic şi nu
prezintă modificări cristaline în timp. Termorezistoarele din platină se folosesc în intervalul
de temperatură (-180...+600)°C, eventual extins intre -200 şi +1000°C.
Legătura dintre rezistenţa termorezistenţei de platină RT şi temperatura T este, pentru
domeniul 0...+630,74°C de forma:
( )
R T = R 0 ⋅ 1 + A ⋅ T + B⋅ T 2 (8.16)
iar pentru domeniul (-182,962...0)°C este:
R T = R 0 ⋅[1 + A ⋅ T + B ⋅ T 2 + C ⋅ (T − 100)⋅ T 3 ] (8.17)
unde A,B,C reprezintă coeficienţi de material determinaţi pentru platina pură.
A = 3,98.10-3 K-1
B = -5,8.10-7 K-2
C = -4.10-12 K-4
Termorezistoarele din platină se folosesc ca etaloane de temperatură în intervalul
cuprins între -200 şi 650°C, iar în construcţii speciale poate fi extins până la +850°C. Spre
temperaturi înalte apare fenomenul de volatilizare, care este contracarat prin folosirea unei
sârme de platină cu diametru mare (diametrul firului este tipic 0,05 mm, dar poate ajunge
până la 0,5 mm atunci când se doreşte extensia limitei superioare a domeniului de utilizare).
Deşi prezintă o sensibilitate mai ridicată decât a platinei, nichelul este mai puţin folosit
la construcţia termorezistoarelor atât din cauza oxidării la temperaturi ridicate, cât şi din cauza
unei tranziţii ce are loc la 350°C care modifică puternic rezistivitatea.
Termorezistoarele din nichel se folosesc în domeniul -100...+250 °C, principalul lor
dezavantaj fiind legat de neliniaritatea pe care o prezintă.
Rezistenţa variază cu temperatura după relaţia:
R T = R 0 ⋅ (1 + α Ni ⋅ T ), α Ni = 6 ⋅10 −3 ⋅ K −1 (8.18)
O liniaritate mai bună şi o mare sensibilitate o au termorezistoarele din cupru, însă
domeniul lor de măsurare se limitează la intervalul (-50...+180)°C, întrucât peste +180°C
apare fenomenul de oxidare, producând alterarea ireversibilă a proprietăţilor de
reproductibilitate. Un alt dezavantaj datorat rezistivităţii reduse conduce la gabarite şi greutăţi
mari ale traductorului.
Rezistenţa variază cu temperatura după relaţia:
R T = R 0 ⋅ (1 + α Cu ⋅ T ), α Cu = 4,3⋅10 −3 ⋅ K −1 (8.19)
Deşi wolframul are o sensibilitate şi liniaritate superioară platinei, este relativ puţin
folosit la construcţia termorezistoarelor, datorită modificărilor pe care le suferă structura
cristalină în timp.
Se confecţionează termorezistenţe din fire de diametru mic (10...15 μm), utilizate pe
domeniul (0...+600)°C. Wolframul este folosit cu predilecţie în medii gazoase cu viteze mari
de curgere, sub forma de elemente sensibile cu fire calde.
Principalele caracteristici ale termorezistenţelor tehnice fabricate în tară sunt
prezentate în tabelul 8.2. iar principalele caracteristici ale celor mai utilizate materiale sunt
trecute în tabelul 8.3.
Rezistenţa nominală a termorezistoarelor metalice la 0°C poate fi 25, 50, 100, 500 sau
1000 Ω, ultimele fiind folosite în special pentru temperaturi joase; pentru a reduce influenţa
conductoarelor de legătură, ele se construiesc în variante cu 3 sau 4 borne de conectare.
Pentru aplicaţii ce necesită măsurări de temperatura punctuale sau în medii cu variaţii rapide
de temperatură se utilizează elemente rezistive speciale, având caracteristici statice similare
unei termorezistenţe.
96
Pentru aplicaţii ce necesită măsurări de temperatura punctuale sau în medii cu variaţii

rapide de temperatură se utilizează elemente rezistive speciale, având caracteristici statice
similare unei termorezistenţe.
Termorezistenţa de tip “reţea rezistivă” se realizează printr-o tehnologie similară

mărcilor tensometrice din folii metalice la care partea sensibilă propriu-zisă constă dintr-un
filament de sârmă subţire de nichel, balco (aliaj fier + nichel) sau cupru dispusă în zig-zag pe
un suport izolant încapsulat. Pentru măsurarea temperaturii elementul sensibil se fixează prin
cimentare cu răşini termoplaste pe suprafaţa obiectului a cărui temperatură se măsoară. Reţele
rezistive se folosesc în domeniul temperaturilor joase şi medii (cele de nichel şi balco între
-195oC ÷ +260oC, iar cele de cupru între -195oC ÷ +120oC) cu valori nominale între
50Ω ÷ 5000Ω; fiind de dimensiuni foarte mici (1,25 x 1,5 x 0,1 mm) permit măsurări
punctuale de temperatură.
Termorezistenţa cu pelicula rezistivă se obţine
printr-o tehnologie similara realizării circuitelor
integrate. Pe un strat izolant (alumină, sticlă, cuarţ)
printr-un procedeu chimic sau prin depunere catodică
se depune un strat subţire de platină (fig.8.4.) protejat
extern prin materiale ceramice cu coeficient de
termoconductibilitate mare.
97
Pe lângă dimensiunile foarte mici (tipic 10,2 x 3,2 x 1 mm) care asigură un raport
mare între suprafaţa activă şi volum se obţin constante de timp mici (<0,15 sec) făcându-le
astfel oportune pentru utilizări în medii gazoase, tunele de vânt, etc.
Circuitele de măsurare pentru termorezistenţe sunt
circuite specifice pentru măsurarea rezistenţelor şi anume
punţile de curent continuu cu un braţ format din elementul
sensibil având incluse şi elemente de reglaj pentru echilibrarea
iniţială, deplasarea punctului de zero, etc. ce lucrează atât în
regim echilibrat cât şi în regim dezechilibrat. Conectarea
termorezistenţelor în punţile de măsură prezintă unele
particularităţi cum ar fi limitarea valorii curentului de măsurare
la o valoare impusă (10-20 mA), compensarea efectului
rezistiv al liniei de legătură între elementul sensibil şi puntea
de măsură având în vedere lungimea acestei linii.
Considerând rezistenţele firelor de legătura r1 şi respectiv r2 conectarea elementului
sensibil într-o punte de măsură este prezentată în fig.8.5. şi pentru regimul echilibrat se
obţine:
[R T + (r1 + r2 )]⋅ R = R 2 ⋅ R (8.20)
de unde:
R T = R 2 − (r1 + r2 ) (8.21)
Pe baza relaţiei (8.21) rezultă posibilitatea apariţiei erorilor semnificative mai ales
când distanţa dintre locurile de plasare a elementului sensibil şi adaptorului (împreună cu
puntea de măsură) este mare. Chiar dacă efectul lungimii firelor de legătură poate fi
compensat prin conectarea în serie - conform (8.21) - cu R2 a unei rezistenţe de compensare
cu valoarea r1+r2, nu poate fi compensat efectul variaţiei temperaturii asupra rezistenţei
conductoarelor de legătură.
Metoda uzuală de conectare a elementului sensibil la puntea de măsură constă în
conexiunea cu trei conductoare conform fig.8.6., considerând puntea în regim echilibrat şi
având în vedere că punctul de conectare al sursei de alimentare prin firul de rezistenţă r3 este
dus la termorezistenţa rezultă:
(R 2 + r )⋅ R = (R T + r1 )⋅ R
(8.22)
R T = R 2 + (r2 − r1 )
Pe baza relaţiei (8.22) rezultă că prin alegerea
convenabilă a conductoarelor, se poate asigura egalitatea r1 r2
fiind astfel posibilă compensarea rezistenţei firelor de legătură.
Se are în vedere totodată că, traseul conductoarelor fiind
acelaşi, influenţa temperaturii mediului se manifestă identic
asupra acestora .
De regulă punţile de c.c. ca circuite de intrare ale
adaptoarelor pentru termorezistenţe lucrează în regim
dezechilibrat cu un singur braţ activ. Considerând puntea de
măsură conform fig.8.6. în care se neglijează rezistenţele
conductoarelor de legătură (r1 = r2 = 0), variaţia rezistenţei
elementului sensibil datorată variaţiei temperaturii ca fiind Rθ
= R0 ±ΔR şi echilibrul iniţial al punţii realizat prin îndeplinirea condiţiei R 0 ⋅ R = R 2 ⋅ R se
obţine:
U d = U AD − U AC (8.23)
în care:
R2 R 0 ± ΔR
U AD = Ua U AC = Ua (8.24)
R2 +R R 0 ± ΔR + R
98
şi în final tensiunea de dezechilibru:
m ΔR ⋅ R 1
Ud = ⋅ ⋅Ua (8.25)
(R 2 + R )⋅ (R 0 + R ) 1±
ΔR
R0 +R
Deoarece ΔR/(R0 + R) << 1 prin dezvoltare în serie a termenului 1/[1 ± (R(R0 + R))]
cu neglijarea termenilor de ordin superior se obţine:
m ΔR ⋅ R ⎛ ΔR ⎞
Ud ≈ ⋅ ⎜⎜1m ⎟⋅ U
(R 2 + R )⋅ (R 0 + R ) ⎝ R 0 + R ⎟⎠ a
(8.26)
Ud = m
ΔR ⋅ R
⋅U +
(ΔR ) ⋅ R
2
⋅U
(R 2 + R )⋅ (R 0 + R ) a (R 2 + R )⋅ (R 0 + R )2 a
şi se observă că tensiunea de dezechilibru Ud are un termen liniar cu variaţia de rezistenţă ΔR
respectiv un termen neliniar reprezentat de cel de-al doilea termen al relaţiei (8.26).
Considerând o termorezistenţa din
platină Pt 100 (R0=100 Ω) şi domeniul de
variaţie al temperaturii 0÷500oC, caracteristica
RT = f (t) dată prin relaţia (8.13) în care A=3,98
x 10-3 grad-1 şi B = -5,8 x 10-7 grad-2 este
reprezentată în fig.8.7.
Având în vedere această caracteristică,
respectiv valorile variaţiei de rezistenţă ΔR în fig. 8.8. sunt prezentate curbele de variaţie ale
tensiunii de dezechilibru Ud corespunzătoare relaţiei (8.25) (curba 1) respectiv relaţiei
liniarizate (8.26). Se observă că prin luare în considerare a termenului neliniar din relaţia
(8.26) caracteristică Ud=f(ΔR) suferă o puternică abatere de la liniaritate (curba 2) dacă se
urmăreşte obţinerea unei sensibilităţi maxime
a punţi prin îndeplinirea condiţiei R0 = R2 =
R. În acest caz se impune o eroare de
neliniaritate maximă (în valoare absolută)
pentru Ud respectiv (Udnel)max ceea ce permite
determinarea variaţiei maxime a rezistenţei
elementului sensibil Δrmax în funcţie de
elementele punţii, din condiţia ( 8.27).
Atenuarea pronunţată a neliniarităţii se poate
obţine realizând puntea de măsură cu braţele inegale R2 = R0 = kR aceasta în detrimentul
sensibilităţii (curba 3 pentru k = 10).
(ΔR max )2 ⋅ R
⋅ U ≤ (U dnel )max (8.27)
(r2 + R )⋅ (R 0 + R )2 a
Relaţia (8.27) se poate utiliza şi reciproc la dimensionarea elementelor constitutive ale
punţii, atunci când se cunoaşte variaţia maximă Δrmax şi se impune eroarea maximă de
neliniaritate.
În cazul punţilor de măsurare sunt prevăzute, în majoritatea cazurilor, elemente
suplimentare de reglaj ce au rolul de realizare a echilibrării iniţiale, de compensare a
coeficienţilor diferiţi de temperatura ai elementelor componente punţii. Scheme de realizare a
echilibrării iniţiale a punţilor sunt prezentate în fig.8.9
Modalităţile de realizare a echilibrării iniţiale prezentate în fig.8.9. sunt: a) prin
modificarea potenţialului punctului C; b) prin modificarea simultană a potenţialelor punctelor
C şi D respectiv prin modificarea simultană a rezistenţelor din două braţe alăturate.
99
8.3.2. Termorezistoare semiconductoare (termistoare)

Termistoarele sunt tot rezistenţe sensibile la temperatură dar care sunt realizate din
materiale semiconductoare şi în funcţie de sensul de variaţie al rezistenţei electrice cu
creşterea de temperatură pot fi cu coeficient negativ de temperatură NTC (Negative
Temperature Coefficient), la care rezistenţa scade, sau cu coeficient pozitiv de temperatură
PTC (Positive Temperature Coefficient), la care rezistenţa creşte cu creşterea de temperatură.
În cazul termistoarelor NTC pe baza proprietăţilor multijoncţiunilor ce formează
elementul creşterea de temperatură determină o creştere a purtătorilor de sarcină ceea ce
conduce la scăderea rezistenţei electrice. Relaţia între rezistenţă şi temperatură (caracteristica
de transfer) prezintă o neliniaritate puternică şi poate fi aproximată printr-o expresie
exponenţială (în mod uzual) sau printr-o expresie polinomială (în cazul măsurărilor de
precizie).
⎛1 1 ⎞
B⎜⎜ − ⎟
⎟
⎝ T T0
R T = R 0 ⋅e ⎠
(8.28)
Aproximaţia exponenţială (8.28) ia în considerare doi parametri şi anume valoarea
nominală R0[Ω] măsurată la temperatură de referinţă (T0 = 25 + 273,15)oC respectiv
temperatură caracteristica B [ K ] (uneori notată β) care este o constată de material, dar în
acelaşi timp dependentă de temperatură:
B(TC ) = B ⋅ [1 + γ ⋅ (TC −100)] (8.29)
-4
unde TC este temperatură în grade Celsius ( TC = T - 273,15) iar γ= 2,5 x 10 / K pentru
TC>100oC şi γ= 5 x 10-4 / K pentru TC<100oC. Pentru aplicaţii uzuale însă determinarea
parametrului B se face experimental pe baza măsurării rezistenţelor R1 şi R2 corespunzătoare
la două temperaturi diferite T1 respectiv T2 pe baza relaţiei:
1 R
B= ⋅ ln 1 (8.30)
1 1 R2
−
T1 T2
Este de remarcat că parametrul B nu reprezintă coeficientul de temperatură sau
sensibilitatea termistorului, această mărime α este definită ca şi în cazul termorezistenţelor
prin relaţia:
1 dR T B
α= ⋅ =− 2 (8.31)
R T dT T
şi se observă că sensibilitatea este mult mai mare decât a termorezistenţelor metalice, dar la
termistor sensibilitatea nu este constantă, ea depinzând de temperatură.
În fig. 8.10. sunt reprezentate caracteristicile de transfer ale unei termorezistenţe Pt
100 şi ale unui termistor cu B = 4000 K şi R0 = 1000 Ω pentru o variaţie de temperatură
25 ÷ 100oC şi se observă diferenţe în ceea ce priveşte liniaritatea (mult mai bună a
termorezistenţei) respectiv sensibilitatea (mult mai bună pentru termistor).
100
Pentru măsurări de precizie se utilizează
aproximarea caracteristicii de transfer prin expresii
polinomiale astfel o expresie larg acceptată este
relaţia Steinhart - Hart reprezentată de o ecuaţie
empirică de ordinul trei (8.32) în care A, B şi C sunt
coeficienţi determinaţi experimental.
⎛ B C ⎞
⎜ A+ + 3 ⎟
RT =e ⎝ T T ⎠
(8.32)
sau expresia echivalentă:

