CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................... 2

CAPITOLUL 1. AFACERI GENERALE ALE UNIUNII EUROPENE.............................. 4

1.1. Istoria integrării europene şi cadrul instituţional al UE .............................................. 6
1.2.Politicile Uniunii Europene – Politica Regională ........................................................ 9
1.3. Politica de Coeziune a Uniunii Europene în perioada 2014-2020 ........................... 12

CAPITOLUL 2. PREZENTAREA INSTRUMENTELOR STRUCTURALE ................... 14

2.1.Fondurile structurale .................................................................................................. 14
2.1.1.Fondul European pentru Dezvoltare Regională – FEDR ................................... 14
2.1.2.Fondul Social European – FSE........................................................................... 16
2.2.Fondul de Coeziune – FC .......................................................................................... 17
2.3.Fondul European de Solidaritate – FES .................................................................... 18
2.4.Planul Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013 .............................................................. 19
2.4.1.Cadrul instituţional de elaborare a PND ............................................................. 20
2.5.Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007 – 2013................................................. 21
2.5.1.Parteneriat şi consultări ...................................................................................... 21

CAPITOLUL 3. CONSTRUCŢIA CADRULUI INSTITUŢIONAL ................................. 24

3.1. Rolul Autorităţii de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar ................... 25
3.2.Rolul Autorităţilor de Management pentru Programele Operaţionale ...................... 29
3.3.Management financiar şi control ............................................................................... 31

CAPITOLUL 4. PROGRAMUL OPERAŢIONAL REGIONAL STUDIU DE CAZ ...... 33

4.1.Politica de Dezvoltare Regională şi de Coeziune în Uniunea Europeană ................. 33
4.2.Politica de Dezvoltare Regională în România ........................................................... 34
4.3.Programul Operaţional Regional (POR).................................................................... 36
4.4. Principalii actori în procesul de programare, coordonare, implementare................. 45
4.4.1.Consiliul de Dezvoltare Regională ..................................................................... 45
4.5. Capacitatea de absorbţie a finanţării ......................................................................... 48

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI .................................................................................... 52

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................. 56

1
 INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze construcţia cadrului instituţional românesc

de implementare a Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, mecanismele care au
determinat crearea anumitor instituţii responsabile de punerea în practică a politicilor şi
reglementărilor comunitare, procesul de programare, coordonare, monitorizare, evaluare al
Instrumentelor Structurale.
Una dintre provocările majore pe care România le-a avut în procesul de aderare la
Uniunea Europeană a fost aceea de construire a mecanismelor şi organismelor responsabile
cu implementarea acquis-ului comunitar. În acest sens, Instrumentele Structurale ocupă un
loc important întrucât, pe de-o parte, vorbim despre o asistenţă comunitară de circa 19,7
miliarde Euro pentru perioada 2007 – 2013, cu o contribuţie financiară de la bugetul
naţional de circa 1,1 miliarde Euro pentru aceaşi perioadă, la care se adaugă alte circa 2
miliarde Euro cofinanţare de la bugetul local şi contribuţii private; iar pe de-altă parte,
încercăm să demonstrăm cât suntem de pregătiţi pentru absorbţia unui procent semnificativ
al sumelor alocate.
Primul capitol face o scurtă trecere în revistă a procesului de constituire al Uniunii
Europene şi a cadrului său instituţional, cu o prezentare mai detaliată a Politicii de
Coeziune.
Plecând de la considerentul că implementarea Politicii de Coeziune se realizează în
primul rând prin Instrumentele Structurale create în acest scop, în cuprinsul celui de al
doilea capitol vom face o prezentare a acestor instrumente structurale pentru perioada
2007-2013, respectiv: Fondurile Structurale (Fondul European pentru Dezvoltare
Regională şi Fondul Social European), Fondul de Coeziune şi Fondul European de
Solidaritate.
Capitolul trei a fost dedicat în întregime insituţiilor create în România pentru
coordonarea asistenţei financiare, pentru fiecare program în parte.
Capitolul patru a fost conceput ca studiu de caz pentru a analiza implementarea
politicii de coeziune şi realizarea obiectivului pe care România şi l-a propus pentru
perioada de programare 2007 – 2013 și după.
În acest sens, vor fi analizate relaţiile dintre instituţiile responsabile cu
programarea, coordonarea şi gestionarea fondurilor destinate Programului Operaţional
Regional.

2
 Trebuie făcută menţiunea, încă de la început, că au fost folosite surse oficiale,
guvernamentale, ale Uniunii Europene, documente oficiale ale diferitelor instituţii
implicate în acest proces, în vigoare la data elaborării prezentei lucrări.
Uniunea Europeană este o realitate a zilelor noastre de care trebuie să învăţăm a
ţine cont deoarece ne afectează tot mai mult viaţa de zi cu zi, dar mai ales viitorul. Iată de
ce acest proces de integrare europeană nu trebuie acceptat de facto, ci trebuie comunicat,
discutat, înţeles, acceptat/negociat/modificat prin intermediul instrumentelor şi
mecanismelor democratice care stau la baza sa şi a însăşi existenţei Uniunii Europene.

3
 CAPITOLUL 1. AFACERI GENERALE ALE UNIUNII EUROPENE

România a început drumul său către Uniunea Europeană la 1 februarie 1993, dată la
care a fost semnat Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană, document intrat
în vigoare doi ani mai târziu. România depunea oficial cererea de aderare la Uniune în
iunie 1995, iar în decembrie 1999, Consiliul European decidea deschiderea negocierilor de
aderare cu România, alături de alte şase state. Oficial, negocierile sunt deschise la 15
februarie 2000, ele fiind încheiate la nivel tehnic în cadrul Conferinţei de Aderare la nivel
ministerial din 14 decembrie 2004, decizie confirmată de Consiliul European de la
Bruxelles din 16-17 decembrie din acelaşi an. În acelaşi timp, Consiliul a reafirmat şi
calendarul de aderare: aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare; 1 ianuarie 2007 -
aderarea efectivă. În perioada 1998-2006, Comisia Europeană a prezentat anual
documente de evaluare privind parcursul european al României, aceste documente fiind de
două tipuri: rapoarte privind stadiul pregătirilor în vederea aderării şi, respectiv, după
semnarea Tratatului de Aderare, rapoarte comprehensive de monitorizare în care era
prezentat stadiul îndeplinirii angajamentelor asumate de România în negocierile de
aderare1.
Tratatul de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost semnat la
25 aprilie 2005, la Luxemburg, de către România şi Bulgaria şi de către reprezentanţii
statelor membre ale Uniunii. Semnarea Tratatului de Aderare a fost precedată de obţinerea
avizului conform al Parlamentului European, care a fost acordat la 13 aprilie 2005, cu
majoritatea absolută a voturilor parlamentarilor europeni.
După semnarea Tratatului de Aderare, România a trecut de la statutul de candidat la
cel de stat în curs de aderare, obţinând calitatea de observator activ la activităţile Uniunii.
România a fost astfel asociată pe fond la lucrările tuturor instituţiilor comunitare, la nivel
politic şi tehnic (Consiliul Uniunii Europene şi formaţiunile sale sectoriale, grupurile de
lucru ale Consiliului, precum şi la reuniunile Consiliului European, comitetele şi grupurile
de lucru ale Comisiei Europene, Parlamentul European, Comitetul Regiunilor şi Comitetul
Economic şi Social).

1
România, Ministerul Afacerilor Externe, Politica externă, www.mae.ro.

4
 Astfel, de la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană este o comunitate ce reuneşte 27
de state membre şi o populaţie de 492,8 milioane de locuitori şi care are 23 de limbi
oficiale.
România s-a alăturat astfel unei Uniuni de state europene care împărtăşesc aceleaşi
valori, având în centru respectul pentru demnitatea umană, democraţia, statul de drept şi
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Uniunea Europeană are drept
obiective asigurarea păcii şi prosperităţii, printre realizările sale numărându-se piaţa
internă, precum şi crearea Spaţiului Schengen, a zonei euro.
Obiectivul principal al României la acest moment îl constituie consolidarea
progreselor şi reformelor realizate, pentru asigurarea unei integrări depline în structurile
comunitare. Pe de altă parte, România doreşte să aducă o contribuţie activă la realizarea
proiectelor aflate pe agenda europeană şi să sprijine soluţii eficiente pentru problemele
Uniunii.
Având în vedere necesitatea asigurării aplicării uniforme a dreptului comunitar pe
tot teritoriul Uniunii, acquis-ul comunitar cuprinde măsuri asiguratorii ce vizează
protejarea funcţionării conforme a Uniunii, în practică toate politicile europene: măsuri de
salvgardare punctuale, corecţii financiare cu privire la fondurile europene, măsuri privind
politica concurenţei sau declanşarea unor acţiuni în constatarea neîndeplinirii unei obligaţii
de drept comunitar (infringement procedures) la adresa Statului Membru respectiv.
Principalul obiectiv al Uniunii Europene îl reprezintă realizarea unei „uniuni mai
strânse între oameni şi în care deciziile să fie luate cât se poate de transparent şi cât se
poate de aproape de oameni”2.
Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:3
 să promoveze progresul economic şi social şi un înalt nivel al ocupării forţei
de muncă, să atingă o dezvoltare durabilă şi echilibrată, prin crearea unei
zone fără frontiere, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
înfiinţarea unei uniuni economice şi monetare (piaţa unică a fost instituită în
1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);
 afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor
umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună,
implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul
organizaţiilor internaţionale);

2
Tratatul Uniunii Europene, Art. 1
3
Tratatul Uniunii Europene, Art. 2

5
  să întărească protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre,
prin instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională
dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice
cetăţenilor europeni);
 să se dezvolte şi să se păstreze ca o zonă de libertate, securitate şi justiţie
(legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a
persoanelor);
 să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei
adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare).

1.1. Istoria integrării europene şi cadrul instituţional al UE4

Istoria generală a continentului european din prima jumătate a secolului douăzeci

este binecunoscută, aceasta afectând întreaga lume. Cele două războaie europene (1914-
1918 şi 1939-1945) s-au transformat treptat în războaie mondiale. Efectul lor devastator nu
a fost numai fizic, material şi economic, ci şi moral. Din acest dezastru se pregătea să se
ridice o nouă ordine mondială, punând accentul pe statul de drept (la nivel internaţional) şi
pe renunţarea la un etatism excesiv.
Cadrul noii ordini juridice mondiale a fost furnizat de Carta Naţiunilor Unite
(1945).
Totuşi, pe continentul european, cu antagonismele sale deschise, trebuia găsită o
formulă specifică pentru garantarea relaţiilor paşnice şi a dezvoltării sociale şi economice
generale. Economia europeană era într-adevăr într-o stare foarte proastã, iar planul
Marshall american a fost întâmpinat ca un sprijin decisiv. În urma începerii Războiului
Rece, numai ţările din Europa Occidentală au beneficiat efectiv de finanţarea
transatlantică. Totuşi, nu s-a profitat de oportunitate pentru instituirea unei cooperări
transnaţionale sistematice.
Dat fiind etatismul celor mai multe guverne, aşa-numita „mişcare europeană” avea
rădăcini mai ales în societatea civilă. Mediul academic, sindicatele, unii politicieni, într-un
cuvânt militanţi de toate tipurile, sprijineau o ordine instituţională de tip federal pe vechiul
continent, inclusiv o autoritate supranaţională cu puteri efective de garantare a unei ordini
politice şi economice paşnice şi stabile.

4
Frank Delmartino şi Rudolf Krbek, Manualul Afacerilor Europene, Institutul European Român, septembrie
2005, pag. 10-11, 14, 16

6
 Rezultatul acestei prime reuniuni a „federaliştilor” (1948) nu a fost primit cu
căldură de guverne. În 1949 a fost înfiinţat un Consiliu al Europei, cuprinzând o Adunare
Parlamentară şi o Conferinţă a Miniştrilor (de Afaceri Externe), dar singura străpungere
majoră s-a realizat în domeniul drepturilor omului. A fost redactată şi adoptată oficial o
Convenţie care stipula libertăţile fundamentale şi precondiţiile statului de drept, aşa cum
sunt înţelese în tradiţia constituţională a democraţiilor liberale occidentale. A fost înfiinţată
o Curte, cu sediul la Strasbourg, pentru supravegherea aplicării corecte a acestora.
Fără îndoială, acest acord marchează o eră nouă în cooperarea interguvernamentală
europeană. Pe de altă parte, interguvernamentalismul nu merge dincolo de voinţa şi
dedicarea partenerului cel mai puţin devotat. În condiţiile unui număr mare de state,
unanimitatea este greu de atins, mai ales în chestiuni politice şi economice cruciale.
Într-adevăr, nu se putea aştepta realizarea unui tip de integrare transnaţională cu
totul nou de la Consiliul Europei, cu procedura sa decizională bazată pe Adunare. Această
iniţiativă trebuia să provină de la un actor cheie, cu legitimitatea şi autoritatea morală de a
stabili un nou standard.
Propunerea, făcută la o conferinţă de presă pe 9 mai 1950 de ministrul francez de
afaceri externe, Robert Schuman, era într-adevăr cu totul nouă5. Franţa a propus să
partajeze cu Germania şi alte ţări interesate competenţele sale suverane de reglementare în
domeniile strategice ale cărbunelui şi oţelului. În conformitate cu formularea franceză,
„mise en commun” (punere în comun), urma a fi înfiinţată o Comunitate, exercitând
competenţe supranaţionale şi având o „Înaltă Autoritate” ca actor decisiv.
Aşa a luat naştere Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului care reprezintă prima
asociere a ţărilor din spaţiul Europei de Vest.
A doua Comunitate instituită a fost Comunitatea Economică Europeană (CEE)
care, în cursul anilor, va deveni portdrapelul procesului de integrare. Iniţiată ca o uniune
vamală de succes la sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60, aceasta a evoluat treptat într-
o piaţă comună în anii '60 şi '70. La sfârşitul anilor '80, Comisia Delors considera ca primă
prioritate finalizarea acesteia.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM), incluzând o monedă unică pentru cele
mai multe state membre, este ultima etapă, iniţiată în anii '90 (Maastricht, 1992). În timp ce
majoritatea minelor de cărbune s-a închis între timp, iar utilizarea energiei nucleare este în

5
Delmartino, Frank şi Krbek, Rudolf, Manualul Afacerilor Europene, Institutul European Român,
Septembrie 2005, p. 89

7
prezent pe agenda de lucru a majorităţii guvernelor, CEE a fost o poveste de succes, al
cărei final încă nu a fost atins. Încă mai este mult de făcut pentru garantarea deplină a celor
„patru libertăţi”6: libera circulaţie a persoanelor şi bunurilor, a capitalurilor şi serviciilor.
Armonizarea fiscală între statele membre, de exemplu, este încă într-o fază embrionară.
În orice caz, prin renunţarea pentru un anumit timp la „politica înaltă” şi urmărind
proiecte mai puţin simbolice, chiar dacă foarte eficiente, liderii europeni luau o decizie
istorică cu consecinţe cu bătaie lungă.
Procesul de integrare va urma această cale în anii '60, '70 şi '80: o strategie de
pragmatism, concentrându-se pe profilul de organizaţie economică transnaţională de
succes. Destul de multe naţiuni pragmatice vor fi atrase de această „piaţă comună”, după
cum era numită CEE în acea perioadă. Numai după o schimbare radicală a ordinei
internaţionale (1989-1991), imaginea de ansamblu se va reechilibra. Astfel, de fapt,
Uniunea politico-economică din prezent, aflată în căutarea unui statut constituţional, nu
este în întregime nouă. Implozia regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est
(1989), urmată de dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, a luat prin surprindere Europa
Occidentală.
Pentru cei 12 membri de atunci ai CEE, provocarea era imensă. Reunificarea
germană a arătat cât de complexă şi costisitoare putea să fie „integrarea” unei societăţi
foste comuniste. O extindere cu „cealaltă jumătate a Europei”7 ar fi depăşit cu mult
experienţele anterioare, precum aderarea Spaniei şi Portugaliei.
Dar chiar în afară de dimensiunea economico-financiară, instituţiile nu fuseseră
proiectate pentru o cuprinzătoare organizaţie paneuropeană, abordând o gamă largă de
politici. Obiectivele şi strategiile Comunităţilor nu ar trebui reformulate în mod
fundamental ţinând cont de viitoarea extindere? Cel puţin aceasta a fost opinia părinţilor
fondatori, cele şase ţări membre iniţiale. Considerând provocarea externă o şansă
neaşteptată, aceştia au insistat asupra organizării unei conferinţe interguvernamentale
pentru modelarea unei Uniuni Europene pe o bază largă şi nouă.
Procesul de formulare a politicilor în Uniunea Europeană este extrem de complex,
dată fiind marea varietate a politicilor, diversitatea intereselor, numărul de state membre
implicate şi caracterul specific al procesului decizional transnaţional.

6
Delmartino, Frank şi Krbek, Rudolf, Manualul Afacerilor Europene, Institutul European Român,
Septembrie 2005, p. 122
7
Miroiu, A., Ungureanu, R – Manual de Relații Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 73

8
 Într-adevăr, Uniunea Europeană nu este un stat clasic, unde politicile sunt decise în
dialogul dintre guvern şi parlament.
De la începuturile procesului de integrare europeană, unui al treilea partener
crucial, Comisia (iniţial Înalta Autoritate), i s-a acordat sarcina iniţierii şi punerii în
aplicare a politicilor.

1.2.Politicile Uniunii Europene – Politica Regională

Politica de dezvoltare regională este una dintre politicile cele mai importante şi cele
mai complexe ale Uniunii Europene, având ca principal scop promovarea solidarităţii la
nivel european, atât pentru reducerea diferenţelor de dezvoltare dintre regiunile europene,
cât şi pentru diminuarea disparităţilor de bunăstare dintre cetăţenii Europei.8
Prin această politică se urmăreşte ajutarea regiunilor întârziate în vederea
dezvoltării rapide, restructurarea zonelor industriale aflate în declin, dezvoltarea şi
diversificarea activităţilor economice din zonele rurale, revitalizarea suburbiilor zonelor
urbane şi mai ales crearea de locuri de muncă.
Mai mult de 1/3 din bugetul Uniunii (257 miliarde Euro) a fost destinat în perioada
2000-2006,9 politicii regionale europene, care finanţează prin intermediul Instrumentelor
Structurale, programe de dezvoltare regională multianuale elaborate împreună de regiuni,
State Membre şi Comisie.
Politica Uniunii de dezvoltare regională se bazează pe principiul solidarităţii
financiare, fiind susţinută prin contribuţiile statelor membre la bugetul comunitar.
Fondurile adunate sunt mai apoi redirecţionate către regiunile mai puţin prospere şi către
grupurile sociale aflate în dificultate.
Chiar dacă se bazează pe principiul solidarităţii financiare, politica regională
europeană nu este o politică de caritate. Nu constă doar în redistribuirea resurselor
financiare, ci are ca principal obiectiv generarea de noi resurse. Nu este o politică venită de
sus, ci mai degrabă încearcă să fie o politică descentralizată bazată pe principiul
parteneriatului, în care responsabilităţile sunt împărţite iar implementarea proiectelor
concrete se face la faţa locului10. Este o politică de încurajare a schimburilor de cunoştinţe,
tehnologie, de bune practici, precum şi de dezvoltare de reţele de cooperare europene

8
Tratatul Uniunii Europene, Titlul XVII „Coeziunea Economică şi Socială”
9
Comisia Europeană, http://ec.europa.eu/regional_policy/index_en.htm
10
Principiul subsidiarităţii, Delegaţia Comisiei Europene în România, www.infoeuropa.ro

9
transfrontaliere. Este coordonată, dar în acelaşi timp sprijină iniţiativa şi schimbarea. Are
obiective, resurse şi metode destinate atât rezolvării problemelor ridicate de lărgirea
Uniunii, cât şi adaptării la provocările tot mai mari generate de globalizarea economiei
mondiale.
De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter
instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondurile Structurale, Fondul de
Coeziune, Fondul de Solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale – cum ar
fi politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului11.
Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în
care aceasta integrează trei dintre obiectivele prioritare ale UE:
 Coeziunea economică şi socială;
 Extinderea aplicării principiului subsidiarităţii;
 Dezvoltarea durabilă12.
Astfel, coeziunea economică şi socială nu numai că este prezentă la nivelul
obiectivelor fondurilor comunitare, dar importanţa sa este reflectată prin crearea unui fond
omonim (Fondul de Coeziune) ce sprijină grăbirea procesului de convergenţă şi atingere a
nivelelor medii de dezvoltare ale UE.
Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel
European încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări
semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra
nevoii reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin
favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare.
Această nevoie a fost concretizată în 1958, prin înfiinţarea Fondului Social
European (FSE) ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe
îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea
şomerilor pe piaţa muncii13.
Anul 1975 aduce crearea unui alt fond – Fondul European de Dezvoltare Regională
(FEDR), cu scopul de a redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale Statelor Membre
către regiunile cele mai sărace ale comunităţii, în vederea sprijinirii dezvoltării lor

11
Politici Europene, Comisia Europeană, http://ec.europa.eu/regional_policy/index_en.htm
12
Dezvoltare durabilă în sensul promovării dezvoltării economice ţinând cont de impactul acesteia asupra
mediului şi asupra conservării resurselor naturale, ca responsabilitate faţă de generaţiile viitoare
13
Institutul European Român, Politica de Dezvoltare Regională, Seria Micromonografii – Politici Europene,
pag. 5

10
economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiţii productive (pentru
crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în investiţii în infrastructură.
Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de
adoptarea Actului Unic European, în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune
economică – adică a eliminării diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor
regiuni – şi se crează premizele unei politici de coeziune economică şi socială ca politică
de sine stătătoare şi având drept scop facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor
din sudul Europei.
În februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operaţiunea
fondurilor de solidaritate, reprezentate de fondurile menţionate anterior şi numite acum
Fonduri structurale – mai precis creşte considerabil alocaţiile acestora din bugetul
comunitar. Astfel, este recunoscută şi declarată oficial importanţa acestor instrumente
pentru reducerea disparităţilor regionale la nivel comunitar.
Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa politicii de coeziune
economică şi socială şi a reducerii diferenţelor dintre standardele de viaţă ale populaţiei din
diferite regiuni europene, accentuând nevoia unei acţiuni coroborate de reducere a
şomajului.
Un nou (şi ultim) instrument de solidaritate a fost creat în 2002, în urma
inundaţiilor majore suferite de ţările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul
dezastrelor naturale majore şi cu repercusiuni puternice asupra condiţiilor de viaţă în
regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.
Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene este implementată cu
ajutorul instrumentelor sau fondurilor de solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE
în principal, şi regiunilor în special, dar nu exclude şi ţările în curs de aderare pentru care
au fost create instrumente şi fonduri speciale.
Pilonul principal al acestei politici îl constituie Fondurile structurale, alături de care
stau două fonduri speciale: Fondul de Coeziune Socială şi Fondul European de Solidaritate
(FES şi Fondul de Coeziune fiind numite şi instrumente structurale).
Funcţionarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform
sistemului NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii
Europene, ultima dată amendat în luna mai 200314.

14
Regulamentul Comisiei Europene Nr.1059/2003

11
 Conform acestuia, regiunile Uniunii Europene se împart, în funcţie de populaţia lor,
în trei categorii NUTS:
NUTS 1 – cu o populaţie între 3 000 000 - 7 000 000 locuitori;
NUTS 2 - cu o populaţie între 800 000 - 3 000 000 locuitori;
NUTS 3 - cu o populaţie între 150 000 – 800 000 locuitori.
Menţionăm că NUTS 2 este nivelul la care este implementată politica de dezvoltare
regională în Statele Membre ale Uniunii Europene.

1.3. Politica de Coeziune a Uniunii Europene în perioada 2014-202015

Politica de coeziune (sau politica regională) a Uniunii Europene oferă un cadru

pentru finanţarea unei game largi de proiecte şi investiţii, cu scopul de a încuraja creşterea
economică în statele membre ale UE şi in regiunile lor. Politica este revizuita de către
instituţiile UE, o dată la şapte ani.
Europa trece printr-o perioadă de transformare. Criza a anulat ani de progrese
economice şi sociale şi a pus în evidență deficiențele structurale ale economiei Europei.
Între timp, lumea evoluează rapid, iar provocările pe termen lung (globalizarea, presiunea
exercitată asupra resurselor, îmbătrânirea) se intensifică. UE trebuie să se ocupe acum de
propriul viitor. Următoarea rundă de programe va fi lansată în 2014.

Programele actuale (2007-2013)

Pentru perioada 2007-2013, politicii de coeziune i-a fost atribuit un buget de 347 de
miliarde de euro adică peste o treime (35,7%) din întregul buget european.
Resursele disponibile se ridică la 308,041 miliarde de euro (exprimate în preţurile
din 2004) sau 347,410 miliarde de euro (exprimate în preţurile actuale):
 81,5% pentru obiectivul convergenţă;
 16% pentru obiectivul competitivitate regională şi ocuparea forţei de
muncă;
 2,5% pentru obiectivul cooperare transfrontalieră europeană.

15
http://www.eufinantare.info/politica-coeziune-2020.html

12
 Viitoarele programe (2014-2020)

În noiembrie 2010, Comisia Europeană a publicat primele sale idei privind viitorul
politicii de coeziune a UE, după perioada actuală de programare care se încheie în 2013.
Europa 2020 propune trei priorități care se susțin reciproc:
– creştere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare;
– creştere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere
al utilizării resurselor, mai ecologice şi mai competitive;
– creştere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a
ocupării forței de muncă, care să asigure coeziunea socială şi teritorială.
UE trebuie să definească direcția în care vrea să evolueze până în anul 2020. În
acest scop, Comisia propune următoarele obiective principale pentru UE:
– 75% din populația cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani ar trebui să aibă un loc
de muncă;
– 3% din PIB-ul UE ar trebui investit în cercetare-dezvoltare (C-D);
– obiectivele „20/20/20” în materie de climă/energie ar trebui îndeplinite (inclusiv
o reducere a emisiilor majorată la 30%, dacă există condiții favorabile în acest
sens);
– rata abandonului şcolar timpuriu ar trebui redusă sub nivelul de 10% şi cel puțin
40% din generația tânără ar trebui să aibă studii superioare;
– numărul persoanelor amenințate de sărăcie ar trebui redus cu 20 de milioane.

13
 CAPITOLUL 2. PREZENTAREA INSTRUMENTELOR
STRUCTURALE

În terminologia Uniunii Europene, “Instrumentele structurale”16 cuprind: Fondurile

Structurale, respectiv: Fondul European pentru Dezvoltare Regionala (FEDER) şi Fondul
Social European (FSE), Fondul de Coeziune (FC) şi Fondul European de Solidaritate.

2.1.Fondurile structurale

Spre deosebire de Fondul de Solidaritate şi Fondul de Coeziune care funcţionează

pe bază de proiecte, Fondurile Structurale – dată fiind amploarea lor - funcţionează pe bază
de programe, acestea fiind la rândul lor structurate în funcţie de domeniile şi obiectivele
prioritare ale politicii regionale.

2.1.1.Fondul European pentru Dezvoltare Regională – FEDR

FEDER17 sprijină investiţiile care pot fi împărţite în două categorii generale18:

- investiţii în diferite tipuri de infrastructură, premize pentru noi afaceri,
dezvoltarea turismului, regenerare urbană, unităţi medicale, unităţi de învăţământ,
îmbunătăţirea calităţii mediului, precum şi dezvoltarea reţelelor locale şi regionale
de transport;
- investiţii de tip sprijin financiar şi consultanţă pentru IMM-uri, cercetare şi
dezvoltare, iniţiative de transfer tehnologic, întărirea capacităţii instituţionale la
nivel local. FEDER va sprijini, de asemenea, investiţii în contextul iniţiativelor
speciale de cooperare transfrontalieră şi transnaţională.