1
= a + b ⋅ ln R T + c⋅ (ln R T )
3
(8.33)
T
Determinarea coeficienţilor a, b şi c din ecuaţia (8.33) se poate face prin trei măsurări
ale rezistenţei RT la valori cunoscute ale temperaturii, transformarea ecuaţiei într-un sistem şi
rezolvarea acestuia, rezultând în final:
⎡⎡ 3 1/ 2 ⎤
1/ 3
⎡ m ⎛ m 2 n 3 ⎞1 / 2 ⎤ ⎤
1/ 3
m ⎛ m 2
n ⎞
R T = exp ⎢ ⎢− + ⎜⎜ + ⎟ ⎥ + ⎢ − ⎜⎜ + 27 ⎟⎟ ⎥ ⎥ (8.34)
⎢ ⎢ 2 ⎝ 4 27 ⎟⎠ ⎥ ⎢ 2 ⎝ 4 ⎠ ⎥ ⎥
⎣⎣ ⎦ ⎣ ⎦ ⎦
unde:
a −1 / T b
m= si n = (8.35)
c c
Pentru utilizarea termistoarelor ca elemente sensibile de temperatură este necesară
rezolvarea a două probleme şi anume influenţa efectului Joule-Lentz asupra caracteristicii
statice şi respectiv liniarizarea acestei caracteristici statice.
Fenomenul de autoîncălzire al termistorului ca efect al parcurgerii acestuia de un
curent electric apare ca urmare al utilizării conversiei rezistenţă - curent sau rezistenţă -
tensiune în schemele de măsurare.
Considerând alimentarea unui circuit ce conţine un termistor de la o sursă de tensiune
U prin circuit la conectarea alimentării se stabileşte un curent I care pe rezistenţa RT
determină o cădere de tensiune UT (fig.8.11.a). Puterea electrică P furnizată circuitului
determină ca energia primită de termistor H să se împartă în energie cedată mediului Hc şi
energie absorbită de corpul acestuia Ha considerând capacitatea termică C pentru termistor.
Ecuaţia de bilanţ al puterilor devine:

dH dH c dH a
= + (8.36)
dT dt dt
Pe baza legii conservării energiei se poate scrie:
dH U
= P = T = U T ⋅i (8.37)
dt R
101
Energia termică cedată mediului de către termistor este proporţională cu gradientul de
temperatură termistor - mediu ΔT şi coeficientul de transfer (factor de disipaţie) δ.
dH c
PC = = δ ΔT = δ (Tt − Tm ) (8.38)
dt
Energia absorbită este proporţională cu capacitatea termică a termistorului şi produce
încălzirea acestuia:
dH a dT
= C⋅ t (8.39)
dt dt
Înlocuind relaţiile (8.38) şi (8.39) în ecuaţia (8.26)se obţine:
dH dT
= P = U ⋅ i = δ ⋅ (Tt − Tm ) + C ⋅ t (8.40)
dt dt
ceea ce reprezintă modelul fenomenului de autoîncălzire al termistorului.
Rezolvarea ecuaţiei diferenţiale (8.40) se poate face fie considerând constantă puterea
electrică furnizată termistorului (P = const.) fie cantitatea de căldură cedată mediului egală cu
puterea P. În primul caz soluţia ecuaţiei diferenţiale este:
P ⎛ ⋅t ⎞
−δ
Tt − Tm = ΔT = ⋅ ⎜⎜1 − e C ⎟⎟ (8.41)
δ ⎝ ⎠
ceea ce arată că aplicarea unei puteri electrice produce un salt al temperaturii termistorului de
la valoarea mediului la o valoare Tt (fig.8.11.b) şi acest salt este caracterizat de constata de
timp termică τ T = C ⋅1 / δ unde 1/δ are semnificaţia unei rezistenţe termice termistor - mediu.
După efectuarea saltului de temperatură şi considerând un timp suficient de mare prin
rezolvarea ecuaţiei pe baza celei de-a doua condiţii rezultă:
δ (Tt − Tm ) = δ ⋅ ΔT = U T ⋅ i (8.42)
Considerând o tensiune de alimentare mică şi o valoare a rezistenţei R0 a termistorului
mare ceea ce determină o valoare mică a curentului şi rezultă un salt neglijabil de temperatură
şi practic eliminarea fenomenului de autoîncălzire astfel din ecuaţia (8.40) se obţine:
dTt δ
= − ⋅ (Tt − Tm ) (8.43)
dt C
a cărei soluţie este o funcţie exponenţială de forma (8.7) ceea ce arată că termistorul
reacţionează la schimbări ale temperaturii mediului cu o constantă de timp τT ce depinde de
“cuplarea” senzorului de tip termistor la mediul de măsurat. Această constantă de timp este
specificată şi poate fi considerată τT = 1 sec pentru aer la 25oC respectiv τT = 0.1 sec pentru
apă la 25oC.
În foarte multe aplicaţii interesează mai curând relaţia între curentul prin termistor şi
căderea de tensiune pe acesta decât caracteristica rezistenţă – temperatură având în vedere
dependenţa directă dintre cele două. În fig.8.12 este prezentată caracteristica tensiune - curent
pentru un termistor NTC la 25oC.
Se observă că pentru curenţi mici
căderea de tensiune UT este proporţională cu
curentul i şi proporţionalitatea se păstrează
până în punctul A când se declasează
fenomenul de autoîncălzire. Începând din
acest punct temperatura termistorului devine
mai mare decât cea a mediului astfel pentru
punctele B, C respectiv D corespund
temperaturile de 50oC, 100oC şi respectiv
200oC şi rezistenţa scade cu creşterea
căderii de tensiune. Punctul E reprezintă
limita porţiunii nepericuloase pentru
termistor a caracteristicii tensiune - curent.
102
Modificarea temperaturii mediului în care se află termistorul va determina o

translatare completă a caracteristicii, astfel la creşterea temperaturii translaţia caracteristicii se
va face în jos.
Există aplicaţii ale măsurării temperaturii cu termistoare în care interesează
caracteristica curent - timp şi în fig.8.13.b sunt prezentate câteva astfel de caracteristici
corespunzătoare unor tensiuni de alimentare a montajului din fig.8.13.a.
Orice aplicaţie ce utilizează termistoare ca elemente sensibile de temperatură

utilizează una din cele trei caracteristici:
- caracteristica rezistenţă - temperatura, utilizată la construirea termometrelor
electronice şi a termostatelor, caz în care fenomenul de autoîncălzire trebuie evitat şi pentru
aceasta se utilizează termistoare cu valoarea de referinţă R0 suficient de mare şi cuplarea
termistorului cu obiectul de măsurat trebuie optimizat din acest punct de vedere;
- caracteristica tensiune - curent, utilizată în aplicaţii unde se impune efectul de
autoîncălzire (de exemplu măsurarea vitezei şi debitelor de aer prin metode
termoanemometrice) sau unde acest fenomen nu poate fi evitat;
- caracteristica curent - timp sau rezistenţă - timp utilizată în realizarea unor circuite
de întârziere.
8.3.3. Liniarizarea caracteristicii statice a termistorului

Utilizarea caracteristicii rezistenţă - temperatură în sistemele de măsurare electrică a
temperaturii impune liniarizarea caracteristicii respective având în vedere puternica abatere de
la liniaritate a acesteia.
Metoda clasică de liniarizare constă în şuntare termistorului cu o rezistenţă R astfel
încât se consideră elementul sensibil ca fiind RT ‫׀׀‬R = Re adică:
R ⋅R
Re = T (8.44)
RT +R
Calculând variaţia elementară a rezistenţei echivalente Re cu temperatura se obţine:
dR e R2 dR
= ⋅ T (8.45)
dT (R T + R ) dT2
ceea ce arată că odată cu reducerea neliniarităţii are loc şi o diminuare a sensibilităţii astfel
calculând sensibilitatea conform relaţiei (8.31) se obţine:
dR e / dT B 1
=− 2 ⋅ (8.46)
Re T 1+ R T / R
În fig.8.14. este prezentat cazul liniarizării unui
termistor cu R0 = 25 kΩ şi B = 4000 prin şuntare cu un
rezistor R cu diverse valori.
Valoarea rezistenţei R se poate alege astfel încât să
se obţină o liniarizare pe anumite domenii de măsură şi în
103
acest caz calculul valorii rezistenţei de şuntare se poate face prin forţarea caracteristicii să
treacă prin trei puncte echidistante situate pe o dreaptă, în domeniul de măsură. Rezultă astfel
o suprapunere a caracteristicii cu o dreaptă prin îndeplinirea condiţiei:
R e1 − R e 2 = R e 2 − R e 3
R T1 ⋅ R R T 2 ⋅ R R ⋅ R R T3 ⋅ R (8.47)
− = T2 −
R T1 + R R T 2 + R R T 2 + R R T 3 + R
de unde rezultă valoarea necesară a rezistenţei de şuntare:
R ⋅ (R T1 + R T 3 ) − 2 ⋅ R T1 ⋅ R T 3
R = T2 (8.48)
R T1 + R T 3 + 2 ⋅ R T 2
în care pentru RT se poate folosi oricare din modelele matematice prezentate anterior.
O altă metodă analitică de liniarizare a caracteristicii
rezistenţă - temperatură constă în
forţarea acesteia pentru a obţine un punct de inflexiune în
centrul domeniului de măsură. Se consideră schema din
fig.8.15 în care termistorul şi rezistenţa de liniarizare formează
un divizor de tensiune :
R
UT = ⋅U (8.49)
R +RT
Pentru determinarea punctului de inflexiune este necesară anularea derivatei a doua în
raport cu timpul considerând pentru termistor modelul exponenţial:
dU T R dR
=− ⋅ T ⋅U
dT (R T + R ) dT
2
(8.50)
d2UT R ⋅ (B + 2T ) − R T ⋅ (B − 2T ) d 2 R T
=R⋅ ⋅ ⋅U
dT 2 (R T + R )3 ⋅ T dT 2
şi punând condiţia de anulare a derivatei a doua (d2U/dT2 = 0) în jurul punctului TC
reprezentând mijlocul intervalului pe care se face liniarizarea, rezultă valoarea rezistenţei R:
B − 2TC
R= ⋅ R TC (8.51)
B + 2TC
în care RTC reprezintă valoarea rezistenţei termistorului în punctul TC.
În fig. 8.16 considerând un termistor cu R0 = 3 kΩ şi prin metoda alegerii punctului de
inflexiune considerând tC = 50oC mijlocul domeniului de măsură sunt trasate caracteristicile
pe bază (8.49) cu u = 5 V şi cu valoarea rezistenţei serie de liniarizare R calculată conform
(8.51). Se observă că pentru un domeniu relativ îngust, ±20oC în jurul lui tC caracteristica este
aproximativ liniară dar cu creşterea, ±50oC domeniului, creşte şi neliniaritatea acesteia.
Rezultă că această metodă permite liniarizări pe subdomenii determinate prin împărţirea
corespunzătoare a întregului domeniu de măsură.
104
8.4. Traductoare semiconductoare de temperatură
8.4.1. Principiul utilizării joncţiunii p-n la realizarea traductoarelor de
temperatură
O joncţiune p-n dintr-o diodă sau tranzistor bipolar prezintă o puternică dependenţă de
temperatură. Alimentarea joncţiunii prin intermediul unui generator de curent constant
determină o cădere de tensiune pe aceasta proporţional dependenţă de temperatura la care se
găseşte joncţiunea fig.8.17.
Caracteristica statică a unei joncţiuni p-n este dată de relaţia:
⎛ qU ⎞
I = I 0 ⋅ ⎜⎜ e 2 kT − 1⎟⎟ (8.52)
⎝ ⎠
în care I0 reprezintă curentul de saturaţie, q sarcina elementară a electronului, k constanta lui
Boltzman, iar T temperatura absolută a joncţiunii şi se observă că şi curentul I pentru o
tensiune U constantă pe joncţiune este puternic dependent de temperatură. Rezolvând ecuaţia
(8.52) în raport cu U se obţine:
2kT I + I0
U= ⋅ ln (8.53)
q I0
în care considerând I = const. şi de asemeni I0 ca parametru constructiv rezultă o relaţie de
proporţionalitate între tensiunea U şi temperatura T.
În mod obişnuit sensibilitatea unei joncţiuni dintr-o diodă semiconductoare este de

2,0 ÷2,3 mV/oC cu o bună stabilitate în timp pe un domeniu de temperaturi -80 ÷ +100/120oC
dar utilizarea diodelor este redusă mai ales datorită sensibilităţii mici şi de aici a necesităţii de
prelucrare a semnalului de tensiune U.
Utilizând joncţiunea emitorului a unui tranzistor bipolar (fig.8.17.b) prin asimilarea
U = UBE şi o tensiune colector-emitor suficient de mare se obţine o dependenţă a curentului de
colector de UBE dată de relaţia:
qU BE
I C ≈ α F ⋅ I ES ⋅ e
kT
(8.54)
în care αF reprezintă factorul de amplificare direct în curent, iar IES curentul de saturaţie al
joncţiunii emitorului şi prin rezolvarea acesteia rezultă relaţia:
kT IC
U BE = ⋅ ln (8.55)
q α F ⋅ I ES
reprezentând o dependenţă liniară între UBE şi T dacă se consideră IC = const. şi se neglijează
efectul temperaturii asupra curentului rezidual IES.
Utilizarea tranzistorului ca element sensibil de temperatură conform fig.8.17. şi cu
rezistorul R ca sursă de curent (I = (E - U) / R) implică o foarte bună stabilitate în timp şi cu
temperatura a rezistenţei R şi mai ales asigurarea interschimbabilităţii tranzistorului fiind
cunoscut faptul că în cadrul aceluiaşi tip de tranzistoare apare o dispersie mare a parametrilor
de la exemplar la exemplar. Pentru utilizarea acestui principiu de măsură firma MOTOROLA
SEMICONDUCTOR produce tranzistoare selecţionate, special destinate, cum este de
exemplu senzorul MTS 102 cu o dispersie de ±2oC şi care este operat cu un curent I = 100 μA
la o tensiune E = 5 V rezultând astfel valoarea rezistenţei R = 44 kΩ.
105
8.4.2. Metoda treptei de curent
Ameliorarea efectului dispersiei parametrilor se poate realiza şi prin metoda “treptei
de curent” al cărui principiu este prezentat în fig.8.18 şi care constă în stabilirea succesivă a
două valori ale curenţilor de colector IC1, IC2, memorarea tensiunilor corespunzătoare UBE1,
UBE2 şi calculul tensiunii diferenţă ΔUBE = UBE1-
UBE2 care este direct proporţională cu
temperatura absolută T.
Prin intermediul unui comutator analogic
S, comandat de către oscilator sunt introduse în
colectorul tranzistorului BC 179 cu rol de
element sensibil rezistenţa R2 respectiv grupul
R2||R1, stabilindu-se astfel curenţii IC1 respectiv
IC2. Căderile de tensiune UBE1 şi UBE2, după o
amplificare corespunzătoare cu un factor A, sunt
redresate sincron cu ajutorul a două comutatoare
analogice montate în opoziţie astfel că la ieşirea
detectorului sincron se obţine o tensiune:
⎛ kT I kT I ⎞ kT I
A ⋅ ΔU BE = A ⋅ ⎜⎜ ⋅ ln C1 − ⋅ ln C 2 ⎟⎟ = A ⋅ ⋅ ln C1 (8.56)
⎝ q α F ⋅ I ES q α F ⋅ I ES ⎠ q I C2
Având în vedere faptul că valorile curenţilor de colector IC1 şi IC2 precum şi
amplificarea A pot fi stabilite la o valoare constantă se obţine o variaţie a tensiunii bază-
emitor ΔUBE proporţională cu temperatura T, ΔUBE = f(T), aceasta constituind mărimea de
ieşire a senzorului de temperatură. Această mărime prin intermediul convertorului tensiune-
curent este convertită într-un semnal unificat de curent.
8.4.3. Senzori semiconductori de temperatură cu ieşire în tensiune