16
Iancu, Diana-Camelia - Uniunea Europeana si administratia publica, Editura Polirom, Iași, 2010, p.67
17
Regulamentul nr. 1080/2006 al Consiliului Uniunii Europene şi al Parlamentului European
18
Instrumentele Structurale şi oportunităţi de dezvoltare pentru România, Ministerul Finanţelor Publice,
www.mfinante.ro

14
 Domenii de intervenţie pentru Obiectivul “Convergenţă”19
Susţinerea dezvoltării economice integrate la nivel regional şi local şi durabile prin
mobilizarea capacităţilor locale şi diversificarea structurilor economice, în special în
domeniile:
1. cercetare şi dezvoltare tehnologică, inovare şi antreprenoriat, sprijinirea
cercetării şi dezvoltării în IMM-uri, transferul tehnologic, îmbunătăţirea legăturilor dintre
IMM-uri şi universităţi şi centre de cercetare, dezvoltarea reţelelor şi centrelor de afaceri,
sprijin pentru furnizorii de servicii dedicate IMM-urilor prin noi instrumente de finanţare
dedicate stimulării antreprenoriatului şi inovaţiei;
2. societatea informaţională, inclusiv dezvoltarea serviciilor şi aplicaţiilor locale,
îmbunătăţirea accesului la internet, sprijin pentru IMM-uri pentru utilizarea eficientă a
tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor;
3. protecţia mediului, inclusiv investiţii legate de managementul deşeurilor,
aprovizionarea cu apă, tratarea apelor uzate, calitatea aerului, prevenirea poluării,
reabilitarea zonelor contaminate, promovarea biodiversităţii şi protejarea naturii, sprijin
pentru IMM-uri pentru a promova metode durabile de producţie prin introducerea
managementului de mediu eficient şi adoptarea tehnologiilor de prevenire a poluării;
4. prevenirea riscurilor, inclusiv elaborarea şi implementarea planurilor de
prevenire şi combatere a riscurilor naturale şi tehnologice;
5. turismul, inclusiv promovarea valorilor culturale şi resurselor naturale ca
potenţial pentru dezvoltarea turismului durabil, protejarea şi punerea în valoare a
moştenirii culturale, îmbunătăţirea serviciilor turistice, prin noi servicii cu valoare adăugată
ridicată;
6. transport, inclusiv reţele trans-europene, strategii integrate pentru transport urban
ecologic care contribuie la îmbunătăţirea accesului şi a calităţii serviciilor de transport
pentru pasageri şi mărfuri;
7. energie, inclusiv reţele trans-europene, care contribuie la îmbunătăţirea
serviciului de furnizare a energiei, finalizarea pieţei interne de energie a Uniunii Europene,
îmbunătăţirea eficienţei energetice, dezvoltarea surselor regenerabile de energie;
8. investiţii în educaţie care contribuie la creşterea atractivităţii şi calităţii vieţii în
regiune;

19
Mihaela Augustina Dumitrascu - Dreptul Uniunii Europene si specificitatea acestuia, Editura Universul
Juridic, București, 2012, p. 40

15
 9. sănătate, inclusiv investiţii în îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate care
contribuie la calitatea vieţii în regiune şi a dezvoltării regionale;
10. sprijin pentru investiţii pentru IMM-uri care contribuie la crearea şi păstrarea
locurilor de muncă.
Domenii de intervenţie pentru Obiectivul “Cooperare teritorială europeană”20:
1. dezvoltarea activităţilor economice şi sociale transfrontaliere, prin strategii
comune pentru dezvoltarea teritorială durabilă;
2. stabilirea şi dezvoltarea cooperării transnaţionale, inclusiv cooperarea bilaterală
între regiuni maritime, prin finanţarea reţelelor şi a activităţilor ce conduc la dezvoltarea
teritorială integrată;
3. promovarea lucrului în reţea (networking) şi a schimbului de experienţă între
autorităţile locale şi regionale, inclusiv programele de cooperare şi acţiuni ce implică
studii, culegere de date, monitorizarea şi analiza tendinţelor de dezvoltare în comunitate.

2.1.2.Fondul Social European – FSE

FSE21 sprijină o gamă largă de investiţii în dezvoltarea resurselor umane şi formare

în conformitate cu Strategia Europeană de Ocupare a Forţei de Muncă, cu accent pe:
- integrarea în muncă pentru şomeri, prin formare profesională şi diverse măsuri
privind piaţa de muncă;
- sprijinirea întreprinzătorilor şi măsuri de îmbunătăţire a cunoştinţelor şi
productivităţii persoanelor angajate;
- acţiuni de incluziune socială pentru persoane din grupurile marginalizate;
- îmbunătăţirea sistemelor de învăţământ, inclusiv cel profesional.

Domenii de intervenţie pentru Obiectivul “Convergenţă”22:

1. Sporirea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor;
2. Creşterea accesului pe piaţa forţei de muncă a persoanelor aflate în căutarea unui
loc de muncă şi a persoanelor inactive, prevenirea şomajului, prelungirea vieţii active şi
creşterea gradului de participare pe piaţa muncii a femeilor şi migranţilor;

20
Idem, p. 48
21
Regulamentul nr. 1081/2006 al Consiliului Uniunii Europene şi al Parlamentului European
22
Idem, p. 56

16
 3. Sprijnirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate şi combaterea
discriminării;
4. Extinderea şi îmbunătăţirea investiţiilor în capitalul uman (educaţie şi formare
profesională);
5. Întărirea capacităţii instituţionale şi a eficienţei administraţiilor publice şi
serviciilor publice la nivel naţional, regional şi local, pentru a putea implementa reforme,
în special în domeniul economic, social, al ocupării forţei de muncă, protecţiei mediului şi
judiciar.

2.2.Fondul de Coeziune – FC

Fondul de coeziune23 apare ca un instrument special al politicii de solidaritate şi,

prin circumstanţele în care a fost înfiinţat, trimite în mod direct la principiile acestei
politici şi la unul din scopurile principale ale Uniunii Europene: de a promova progresul
economic şi social şi de a elimina diferenţele care există între standardele de viaţă la
nivelul diferitelor regiuni şi State Membre.
Înfiinţat în 1993 pentru a sprijini Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda - care, din
punct de vedere economic, se situau la un nivel inferior comparativ cu celelalte State
Membre - Fondul de Coeziune a trecut deja printr-un proces de reformă, în 1999 (odată cu
întreaga politică structurală) şi are deja trei etape de funcţionare: 1994-1999 şi 2000-2006,
2007-2013. De menţionat este faptul că, deşi sunt eligibile în cadrul acestui fond numai
statele al căror Produs Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor se situează sub 90% din media
Uniunii Europene, odată cu extinderea procesului de integrare, oficiali ai Comisiei
Europene îşi exprimau îngrijorarea că media va scădea în mod artificial datorită intrării
celor 10 noi state membre (mai 2004) precum şi a României şi Bulgariei.
Procesul de reformă nu a adus schimbări de substanţă şi nu a modificat
caracteristicile acestui fond, ci s-a adresat mai degrabă aspectelor administrative,
promovând subsidiaritatea şi întărind rolul Statelor Membre în controlul financiar; mici
amendamente au fost făcute şi condiţiilor de asistenţă, dispărând astfel condiţionalitatea
dată de criteriul deficitului bugetar al statului beneficiar în continuarea finanţării (ajutorul

23
Regulamentul 1084/2006 al Consiliului Uniunii Europene

17
nu mai este suspendat în cazul depăşirii pragului de 3%)24 şi fiind încurajate utilizarea de
fonduri suplimentare private şi aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”25.
Domeniile în care acţionează Fondul de coeziune sunt protecţia mediului
înconjurător şi reţelele trans-europene asociate infrastructurilor de transport; sprijinul
financiar acordat nu este structurat pe programe ci pe proiecte, fiecare proiect primind
finanţare în proporţie de 80-85% din totalul costurilor eligibile. Finanţarea celor două
domenii este echilibrată, fiecare primind 50% din bugetul alocat acestui fond. Proiectele
sunt selectate şi implementate de către statele membre beneficiare, care sunt responsabile
şi de managementul şi monitorizarea lor financiară.
În domeniul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care îşi propun să
creeze sau să dezvolte infrastructura la nivelul Reţelei Trans-Europene de Transport
(TEN)26, sau care asigură acces la această reţea.

2.3.Fondul European de Solidaritate – FES

Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (The European Union Solidarity Fund)

este cel mai nou fond al politicii regionale şi a fost înfiinţat în noiembrie 200227, în urma
inundaţiilor ce au afectat Franţa, Germania, Austria şi Republica Cehă.
Obiectivul acestui fond este de a facilita exprimarea solidarităţii Uniunii Europene
faţă de populaţia unui Stat Membru sau în curs de aderare, care a fost afectată de un
dezastru natural major. Astfel, acesta este un fond care permite reacţia imediată, eficientă
şi flexibilă, în funcţie de natura şi de amploarea situaţiei.
Pentru a estima amploarea unui dezastru natural şi a justifica utilizarea acestui
fond, au fost stabilite două criterii28:
1. în cazul unui stat: pierderi estimate la 3 mld. EURO (preţuri 2002), sau la mai
mult de 0,6% din venitul naţional brut;
2. în cazul unor dezastre regionale extraordinare: daune mai mici decât această
limită (3 mld EURO), care afectează cea mai mare parte a populaţiei şi au consecinţe

24
http://europa.eu.int/scadplus/leg/en/lvb/l60018.htm
25
Mihaela Augustina Dumitrascu - Dreptul Uniunii Europene si specificitatea acestuia, Editura Universul
Juridic, București, 2012, p. 175
26
Trans-European Transport Network (TEN)
27
Council Regulation (EC) No 2012/2002 of 11 November 2002 establishing the European Union Solidarity
Fund [Official Journal L 311 of 14.11.2002].
28
ibidem

18
majore şi de durată asupra condiţiilor de viaţă şi stabilităţii economice a regiunii respective
(se acordă o atenţie specială regiunilor îndepărtate şi izolate).
Suma maximă alocată anual Fondului de Solidaritate este de 1 mld. EURO.
Utilizarea fondurilor europene se va face în concordanţă cu Planul Naţional de
Dezvoltare 2007-2013 care conţine 6 priorităţi29:
Creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe
cunoaştere;
Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport;
Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării şi a incluziunii sociale şi
întărirea capacităţii administrative;
Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol;
Diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării.

2.4.Planul Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) este instrumentul fundamental prin care

România va încerca să recupereze cât mai rapid disparităţile de dezvoltare socio-
economică faţă de Uniunea Europeană. PND este un concept specific politicii europene de
coeziune economică şi socială (Cohesion Policy) şi reprezintă documentul de planificare
strategică şi programare financiară multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care va
orienta şi stimula dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de
Coeziune a Uniunii Europene.
Se impune sublinierea clară a caracterului specific al PND 2007-2013. Acesta nu
substituie o Strategie Naţională de Dezvoltare Economică, ci reprezintă o componentă
esenţială a acesteia. În accepţiunea politicii de coeziune, PND reprezintă un instrument de
prioritizare a investiţiilor publice pentru dezvoltare30. Raţiunea elaborării PND este aceea
de a stabili direcţiile de alocare a fondurilor publice pentru investiţii cu impact semnificativ
asupra dezvoltării economice şi sociale, din surse interne (buget de stat, bugete locale, etc.)
sau externe (fondurile structurale şi de coeziune), în scopul diminuării decalajelor de
dezvoltare faţă de Uniunea Europeană şi a disparităţilor interne (ex. urban-rural, regiunea

29
Planul Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013, Ministerul Finanţelor Publice,
http://anaf.mfinante.ro/wps/portal
30
Planul Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013, Ministerul Finanţelor Publice,
http://anaf.mfinante.ro/wps/portal

19
X faţă de media naţională etc.). De altfel, PND nu conţine aspecte de reglementare
legislativă, construcţie instituţională sau reformă structurală, acestea fiind apanajul altor
documente programatice, cum ar fi Programul Economic de Preaderare sau viitorul
Program Naţional de Reformă.
Pornind de la discuţiile tehnice cu Comisia Europeană la Capitolul 21 „Politica
regională şi coordonarea instrumentelor structurale”, elaborarea PND 2007-2013 a demarat
în anul 2004 pe baza ideii că acest document va fi orientat în principal asupra priorităţilor
şi obiectivelor compatibile cu domeniile de intervenţie a Fondurilor Structurale şi de
Coeziune.
În contextul reformei Politicii de Coeziune a UE pentru perioada 2007-2013 şi a
modificării subsecvente a reglementărilor privind managementul fondurilor structurale şi
de coeziune, PND reprezintă documentul pe baza căruia a fost elaborat Cadrul Strategic
Naţional de Referinţă 2007-2013 (CSNR), reprezentând strategia convenită cu Comisia
Europeană pentru utilizarea instrumentelor structurale.
Formularea obiectivelor strategice ce contribuie la realizarea priorităţilor naţionale
de dezvoltare încearcă să îmbine, pe de o parte, elementele politicilor sectoriale şi ale
politicii de dezvoltare regională, inclusiv prin prisma Strategiei Naţionale de Dezvoltare
Durabilă a României „Orizont 2025”, şi, pe de altă parte, orientările strategice la nivel
european şi cerinţele specifice legate de accesarea fondurilor comunitare post-aderare.

2.4.1.Cadrul instituţional de elaborare a PND

Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de coordonator al elaborării PND şi al

pregătirilor pentru managementul Fondurilor Structurale şi de Coeziune (conform HG nr.
497/2004), a realizat măsurile şi acţiunile necesare, împreună cu ministerele, celelalte
instituţii şi partenerii implicaţi în acest proces şi în conformitate cu cerinţele derivând din
reglementările naţionale şi comunitare relevante, precum şi cu calendarul de lucru convenit
cu Comisia Europeană31.
În primul rând, a fost aprobată HG nr. 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a
Planului Naţional de Dezvoltare, care a stabilit principiile de elaborare a PND, rolul
diferitelor instituţii în procesul de elaborare şi modalităţile de cooperare inter-instituţională
şi de consultare partenerială. În acest sens a fost constituit Comitetul Interinstituţional

31
Sursa: Guvernul României, Comunicate de presă, Octombrie 2005, www.guv.ro

20
pentru elaborarea PND, structura partenerială consultativă la nivel naţional, precum şi
şapte grupuri de lucru tematice.

2.5.Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007 – 2013

Scopul principal al Cadrului Strategic Naţional de Referinţă (CSNR)32 este de a

întări concentrarea strategică a politicilor economice, de coeziune socială şi regionale ale
României, precum şi de a stabili legăturile potrivite şi corecte cu politicile Comisiei
Europene, în principal cu Strategia de la Lisabona, care elaborează politici de dezvoltare
economică şi de creare de noi locuri de muncă.
CSNR îşi are rădăcinile în Planul Naţional de Dezvoltare (PND), care a fost
elaborat sub forma unui instrument care să ghideze abordarea surselor de finanţare
naţionale, comunitare şi de alt tip la care România are acces. Acesta justifică şi
prioritizează investiţiile publice din cadrul politicii europene economice şi de coeziune
socială şi defineşte planificarea strategică şi programarea financiară multi-anuale ale
României.
CSNR demonstrează felul în care România intenţionează să includă în strategiile
sale conceptele de dezvoltare durabilă a mediului înconjurător şi de egalitate de şanse
pentru combaterea excluziunii sociale. CSNR prezintă aranjamentele de implementare a
Instrumentelor Structurale. Documentul a fost elaborat în parteneriat cu actori principali şi,
totodată, a fost organizată o sesiune de consultări publice, pentru a obţine şi alte opinii.

2.5.1.Parteneriat şi consultări

CNSR a fost întocmit de Guvernul României sub coordonarea Autorităţii de

Management din cadrul Ministerului Finanţelor Publice. Activitatea a fost derulată pe baza
consultării cu partenerii relevanţi care au contribuit pe larg la acest proces. Guvernul
României recunoaşte, de asemenea, ajutorul considerabil furnizat de Comisia Europeană în
acest proces şi contribuţiile valoroase la acest nou proces derulat de România dar şi de
statele membre existente.