Pentru măsurarea temperaturii cu traductoare realizate pe baza de joncţiuni p-n se
utilizează tranzistoare funcţionând la densităţi diferite ale curentului de colector, astfel că
diferenţa intre tensiunile bază-emitor a două tranzistoare este direct proporţională cu
temperatura absolută. Pentru obţinerea diferenţei ΔUBE [mV] = kTT [K] se lucrează fie cu
tranzistoare duale străbătute de curenţi de colector diferiţi, fie cu tranzistoare de arie diferită
străbătute de curenţi de colector identici, fie utilizarea unui tranzistor multiemitor operat în
mod alternativ la două nivele diferite ale curentului de
colector.
În fig.8.19 este prezentată o parte a circuitului
integrat βM 335 ce foloseşte ca element sensibil de
temperatură o pereche de tranzistoare T15, T16
străbătute de acelaşi curent de colector datorită
amplificatorului operaţional AO şi având ariile de
emitor în raport de 1/10. Deoarece IC15 = IC16 şi
α F ⋅ I ES16 = 10 ⋅ α F ⋅ I ES15 pe baza relaţiilor (8.55), (8.56)
rezultă că tensiunea diferenţă ΔUBE = UBE16 - UBE15
obţinută pe rezistenţa R8 este:
kT
ΔU BE =U R 8 = ⋅ ln 10 (8.57)
q
Considerând AO ca fiind un amplificator operaţional ideal rezultă:
R + R 8 + R 9 kT
U0 = 7 ⋅ ⋅ ln 10 (8.58)
R8 q
106
şi prin dimensionarea corespunzătoare a rezistenţelor R7, R8, R9 astfel încât:
R + R8 + R9 k
α= 7 ⋅ ⋅ ln 10 = 10 mV / K (8.59)
R8 q
rezultă dependenţa tensiunii de ieşire U0 de forma : U0 = αT [mV].
Senzorul integrat βM 335, încapsulat într-o capsulă de tranzistor poate fi utilizat în
domeniul +10 ÷ +100oC cu o eroare de neliniaritate de max. 1oC .
8.4.4. Senzori semiconductori de temperatură cu ieşire în curent

O alternativă a traductorului de temperatură ce utilizează două tranzistoare cu arii ale
emitorului diferite şi alimentate cu acelaşi curent de colector o constituie convertorul
temperatură-curent care datorită particularităţilor constructive poate fi echivalat cu un circuit
de tip dipol. Acest circuit (fig.8.20) reprezintă o sursă de curent a
cărui valoare (în microamperi) este proporţională cu temperatura
absolută şi este elementul de bază al traductoarelor integrate de
temperatură. Tranzistoarele T3 şi T4 sunt egale şi formează o
oglindă de curent în care:
I
I C1 = I C 2 = T (8.60)
2
iar T2 este format din 8 tranzistoare de dimensiuni egale între ele
şi egale fiecare cu tranzistorul T1 astfel densitatea curentului de
emitor pentru T2 comparativ cu T1 este de 8 ori mai mare şi
respectiv I1 = 8 x I2. Considerând I1 curentul de colector al
tranzistorului T1 şi respectiv I2 curentul de colector al
tranzistorului T2 se obţine pe baza relaţiei (8.55) tensiunea de
ieşire prin diferenţa tensiunilor bază - emitor ale celor două tranzistoare:
kT I k
U T = U BE1 − U BE 2 = ⋅ ln 1 = ⋅ (ln 8)⋅ T =179 ⋅ T [μV ] (8.61)
q I2 q
unde K reprezintă constanta lui Boltzmann K = 1,38x103 J/K, iar q este sarcina elementară a
electronului q = 1,602x10-19 C.
Curentul de intrare va fi:
2⋅ UT
I T = 2 ⋅ I C2 = (8.62)
R
şi prin alegerea pentru rezistenţa R a valorii de 358 Ω indiferent de valoarea tensiunii de
alimentare se obţine un curent dependent de valoarea temperaturii:
2 ⋅179[μV ]⋅ T
IT = =1 μA / K (8.63)
358[Ω]
Obţinerea ca mărime de ieşire a unui curent asigură avantajul independenţei valorii
acestuia de lungimea firelor de legătură precum şi al gradului de imunitate la zgomote
electrice a informaţiei transmise în buclă de curent. Aceşti senzori sunt de tip integrat şi
datorită masei mici a acestora au viteze de răspuns mai mari şi cuprinse între 1,5 ÷ 10 sec
pentru un salt de 50oC.
În tabelul 8.4 sunt prezentate câteva
caracteristici ale senzorilor realizaţi pe bază de
joncţiuni semiconductoare.
Analizând principiile de funcţionare în fig.8.21
sunt prezentate aplicaţiile tipice ale convertoarelor
temperatură - curent AD 590. În fig.8.21.a este
prezentată schema tipică a unui traductor de
temperatură cu ieşirea în tensiune iar în fig.8.21.b şi c
extinderea gamei de măsură către limita inferioară a
107
domeniului asigurată de creşterea sensibilităţii prin utilizarea a trei elemente sensibile
conectate în serie respectiv prin conectarea în paralel.
În fig.8.22 este prezentată structura circuitului integrat hibrid AD 537S ce conţine şi

un convertor curent - frecvenţă ce furnizează la ieşire un semnal dreptunghiular cu frecvenţa
dependentă liniar de temperatura absolută.
8.4.5.Traductoare de temperatură semiconductoare de tip oscilator

Ca un circuit de măsurare pentru senzori de temperatură de tip semiconductor poate fi
utilizat şi oscilatorul termic.
Principiul de funcţionare al acestuia constă în utilizarea unui rezistor în structura
cipului ce produce autoîncălzirea acestuia. Un senzor de temperatură sesizează momentul
când temperatura cipului a ajuns la o anumită valoare şi comandă deconectarea rezistorului.
Supus acţiunii mediului a cărei temperatură urmează a fi determinată print-un proces
de convecţie are loc răcirea cipului până la o valoare care produce reconectarea elementului
încălzitor. Prin urmare, oscilatoarele termice funcţionează pe principiul oscilatoarelor de
relaxare generând oscilaţii a căror frecvenţă este dependentă de temperatura mediului care
produce răcirea senzorului.
Schema de principiu a oscilatorului
termic este prezentată în fig. 8.23. Dioda D1
reprezintă senzorul de temperatură propriu-zis,
în timp ce dioda D2 stabileşte valoarea
temperaturii de referinţă (Tr). Pentru ca cipul
să lucreze la o temperatură mai mare ca
temperatura mediului se introduce rezistorul
R0 în circuitul de polarizare a primei diode.
Comparatorul C, prevăzut cu rezistorul
de reacţie (Rr) comandă prin tranzistorul de
putere (T) elementul de încălzire şi anume rezistorul Ri.
108
Semnalul de ieşire se poate obţine din emitorul tranzistorului final, însă el poate fi
extras şi din variaţia curentului de alimentare.
8.5. Circuite de adaptare utilizate la traductoarele de temperatură

În ceea ce priveşte circuitele de adaptare probleme deosebite apar la senzorii de tip
termorezistiv unde aceste circuite trebuie să realizeze şi corecţia caracteristicii statice care
după cum se cunoaşte în acest cazuri prezintă neliniarităţi. Compensarea neliniarităţilor pentru
senzorii de tip termistor au fost prezentate în subcapitolul 8.3. astfel că în continuare se
tratează probleme specifice adaptoarelor pentru termorezistenţe de tip conductor.
Circuitele de adaptare pentru termorezistente reprezintă în acelaşi timp şi circuitele de
măsură pentru aceşti senzori şi cele mai utilizate scheme sunt: puntea de măsură şi respectiv
convertorul rezistenţă - tensiune.
8.5.1. Adaptor pentru termorezistenţe de tip punte de măsură

Circuitul de măsură este puntea clasică cu un braţ activ constituit din elementul
termorezistiv care lucrează în regim dezechilibrat. Pentru a compensa neliniarităţile introduse
atât de senzor cât şi de schema de măsură se utilizează principiul reacţiei astfel încât
alimentarea punţii este controlată de tensiunea de dezechilibru a acesteia conform principiului
prezentat în fig.8.24.
Termorezistenţa RT reprezentând senzorul este conectată într-o punte de c.c. care este
alimentată prin intermediul unui sumator realizat cu amplificatorul operaţional AO. Celelalte
elemente ale punţii sunt reprezentate de rezistenţe cu valoarea R dată de valoarea nominală a
termorezistenţei RT. Amplificatorul operaţional AO realizează însumarea unei tensiuni de
referinţă Uref furnizată de un stabilizator şi a unei mărimi k ⋅ U e proporţională cu tensiunea de
dezechilibru ΔU culeasă prin divizorul rezistiv realizat cu potenţiometrul P prin intermediul
căruia se stabileşte coeficientul de proporţionalitate k.
Conform teoremei lui Kirchhoff tensiunea de dezechilibru a punţii este:

⎛ R R + ΔR ⎞ ΔR
ΔU = U 2 − U 1 = ⎜⎜ − ⎟⎟ ⋅ U a = − ⋅Ua (8.64)
⎝ 2R 2R + ΔR ⎠ 2 ⋅ (2R + ΔR )
Ca urmare a amplificării de către amplificatorul diferenţial cu amplificarea A tensiunea
la ieşirea adaptorului Ue va fi:
ΔR
U e = A ⋅ ΔU = − A ⋅ ⋅Ua (8.65)
2 ⋅ (2R + ΔR )
Având în vedere funcţionarea sumatorului realizat cu AO, rezultă:
U a = − (U ref + U r ), unde U r = k ⋅ U e (8.66)
109
Ţinând seama de expresia (8.65) se obţine:
A ⋅ ΔR
Ue = ⋅ (k ⋅ U e + U ref ) (8.67)
2 ⋅ (2R + ΔR )
adică:
⎛ A ⋅ ΔR ⎞ A ⋅ ΔR
U e ⋅ ⎜⎜1 − ⎟⎟ = U ref ⋅ (8.68)
⎝ 2 ⋅ (2R + ΔR ) ⎠ 2 ⋅ (2R + ΔR )
şi după efectuarea calculelor se obţine relaţia:
ΔR
U e = A ⋅ U ref ⋅ (8.69)
4R + ΔR ⋅ (2 − k ⋅ A )
Din relaţia obţinută posibilitatea compensării neliniarităţii prin eliminarea mărimii ΔR
de la numitorul expresie dacă se realizează egalitatea k ⋅ A = 2 ceea ce din punct de vedere
tehnic nu constituie o problema, k fiind coeficientul subunitar de proporţionalitate stabilit
prin potenţiometrul P, iar A fiind amplificarea pentru amplificatorul diferenţial conectat în
diagonala de măsură a punţii. Se obţine în acest caz:
A ⋅ U ref
Ue = ⋅ ΔR (8.70)
4R
adică mărimea de ieşire a traductorului de temperatură cu termorezistenţă este direct
proporţională cu variaţia de rezistenţă a acesteia cu temperatura în condiţiile în care sunt
constante şi stabile în timp şi faţă de temperatură, tensiunea de referinţă Uref şi valorile
rezistenţelor din braţele punţii R.
8.5.2. Adaptor pentru termorezistenţe de tip convertor rezistenţă-tensiune

Pe lângă problema compensării neliniarităţilor o altă problemă care apare la măsurarea
temperaturii cu traductoare termorezistive o constituie şi stabilirea punctului de zero electric
adică realizarea reglajului de offset al circuitului de măsură. Adaptorul de tip convertor
rezistenţă-tensiune numit şi montaj Howland (fig.8.25) permite şi realizarea acestui reglaj.
Rezistenţele R1, R2, R3 şi R4 formează o punte de
măsură aflată la echilibru, deci:
R R
R 1 R 4 = R 2 R 3 , sau 1 = 3
R2 R4
(8.71)
Se consideră V potenţialul intrărilor AO faţă de masă
(potenţial egal pentru ambele intrări) şi se consideră de
asemeni că rezistenţa de intrare a AO este foarte mare astfel
că prin circuitul de intrare al acestuia curentul este nul
(I+ = I- = 0).
Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pentru cele doua tensiuni U1 şi U2 rezultă:
U −V
U 1 = R 1 ⋅ I1 + V ⇒ I 1 = 1
R1
(8.72)
U2 − V
U 2 = R 3 ⋅ I3 + V ⇒ I3 =
R3
Pe baza teoremei întâi a lui Kirchhoff aplicată în nodurile A şi B şi ţinând seama de
consideraţiile anterioare se poate scrie:
I1 = I 2 + I ⇒ I1 = I 2
(8.73)
I3 = I 4 + I + IT ⇒ I3 = I 4 + IT
Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pe circuitul a (conform fig.8.25) şi ţinând
seama de caracteristicile AO rezultă:
R 2 ⋅I2 − R 4 ⋅I4 = 0 (8.74)
110
Având în vedere relaţiile dintre curenţi date de relaţiile (8.73) şi respectiv (8.72) se
obţine expresia:
R2 R
⋅ (U 1 − V ) − 4 ⋅ (U 2 − V ) + R 4 ⋅ I T = 0 (8.75)
R1 R3
din care se poate explicita, ţinând seama şi de relaţia (8.71), expresia curentului IT prin
senzorul termorezistiv:
1 ⎛ R4 R ⎞ 1
IT = ⋅ ⎜⎜ ⋅ U 2 − 2 ⋅ U 1 ⎟⎟ = ⋅ (U 2 − U 1 ) (8.76)
R4 ⎝ R3 R1 ⎠ R3
Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pe circuitul b (conform fig.8.25) se obţine:
R 4 ⋅ I4 + Ue − IT ⋅ R T = 0 (8.77)
de unde rezultă:
R R R
U e = R T ⋅ I T − R 4 ⋅ I 4 = T ⋅ (U 2 − U 1 ) − 4 ⋅ (U 2 − V ) + 4 ⋅ (U 2 + U 1 ) (8.78)
R3 R3 R3
Ştiind că V = U1 − R 1 ⋅ I1 după înlocuirile necesare rezultă:
R
U e = T ⋅ (U 2 − U 1 ) − R 2 ⋅ I1 (8.79)
R3
Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pe circuitul c (conform fig.8.25) se obţine:
U1 = R 1 ⋅ I1 + R 2 ⋅ I 2 + U e
U − Ue (8.80)
si pentru I1 = I 2 = I rezulta I = 1
R1 + R 2
Înlocuind expresia curentului I1 în expresia tensiunii de ieşire se obţine:
R ⎛ R ⎞ R
U e = T ⋅ (U 2 − U 1 )⋅ ⎜⎜1 + 1 ⎟⎟ − 2 ⋅ U 1 (8.81)
R3 ⎝ R 2 ⎠ R1
Pe baza relaţiei obţinute în final pentru tensiunea de ieşire, reprezentând răspunsul
traductorului de temperatură cu senzor termorezistiv, se observă că aceasta este dependentă
direct de valoarea rezistenţei senzorului şi nu de variaţia acesteia ceea ce determină şi
denumirea de adaptor de tipul convertor rezistenţă-tensiune.
Există în acest caz posibilitatea de compensare a tensiunii de offset adică de stabilire a
punctului de zero electric al punţii prin reglarea tensiunii U1 şi de asemeni de ajustare a
domeniului de măsură respectiv al capătului de scală prin modificarea valorii rezistorului R3.
Schema are dezavantajul că necesită două tensiuni de alimentare diferite dintre care
una, respectiv U1 trebuie să fie reglabilă pentru a permite reglajul de offset, dar se poate
aprecia că acest dezavantaj este compensat prin performanţele de măsură şi reglaj care le
oferă.
8.6. Traductoare de temperatură cu termocuplu (termoelectrice)

Traductoarele termoelectrice utilizează elemente sensibile generatoare şi principiul de
funcţionare al acestora are la bază efectul termoelectric direct (efectul Seebeck) ce constă în
generarea unei tensiunii termoelectromotoare ET (t.t.e.m.) într-un circuit închis format din
două conductoare de natură diferită atunci când punctele de joncţiune ale acestora se află la
temperaturi diferite.
Explicaţia fizică a acestui fenomen constă în faptul că odată cu creşterea temperaturii
creşte şi mobilitatea purtătorilor de sarcină în mod diferit în cele două materiale ceea ce
conduce la o migrare a acestora de la zonele mai calde la zonele mai reci generând astfel un
câmp electric dependent de gradientul de temperatură între cele două şi de natura materialelor:
dT
dV = α a ⋅ ⋅ dx si pentru materiale omogene dV = α a ⋅ dT (8.82)
dx
111
Construcţia şi utilizarea traductoarelor cu termocuplu se realizează pe următoarele
legi:
1. Legea circuitului omogen: într-un circuit format din material omogen nu apare
tensiune termoelectromotoare indiferent de diferenţa de temperatură care apare între diferite
puncte ale sale.
Consecinţe: există posibilitatea utilizării conductoarelor de legătură (cabluri de
extensie) între termocuplu şi circuitul de măsurare (adaptor).
2. Legea materialelor intermediare: într-un circuit izoterm nu se generează tensiune
termoelectromotoare indiferent de natura materialelor ce formează circuitul.
Consecinţe: termocuplurile nu au tensiune de offset adică pentru T=0 rezultă
t.t.e.m = 0, lipirea pentru realizarea joncţiunilor poate fi realizată şi cu alt material, joncţiunea
“rece” poate fi formată din circuitul de măsură cu condiţia ca toate componentele acestuia să
fie la aceiaşi temperatură.
3. Legea metalelor suscesive (paralele): tensiunea termoelectromotoare generată de un
termocuplu formată din conductoarele A şi B este egală cu diferenţa tensiunilor
termoelectromotoare generate de termocuplurile A şi C şi respectiv C şi B dacă diferenţa de
temperatură dintre joncţiuni este aceiaşi.
Consecinţe: există posibilitatea realizării etalonării termocuplurilor utilizând un
material de referinţă, de regulă plumb sau platina.
4. Legea temperaturilor intermediare: tensiunea termoelectromotoare echivalentă
diferenţei de temperatură T2-T1 este egală cu suma tensiunilor termoelectromotoare generate
de diferenţele de temperatură T2-T3 şi respectiv T3-T1.
Consecinţe: există posibilitatea realizării corecţiilor la schimbarea temperaturii de
referinţă.
Schema de principiu a unui traductor cu
termocuplu rezultată pe baza legilor termocuplelor
este prezentată în fig.8.26. Valoarea tensiunii
termoelectromotoare ET poate fi exprimată numai
în funcţie de coeficientul α specific fiecărui
material numit coeficient absolut Seebeck şi de
diferenţa de temperatură. Pentru două metale
considerând coeficienţii Seebeck ai acestora αA şi αB rezultă coeficientul Seebeck al
combinaţiei:
α AB = α A − α B (8.83)
astfel încât t.t.e.m. generată este dată de relaţia:
dE TAB = dE T = α AB ⋅ dT (8.84)
pe baza căreia se poate defini coeficientul diferenţial Seebeck:
dE TAB dE T
α AB = = (8.85)
dT dT
care are semnificaţia sensibilităţii senzorului termoelectric şi se observă că aceasta nu este o
constantă, depinzând de temperatura şi de natura materialelor utilizate.
Realizarea practică a termocuplurilor se face cu utilizarea perechilor de metale ce
produc o t.t.e.m. cât mai mare şi în denumirea acestora se indică la început metalul ce
corespunde polarităţii pozitive a acestei tensiuni pentru o variaţie pozitivă a temperaturii.
Aşa cum s-a menţionat t.t.e.m. generată ET depinde atât de temperatură cât şi de tipul
materialelor utilizate adică de tipul termocuplului şi această tensiune poate fi exprimată
printr-o aproximaţie polinomială cum este de exemplu cazul termocuplului de tip T la care
t.t.e.m. este:
E T = a 0 + a 1 ⋅ T + a 2 ⋅ T 2 = − 0,0543 + 4,094 ⋅10 −2 ⋅ T + 2,874 ⋅10 −5 ⋅ T 2 (8.86)
În tabelul 8.5. sunt prezentate caracteristicile câtorva termocuple utilizând notaţiile
acestora conform standardelor USA, cu răspândirea cea mai largă.
112
În măsurarea temperaturii cu termocupluri trebuie să se rezolve două probleme tehnice

şi anume:
- realizarea legăturii dintre termocuplu şi circuitul de măsurare;
- asigurarea unei temperaturi de referinţă (temperatura joncţiunii reci) de precizie.
Conform schemei de utilizare prezentată în fig.8.26 este de remarcat că şi dea lungul
firelor de extensie apare un gradient de temperatură şi
soluţia ideală pentru a determina creşterea preciziei
măsurării ar fi ca şi aceste fire de extensie să fie realizate
din aceleaşi materiale din care este confecţionat
termocuplul. Soluţia este neeconomică mai ales la acele
elemente ce conţin metale scumpe (de exemplu platina)
astfel că acolo unde nu este posibilă această soluţie se
utilizează la realizarea acestor fire de extensie materiale
care să genereze o tensiune termoelectrică cât mai mică
cum ar fi de exemplu cuprul.
În ceea ce priveşte temperatura de referinţă
pentru măsurări de precizie (de laborator) aceasta se
fixează la 0oC asigurată prin imersiunea joncţiunii “reci”
într-un amestec de apă cu gheată. Această soluţie este
dificil de realizat în condiţii de măsurări
industriale şi în acest caz se consideră ca
temperatură de referinţă temperatura mediului
ambiant. Deoarece temperatura de referinţă,
pentru precizia măsurărilor, trebuie să fie
constantă se iau măsuri de compensare a
variaţiilor de temperatură ale mediului. O astfel
de metodă de compensare constă în urmărirea
variaţiilor de temperatură ale mediului cu un alt
senzor care însă trebuie să fie plasat astfel încât să
fie sub acţiunea aceloraşi factori ca şi joncţiunea
“rece”. Prin conectarea electrică a celor doi
senzori de temperatură efectul variaţiilor de
temperatură ale mediului se anulează reciproc.
Schema tipică utilizează ca senzor de temperatură
al joncţiunii reci un termistor conectat într-o punte a cărei tensiune de dezechilibru are
polaritatea opusă tensiunii termoelectromotoare generată de termocuplu conform fig.8.28.a.
113
Dacă temperatura mediului ambiant Ta se modifică fată de temperatura de referinţă T0
puntea se dezechilibrează rezultând o tensiune de dezechilibru (fig.8.28.b.) ΔU care se
determină conform relaţiei 3.26.
Alegând convenabil elementele punţii şi în primul rând termoelementul se poate
realiza compensarea variaţiei tensiunii termoelectromotoare datorată modificării temperaturii
mediului ambiant.
114
Cap. 9
SENZORI SI TRADUCTOARE DE GAZ
Controlul atmosferei din spaţii de locuit, hoteluri, aglomerări umane, locuri de muncă
din industria chimică, minieră, petrolieră, morărit şi panificaţie, industria alimentară, etc. din
punct de vedere al prezenţei gazelor combustibile şi/sau explozibile (hidrogen, acetilena,
propan, metan, amestec aer şi praf combustibil cu o anumită granulaţie aflat în suspensie) şi
toxice (monoxid de carbon, CO, hidrogen sulfurat, H2S) sau din punct de vedere al lipsei
concentraţiei corespunzătoare de oxigen constituie deziderate esenţiale ale asigurării
microclimatului corespunzător desfăşurării normale a vieţii oamenilor şi sistemelor tehnice.
Aceste aspecte sunt reglementate prin legi stricte în toate ţările lumii.
9.1. Senzori şi traductoare pentru gaze combustibile

9.1.1. Senzori cu ardere catalitică
Prezenţa gazelor combustibile prezintă pericolul generării, prin existenţa unui element
de iniţiere, a unei explozii sau a aprinderii atmosferei. În ceea ce priveşte inflamabilitatea
atmosferei raportată la conţinutul de metan este de menţionat pericolul generării unei explozii
pentru un conţinut procentual de 2÷15 % CH4 din volumul de aer respectiv generării unei
aprinderi a atmosferei pentru un conţinut procentual mai mare de 15% CH4 din volumul de
aer.
Principiul de măsură al conţinutului de gaze combustibile (metan la care se adaugă
acetilenă, benzen, butan, gaz natural) din atmosferă constă într-o ardere (oxidare) catalitică a
componenţilor combustibili. Căldura de reacţie determină o creştere a temperaturii
dependenţă de concentraţia gazului combustibil în amestec şi care este măsurată pe cale
electrică.
Pentru a obţine arderea catalitică se utilizează un element const costând dintr-o
rezistenţă electrică (realizată dintr-un fir de platină) a cărei suprafaţă este acoperită cu un
material special denumit catalizator (Al2O3) şi care prin efect Joule este încălzită astfel încât
să realizeze arderea catalitică a componentei combustibile a amestecului.
Ca urmare a arderii catalitice are loc o
variaţie de rezistenţă electrică a senzorului. În
fig. 9.1. este prezentată structura constructivă a unui
senzor de tip PC - pelistor realizat pe acest principiu.
Schema de măsură (fig.9.2.) având în vedere
principiul funcţional al acestui senzor este puntea de
tip rezistiv şi are doua braţe formate din rezistenţe
fixe R1 şi R2 şi celelalte două formate dintr-un element activ Rd şi un element pasiv Rc ambele
realizate din fire spiralate de platină cu diametrul de 80 μm. Diferenţa dintre elementul activ şi
cel pasiv este dată de faptul că numai cel activ conţine stratul catalizator, cel pasiv Rc având
rolul de compensare cu variaţiile de temperatură ale mediului.
115
Senzori şi traductoare de gaz
Pe acelaşi principiu funcţionează şi senzorul de metan TEx-C-CH4–2 astfel că schema
de măsură de tip punte este prezentată în fig.9.3.
Filamentul detector este supus
anterior unui tratament de activare prin
acoperire cu un catalizator (Al2O3) astfel că
la o temperatură relativ mică produce
arderea (oxidarea) catalitică a gazului
combustibil. Oxidarea este exotermă astfel
că temperatura filamentului Rd creşte cu
creşterea conţinutului de gaz cu care vine în
contact conducând la o variaţie de
conductanţă şi în final la dezechilibrul punţii
de măsură. În momentul punerii sub tensiune
a punţii filamentele vor avea aceiaşi
temperatură dar numai filamentul detector
provoacă arderea catalitică a gazului aflat în contact cu el. Filamentul compensator Rc asigură
compensarea echilibrului punţii cu variaţiile de temperatură ale mediului sau cu prezenţa unor
gaze străine care prin conductibilitatea termică diferită pot modifica starea de echilibru a
punţii. De regulă filamentul compensator Rc nu este acoperit cu substanţă catalizatoare astfel
că acesta nu va declanşa fenomenul de ardere catalitică şi deci rezistenţa lui nu va fi
influenţată de conţinutul de gaz combustibil cu care vine în contact.
Curba de sensibilitate a senzorului de metan TEx-C-CH4-2 caracterizat de o variaţie
liniară în domeniul 0÷2% CH4 este dată de o ecuaţie de forma:
y = a⋅x (9.1)
şi de o modificare a pantei cu 7% pentru domeniul 2 ÷ 3 % CH4:
93
y= a⋅x + b (9.2)
100
după care apare o neliniaritate pronunţată şi o inversare de pantă astfel că doar pentru
domeniul 0÷3 % CH4 se pot face măsurări continue, ceea ce din punct de vedere al asigurării
securităţii este suficient.
Funcţionarea corectă a traductorului de
metan realizat cu senzorul TEx-C-CH4-2, cu
schema bloc prezentată în fig.9.4 şi schema
de principiu în fig.9.5., este dată de un reglaj
precis al caracteristicilor catalitice al celor
două filamente astfel încât să se obţină o
temperatură reglată cu precizie a acestora.
Geometria filamentelor este definită prin
construcţie şi reglarea de precizie constă în
aplicarea unei tensiunii
stabilizate de 1300± 5
mV diagonalei de
alimentare a punţii prin
intermediul regulatorului
de tensiune realizat cu
tranzistoarele T1, T2, T3.
Ajustarea polarizării
tranzistorului T1 prin
intermediul rezistenţelor
semireglabile R10, R11
este realizată astfel încât
curentul de bază al lui T1 amplificat de către T2 şi T3 să furnizeze pe rezistenţa echivalentă a
116
celor două filamente tensiunea de 1300 mV, astfel că T3 este un şunt de valoare variabilă care
preia tot timpul din curentul de alimentare (875 mA) o parte astfel încât tensiunea colector-
emitor a acestuia să fie de 1300 mV.
Capacitatea C1 plasată între baza lui T3 şi masă şuntează componentele alternative
suprapuse peste curentul de alimentare. Termistorul R5 realizează o stabilizare termică a
circuitului regulator de tensiune. Reglajul de zero al punţii este posibil prin intermediul
potenţiometrului P1, iar reglajul sensibilităţii prin intermediul potenţiometrului P2.
9.1.2. Senzori semiconductori