32
Sursa: Ministerul Economiei şi Comerţului, www.minind.ro

21
 CSNR a trebuit să fie redactat pe baza proiectelor de reglementări pe măsură ce
acestea apăreau, însă documentul respectă întocmai atribuţiile instituţionale, juridice şi
financiare ale fiecărui partener33.
Activitatea de întocmire a CNSR s-a bazat în mod substanţial, în stadiul incipient,
pe principalele concluzii rezultate în urma procesului de consultări pentru Planul Naţional
de Dezvoltare. Procesul a implicat consultări la nivelul Autorităţii de Management pentru
Cadrul de Sprijin Comunitar, cât şi la nivelul celorlalte Autorităţi de Management cu
următorii parteneri34:
 Lideri politici
 Ministere responsabile pentru gestionarea Fondurile Structurale şi de
Coeziune
 Alte ministere relevante şi instituţii guvernamentale
 Autorităţi Locale
 Agenţii de Dezvoltare Regională
 ONG-uri
 Universităţi şi instituţii de învăţământ
 Parteneri sociali şi economici
Reprezentanţii acestor organizaţii partenere au fost selectaţi pentru contribuţiile pe
care le-ar putea aduce procesului de programare. Lor li s-au cerut idei cu privire la
planificarea, gândirea strategică şi proiectele operaţionale. Autorităţile de Management şi
Organismele Intermediare au fost consultate în fiecare fază de dezvoltare şi au adus
contribuţii valoroase de-a lungul procesului.
Această abordare pe bază de parteneriat pentru programarea Fondurilor Structurale
şi de Coeziune a fost o noutate pentru multe organizaţii şi nu a fost uşoară obţinerea unei
implicări active sau înţelegerea procesului.
În conformitate cu reglementările UE, aceşti parteneri vor forma o parte esenţială a
viitoarelor reţele care însoţesc furnizarea Instrumentelor Structurale şi care sprijină
dezvoltarea economică eficace. Mulţi dintre partenerii care au participat la fazele iniţiale
ale consultărilor vor forma Comitetele de Monitorizare a Programelor Operaţionale sau
subgrupurile acestora.

Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, www.anaf.mfinante.ro

33
34
Popescu, Roxana-Mariana - Introducere în dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, 2012,
București, p. 156

22
 După finalizarea PND, s-au organizat în fiecare regiune de dezvoltare conferinţe de
prezentare a priorităţilor PND şi pentru a explica modul în care acestea vor fi reflectate în
CNSR şi în Programele Operaţionale. Autorităţile de Management ale Programelor
Operaţionale au suţinut întâlniri consultative separate cu partenerii lor, ale căror rezultate
au fost reflectate în Programele Operaţionale şi în CSNR35.

35
Guvernul României, Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007 – 2013, pag. 124

23
 CAPITOLUL 3. CONSTRUCŢIA CADRULUI INSTITUŢIONAL

Construcţia cadrului instituţional privind Politica de Coeziune şi Instrumentele

Structurale în România a început cu Hotărârea de Guvern nr. 497/2004 privind stabilirea
cadrului instituţional pentru coordonarea, implementarea şi gestionarea instrumentelor
structurale, care a stabilit36:
- Cadrul instituţional la nivelul Autorităţilor de Management, Autorităţilor de
Plată şi Organismelor Intermediare;
- Principalele atribuţii ale Autorităţii de Management pentru Cadrul de
Sprijin Comunitar, ale Autorităţilor de Management pentru Programele
Operaţionale, ale Autorităţii de Management pentru Fondul de Coeziune şi
ale Autorităţilor de Plată, pe baza reglementărilor comunitare;
- Obligaţia, pentru toate Autorităţile de Management, Autorităţile de Plată şi
Organismele Intermediare, de a constitui unităţi de audit;
- Obligaţia de a respecta principiului segregării adecvate a funcţiilor;
- Suficientă flexibilitate a cadrului instituţional, în funcţie de viitoarea
dezvoltare a politicii de coeziune şi viitorul exerciţiu de programare.
Hotărârea de Guvern nr. 497/2004 a fost modificată şi completată ulterior prin HG
nr. 1179/2004.
Autoritatea de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice îşi va schimba titulatura în Autoritatea Naţională pentru
Coordonarea Instrumentelor Structurale (ANCIS) şi va reprezenta Statul Membru.
Conform Regulamentului Consiliului nr. 1083/2006 privind aspectele generale
referitoare la Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social
European (FSE) şi Fondul de Coeziune (FC), Statele Membre au obligaţia de a elabora
procedurile pentru managementul Instrumentelor Structurale37. Atribuţiile instituţiilor
implicate în gestionarea Instrumentelor Structurale din România au fost stabilite prin
Hotărârea de Guvern nr. 497/2004 cu modificările şi completările ulterioare. Coordonarea
procesului de implementare a CSNR va fi asigurată prin intermediul următoarelor
organisme:

36
Popescu, Roxana-Mariana - Introducere în dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, 2012,
București, p. 122
37
Iancu, Diana-Camelia - Uniunea Europeana si administratia publica, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 132

24
 Comitetul Naţional de Coordonare pentru Instrumentele Structurale, înfiinţat
conform HG nr. 1200/2004 şi având rolul de a asigura coordonarea strategică şi de a lua
decizii la nivel politic;
Comitetul de Management pentru Coordonare, responsabil cu aspectele de
management, administrative şi orizontale relevante pentru Programele Operaţionale;
Comitetele Regionale de Coordonare, care vor fi înfiinţate în cele 8 Regiuni pentru
a contribui la corelarea intervenţiilor din diversele Programe Operaţionale.
În ceea ce priveşte managementul financiar şi controlul, Fondul Naţional care
funcţionează în cadrul Ministerului Finanţelor Publice a fost desemnat să îndeplinească
rolul de Autoritate de Certificare pentru toate Programele Operaţionale. O direcţie separată
din cadrul Fondului Naţional va îndeplini funcţia de Organism Competent de Plată
(Autoritate de Plată) şi va fi responsabil cu primirea plăţilor de la Comisia Europeană
aferente contribuţiilor din FEDR, FSE şi FC şi cu efectuarea plăţilor către beneficiari (în
cazul sistemului de plăţi directe) sau către Unităţile de Plată de pe lângă Autorităţile de
Management (pentru plăţile indirecte).

3.1. Rolul Autorităţii de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar

Ministerul Finanţelor Publice „programează, coordonează şi monitorizează

utilizarea asistenţei financiare nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană şi
statele membre ale acesteia şi îndeplineşte rolul de coordonator naţional al asistenţei în
relaţia cu Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia”38.
Din data de 30 martie 2004, Autoritatea de Management pentru Cadrul de Sprijin
Comunitar (AM CSC) a fost constituită în cadrul Ministerului Finanţelor Publice în baza
Hotărârii de Guvern nr. 403/2004 pentru modificarea Hotărârii de Guvern nr. 1574/2003
privind reorganizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei
Naţionale pentru Administraţia Fiscală.
În calitate de coordonator naţional al asistenţei nerambursabile acordate de Uniunea
Europeană, AM CSC are atribuţii şi responsabilităţi atât în ceea ce priveşte asistenţa
financiară de preaderare, cât şi a Instrumentelor Structurale ale Uniunii Europene.

38
Ministerul Finanţelor Publice, www.anaf.mfinante.ro/wps/portal

25
 În acest sens, AM CSC coordonează39:
- Asistenţa nerambursabilă acordată României de Uniunea Europeană prin
Programul PHARE;
- Asistenţa nerambursabilă acordată României, pe bază bilaterală, de către
Statele Membre UE;
- Construcţia cadrului legislativ, instituţional şi procedural necesar pentru
managementul Instrumentelor Structurale ale UE;
- Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare, document strategic ce
fundamentează accesul României la Instrumentele Structurale.
Conform HG nr. 403/2004, AM CSC este organizată la nivel de direcţie generală,
în cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Autoritatea de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar este responsabilă
de coordonarea programelor şi fondurilor, precum şi pentru managementul efectiv şi
eficient al Cadrului de Sprijin Comunitar, după cum urmează:
 Programare40
- Elaborează Planul Naţional de Dezvoltare (PND) în parteneriat cu
instituţiile naţionale şi regionale implicate, precum şi cu partenerii
economici şi sociali şi, pe baza acestui document programatic, aprobat de
Guvernul României, negociază Cadrul de Sprijin Comunitar (CSC) cu
Comisia Europeană;
- Coordonează elaborarea studiului de impact macro-economic al PND;
- Realizează verificarea ex-ante a adiţionalităţii pentru Planul Naţional de
Dezvoltare;
- Elaborează analize ale dezvoltărilor cheie în sectoare economice şi sociale
variate;
- Coordonează producerea Programelor Operaţionale şi asigură corelarea
între măsurile diferitelor Programe Operaţionale şi între acestea şi măsurile
din Programul Operaţional Regional;
- Promovează întărirea şi promovarea parteneriatelor în procesul de
planificare a PND/CSC.

39
Pecican, Ovidiu - Romania in UE: Trei ani de la aderare, Editura Limes, București, 2010, p. 198
40
Idem, p. 205

26
  Monitorizare41
- Înfiinţează şi asigură un sistem integrat funcţional pentru colectarea şi
prelucrarea informaţiilor, precum şi a datelor statistice şi financiare privind
implementarea programului şi monitorizarea şi evaluarea asistenţei Uniunii
Europene acordate României prin instrumentele structurale;
- Înfiinţează Comitetul de Monitorizare al Cadrului de Sprijin Comunitar,
urmărind principiile parteneriatului, reprezentarea echitabilă, precum şi
oportunităţile egale între sexe;
- Asigură preşedinţia şi secretariatul Comitetului de Monitorizare pentru
Cadrul de Sprijin Comunitar;
- Participă în comitetele de monitorizare a Programelor Operaţionale;
- Transmite Comitetului de Monitorizare pentru CSC, pentru analiză şi
aprobare, propuneri privind modificarea Cadrului de Sprijin Comunitar prin
realocare de fonduri între programele operaţionale şi/sau prin modificarea
programelor complement, după aprobarea prealabilă a acestor modificări de
către comitetele de monitorizare ale fiecărui program operaţional;
- Monitorizează îndeplinirea recomandărilor şi concluziilor emise de
comitetele de monitorizare ale programelor operaţionale;
- Întocmeşte Raportul anual de implementare a Cadrului de Sprijin
Comunitar, pe baza rapoartelor anuale de implementare a Autorităţilor de
Management pentru programele operaţionale şi transmite Comisiei raportul
după obţinerea aprobării Comitetului de Monitorizare pentru CSC;
- Elaborează analize, sinteze şi rapoarte pentru Guvern, Parlament şi alte
instituţii privind stadiul implementării CSC;
- Pregăteşte metodologia pentru colectarea datelor pentru raportul privind
adiţionalitatea.

 Coordonează Sistemul Informatic Unic de Management42

- Creează sistemul IT dedicat instrumentelor structurale şi conectarea acestuia
cu Comisia Europeană;
- Asigură mentenanţa sistemului IT;

41
Idem, p. 206
42
Idem, p. 207

27
 - Elaborează ghiduri şi proceduri pentru introducerea datelor de către
Autorităţile de Management şi alte instituţii implicate în managementul
instrumentelor structurale;
- Întocmeşte o strategie de training IT şi coordonează implementarea acesteia.

 Coordonează implementarea CSC43

- Coordonează funcţionarea întregului sistem de implementare a
instrumentelor structurale în România pentru a asigura implementarea
transparentă, efectivă şi eficientă a Cadrului de Sprijin Comunitar, precum
şi corectitudinea operaţiunilor finanţate din asistenţa Uniunii Europene prin
instrumente structurale;
- Coordonează şi furnizează linii directoare privind conformitatea cu
politicile comunitare în domeniile competiţiei şi ajutorului de stat, achiziţii
publice, protecţia mediului, egalitatea între sexe;
- Coordonează implementarea recomandărilor şi concluziilor emise de
Comitetul de Monitorizare pentru CSC;
- Întreprinde măsurile necesare pentru implementarea amendamentelor la
Cadrul de Sprijin Comunitar agreate în Comitetul de Monitorizare pentru
CSC.

 Evaluare44
- Stabilirea cadrului pentru evaluarea CSC, inclusiv programele naţionale
relevante;
- Organizează evaluarea ex-ante a Planului Naţional de Dezvoltare şi
coordonează evaluările ex-ante ale programelor operaţionale;
- Organizează evaluarea la mijlocul perioadei a Cadrului de Sprijin
Comunitar în parteneriat cu Comisia Europeană şi transmite Comitetului de
Monitorizare rezultatele şi concluziile evaluării;
- Coordonează evaluările la mijlocul perioadei a programelor operaţionale;
- Participă în evaluarea ex-post a Cadrului de Sprijin Comunitar în parteneriat
cu Comisia Europeană şi transmite rezultatele şi concluziile evaluării
Comitetului de Monitorizare pentru CSC;

43
Idem, p. 207
44
Idem, p. 208

28
 - Analizează nivelul general de cunoaştere, eficienţă şi eficacitate al actorilor
implicaţi în managementul instrumentelor structurale.
 Construcţia capacităţii administrative45
- Coordonează şi administrează Programul Operaţional de Asistenţă Tehnică;
- Elaborează strategia pentru instruire profesională continuă a personalului
implicat în managementul instrumentelor structurale.

3.2.Rolul Autorităţilor de Management pentru Programele Operaţionale

În general, Autorităţile de Management sunt responsabile cu asigurarea unui

management şi a unei implementări eficiente şi corecte a programelor finanţate din
Instrumentele Structurale, pentru a aduce beneficii economice maxime domeniilor vizate,
în concordanţă cu politicile guvernamentale orizontale.
Autorităţile de Management ale Programelor Operaţionale vor avea următoarele
atribuţii principale46:
 Atribuţii generale
- Coordonează armonizarea cadrului instituţional şi dezvoltarea capacităţii
administrative şi urmăreşte consolidarea şi extinderea parteneriatelor în
procesul de planificare, precum şi în toate fazele de implementare a
Cadrului de Sprijin Comunitar;
- Sunt responsabile pentru utilizarea eficientă, efectivă şi transparentă a
fondurilor din Programele Operaţionale, precum şi pentru îndeplinirea
sarcinilor delegate Organismelor Intermediare;
- Dezvoltă şi promovează parteneriatele la nivel central, precum şi între
nivelurile central, regional şi local, inclusiv parteneriatul public – privat;
- Asigură informarea cetăţenilor şi mass–media cu privire la rolul Uniunii
Europene în derularea programelor şi conştientizarea potenţialilor
beneficiari şi a organizaţiilor profesionale cu privire la oportunităţile
generate de implementarea programelor.