În prezent se impun senzorii semiconductori (solid-state) care alături de alte gaze cum
ar fi: oxigen, vapori organici, vapori de alcool realizează şi detecţia gazelor combustibile şi
gazelor toxice.
În tabelul 9.1 sunt prezentate câteva tipuri de senzori solid-state ai firmei FIGARO
ENGINEERING cu aplicaţii în controlul gazelor combustibile din atmosferă.
Principiul funcţional şi constructiv al acestor senzori constă în utilizare proprietăţilor

electrochimice ale bioxidului de staniu (SnO2) a cărui conductibilitate electrica creşte cu
creşterea conţinutului în substanţe de reducere din atmosfera cu care vine în contact.
Principalele caracteristici care determină creşterea ariei de utilizare a acestor senzori sunt: o
foarte bună stabilitate a performanţelor statice şi dinamice, timp mic de revenire după fiecare
reacţie implicată de o măsurare, rezistenţa la şocuri mecanice, preţ scăzut.
Operarea senzorilor de acest fel începe prin încălzirea acestora la o anumită
temperatură prin intermediul unui element de încălzire intern (rezistenţă electrică). Datorită
energiei termice se formează electroni liberi în atomi de SnO2 care în absenţa atomilor de
oxigen au o mobilitate crescută. Absorbţia de oxigen de către molecule de SnO2 determină
apariţia unei bariere de potenţial cu efecte asupra mobilităţii purtătorilor de sarcină producând
în final o creştere a rezistenţei electrice (fig. 9.6). Prin expunerea elementului sensibil într-o
atmosferă ce conţine gaze de reducere cum ar fi metanul sau monoxidul de carbon suprafaţa
117
poroasă a acestuia absoarbe moleculele de gaz rezultând un proces de oxidare. Acest fenomen
micşorează bariera de potenţial astfel că mobilitatea electronilor creşte ceea ce înseamnă
reducerea rezistenţei electrice a elementului sensibil. Reacţia între gaze şi diversele suprafeţe
oxigenate depinde în primul rând de temperatura elementului sensibil şi de activitatea chimică
a materialului de compoziţie a acestuia.
În fig. 9.7.a este prezentată structura senzorului TGS 815 pentru măsurarea
concentraţiei de metan, în fig.9.7.b principiul de măsurare iar în fig. 9.7.c caracteristica de
sensibilitate a acestuia.
Constructiv acest senzor este format dintr-o capsulă ceramică poroasă cu diametrul de
17 mm având pe suprafaţa interioară depus prin sinterizare un strat semiconductor din bioxid
de staniu iar în interiorul capsulei se află elementul de încălzire format dintr-o spiră rezistivă
cu diametrul de 60 μm şi rezistenţa de 30 Ω. Un dezavantaj al acestui tip de senzor este dat de
influenţa variaţiilor de temperatură şi umiditate ale mediului, variaţii care nu pot fi eliminate
în totalitate dar pot fi reduse la valori acceptabile printr-o compensare termică, utilizând un
termistor.
Caracteristica statică poate fi determinată de asemenea de locul de instalare al

senzorului, de modul de utilizare al acestuia înţelegând prin aceasta folosirea pentru sesizarea
unor praguri ale concentraţiei sau folosirea lui într-un sistem de măsurare continuă a
concentraţie de metan, respectiv de circuitul de prelucrare şi elementul de execuţie ce trebuie
acţionat de către senzor.
În fig. 9.8 este prezentată o schema de utilizare a senzorului TGS 815 pentru sesizarea
depăşirii unei limite prestabilite a concentraţiei de metan.
118
Traductorul de metan a cărui schema este prezentată în fig.9.8. poate să acţioneze la

ieşire un element de execuţie de tip optic sau acustic atunci când concentraţia de metan
depăşeşte o limită prestabilită şi care în cazul schemei prezentate este de 2% CH4. Sursa 7805
asigură o tensiune de alimentare constantă atât elementului de încălzire cât şi circuitului de
măsură. Ca urmare a creşterii concentraţiei peste limita impusă are loc o creştere a curentului
prin senzor, curent care determină creşterea căderii de tensiune pe grupul rezistiv R1 R2 şi
această tensiune este aplicată comparatorului realizat cu circuitul LM 311 pe intrarea
inversoare. Ca urmare este activată ieşirea şi acţionat elementul de execuţie conectat.
Deoarece punctul de funcţionare este influenţat de temperatura mediului şi de
umiditate este necesară compensarea realizată cu termistorul RT care va modifica
corespunzător punctul de basculare al comparatorului. Calibrarea traductorului se realizează
prin intermediul potenţiometrului R8 astfel încât pentru o temperatură şi umiditate
corespunzătoare să se obţină tensiunea Vrl de basculare a comparatorului pentru concentraţia
reglată.
În tabelul 9.2. este prezentată variaţia punctului de funcţionare în cazul compensării şi
respectiv necompensării schemei pentru o umiditate relativă constantă (65 %) şi variaţie de
temperatură. Pentru obţinerea respectivelor date s-a fixat punctul de funcţionare corespunzător
unei concentraţii de 2% CH4, o temperatura de 20oC şi umiditatea menţionată ceea ce
corespunde unei tensiunii Vrl aplicate comparatorului de 2,5 V.
119
9.2. Senzori şi traductoare pentru gaze toxice
Între gazele toxice cele mai periculoase se află monoxidul de carbon, CO, şi acesta
poate fi generat în spaţii închise de focuri, de explozii şi incendii sau de motoarele aflate în
funcţiune şi de aceea se impune un control permanent al prezenţei acestui gaz în spaţiile
supuse riscului apariţiei acestuia.
9.2.1. Traductoare cu senzori chimici

Senzorul TGS 203 prezentat în tabelul 9.1 este destinat măsurării concentraţiei de
monoxid de carbon limita inferioară de sensibilitate a acestuia fiind de 0,05%CO în atmosfera
controlată. Elementul sensibil este un semiconductor de tip n metal – oxid a cărei rezistenţă
electrică descreşte cu creşterea concentraţiei de gaz reducător (dezoxidant) având
sensibilitatea dependentă de temperatura de încălzire astfel maximul sensibilităţii se obţine
pentru o temperatură a elementului sensibil de cca. 100oC. Deoarece sensibilitatea este de
asemeni puternic influenţată de umiditate şi prezenţa vaporilor de apă în atmosferă, elementul
sensibil este operat cu două nivele de tensiune, ciclul de operare fiind format din două
perioade de timp: o perioadă de 60 sec. în care alimentarea se face la o tensiune de 0,8 V
pentru evaporarea vaporilor de apă şi alte gaze, şi o perioadă de 90 sec. în care alimentarea se
face la o tensiune de 0,25 V şi se realizează măsurarea propriu-zisă.
Principiul circuitului de măsură şi caracteristica statică a senzorului sunt prezentate în

fig.9.9
Elementul sensibil este protejat cu două straturi din plasă de otel ceea ce îi conferă
protecţia antiexplozivă şi posibilitatea de a fi utilizat în medii potenţial explozive.
Pentru controlul modului de operare al senzorului şi prelucrarea semnalului furnizat de

acesta există microprocesorul de 4 biţi specializat FIC 5401 a cărui schema bloc este
prezentată în fig. 9.10. Alimentarea senzorului cu cele două tensiuni se face de la o sursă de
120
curent constant iar semnalul furnizat de
acesta este aplicat circuitului de detecţie şi
unui comparator intern pentru care există
posibilitatea unui reglaj precis al pragului.
Depăşirea limitei admise a concentraţiei
determina depăşirea pragului la comparator
care comandă direct un element de execuţie
pentru alarmare locală (LED sau sonerie
piezo) sau transmite la ieşire un semnal
corespunzător pentru telemăsurare.
Microprocesorul transmite de asemeni
semnale corespunzătoare stării de
funcţionare, având şi posibilităţi de
autotestare a circuitului de măsură.
Compensarea influenţei temperaturii
mediului, măsurată cu termistor, este
realizată de asemeni intern.
Schema de principiu a traductorului pentru măsurarea concentraţiei de monoxid
utilizând senzorul TGS 203 şi microprocesorul FIC5401 este prezentată în fig.9.11
Compensarea efectului temperaturii asupra caracteristicilor sistemului de măsurare
este realizată prin conectarea între pinul 17 şi Vcc a unui termistor sensibil la variaţiile de
temperatură ale mediului.
Cercetări realizate de firme ca: TEKNETRON, EDISON TECHNOLOGY CENTER
sau GENERAL MOTORS RESEARCH LABORATORIES au condus la noi principii de
măsurare respectiv de realizare a senzorilor şi traductoarelor semiconductori pentru gaze.
Firma TEKNETRON a dezvoltat un element sensibil de tip microelectrochimic al
cărui principiu este prezentat în fig. 9.12 şi care constă dintr-un material ce formează
substratul cu o deschiderea permeabilă pentru gaze unde este plasat electrodul activ care vine
în contact nemijlocit cu gazul de măsurat, acesta fiind acoperit pe una din fete cu un electrolit
polimerizat. Ca urmare a unei reacţii electrochimice între electrodul activ şi substrat se
generează un potenţial electric ce depinde liniar de concentraţia de gaz analizată.
Experimentări cu un astfel de senzor
la care electrodul este realizat din bioxid de
titaniu, oxid de zinc sau molibdat de bismut
au permis obţinerea de rezultate promiţătoare
în ceea ce priveşte măsurarea unor gaze
hidrocarbonice din clasa cărora fac parte
metanul şi monoxidul de carbon. Un
dezavantaj al acestui tip de senzori este dat
de nivelul mic al semnalului electric
disponibil la terminale. O altă serie de
senzori specifici gazelor hidrocarbonice este
reprezentată de utilizarea unei structuri de tranzistor cu efect de câmp (FET) fiind realizaţi
astfel senzori de tip CHEMFET (Chemical Field - Efect Transistor) obţinuţi prin plasarea unui
strat cu sensibilitate chimica, în special palladium în poarta tranzistorului cu efect de câmp.
9.2.2. Traductoare cu senzori optici

Realizarea acestor traductoare pentru gaze toxice este bazată fie pe modificarea
gradului de reflexie a unui disc reactiv supus acţiunii gazului de măsurat supus unei anumite
radiaţii fie pe modificarea gradului de absorbţie pentru o radiaţie a unui mediu ce conţine
gazul de măsurat.
121
9.2.2.1. Traductoare cu senzori optici cu reflexia radiaţiei
Această primă metodă de măsurare a concentraţiei de gaze este utilizat ă la sistemul
PEMCOAL de alarmare la depăşirea conţinutului de monoxid de carbon şi a cărui schema
bloc este prezentată în fig. 9.13.
Senzorul este format dintr-un
disc ce reacţionează cu monoxidul
de carbon şi un optocuplor ale cărui
elemente sunt dispuse astfel încât
radiaţia situată în domeniul infraroşu
emisă de LED şi reflectată de disc să
întâlnească
fototranzistorul FT.
Discul reactiv are o suprafaţă
realizată din sare de palladium
tratată astfel încât în urma unei
reacţii cu monoxidul de carbon îşi
schimbă culoarea de la galben către nuanţe de gri cu atât mai întunecate cu cât concentraţia de
monoxid este mai mare.
În vederea reducerii consumului energetic de către circuitul electronic ce constituie
adaptorul acestui traductor operarea optocuplorului se face în impulsuri furnizate de către
generatorul de impulsuri fotoemiţătorului LED în infraroşu. Ca urmare a reacţiei cu
monoxidul de carbon a substanţei de pe discul reactiv scade intensitatea radiaţiei reflectată de
acesta şi ca urmare creşte tensiunea colector – emitor a fototranzistorului de la 2,6 V la 4,2 V
pentru o reacţie completă (culoarea gri întunecat a discului).
Variaţia tensiunii colector-emitor în urma unei amplificări corespunzătoare realizată
de către amplificatorul A este comparată cu o tensiune de referinţă (Uref) stabilită la 3,5 V
astfel că la depăşirea acestui nivel, nivel care corespunde aproximativ unei concentraţii de
0,5% CO, este furnizată o mărime de ieşire care acţionează prin intermediul unui bloc de
alarmare un element de execuţie de tip optic şi/sau acustic.
În fig. 9.14 este prezentată schema de principiu a traductorului de monoxide
PEMCOAL.
Alimentarea schemei electronice se realizează cu o tensiune continuă Vbat furnizată de

o bateria alcalină de 9 V ce permite o autonomie de funcţionare de aproximativ o săptămână.
Prin intermediul unui divizor rezistiv realizat cu R1 şi R2 şi amplificatorului operaţional U1 ce
122
lucrează în regim de repetor este realizată o tensiune de referinţă ce constituie o masa flotantă
atât pentru blocul de amplificare realizat cu circuitele U3, în regim de repetor, şi U4 cât şi
pentru blocul comparator realizat de asemenea cu amplificatoare operaţionale. Generatorul de
impulsuri este realizat cu amplificatorul operaţional U2 căruia îi este asigurată reacţia cu
capacitatea C1 şi care este dimensionat astfel încât să furnizeze impulsuri care au o durată de
0,1 sec în stare activă şi respectiv de 1,5 sec în stare inactivă. Starea activă a impulsurilor
determină starea de conducţie a tranzistorului T1 ce comandă la rândul lui tranzistorul T2,
starea de conducţie a acestuia din urmă determinând polarizarea directă a diodei LED din
optocuplor şi polarizarea corespunzătoare a fototranzistorului. Dacă pe discul reactiv nu s-a
realizat reacţia cu monoxidul de carbon fototranzistorul este adus în conducţie de radiaţia în
infraroşu emisă de LED şi reflectată de disc astfel că tensiunea pe acesta este sub valoarea
masei flotante, situaţie ce este stabilită de către comparator.
La depăşirea concentraţiei de 0,5% CO culoarea discului capătă nuanţe de gri tot mai
întunecate astfel că o cantitate tot mai mare din radiaţia emisă este absorbită de acesta ceea ce
are ca efect creşterea tensiunii colector - emitor pe fototranzistor până când acesta trece în
starea blocat situaţie în care tensiunea depăşeşte valoarea de referinţă. Această situaţie este de
asemeni sesizată de către comparator care în acest caz va activa elementul de alarmare optică
sau acustică.
9.2.2.2. Traductoare cu senzori optici cu absorbţia radiaţiei