 Programare, Monitorizare şi Evaluare47

45
Idem, p. 208
46
Iancu, Diana-Camelia - Uniunea Europeana si administratia publica, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 139

29
 - elaborează programele operaţionale şi programele complement, în
concordanţă cu obiectivele şi priorităţile stabilite prin Planul Naţional de
Dezvoltare;
- asigură corelarea măsurilor din programele operaţionale sectoriale cu cele
din programul operaţional regional, sub coordonarea Autorităţii de
Management a Cadrului Sprijin Comunitar.
- constituie Comitetul de Monitorizare al Programului Operaţional, cu
respectarea principiilor parteneriatului, reprezentativităţii şi egalităţii de
şanse între femei şi bărbaţi; asigură preşedinţia şi secretariatul Comitetului
de Monitorizare al Programului Operaţional;
- elaborează şi asigură un sistem funcţional de colectare, prelucrare şi
management al informaţiilor şi datelor statistice privind implementarea
programelor operaţionale şi evaluarea şi monitorizarea asistenţei financiare
comunitare acordate pentru implementarea acestora;
- urmăresc obţinerea rezultatelor generale şi a impactului definit prin
programele operaţionale, precum şi a celor specifice menţionate prin
programele complement;
- elaborează şi prezintă comitetelor de monitorizare, spre aprobare, rapoartele
anuale de implementare şi după primirea aprobării acestora le transmit spre
aprobare Comisiei Europene.
- organizează evaluarea intermediară a programului operaţional şi informează
comitetul de monitorizare asupra rezultatelor acestuia şi asupra
modalităţilor propuse pentru implementarea recomandărilor Comisiei
Europene ca urmare a evaluării intermediare;
- analizează şi propun modificări ale programelor operaţionale şi complement
şi înaintează comitetelor de monitorizare corespunzătoare, propunerile
privind realocările de fonduri între măsurile şi priorităţile din cadrul
programelor operaţionale;
- participă la reuniunile anuale ale Comisiei Europene în vederea examinării
rezultatelor anului precedent.
- asigură implementarea programelor operaţionale în concordanţă cu
recomandările Comitetelor de Monitorizare, cu reglementările Uniunii

47
Idem, p. 141

30
 Europene şi cu principiile şi politicile comunitare, în special în domeniile
concurenţei, achiziţiilor publice, protecţiei mediului şi egalităţii de şanse
între femei şi bărbaţi;
- elaborează manuale de implementare şi utilizare pentru programele
operaţionale respective;
- sunt responsabile pentru elaborarea criteriilor de selecţie şi evaluare a
proiectelor şi aprobă proiectele selectate de către Organismele Intermediare;
- gestionează asistenţa tehnică alocată Programului Operaţional.

3.3.Management financiar şi control

În conformitate cu Hotărârea de Guvern privind desemnarea cadrului instituţional

responsabil de coordonarea, managementul şi implementarea Instrumentelor Structurale,
delegarea atribuţiilor de la Autorităţile de Management şi /sau Autorităţi de Plată la
Organismele Intermediare şi angajamentele privind coordonarea şi controlul realizate de
autoritatea care a delegat vor fi realizate pe bază contractuală. Autorităţile de Management
şi/sau Autorităţile de Plată rămân responsabile pentru îndeplinirea corespunzătoare a
sarcinilor delegate şi pentru efectivitatea şi eficienţa operaţiunilor finanţate din fondurile
comunitare. Organismele Intermediare vor avea ca atribuţie principală gestionarea
priorităţilor şi măsurilor din Programele Operaţionale. Delegarea de atribuţii de la
Autorităţile de Management şi / sau de Plată la Organismele Intermediare va lua în
considerare caracterul regional de implementare al programului respectiv, capacitatea
efectivă şi experienţa Organismelor Intermediare, precum şi capacitatea de cofinanţare a
Organismului Intermediar. În cazul delegării de sarcini, atât de către Autoritatea de
Management, cât şi de către Autoritatea de Plată, către acelaşi Organism Intermediar, în
cadrul acestuia va fi asigurată separarea clară a funcţiilor de management de cele de plată.
Autoritatea de Certificare şi Plată este responsabilă de certificarea sumelor cuprinse
în declaraţiile de cheltuieli transmise la Comisia Europeană şi de primirea fondurilor
transferate României din Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social
European şi Fondul de Coeziune.
Sumele din contribuţia naţională pentru Programele Operaţionale sunt incluse, în
funcţie de natura lor, în bugetul Ministerului Finanţelor Publice, în bugetele Autorităţilor
de Management sau în bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au calitatea de
beneficiari.

31
 Prin bugetul Ministerului Finanţelor Publice se distribuie sumele reprezentând
cofinanţare publică de la bugetul de stat, sumele pentru prefinanţare, sumele necesare
continuării finanţării proiectelor în cazul în care fondurile comunitare sunt indisponibile
temporar, sumele necesare pentru transferul de fonduri.
Unităţile administrativ-teritoriale, respectiv operatorii economici de subordonare
locală, în calitate de beneficiari, vor prinde în bugetele proprii sumele pentru cofinanţare
locală şi pentru cheltuieli neeligibile pentru implementarea proiectelor. Sumele necesare
prefinanţării sau cofinanţării direcţiilor prioritare de asistenţă tehnică din Programele
Operaţionale şi finanţării cheltuielilor neeligibile vor figura în bugetele ordonatorilor
principali de credite cu rol de Autorităţi de Management. Tot prin aceste bugete vor fi
alocate şi fonduri pentru achitarea unor debite la bugetul UE, datorate neglijenţei şi
neregulilor sau majorărilor de întârziere în recuperarea sumelor de la beneficiari.
Cheltuielile conexe pentru proiectele implementate de beneficiarii din sectorul public sunt
cuprinse tot în bugetele Autorităţilor de Management.

32
 CAPITOLUL 4. PROGRAMUL OPERAŢIONAL REGIONAL
STUDIU DE CAZ

4.1.Politica de Dezvoltare Regională şi de Coeziune în Uniunea Europeană48

Politica de dezvoltare regională, prin amploarea dezvoltării ei, este o politică ce

subîntinde mai multe domenii de activitate, ceea ce face ca un număr mare de actori
instituţionali să fie implicaţi în elaborarea şi implementarea ei.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea
implementării politicii de dezvoltare regională a UE. Rolul său este de a iniţia si definitiva
noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi
implementate de către Statele Membre.
Direcţia Generală (DG) pentru Politică Regională este principalul departament
responsabil pentru măsurile de asistenţă în vederea dezvoltării economice şi sociale a
regiunilor la nivel European, în baza articolelor 158 şi 160 ale Tratatului UE. DG Politică
Regională este sprijinită în activitatea sa de alte direcţii generale implicate în
implementarea politicii regionale, acestea fiind DG Agricultură, DG Pescuit, DG Educaţie
şi Cultură, DG Mediu şi DG pentru Forţa de Muncă şi Probleme Sociale.
Parlamentul European este implicat în dezvoltarea politicii regionale comunitare la
nivelul luării deciziei, prin Comitetul pentru Politică regională, Transport şi Turism. De
asemenea, acest comitet exercită şi activitate de control asupra instrumentelor instituite
pentru realizarea obiectivului coeziunii economice şi sociale, şi implicit asupra politicilor
economice naţionale, a politicilor şi acţiunilor comunitare în vederea realizării Pieţei
Interne, precum şi asupra Fondurilor Structurale, Fondului de Coeziune şi Băncii Europene
de Investiţii.
Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel
european şi se reuneşte de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor economice ale
Statelor Membre.
Comitetul Regiunilor (CR) este un organ cu putere consultativă pe probleme de
coeziune economică şi socială, reţele de infrastructură trans-europeană, sănătate, educaţie,
cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare

48
„Politica de Dezvoltare Regională”, Institutul European Român, Seria Micromonografii – Politici
Europene, pag. 8, 9, www.ier.ro/publicatii

33
profesională şi transport, fiind şi cea mai nouă instituţie europeană (creat în 1991, prin
Tratatul de la Maastricht – funcţional odată cu intrarea în vigoare a Tratatului, în 1993).
Comitetul Regiunilor este compus din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi
locale, ce reflectă echilibrul politic, geografic şi regional/local din fiecare Stat Membru49.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) este instituţia de finanţare a politicilor UE şi
are dublu rol la acest nivel, fiind percepută atât ca actor instituţional al politicii de
dezvoltare regională, cât şi ca instrument de finanţare (şi, implicit, implementare a
acesteia). Banca acordă împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor statelor
membre pentru finanţarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susţinând prin
acţiunile sale politica de dezvoltare regională la nivel comunitar, obiectivele Fondurilor
Structurale şi ale celorlalte instrumente financiare ale UE.

4.2.Politica de Dezvoltare Regională în România

Dezvoltarea regională este un concept ce urmăreşte impulsionarea şi diversificarea

activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea
şomajului şi, nu în cele din urmă, să conducă la o îmbunătăţire a nivelului de trai.
Pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională, s-au înfiinţat opt regiuni
de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul României. Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde
mai multe judeţe. Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale, nu au
personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile judeţene şi cele
locale.
Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi
promovate de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi
actori (privaţi, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creşteri economice, dinamice şi
durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, în scopul îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă.
Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea
întreprinderilor, piaţa forţei de muncă, atragerea investiţiilor, transferul de tehnologie,
dezvoltarea sectorului IMM-urilor, îmbunătăţirea infrastructurii, calitatea mediului
înconjurător, dezvoltare rurală, sănătate, educaţie, învăţământ, cultură. Dezvoltarea rurală
ocupă un loc distinct în cadrul politicilor regionale şi se referă la următoarele aspecte:

49
Liliana Popescu-Birlan – Relatii Internationale, Ed Beck, 2009, București, p. 195

34
înlăturarea/diminuarea sărăciei în zonele rurale; echilibrarea oportunităţilor economice şi a
condiţiilor sociale dintre mediul urban şi cel rural; stimularea iniţiativelor locale; păstrarea
patrimoniului spiritual şi cultural.
Cadrul de implementare şi de evaluare a politicii de dezvoltare regională îl
reprezintă Regiunea de Dezvoltare, constituită ca o asociere benevolă de judeţe vecine.
Regiunea de Dezvoltare nu este unitate administrativ-teritorială şi nu are personalitate
juridică.
Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt următoarele50:
 diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea
dezvoltării echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare
întârziată); preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
 îndeplinirea criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene şi de
acces la instrumentele financiare de asistenţă pentru ţările membre (fonduri
structurale şi de coeziune);
 corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea
cooperării interregionale, interne şi internaţionale, care contribuie la
dezvoltarea economică şi care este în conformitate cu prevederile legale şi
cu acordurile internaţionale încheiate de România.
Principiile care stau la baza elaborării şi aplicării politicilor de dezvoltare regională
sunt51:
 descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul
central/guvernamental, spre cel al comunităţilor regionale;
 parteneriatul între toţi actorii implicaţi în domeniul dezvoltării regionale;
 planificarea - proces de utilizare a resurselor (prin programe şi proiecte) în
vederea atingerii unor obiective stabilite;
 cofinanţarea - contribuţia financiară a diverşilor actori implicaţi în
realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.

50
Pecican, Ovidiu - Romania in UE: Trei ani de la aderare, Editura Limes, București, 2010, p. 233
51
Idem, p. 243

35
 4.3.Programul Operaţional Regional (POR)52

POR implementează elemente importante ale Strategiei Naţionale de Dezvoltare

Regională a Planului Naţional de Dezvoltare (PND), contribuind, împreună cu celelalte
Programe Operaţionale Sectoriale (POS), la realizarea obiectivului Strategiei Naţionale de
Dezvoltare Regională a PND şi al Cadrului Naţional Strategic de Referinţă, şi anume
diminuarea disparităţilor de dezvoltare economică şi socială dintre România şi statele
membre ale UE.
Disparităţile teritoriale, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi socială, sunt
într-un proces de creştere la nivelul întregii ţări, deşi, în câteva cazuri, ritmul schimbării a
fost atât de rapid încât este dificil de identificat un model structural. Evident este însă
faptul că Bucureşti – Ilfov este cea mai dezvoltată regiune a ţării şi prezintă semne de
congestionare. În acelaşi timp, se observă o uşoară tendinţă de creştere care se
concentrează în regiunile vestice (Nord-Vest, Centru şi Vest) şi mai puţin în regiunile
estice (Nord-Est, Sud-Est, Sud şi Sud-Vest), deşi dinamica reală poate fi mai bine evaluată
la nivel subregional, unde sunt foarte evidente semnele de decuplare economică a arealelor
marginale situate de-a lungul graniţelor inclusiv de-a lungul Dunării, întărindu-se
tendinţele istorice vechi, iar alţi factori locali pot fi mai bine evaluaţi.
De aceea, scopul POR este să sprijine, pe cât posibil, o creştere echilibrată a tuturor
zonelor ţării, nu atât prin redistribuirea resurselor publice, cât, mai ales, prin asigurarea ca
toate zonele să aibă un nivel minim de infrastructură de afaceri, socială şi capital uman,
care să permită creşterea economică. În acest sens, trebuie să se asigure că există
precondiţii adecvate şi că nu s-au creat prin anumite mecanisme care se întăresc unele pe
altele (politica fiscală şi piaţa muncii) pericole de subdezvoltare. Este evident că POR nu
poate singur să impulsioneze dezvoltarea regională, nici să joace rol de echilibrare dacă
acţionează izolat de intervenţiile structurale în domeniul transportului, competitivităţii
economice, mediului, dezvoltării rurale şi a resurselor umane, care sunt incluse în alte
programe operaţionale şi care constituie într-un fel precondiţii pentru succesul Programului
Operaţional Regional. POR îşi propune să sprijine acest proces de creştere distribuită
geografic, dându-i o dimensiune locală mai pregnantă, şi permiţând diferitelor zone ale
ţării să-şi valorifice resursele specifice pe baza nevoilor locale şi a potenţialului local, iar
diversitatea căilor de dezvoltare a diferitelor zone ale ţării poate avea loc pe baza propriei