Aceste traductoare utilizează de-al doilea tip de senzori optici pentru gaze ce sunt
realizaţi pe baza interacţiunii unei radiaţii electromagnetice cu materia din care rezultă o
modificare a unor parametrii ai radiaţiei. Se poate obţine astfel o modulare a intensităţii,
polarizării sau vitezei unei radiaţii luminoase cu conţinutul de gaz dintr-un mediu. În general
pe baza modulaţiei optice prin spectroscopie se pot obţine informaţii despre structura
mediului de propagare.
Radiaţia în infraroşu este o componentă a spectrului radiaţiei electromagnetice alături
de radiaţiile în vizibil şi ultraviolet şi după cum se ştie orice radiaţie electromagnetică este o
undă. Astfel radiaţia infraroşu are lungimea de undă λ= 0,8 ÷ 100 μm. Moleculele de gaz sunt
formate din atomi care au o mişcare relativă ce constă în vibraţie şi rotaţie. Frecvenţele
acestor mişcări sunt puternic influenţate de mărimea atomilor şi tăria legăturii acestora şi în
mod natural aceste frecvente corespund mijlocului porţiunii spectrului infraroşu adică
lungimilor de undă din domeniul λ = 2 ÷ 13 μm.
Datorită acestei proprietari moleculele de gaz supuse
unei radiaţii infraroşu absorb radiaţie (fig.9.15.)
corespunzător frecventei de vibraţie/rotaţie astfel
încât aceasta stă la baza realizării senzorilor pentru
concentraţii de gaze.
Principiul constructiv al acestor senzori
constă în măsurarea diferenţei între răspunsurile
obţinute ca urmare a propagării unei radiaţii
monocromatice prin două medii diferite dintre care
unul conţine gazul de detectat iar celălalt este pur
din punct de vedere al prezentei acestui gaz.
Absorbţia A este definită ca fiind raportul relativ dintre radiaţia absorbită în mediul de
măsurat I0 şi radiaţia ce străbate un mediu fără gaz (sau cu un gaz ce absoarbe radiaţia
infraroşu cum ar fi de exemplu nitrogen) IG după relaţia:
I −I
A= 0 G (9.3)
I0
Absorbţia creşte cu creşterea concentraţiei de gaz şi respectiv cu creşterea distantei
dintre emiţătorul şi receptorul de radiaţie astfel încât pentru o distanţă cunoscută şi constantă
123
există posibilitatea măsurării concentraţiei prin măsurarea absorbţiei acesteia de mediul
controlat.
Aplicarea acestui principiu este cunoscută la analizoarele cromatografice de gaz cu
utilizare de laborator, aparate complexe şi cu posibilităţi limitate de utilizare în medii
industriale, dar noutatea este dată de realizarea de senzori optoelectronici şi optochimici care
datorită principiului funcţional şi constructiv pot fi utilizaţi la realizarea traductoarelor de gaz
pentru astfel de medii industriale.
În fig. 9.16 este prezentată structura senzorului
de CO2 de tipul 4GS (Texas Instruments) realizat pe
principiul optoelectronic. Acesta are două surse (LED-
uri) de radiaţie infraroşu (IR) plasate de distanţele L1 şi
respectiv L2 de un detector IR situat după un filtru optic
care lasă să treacă numai radiaţia cu lungimea de undă
de este absorbţia de gazul CO2 aflat în incintă.
Prezenţa gazului a cărui concentraţie C urmează
a se măsura face ca radiaţia să fie absorbită de la ambele
surse în conformitate cu legea lui Beer-Lambert astfel că pentru cele două surse I1 şi I2
radiaţiile receptate de detector vor fi S1 şi respectiv S2:
S1 = I1 ⋅ e − K⋅C⋅L1
(9.4)
S2 = I 2 ⋅ e −K⋅C⋅L2
unde K reprezintă o constantă de absorbţie care depinde de lungimea de undă a radiaţiei şi de
indicatorul pH al diluţiei de gaz iar C reprezintă concentraţia de gaz.
Realizând raportul celor două mărimi se obţine:
S I
R = 1 = 1 ⋅ e −K⋅C⋅( L1−L2 ) = f (C) (9.5)
S2 I 2
adică o funcţie de concentraţia C a gazului de măsurat.
Un principiu asemănător şi anume
principiul optochimic este utilizat la realizarea unui
senzor integrat pentru măsurarea concentraţiei de
gaz a cărei structură este prezentată în fig.9.17.
Acesta utilizează un singur emiţător de radiaţie şi
două camere în care se află detectori de radiaţie
respectiv două fotodiode pentru a determina
diferenţa dintre absorbţia într-un mediu ce conţine
gazul şi un mediu caracterizat prin absenţa acestuia.
Gazul de măsurat se află în camera de măsură în care pătrunde printr-o membrană
permeabilă iar camera etalon se caracterizează prin absenţa acestui gaz. Ambele camere au
suprafaţa metalizată astfel încât să asigure o bună reflexibilitate a radiaţiei monocromatice
emisă de LED. Cele două straturi A şi B formează în partea inferioara ghiduri de undă optică.
Ca urmare a absorbţiei optice intensitatea I a radiaţiei recepţionată de fotodiodă FD2
scade şi este dată de legea Beer-Lambert:
I = I 0 ⋅ e[ − a ( λ ,pH ) Cd ] (9.6)
în care I0 reprezintă intensitatea radiaţiei emise de LED, a este absorbţia molară, C reprezintă
concentraţia, iar d distanţa parcursă de radiaţie prin mediul gazos.
Diferenţa ΔI dintre curenţii furnizaţi de cele doua fotodiode Iref pentru FD2 situată în
camera etalon şi respectiv Im pentru FD1 situată în camera de măsură reprezintă o mărime ce
depinde de concentraţia din gazul de măsurat conţinut în mediul din camera de măsură.
Utilizarea unor astfel de senzori pentru sistemele de măsurare industriale, cu precădere
în mediile periculoase, conduce la realizarea de sisteme fiabile, cu o sensibilitate foarte bună,
un gabarit redus şi posibilităţi de utilizare locală sau transmitere la distanţa a semnalului de
măsură, aceasta ultimă proprietate reprezentând o calitate remarcabilă a unui astfel de sistem.
124
9.3. Senzori de gaz cu structuri MOSFET
Curentul de drenă ID pentru un MOSFET cu canal n în regiunea liniară a
caracteristicilor de ieşire (UGS >UT, UDS < UGS-UT) este:
⎛ U ⎞
I D = β ⋅ U DS ⋅ ⎜ U GS − U T − DS ⎟ (9.7)
⎝ 2 ⎠
iar în regiunea de saturaţie (UGS >UT, UDS > UGS-UT) este:
β ⋅ ( U GS − U T2 )
ID = (9.8)
2
unde:
μ ⋅ Cox ⋅ W
β= (9.9)
L
şi respectiv:
μ – mobilitatea electronului în canal; UGS – tensiunea grilă-sursă;
Cox – capacitatea unitară a grilei; UDS –tensiunea drenă-sursă;
W – lăţimea canalului; UT – tensiunea de formare a canalului cu
L – lungimea canalului. valoarea 1÷6 V
La utilizarea MOSFET-ului ca o componenta electronică se consideră că parametrii
din ecuaţiile (9.7) şi (9.8) sunt constanţi astfel încât se defineşte o relaţie intrare-ieşire între
tensiunea de grilă UGS şi curentul de drenă ID.
La utilizarea MOSFET-ului în structura unui senzor interesează acele mărimi care
influenţează respectivii parametrii astfel încât să modifice relaţia intrare-ieşire. Dintre aceste
mărimi se pot evidenţia temperatura şi radiaţia (luminoasă, nucleară), dar această influenţă se
obţine la mai multe tipuri de dispozitive semiconductoare ceea ce face ca utilizarea
tranzistorului MOSFET la detecţia sau măsurarea acestor mărimi sa fie puţin utilizată. Cel mai
important avantaj al tranzistorului MOSFET este dat de influenţa energiei minime necesare a
muta un electron de pe nivelul Fermi la infinit (work function) ФM sau a potenţialului chimic
asupra tensiunii UT de formare a canalului.
Dacă energia ФM este influenţată de un parametru extern atunci tranzistorul MOSFET
poate fi utilizat pentru detecţia şi măsurarea acestui parametru. Dacă de exemplu la realizarea
grilei se utilizează ca metal palladium în locul aluminiului
(utilizat uzual la realizarea MOSFET-ului folosit ca o
componentă electronică) acesta absoarbe hidrogen difuzat
printr-o membrană de oxid de palladium astfel încât pentru
noul dispozitiv tensiunea de prag UT reprezintă o măsură a
concentraţiei de hidrogen. Aceiaşi metodă poate fi aplicată
pentru măsurarea concentraţiei unor gaze cum ar fi
monoxidul de carbon sau amoniacul. Senzorul realizat pe o
structură MOSFET cu aceste proprietăţi se numeşte generic
GASFET şi are structura internă prezentată în fig.9.18.
Altă structură utilizată ca senzor denumită OGFET
(open gate FET) prezentată în fig.9.19. este în esenţă tot un
tranzistor MOSFET, dar a cărui grilă nu de gazul de măsurat.
Oxidul la o astfel de structură este realizat sub forma unei
pelicule cu grosimea sub 5 nm astfel încât devine sensibil la
concentraţii de gaze cu moment bipolar permanent cum ar fi:
NH3, HCl, CO, NO, NO2, SO2. Sensibilitatea unei astfel de
structuri este dată de momentul bipolar al moleculelor de gaz
absorbite în stratul de oxid care creează un câmp electric ce
controlează curentul de drenă. Prin tratamente chimice aplicate
stratului de oxid se pot obţine răspunsuri selective funcţie de
natura gazului supus măsurării de concentraţie.
125
O variantă de senzor realizat pe baza tranzistorului MOSFET denumit ISFET (ion-
sensitive FET) prezentată în fig.9.20. utilizează în loc electrodului de grilă o regiune tratată
chimic pentru a realiza selectivitatea senzorului
acoperită cu o membrană permeabilă pentru un anumit
tip de ioni. Prin imersiune intr-un electrolit potenţialul
dielectricului (oxidului) depinde de concentraţia de ioni
astfel încât acesta modifică tensiunea de prag şi implicit
curentul de drenă. Electrodul de referinţă imersat în
electrolit poate fi considerat echivalent cu electrodul de
grilă (care nu este prezent). Prin folosirea unor enzime
realizate tehnologic compatibile cu siliciul utilizat la
realizarea structurii se pot realiza biosenzori cu
aplicabilitate în medicină şi respectiv monitorizare a
parametrilor de mediu.
126
Cap.10
SENZORI SI TRADUCTOARE DE PREZENŢĂ
Aceste elemente informaţionale au rolul de a sesiza prezenţa unei persoane într-o zonă
protejată fie pentru a asigura securitatea persoanei fie pentru a asigura securitatea zonei sau a
unor elemente din respectiva zonă.
La realizarea acestor senzori şi traductoare pot fi utilizate următoarele principii:
- capacitiv - detectarea capacităţii corpului uman;
- acustic - detectarea sunetelor produse de om;
- fotoelectric - întreruperea unui flux luminos de obiecte aflate în mişcare;
- optoelectric - detecţia variaţiilor de lumină sau a constantelor optice în zona protejată;
- tensometric - mărci tensometrice înglobate în planşeu, scări sau alte elemente
constructive de structură;
- contact - contacte electrice montate în uşi sau ferestre;
- vibraţii - detectarea de vibraţii din pereţi sau alte elemente de structură precum şi prin
spargerea geamurilor de la ferestre;
- radiaţii infraroşii - detectarea undelor emanate de căldură sau absorbite de răceala
corpurilor aflate în mişcare;
- microunde - detecţia undelor electromagnetice (microunde) reflectate de corp;
- ultrasunete - detecţia undelor situate în domeniul ultrasonic reflectate de corp;
- video - compararea imaginii staţionare stocate într-o memorie cu imaginea curentă a
zonei protejate;
- triboelectric - detecţia sarcinilor electrice statice generate de mişcarea corpurilor.
10.1. Traductoare ultrasonice

Funcţionarea acestor traductoare se bazează pe transmiterea către obiect a unei unde
ultrasonice şi prelucrarea undei reflectate. Undele ultrasonice sunt de
tip mecanic, respectiv acustic cu o frecvenţa situată deasupra limitei de
α
audibilitate a urechi umane (> 20 kHz). Când o astfel de undă loveşte
un obiect o parte a energiei acesteia este reflectată (fig.10.1.) după o
direcţie definită de acelaşi unghi solid α sub care unda incidentă
loveşte obiectul.
Cunoscând acest unghi precum şi viteza v de propagare a undei
ultrasonice în mediul dintre traductor şi obiect, prin măsurarea
timpului total t de propagare a undei directe şi undei reflectate se poate determina distanţa la care
este situat obiectul faţă de traductor conform relaţiei:
v ⋅ t ⋅ cos α
L0 = (10.1)
2
Dacă emiţătorul şi receptorul sunt poziţionate foarte aproape comparativ cu distanţa L0,
unghiul α devine foarte mic astfel că cos α≈1.
Circuitul de control şi prelucrare are rolul atât de a determina generarea undei directe cât
şi de a măsura timpul de propagare şi respectiv de a calcula distanţa pe baza relaţiei (10.1) astfel
încât să sesizeze prezenţa obiectului său a unui corp în zona protejată.
127
Senzori şi traductoare de prezenţă
10.2. Traductoare de mişcare cu microunde
Traductoarele cu microunde reprezintă o variantă atractivă atunci când se impune
acoperirea unei zone largi, viteză de operare mare, lucrul la variaţii mari de temperatură şi sub
influenţa unor interferenţe puternice generate de vânt, zgomote acustice, ceaţă, praf, etc.
Principiul de lucru este asemănător traductorului cu ultrasunete (fig.10.2) prin utilizarea undelor
electromagnetice de radiofrecvenţă, cu frecvenţele uzuale de f0 = 10,525 GHz (banda X) şi
respectiv f0 = 24,125 GHz (banda Z) impunând o putere a radiaţiei suficient de mică astfel încât
să nu prezinte pericol pentru om (< 10 ÷20 mW).
Partea de microunde a traductorului cuprinde un
oscilator Gunn, antenă şi o diodă de mixare. Oscilatorul
produce unde electromagnetice de frecvenţă f0,
direcţionate către obiectul ţintă putând lucra atât în
regim continuu cât şi în impulsuri pentru a reduce
consumul de energie de la sursă. La alegerea tipului de
antenă trebuie să se ţină seama de caracteristicile de
directivitate ale acesteia astfel încât unda directă să
acopere întreaga zonă protejată.
Obiectul va genera o undă reflectată ce va fi recepţionată de aceeaşi antenă astfel încât
unui circuit de mixare i se va aplica un semnal ale cărui armonici va conţine diferenţa de fază
corespunzătoare undei directe şi respectiv undei reflectate. Diferenţa de fază este într-o relaţie
directă cu distanţa până la obiectul ţintă şi pentru sesizarea acestei distanţe se utilizează efectul
Doppler.
Frecvenţa f0 a undei directe în funcţie de lungimea de undă λ0 (λ0 = 0,03m pentru banda
X) este:
c
f0 = 0 (10.2)
λ0
unde: c0 reprezintă viteza luminii
Când obiectul ţintă se mişcă în zona de acţiune a antenei frecvenţa undei reflectate fr se
schimbă astfel dacă obiectul se mişcă cu viteza v către antenă frecvenţa creşte, iar dacă de
îndepărtează de antenă frecvenţa scade (efect Doppler) astfel pe baza teoriei relativităţii relaţia
dintre frecvenţa undei reflectate fr şi frecvenţa undei directe f0 este:
1 − (v / c 0 )
2
f r = f0 (10.3)
1 + v / c0
În aplicaţiile practice cantitatea (v/c0)2 se poate neglija comparativ cu unitate la (v << c0)
astfel că relaţia (10.3) devine:
1
f r = f0 ⋅ (10.4)
1 + v c0
Mixerul combină frecvenţele undelor directă şi reflectată şi fiind realizat cu diode
(dispozitive electronice neliniare) va produce un semnal ce conţine o suma de armonici ale
ambelor semnale. Curentul i prin dioda poate fi reprezentat printr-o sumă polinomială astfel:
n k
i = i 0 + ∑ a k ⋅ (U1 cos 2πf 0 t + U 2 cos 2πf r t ) (10.5)

k =1
unde i0 reprezintă componentă continuă, ak reprezintă coeficienţi ce depind de punctul de
funcţionare al diodei, U1 şi U2 reprezintă amplitudinile semnalelor de referinţă şi recepţionat, iar t
reprezintă timpul.
128
Frecvenţa Doppler Δf rezultată după mixaj este:
1
Δf = f 0 − f r = f 0 ⋅ (10.6)
c0 v + 1
Ţinând seama de relaţia (10.2) precum şi de faptul că c0/v >>1 rezultă:
v
Δf ≈ (10.7)
λ0
Rezultă astfel că frecvenţa semnalului la ieşirea circuitului de mixare este direct
proporţională cu viteza de mişcare a obiectului ţintă. Astfel de exemplu dacă o persoană merge cu
viteza v = 0,6 m/sec, frecvenţa Doppler corespunzătoare funcţionării traductorului în bandă X va
fi Δf = 0,6/0,03 = 20 Hz.
Relaţia (10.7) este valabilă pentru o mişcare pe o traiectorie normală la planul undei
directe şi această relaţie în cazul mişcării pe o traiectorie situată sub un unghi α devine:
v
Δf = cos α (10.8)
λ0
ceea ce arată că traductorul devine teoretic insensibil dacă mişcarea se face pe o traiectorie sub un
unghi de 90o faţă de normala la planul undei directe.
Aceasta metodă este utilizată la măsurarea vitezei autovehiculelor de către radarele
politiei. De asemenea acest traductor este utilizat la prezenţei unei persoane în apropierea unei uşi
astfel încât prin intermediul unui comparator de frecvenţă este comandată deschiderea şi
respectiv închiderea acelei uşi.
Pentru a determina direcţia de mişcare a obiectului faţă de traductor este necesară
utilizarea unei a doua diode (fig.10.3) aşezată în ghidul de undă al receptorului astfel încât
semnalele Doppler în acestea să fie defazate cu 1/4 din perioadă, respectiv 90o electrice.
Semnalele de ieşire sunt amplificate separat şi convertite într-o succesiune de impulsuri
dreptunghiulare prin intermediul circuitelor logice de detecţie a trecerilor prin zero a celor două
semnale Doppler. Discriminarea sensului se poate realiza cu un circuit logic discriminator al
cărui principiu funcţional şi constructiv este prezentat în cap.4.
10.3. Traductoare de prezenţă capacitive