Programul Operaţional Regional, Ministerul Integrării Europene, versiune actualizată în ianuarie 2007,
52

www.mie.ro

36
lor istorii, a resurselor şi a punctelor lor forte. Cu alte cuvinte, POR va sprijini dezvoltarea
locală pe o abordare de jos în sus, complementară cu abordarea dezvoltării structurale
naţional-sectoriale, de sus în jos, prevăzută în majoritatea Programelor Operaţionale. POR
va sprijini, de asemenea, intervenţiile locale în zonele cu un nivel ridicat de creştere, pentru
a face faţă problemelor generate de creştere cum ar fi congestionarea, pentru a evita
anumite situaţii de decuplare de la dezvoltarea economică la scară mică şi de a asigura
durabilitatea creşterii, prin sprijinirea intervenţiilor strategice pe termen lung.
Modalitatea de intervenţie prin POR se articulează pe mai multe etape pentru a lua
în mod real în considerare capacitatea limitată de programare şi planificarea la nivel local
şi experienţa dobândită în anii de construcţie instituţională în domeniu, realizată cu sprijin
UE. Alocările financiare orientative sunt realizate la nivel regional, pe baza gradului de
dezvoltare locală, dându-se prioritate regiunilor subdezvoltate, printr-un mecanism de
alocare financiară invers proporţional cu mărimea PIB/locuitor, ajustat cu densitatea
populaţiei, astfel încât Regiunile mai puţin dezvoltate primesc proporţional, alocări
financiare mai mari în cadrul axelor prioritare agreate la nivel naţional şi în concordanţă cu
strategiile de dezvoltare agreate la nivel regional de către autorităţile locale prin Consiliile
de Dezvoltare Regională. Aceste fonduri vor fi utilizate pentru finanţarea unor proiecte cu
impact major asupra dezvoltării locale, şi care vor stimula creşterea: reabilitarea şi
modernizarea infrastructurii locale de transport pentru a îmbunătăţii accesibilitatea,
infrastructura educaţională şi de sănătate, pentru a asigura formarea capitalului uman şi
populaţie sănătoasă, întărirea structurilor de sprijinire a afacerilor (parcuri industriale,
logistice, de afaceri, etc.) pentru atragerea investitorilor, sprijinirea creării de
microîntreprinderi, pentru a permite pieţei locale să atingă o masă critică de autosusţinere,
valorificarea potenţialului turistic local, a patrimoniului cultural şi natural, prin sprijinirea
dezvoltării infrastructurii turistice şi a iniţiativelor antreprenoriale în acest domeniu, şi, de
asemenea, măsuri specifice pentru sprijinirea centrelor urbane, pentru a acţiona ca o reţea
de motoare de creştere şi pentru a stimula oportunităţile de dezvoltare în arealele
învecinate, contribuind astfel la crearea de legături economice regionale, care lipsesc în
prezent în majoritatea regiunilor României.
Principalele caracteristici ale POR, care îl individualizează de celelalte Programe
Operaţionale, sunt53:

53
Popescu, Roxana-Mariana - Introducere în dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, 2012,
București, p. 178

37
  are o dimensiune locală evidentă, în abordarea problemelor socio-
economice din punct de vedere local şi valorificarea resurselor şi
oportunităţilor locale;
 dă prioritate regiunilor relativ rămase în urmă şi mai puţin dezvoltate,
pentru a le asigura un set minim de precondiţii de creştere, neavând, în sine,
un scop redistributiv;
 domeniile de intervenţie ale POR sunt complementare domeniilor de
intervenţie ale celorlalte Programe Operaţionale, şi se aşteaptă să opereze în
sinergie cu acestea;
 promovează o abordare de jos în sus a dezvoltării economice;
 ia în considerare gradul scăzut al capacităţii de planificare şi programare din
ţară şi prevede, în linii mari, axe prioritare tematice54 la nivel naţional, şi
anume:
Axa 1 - Îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale
Axa 2 - Consolidarea mediului de afaceri regional şi local
Axa 3 - Dezvoltarea durabilă a turismului regional şi local
Axa 4 – Sprijinirea dezvoltării urbane durabile
Axa 5 - Asistenţă tehnică pentru sprijinirea implementării POR

54
Prezentarea Agenţiei de Dezvoltare Regională Sud-Muntenia în calitate de OI pentru POR

38
 Axele Prioritare ale POR au fost identificate într-un larg cadru partenerial (grupuri
de lucru tematice, forumuri, etc), sub coordonarea Ministerului Integrării Europene.
Partenerii regionali (în special Agenţiile de Dezvoltare Regională) au fost solicitaţi să se
implice activ şi efectiv în procesul de elaborare a Programului Operaţional Regional 2007-
2013, astfel pentru a identifica şi integra mai uşor nevoile existente la nivel regional şi
local şi pentru a asigura implicarea într-o măsură mai mare a autorităţilor locale şi a
organismelor regionale în procesul de definire a politicii de dezvoltare economică şi
socială a României.
Principalii parteneri de discuţie în acest sens sunt următorii55:
a) Autorităţile/organismele publice regionale, locale, urbane, inclusiv Agenţiile de
Dezvoltare Regională;
b) Ministerele de linie şi agenţiile guvernamentale, în principal Ministerul
Finanţelor Publice (MFP), Ministerul Economiei şi Comerţului (MEC), Ministerul
Educaţiei şi Cercetării (MEdC), Ministerul Sănătăţii (MS), Ministerul Administraţiei şi
Internelor (MAI), Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF), Ministerul
Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT), Ministerul Mediului şi Gospodăririi
Apelor (MMGA), Ministerul Culturii (MC), Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi
Mijlocii şi Cooperaţiei (ANIMMC), Institutul Naţional pentru Cercetare - Dezvoltare în
Turism (INCDT);
c) Parteneri economici şi sociali;
d) Alte organisme reprezentând societatea civilă, organizaţiile de mediu,
organizaţiile nonguvernamentale, organisme responsabile cu promovarea egalităţii între
bărbaţi şi femei.
Organisme internaţionale (Delegaţia Comisiei Europene, Banca Mondială, USAID,
BERD, PNUD) au participat activ în cadrul consultărilor publice pentru stabilirea axelor
prioritare şi identificarea domeniilor de intervenţie şi acţiune ale POR.
Consultările publice organizate de către Ministerul Integrării Europene la nivel
naţional şi regional au asigurat o implicare activă şi eficientă a tuturor organismelor
relevante pentru dezvoltarea regională şi diseminarea informaţiilor tuturor partenerilor,
respectând astfel principiul transparenţei şi accesului la informaţii a tuturor celor interesaţi
de domeniile de intervenţie ale POR.

55
Mihaela Augustina Dumitrascu - Dreptul Uniunii Europene si specificitatea acestuia, Editura Universul
Juridic, București, 2012, p. 149

39
 POR include comentariile şi recomandările făcute în cadrul consultărilor
interministeriale şi interregionale, precum şi a meselor rotunde organizate de MIE.
De asemenea, principiul parteneriatului va fi utilizat şi pe parcursul implementării,
monitorizării şi evaluării POR. Prin intermediul implementării şi evaluării POR, se va
asigura implicarea organizaţiilor relevante de la nivel regional în procesul de selecţie a
proiectelor, astfel încât să fie selectate acele proiecte cu impact pozitiv major pentru
regiuni, care să soluţioneze nevoi specifice ale regiunilor, prioritizate conform Planurilor şi
Strategiilor de Dezvoltare ale Regiunilor de Dezvoltare.
Principalele organisme implicate în gestionarea şi implementarea POR sunt56:
1. Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional (AM POR),
constituită în structura Ministerului Integrării Europene (MIE), având responsabilitatea
managementului, monitorizării, evaluării şi implementării asistenţei financiare alocate
acestui program. Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional s-a
constituit în cadrul MIE, conform H.G. 243/2006.
2. Organismele Intermediare pentru Programul Operaţional Regional au fost
desemnate cele opt Agenţii de Dezvoltare Regională. Acestea au responsabilitatea
îndeplinirii atribuţiilor delegate de către Autoritatea de Management.
3. Comitetul de Monitorizare este constituit la nivel naţional pentru fiecare Program
Operaţional şi are rolul de a asigura eficacitatea şi calitatea implementării programului.
Membrii Comitetului de Monitorizare vor fi reprezentanţi ai următoarelor instituţii:
Autoritatea de Management POR; Autorităţile de Management pentru Programele
Operaţionale Sectoriale; Autorităţi de Management/partenerul Autorităţii de Management
pentru programele din cadrul Obiectivului 3 – graniţe interne şi externe; Autoritatea de
Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar; Autoritatea de Certificare (Ministerul
Finanţelor Publice); Organismul Competent pentru Plăţi (Ministerul Finanţelor Publice);
Autoritatea de Audit; parteneri socio-economici relevanţi, inclusiv reprezentanţi ai
patronatelor şi sindicatelor care fac parte din Consiliul Economic şi Social; reprezentanţi ai
unor asociaţii relevante, inclusiv din partea autorităţilor locale; Organismele Intermediare
POR; organisme şi organizaţii reprezentative pentru tematica orizontală (egalitate de şanse,
protecţia mediului, etc); preşedinţi ai consiliilor regionale.
În cadrul Comitetului de Monitorizare se aprobă criteriile de eligibilitate57 şi
evaluare58 a proiectelor pentru fiecare schemă de finanţare. De asemenea, se analizează

56
Iancu, Diana-Camelia - Uniunea Europeana si administratia publica, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 145

40
stadiul implementării şi modul de realizare a indicatorilor şi se iau măsuri corective,
inclusiv realocări de fonduri între domenii de intervenţie, între axele prioritare, etc.
4. Comitetele Regionale de Evaluare Strategică (CRES) sunt organisme constituite
pe principii parteneriale, la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare. Rolul acestor organisme
este de a evalua proiectele din punct de vedere strategic pentru a asigura concordanţa cu
obiectivele Strategiei naţionale de dezvoltare regională, ale Programului Operaţional
Regional şi priorităţile de dezvoltare a regiunilor. Comitetele Regionale de Evaluare
Strategică asigură, de asemenea, corelarea, la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, a
proiectelor finanţate din Programul Operaţional Regional, cu cele finanţate prin
Programele Operaţionale Sectoriale, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, precum şi
cu Obiectivele Cooperării Teritoriale Europene.
5. Autoritatea de Certificare este organismul desemnat de către Statul Membru să
certifice declaraţiile de cheltuieli şi cererile de plată pentru toate Programele Operaţionale,
înainte ca acestea să fie transmise la Comisie. Acesta a fost constituit în structura
Ministerului Finanţelor Publice.
6. Organismul Competent pentru Plăţi este organism responsabil cu primirea
tuturor plăţilor făcute de către Comisia Europeană precum şi cu transferul acestora către
Autorităţile de Management. Acesta a fost constituit în structura Ministerului Finanţelor
Publice.

Etapa 1: Promovarea şi lansarea schemelor de finanţare

Pentru lansarea schemelor de finanţare vor fi mai întâi îndeplinite următoarele

condiţii: Programul Operaţional Regional este aprobat de către Comisia Europeană;
Comitetul de Monitorizare este constituit iar criteriile de eligibilitate şi evaluare sunt
aprobate de către acesta; Comitetul Regional de Evaluare Strategică este constituit în
fiecare regiune; Autoritatea de Management şi Organismele Intermediare sunt complet
operaţionale din punct de vedere al capacităţii administrative; Contractul de delegare de

57
Exemple de criterii specifice de eligibilitate pentru axa prioritară 1: Proiectele propuse trebuie să respecte
cerinţele Planurilor de Amenajare a Teritoriului şi a Planurilor de Urbanism şi să deţină avizul de mediu
corespunzător studiului de fezabilitate; Drumurile de centură şi / sau variantele ocolitoare trebuie să fie
drumuri judeţene
58
Exemple de criterii de evaluare pentru axa prioritară 1: Proiectele trebuie să asigure crearea unor legături
de transport mai bune între regiuni şi în interiorul regiunilor, între centrele urbane ale regiunii şi/sau între
centre urbane şi zone adiacente periferice (urban/rural); Proiectele trebuie să contribuie la scoaterea din
izolare a unor areale (zone unde dificultăţile cadrului natural şi evoluţia economică au împiedicat
reabilitarea/modernizarea infrastructurii de transport)

41
atribuţii a fost semnat de către Autoritatea de Management şi Organismele Intermediare;
Cererile de finanţare specifice fiecărui domeniu de intervenţie al POR au fost elaborate;
Ghidurile solicitantului au fost elaborate. În ghiduri sunt prezentate toate informaţiile
necesare unui solicitant să pregătească documentaţia necesară accesării fondurilor, inclusiv
formatele standard pentru cererea de finanţare, criterii de eligibilitate şi evaluare, legislaţia
relevantă, etc.;
1.1. AM POR stabileşte calendarul de lansare a schemelor de finanţare şi îl
transmite Organismelor Intermediare;
1.2. Organismele Intermediare realizează campaniile de promovare şi lansează
schemele de finanţare;
1.3. Solicitantul completeazã cererea de finanţare, depune formularul la registratura
Organismului Intermediar şi primeşte un număr de înregistrare.

Etapa a 2-a: Verificarea eligibilităţii proiectelor

2.1. Organismul Intermediar verifică conformitatea administrativă (existenţa

documentelor anexate cererii de finanţare) şi dacă este indeplinită această condiţie,
înregistrează solicitarea în Sistemul Unic de Management al Informaţiei (SMIS), care va
furniza un cod al proiectului; dacă dosarul nu este complet – Organismul Intermediar
anunţă solicitantul proiectului asupra neconformităţii. Dacă dosarul este complet -
Organismul Intermediar comunică solicitantului codul SMIS al proiectului.
2.1. Organismul Intermediar evaluează eligibilitatea proiectului pe baza criteriilor
de eligibilitate specifice fiecărui domeniu de intervenţie şi stabileşte listele de proiecte
eligibile. În cazul în care proiectul nu este eligibil, Organismul Intermediar anunţă
solicitantul proiectului asupra neeligibilităţii Dacă proiectul este eligibil pentru un alt
program operaţional, solicitantul este îndrumat să depună cererea de finanţare pentru alt
program, respectiv altă schemă de finanţare, sau altă schemă de finanţare din POR.

Etapa a 3-a: Evaluarea economică şi financiară de către evaluatori independenţi

3.1. Proiectele eligibile sunt evaluate din punct de vedere economic şi financiar de
către experţi evaluatori independenţi care vor desfăşura această activitate în regiuni, pe
baza criteriilor de evaluare prezentate în ghid. Echipa de experţi formulează opinii privind
impactul economic şi aspecte financiare legate de implementare. Proiectele care nu

42
îndeplinesc un punctaj minim sunt respinse. Organismul Intermediar transmite
solicitanţilor o înştiinţare cu detalii privind modul de evaluare şi propuneri de îmbunătăţire
a proiectului.

Etapa a 4-a: Evaluarea proiectelor de către Comitetul Regional de Evaluare

Strategică

4.1. Organismul Intermediar transmite lista proiectelor, descrierea activităţilor din

proiecte, precum şi raportul privind evaluarea economică şi financiară a proiectului,
Comitetului Regional de Evaluare Strategică (CRES).
4.2. CRES analizează proiectele din punct de vedere strategic şi realizează
corelarea cu celelalte Programe Operaţionale.
4.3. CRES trimite Organismului Intermediar lista proiectelor recomandate spre
finanţare, precum şi lista celor respinse, cu justificarea necesară.

Etapa a 5-a : Aprobarea proiectelor de către Autoritatea de Management

a. Proiecte de Infrastructură
5.a.1. Organismul Intermediar cere solicitanţilor de proiecte de infrastructură
agreate de CRES să realizeze şi să depuna proiectul tehnic, conform legislaţiei naţionale.
5.a.2. Experţii evaluatori independenţi evaluează proiectele tehnice. În cazul în care
proiectele tehnice nu sunt complete, se va cere solicitanţilor completarea/modificarea
acestora.
5.a.3. Organismul Intermediar transmite la AM POR şi, spre informare, CRES, lista
tuturor proiectelor evaluate şi punctajul obţinut împreună cu documentele necesare.
5.a.4. AM POR ia decizia finală de finanţare a proiectelor care îndeplinesc toate
condiţiile şi solicită Organismului Intermediar verificarea la faţa locului a acestora.
5.a.5. Organismul Intermediar verifică informaţiile furnizate în cererea de finanţare
prin efectuarea de vizite pe teren, întocmeşte şi transmite către AM POR raportul vizitei pe
teren, în vederea deciziei de finanţare.
5.a.6. AM POR decide asupra încheierii contractului de finanţare.

43
 b. Proiecte Non Infrastructură

5.b.1. Organismul Intermediar trimite AM POR lista proiectelor de non–

infrastructură agreate de CRES.
5.b.2. AM POR ia decizia finală de finanţare a proiectelor care îndeplinesc toate
condiţiile şi solicită Organismului Intermediar verificarea la faţa locului a acestora.
5.b.3. Organismul Intermediar verificã informaţiile furnizate în cererea de finanţare
prin efectuarea de vizite pe teren, întocmeşte şi transmite către AM POR raportul vizitei pe
teren, în vederea deciziei de finanţare.
5.b.4. AM POR decide asupra încheierii contractului de finanţare.
Etapa a 6-a: Derularea proiectelor
Beneficiarul este responsabil de aplicarea procedurilor de achiziţii publice.
Beneficiarul efectuează cheltuieli şi periodic solicită rambursarea sumelor
reprezentând cheltuieli eligibile în proporţia stabilită prin ghidul solicitantului.

Etapa a 7-a: Certificarea şi efectuarea plăţilor

După primirea solicitărilor de rambursare, Organismul Intermediar verifică 100%

modul în care s-au respectat procedurile de achiziţii publice şi toate documentele care stau
la baza solicitărilor de rambursare. (În cazul în care aplicarea procedurilor de achiziţii
publice a fost avizată de Unitatea de Control Ex-ante din cadrul Ministerului Finanţelor
Publice, acest aviz este consemnat în raportul Organismul Intermediar).
AM POR verifică şi autorizează cererile de rambursare primite de la Organismul
Intermediar. Autoritatea de Certificare verifică şi certifică cererile de rambursare de la
Autoritatea de Management. Comisia Europeană verifică şi transmite sumele solicitate
către Organismul Competent pentru Plăţi. Plăţile se vor efectua de către AM POR direct
către beneficiari.

44
 4.4. Principalii actori în procesul de programare, coordonare, implementare

4.4.1.Consiliul de Dezvoltare Regională

Consiliul pentru Dezvoltare Regională (CDR)59 este organismul regional

deliberativ, fără personalitate juridică, care este constituit şi funcţionează pe principii
parteneriale la nivelul fiecărei Regiuni de Dezvoltare, în scopul coordonării activităţilor de
elaborare şi monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională.
Consiliul pentru Dezvoltare Regională este alcătuit din:
 Preşedinţii consiliilor judeţene ale regiunii de dezvoltare;
 un reprezentant al consiliilor locale municipale, orăşeneşti şi comunale din
fiecare judeţ al regiunii.
În cazul Regiunii de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov, Consiliul pentru Dezvoltare
Regională este alcătuit din Preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov, Primarul General al
Municipiului Bucureşti, din câte un reprezentant al fiecărui consiliu local de sector şi din
reprezentanţi ai consiliilor locale din judeţul Ilfov, la paritate cu reprezentanţii sectoarelor
Municipiului Bucureşti.
Consiliul pentru Dezvoltare Regională este condus de către un preşedinte şi un
vicepreşedinte (din judeţe diferite), aleşi pentru un mandat de un an.
În funcţie de problematica supusă dezbaterii, la lucrările Consiliului pentru
Dezvoltare Regională pot participa, fără drept de vot, prefecţii judeţelor, reprezentanţi ai
consiliilor locale, municipale, orăşeneşti şi comunale, ai instituţiilor şi organizaţiilor cu
atribuţii în domeniul dezvoltării regionale, reprezentanţi ai societăţii civile şi parteneri
socio-economici relevanţi. La fiecare reuniune a CDR participă de drept directorul
Agenţiei pentru Dezvoltare Regională.
În concordanţă cu obiectivele politicii regionale, CDR are următoarele atribuţii
principale:
 analizează şi aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională;
 sprijină elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare;
 aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel regional, în
concordanţă cu criteriile, priorităţile şi metodologia elaborate de instituţia

59
Ministerul Integrării Europene, http://www.mie.ro/_documente/str_teritoriale/cons_dezv_reg.htm

45
 naţională cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale, împreună cu
organismele regionale specializate;
 transmite Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională, spre aprobarea
finanţării, portofoliul propus de proiecte pentru care se aplică o procedură
de selecţie la nivel naţional;
 aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor fondului
pentru dezvoltare regională şi urmăreşte utilizarea acestor fonduri;
 aprobă statutul de organizare şi funcţionare al Agenţiei pentru Dezvoltare
Regională (ADR), organigrama acesteia precum şi rapoartele de activitate
semestriale întocmite de ADR;
 coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale;
 coordonează activităţile de mediatizare la nivel regional a politicilor şi
obiectivelor de dezvoltare regională, a programelor regionale finanţate de
Uniunea Europeană, precum şi pe cele privind utilizarea, la nivelul regiunii,
a fondurilor, asigurând transparenţa şi informarea corectă, rapidă şi în timp
util a cetăţenilor, în special a întreprinzătorilor;
 numeşte, pe bază de concurs şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii,
directorul Agenţiei pentru Dezvoltare Regională.

Agenţiile de Dezvoltare Regională

Agenţia pentru Dezvoltare Regională (ADR)60 este un organism neguvernamental,
nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care acţionează în domeniul
specific dezvoltării regionale. Aceasta se organizează şi funcţionează în condiţiile Legii
privind dezvoltarea regională în România (315/2004) şi ale statutului de organizare şi
funcţionare aprobat de Consiliul pentru Dezvoltare Regională.
Finanţarea cheltuielilor de organizare şi funcţionare ale ADR se asigură din Fondul
pentru Dezvoltare Regională, nivelul acestora fiind aprobat de Consiliul pentru Dezvoltare
Regională.
Agenţia pentru Dezvoltare Regională are următoarele atribuţii principale61:
 elaborează şi propune CDR, spre aprobare, strategia, planul şi programele
de dezvoltare regională, precum şi planurile de gestionare a fondurilor;

60
Ministerul Integrării Europene, http://www.mie.ro/_documente/str_teritoriale/agentii_dezv_reg.htm
61
Ministerul Integrării Europene, http://www.mie.ro/_documente/str_teritoriale/agentii_dezv_reg.htm

46
 asigură realizarea programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de
gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de CDR, cu
respectarea legislaţiei în vigoare şi răspunde faţă de acesta pentru realizarea
lor;
 transmite, spre aprobare, CDR proiectele selectate în cadrul programelor de
dezvoltare regională în baza priorităţilor, criteriilor şi a metodologiei
elaborate de instituţia naţională responsabilă pentru dezvoltarea regională,
împreună cu organismele regionale specializate; în cazul licitaţiilor
organizate la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, proiectele aprobate de
Consiliul pentru Dezvoltare Regională vor fi trimise spre avizare
Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională; în cazul licitaţiilor de
proiecte organizate la nivel naţional, proiectele selectate vor fi avizate de
Consiliul pentru Dezvoltare Regională şi aprobate de Consiliul Naţional
pentru Dezvoltare Regională;
 asigură şi răspunde, pe baza contractelor încheiate cu instituţiile naţionale,
de implementarea, monitorizarea tehnică şi financiară şi controlul execuţiei
proiectelor finanţate de Uniunea Europeană în cadrul programelor de
dezvoltare regională şi/sau, după caz, a proiectelor din cadrul programelor
naţionale, care se implementeaza la nivel regional prin Agenţia pentru
Dezvoltare Regională; pentru atribuţiile delegate agenţiilor pentru
dezvoltare regională de către instituţiile aparţinând administraţiei publice
centrale sau locale, monitorizarea şi controlul unor astfel de activităţi se fac
de către instituţia care a delegat aceste atribuţii;
 realizează şi asigură, în baza contractelor, mediatizarea/publicitatea la nivel
regional a programelor şi proiectelor de dezvoltare regională;
 organizează şi dezvoltă, cu sprijinul şi sub coordonarea Consiliului pentru
Dezvoltare Regională, parteneriatele regionale şi promovează la nivel
regional cunoaşterea politicilor şi practicilor Uniunii Europene, precum şi a
principiilor care stau la baza politicilor de dezvoltare regională;
 identifică şi promovează, în parteneriat, proiecte de interes regional şi local,
precum şi proiecte de cooperare intraregională; promovează, cu sprijinul
Consiliului pentru Dezvoltare Regională, regiunea şi atragerea de investiţii
străine; dezvoltă colaborări cu organisme şi instituţii similare din Uniunea

47
 Europeană şi participă la implementarea proiectelor internaţionale de interes
regional şi local;
 elaborează propunerile anuale ale bugetelor proprii de venituri şi cheltuieli
destinate desfăşurării activităţilor prevăzute prin prezenta lege şi le supune
aprobării Consiliului pentru Dezvoltare Regională;
 asigură, prin personal specializat, secretariatul Consiliului pentru
Dezvoltare Regională;
 participă în structurile parteneriale stabilite la nivel naţional, în comitetele şi
subcomitetele naţionale, precum şi în grupurile de lucru organizate de
instituţiile naţionale responsabile pentru managementul şi gestionarea
programelor finanţate de Uniunea Europeană;
 asigură, împreună cu organismele regionale specializate, colectarea şi
centralizarea datelor la nivel regional, cu privire la utilizarea fondurilor
nerambursabile alocate regiunii, în scopul implementării programelor de
dezvoltare regională.

4.5. Capacitatea de absorbţie a finanţării

Capacitatea de absorbţie reprezintă gradul în care o ţară este capabilă să cheltuiască

efectiv şi eficient resursele financiare alocate din Instrumentele Structurale. Dacă am lua în
considerare că pentru a realiza acest lucru este nevoie, pe de o parte, de capacitate de
absorbţie din partea sistemului instituţional creat de statul respectiv pentru a administra
fondurile în cauză şi, pe de altă parte, de capacitate de absorbţie din partea beneficiarilor
cărora li se adresează aceste fonduri, am putea considera că este vorba de două
caracteristici distincte, respectiv de capacitate de absorbţie din partea ofertei (de fonduri) şi
capacitate de absorbţie din partea cererii62. Aceasta din urmă are de-a face cu capacităţile
potenţialilor beneficiari de a crea proiecte şi de a le cofinanţa. Este dificil însă, dacă nu
imposibil, de a realiza o evaluare a acestor calităţi înainte de desfăşurarea propriu-zisă a
programelor implicate de utilizarea fondurilor europene. De aceea, vom avea în vedere
doar aspecte legate de capacitatea de absorbţie din punctul de vedere al ofertei.

62
Gheorghe Oprescu (coordonator), Dragoş Pâslaru, Luminiţa Constantin, Analiza capacităţii de absorbţie a
fondurilor comunitare în România, Studii de Impact III, Institutul European Român, pag 9

48
 Capacitatea de absorbţie din punctul de vedere al ofertei este determinată de trei
factori principali şi anume:63
Capacitatea macroeconomică de absorbţie. Aceasta poate fi definită şi măsurată în
legătură cu Produsul Intern Brut (PIB). Există astfel un consens în ceea ce priveşte
necesitatea ca, începând cu anul 2007, România să asigure cheltuieli bugetare cu cel puţin
2% din PIB mai mari decât în prezent, cheltuieli determinate strict de obligaţiile asumate în
contextul integrării europene: contribuţia României la bugetul UE (circa 1% din PIB),
respectiv sumele din bugetul naţional necesare priorităţilor şi măsurilor care vor fi
cofinanţate cu fonduri comunitare (încă circa 0,8 – 1% din PIB).
Capacitatea financiară de absorbţie. Aceasta reprezintă capacitatea autorităţilor
centrale şi locale de a cofinanţa programe şi proiecte sprijinite de UE, de a planifica şi
garanta aceste contribuţii interne în bugete multianuale şi de a le colecta de la diverşii
parteneri implicaţi într-un proiect sau program.
Capacitatea administrativă de absorbţie. Aceasta se referă la capacitatea
autorităţilor centrale şi locale de a pregăti planuri, proiecte şi programe în timp util, de a le
selecta pe cele mai bune dintre ele, de a organiza un cadru partenerial eficient, de a
respecta obligaţiile administrative şi de raportare, precum şi de a finanţa şi superviza
procesul de implementare, prin evitarea oricărui fel de iregularitate.
În lucrarea de faţă, întrucât am abordat construcţia instituţională, ne vom referi doar
la capacitatea administrativă de absobţie.
Măsurarea capacităţii administrative implică evaluarea a trei elemente (i) structura,
(ii) resursele umane şi (iii) sistemele şi instrumentele:
(i) Structura se referă la repartizarea clară a responsabilităţilor şi sarcinilor pe
instituţii sau, mai degrabă, pe unităţi şi departamente ale acestor instituţii. Această
repartizare se referă la o serie de sarcini legate de fazele ciclului de viaţă al administrării
fondurilor structurale, adică managementul, programarea, implementarea, monitorizarea şi
evaluarea şi, respectiv, managementul financiar şi controlul. Structura are în vedere şi
organismele de supervizare sau complementare, cum ar fi comitetele de monitorizare,
audit, parteneriate, etc.
(ii) Resursele umane au în vedere capacitatea de a detalia sarcinile şi
responsabilităţile până la nivelul de fişă a postului, de a estima numărul şi calificarea
personalului şi de a efectua activitatea de recrutare de personal. Aceasta deoarece

63
Andrej Horvat, Absorption Problems in the EU Structural Funds, Ljubljana, 2004

49
asigurarea la timp şi menţinerea unui personal cu experienţă, calificat şi motivat reprezintă
unul dintre factorii care condiţionează succesul administrării fondurilor structurale.
(iii) Sistemele şi instrumentele au în vedere existenţa metodelor, instrucţiunilor,
manualelor, sistemelor, procedurilor, formelor, ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, toate acestea
reprezintă elemente ajutătoare care pot spori efectivitatea funcţionării sistemului. Ele
permit organizaţiilor să transforme cunoaşterea tacită şi implicită (existentă în calificările
personalului) în cunoaştere explicită care să poată fi împărtăşită în interiorul şi în exteriorul
organizaţiei. Existenţa sistemelor şi instrumentelor reduce vulnerabilitatea instituţiilor (de
exemplu, în cazul plecărilor de personal) şi contribuie la o funcţionare eficientă a
acestora64.
Capacitatea administrativă de absorbţie a fondurilor de post-aderare nu se situează
încă la un nivel suficient, arată ultimele studii PAIS65, existând multe şi serioase slăbiciuni
care trebuie rezolvate.
Desigur, afirmaţia de mai sus trebuie contextualizată, evaluarea prezentată în aceste
studii fiind efectuată cu mai bine de un an înainte de data aderării.
Rămâne, deci, un interval de timp care poate fi folosit cu rezultate benefice. Totuşi,
comparaţiile efectuate cu evaluări ale capacităţii de absorbţie din alte state candidate (în
prezent state membre), la momente similare de timp (cu aproximativ un an înainte de
aderare), trag un semnal de alarmă suplimentar, ţinând cont de locul extrem de modest
ocupat de România.
În ceea ce priveşte structura instituţională, ar fi, poate, necesară o mai bună
conectare a întregului sistem de gestiune a instrumentelor structurale la nivelurile
superioare de decizie din cadrul Guvernului. Comunicarea şi dezbaterea periodică, la nivel
de miniştri, a problemelor legate de operaţionalizarea structurii de gestiune a
instrumentelor structurale ar fi dezirabilă, pentru a se putea prioritiza corespunzător acest
proces.
Evaluarea structurilor instituţionale are în vedere o serie de criterii referitoare la
desemnarea Organismelor Intermediare, repartizarea lor pe măsuri, delegarea sau
repartizarea de sarcini, reprezentativitatea lor, experienţa pe care o au, existenţa unor
acorduri formale de implementare cu Autoritatea de Management, calitatea relaţiilor cu
Autoritatea de Management.

64
Key Indicators for Candidate Countries to Effectively Manage the Structural Funds, Principal
Report, Final Report prepared by the NEI Regional and Urban Development for the EC DG REGIO/DG
ENLARGEMENT, Rotterdam, February 2002.
65
Studii de Impact III, Introducere, Institutul European Român, www.ier.ro/publicatii

50
 Se poate aprecia că, în România, a fost realizată desemnarea Organismelor
Intermediare (OI) şi că acestea sunt reprezentative în cadrul domeniului lor de activitate.

51
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Structura instituţională de administrare a instrumentelor structurale a fost definită şi

a primit girul Comisiei Europene în timpul negocierilor de aderare asupra Capitolului 21 –
Politica Regională şi Coordonarea Instrumentelor Structurale. Organizarea Autorităţilor de
Management şi a Organismelor Intermediare a presupus mobilizarea resurselor interne din
cadrul ministerelor sau agenţiilor care le coordonează, resurse care au fost mai apoi
dublate, de regulă, de programe de înfrăţire şi de asistenţă tehnică (Proiecte de Twinning).
În general, se poate aprecia că structura instituţională este adecvată din punct de
vedere al unei administrări corespunzătoare. Mai sunt însă unele instituţii (în special
Organisme Intermediare) în care zonele de competenţă sau limitele de responsabilitate cu
mecanismul de administrare a fondurilor de post-aderare nu au fost încă stabilite cu
exactitate în organigramă. Aceasta se datorează şi faptului că responsabilităţile specifice nu
au fost încă delegate la nivelul Organismelor Intermediare.
În ceea ce priveşte resursa umană, pe ansamblu, mai puţin de 40% din personal are
experienţă în activitatea cu fonduri comunitare. Şi este vorba mai ales de experienţă în
sensul de a fi primit asistenţă tehnică sau de a fi monitorizat programe finanţate din fonduri
europene. Este mai puţin vorba de realizarea de analize economico-sociale, elaborarea de
strategii şi cuantificarea obiectivelor de dezvoltare. La nivelul Autorităţilor de
Management, ponderea personalului cu experienţă variază între 20% şi 40%, existând o
singură Autoritate de Management (al cărei departament de planificare/programare
cuprinde numai 3 persoane) în care toate persoanele implicate în activitatea de
planificare/programare sunt considerate a avea o experienţă relevantă. La nivelul
Organismelor Intermediare, cazul cel mai frecvent este acela al unui număr de 1 – 2
persoane cu experienţă în realizarea de analize, elaborarea de strategii şi cuantificarea
obiectivelor, dar există şi situaţii în care nici o persoană din departament nu are experienţă
relevantă în domeniu. În astfel de situaţii, soluţia constă în programe de training, de
pregătire a personalului.
Este evident că sunt necesare programe specifice de pregătire a personalului, axate
pe aspecte legate de instrumentele structurale, la toate instituţiile implicate, dar în special
la nivelul Organismelor Intermediare. Majoritatea acestora a beneficiat mai degrabă de
cursuri cu caracter general sau chiar nepotrivit cu sarcinile pe care le vor avea

52
(managementul stressului, conducere şi motivaţie, managementul conflictelor, comunicare
externă, etc.).
Rolul de coordonator al programelor de training a revenit, aşa cum era şi firesc,
Autorităţii de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar din cadrul Ministerului
Finanţelor Publice care a sintetizat nevoia de pregătire şi a propus Autorităţilor de
Management pentru Programele Operaţionale o asistenţă tehnică în acest scop.
Programul de training a fost estimat la peste 5 milioane de Euro şi prevăzut să se
realizeze pe o perioadă de doi ani de zile.
De aceea, este clar că asigurarea resurselor umane şi pregătirea acestora rămâne o
problemă critică a procesului de gestionare a instrumentelor structurale.
O serie de constrângeri bugetare a limitat procesul de recrutare de personal, astfel
încât nivelul resurselor umane la sfârşitul anului 2005 era insuficient şi relativ departe de
angajamentele asumate de România în negocierile la Capitolul 2166. Pe de altă parte,
schemele de personal au fost se pare, în câteva cazuri, supradimensionate, fiind imaginate
ex-ante fără un grad de detaliere adecvat, pe care doar procesul concret de management şi
implementare îl poate oferi. În plus, pentru o perioadă de câţiva ani, până în 2010,
programele din perioada de preaderare (PHARE şi ISPA) au continuat să se deruleze în
paralel cu programele noi, din perioada post-aderare.
Este recomandabil a se evita, totuşi, trecerea de la o extremă la cealaltă, prin
flexibilizarea politicii privind resursele umane. Nu trebuie ca personalul să fie
subdimensionat, dar nici nu are sens să fie angajaţi funcţionari publici doar de dragul
îndeplinirii unor baremuri formale (a se vedea situaţiile când angajările se realizează prin
redistribuiri din interiorul aceleiaşi instituţii, fără a exista preocuparea pentru asigurarea
competenţelor necesare).
Toate Autorităţile de Management şi Organismele Intermediare ar trebui să îşi
asume responsabilitatea în ceea ce priveşte numărul optim de personal care asigură
eficienţa maximă a gestionării Programelor Operaţionale. De asemenea, Autorităţile de
Management şi Organismele Intermediare trebuie să fie direct implicate în procesul de
angajare de personal, deoarece se presupune că ele şi nu direcţia de resurse umane a
instituţiei-mamă sunt cele care cunosc cel mai bine de ce anume au nevoie. Implicarea
Autorităţii de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar ar trebui să constituie un
sprijin pentru deblocarea resurselor financiare necesare în vederea suplimentării

66
Conform datelor comunicate de către Ministerul Integrării Europene, www.mie.ro

53
personalului acolo unde este necesar, dar şi pentru consultarea în cazul în care există
tendinţa cheltuirii neadecvate a banului public prin supradimensionarea personalului, fără o
justificare solidă din partea Autorităţilor de Management şi a Organismelor Intermediare.
Multe dintre programele de asistenţă tehnică aflate în curs de desfăşurare sunt
programe de înfrăţire instituţională (twinning). Sunt mai multe aspecte care merită relevate
aici. În primul rând, în multe situaţii, implicarea reală a instituţiilor din spaţiul comunitar
este mai degrabă formală. În al doilea rând, programul asistenţei tehnice a fost elaborat, de
regulă, de partea străină, care doar în rare cazuri a beneficiat de cunoaşterea prealabilă a
mediului specific românesc. În al treilea rând, nu de puţine ori, conţinutul cursurilor de
pregătire este determinat şi de calificarea experţilor străini care pot fi mobilizaţi pentru a
veni în România la momente date. Pe scurt, eficienţa programelor de twinning nu este cea
anticipată, şi asta din vina ambelor părţi, care au serioase probleme de comunicare şi de
implicare.
În ceea ce priveşte organizarea cadrului partenerial, s-a constatat că numai 50%
dintre Autorităţile de Management folosesc în prezent structuri parteneriale extinse,
celelalte fiind într-un stadiu relativ avansat de pregătire a acestor structuri67. Din punct de
vedere calitativ, în construcţia structurilor parteneriale majoritatea Autorităţilor de
Management îşi selectează partenerii din rândul instituţiilor şi organizaţiilor reprezentative
în domeniile de activitate acoperite de programul operaţional.
Începând cu acest an, Autorităţile de Management responsabile pentru Programele
Operaţionale au lansat chestionare pentru înscrierea în bazele lor de date a potenţialilor
beneficiari ai asistenţei financiare. Pe de-o parte, prin intermediul acestor chestionare se
doreşte crearea unei baze de date cu acele organizaţii ce ar putea fi interesate să acceseze
fondurile structurale, pe de-altă parte, sunt o serie de întrebări prin ale căror răspunsuri se
urmăreşte realizarea unei evaluări a gradului de cunoştinţe pe care aceşti potenţiali
beneficiari îl are în ceea ce priveşte instrumentele structurale, tipul de proiecte eligibile,
valoarea finanţărilor şi a cofinanţărilor, experienţa în derularea unor proiecte finanţate din
fonduri europene sau orice alte fonduri de tip grant, expertiza profesională a angajaţilor lor
şi, nu în ultimul rând, capacitatea de cofinanţare.
O provocare majoră a perioadei următoare este internalizarea capacităţii de
evaluare şi monitorizare, pentru a reduce dependenţa de asistenţa tehnică externă, foarte
scumpă şi care nu permite acumulări prea mari de memorie instituţională. Un prim pas este

67
Sursa: studiu realizat de experţii străini care acordă asistenţă tehnică Ministerului Finanţelor Publice

54
acela de formare, mai ales cea de tip „la locul de muncă” şi nu cea teoretică, necesară şi ea
de altfel. Un al doilea pas este acela de externalizare graduală către instituţii de cercetare-
evaluare-monitorizare autohtone. Acest pas nu trebuie văzut ca un rabat de la calitate, ci
trebuie gândit ca un progres firesc spre capacităţi independente de evaluare şi monitorizare,
localizate în sectorul privat sau în cel neguvernamental de tip ONG.
În concluzie, putem considera că din punct de vedere instituţional am creat acea
arhitectură necesară coordonării şi implementării instrumentelor structurale, structură
căreia, în momentul de faţă, îi lipseşte resursa umană calificată şi în număr corespunzător
pentru realizarea tuturor etapelor specifice: implementare, monitorizare, evaluare şi
control.
La nivel regional, întrucât studiul de caz a vizat Programul Operaţional Regional,
lucrurile trebuie privite dintr-o altă perspectivă, şi anume cea a capacităţii de corelare a
acţiunilor între diferitele instituţii implicate în procesul de gestionare a asistenţei financiare
şi, mai ales, de menţinere a consensului privind măsurile înscrise în programul fiecărei
regiuni de dezvoltare, ţinând cont de echilibrul precar la nivel instituţional datorat faptului
că regiunile de dezvoltare sunt o reunire a mai multor judeţe limitrofe şi nu o structură
teritorial-administrativă consacrată.

55
 BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, Iordan Gheorghe – Procesul decizional în Uniunea Europeana, Editura

Polirom Iasi, 2008
2. Delmartino, Frank şi Krbek, Rudolf, Manualul Afacerilor Europene, Institutul
European Român, Septembrie 2005
3. Fuerea, Augustin - Tratatele fundamentele ale Uniunii Europene Act. 1.06.2013,
Editura C.H. Beck, 2013, București
4. Giurgiu, Adriana – Comerțul Intraeuropean, Editura Economica, 2009, București
5. Iancu, Diana-Camelia - Uniunea Europeana si administratia publica, Editura
Polirom, Iași, 2010
6. Liliana Popescu-Birlan – Relatii Internationale, Ed Beck, 2009, București
7. Mihaela Augustina Dumitrascu - Dreptul Uniunii Europene si specificitatea
acestuia, Editura Universul Juridic, București, 2012
8. Miroiu, A., Ungureanu, R – Manual de Relații Internaționale, Editura Polirom, Iași,
2006
9. Oprescu, Gheorghe (coordonator), Pâslaru, Dragoş şi Constantin, Luminiţa,
Analiza capacităţii de absorbţie a fondurilor comunitare în România, Studii de
impact III, Institutul European Român
10. Pecican, Ovidiu - Romania in UE: Trei ani de la aderare, Editura Limes, București,
2010
11. Popescu, Roxana-Mariana - Introducere în dreptul Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, 2012, București

Site-uri web:
1. Comisia Europeană, http://ec.europa.eu/regional_policy
2. Delegaţia Comisiei Europene în România, www.infoeuropa.ro
3. Guvernul României, Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013,
www.guv.ro
4. Guvernul României, Comunicate de presă, www.guv.ro
5. Institutul European Român, Politica de Dezvoltare Regională, Seria
Micromonografii – Politici Europene, www.ier.ro/publicatii

56
6. Ministerul Administraţiei şi Internelor, România, www.modernizare.mai.gov.ro
7. Ministerul Afacerilor Externe, România, www.mae.ro
8. Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, România,
www.maap.ro
9. Ministerul Economiei şi Comerţului, România, www.minind.ro
10. Ministerul Finanţelor Publice, România, Instrumentele structurale şi
oportunităţi de dezvoltare pentru România, www.mfinante.ro
11. Ministerul Finanţelor Publice, România, Planul Naţional de Dezvoltare 2007-
2013, http://anaf.mfinante.ro/wps/portal
12. Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, România, www.mmediu.ro
13. Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, România, www.mmssf.ro
14. Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, România, www.mt.ro
15. Regulamentul nr. 2012/2002 privind crearea Fondului European de Solidaritate
16. Regulamentul Comisiei Europene nr. 1059/2003
17. Regulamentul nr. 1080/2006 al Consiliului Uniunii Europene şi al
Parlamentului European
18. Regulamentul nr. 1081/2006 al Consiliului Uniunii Europene şi al
Parlamentului European
19. Regulamentul nr. 1084/2006 al Consiliului Uniunii Europene şi al
Parlamentului European
20. Tratatul Uniunii Europene, Art. 1, Art. 2, Art. 148
21. Tratatul Uniunii Europene, Titlul XVII „Coeziunea Economică şi Socială”

57