Între corpurile caracterizate prin conductivitate şi printr-o constantă dielectrică mare,
printre care şi corpul uman (εr este în jur de 97 pentru muşchi, piele şi sânge şi în jur de 15 pentru
grăsimi şi oase) şi mediul înconjurător se stabileşte o capacitate electrică de cuplaj. Valoarea
acestei capacităţi variază între ordinul picofarazilor şi ordinul nanofarazilor şi este dependenţă de
condiţiile de mediu.
129
Considerând C1 capacitatea între un electrod şi
pământ (sau alt element de referinţă) apariţia unui corp
care se mişcă în vecinătatea acestui electrod va
determina formarea a încă două capacităţi electrice
înseriate şi anume Ca între corp şi electrod şi Cb între
corp şi pământ (fig.10.4). Capacitatea echivalentă a
acestora se va situa în paralel cu capacitatea iniţială C1
determinând o creştere a acesteia cu cantitatea ΔC
conform relaţiei:
Ca ⋅ C b
C = C1 + ΔC = C1 + (10.9)
Ca + C b
În fig. 10.5.a este prezentată aplicaţia acestui principiu la sesizarea prezenţei unui intrus
intr-o zonă protejată. Senzorul poate fi realizat din placă metalică, reţea metalică (plasă) sau plasă
de fibre conductoare şi acesta formează cu pământul sau alt element de referinţă o capacitate Cp.
În paralel cu această capacitate se conectează o capacitate variabilă Cx şi ambele capacităţi
formează cu rezistorii R1 şi R2 un detector diferenţial de sarcină. Acesta este controlat de un
oscilator care generează un semnal dreptunghiular.
Capacităţile împreună cu rezistoarele corespunzătoare formează două grupuri RC având

constantele de timp egale τ1 (fig.10.4.b) atunci când nici-un corp nu se află în vecinătatea
senzorului. Tensiunile pe cele două rezistenţe se aplică intrărilor amplificatorului diferenţial A1 şi
în acest caz ieşirea acestuia Uc este aproape nulă (eventuale diferenţe faţă de zero sunt datorate
neechilibrărilor Cp≠Cx). Atunci când un corp se află în vecinătatea senzorului se formează
capacitatea adiţională în paralel cu Cp ce determină creşterea constantei de timp a grupului R1Cp
de la τ1 la τ2 (τ2 > τ1) având ca efect creşterea amplitudinii vârfurilor semnalului Uc la ieşirea
amplificatorului diferenţial. Amplificatorul operaţional A2 lucrează în regim de comparator şi
compară tensiunea Uc cu o valoare de referinţă Uref astfel încât la depăşirea acestei valori se
activează circuitul logic care la rândul său generează semnalul UL ≠0 ce indică prezenţa unei
persoane (sau a unui corp) în zona protejată.
Senzorul capacitiv utilizat în acest traductor este un senzor pasiv impunând existenţa unui
semnal oscilator de activare pentru a putea măsura valoarea capacităţii. Utilizarea senzorului în
apropierea unor elemente metalice are ca efect reducerea pronunţată a sensibilităţii prin creşterea
capacităţii de dispersie. Reducerea acesteia se realizează prin ecranarea faţă de elementul metalic
a senzorului capacitiv.
130
10.4. Traductoare triboelectrice
Obiectele şi corpurile pot acumula la suprafaţă electricitate statică determinată de
electricitatea atmosferică sau frecarea acestora cu diverse obiecte sau chiar aerul. În general în aer
se găsesc ioni negativi sau pozitivi care vor fi atraşi de obiecte sau corpuri ducând la schimbarea
încărcării electrice a acestora.
Orice circuit electronic este realizat din conductoare şi dielectrici şi dacă acesta nu este
ecranat între componentele acestuia şi obiectele din mediu se apar capacităţi de cuplaj care însă
sunt foarte mici (≤1pF). Prin adăugarea unui electrod, realizat dintr-o suprafaţă conductoare
foarte bine izolată faţă de pământ la intrarea circuitului, creşte capacitatea de cuplaj faţă de
mediu.
Dacă purtătorul de sarcină îşi schimbă poziţia sau un nou purtător de sarcină apare în
vecinătatea electrodului se produce a distorsiune a câmpului electric ceea ce determină o
redistribuire a sarcinilor între capacităţile de cuplaj inclusiv capacitatea între electrod şi mediu.
Un circuit electronic poate fi adaptat astfel încât să sesizeze variaţiile de sarcină la intrare, altfel
spus să convertească aceste variaţii de sarcină într-un semnal electric care după o adaptare
corespunzătoare să poată fi utilizat pentru semnalizarea prezenţei corpului ce a determinat
variaţia de sarcină.
Detectorul triboelectric de mişcare prezentat în fig.10.6.a. conţine un electrod din material
conductor conectat la un convertor analog de impedanţă realizat cu tranzistorul MOS Q1 a cărui
polarizare şi stabilizare este realizată prin grupul R1C0 şi un comparator cu fereastră.
Toate elementele circuitului sunt ecranate cu excepţia electrodului care formează cu

mediu o capacitate Cp. Se consideră corpul încărcat cu sarcină pozitivă astfel încât acesta
generează în jurul său un câmp electric cu intensitatea E. Atâta timp cât corpul nu se mişcă (în
condiţii statice) intensitatea câmpului este constantă şi capacitatea C0 se descarcă prin rezistorul
R1 a cărui valoare trebuie să fie foarte mare (> 1010 Ω) pentru a sesiza viteze foarte mici de
mişcare.
La mişcarea corpului intensitatea E a câmpului electric se modifică inducând o variaţie de
sarcină în condensatorul C0 şi respectiv generând o cădere de tensiune variabilă pe rezistorul R1
care este amplificată şi aplicată la intrarea comparatorului sub forma semnalului Va (fig.10.6.b.).
Comparatorul compară acest semnal cu două valori de prag V+ (limita superioară)şi respectiv V-
(limita inferioară). Pentru fiecare depăşire a acestor două valori la ieşirea comparatorului (Vout) se
generează câte un puls care poate fi utilizat pentru semnalizarea prezenţei corpului în zona
protejată.
Este de remarcat că spre deosebire de senzorul capacitiv de prezenţă care este de tip pasiv
necesitând sursa de activare, senzorul triboelectric este de tip activ fiind astfel capabil să genereze
semnalul de prezentă.
131
10.5 Traductoare optoelectronice de mişcare
Funcţionarea traductoarelor optoelectronice de mişcare (prezentă) se bazează pe radiaţia
electromagnetică cu lungimi de undă cuprinse intre 0,4 ÷ 20 μm situată în spectrul vizibil şi
infraroşu. Acestea acoperă distanţe de până la ordinul sutelor de metrii detectând radiaţia
electromagnetică generată în spaţiul înconjurător de corpurile şi obiectele aflate în mişcare.
Radiaţia poate avea o sursă externă şi în acest caz este detectată radiaţia reflectată de obiect sau
corp sau poate fi generată de obiectul sau corpul însuşi.
Faţă de traductoarele cu ultrasunete sau cu microunde aceste traductoare de prezentă au
dezavantajul că sesizează numai dacă obiectul se mişcă sau nu fără a putea distinge mişcarea
obiectului relativ la poziţia altui obiect, motiv pentru care nu pot fi utilizate la măsurarea
distanţelor şi vitezelor de mişcare. Astfel aplicaţiile uzuale ale acestora sunt în cadrul sistemelor
de securitate, sistemelor de comanda a iluminatului, în general în aplicaţii “domestice”.
10.5.1. Structura senzorilor

Structura generală a senzorilor optoelectronici de mişcare este prezentată în fig.10.7.a.în
care se disting următoarele elemente componente: un element de focalizare (lentilă sau oglindă),
un element detector de lumină, un amplificator de semnal şi un comparator cu fereastră. Partea
optică este asemănătoare unui aparat foto în care local filmului este luat de elementul fotosensibil
(fotorezistenţă, fotodiodă, fototranzistor).
Atâta timp cât în unghiul optic  al lentilei nu apare obiect sau corp în mişcare (imagine
statică) semnalul electric furnizat de elementul fotosensibil este un semnal cvasistaţionar.
Circuitele electronice de adaptare a acestui semnal sunt dimensionate astfel încât valoarea
acestuia V nu depăşeşte cele două limite V+ şi respectiv V- între care lucrează comparatorul cu
fereastră şi la ieşirea acestuia semnalul este de nivel scăzut (logic 0).
La apariţia unui obiect sau corp în mişcare în unghiul optic al lentilei semnalul generat de
elementul fotosensibil, după amplificarea corespunzătoare, depăşeşte cele două limite astfel că
pentru fiecare depăşire comparatorul emite câte un semnal Vout de nivel ridicat (logic 1).
Datorită sistemului optic traductorul prezentat acoperă o zona relativ mică, mărginită de
limitele unghiului  şi sensibilitatea elementului. Deoarece, în majoritatea cazurilor se impune
acoperirea unei zone cât mai mari se prezintă în continuare câteva soluţii în acest sens.
10.5.2. Senzori cu forma complexă

O modalitate de a creşte suprafaţa zonei protejate şi de a utiliza complet unghiul optic de
acoperire al traductorului constă în descompunerea suprafeţei senzorului în mai multe elemente
ceea ce este echivalent cu obţinerea practică a mai mulţi senzori realizaţi prin alternarea în serie
(fig.10.8.a.) sau în paralel (fig.10.8.b.). de suprafeţe sensibile.
132
Conexiunea seria sau paralel generează un semnal combinat de ieşire v care este
cvasistaţionar dacă peste senzor se suprapune o imagine statică. O imagine dinamică (în mişcare)
a obiectului sau corpului, preluată prin sistemul optic, parcurge suprafaţa pe care alternează zone
sensibile şi respectiv zone insensibile, rezultând astfel un semnal variabil la terminalele
senzorului. Acelaşi efect se poate obţine şi pe o suprafaţa sensibilă omogenă dacă între aceasta şi
sistemul optic se interpune o mască ce constă dintr-o alternantă de zone transparente şi opace
(fig.10.8.c.). Şi în acest caz elementul sensibil generează un semnal variabil atunci când unghiul
optic al lentilei este parcurs de un obiect sau corp în mişcare.
Pentru ambele variante constructive semnalul de prezenţă este dat un comparator cu
fereastră atunci când valorile semnalului v depăşesc cele două limite V+ şi respectiv V- între care
lucrează comparatorul.
10.5.3. Senzori cu faţete de focalizare

O oglindă de focalizare sau o lentilă pot fi divizate astfel încât să formeze o suprafaţa de
mici oglinzi sau lentile numite faţete. Fiecare faţetă îşi creează propria imagine astfel că va
rezulta o mulţime de imagini având acelaşi număr de elemente egal cu numărul de faţete
(fig.10.9.). Când obiectul se mişcă, imaginea să se mişcă de asemenea de-a lungul senzorului,
astfel încât acesta va genera un semnal alternativ.
Poziţionarea faţetelor, distanţele focale, numărul şi pasul faţetelor (distanţa dintre axele
optice pentru două faţete vecine) se pot calcula prin aplicarea legilor opticii. Astfel distanţa focală
a faţetelor se poate calcula cu următoarea formulă:
L⋅d
f= (10.10)
Δ
iar pasul între faţete cu formula:
p = 2⋅n ⋅d (10.11)
unde L este distanţa până la obiect, d este lăţimea elementului
sensibil, n numărul de elemente sensibile iar Δ este rezoluţia
senzorului (deplasarea minimă ce poate fi detectată).
Combinând seturi de faţete se pot proiecta lentile care sa
acopere o zona cât mai mare, astfel încât fiecare faţetă creează o
zonă sensibilă, fiecare zonă proiectează o imagine a obiectului
în acelaşi element sensibil. Când obiectul se mişcă va intersecta
delimitările acestor zone astfel ca se obţine o modulare a ieşirii
senzorului.
133
10.6. Traductoare în infraroşu de mişcare
O altă versiune de senzori de mişcare utilizaţi în general pentru detecţia prezenţei unei
persoane într-o zonă protejată lucrează în domeniul optic al radiaţiei termice. Aceşti senzori
reacţionează la diferenţa de căldură dintre aceştia şi obiectul în mişcare, în cazul de faţă persoana
în mişcare.
Principiul termic al detecţiei mişcării se bazează pe teoria fizică a emisiei de radiaţiei
electromagnetice a oricărui corp a cărui temperatură este superioară valorii de zero absolut. Toate
obiectele sau corpurile generează la suprafaţă radiaţie termică a cărei intensitate este dată de
legea Stefan-Boltzman:
Φ = A ⋅ ε ⋅ σ ⋅ T4 (10.12)
-8 2 4
unde σ=5,67x10 W/m K reprezintă constanta Stefan-Boltzman, ε reprezintă emisivitatea
corpului, A suprafaţa iar T temperatura acestuia.
Este esenţial pentru funcţionarea acestor senzori ca temperatura corpului a cărui prezenţă
trebuie sesizată să fie mai mare decât a tuturor celorlalte obiecte din zona de acţiune a acestora.
Materialele nemetalice sunt uşor de detectat pe baza acestui principiu deoarece energia termică
radiată este distribuită uniform sub forma unei semisfere în jurul corpului. În general materialele
dielectrice printre care şi corpul uman sunt caracterizate printr-o emisivitate ε (ideal ε =1) foarte
bună (ε =0,93 ÷ 0,96 pentru corpul uman).
Utilizând principiul radiaţiei termice sunt utilizate la realizarea senzorilor de mişcare două
soluţii constructive şi anume senzori în infraroşu pasivi (Passive InfraRed, PIR) şi respectiv
senzori în infraroşu activi (Active Far InfraRed, AFIR).
10.6.1. Senzori în infraroşu pasivi, PIR

Aceşti senzori trebuie să reacţioneze la o radiaţie în infraroşu având spectrul cuprins între
4 şi 20 μm unde sunt concentrate cele mai multe dintre radiaţiile corpului uman şi cei mai uzuali
sunt: termistorul, termocuplul şi senzorii de tip piroelectric. Aceştia din urmă sunt cei mai
utilizaţi în detecţia mişcării datorită răspunsului dinamic foarte bun, sensibilităţii bune şi costului
scăzut.
Efectul piroelectric constă în proprietatea unui material
piroelectric de a genera o sarcină electrică reprezentând
răspunsul acestuia la acţiunea unui flux de radiaţie termică şi
poate fi descris ca un efect secundar al piezoelectricităţii
(fig.10.10). Prin absorbţia de radiaţie termică faţă supusă acestei
radiaţii a unui cristal piezoelectric are tendinţa de dilatare
inducând astfel o tensiune mecanică care la rândul să generează
o sarcină electrică. Sarcina electrică se manifestă ca o diferenţă
de potenţial (tensiune electrică) între două fete opuse ale
cristalului.
Deoarece se poate manifesta simultan şi efectul piezoelectric în cristal generat de o
solicitare mecanică externă pentru a separa sarcina indusă de efectul termic de sarcina indusă de
solicitarea mecanică senzorul piroelectric se realizează într-o formă simetrică (fig.10.11.). Două
elemente identice sunt poziţionate în structura senzorului şi conectate la un circuit electronic
astfel încât să genereze semnale în antifază.
Modalitatea practică constă în realizarea unui senzor simetric ce are două perechi de
electrozi de aceiaşi parte a elementului piroelectric, fiecare pereche formând două capacităţi ce
pot fi încărcate atât de radiaţia termică cât şi de solicitarea mecanica. Cealaltă armătură a
capacităţilor, situată pe faţa opusă, este comună astfel că se obţine o conexiune serie cu polaritate
opusă a celor două capacităţi. În funcţie de faţa utilizată pentru poziţionarea electrozilor se poate
obţine polaritatea pozitivă sau negativă a semnalului de ieşire. Pentru a mări sensibilitatea este
134
necesară realizarea a mai multor perechi care trebuie însă poziţionate simetric şi alternativ
(soluţie denumită “electrod intercalat”) astfel încât ambele părţi ale senzorului să genereze acelaşi
tip de semnal atunci când senzorul este supus aceloraşi factori externi. În orice moment un sistem
optic trebuie să focalizeze imaginea termică a obiectului pe suprafaţa senzorului ocupată de

aceiaşi pereche. Elementul generează o sarcină electrică de-a lungul perechilor de electrozi numai
dacă este supus acţiunii radiaţiei termice. Când imaginea termică se mişcă de la un electrod la
altul are loc o variaţie de sarcină electrică (dq/dt) determinând apariţia unui curent i prin
rezistorul de polarizare R al tranzistorului Q1 (fig.10.11.a). Potenţialul grilei acestuia v creşte de
la zero la valori pozitive (când este parcurs un electrod), înapoi la zero şi către valori negative
(când este parcurs celălalt electrod) (fig.10.11.a). Tranzistorul Q1 de tip JFET este utilizat ca
adaptor de impedanţă şi deoarece curentul i are valori foarte mici trebuie ca valoarea rezistenţei R
să fie foarte mare. De exemplu, valoarea tipică a curentului i prin care senzorul răspunde la
sesizarea mişcării unei persoane este de ordinul 1 pA (10-12 A) şi pentru a obţine o tensiune
necesară de polarizare a grilei v=50 mV, conform legii lui Ohm valoarea rezistenţei trebuie să fie
R=v/i=50 GΩ. Deci acest rezistor nu poate fi conectat direct la intrarea unui amplificator de
tensiune motiv pentru care se utilizează tranzistorul Q1 ce formează un amplificator repetor ca
adaptor de impedanţă. Impedanţa obţinută la ieşirea acestuia este de ordinul a câtorva kΩ.
În tabelul 10.1 sunt prezentate caracteristicile câtorva materiale cristaline ce au proprietăţi
piroelectrice şi pot fi utilizate la realizarea senzorilor piroelectrici.
Dintre acestea PVDF este un polimer ce poate fi realizat sub forma peliculară având
avantajul că este ieftin şi mai ales flexibil astfel încât poate fi aşezat pe o suprafaţă curbă.
135
După cum rezultă din descrierea funcţionării în faţă elementului sensibil este necesar un
sistem optic de focalizare. Cei mai mulţi senzori de tip PIR au elementul sensibil de tip PVDF
aşezat sub forma unei oglinzi parabolice în faţa căreia sunt aşezate lentile Fresnel din plastic
(fig.10.12.). Lentilele Fresnel sunt elemente optice monobloc cu suprafaţa profilată în trepte
astfel încât fiecare treaptă focalizează radiaţia pe o pereche de electrozi. Au un grad de absorbţie
al radiaţiei foarte mic şi sunt utilizate exclusiv pentru radiaţii în domeniul infraroşu.
Pentru realizarea senzorului sunt utilizate lentile
Fresnel realizate din polietilenă şi o peliculă sensibilă
PVDF. Atât lentilele cât şi pelicula sensibilă au aceiaşi
rază de curbură egală cu jumătate din distanţa focală
astfel încât pelicula este poziţionată în planul focal ce
corespunde lentilelor. În peliculă sunt realizate perechi de
electrozi intercalaţi ce sunt conectaţi la intrările
inversoare şi neinversoare ale unui amplificator
diferenţial din modulul electronic astfel este selectat
numai semnalul corespunzător tensiunii induse de radiaţia
termică.
Tratarea feţei peliculei sensibile dinspre lentile cu o soluţie organică determină creşterea
absorbţiei în infraroşu rezultând astfel o creştere a rezoluţiei (detectarea unei deplasări cât mai
mici la o distanţa cât mai mare) senzorului.
10.6.2. Senzori în infraroşu activi, AFIR

Spre deosebire de senzorii pasivi care funcţionează pe baza absorbţie radiaţiei termice
emisă de un corp mai cald decât senzorul, senzorii activi radiază căldura către mediul
înconjurător. Pentru aceasta temperatura fetei sensibile Ts este menţinută puţin deasupra
temperaturii ambientului. Senzorul AFIR conţine şi un sistem de focalizare, foarte asemănător
senzorilor PIR dar cu toate acestea funcţionarea este inversă acestora. Acest sistem de focalizare
proiectează imaginea termică a fetei sensibile în mediul înconjurător (fig.10.13.).
Un circuit electronic asigură
alimentarea fetei sensibile cu putere
ce este convertită în căldură. O parte
a acestei puteri este emanată sub
formă de radiaţie în infraroşu.
Utilizarea unei lentile Fresnel face
posibilă considerarea fiecărei faţete
a acesteia împreună cu sectorul fetei
sensibile corespunzător focarului
faţetei ca reprezentând un element
radiant. Se formează astfel o plasă
de radiaţii în infraroşu a căror
amplitudine în locul proiecţiei este dependentă de gradul de absorbţie al mediului traversat. Dacă
un obiect se mişcă în unghiul Δx acoperit de elementul radiant creşte energia schimbată între
acesta şi mediu ducând la scăderea temperaturii elementului. Un circuit regulator are rolul de a
compensa această scădere prin creşterea puterii cedate elementului şi verificând starea acestui
circuit regulator se poate obţine informaţia despre prezenţa respectivului obiect în zona de
acoperire a senzorului.
Conform legii conducţiei termice a lui Fourier căldura pierdută prin conducţie şi
convecţie termică Q0 ca urmare a creşterii schimbului de energie este o funcţie de
conductibilitatea termică k a materialului şi de gradientul de temperatură Δt = Ts – Ta de-a lungul
136
unghiului Δx. Considerând A aria secţiunii de material traversate, expresia pierderii de căldura
este:
Δt
Q0 = k ⋅ A ⋅ (10.13)
Δx
Pentru a compensa această pierdere este necesară prezenţa unui senzor care să sesizeze
variaţia de temperatură şi posibilitatea încălzirii elementului radiant. La unele soluţii constructive
de senzori AFIR se utilizează ca senzor de temperatură un termistor ce lucrează în regim de
autoîncălzire astfel că nu mai este necesară existenţa elementului de încălzire prin care să se
compenseze pierderea de căldură. La alte soluţii există un element de încălzire (base heater)
cuplat termic cu senzorul de temperatură cu rolul de a menţine temperatura elementului radiant
superioara temperaturii mediului.
Compensarea pierderii de căldură se realizează prin trimiterea către elementul sensibil al
unei puteri electrice P0 egală cu pierderea de căldură Q0 (P0 =Q0). Puterea electrică este preluată
de la o sursă de tensiune E şi considerând R0 a elementului de încălzire valoarea acestei puteri
este:
E2
P0 = (10.14)
R0
Se obţine astfel expresia diferenţei (gradientului) de temperatură dintre elementul sensibil
şi mediu:
Δx
Δt = ⋅ E2 (10.15)
k ⋅ A ⋅ R0
Se observă că gradientul de temperatura Δt nu depinde de temperatura Ta a corpului supus
detectării depinzând numai de soluţia constructivă şi componentele senzorului. Din acest motiv
elementul de încălzire trebuie să menţină senzorul la o temperatura constantă şi superioară
mediului.
Constructiv un senzor de prezenţă AFIR este realizat sub forma monolitică duală prin
suprapunere de straturi rezistive şi izolatoare care să reprezinte elementele funcţionale
(fig.10.14.a). Prin forma duală se înţelege realizarea a doi senzori identice A şi B cuplaţi termic la
acelaşi element de încălzire şi alegerea acesteia se face exclusiv pentru a elimina influenţele
variaţiilor de temperatură ale mediului şi respectiv de tensiune ale sursei de alimentare. Între
elementul de încălzire şi termistoarele ce constituie senzorii de temperatură se aşează un strat
izolator din punct de vedere electric, cu o foarte bună conductibilitate termică şi cu un coeficient
de variaţie al rezistenţei cu temperatura foarte mic. Cele doua termistoare (cu un coeficient de
137
temperatură α= ΔRT/ΔT cât mai mare) împreună cu două rezistenţe fixe R1 şi R2, aşezate în
structura elementului de încălzire pentru asigurarea stabilităţii termice formează un circuit de tip
punte (fig.10.14.b.). Apariţia unui corp în mişcare determină un dezechilibru termic între cele
două termistoare materializat prin apariţia unei tensiuni de dezechilibru preluată de amplificatorul
diferenţial AD şi transmisă ca semnal de ieşire către un adaptor electronic care sesizează depăşirea
unui anumit prag al tensiunii de dezechilibru. Acelaşi semnal furnizat de AD este aplicat
circuitului de compensare ce are rolul de a modifica tensiunea de alimentare a elementului de
încălzire astfel încât radiaţia termică a acestuia să menţină constantă mărimea Δt respectiv să
menţină puntea la echilibru.
138

Senzori Traductoare 2010 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Senzori Traductoare 2010 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

DEPARTAMENTUL AUTOMATICĂ, CALCULATOARE

Conf.univ.dr.ing. NICOLAE PĂTRĂŞCOIU

Cap. 2 Structura, caracteristicile si performaţele generale ale traductoarelor

Cap. 3 Principii constructive ale senzorilor

Cap. 4 Senzori si traductoare pentru mărimi mecanice

Cap. 5 Senzori şi traductoare pentru forţe şi momente

Cap. 6 Senzori şi traductoare pentru presiune

Cap. 7 Senzori şi traductoare pentru debit

Cap. 8 Senzori şi traductoare pentru temperatură

Cap. 9 Senzori şi traductoare de gaz

Cap. 10 Senzori şi traductoare de prezenţă

1.1. Conceptul de măsurare

Mărimea reprezintă o proprietate sau un atribut comun unei clase de obiecte,

Mijlocul tehnic necesar identificării dintre valorile mărimii măsurate şi numere îl

1.2. Clasificarea mărimilor măsurabile

Pentru ca o mărime sa fie măsurabilă aceasta trebuie să posede energia de măsurare ce

1.3. Mijloace de măsurare. Clasificarea mijloacelor de măsurare

Procesul de măsurare reprezintă ansamblul de operaţii necesare privind cererea,

1.4. Structura unui mijloc de măsurare şi etapele procesului de măsurare

In sensul atribuit de prezentul curs instrumentelor, aparatelor şi sistemelor de măsurare

Traductorul din structura prezentată transformă energia primară a mărimii fizice

2.1. Definirea traductorului

În conducerea eficientă a unui proces, indiferent de procedeele şi mijloacele aplicate,

2.2. Rolul, structura şi componentele principale ale traductoarelor

Considerând structura generală a unui sistem de măsurare prezentată în cap.1 se poate

Elementele sensibile generatoare (energetice) sunt utilizate pentru măsurare mărimilor

Adaptorul realizează operaţia specifică măsurării şi anume comparaţia cu unitatea de

2.3. Caracteristici şi performante generale ale traductoarelor

Caracteristicile funcţionale ale traductoarelor reflectă modul cum este realizată

2.3.1. Caracteristici şi performante de regim staţionar

Condiţia fundamentală impusă unui traductor este ca în orice moment semnalul de

Caracteristica de fază corespunzătoare unui traductor ideal provoacă pentru orice

2.3.1.2. Cazul traductorului real

Pentru analiza comportării traductorului real este necesară considerarea atât a

La construirea modelului matematic general se ţine seama de următoarele observaţii:

β i = β i (θ, ν, λ, u ,...) (2.10)

2.3.2. Caracteristici şi performante de regim dinamic

Regimul dinamic al traductorului corespunde funcţionării acestuia în situaţia în care

Ecuaţia generală (2.26) este specifică sistemelor ce conţin elemente acumulatoare de

2.3.2.1. Traductorul ca element de ordinul zero

şi regimul dinamic este caracterizat de sensibilitatea statică k ce rămâne constantă la variaţia

2.3.2.2. Traductorul ca element de ordinul întâi

În structura unui traductor pentru a fi asimilat unui element de automatizare de ordinul

Eroarea dinamică şi întârzierea pentru aceste traductoare depinde de forma semnalului

Eroarea dinamică este definită de relaţia:

Exemplu clasic de traductor asimilat cu un element de ordinul întâi este traductorul de

2.3.2.3. Traductorul ca element de ordinul doi

Elementul de automatizare de ordinul doi (oscilator) conţine două elemente

Graficul răspunsului la intrare treaptă unitară pentru un traductor asimilat unui

3.1. Principiile senzorilor parametrici

Curentul i din circuitul serie rezultă

Prin descompunere în serie a relaţiei (3.1) şi considerând variaţia elementului sensibil

3.2. Conexiunea în punte

unde: Z0 - este impedanţa nominală a elementului sensibil

Înlocuind relaţiile (3.5) în ecuaţia a 5-a din sistemul (3.4) se obţine:

unde: Rp - reprezintă rezistenţa punţii măsurată între bornele de alimentare A-B;

Valoarea curentului ia poate fi exprimată şi în funcţie de tensiunea de alimentare ea

R2 = n⋅R R3 = m⋅R R4 = m⋅n⋅R R5 = q ⋅R (3.15)

Se observă şi din graficul prezentat în fig.3.3 şi trasat

Se observă şi din graficul trasat pentru un curent

Presupunând că sensibilitatea de curent a circuitului de măsură conectat în diagonala

Considerând forma generală a relaţiilor (3.15) se poate scrie: