SERIA ACQUIS COMUNITAR

Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare

– culegere de hotărâri integrale –
vol.1

INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA

Direcţia Coordonare Traduceri

Bucureşti, 2008
Coordonator lucrare: Laura Ana-Maria Vrabie

Traducere şi Aurelia Bunescu, Mihai Constandache, Oana Gherăsoiu-Roşu,

revizie lingvistică: Elena-Loredana Iordănoiu, Alice Mehedinţeanu, Vlad Mihai, Gigi Mihăiţă,
Ilinca Nicolcea, Mihaela Papa, Mona Răus

Revizie juridică: Costin Leonard Fălcuţă, Ana-Maria Georgescu, Călin Petre Gigea,
Daniela Livia Rădulescu, Anca Voicu

Coperta: Vlad Mihai

Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare Historical Case-Law of Community Courts

– culegere de hotărâri integrale, vol.1 – Reports of Cases, vol.1
INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA
Bd.� Regina
�����������������
Elisabeta �������������������������
7-9, RO-030016, Bucureşti
Tel.:� (+4021)
�������� 3142696,
��������� 3142697,
��������� fax:�
����� (+4021)
�������� 3142666
�������
E-mail:� ier@ier.ro; ghid@ier.ro
http://www.ier.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare : culegere de
hotărâri integrale / Bucureşti : Institutul European din
România, 2008
2 vol.
ISBN 978-973-7736-74-1
Vol. 1. / coord. lucrare: Laura Ana-Maria Vrabie ; pref.: Lidia
Bărbulescu ; trad. şi rev. lingvistică: Aurelia Bunescu, Mihai
Costandache, Oana Gherăsoiu-Roşu, ... ; rev. juridică: Costin
Leonard Fălcuţă, Ana-Maria Georgescu, Călin Petre Gigea, ...
-
2008. - Index. - ISBN 978-973-7736-75-8

I. Vrabie, Laura Ana-Maria (coord.)

II. Bărbulescu, Lidia (pref.)
III. Bunescu, Aurelia (trad. ; ed. şt.)
IV. Constandache, Mihai (trad. ; ed. şt.)
V. Gherăsoiu-Roşu, Oana (trad. ; ed. şt.)
VI. Fălcuţă, Costin Leonard (ed. şt.)
VII. Georgescu, Ana-Maria (ed. şt.)
VIII. Gigea, Călin Petre (ed. şt.)

349.2

© 2008 Institutul European din România

AVERTISMENT

Publicaţia de faţă cuprinde forma integrală a unor hotărâri istorice ale instanţelor comunitare.�
Hotărârile vor fi ulterior publicate de către Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor
Europene, versiunea în limba română putând suferi modificări faţă de versiunea publicată în
lucrarea de faţă.

Este interzisă reproducerea în scopuri comerciale a oricărei părţi din această publicaţie.
 CUVÂNT ÎNAINTE

În contextul derulării procesului de conştientizare şi asumare a exigenţelor implicate de

procesul de integrare a României în Uniunea Europeană şi a necesităţii îmbunătăţirii capacităţii
României de a îndeplini obligaţiile impuse de calitatea de stat membru al UE, trebuie subliniat
caracterul imperativ al cunoaşterii jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,
pe de o parte de către auditorii de justiţie, judecători şi procurori, iar pe de altă parte, de către
justiţiabili.

Printre competenţele sale, Consiliul Superior al Magistraturii, „garantul independenţei justiţiei”,

este profund responsabil de cariera profesională a magistraţilor, inclusiv sub aspectul formării
iniţiale şi continue în materia legislaţiei şi a jurisprudenţei drepturilor omului şi comunitare,
organizarea concursurilor de promovare a magistraţilor, aprobarea tematicii activităţilor de
formare a auditorilor de justiţie şi de pregătire continuă a judecătorilor şi procurorilor.

Reiterând importanţa actualizării continue a cunoştinţelor în materia jurisprudenţei comunitare

deopotrivă pentru judecători şi procurori dar şi pentru auditorii de justiţie, Consiliul Superior
al Magistraturii, cu sprijinul Institutului European din România, a dorit, prin această culegere
de jurisprudenţă istorică a Curţii de la Luxemburg, familiarizarea cu terminologia, procedura
şi jurisprudenţa comunitară.

Printre avantajele pe care le aduce publicarea acestei ample lucrări trebuie amintite folosirea
unui limbaj juridic corect şi unitar, accesul rapid la jurisprudenţă, deopotrivă pentru judecători,
procurori, auditori de justiţie, public interesat, redarea integrală, într-o limbă accesibilă, a
hotărârilor cuprinse în acest volum.

Exprimăm convingerea că această culegere de jurisprudenţă vine în întâmpinarea nevoii reale

de informare şi de perfecţionare a cunoştinţelor în această materie interesantă şi complexă, în
special din perspectiva intersectării cu jurisprudenţa şi legislaţia naţională, dar şi în contextul
evoluţiei realităţilor sociale inclusiv la nivel european.

Judecător Lidia Bărbulescu

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii



 CUPRINS

VOLUMUL I

Prefaţă� p. 5

Cuprins p. 7

Index alfabetic al părţilor p. 13

61962J0025 Cauza 25/62 p. 15
Hotărârea Curţii din 15 iulie 1963
Plaumann &Co. împotriva Comisiei Comunităţii Economice
Europene
Hotărâre p. 17
Concluziile avocatului general Karl Roemer prezentate p. 30
la 28 mai 1963
Ordonanţa preşedintelui Curţii din 31 august 1962 p. 43
Ordonanţa preşedintelui Curţii din 21 decembrie 1962 p. 46



61962J0026 Cauza 26/62 p. 50
Hotărârea Curţii din 5 februarie 1963
Cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în temeiul
articolului 177 din Tratatul CEE, formulată de Tariefcommissie
din Amsterdam la 16 august 1962, în litigiul între N.V. Algemene
Transport- en Expeditie Onderneming van Gend & Loos şi
Nederlandse Administratie der Belastingen (Administraţia
fiscală olandeză)
Hotărâre p. 52
Concluziile avocatului general Karl Roemer prezentate p. 65
la 12 decembrie 1962

61964J0006 Cauza 6/64 p. 79
Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964
Cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată de
Giudice Conciliatore din Milano, în litigiul Flaminio Costa
împotriva E.N.E.L.
Hotărâre p. 82
Concluziile avocatului general Maurice Lagrange prezentate p. 94
la 25 iunie 1964
Ordonanţa Curţii din 3 iunie 1964 p. 107

61970J0011 Cauza 11/70 p. 109
Hotărârea Curţii din 17 decembrie 1970
Internationale Handelsgesellschaft GmbH împotriva Einfuhr-
und Vorratsstelle für Getreide und Futtermittel (cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată de
Verwaltungsgericht Frankfurt)
Hotărâre p. 111
Concluziile avocatului general Alain Dutheillet de Lamothe prezentate p. 124
la 2 decembrie 1970


61974J0002 Cauza 2/74 p. 143
Hotărârea Curţii din 21 iunie 1974
Jean Reyners împotriva Statului belgian (cerere de pronunţare
a unei hotărâri preliminare, formulată de Conseil d’Etat
din Belgia)
Hotărâre p. 144
Concluziile avocatului general Henri Mayras prezentate p. 165
la 28 mai 1974



61974J0008 Cauza 8/74 p. 178
Hotărârea Curţii din 11 iulie 1974
Procureur du Roi împotriva Benoit şi Gustave Dassonville
(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată de
Tribunal de première instance de Bruxelles)
Hotărâre p. 180
Concluziile avocatului general Alberto Trabucchi prezentate p. 195
la 20 iunie 1974

61974J0041 Cauza 41/74 p. 205
Hotărârea Curţii din 4 decembrie 1974
Yvonne van Duyn împotriva Home Office (cerere de pronunţare
a unei hotărâri preliminare, formulată de Chancery Division a
High Court of Justice)
Hotărâre p. 207
Concluziile avocatului general Henri Mayras prezentate p. 219
la 13 noiembrie 1974

61975J0043 Cauza 43/75 p. 226
Hotărârea Curţii din 8 aprilie 1976
Gabrielle Defrenne împotriva Société anonyme belge de
navigation aérienne Sabena (cerere de pronunţare a unei
hotărâri preliminare, formulată de Cour du travail din
Bruxelles)
Hotărâre p. 228
Concluziile avocatului general Alberto Trabucchi prezentate p. 250
la 10 martie 1976

61977J0106 Cauza 106/77 p. 261
Hotărârea Curţii din 9 martie 1978
Amministrazione delle Finanze dello Stato împotriva
Simmenthal S.p.A (cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată de Pretore di Susa)
Hotărâre p. 263
Concluziile avocatului general Gerhard Reischl prezentate în şedinţa p. 275
din 16 februarie 1978


61978J0120 Cauza 120/78 p. 285
Hotărârea Curţii din 20 februarie 1979
Rewe-Zentral AG împotriva Bundesmonopolverwaltung für
Branntwein (cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare,
formulată de Hessisches Finanzgericht)
Hotărâre p. 286
Concluziile avocatului general Francesco Capotorti prezentate p. 299
la 16 ianuarie 1979

61981J0283 Cauza 283/81 p. 307
Hotărârea Curţii din 6 octombrie 1982
Srl CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA împotriva Ministerului
Sănătăţii (cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare,
formulată de Corte Suprema di Cassazione)
Hotărâre p. 309
Concluziile avocatului general Francesco Capotorti prezentate p. 321
la 13 iulie 1982

61983J0014 Cauza 14/83 p. 329
Hotărârea Curţii din 10 aprilie 1984
Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann împotriva Land
Nordrhein-Westfalen (cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare, formulată de Arbeitsgericht din Hamm)
Hotărâre p. 331
Concluziile avocatului general Simone Rozes prezentate p. 345
la 31 ianuarie 1984

61984J0152 Cauza 152/84 p. 354
M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West
Hampshire Area Health Authority (Teaching) (Cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Court of
Appeal din Regatul Unit)
Concluziile avocatului general Sir Gordon Slynn prezentate p. 356
la 18 septembrie 1985
Hotărâre p. 367

61985J0314 Cauza 314/85 p. 377
Foto-Frost împotriva Hauptzollamt Lübeck-Ost (Cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de
Finanzgericht din Hamburg)
Raport de şedinţă prezentat în cauza 314/85 p. 379
Concluziile avocatului general G. Federico Mancini prezentate p. 389
la 19 mai 1987
Hotărâre p. 401

Index p. 409


 VOLUMUL II

Prefaţă� p. 5

Cuprins p. 7

Index alfabetic al părţilor p. 13

61988J0143�������������������������������������
Cauzele conexate C-143/88 şi C-92/89 p. 15
Zuckerfabrik Süderdithmarschen AG împotriva Hauptzollamt
Itzehoae şi Zuckerfabrik Soest GmbH împotriva Hauptzollamt
Paderborn [Cereri de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulate de Finanzgericht Hamburg şi
Finanzgericht Düsseldorf (Republica Federală Germania)]
Raport de şedinţă prezentat în cauza C-143/88����
p. ��
18
Raport de şedinţă prezentat în cauza C-92/89����
p. ��
43
Concluziile avocatului general Carl Otto Lenz prezentate p. 68
la 8 noiembrie 1990
Concluziile avocatului general Carl Otto Lenz prezentate p. 100
la 8 noiembrie 1990
Hotărârea Curţii din 21 februarie 1991 p. 119



61989J0213����������������
Cauza C-213/89 p. 132
The Queen împotriva Secretary of State for Transport, ex parte:
Factortame Ltd şi alţii (cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată de House of Lords)�
Raport de şedinţă prezentat în cauza C-213/89����
p. ���
133
Concluziile avocatului general Giuseppe Tesauro prezentate la 17 mai 1990 p. 147
Hotărâre p. 161



61990J0006 Cauza 6/90 p. 167
Cauzele conexate C-6/90 şi C-9/90 Andrea Francovich şi alţii
împotriva Republicii
������������������������������������������������
Italiene (cereri
����������������������������
de pronunţare a unei
hotărâri preliminare, formulate de Pretura di Vicenza
şi Pretura di Bassano del Grappa)�
Raport de şedinţă prezentat în cauzele C-6/90 şi C-9/90 p. 169
Concluziile avocatului general Jean Mischo prezentate p. 178
la 28 mai 1991
Hotărâre p. 207


61991J0267 Cauzele conexate C-267/91 şi C-268/91 p. 216
Acţiune penală împotriva domnilor Bernard Keck şi
Daniel Mithouard (Cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare, formulată de Tribunal de grande instance
din Strasbourg)
Raport de şedinţă prezentat în cauzele conexate C-267/91 şi C-268/91 p. 217
Concluziile avocatului general, W. van Gerven, prezentate p. 226
la 18 noiembrie 1992
Concluziile avocatului general, W. van Gerven, prezentate p. 232
la 28 aprilie 1993
Hotărâre p. 240

10


61992J0091 Cauza C-91/92 p. 244

Paola Faccini Dori împotriva Recreb Srl
(Cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată
de Giudice Conciliatore di Firenze)
Concluziile avocatului general Carl Otto Lenz prezentate p. 246
la 9 februarie 1994
Hotărâre p. 260



61993J0046 Cauzele conexate C-46/93 şi C-48/93 p. 267
Brasserie du pêcheur SA împotriva Bundesrepublik Deutschland
şi The Queen împotriva Secretary of State for Transport,
ex parte: Factortame LTD S.A. (cereri de pronunţare a unei
hotărâri preliminare, formulate de Bundesgerichtshof şi de
High Court of Justice, Queen’s Bench Division, Divisional Court)
Raport de şedinţă prezentat
������������������������������������������������������������
în cauzele conexate C-46/93 şi C-48/93 p. ���
271
Concluziile avocatului general Giuseppe Tesauro prezentate p. 294
în şedinţa din 28 noiembrie 1995
Hotărâre p. 343



61993J0384 Cauza C-384/93 p. 361
Alpine Investments BV împotriva Minister van Financiën
(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată
de College van Beroep voor het Bedrijfsleven)
Concluziile avocatului general F. G. Jacobs prezentate p.
��� 363
���
la 26 ianuarie 1995
Hotărâre p. 381



61994J0055 Cauza C-55/94 p. 390
Reinhard Gebhard împotriva Consiglio dell’Ordine degli Avvocati e
Procuratori di Milano (cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare, formulată de Consiglio Nazionale Forense)
Concluziile avocatului general Philippe Léger prezentate ���p. ���
392
la 20 iunie 1995
Hotărâre p. 406



61997J0212 Cauza C-212/97� p. 415
Centros Ltd împotriva Erhvervs- og Selskabsstyrelsen (cerere
de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată de Højesteret)
Concluziile avocatului general Antonio la Pergola prezentate p. 416
la 16 iulie 1998
Hotărâre p. 436

11
62001J0224 Cauza C-224/01 p. 444
Gerhard Köbler împotriva Republik Österreich [cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată de
Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien (Austria)]
Concluziile avocatului general Philippe Léger prezentate la ���
p. ���
447
la 8 aprilie 2003
Hotărâre p. 485



Index� p. 507

12
 Index alFabetic al părţilor

Alpine Investments BV Cauza C-384/93 vol.� II,

�������
p. 361
���
Amministrazione delle Finanze dello Stato Cauza 106/77 vol.� I,
������
p. 261
���
Benoit şi Gustave Dassonville Cauza 8/74 vol.� I,
������
p. 178
���
Bernard Keck şi Daniel Mithouard Cauzele conexate C-267/91 vol.� II,
�������
p. 216
���
şi C-268/91
Brasserie du pêcheur SA Cauzele conexate C-46/93 vol.� II,
�������
p. 267
���
şi C-48/93
Bundesmonopolverwaltung für Cauza 120/78 vol.� I,
������
p. 285
���
Branntwein
Bundesrepublik Deutschland Cauzele conexate C-46/93 vol.� II,
�������
p. 267
���
şi C-48/93
Centros Ltd Cauza C-212/97 vol.� II,
�������
p. 415
���
Comisia Comunităţii Economice Europene Cauza 25/62 vol.� I,
������
p. 15
��
Consiglio dell’Ordine degli Avvocati e Cauza C-55/94 vol.� II,
�������
p. 390
���
Procuratori di Milano
E.N.E.L. Cauza 6/64 vol.� I,
������
p. 79
��
Cauza 6/90 vol.� II,
�������
p. 167
���
Einfuhr- und Vorratsstelle für Getreide Cauza 11/70 vol.� I,
������
p. 109
���
und Futtermittel
Erhvervs- og Selskabsstyrelsen Cauza C-212/97 vol.� II,
�������
p. 415
���
Factortame Ltd S.A. Cauza C-213/89 vol.� II,
�������
p. 132
���
Cauzele conexate C-46/93 vol.� II,
�������
p. 267
���
şi C-48/93
Flaminio Costa Cauza 6/64 vol.� I,
������
p. 79
��
Cauza 6/90 vol.� II,
�������
p. 167
���
Foto-Frost Cauza 314/85 vol.� I,
������
p. 377
���
Gabrielle Defrenne Cauza 43/75 vol.� I,
������
p. 226
���
Gerhard Köbler Cauza C-224/01 vol.� II,
�������
p. 444
���
Hauptzollamt Itzehoae Cauzele conexate C-143/88 vol.� II,
�������
p. 15
��
şi C-92/8�9
Hauptzollamt Lübeck-Ost Cauza 314/85 vol.� I,
������
p. 377
���
Hauptzollamt Paderborn Cauzele conexate C-143/88 vol.� II,
�������
p. 15
��
şi C-92/8�9
Home Office Cauza 41/74 vol.� I,
������
p. 205
���
Internationale Handelsgesellschaft mbH Cauza 11/70 vol.� I,
������
p. 109
���
Jean Reyners Cauza 2/74 vol.� I,
������
p. 143
���
Land Nordrhein-Westfalen Cauza 14/83 vol.� I,
������
p. 329
���
M. H. Marshall Cauza 152/84 vol.� I,
������
p. 354
���
Ministerul Sănătăţii din Italia Cauza 283/81 vol.� I,
������
p. 307
���
Minister van Financiën Cauza C-384/93 vol.� II,
�������
p. 361
���
N.V. Algemene Transport- en Expeditie Cauza 26/62 vol.� ��������
I, p. 50
Onderneming van Gend & Loos
Nederlandse Administratie der Belastingen Cauza 26/62 vol.� ��������
I, p. 50
(Administraţia fiscală olandeză)
Paola Faccini Dori Cauza C-91/92 vol.� II,
�������
p. 244
���
Plaumann Cauza 25/62 vol.� I,
������
p. 15
��
Procureur du Roi Cauza 8/74 vol.� I,
������
p. 178
���
Recreb Srl Cauza C-91/92 vol.� II,
�������
p. 244
���

13
Reinhard Gebhard Cauza C-55/94 vol.� II,
�������
p. 390
���
Republik Österreich Cauza C-224/01 vol.� II,
�������
p. 444
���
Rewe-Zentral AG Cauza 120/78 vol.� I,
������
p. 285
���
Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann Cauza 14/83 vol.� I,
������
p. 329
���
Secretary of State for Transport Cauza C-213/89 vol.� II,
�������
p. 132
���
Cauzele conexate C-46/93 vol.� II,
�������
p. 267
���
şi C-48/93
Simmenthal S.p.A Cauza 106/77 vol.� I,
������
p. 261
���
Société anonyme belge de navigation Cauza 43/75 vol.� I,
������
p. 226
���
aérienne Sabena
Southampton and South-West Hampshire Cauza 152/84 vol.� I,
������
p. 354
���
Area Health Authority (Teaching)
Srl CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA Cauza 283/81 vol.� I,
������
p. 307
���
Statul belgian Cauza 2/74 vol.� I,
������
p. 143
���
The Queen Cauza C-213/89 vol.� II,
�������
p. 132
���
Cauzele conexate C-46/93 vol.� II,
�������
p. 267
���
şi C-48/93
Yvonne van Duyn Cauza 41/74 vol.� I,
������
p. 205
���
Zuckerfabrik Soest GmbH Cauzele conexate C-143/88 vol.� II,
�������
p. 15
��
şi C-92/8�9
Zuckerfabrik Süderdithmarschen AG Cauzele conexate C-143/88 vol.� II,
�������
p. 15
��
şi C-92/8�9

14
61962J0025

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 15 IULIE 1963

PLAUMANN &CO.

împotriva

COMISIEI COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE

Cauza 25/62

Sumarul hotărârii

1. Acte ale instituţiilor Comunităţii - Decizia - Noţiune

(Tratatul CEE, articolul 189)

(Cf. rezumatul hotărârii în cauzele conexate 16 şi 17/62, Rec., VIII, p. 906).

2. Acte ale instituţiilor Comunităţii - Acţiunea persoanelor de drept privat împotriva unei
decizii adresate „unei alte persoane” - Sfera de aplicare a acestor termeni - Interpretarea în
sens larg

(Tratatul CEE, articolul 173 paragraful al doilea)

3. Acte ale instituţiilor Comunităţii - Dreptul justiţiabililor de a introduce o acţiune -

Interpretarea nerestrictivă a dispoziţiilor din tratat

(Tratatul CEE, articolul 173 paragraful al doilea)

4. Acte ale instituţiilor Comunităţii - Acţiunea persoanelor de drept privat împotriva unei
decizii adresate „unei alte persoane”- Decizie care îi priveşte în mod individual

(Tratatul CEE, articolul 173 paragraful al doilea)

5. Procedură – Cererea de constatare a unui prejudiciu eventual formulată în solicitare -

Acţiune în despăgubiri formulată în replică - Admisibilitatea acestei acţiuni, considerată ca o
dezvoltare a cererii de constatare a unui prejudiciu

[Regulamentul de procedură, articolul 38 primul paragraf litera (d)]

6. Acte ale instituţiilor Comunităţii - Act neanulat - Lipsa de temei a unei acţiuni în
despăgubiri care anulează efectele juridice ale acestui act

1. Un act trebuie să fie considerat o decizie în cazul în care priveşte o anumită persoană şi
produce efecte obligatorii doar în privinţa acestei persoane.

2. Formularea şi sensul gramatical al articolului 173 paragraful al doilea din Tratatul CEE,
care admite acţiunea persoanelor de drept privat împotriva deciziilor adresate unei alte persoane
şi care le privesc în mod direct şi individual justifică interpretarea mai largă.
�����������������������������
Limba de procedură: germana.
15
3. Dispoziţiile tratatului privind dreptul de acţiune al justiţiabililor nu trebuie să fie interpretate
în mod restrictiv; întrucât tratatul nu conţine nicio prevedere cu privire la acest aspect, nu se
poate prezuma nicio limitare în această privinţă.

4. Alte persoane decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că sunt individual interesaţi,
decât în cazul în care această decizie le aduce atingere din cauza anumitor calităţi care le sunt
specifice sau datorită unor circumstanţe care le caracterizează în raport cu orice altă persoană şi
le individualizează în mod asemănător cu destinatarul.

5. În cazul în care un reclamant introduce în cererea sa o solicitare pentru constatarea unui

prejudiciu eventual rezultând din actul atacat şi precizează în cursul procedurii scrise şi orale
obiectul acestei solicitări şi evaluează cuantumul prejudiciului menţionat, concluziile unei
acţiuni în despăgubiri formulate în replică pot fi considerate o dezvoltare a celor cuprinse în
cerere şi, prin urmare, sunt admisibile, în temeiul articolului 38 alineatul (1) litera (d), din
Regulamentul de procedură.

6. Un act administrativ care nu a fost anulat nu poate să constituie în sine o eroare a

administraţiei, de natură să aducă atingere celor cărora li se adresează; prin urmare, aceştia nu
pot pretinde daune-interese din cauza acestui act.

În cauza 25/62,

PLAUMANN & Co., Hamburg, reprezentată de Harald Ditges, avocat în Baroul Köln, cu
domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Audry, Fédération des commercants, 8 Avenue
de l’Arsenal,

reclamantă,

împotriva

COMISIEI COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE, reprezentată de domnul Hubert

Ehring, consilier juridic la executivul european, în calitate de agent, asistat de domnul Ernst
Steindorff, profesor de drept la Universitatea din Tübingen, cu domiciliul ales în Luxemburg,
la biroul domnului Henri Manzanares, secretar al Serviciului juridic al executivului european,
2 Place de Metz,

pârâtă,

având ca obiect:

– anularea Deciziei S III 03079 a Comisiei din 22 mai 1962 prin care se refuză autorizarea
Republicii Federale Germania de a suspenda parţial drepturile vamale aplicabile „mandarinelor
şi clementinelor, proaspete” importate din ţări terţe;

– plata unei despăgubiri în valoare de 39 414,01 DM,

16
CURTEA,

compusă din domnul A. M. Donner, preşedinte, domnii L. Delvaux şi R. Lecourt, preşedinţi de

cameră, domnii Ch. L. Hammes, R. Rossi (raportor), A Trabucchi şi W. StrauS, judecători,

avocat general: domnul K. Roemer

grefier: domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

HOTĂRÂRE

Aspecte de fapt şi de drept

I – Situaţia de fapt

Faptele care stau la baza litigiului pot fi rezumate după cum urmează:

La 16 iunie 1961, Republica Federală Germania i-a solicitat Comisiei să o autorizeze să suspende
parţial dreptul vamal de 13 % prevăzut de Tariful Vamal Comun aplicabil „mandarinelor şi
clementinelor proaspete” importate din ţări terţe (poziţia tarifară ex 08.02 din Tariful Vamal
Comun) şi să aplice dreptul vamal de 10 % prevăzut de tariful vamal german. Această cerere
a fost supusă unui amendament oral la Bruxelles, pentru crearea unei „poziţii ex- pentru
clementine”, care prevedea un drept vamal aplicabil de 10 %.

În decizia acesteia din 22 mai 1962, S III 03079, adresată Guvernului Republicii Federale
Germania, Comisia a refuzat autorizarea solicitată. Împotriva acestei decizii de respingere,
reclamanta, societate în comandită simplă, a introdus la 30 iulie 1962 prezenta acţiune.

II – Concluziile părţilor

Partea reclamantă, în cererea sa, solicită Curţii:

„1. Anularea deciziei pârâtei din 22 mai 1962 - S III 03079 - şi

a) să declare că pârâta este obligată să autorizeze Republica Federală Germania să suspende

perceperea dreptului vamal care se aplică „clementinelor, proaspete” (poziţia tarifară ex 08.02
B din Tariful Vamal Comun) pentru perioada 1 ianuarie 1962 – 31 decembrie 1962,

sau să se pronunţe încă o dată şi fără întârziere asupra cererii Republici Federale Germania
din 16 iunie 1961 în vederea suspendării parţiale a tarifului vamal exterior pentru „clementine,
proaspete” (cf. poziţia tarifară menţionată mai sus), ţinând seama de opinia Curţii referitoare la
interpretarea tratatului cu privire la suspendarea drepturilor vamale;

în subsidiar,

b) să declare că pârâta este obligată să îi acorde Republici Federale Germania un contingent

tarifar de cel mult 11 000 de tone la rata de 10 % pentru importurile de clementine care provin
din ţări terţe, poziţia tarifară ex 08.02 B din Tariful Vamal Comun;

2. Să constate că pârâta este obligată să despăgubească reclamanta pentru prejudiciul viitor

cauzat de refuzul de a autoriza suspendarea parţială a dreptului vamal;

17
3. Să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

4. Să admită germana ca limbă de procedură;

5. Să citeze Republica Federală Germania”.

În replica sa, aceasta solicită Curţii:

„– să anuleze decizia atacată;

– să condamne pârâta la plata unei despăgubiri în valoare de 43 266,30 DM;

– să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată;

– să admită germana ca limbă de procedură.”

Pârâta solicită Curţii:

„– să respingă acţiunea ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca nefondată;

– să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.”

III – Motivele şi argumentele părţilor

Motivele şi argumentele părţilor în cursul procedurii scrise pot fi rezumate după cum urmează:

Înainte a se dezbate admisibilitatea şi fondul, pârâta protestează împotriva obiecţiilor ridicate

de reclamantă care, din punctul său de vedere, se referă la o acuzaţie nefondată împotriva
Comisiei de a fi fost influenţată, la data adoptării deciziei, de considerente de ordin politic şi
care pot determina Curtea să adopte o poziţie subiectivă cu privire la pârâtă.

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

Pârâta contestă admisibilitatea acţiunii, susţinând următoarele:

1. Cu privire la cererea de anulare

― Ceea ce este important în privinţa admisibilităţii acţiunilor introduse de persoanele de

drept privat nu este forma actului atacat, ci natura sa. Din punct de vedere material, nimic nu
împiedică să se considere că decizia contestată este o măsură legislativă. Această posibilitate nu
este contrară articolului 189 din tratat, deoarece acest articol nu distinge deciziile de regulamente
decât după criterii de formă.

― În CEE, adoptarea măsurilor legislative continuă să fie în cea mai mare parte o chestiune
ce priveşte statele, dar deseori în urma unei directive a Comunităţii. În anumite cazuri, această
directivă poate fi adoptată sub aparenţa unei decizii, deoarece nu se adresează decât unui anumit
stat membru şi deoarece are ca obiect doar un proces concret, respectiv stabilirea unei măsuri
legislative. În cazul în care, datorită acestei forme, se admit acţiuni împotriva deciziei Comisiei
referitoare la instituirea de măsuri legislative, părţile interesate dispun, în temeiul Tratatului
CEE, de posibilităţi de acţiune mult mai extinse decât în cadrul dreptului naţional, iar scopul
articolului 173 alineatul (2) din tratat este tocmai acela de a nu acorda persoanelor de drept
privat calitatea de a acţiona împotriva actelor care, din punct de vedere material, au natură
legislativă.

18
― În aceste condiţii, acţiunile introduse împotriva actelor Comisiei care impun unui stat
membru reducerea sau majorarea drepturilor vamale este necesar să fie declarate inadmisibile
deoarece, cel puţin în Republica Federală Germania şi în prezenta speţă, aceste reduceri sau
majorări au la bază acte legislative. Acelaşi lucru se aplică, de asemenea, în cazul în care Comisia
îi interzice statului destinatar să adopte un act legislativ care urmăreşte reducerea drepturilor
vamale deoarece, în ceea ce priveşte calitatea de a introduce o acţiune împotriva deciziilor
prevăzute la articolul 26 alineatul (3) din tratat, contează mai puţin dacă aceste decizii acceptă
sau resping o cerere de suspendare sau de reducere a drepturilor vamale.

― Prezenta acţiune este, de asemenea, inadmisibilă deoarece decizia atacată nu este adresată
„unei alte persoane”, în sensul articolului 173 al doilea paragraf din tratat.  Într-adevăr, Republica
Federală Germania, ca stat membru destinatar al deciziei atacate, nu poate fi considerată o „altă
persoană” în raport cu o persoană de drept privat care introduce o acţiune. În primul rând,
interesele persoanei de drept privat şi cele ale statului membru căruia i se adresează decizia nu
se situează la acelaşi nivel şi este necesar să se pună întrebarea cu privire la acest aspect dacă
interesele generale pe care statele membre trebuie să le protejeze prin aplicarea unei astfel de
decizii primează asupra intereselor individuale, în sensul că doar statele membre pot introduce o
acţiune împotriva respectivei decizii. În al doilea rând, nu trebuie să se omită faptul că, în cazul
unei decizii adresate unui stat membru, prejudiciul cauzat persoanelor de drept privat este, de
obicei, de aceeaşi natură precum cel suferit de statul în cauză (contrar a ceea ce se întâmplă în
cazul unei decizii adresate persoanelor de drept privat, când prejudiciul suportat de reclamant
se naşte în mod normal din avantajul de care beneficiază destinatarul), astfel încât, în acest
caz, în funcţie de posibilităţile concrete, decizia poate fi atacată şi de statul membru destinatar,
iar persoana de drept privat beneficiază de o protecţie indirectă. În al treilea rând, este necesar
să se sublinieze că, pentru a interpreta corect o normă de drept, trebuie să se ţină seama atât
de originea, cât şi de intenţia aflate la baza acesteia. Prin urmare, nu există nicio îndoială că
interpretarea cea mai indicată a articolului 173 al doilea paragraf din Tratatul CEE este cea care
exclude orice stat membru din cadrul noţiunii de „altă persoană”.

În plus, este incontestabil că, într-un număr de cazuri, instituţiile Comunităţii nu impun în mod
direct obligaţii resortisanţilor statelor membre şi că statele membre însele sunt cele care impun
astfel de obligaţii în cadrul dreptului comunitar şi al instrucţiunilor sau autorizaţiilor emise de
instituţiile Comunităţii. Prin urmare, pare rezonabil ca procedura introducerii acţiunii să fie
adaptată procedurii de decizie, interzicându-se în aceste cazuri persoanelor particulare să atace
în mod direct instituţiile Comunităţii.

Considerentele anterioare sunt suficiente pentru a arăta că numai statele membre sunt autorizate
să introducă o acţiune împotriva deciziilor care le sunt adresate. Examinarea faptului dacă
asemenea decizii privesc „în mod direct” persoanele particulare, pentru a exclude posibilitatea
introducerii acţiunii în anumite cazuri şi pentru a o admite în alte cazuri nu pare a fi cel mai
potrivit mod de a soluţiona problema în cauză, deoarece rezultatul poate fi că acest caracter
direct îndeplineşte două funcţii care nu sunt deloc compatibile.

Este necesar ca noţiunea de „caracter direct” să fie folosită atât în privinţa actelor care, la fel ca
în prezenta speţă, sunt adresate statelor membre, cât şi în privinţa actelor Comunităţii care sunt
adresate altor persoane private decât reclamantul.

― În orice caz, în timp ce articolul 33 al doilea paragraf din tratatul CECA impune pentru
admisibilitatea acţiunii doar ca decizia atacată „să privească” reclamatul, articolul 173 al doilea
paragraf din Tratatul CEE impune ca aceasta să îl privească „în mod direct şi individual”.

19
a) În speţă, decizia atacată nu priveşte în mod direct reclamantul. În primul rând, este
incontestabil că această decizie afectează nu numai importatorii, ci şi Republica Federală
Germania, deoarece interesul acesteia pentru perceperea drepturilor vamale este recunoscut de
articolul 106 din legea fundamentală. În al doilea rând, este necesar să se observe că deciziile
nu sunt, spre deosebire de regulamente, „direct aplicabile” în statele membre: în acest scop, ele
trebuie să fie transformate într-o normă de drept intern şi nu pot, aşadar, să privească în mod direct
resortisanţii statelor membre. În cele din urmă, decizia atacată nu prevede, pentru Republica
Federală, o obligaţie de abţinere: aceasta aminteşte şi confirmă obligaţia de la articolul 23 din
tratat. De altfel, presupunând că această decizie impune obligaţii, este necesar să se observe
că, în conformitate cu articolul 189 al patrulea paragraf din tratat, aceasta este obligatorie doar
pentru destinatarul său.

b) În plus, decizia atacată nu priveşte nici în mod individual reclamanta. Într-adevăr, doar
persoanele care sunt afectate de o decizie datorită individualităţii lor sau datorită situaţiei lor
speciale pot fi considerate ca fiind individual interesate, în scopul introducerii unei acţiuni.
Pentru a se convinge despre temeinicia acestei concluzii, este suficient să se observe că articolul
184 din tratat exclude posibilitatea ca un act al Comunităţii care are caracterul unei decizii să
facă obiectul unei excepţii de inadmisibilitate. Faptul că actul atacat este o decizie şi nu un
regulament nu înseamnă în mod automat că afectează persoana în mod individual. În acest
caz, decizia atacată priveşte „anumite produse de pe piaţa comună”, iar categoria de persoane
care poate fi afectată este concepută de o manieră atât de abstractă încât cei care fac parte din
aceasta, la data la care decizia amintită a fost adoptată, se pot schimba în decursul timpului.
Categoria de persoane se poate într-adevăr modifica în 1962, şi anume în perioada de validitate
a acestei decizii, nu numai cu privire la comercianţii care importă, cumpără şi vând produsele
în cauză, ci şi la utilizatorii şi producătorii de clementine sau de fructe concurente, cum sunt
mandarinele. Pe de altă parte, decizia în cauză priveşte nu numai importatorii, ci şi, în aceeaşi
măsură, producătorii naţionali şi străini, precum şi consumatorii.

― În cele din urmă, în ceea ce priveşte problema de a şti dacă reclamanta nu dispune de nicio
protecţie juridică în cazul inadmisibilităţii prezentei acţiuni, este suficient să se amintească
faptul că aceasta poate aplica procedura prevăzută la articolul 177 din Tratatul CEE pentru a-şi
susţine interesele, pe plan naţional, în privinţa actelor comunitare.

2. Cu privire la cererea de despăgubiri

― Cererea de despăgubiri a fost introdusă pentru prima dată în replică. Într-adevăr, în

cererea sa reclamanta s-a limitat să solicite Curţii de Justiţie să constate obligaţia Comisiei de
a repara prejudiciul viitor pe care îl va suporta reclamanta datorită deciziei atacate. Cu toate
acestea, deoarece o astfel de concluzie care a fost abandonată nu poate reprezenta baza cererii
de despăgubiri, reiese că aceasta este inadmisibilă, în temeiul articolului 38 alineatul (1) litera
(d) din Regulamentul de procedură. Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere că indicaţiile
furnizate de reclamantă în privinţa valorii prejudiciului suferit nu sunt încă definitive, prin
urmare, în cazul în care reclamanta specifică această sumă în cursul procedurii orale, pârâta
riscă să nu poată lua o poziţie eficace în această privinţă.

De altfel, reclamanta nu dovedeşte că toate condiţiile necesare admisibilităţii cererii sunt îndeplinite în
speţă. Aceasta se bazează pe o pretinsă încălcare a tratatului, în timp ce cererea de despăgubiri nu este
admisibilă decât în cazul care se pretinde existenţa unei greşeli comise de către Comisie. Relaţiile care
există între cererea de despăgubiri şi cererea de anulare sunt, aşadar, lipsite de raţionament. A doua cerere
vizează, de fapt, ca, după ce a anulat actul atacat, Comisia să îi impună Republicii Federale modificarea
atitudinii sale şi să-i ramburseze reclamantei drepturile vamale percepute nejustificat; prima cerere
urmăreşte ca însăşi Comisia să fie obligată să îi restituie reclamantei contravaloarea acestor drepturi. Mai
20
mult, posibilitatea prevăzută la articolul 176 al doilea paragraf din tratat, şi anume ca cererea de
anulare să fie conexată cu o cerere de despăgubiri, nu este admisă decât în cazul în care aceasta
din urmă are un alt scop decât cel care decurge din anularea în sine. În speţă, rambursarea în
favoarea reclamantei a drepturilor vamale plătite necuvenit nu este decât consecinţa logică a
anulării deciziei atacate.

În cele din urmă, este necesar să se sublinieze că, în cazul în care este admisă cererea de
despăgubiri a reclamantei, condiţiile prevăzute la articolul 173 al doilea paragraf din tratat
referitoare la admisibilitatea acţiunii în anulare introdusă de persoane de drept privat îşi pierd
semnificaţia. Aceasta se aplică în special în cazul în care, ca în speţă, reclamanta urmăreşte prin
cererea sa de despăgubiri, un scop aproape identic cu cel urmărit prin cererea sa de anulare.

De aceea este necesar ca cererea să fie declarată inadmisibilă şi din cauza faptului că aceasta
conţine respectiva cerere de despăgubiri.

Reclamanta, după ce s-a arătat interesată de pronunţarea rapidă a unei hotărâri de către Curte în
privinţa acţiunii cu care a fost sesizată, formulează următoarele argumente împotriva pârâtei:

1. Cu privire la cererea de anulare

― Pe plan economic, decizia atacată afectează reclamanta, precum şi pe ceilalţi importatori

şi consumatori de clementine. Prejudiciul material nu există pentru Republica Federală
Germania, deoarece în speţă drepturile vamale au un scop de protejare, şi nu fiscal. Astfel,
faptul de a refuza dreptul de acţiune al reclamantei împotriva deciziei în litigiu şi de a rezerva
acest drept guvernului amintit mai sus privează de orice protecţie juridică în faţa Curţii victima
unui prejudiciu material. Mai mult, aceasta nu mai poate aduce chestiunea în faţa unei instanţe
germane deoarece, în temeiul articolului 173 al doilea paragraf din tratat, Curtea are competenţa
exclusivă în acest domeniu. De altfel, este cu totul de neînţeles, pentru o persoană particulară
independentă, faptul ca o autoritate administrativă precum Comisia să încerce, pe motive de
formă, să împiedice controlul pe fond al deciziilor sale, deoarece un astfel de comportament
riscă să ducă la un dirijism cu totul intolerabil şi cu mult mai periculos, deoarece este inerent
structurii înseşi a CEE.

― Argumentul conform căruia cuvintele „altă persoană” cuprinse în articolul 173 al doilea
paragraf din tratat nu vizează în niciun caz statele membre este contrar unei interpretări
rezonabile a tratatului. Acesta nu ţine seama de faptul că în speţă prejudiciul nu afectează
Republica Federală, ci reclamanta şi că tratatul a recunoscut în mod formal terţilor dreptul de a
fi ascultaţi de către Curte.

― Noţiunile „direct” şi „individual” trebuie să fie privite în ansamblul lor, deoarece fiecare
dintre acestea, în sine, este foarte vagă. Într-adevăr, este dificil să se facă o distincţie între
prejudiciul general şi prejudiciul individual, iar această distincţie nu este recunoscută de dreptul
german.

În orice caz, chiar dacă aceste noţiuni sunt privite în mod separat în scopul discuţiei, este necesar
să se observe că prejudiciul suportat de reclamantă este direct şi individual. Acesta este direct
deoarece:

a) Suspendarea parţială a drepturilor vamale necesară pentru a evita prejudiciul în cauză

nu poate fi pronunţată de Republica Federală decât în cazul în care aceasta este autorizată de
Comisie în acest sens. Prin urmare, decizia în litigiu care interzice o astfel de măsură este cauza

21
directă a prejudiciului suferit de reclamantă. Reclamanta este afectată de un act al Republicii
Federale doar în cazul în care aceasta din urmă, după ce a fost autorizată să aplice măsurile
solicitate, refuză să le aplice şi să se conformeze acestei autorizări. Mai mult, consecinţele
economice ale actului atacat afectează doar importatorii şi, prin urmare, şi pe reclamantă.

b) Guvernul federal ar fi folosit autorizaţia de suspendare a drepturilor vamale în litigiu în

cazul în care i-ar fi fost acordată în timp util. Veridicitatea acestui fapt poate fi confirmată prin
audierea unui reprezentant al guvernului federal, fie ca martor, fie ca expert.

În acelaşi timp, acest prejudiciu este individual deoarece:

a) Acţiunea nu vizează un regulament al Consiliului, ci o decizie a Comisiei care, conform

hotărârii din 14 decembrie 1962, produce efecte juridice faţă de persoane desemnate sau
destinatari determinabili. Reluând principiile cuprinse în această hotărâre, se poate ajunge
la concluzia că decizia atacată afectează un grup determinat de destinatari. Aceasta priveşte,
într-adevăr, aproximativ 35 de importatori de clementine în Republica Federală: faptul că
grupul poate varia în timp nu schimbă nimic în privinţa caracterului individual al acestei
decizii.

b) Este greşit să se afirme că decizia atacată priveşte „anumite produse ale pieţei comune”,
deoarece clementinele nu sunt, în esenţă, un produs al pieţei menţionate.

c) Curtea a decis, prin hotărârea sa în cauzele conexate 7 şi 9/54, că o decizie de acordare a

unei autorizaţii este o decizie individuală.

d) Nu este corect că reclamanta poate în fiecare caz să transfere în întregime asupra

cumpărătorului majorarea dreptului vamal. Acest lucru este imposibil datorită concurenţei active
existente în Germania pe piaţa fructelor. Aceasta are, aşadar, un interes individual, personal, ca
drepturile vamale aplicabile clementinelor să fie scăzute, acest drept putând determina preţul de
cumpărare şi, prin urmare, volumul vânzărilor.

Reclamanta trimite, de asemenea, la considerentele dezvoltate în cauza 27/62.

2. Cu privire la cererea de despăgubiri

Cu privire la această cerere, întemeiată pe articolul 215 al doilea paragraf din tratat, este
necesar să se observe, pe de o parte, că nu mai este necesar să fie menţinute toate concluziile
cuprinse în cerere referitoare la constatarea obligaţiei impuse Comisiei pentru repararea
prejudiciului viitor, deoarece anul 1962 a trecut şi, pe de altă parte, că prejudiciul în cauză
rezultă din faptul că reclamantei nu i-a fost acordată nicio rambursare a drepturilor vamale
majorate. Cuantumul prejudiciului se ridică la aproximativ 43 265,30 de la 1 august până
la 31 decembrie 1962. O evaluare mai precisă încă nu a fost posibilă din punct de vedere
material.

CU PRIVIRE LA FOND

A – Cu privire la cererea de anulare

Reclamanta subliniază trei motive: încălcarea normelor fundamentale de procedură, încălcarea

tratatului şi abuzul de putere.

22
1. Încălcarea normelor fundamentale de procedură
Reclamanta indică cu privire la acest aspect că în parte, Comisia s-a limitat la reproducerea
condiţiilor cerute de tratat, fără a mai examina nici elementele de drept, nici faptele indicate de
Republica Federală Germania. De asemenea, decizia în cauză nu menţionează nicio consideraţie
de ordin economic şi lasă să se presupună că, în această privinţă, Comisia poate să pronunţe o
hotărâre după cum consideră şi în temeiul unei puteri discreţionare.

Pe de altă parte, pârâta arată că motivaţia nu trebuie nici să respingă, nici să examineze din
punct de vedere critic alte interpretări posibile pe care le-a menţionat Comisia în decizia sa,
considerentele decisive, şi a indicat în mod clar elementele pe care s-a întemeiat.

2. Încălcarea tratatului

În afara argumentelor menţionate mai sus şi, în parte, a celor invocate cu privire la abuzul de putere,
reclamanta insistă în mod deosebit pe încălcarea tratatului, din următoarele considerente:

― Condiţiile impuse de articolul 25 alineatul (3) din tratat pentru acordarea autorizaţiilor,
care sunt prevăzute aici, sunt mai puţin stricte decât cele impuse de alineatele (1) şi (2) din
acelaşi articol.

― În decizia atacată, Comisia s-a abţinut să abordeze chestiunea esenţială a perturbării

pieţei. Cu toate acestea, constatarea pe care o conţine că necesarul cantitativ de clementine
pentru Republica Federală nu poate fi acoperit în întregime de celelalte state membre, este deja
suficient pentru a justifica adoptarea măsurilor solicitate de guvernul german.

― Mandarinele nu se pot substitui clementinelor.

― Creşterea dreptului aplicabil nu conduce la o creştere a forţei concurenţiale a întreprinderilor

Comunităţii.

― Decizia atacată se referă la Regulamentul nr. 23 al Consiliului, dar acest regulament a

intrat în vigoare la 30 iulie 1962 pentru categoria comercială „extra”. Această referinţă nu pare
pertinentă în speţă pentru importurile de clementine în 1962.

― În decizia atacată, Comisia nu s-a pronunţat cu privire la articolul 29 litera (a) din tratat,
pentru simplul motiv că, în cazul în care ţinea seama de obiectivul enunţat de această dispoziţie,
putea justifica cu dificultate refuzul autorizaţiei.

― Decizia Comisiei se limitează la o reproducere textuală a articolului 29 litera (b) din

tratat, fără a proceda la o apreciere concretă a cazului din speţă.

― Autorizaţia solicitată nu aducea atingere obiectivelor enunţate la articolul 29 litera (d).

― Decizia atacată încalcă şi articolul 39 alineatul (1) litera (d) din tratat, deoarece creşterea
dreptului aplicabil face mai oneroasă aprovizionarea cu clementine, iar această aprovizionare
nu poate fi făcută de pe piaţa Comunităţii decât în proporţie de 10%.

― Decizia în litigiu încalcă, de asemenea, articolul 39 alineatul (1) litera (e), deoarece din
calculele stabilite de către asociaţii reiese că preţul de consum va creşte cu 10 DM la 100 kg.

― Argumentul Comisiei, conform căruia suspendarea parţială a drepturilor vamale are efecte
psihologice dăunătoare asupra creării de noi culturi, este nefondat.

23
În plus, reclamanta încheie printr-o trimitere la considerentele dezvoltate de părţile reclamante
în cauzele 24/62 şi 27/62.
Pârâta are îndoieli în privinţa posibilităţii de a invoca o asemenea obiecţie în cazurile în care,
ca şi în speţă, autoritatea administrativă nu este obligată să exercite o anumită putere, dar
deţine o putere de apreciere discreţionară. În astfel de cazuri, singura obiecţie care poate fi
ridicată împotriva acţiunii administrative este cea a abuzului de putere. Cu toate acestea, pârâta
analizează obiecţia în cauză, pentru cazul în care Curtea are obligaţia de a admite teza contrară.
În acest sens, aceasta susţine următoarele:

― Argumentul reclamantei conform căruia, întrucât producţia de clementine de pe piaţa

comună este insuficientă, este imposibil să se îmbunătăţească forţa competitivă a acestei pieţe
pentru produsele în cauză, pare să vizeze exercitarea puterii de apreciere tehnică de care dispune
Comisia în acest domeniu. Pe de altă parte, reclamanta pierde din vedere faptul că realizarea
scopului urmărit de Comisie, şi anume crearea de noi culturi de mandarine, este asigurat prin
interdicţia oricărei derogări de la Tariful Vamal Comun aplicabil acestor produse.

― Afirmaţia reclamantei că mandarinele nu se pot substitui clementinelor este contrazisă nu

numai de statisticile disponibile, ci şi de indicaţiile furnizate chiar de Republica Federală.

3. Abuzul de putere

Reclamanta invocă în acest sens mai multe argumente care au fost deja prezentate sau
amintite în ceea ce priveşte motivul referitor la încălcarea tratatului. În special, aceasta susţine
următoarele:

― În ceea ce priveşte întrebarea dacă în speţă Comisia dispune de o putere discreţionară,

este suficient să se facă trimitere la argumentele prezentate în această privinţă de reclamantă în
cauza 34/62.

― Ceea ce Comisia a dorit să urmărească prin decizia atacată este substituirea mandarinelor
cu clementinele în consumul din cadrul Comunităţii şi rămâne să se hotărască dacă Comisia îi
poate impune consumatorului o anumită alegere.

― Prin expresia „produsele în cauză”, articolul 25 alineatul (3) arată limpede că orice decizie
trebuie să ia în considerare piaţa produsului pentru care este solicitată o suspendare a drepturilor
vamale, şi nu piaţa generală a tuturor produselor enumerate în anexa II.

― Insuficienţa motivării pe care se întemeiază refuzul creează impresia că autorizaţia în

litigiu a fost refuzată din motive politice, şi nu economice. Procedura urmată de Comisie, prin
consultarea statelor membre care nu sunt reclamante în privinţa cererii guvernului federal, este
contrară articolului 25 alineatul (3) din tratat.

― Politica agricolă, astfel cum este descrisă de pârâtă şi astfel cum rezultă din Regulamentul
nr. 135 al Comisiei, pare să se orienteze spre principiile autosuficienţei.

― Argumentul Comisiei conform căruia Tariful Vamal Comun formează o unitate care nu
permite excepţii fără motive întemeiate, nu produce efecte în raport cu articolul 25 alineatul (3) din
tratat.

― Din examinarea celorlalte decizii luate în cadrul articolului 25 alineatul (3) din tratat,
se poate deduce că cererile prezentate în temeiul acestei dispoziţii fac deseori obiectul unor
„operaţiuni de compensare”.
24
Pe de altă parte, pârâta subliniază următoarele:

― Condiţia menţionată la articolul 25 alineatul (3) din tratat pentru acordarea unei suspendări
a drepturilor vamale, şi anume nicio „perturbare importantă de pe piaţa produselor în cauză”
nu rezultă dintr-o astfel de măsură, nu este singura condiţie de care trebuie să ţină seama pentru
aplicarea articolului respectiv.

Acordarea unei puteri discreţionare Comisiei decurge, pe de o parte, chiar din textul articolului
25 alineatul (3) din tratat, în comparaţie cu alineatele (1) şi (2), în care cuvântul „poate” nu
figurează şi, pe de altă parte, din faptul că acest paragraf se referă la produsele agricole şi
are legătură astfel cu politica agricolă a Comunităţii, pentru care tratatul a prevăzut în mod
obligatoriu numai anumite obiective, rezervând elaborarea măsurilor necesare prin negocieri şi
decizii ulterioare.

― În cadrul exercitării acestei puteri discreţionare, Comisia, fără a acţiona astfel cum doreşte,
a luat în seamă principiile menţionate la articolele 29 şi 39 din tratat.

― În ceea ce priveşte în special obiectivul enunţat la articolul 29 litera (a) din tratat, este
necesar să se observe că, deoarece Comunitatea trebuie să fie considerată o singură entitate,
Comisia avea obligaţia să ia în considerare comerţul tuturor statelor membre ale Comunităţii cu
ţările terţe.

― Pârâta s-a inspirat şi din obiectivul enunţat la articolul 29 litera (b) din tratat, deoarece
acesta este un obiectiv care figurează, de asemenea, la articolul 110 al doilea paragraf din tratat,
referitor la politica comercială comună.

― Comercializarea în continuă dezvoltare a clementinelor nu a fost până în prezent influenţată

în mod apreciabil de majorarea drepturilor vamale.

― De asemenea, Comisia a respectat obiectivele înscrise la articolul 29 litera (d) din tratat.

― Argumentele invocate cu privire la articolul 29 litera (b) din tratat se pot referi şi la
articolul 39 alineatul (1) litera (a).

― În ceea ce priveşte articolul 39 alineatul (1) litera (b), este necesar să se observe că
nivelul de viaţă echitabil al populaţiei agricole trebuie să rezulte în special dintr-o raţionalizare
a producţiei.

― Obiectivele enunţate la articolul 39 alineatul (1) literele (c) şi (d) nu au avut o importanţă
capitală în speţă.

― Creşterea preţurilor provocată de aplicarea tarifului vamal este de natură să asigure preţuri
rezonabile pentru livrările efectuate consumatorilor.

― Nicio dispoziţie de la articolele 25, 29 sau 39 din tratat nu îi interzice Comisiei să ţină
seama de repercusiunile deciziilor luate în temeiul articolului 25 alineatul (3) pe piaţa produselor
concurente cu cele pentru care se solicită suspendarea drepturilor vamale.

― În cele din urmă, reclamanta nu a indicat niciun fapt care să fundamenteze motivul
tratamentului arbitrar şi discriminatoriu.

25
B – Cu privire la cererea de despăgubiri

Reclamanta subliniază că prejudiciul suferit, în jur de 43 265,30 DM, a fost evaluat cu

aproximaţie, deoarece nu a fost posibil din punct de vedere material să se efectueze toate
calculele pentru anul 1962.

În plus, creşterea impunerii vamale nu a putut fi transferată.

De altfel, întrebarea dacă o astfel de impunere poate fi sau nu transferată asupra altor persoane a
fost deja examinată în cererile de ordonanţă preşedinţială pentru suspendarea deciziei atacate.

Dimpotrivă, pârâta susţine următoarele argumente:

― Cererea de despăgubiri introdusă în temeiul articolului 215 al doilea paragraf din tratat se
bazează pe o decizie a Comisiei care nu este ilegală.

― Dreptul intern german, belgian şi italian, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie, impun,
pentru ca o acţiune în despăgubiri să fie considerată întemeiată, ca administraţia să fi încălcat o
normă de drept care are ca scop protejarea reclamantei. În speţă reclamanta nu a arătat care este
norma în cauză şi este greşit să se creadă că articolul 25 alineatul (3) din tratat a fost instituit cu
scopul de a proteja importatorii.

― Cererea de despăgubiri vizează restituirea sumelor plătite cu titlul de drepturi vamale. Dar
cererea de despăgubiri menţionată la articolul 215 al doilea paragraf din tratat nu poate avea ca
obiect această restituire, deoarece aceasta este consecinţa logică a anulării deciziei atacate, în
cazul în care acţiunea este considerată admisibilă şi întemeiată.

IV – Procedură

Prin cererea din 16 august 1962, reclamanta a solicitat suspendarea deciziei atacate; o a doua cerere
în acest sens a fost introdusă la 6 decembrie 1962; cele două cereri de ordonanţă preşedinţială au
fost respinse prin ordonanţa preşedintelui la 31 august, respectiv, 21 decembrie 1962.

Prin cererea introdusă la 28 august 1962 în temeiul articolului 91 din Regulamentul de procedură,
pârâta a invocat o excepţie de inadmisibilitate a prezentei acţiuni; prin ordonanţa Curţii din 24
octombrie 1962 excepţia amintită a fost conexată cu fondul.

Prin ordonanţa din 6 decembrie 1962, Curtea a hotărât să audieze părţile în privinţa admisibilităţii
concluziilor din cererea referitoare la citarea Republicii Federale Germane; în observaţiile
sale scrise prezentate la 21 decembrie 1963, reclamanta a renunţat la aceste concluzii; prin
ordonanţa din 24 ianuarie 1963, Curtea a decis că nu mai este necesar să se pronunţe cu privire
la concluziile amintite.

În cursul procedurii orale, reclamanta a evaluat prejudiciul pretins la 39 414,01 DM.

Motive

I – Cu privire la acţiunea în anulare

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

În temeiul articolului 173 paragraful al doilea din Tratatul CEE „orice persoană fizică sau
juridică poate formula …. o acţiune împotriva deciziilor …. care, deşi luate sub aparenţa ….
unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc în mod direct şi individual”.
26
Pârâta susţine că expresia „altă persoană” care apare în acest paragraf nu se referă la statele
membre, considerate în calitatea lor de putere publică şi că, în consecinţă, persoanele de drept
privat nu au dreptul să introducă o acţiune în anulare împotriva deciziilor Comisiei sau ale
Consiliului care se adresează statelor membre.

Articolul 173 paragraful al doilea din tratat admite, cu toate acestea, acţiunea persoanelor de
drept privat împotriva deciziilor adresate unei „alte persoane” şi care le privesc în mod direct şi
individual, însă acest articol nu precizează şi nici nu limitează domeniul de aplicare al acestor
termeni.

Formularea şi sensul gramatical al dispoziţiei menţionate anterior justifică interpretarea cea mai
largă.

De asemenea, dispoziţiile din tratat referitoare la dreptul justiţiabililor de a introduce o acţiune

nu trebuie să fie interpretate în mod restrictiv.

Prin urmare, întrucât tratatul nu conţine nicio prevedere cu privire la acest aspect, o limitare în
această privinţă nu poate fi prezumată.

În consecinţă, argumentul pârâtei nu poate fi considerat întemeiat.

Pârâta susţine, de asemenea, că decizia atacată este, prin însăşi natura ei, un regulament
adoptat sub forma unei decizii individuale şi că, din acest motiv, persoanele de drept privat nu
pot introduce o acţiune împotriva ei, la fel ca în cazul actelor normative cu sferă de aplicare
generală.

Cu toate acestea, din articolele 189 şi 191 din Tratatul CEE rezultă că decizia se caracterizează
prin numărul limitat de destinatari cărora li se adresează; pentru a stabili dacă este vorba sau nu
de o decizie, trebuie să se analizeze dacă actul respectiv priveşte subiecte determinate.

Decizia contestată a fost adresată Guvernului Republicii Federale Germania şi îi refuză acestuia
acordarea autorizării de suspendare parţială a drepturilor vamale aplicabile anumitor produse
importate din ţări terţe.

În consecinţă, actul atacat trebuie să fie considerat o decizie ce priveşte un subiect determinat şi
care nu produce efecte obligatorii decât în privinţa acestuia.

În conformitate cu articolul 173 paragraful al doilea din tratat, persoanele de drept privat pot
introduce o acţiune în anulare împotriva deciziilor care, deşi se adresează unei alte persoane,
le privesc în mod direct şi individual, dar în speţă pârâta contestă faptul că decizia în litigiu îl
priveşte pe reclamant în mod direct şi individual.

Este necesar să se analizeze, în primul rând, dacă cea de-a doua condiţie a admisibilităţii este
îndeplinită, deoarece, în cazul în care decizia respectivă nu îl priveşte în mod individual pe
reclamant, nu mai este necesar să se analizeze dacă acesta este în mod direct interesat.

Alte persoane decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că sunt în mod individual interesaţi,
decât în cazul în care această decizie le aduce atingere din cauza anumitor calităţi care le sunt
specifice sau datorită unor circumstanţe care le caracterizează în raport cu orice altă persoană şi
le individualizează în mod asemănător cu destinatarul.

În speţă, decizia în litigiu îi aduce atingere reclamantului, în calitate de importator de clementine,

şi anume din cauza unei activităţi comerciale care, în orice moment, poate fi exercitată de orice

27
persoană şi care, aşadar, nu este de natură să îl individualizeze în raport cu decizia atacată, în
mod asemănător cu destinatarul.

Pentru aceste motive, prezenta acţiune în anulare trebuie să fie declarată inadmisibilă.

II – Cu privire la acţiunea în despăgubiri

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

Pârâta susţine că aceste concluzii ale prezentei acţiuni, fiind formulate pentru prima dată în
replică, au fost prezentate tardiv şi nu sunt admisibile, în conformitate cu articolul 38 alineatul
(1) litera (d) din Regulamentul de procedură.

Cu toate acestea, reclamantul a inclus în solicitarea sa o cerere de constatare având ca obiect

prejudiciul eventual rezultat din decizia atacată; în cadrul procedurii scrise şi orale, reclamantul
a precizat obiectul acestei cereri şi a evaluat valoarea respectivului prejudiciu.

În consecinţă, concluziile acţiunii în despăgubiri pot fi considerate ca o dezvoltare admisibilă a

celor cuprinse în cerere; acestea sunt, aşadar, admisibile, în conformitate cu articolul 38 alineatul
(1) litera (d) menţionat anterior.

CU PRIVIRE LA FOND

În concluziile reclamantului se solicită plata unei despăgubiri a cărei valoare corespunde valorii
drepturilor vamale şi a impozitului pe cifra de afaceri pe care acesta a trebuit să le plătească, ca
urmare a deciziei împotriva căreia a introdus, în acelaşi timp, o acţiune în anulare.

În aceste condiţii, trebuie să se constate că prejudiciul pe care reclamantul pretinde că l-a

suferit a fost cauzat de această decizie şi că acţiunea în despăgubiri vizează, de fapt, înlăturarea
efectelor juridice pe care decizia în litigiu le-a produs asupra reclamantului.

În speţă, decizia atacată nu a fost anulată.

Un act administrativ care nu a fost anulat nu poate constitui în sine o eroare a administraţiei,
de natură să aducă atingere celor cărora li se adresează; prin urmare, aceştia din urmă nu pot
pretinde daune-interese din cauza acestui act.

Curtea nu poate, prin intermediul unei acţiuni în despăgubiri, să hotărască asupra unor măsuri
care anulează efectele juridice ale unei astfel de decizii care nu a fost anulată.

Acţiunea reclamantului trebuie, prin urmare, să fie respinsă ca neîntemeiată.

III – Cu privire la cheltuielile de judecată

În conformitate cu articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în
pretenţii este obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta, care a căzut în pretenţii, trebuie să fie obligată la suportarea cheltuielilor de

judecată.

având în vedere actele de procedură;

după ascultarea raportului judecătorului raportor;

28
după ascultarea pledoariilor părţilor;

după ascultarea concluziilor avocatului general;

având în vedere articolele 173 paragraful al doilea, 176, 189, 191 şi 215 paragraful al doilea din
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene;

având în vedere Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie, anexat la Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice Europene;

având în vedere Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în

special articolul 69 alineatul (2),

CURTEA,

respingând orice alte concluzii mai ample sau contrare, hotărăşte:

1) Respinge ca inadmisibilă acţiunea în anulare.

2) Respinge ca neîntemeiată acţiunea în despăgubiri.

3) Obligă reclamantul la plata cheltuielilor de judecată.

Donner�������������������
Delvaux Lecourt

Hammes Rossi Trabucchi Strauss

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 15 iulie 1963.

Grefier Preşedinte

A. VAN HOUTTE��������������������
A. M. DONNER

29
 Concluziile avocatului general KARL ROEMER

28 mai 1963

Traducere din limba germană

SUMAR

Pagină

Introducere (Fapte, concluziile părţilor, procedura)

I – Admisibilitatea

1. Acţiune în anulare

a) Persoanele fizice pot ataca o decizie adresată unui stat membru?

b) Există dreptul de acţiune numai atunci când o decizie se adresează unei alte
persoane?

c) Decizia atacată aparţine domeniului legislativ?

d) Decizia o priveşte direct pe reclamantă?

e) Decizia o priveşte individual pe reclamantă?

f) Rezumat

2. Acţiune în despăgubiri

a) Există vreo modificare a concluziilor admisibilă?

b) Acţiunea în despăgubiri poate fi exercitată în acelaşi timp cu acţiunea în anulare?

c) Expunerea motivelor este suficient de întemeiată?

II – Cu privire la fond

1. Atitudinea guvernului federal

2. A fost dovedit vreun prejudiciu special?

3. Reclamanta a adus dovada încălcării unei norme de apărare a intereselor sale?

III – Rezumat şi concluzii

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

La 27 iulie 1962, reclamanta, o societate germană în nume colectiv, care are ca obiect importul de
fructe meridionale, a prezentat Curţii o decizie a Comisiei CEE referitoare la drepturi vamale.

30
Se ştie că Guvernul Republicii Federale a prezentat Comisiei la 16 iunie 1961 o cerere scrisă de
autorizare în vederea suspendării parţiale a tarifului extern comun pentru clementine proaspete.
Cererea a fost modificată verbal pentru a obţine crearea unei „poziţii ex- pentru clementine”
(tarif 10 %).

Cu toate acestea, Comisia a respins cererea prin scrisoarea din 22 mai 1962; această decizie face
obiectul prezentei acţiuni.

Aceasta din urmă se caracterizează prin două obiective:

– Pe de o parte, reclamanta cere anularea deciziei menţionate.

Reclamanta, cu acordul Comisiei, a declarat în cel de-al doilea memoriu că unele concluzii
suplimentare, referitoare la acţiunea în anulare, erau fără obiect: ele tindeau să declare că pârâta
era obligată să autorizeze Repu­blica Federală Germania să suspende aplicarea dreptului vamal
în vigoare pentru clementine în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 1962,

sau să se pronunţe din nou şi imediat cu privire la cererea Republicii Federale Germania din 16
iunie 1961 tinzând să suspende parţial tariful extern comun pentru clemen­tine, ţinând seama de
concepţia juridică a Curţii privind inter­pretarea tratatului în materie de suspendare a drepturilor
vamale;

sau, în subsidiar, să declare că pentru importurile de clemen­tine provenite din ţări terţe la rata
de 10 %, Comisia era obligată să acorde Republicii Federale Germania un contin­gent maxim
de 11 000 tone.

– Pe de altă parte, reclamanta cere Curţii să oblige Comisia să plătească 39.414,01 DM

daune-interese. Această concluzie o înlocuieşte pe cea care fusese prezentată iniţial în cerere şi
care tinde spre constatare unei obligaţii de despăgubire. Ea a fost prezentată pentru prima dată
în memoriul din 18 ianuarie 1963 şi prejudiciul era calculat la 43.265,30 DM. În cursul audierii
din 2 mai 1963, reclamanta a redus suma prejudiciilor la cifra menţionată anterior, păstrând în
acelaşi timp, cu titlu subsidiar, cererea de constatare pe care o prezentase iniţial.

Comisia ajunge la concluzia respingerii integralităţii acţiunii ca fiind inadmisibilă şi în orice

caz neîntemeiată.

De asemenea, trebuie semnalat în planul procedurii că reclamanta, cu acordul Comisiei, a retras

o cerere de înfăţişare în cauză a Republicii Federale Germania. Indiferent de cele două cereri
de adoptare a unei măsuri provizorii (din 8 august 1962 şi din 4 decembrie 1962), care au fost
ambele respinse prin ordonanţe ale preşedintelui Curţii (din 31 august 1962 şi din 21 decembrie
1962), procedura prezintă încă această particularitate conform căreia Comisia a cerut Curţii să
se pronunţe în prealabil cu privire la admisibilitatea acţiunii, în conformitate cu articolul 91 din
Regulamentul său de procedură. După ce a primit observaţiile reclamantei, care a concluzionat
respingerea acestei cereri şi, în subsidiar, rezervarea deciziei privind admisibilitatea până la
hotărârea finală, Curtea a decis la 24 octombrie 1962 să conexeze excepţia de inadmisibilitate
cu fondul.

În prezent avem sarcina de a ne prezenta concluziile în această cauză, dar în mod normal
aspectele de admisibilitate sunt în primul plan al discuţiei – derularea procedurii nu lasă loc
deloc îndoielilor în această privinţă – şi acest lucru atât pentru acţiunea în anulare, cât şi pentru
acţiunea în daune-interese.

31
În orice sistem de garanţii jurisdicţionale şi, prin urmare, şi în cel al tratatelor europene,
aceste aspecte de admisibilitate prezintă o importanţă astfel încât trebuie examinate din oficiu,
indiferent de argumentarea părţilor. Soluţia lor va aduce o contribuţie importantă pentru a
determina limitele protecţiei jurisdicţionale pe care tratatul o deschide persoanelor fizice.

I – Admisibilitatea

1. Acţiunea în anulare

Acţiunea se sprijină pe articolul 173 al doilea paragraf din Tratatul CEE, în conformitate cu
care

„Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în aceleaşi condiţii, (şi anume cele prevăzute
la primul paragraf) o acţiune împotriva deciziilor al căror destinatar este şi împotriva deciziilor
care, deşi luate sub aparenţa unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o
privesc în mod direct şi individual.”

Comisia a examinat în detaliu, în scris şi oral, diferitele condiţii de aplicare a acestei dispoziţii
şi a concluzionat că reclamanta nu avea dreptul să introducă acţiunea.

a) Comisia ridică mai întâi problema cunoaşterii dacă, „celelalte persoane” prevăzute la articolul
173 al doilea paragraf, se referă şi la statele membre vizate sau numai la destinatarii particulari
ai unei acţiuni. În opinia noastră, nu există nici un motiv să se înţeleagă expresia citată într-un
sens strâns.

Statele membre însele sunt persoane, şi anume persoane juridice de drept public şi, ca atare,
intră sub incidenţa textului articolului 173 al doilea paragraf, care este redactat în termeni foarte
generali. Reamintim în această privinţă dispoziţia articolului 34 din Statutul Curţii CECO care
reglementează dreptul de intervenţie. Formula sa „persoanele fizice şi juridice„ vizează toate
părţile interesate, inclusiv statele membre. De asemenea, articolul 39 din Statutul Curţii CEE
citează că au dreptul de a forma o terţă opoziţie statele membre, instituţiile şi „toate celelalte
persoane fizice sau juridice”. Mai mult, se poate de asemenea remarca că alte dispoziţii ale
tratatelor supun în mod expres statele membre la o reglementare specială atunci când s-a dorit
derogarea de la prevederile generale, de exemplu articolul 41 din Statutul Curţii CECO sau
articolul 37 din Statutul Curţii CEE. În această privinţă, trebuie de asemenea menţionat că,
pentru directive, şi anume pentru actele ce prescriu un scop unui stat membru lăsând alegerea
formelor şi mijloacelor organismelor interne, dreptul de acţiune a persoanelor fizice este exclus
în mod expres.

Din această omitere de diferenţiere prevăzută la articolul 173 al doilea paragraf reiese ca o
primă concluzie că deciziile adresate statelor membre nu se sustrag, în principiu, acţiunilor
persoanelor fizice. De asemenea, nu apare nicun motiv de fond pentru a limita astfel dreptul
de acţiune. Faptul că o decizie adresată unui stat membru poate pune în joc interese care în
alt plan sunt altele decât interesele private este încă cel mai puţin decisiv. Indiferent de faptul
că, într-un caz concret, de exemplu atunci când un stat membru se vede impunând sarcina de
reglementare a unei situaţii deosebite, este perfect ca interesele persoanelor fizice să figureze
în primul plan, coincidenţa de interese particulare şi interese generale este un fenomen foarte
frecvent în procedura administrativă şi în jurisdicţia constituţională. Nu rămâne mare lucru din
dreptul de acţiune al persoanelor fizice dacă era limitat cazurilor în care interesele superioare
ale statului au un rol subordonat.

De asemenea, trebuie să se pună întrebarea de ce numai interesul statelor membre şi nu cel al

32
altor organisme de drept public (Länder într-un stat federal, comunele) cere un regim special.
Şi acestea pot fi destinatare în temeiul articolului 173 al doilea paragraf. Pentru asemenea
decizii, Comisia nu pare să considere că limitarea dreptului de acţiune este necesar.

În cele din urmă, argumentul scos dintr-o protecţie jurisdicţională, obţinută eventual din
iniţiativa statelor membre, nu ne poate face să tragem o altă concluzie, căci cazul de faţă ne
arată precis modul în care acest mijloc este insuficient atunci când o persoană fizică nu are
nicio posibilitate de a-şi constrânge propriul stat să introducă o procedură judiciară. La fel ca
în Tratatul CECO care nu prezintă particularităţi pe planul sistematic al dreptului şi cu privire
la care există o jurisprudenţă foarte clară (a se vedea hotărârile cu privire la tarifele speciale
de transport naţio­nale), dreptul de acţiune al persoanelor fizice nu poate, în prin­cipiu, să fie
limitat în temeiul Tratatului CEE în cazul în care deciziile adresate statelor membre sunt supuse
controlului Curţii.

b) În al doilea rând, Comisia se întreabă dacă expresia „o decizie adresată unei alte persoane” nu
trebuie înţeleasă asemeni frazei „deciziile... care, deşi luate sub aspectul unui regulament ...”, ceea
ce duce la consecinţa că dreptul de acţiune nu există decât în cazul în care decizia atacată nu a fost
adresată decât în aparenţă Republicii Federale.

Se estimează de asemenea că această teză este falsă. În cazul în care, pentru dreptul de acţiune
al persoanelor fizice, Tratatele de la Roma descriu distincţia dintre decizii şi regulamente şi le
exclud pe acestea din urmă, în principiu, de la dreptul de acţiune, există un motiv pentru care
se permite examinarea adevăratei naturi juri­dice a unui act şi pentru care se admite acţiunea
atunci când regulamentul nu are decât aspectul exterior şi nu şi conţinutul de fond. Însă reluarea
aceleiaşi idei pentru a o aplica destinatarilor deciziilor, şi anume unui grup de acte juridice care
cuprind acte individuale incontestabile, înseamnă presupunerea că autorii tratatului au vrut să
restrângă dreptul de acţiune în mod exorbitant. În această concepţie, singurul care are dreptul
să introducă o acţiune este destinatarul unui act administrativ, iar orice altă persoană care nu
este destinatară trebuie să dovedească că în realitate actul o vizează chiar direct, în vreme ce
destinatarul de fapt nu trebuie să fie considerat un destinatar aparent.

Caracterul nejustificat al acestei teze apare de asemenea atunci când se aplică în cazurile actelor
unei persoane ce impune obligaţii altei persoane, sau eventual în cazul autorizării asociaţiilor,
prin urmare al ipotezelor în care, conform practicii administrative uzuale, actul ajunge adesea să
nu fie adresat tuturor persoanelor cărora, după principiile generale, trebuie să le fie recunoscut
un interes important. Se estimează că o asemenea limitare a dreptului de acţiune nu se poate să
fi fost dorită şi nu o vom lua prin urmare în considerare.

c) Comisia arată de asemenea că decizia atacată intră sub incidenţa legislaţiei. Este vorba de
acordarea sau refuzarea unei autorizaţii de a modifica unele norme de drept naţional căci, în
dreptul german, drepturile vamale nu pot fi suspendate decât printr-o modificare a poziţiilor
vamale stabilite în mod legal. În consecinţă, dreptul de acţiune al persoanelor fizice trebuie
exclus ca şi în cazul regulamentelor.

Nu se poate ascunde faptul că această argumentare pare încântătoare, căci reaminteşte punctul
de vedere susţinut în cauza 18/57, în care era vorba să se examineze sub aspectul dreptului
asociaţiilor autorizaţia acordată unui acord comercial. La vremea aceea, s-a considerat corect
să se ţină seama, în calificarea actului juridic, de repercusiunile sale asupra cumpărătorilor
care intră sub incidenţa acelui acord co­mercial şi astfel s-a ajuns să se accepte că era o
decizie generală. Este adevărat, Curtea nu a urmărit această sugestie. Ea a considerat că
elementul decisiv era că decizia Înaltei Autorităţi viza decizii concrete cu privire la anumite
�������������
Cauzele 3 – �������
18/58, ������
25 şi �������������������������
26/58, Rec., vol. VI, p. 367;
����� 27
�����
– 29/58,
�����������������������������
Rec., vol. VI, p. 503.
33
întreprinderi. Prin urmare, în ceea ce priveşte întreprinderile care au cerut autorizarea, trebuie
spus că decizia era individuală. O asemenea decizie nu putea fi considerată în acelaşi timp şi
decizie generală în privinţa terţilor.

Punctul de vedere al Curţii a fost afirmat mult mai clar în alte cauze. Ne gândim la acţiunea
referitoare la prima minerilor germani care a fost introdusă de un grup de întreprinderi. Deşi
Curtea a afirmat, într-o cauză întemeiată pe articolul 35 din Tratatul CECO, că decizia de
respingere a Înaltei Autorităţi trebuia calificată asemeni deciziei care fusese cerută Înaltei
Autorităţi şi deşi reclamanta a cerut acesteia să adopte o decizie luată în temeiul articolului
88 din tratat cu privire la un stat membru, ceea ce duce la modificarea unei legislaţii naţionale,
Curtea este de acord cu ideea că acţiunea avea ca obiect o decizie indi­viduală, căci era vorba
de examinarea unei măsuri speciale de către un stat membru determinat. Prin urmare, acţiunea
a fost declarată admisibilă.

Se consideră că această jurisprudenţă se aplică şi Tratatelor de la Roma, căci nu se vede în acest

punct nicio diferenţă în sistemul tratatelor. În cazul în care Tratatul CECO operează o diferenţă
între deciziile generale şi cele individuale pentru delimitarea dreptului de acţiune, Tratatele de
la Roma descriu în primul rând diferenţa dintre regulamentele şi deciziile care sunt definite la
articolul 189 din tratat. Dar în cazul în care elementul ce apare în primul plan al examinării este
caracterul juridic al unui act, adică valabilitatea juridică şi caracterul său obligatoriu şi nu efectele
sale ulterioare (acestea din urmă pot juca un rol în problema interesului), Curtea, în jurisprudenţa
sa actuală, nu va putea considera decizia Comisiei ca fiind un act individual adresat unui subiect
de drept determinat (un stat membru) şi al cărui obiect este să reglementeze o situaţie juridică
individuală, o problemă individuală determinată în instanţă. În această examinare, convingerea
Curţii poate fi consolidată prin faptul că actele asemănătoare din dreptul administrativ german,
de exemplu autorizarea acordată statutelor comunale de către autoritatea competentă, pot fi
considerate ca fiind acte individuale atacabile.

Cu toate acestea nu se poate nega dreptul de acţiune în cazul de faţă pretinzând că acţiunea
atacată are caracterul unui regulament.

d) Tratatul solicită apoi un interes direct pentru admisibilitatea acţiunilor în anulare („să privească
în mod direct” reclamantul). Reclamanta consideră că această condiţie este îndeplinită, deoarece
decizia prezintă pentru ea însăşi „o anumită importanţă”. În opinia sa, criteriul caracterului
direct nu este altceva decât un mijloc de consolidare a interesului. Însă, în opinia noastră, nu este
altceva decât înţelegerea semnificaţiei sale. Trebuie înţeles într-un mod special, plecând de la
sistemul tratatelor şi de la structura ordinei comunitare. Un element esenţial al Comunităţii este,
dacă se vrea, structura sa federală, şi anume faptul că organele comunitare sunt plasate dincolo
de instanţele statului, cu puteri ce influenţează în parte „direct în domeniul statelor membre
şi care, tot în parte, sunt limitate şi presupun colaborarea statelor membre pentru atingerea
anumitor scopuri. În organizarea garanţiilor jurisdicţionale, criteriul interesului direct trebuie să
ţină seama de această structură. Are prin urmare sensul de a concretiza în mod pozitiv interesul
juridic care, pentru multe din sistemele de drept intern, apare sub o formă generală ca şi condiţie
de introducere a acţiunii.

Sub acest aspect, Comisia are dreptate arătând că lipseşte caracterul direct atunci când o decizie
a executivilor comunitari acordă o autorizaţie sau creează o obligaţie pentru un stat membru.
Aici actul Comisiei este urmat de un act al statului membru interesat şi numai acest ultim act
produce consecinţe directe pentru subiectul de drept. Acest raport apare clar mai ales pentru
 ������������������
Rec., vol. V, p. 112.
����
 ��������������������
Rec., vol. VII, p. 34.
���
34
autorizaţii: numai atunci când statul membrul face uz de autorizaţie, ceea ce constituie pentru
el un act discreţionar, se produc efecte juridice pentru indivizi. În lanţul diferitelor acte juridice,
decizia statului membru este prin urmare un element important care se plasează între decizia
Comisiei şi efectul juridic concret faţă de persoana fizică.

Este adevărat că apare întrebarea dacă faptele trebuie să fie apreciate altfel în caz de refuz al
unei autorizaţii, deoarece aici o reglementare existentă, a cărei modificare a fost solicitată,
subzistă fără să fie necesar un alt act.

În opinia noastră, această particularitate nu poate duce la niciun alt rezultat. În sfârşit, nu
se poate neglija că este vorba aici de un domeniu de apreciere guvernamentală, deoarece
depinde de datoria statului membru în cauză dacă îşi urmăreşte scopul iniţial cu ajutorul căilor
judecătoreşti de atac sau dacă supune hotărârii Comisiei expunerea de motive pe care o poate
considera convingătoare. De asemenea, trebuie să ne gândim că, dacă o persoană fizică ajunge
să ceară anularea deciziei Comisiei şi să obţină în locul acesteia o decizie pozitivă, punerea în
aplicarea a acesteia din urmă depinde de exercitarea de către stat a unei puteri: ţinând seama de
modificările de fapt sau de o schimbare a punctului de vedere politic după un anumit timp, nu
putem spune că acest stat exercită această putere în acelaşi fel ca în momentul în care a depus
cererea de contingent. Acest lucru exclude el însuşi orice relaţie directă din raporturile dintre
instituţiile comunitare şi persoanele fizice interesate atunci când este vorba de problemele
vamale prevăzute la articolul 25.

Prin urmare, acţiunea în anulare a întreprinderii Plaumann pare fi inadmisibilă.

e) Cu toate acestea, trebuie să se examineze problema pentru a şti dacă decizia atacată priveşte
reclamanta individual, ceea ce constituie şi o condiţie de admisibilitate.

Comisia consideră că o decizie nu priveşte individual decât persoanele care sunt afectate de
aceasta din cauza individualităţii lor sau a unor circumstanţe speciale ce ţin de persoana lor.

Reclamanta observă în această privinţă că a fost afectată în propria sa sferă juridică prin refuzul
cererii sale de contin­gent fără ca tratatul să prevadă ca ea singură să fie afectată.

În cazul în care se încearcă să se determine noţiunea de caracter individual, trebuie mai întâi
obervat că Tratatele de la Roma prezintă o particularitate care este străină Tratatului CECO.
Pentru acesta din urmă, natura juridică a actului atacat este în prim plan atunci când este vorba
de delimitarea condiţiilor dreptului de acţiune. Prin urmare, este suficient să existe o decizie
individuală care să-l privească pe reclamant.

Având în vedere că Tratatele de la Roma au ţinut deja seama de natura juridică a actelor în definirea
dreptului de acţiune opunând regulamentele şi deciziile, trebuie estimat (aşa cum Comisia
concluzionează pe bună dreptate) că prin criteriul „caracterului individual” autorii tratatului au
înţeles să restrângă mai mult dreptul de acţiune sub aspectul efectelor juridice ale unui act.

Examinând aceste efecte în cazul de faţă, se constată că, în ceea ce priveşte interesul individual,
la decizia de respingere a Comisiei prezintă acelaşi caracter ca şi o autorizaţie de suspendare a
drepturilor vamale ce duce la o modificare a dreptului vamal naţional.

Din punctul de vedere al efectelor juridice, care trebuie neglijate pentru determinarea naturii
juridice a actului atacat dar care, dimpotrivă, sunt în prim plan în ceea ce priveşte interesul
individual, nu se poate nega că există o concor­danţă între actul atacat şi unele măsuri
legislative. Sunt afectaţi toţi cei care, în cursul anului 1962, doreau să importe clementine.
La sfârşitul acestei perioade este posibil să se realizeze că numărul celor interesaţi este

35
relativ mic. Însă acest lucru nu poate fi decisiv. Important este că aici interesul nu decurge din
individualitatea unor anumite persoane, ci din apartenenţa la grupul definit în mod abstract al
tuturor celor care doreau să importe clementine în acea vreme. Grupul lor nu poate fi determinat
în momentul în care se adoptă decizia, deoarece, prin natura sa, el se modifică continuu, deşi în
realitate numai într-o mică măsură.

În cazul în care consecinţele juridice ale deciziei sunt aceleaşi ca şi pentru o măsură legislativă
împotriva căreia persoanele fizice nu pot introduce o acţiune, din punctul de vedere al interesului
individual nu se mai poate recunoaşte că există vreun interes pentru introducerea unei acţiuni.

f) Astfel, pentru a rezuma, trebuie să se propună respingerea acţiunii de anulare ca fiind

inadmisibilă.

2. Acţiunea în despăgubiri

Cererea de despăgubiri se întemeiază pe articolul 215 al doilea paragraf din Tratatul CEE, şi
anume pe dispoziţia conform căreia, „În materie de răspundere extracontractuală, Comunitatea
este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice
ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul
funcţiunilor lor.”

În cazul în care acestă cauză determină pentru prima dată examinarea acestei dispoziţii, prima
sarcină este să se pună în lumină ideea fundamentală a articolului 215 al doilea paragraf, ce
caracterizează misiunea Curţii. Iată cum este înţeleasă:

Articolul 215 al doilea paragraf prezintă o serie întreagă de condiţii pentru introducerea acţiunii
în răspundere adminis­trativă. În cazul în care se lasă în sarcina Curţii grija de a dezvolta alte
condiţii importante, în special cea a ile­galităţii (încălcarea unui drept, nerespectarea unei legi
de protecţie) şi a învinuirii, trimiterea la dreptul naţional al unui stat membru nu poate fi decât
o trimitere la dreptul naţional cu privire la răspunderea administra­tivă (ceea ce, conform unor
afirmaţii a doctrinei, nu pare foarte evident) şi nu la dreptul general cu privire la despăgubiri şi
nu poate fi interpretat în sensul unei legături strânse cu detaliile elaborării dogmatice a dreptului
răspunderii administrative în diferitele state, ci numai în sensul unei orientări cu privire la
ideile fundamentale conform cărora sfera de aplicare a răspunderii administrative este admisă
în dreptul naţional. Este o experienţă generală a dreptului comparat ca sistemele de drept
naţional, chiar foarte aparente, să urmeze adesea căi diferite în metodele de tehnică juridică
pentru rezolvarea unei probleme, în vreme ce rezultatele coincid totuşi. Acelaşi este şi cazul
răspunderii administrative.

Prin urmare, suntem de părere că, în temeiul articolului 215 al doilea paragraf, Curtea este
relativ liberă să aprecieze problemele deosebite în plan dogmatic dar că, în rezultatul cercetării
sale în dreptul cu privire la răspunderea administrativă a Comunităţii, trebuie să respecte un
cadru comun pentru toate ordinele juridice ale statelor membre.

Văzut astfel, articolul 215 al doilea paragraf pierde mult din caracterul periculos şi din noutatea
pe care pare să le aibă la prima vedere. În ceea ce priveşte dreptul cu privire la răspunderea
administrativă, cere ca activitatea de creare şi comparare a dreptului pe care Curtea, ţinând
seama de numeroasele lacune din dreptul comunitar, trebuie să-l dovedească în mod constant
în numeroase probleme juridice ce afectează procedura şi fondul. Dar înainte de toate, în

36
înţelegerea normei referitoare la răspunderea administra­tivă din Tratatele de la Roma, Curtea nu
se confruntă cu un domeniu complet nou. De asemenea, dacă se observă cu atenţie dispoziţiile
generale din Tratatul CECO referitoare la răspunderea administrativă (articolul 40), ele nu
prevăd un sistem mai precis decât cel prevăzut la articolul 215 al doilea paragraf. Desigur, apare
aici conceptul de eroare de serviciu. Însă Curtea, şi se consideră că pe bună dreptate, a evitat, în
cazurile pe care le-a judecat până în prezent, să se bazeze pe dreptul francez şi, ţinând seama de
celelalte sisteme juridice ale statelor membre, a elaborat dreptul răspunderii administrative ca
şi cum exista pentru dreptul Comunităţii CECO o linie directoare asemănătoare celei prevăzute
la articolul 215 al doilea paragraf. Prin urmare, se vor putea obţine din jurispru­denţa cu privire
la Tratatul CECO indicaţii utile pentru soluţionarea acţiunilor în răspundere administrativă în
temeiul Tratatelor de la Roma.

În cazul acţiunii în despăgubiri, ca şi în cazul acţiunii în anulare, Comisia a arătat de asemenea

o serie întreagă de considerente referitoare la cererea de desp[gubire ce tind să-i stabilească
inadmisibilitatea.

a) Prima obiecţie se referă la evoluţia concluziilor al căror conţinut a fost modificat de mai
multe ori în cursul procesului, aşa cum am indicat la început.

Apare problema cunoaşterii modului în care să fie apreciate aceste modifi­cări repetate şi mai
ales dacă constituie o modificare inadmisibilă a cererii?

Regulamentul de Procedură al Curţii nu oferă nicio informaţie cu privire la posibilităţile şi

limitele unei modificări a acţiunii. Dacă se observă bine, până în prezent Curtea nu s-a pronunţat
decât o singură dată cu privire la admisibilitatea modificărilor unei cereri atunci când, în cauza
17/57, părţile au înţeles că acţiunea trebuie considerată ca fiind introdusă în temeiul articolului
35 din Tratatul CECO dacă nu reuşea în temeiul articolului 33. Curtea a constatat atunci că nu
se putea modifica în duplică1 natura acţiunii. Particularitatea acestui caz era că articolul 35 din
Tratatul CECO prevedea o procedură prealabilă ce nu fusese respectată în cazul concret. În
consecinţă, această hotărâre nu poate aduce nici un ajutor astăzi.

Fără să se abordeze problema cunoaşterii regulilor aplicabile într-o acţiune în anulare în care,
spre deosebire de acţiunea în despăgubiri, termenul de acţiune joacă un rol, se admite că, în
procesele în care răspunderea insti­tuţiilor este în joc, nu se cuvine aplicarea în principiu a
criteriilor prea rigide pentru modificarea concluziilor. O privire asupra dreptului naţional va
confirma această idee. În procedura administrativă germană, de exemplu, concluziile pot fi
modificate dacă constau numai într-o extindere sau limitare, scopul acţiunii şi faptele care stau
la baza sa rămânând neschimbate2. De asemenea, transformarea unei acţiuni în constatare
într-o acţiune în despăgubiri nu este considerată ca fiind o modificare a acţiunii ce solicită o
autorizare. În sfârşit, modificarea concluziilor ce constau în modificarea obiectului litigiului, şi
anume scopul sau cauza, poate de asemenea să fie admisă fără consimţământul părţii adverse
dacă instanţa consideră oportun.

Dacă aceste idei sunt cele ce ghidează în cazul de faţă (se consideră că se ştie că ele există
şi în dreptul administrativ francez3 într-o formă asemănătoare), se vor atinge următoarele
rezultate:

În procesul de transformare a cererii de constatare în cerere de despăgubiri, care era însoţit de

������������������
Rec., vol. V, p. 26.
���
���������������������������������������������������
Koehler: Kommentar zur Verwaltungsgerichtsordnung ������������������������
1960, notele II şi III, ��§ ���
91.
��������������������������������������������������������������������������
Gabolde: soluţionarea practică a procedurii administrative contencioase, ����������
1960, Nr. 310.
����
37
faptul că prejudiciul era calculat pentru întreg anul 1962, contrar celor menţionate în cerere,
modificarea obiectului litigiului (cererea de despăgubiri era deja în litigiu pe fond) consta numai
în evaluarea prejudiciului şi în prelungirea în timp a motivelor de fapt.

În consecinţă, singura noutate erau doar argumentele suplimentare de fapt; dacă se face o paralelă
cu procedura de anulare, pot fi plasate în acelaşi plan ca şi argumentele suplimentare admisibile
în cadrul motivelor deja expuse. Nimic nu trebuie să se opună unei asemenea prelungiri, şi asta
a fortiori pentru reducerea sumei prejudiciului în cursul procedurii orale şi pentru concluziile
subsidiare de menţinere a cererii de constatare. Aceasta din urmă este logic mai mică în raport
cu cererea de despăgubiri.

Singura obiecţie importantă a pârâtei împotriva acestui procedeu constă în trimiterea la limitarea
dreptului său de apărare pe care nu-l poate exercita într-un sigur memoriu în caz de prelungire a
concluziilor acţiunii în duplică. Ea poate fi eliminată pe fond constatându-se faptul că Comisia
nu are un drept absolut de a depune două memorii, aşa cum se întâmplă, de exemplu, atunci
când o reclamantă renunţă ea-însăşi la duplica sa. În orice caz, nu se poate constata că în această
cauză pârâta a fost restricţionată în apărarea sa.

Se admite aşadar că modificările concluziilor cu privire la despăgubire nu se lovesc de obiecţiile

de procedură; bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că a fost definitiv apreciată admisibilitatea
diferitelor concluzii.

b) O a doua obiecţie a Comisiei priveşte faptul că cererea de despăgubiri a fost prezentată în

acelaşi timp şi paralel cu cererea de anulare. Comisia afirmă în mod explicit că nu înţelege astfel
să abordeze problema generală a raporturilor între acţiunea în anulare şi acţiunea în despăgubiri,
care au ambele ca obiect acelaşi act juridic, ci doreşte să scoată în evidenţă această particularitate
că, în această cauză, cele două cereri au acelaşi scop. Prin anularea deciziei atacate, reclamanta
caută să înlocuiască respingerea cererii prezentate de Guvernul Republicii Federale printr-o
soluţie pozitivă, având ca rezultat final rambursarea de către guvernul federal a drepturilor
vamale transferate în urma refuzului suspendării drepturilor vamale. Ca despăgubire, reclamanta
reclamă aceeaşi sumă Comisiei, fără să pornească de la un raport de subsidiaritate, ceea ce face
ca în caz de succes al ambelor cereri să obţină mai mult decât are dreptul. În consecinţă, cererea
de despăgubiri trebuie considerată inadmisibilă.

Se consideră că, în acest proces, Curtea nu numai că nu are niciun motiv să trateze în mod
general problema cunoaşterii faptului dacă un reclamant poate cere în acelaşi timp anularea unui
act, cu toate consecinţele legale prevăzute, şi despăgubirea prejudiciului cauzat de acel act. Se
doreşte numai să se indice că în principiu nu se consideră inadmisibilă o asemenea joncţiune de
două concluzii într-un singur proces atunci când, de exemplu, este sigur că măsurile ce trebuie
luate de administraţie după anulare nu vor duce la o restabilire completă a fostei situaţii.

În ceea ce priveşte problemele deosebite din cazul de faţă, reiese de la sine că acelaşi scop nu
poate fi reclamant de două ori. Trebuie însă să apară întrebarea dacă, de fapt, acesta este într-
adevăr scopul concluziilor în speţă.

Situaţia procedurală nu afectează decât reclamanta şi Co­misia. Chiar admiţând faptul că

procesul se termină în favoarea reclamantei, prin anularea deciziei atacate, şi nu lasă Comisiei
decât posibilitatea de a da un răspuns în întregime pozitiv cererii de contingent, nu va fi
deloc prejudiciată atitudinea adoptată de guvernul federal abilitat în acest scop. Acesta din
urmă poate foarte bine să renunţe să solicite retroactiv autorizaţia după 1962. Va refuza cu
siguranţă să ramburseze drepturile vamale transferate, aşa cum a dovedit de altfel reclamanta.
Cu alte cuvinte, rambursarea drepturilor vamale transferate de reclamantă nu este consecinţa
38
indispensabilă a unei hotărâri favorabile în procedura de anulare. Această constatare nu
ne permite să considerăm inadmisibilă o acţiune în despăgubiri introdusă în acelaşi timp
împotriva Comisiei şi care vizează aceeaşi despăgubire financiară. O altă problemă care, în
situaţia actuală, nu trebuie să preocupe este cunoaşterea faptului dacă, din aceste motive,
această acţiune nu poate fi eventual judecată în acelaşi timp cu acţiunea în anulare, deoarece
efectele hotărârii de anulare trebuie mai întâi aşteptate, şi dacă, din acest motiv, poate părea
neîntemeiată.

c) O a treia obiecţie a Comisiei se referă la elementele speciale ale cererii de despăgubire, adică
prezentarea relevantă a condiţiilor de fapt şi de drept ale cererii prezentate. Această prezentare
trebuie să se facă în cadrul cererii, astfel cum se prevede la articolul 19 şi articolul 38 alineatul (1)
din Regulamentul de procedură al Curţii.

În memoriile sale, reclamanta invocă, în principal, faptul că decizia Comisiei încalcă tratatul
şi puterea discreţionară a acesteia şi afirmă că prejudiciul se calculează pe baza obligaţiei
suplimentare aplicate drepturilor vamale, inclusiv impozitul pe cifra de afaceri, pe care nu
o poate transfera clienţilor săi. De asemenea, în cursul procedurii orale, aceasta a pretins
neîndeplinirea obligaţiei de diligenţă de către Comisie, încălcarea confirmată a tratatului şi
abuzul de putere.

Bineînţeles, procedura în faţa Curţii necesită doar o prezentare sumară a motivelor şi nu o

prezentare exhaustivă a tuturor întrebărilor. Cu toate acestea, noi nu vedem în ce fel cele câteva
remarci ale reclamantei pot să răspundă cerinţelor impuse. Obiecţiile noastre vizează în special
condiţiile în care aceasta îşi exercită dreptul, condiţii care se referă la existenţa unei erori sau
a unei omisiuni. Acestea nu pot fi anulate de către obiecţia conform căreia evoluţia dreptului
responsabilităţii administrative a CEE este abia la început. Reclamanta trebuie să ştie că, în
ceea ce priveşte responsabilitatea administrativă, simpla ilegalitate a unui act nu este suficientă,
având în vedere că o acţiune în anulare şi o acţiune în răspundere administrativă trebuie motivate
în acelaşi mod, în ciuda unei diferenţe între efectele juridice, ceea ce nu poate reprezenta scopul
tratatului, având în vedere că acesta a delimitat dreptul la acţiune în mod diferit. Chiar dacă nu
se aşteaptă din partea reclamantei o examinare exhaustivă a dreptului comparat pentru stabilirea
principiilor generale ale dreptului responsabilităţii administrative, cunoaşterea dreptului german
şi poate şi a celui francez trebuia să o facă să ajungă la concluzia că nu se poate invoca un drept
care rezultă din responsabilitatea administrativă decât în cazul în care o eroare sau o omisiune
în sensul de „faute de service” a fost demonstrată. Prezentarea sa sumară nu include nici o
menţionare a acestui element necesar al acţiunii în răspundere administrativă.

De asemenea, reclamanta trebuia să precizeze, cel puţin în linii generale, cum a calculat daunele-
interese. În special, aceasta trebuia să ofere explicaţii cu privire la chestiunea de a şti în ce mod
puteau evolua activităţile sale în cazul reducerii drepturilor vamale, pentru că nu este evident că
în astfel de cazuri creşterile totale ale drepturilor îi rămân cu titlu de profit.

Prin urmare, aceasta trebuia să prezinte structura marjei sale de profit din anii trecuţi şi care
era situaţia pieţei în 1962 care nu îi permitea transferarea creşterilor înregistrate de drepturile
vamale. Constatarea acestor fapte esenţiale nu poate fi rezervată unei cercetări judecătoreşti
al cărei efect util nu poate fi evaluat, deoarece probele propuse nu permit stabilirea clară a
lămuririlor pe care acestea le pot aduce.

În total, observaţiile scrise şi orale ale reclamantei nu răspund cerinţelor în vigoare pentru
o cerere motivata, ceea ce obligă Curtea să respingă şi acţiunea în despăgubiri considerată
inadmisibilă.

39
II – Cu privire la fond

Cu toate acestea, dorim să analizăm, pe scurt, fondul cauzei şi să demonstrăm că acţiunea în

despăgubiri nu poate, la rândul său, fi considerată întemeiată.

1. În primul rând, se pune întrebarea de a stabili rolul atitudinii guvernului federal în examinarea
acţiunii în răspundere.

În cadrul examinării chestiunii admisibilităţii, am subliniat deja faptul că deciziile luate în

materie de drepturi vamale în baza articolului 25 alineatul (3) din tratat, fie că este vorba de
autorizări sau de refuzul suspendării drepturilor vamale, nu pot afecta direct persoane de drept
privat, deoarece între Comisie şi aceştia există un domeniu discreţionar de politică economică
rezervat guvernului naţional, care are puterea de a influenţa evoluţia evenimentelor cauzatoare
în mod neîntemeiat de prejudicii.

În cazul în care Comisia refuză o cerere de contingent sau o cerere de suspendare a drepturilor
vamale, doar statul interesat are dreptul la acţiune, şi nu cetăţenii săi în mod individual,. Fie că se
foloseşte sau nu de acesta, este şi o chestiune de apreciere discreţionară în plan politic. În cadrul
responsabilităţii instituţiei, nu putem neglija această constatare. În raport cu subiectele de drept, reiese
că nu doar Comisia, ci şi statul membru solicitant suportă responsabilitatea unei non-modificări a
dreptului vamal. Dar în acest caz se pune întrebarea de a şti dacă responsabilitatea respectivului stat
membru nu o depăşeşte pe cea a Comisiei. Tindem să răspundem afirmativ la această întrebare şi să
excludem drepturile la despăgubiri deoarece, în fond, situaţia prezentată diferă foarte puţin de cea
în care un stat membru, în ciuda dorinţelor cetăţenilor săi, omite să prezinte o cerere de contingent
sau nu se foloseşte, din anumite motive, de o autorizaţie care i-a fost eliberată. Nimeni nu ia în
considerare recunoaşterea unui drept la despăgubiri care are la bază această atitudine împotriva
statului membru interesat.

2. În continuare prezentăm un al doilea considerent de acelaşi tip. Astfel cum am arătat, acţiunea
în anulare trebuie respinsă ca inadmisibilă, în special deoarece lipseşte un interes personal.
Chiar dacă decizia Comisiei nu ţine, ca atare, de domeniul legislativ, efectele juridice fac să fie
asimilată actelor legislative. Dar acest lucru ne duce la întrebarea de a şti dacă drepturile care
rezultă dintr-o eroare sau omisiune pot fi invocate de asemenea în astfel de cazuri sau dacă nu
există în absenţa unui prejudiciu deosebit. Considerăm că, în acest caz, Curtea trebuie să aplice
principiul valabil, de exemplu, în dreptul administrativ francez pentru „actes-règles”. Conform
jurisprudenţei constante a Consiliului de Stat, o acţiune pentru constatarea unei erori sau a
unei omisiuni nu se poate, în principiu, baza pe acte legislative care creează o situaţie juridică
generală şi impersonală, care trebuie analizată după criterii abstracte. O derogare de la această
regulă nu poate fi luată în considerare decât în condiţii foarte stricte, adică în caz de prejudiciu
anormal, special şi direct, în cazul în care există o anumită pierdere suportată de doar câteva
persoane.

În cazul de faţă, refuzul de a suspenda drepturile vamale îi afectează de asemenea şi pe toţi

importatorii de clementine care efectuau importuri în Republica Federală. De asemenea, acesta
îi afectează pe consumatori, în caz de transferare totală sau parţială a taxelor vamale către aceştia
din urmă, ceea ce nu este sigur, dar nici exclus. Prin urmare, putem vorbi de un prejudiciu
special suferit de către reclamantă şi din acest alt motiv trebuie respinsă cererea acesteia de
despăgubiri.

3. În sfârşit, trebuie să analizăm dacă dreptul comunitar nu acordă dreptul la despăgubiri

������������������������������������
Duez-Debeyre, Droit administratif, ���������
1952, p. ���������
458 ş.u..
40
decât atunci când instituţiile comunitare au încălcat unele norme care au ca scop protecţia
reclamantului.

Comisia a evidenţiat că în dreptul german, dreptul la despăgubiri în caz de eroare sau omisiune
nu poate fi recunoscut decât atunci când există o normă care are drept scop protejarea intereselor
reclamantului. Aceasta a dovedit că există puncte de vedere similare în dreptul belgian. În ceea
ce priveşte dreptul francez şi cel luxemburghez, trebuie reamintit faptul că o acţiune care rezultă
dintr-o eroare sau omisiune presupune încălcarea unui drept individual, a unei „situaţii juridice
speciale”. Dar în primul rând trebuie să se facă trimitere la jurisprudenţa de la articolul 40 din
Tratatul CECO, deci la respectiva normă generală privind un caz de eroare sau omisiune care
corespunde celei de la articolul 215 al doilea paragraf.

În cauzele 9 şi 12-60, Curtea a emis ideea conform căreia simpla încălcare a unui drept este
insuficientă, din punctul său de vedere, pentru obţinerea unui drept la despăgubiri; trebuie
demonstrat că norma încălcată este destinată chiar protejării intereselor reclamantului sau
grupului căruia acesta din urmă îi aparţine. Fără a intra mai mult în examinarea acestei proceduri,
considerăm totuşi că principiul juridic aplicat în acest caz este extrem de util pentru a delimita
în mod corespunzător dreptul la despăgubiri. Prin urmare, trebuie acceptat şi în dreptul CEE.
Astfel, se indică examinarea normelor pe care reclamanta le invocă pentru motivarea dreptului
său din perspectiva scopului protector al acestora.

Articolul 25 alineatul (3), adică norma care a reprezentat temeiul direct al deciziei contestate, nu
permite deducerea nici unui indiciu. Din contră, dacă se iau în considerare punctele de vedere
de la articolul 29, care trebuie să ghideze Comisia în luarea de decizii în temeiul articolului 25
alineatul (3), rezultă următoarea situaţie.

Conform articolului 29 litera (a), trebuie să ţinem seama de necesitatea promovării schimburilor
comerciale cu ţările terţe. Această dispoziţie reia o teză enunţată în repetate rânduri în cadrul
tratatului, cea a unei politici comerciale a Comunităţii şi a statelor membre deschisă către
exterior. De asemenea, aceasta trebuie să ţină seama de nevoile speciale ale politicii comerciale
a anumitor state membre. Dar nu putem afirma că aceasta trebuie să favorizeze interesele şi
avantajele comerciale ale importatorilor. Se poate vorbi de cel mult un efect-reflex indirect în
favoarea acestora.

Litera (b) încurajează promovarea forţei competitive a întreprinderilor stabilite pe teritoriul

Comunităţii. Acest alineat nu poate fi luat în considerare pentru scopul nostru, pentru că pe
parcursul procedurii reclamanta nu a demonstrat că, în mod incorect, Comisia a neglijat acest
punct de vedere şi a comis astfel o eroare.

Litera (c) de la articolul 29 abordează necesităţile Comunităţii în materie de aprovizionare

cu materii prime şi semi-finite. Prin urmare, ca şi în cazul uneia din tezele de la litera (b)
(expansiunea consumului), aceasta trebuie să protejeze interesele consumatorilor şi ale celor
din industria prelucrătoare, dar nu pe cele ale comercianţilor, care nu sunt neapărat identice cu
acestea.

În sfârşit, litera (d) de la articolul 29, care abordează necesitatea evitării unor tulburări grave
ale economiilor statelor membre şi a asigurării unei dezvoltări raţionale a producţiei, nu intră
în discuţie, deoarece reclamanta nu este interesată de producţie şi nu a susţinut că refuzul
contingentului a creat tulburări grave. De asemenea, trebuie să reamintim faptul că diferitele
puncte de vedere de la articolul 29, astfel cum s-a afirmat în repetate rânduri în alte cauze, nu
pot fi considerate toate în acelaşi fel, ţinând seama de tendinţele divergente ale acestora şi că,
�����������������������
Rec., volumul VII, p. ����
428.
41
din contră, este necesar să punem în balanţă diferitele interese prezentate. Chiar dacă protejarea
intereselor comercianţilor se poate înscrie la unul din alineatele articolului 29, aceasta nu
presupune încă faptul că trebuie să se ţină seama de precedenţa acestor interese într-o anumită
cauză.

Astfel, articolul 25 alineatul (3), coroborat cu articolul 29, nu poate fi invocat din nici un
punct de vedere ca normă de protecţie corespunzătoare în sensul unei acţiuni în caz de eroare
sau omisiune pentru justificarea unui drept la daune-interese pentru societatea importatoare
reclamantă.

Având în vedere şi acest motiv, acţiunea în despăgubiri trebuie respinsă.

III – Sumar şi concluzii

Astfel, ajungem la concluzia că acţiunea nu poate avea succes. Aceasta este irevocabilă în
măsura în care vizează anularea deciziei atacate; de asemenea, aceasta este irevocabilă şi cel
puţin neîntemeiată în măsura în care urmăreşte o cerere de despăgubiri.

De asemenea, considerăm că cererea trebuie respinsă. Conform dispoziţiilor regulamentului

nostru de procedură, reclamanta trebuie să suporte cheltuielile de judecată.

42
 ORDONANŢA PREŞEDINTELUI CURŢII

31 AUGUST 1962

În cauza 25/62 R1

ENTREPRISE PLAUMANN & CO., Hamburg 1, Fruchthof, asistată de către Harald Ditges,
Marienburg, Von-Groote-Straße 7, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Audry,
Fédération des commerçants, 8, avenue de l’Arsenal,

reclamantă,

împotriva

COMISIEI COMUNITĂŢILOR EUROPENE, reprezentată de către domnul Hubert Ehring,

consilier juridic în cadrul executivului european, în calitate de agent, asistat de către profesorul
Ernst Steindorff de la universitatea din Tübingen, cu domiciliul ales în Luxembourg, la biroul
domnului Henri Manzanarès, secretar în cadrul serviciului juridic al executivului european, 2,
place de Metz,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de ordonanţă preşedinţială în cauza 25/62 (refuz de autorizare a

Republicii Federale Germania în vederea suspendării parţiale a drepturilor vamale în cazul
ţărilor terţe pentru „clementine proaspete”).

Aspecte de fapt şi de drept

Întrucât la 20 iulie 1962, reclamanta a introdus la grefa Curţii o acţiune în anulare a Deciziei
din 22 mai 1962 – S III 03079 – adresată Guvernului Republicii Federale Germania, prin care
Comisia CEE a respins cererea Republicii Federale Germania de obţinere a autorizaţiei de
creare a unei „poziţii tarifare ex- pentru clementine” (drepturi vamale de 10 %).

La 16 august 1962, reclamanta a depus la grefă o cerere de ordonanţă preşedinţială conform

căreia

„pârâta să fie declarată obligată să autorizeze Republica Federală Germania să suspende

provizoriu, în schimbul unei garanţii, în limita a 3 %, aplicarea dreptului vamal în vigoare pentru
«clementine proaspete» (poziţia tarifară ex 08.02 B din Tariful Vamal Comun), în perioada
cuprinsă între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1962”.

Reclamanta a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor procedurii ordonanţei

preşedinţiale.

Pârâta, în cadrul unui memoriu depus la 24 august, a cerut respingerea acestei cereri ca
inadmisibilă, sau cel puţin ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor aferente
şi, în subsidiar, la amânarea pronunţării cu privire la cheltuielile de judecată.

Motive

Întrucât reclamanta îşi întemeiază cererea pe afirmaţia, conform căreia, chiar dacă, în acţiunea
principală, Curtea trebuie să anuleze refuzul Comisiei de a acorda Republicii Federale
Germania, pentru anul 1962, un contingent de import de clementine la o rată de 10 % în
loc de rata normală de 13 %, această decizie intervine prea târziu pentru a putea împiedica
�����������������������������
Limba de procedură: germana.
43
aplicarea, între timp, a unui drept vamal de 13 % importurilor, în special celor efectuate în
cursul ultimului trimestru al acestui an;

reclamanta susţine că, din acest motiv şi deoarece se teme, chiar şi în cazul în care obţine câştig
de cauză în acţiunea principală, să nu poată, conform practicii vamale germane, să îşi recupereze
sumele plătite în plus, are un interes urgent în autorizarea guvernului german, şi în aşteptarea
hotărârii în acţiunea principală, în vederea aplicării importului de clementine a unui drept vamal
de 10 % şi acceptării unei garanţii pentru restul de 3 %; aceasta urmează să fie pierdută în cazul
respingerii acţiunii, astfel încât dreptul vamal să fie plătit la o rată de 13 %;

reclamanta solicită astfel mai mult decât o simplă suspendare a executării unei decizii pe care
o contestă;

aceasta încearcă mai degrabă prejudicierea rezultatelor despre care afirmă cu certitudine că
rezultă dintr-o hotărâre în acţiunea principală favorabilă acesteia, cu alte cuvinte Comisia este
obligată, în fiecare caz, să acorde autorizaţia litigioasă, în timp ce guvernul federal se foloseşte
de această autorizaţie, iar aceasta cu efect retroactiv;

este adevărat că articolul 186 din Tratatul CEE nu exclude pur si simplu astfel de măsuri, cu toate
acestea, o măsură care vizează o ordonanţă preşedinţială cu o astfel de sferă de aplicare nu poate
fi justificată decât prin circumstanţe absolut excepţionale şi dacă există motive întemeiate pentru
a considera că, în caz contrar, partea interesată poate suferi un prejudiciu grav şi ireparabil;

este posibil să pornim de la faptul, necontestat de reclamantă, că aceasta, chiar dacă prezenta
cerere este admisă, trebuie să ţină seama, în stabilirea preţurilor care urmează să le fie plătite
clienţilor, de riscul unei decizii defavorabile în acţiunea principală;

nu contează dacă măsura solicitată care vizează o ordonanţă preşedinţială este luată sau nu,
deoarece aceasta nu poate exercita nici o influenţă asupra modului de stabilire a preţurilor;

doar pentru aceste motive, nu s-a dovedit în nici un fel faptul că nerambursarea drepturilor
vamale plătite în plus conduc în final la un prejudiciu pentru reclamantă; din contră, este foarte
posibil ca rambursarea acestor drepturi să îi aducă un avantaj special;

de altfel, nu este deloc sigur că drepturile vamale plătite în plus nu îi vor fi rambursate integral
sau parţial reclamantei în cazul în care aceasta obţine câştig de cauză în acţiunea principală;

chiar dacă trebuie să admitem că legislaţia fiscală în vigoare în Republica Federală Germania
nu îi dă nici un drept necondiţionat la această rambursare, administraţiile competente sunt totuşi
libere să acţioneze în mod discreţionar; dacă Republica Federală Germania foloseşte, pentru anul
1962, autorizaţia care poate reprezenta rezultatul unei acţiuni principale, nu este improbabil ca
aceasta să acţioneze astfel, cu atât mai puţin cu cât, conform propriei prezentări a reclamantei,
guvernul federal apreciază în mod favorabil argumentele pe care aceasta le susţine;

de asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că reclamanta are posibilitatea să

acţioneze direct folosind căile de atac prevăzute de dreptul german împotriva deciziilor prin
care administraţia vămilor germane îi impune impozite a căror valoare este de 13 %;

pentru aceste motive, urgenţa şi necesitatea măsurii solicitate nu au fost stabilite suficient;

în aceste condiţii, nu este necesară examinarea celorlalte argumente prezentate de pârâtă cu

privire la admisibilitatea şi temeinicia cererii de ordonanţă preşedinţială şi a recursului în
acţiunea principală;
44
Pentru aceste motive,

având în vedere articolele 185 şi 186 din Tratatul Comunităţii Economice Europene, articolul
36 din Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice Europene şi articolele 83, 84, 85 şi
86 din Regulamentul de procedură,

PREŞEDINTELE CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE hotărăşte:

1) Cererea este respinsă;

2) Amână pronunţarea cu privire la cheltuielile de judecată.

Luxemburg, 31 august 1962

Grefier Preşedinte

p. o. H. W. Daig A. M.
Donner

45
 ORDONANŢA PREŞEDINTELUI CURŢII

21 DECEMBRIE 1962

În cauza 25/62 R2

ENTREPRISE PLAUMANN & CO., Hamburg 1, Fruchthof, reprezentată de către Harald

Ditges, Köln-Marienburg, Von-Groote-Straße 7, şi pentru dezbatere de către D. Ehle, având
aceeaşi adresă, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Audry, Fédération des
commerçants, 8, avenue de l’Arsenal,

reclamantă,

împotriva

COMISIEI COMUNITĂŢILOR EUROPENE, reprezentată de către domnul Hubert Ehring şi în

cadrul şedinţei de către domnul Claus-Dieter Ehlermann, consilier juridic în cadrul executivului
european, în calitate de agenţi, asistaţi de către profesorul Ernst Steindorff de la universitatea
din Tübingen, cu domiciliul ales în Luxembourg, la biroul domnului Henri Manzanarès, secretar
în cadrul serviciului juridic al executivului european, 2, place de Metz,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de ordonanţă preşedinţială în cauza 25/62 (refuz de autorizare a

Republicii Federale Germania în vederea suspendării parţiale a drepturilor vamale în cazul
ţărilor terţe pentru „clementine proaspete”).

Aspecte de fapt şi de drept

Întrucât la 20 iulie 1962, reclamanta a depus la grefa Curţii o acţiune în anulare a Deciziei din 22
mai 1962 – S III 03079 – adresată Guvernului Republicii Federale Germania, prin care Comisia
CEE a respins cererea Republicii Federale Germania de obţinere a autorizaţiei de creare a unei
„poziţii tarifare ex- pentru clementine” (drepturi vamale de 10 %).

La 16 august 1962, reclamanta a depus la grefă o cerere de ordonanţă preşedinţială conform

căreia „pârâta să fie declarată obligată să autorizeze Republica Federală Germania să suspende
provizoriu, în schimbul unei garanţii, în limita a 3 %, aplicarea dreptului vamal în vigoare pentru
«clementine proaspete» (poziţia tarifară ex 08.02 B din Tariful Vamal Comun), în perioada
cuprinsă între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1962”.

Reclamanta a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor procedurii ordonanţei

preşedinţiale.

Reclamanta a introdus deja, la 16 august 1962, o cerere similară (cauza 25/62 R1), care a fost
respinsă prin ordonanţa preşedintelui Curţii din 31 august 1962.

Cele două cereri se întemeiază în principal pe acelaşi motiv; cu toate acestea, în sprijinul
prezentei cereri, reclamanta aduce declaraţia de mai jos a ministrului federal german de finanţe
din 27 noiembrie 1962:

�����������������������������
Limba de procedură: germana.
46
„Ministrul Federal German de Finanţe,�����������
Bonn, �������������
27 noiembrie �����
1962
III B/5 – Z 1265 – 209/62

Certificat

În atenţia Preşedintelui Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene la Luxemburg.

Obiect:�����������������������������������������������������������������������������������
Acţiunea Entreprise Plaumann & Co. din Hamburg, reprezentată şi asistată de către
Ditges din Köln, împotriva Comisiei Comunităţii Economice Europene având ca obiect refuzul
autorizării suspendării parţiale a dreptului vamal aplicabil pentru clementinele proaspete, poziţia
tarifară ex 08.02 B.

în speţă: cerere de ordonanţă preşedinţială introdusă în conformitate cu articolul 186 din Tratatul
CEE.

De comun acord cu ministrul federal pentru aprovizionare, agricultură şi ape şi păduri, precum
şi cu ministrul pentru afaceri economice, informez Entreprise Plaumann & Co. din Hamburg,
reprezentată şi asistată de către Ditges din Köln cu privire la următoarele:

1. În cazul în care Preşedintele Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene la Luxemburg

hotărăşte ca pârâta să fie obligată să autorizeze Republica Federală Germania să suspende
provizoriu dreptul vamal aplicabil clementinelor proaspete, poziţia tarifară ex 08.02 B, în
perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1962, care să fie redus provizoriu de la 13 % la
10 % din valoare, sunt dispus să suspend, în schimbul unei garanţii, plata sumei corespunzătoare
diferenţei între ratele de 13 % şi 10 % din valoare (drepturi vamale şi taxă compensatorie), cu
efect din ziua notificării hotărârii Curţii (care se pronunţă prin ordonanţă preşedinţială), până în
ziua notificării hotărârii Curţii în acţiunea principală.

2. În cazul în care reclamanta obţine câştig de cauză în acţiunea principală, reducerea de la

13 % la 10 % din dreptul vamal aplicabil pentru produsul citat anterior la punctul 1 nu se aplică
cu efect retroactiv începând cu 1 ianuarie 1962, ci cel mai devreme din ziua notificării hotărârii
Curţii în acţiunea principală. Aceasta corespunde practicii constante a guvernului federal.

3. Având în vedere situaţia specială în cazul în speţă, sunt dispus, cu titlu excepţional, în
cazul în care reclamanta obţine câştig de cauză în acţiunea principală, să aplic retroactiv dreptul
vamal redus din ziua pronunţării hotărârii Curţii prin ordonanţă preşedinţială (cf. punctul 1 de
mai sus).

p. Ministru

Dr. Bolder”

Întrucât prin memoriul din 13 decembrie 1962, pârâta a cerut respingerea noii cereri ca
inadmisibilă, sau cel puţin neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor
corespunzătoare şi, în subsidiar, la amânarea pronunţării cu privire la cheltuielile de judecată.

În cadrul şedinţei din 21 decembrie 1962, au compărut în faţa Preşedintelui Curţii, pentru
reclamantă, Dr D. Ehle, cu titlu de reprezentant autorizat al domnului Ditges şi pentru pârâtă,
Dr Claus-Dieter Ehlermann, consilier juridic în cadrul executivului european,
reprezentându-l pe domnul Ehring, iar părţile şi-au păstrat concluziile.

47
 Motive

Întrucât declaraţia ministrului federal de finanţe, reprodusă anterior şi prezentată de reclamantă

elimină de fapt temeiul explicaţiilor oferite la al doilea condiderent din „Motive” din Ordonanţa
din 31 august 1962; în consecinţă, aceste explicaţii nu trebuie luate în considerare pentru
pronunţarea unei hotărâri în cazul prezentei cereri.

1) Reclamanta a afirmat că este imposibil transferul, către clienţii săi, a surplusului de

drepturi vamale pe care trebuie să le plătească în cazul respingerii cererii sale; pârâta contestă
acest argument;

Având în vedere creşterea relativ nesemnificativă a preţurilor de vânzare pentru clementine

în cazul unei astfel de posibilităţi şi ţinând seama de obiceiurile comerciale şi de atitudinea
consumatorilor în cazul comerţului de sfârşit de an, circumstanţe care pot fi considerate
cunoscute Curţii, argumentul reclamantei nu este suficient de convingător;

2) De asemenea, reclamanta a afirmat că în cursul perioadei în care, conform spuselor

sale, măsura care vizează o ordonanţă preşedinţială produce efecte, adică în perioada cuprinsă
între 21 şi 31 decembrie 1962, aceasta continua să efectueze aproximativ o şesime din totalul
importurilor sale de clementine de la 31 august 1962; aceasta invocă faptul că cheltuielile
suplimentare pe care le generează această creştere a drepturilor vamale pentru importurile
efectuate de ea în cursul ultimelor unsprezece zile ale anului 1962 se ridică la aproximativ 7000
DM; pârâta a contestat această afirmaţie;

Este posibil să nu fie necesară verificarea exactităţii argumentelor reclamantei, deoarece

chiar dacă acestea sunt exacte, şi complet independent de consideraţiile prezentate anterior la
considerentul 1, măsura solicitată care vizează o ordonanţă preşedinţială de reclamantă nu îi
aduce decât un avantaj relativ redus;

3) Astfel cum a fost prezentat deja în Ordonanţa din 31 august 1962 la care se face referire,
măsura solicitată care vizează o ordonanţă preşedinţială are, din contră, în plan juridic, o
sferă largă de aplicare şi prin urmare, nu poate fi justificată decât prin circumstanţe absolut
extraordinare şi dacă este într-adevăr posibil ca, în caz contrar, reclamanta să poată suferi un
prejudiciu grav, dar acest lucru nu a fost dovedit încă;

4) De asemenea, trebuie să facem următoarea precizare:����������������������������������������������

pârâta invocă, ca şi în cadrul observaţiilor
prezentate cu ocazia primei cereri, chiar şi în prezenta cauză, în sprijinul concluziilor sale care
se referă la respingerea măsurii care vizează o ordonanţă preşedinţială, că este puţin probabil ca
acţiunea principală să fie considerată admisibilă sau întemeiată;

Acest argument ignoră caracterul pur conservator, în general, al măsurilor care vizează
ordonanţe preşedinţiale, situaţie care se aplică şi prezentei cereri; cererea care vizează ordonanţa
preşedinţială nu are ca scop prejudicierea hotărârii în acţiunea principală; argumentele referitoare
la inadmisibilitatea sau netemeinicia acţiunii principale sunt irelevante şi trebuie respinse.

Pentru aceste motive,

având în vedere articolele 185 şi 186 din Tratatul Comunităţii Economice Europene, articolul
36 din Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice Europene

având în vedere articolele 83, 84, 85 şi 86 din Regulamentul de procedură,

48
 PREŞEDINTELE CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

hotărăşte:

1) Cererea este respinsă;

2) Amână pronunţarea cu privire la cheltuielile de judecată.

Luxemburg, 21 decembrie 1962

Grefier Preşedinte

p. o. H. W. Daig�����������������������
A. M. Donner

49
61962J0026

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 5 FEBRUARIE 1963

Cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE,
formulată de Tariefcommissie din Amsterdam la 16 august 1962, în litigiul între

N.V. ALGEMENE TRANSPORT- EN EXPEDITIE

ONDERNEMING VAN GEND & LOOS

şi

Nederlandse Administratie der Belastingen

(Administraţia fiscală olandeză)

Cauza 26/62

Sumarul hotărârii

1. Procedură – Hotărâre preliminară – Competenţa Curţii – Baza – Interpretarea

tratatului

[Tratatul CEE, articolul 177 litera (a)]

2. Procedură – Hotărâre preliminară – Întrebare – Alegere – Pertinenţa

[Tratatul CEE, articolul 177 litera (a)]

3. Comunitatea CEE – Natura – Subiecte care au drepturi şi obligaţii – Persoane de drept

privat

4. Statele membre ale CEE – Obligaţii – Neîndeplinirea obligaţiilor – Instanţe naţionale

– Drepturile persoanelor de drept privat

(Tratatul CEE, articolele 169, 170)

5. Drepturile vamale – Majorare – Interdicţie – Efecte imediate - Drepturi individuale -

Protecţie

(Tratatul CEE, articolul 12)

6. Drepturile vamale – Majorare – Constatare – Drepturi aplicate – Noţiuni

(Tratatul CEE, articolul 12)

7. Drepturi vamale – Majorare - Noţiune

(Tratatul CEE, articolul 12)

1. Pentru a-i conferi Curţii competenţa de a pronunţa o hotărâre preliminară, trebuie doar ca
întrebarea adresată să se refere la interpretarea tratatului.
������������������������������
Limba de procedură:����������
olandeza.
50
2. Considerentele care au putut orienta o instanţă naţională în alegerea întrebărilor sale,
precum şi relevanţa pe care aceasta o acordă fiecărei întrebări în cadrul litigiului supus
judecăţii, sunt excluse de la aprecierea Curţii atunci când aceasta hotărăşte într-o acţiune pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare.

3. Comunitatea Economică Europeană constituie o nouă ordine juridică de drept

internaţional, în favoarea căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un
număr limitat de domenii, şi ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii
acestora.

Independent de legislaţia statelor membre, dreptul comunitar nu creează doar obligaţii în sarcina
persoanelor de drept privat, ci are şi scopul de a le conferi drepturi care intră în patrimoniul lor
juridic. Aceste drepturi iau naştere nu numai atunci când sunt acordate în mod expres prin tratat,
ci şi prin obligaţiile pe care tratatul le impune într-un mod bine definit atât persoanelor de drept
privat, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare.

4. Faptul că Tratatul CEE, la articolele 169 şi 170, permite Comisiei şi statelor membre
să sesizeze Curtea despre fapte ale unui stat care nu şi-a îndeplinit obligaţiile nu privează
persoanele de drept privat de dreptul de a invoca aceste obligaţii, după caz, în faţa unei
instanţe naţionale.

5. În conformitate cu spiritul, cadrul general şi textul Tratatului CEE, articolul 12 trebuie

să fie interpretat ca producând efecte directe şi dând naştere unor drepturi individuale pe care
instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

6. Din formularea şi cadrul general al articolului 12 din tratat rezultă că, pentru a constata dacă
drepturile vamale sau taxele cu efect echivalent au fost majorate cu nerespectarea interdicţiei
prevăzute de acest articol, trebuie să fie luate în considerare drepturile şi taxele aplicate în mod
efectiv la data intrării în vigoare a tratatului.

7. Reprezintă o majorare ilicită, în sensul articolului 12 din Tratatul CEE, impozitarea aceluiaşi
produs la un nivel mai ridicat, de la data intrării în vigoare a tratatului, fără a se avea în vedere
faptul că această majorare rezultă dintr-o majorare propriu-zisă a nivelului dreptului vamal sau
dintr-o revizuire a tarifului, care are drept consecinţă clasificarea produsului la o poziţie cu un
nivel de taxare mai ridicat.

În cauza 26/62,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 alineatul (1) litera (a)
şi alineatul (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, de către
Tariefcommissie, tribunalul administrativ olandez care se pronunţă în ultimă instanţă asupra
acţiunilor contencioase în materie fiscală, pentru pronunţarea, în litigiul pendinte în faţa
instanţei menţionate,

între

societatea N.V. ALGEMENE TRANSPORT - EN EXPEDITIE ONDERNEMING VAN GEND

& LOOS, cu sediul la Utrecht, reprezentată de H. G. Stibbe şi L.F.D. ter Kuile, avocaţi la
Amsterdam, cu domiciliul ales în Luxemburg, la Consulatul General al Ţărilor de Jos

�������������������������
Cf. sumarului hotărârii �����������
13/61, nr. 4,
������������������
Rec., VIII, p. 94.
���
51
şi

NEDERLANDSE ADMINISTRATIE DER BELASTINGEN (Administraţia fiscală olandeză),

reprezentată de inspectorul responsabil cu drepturile de import şi accizele din Zaandam, cu
domiciliul ales în Luxemburg, la Ambasada Ţărilor de Jos,

a unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele întrebări:

1. Dacă articolul 12 din Tratatul CEE are efect direct pe teritoriul statelor membre, cu
alte cuvinte, dacă justiţiabilii pot invoca, pe baza acestui articol, drepturi individuale pe care
instanţele trebuie să le protejeze.

2. În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, dacă aplicarea unui drept de import
de 8 % la importul în Ţările de Jos de uree-formaldehidă provenind din Republica Federală
Germania, de către reclamanta în acţiunea principală reprezintă o majorare ilicită, în sensul
articolului 12 din Tratatul CEE sau dacă, în acest caz, este vorba de o modificare rezonabilă a
dreptului de import aplicabil până la 1 martie 1960, care, deşi reprezintă o majorare din punct
de vedere aritmetic, nu trebuie să fie considerată interzisă, în sensul articolului 12.

CURTEA,

compusă din: domnul A. M. Donner, preşedinte, domnii L. Delvaux şi R. Rossi, preşedinţi de

cameră, domnii O. Riese, Ch. L. Hammes (raportor), A. Trabucchi şi R. Lecourt, judecători,

avocat general:�����������������
domnul K. Roemer

grefier: domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

HOTĂRÂRE

Aspecte de fapt şi de drept

I – Situaţia de fapt şi procedura

Faptele care stau la baza prezentei cauze şi desfăşurarea procedurii pot fi rezumate după cum
urmează:

1. La 9 septembrie 1960, societatea N. V. Algemene Transport- en Expeditie Onderneming

van Gend & Loos (denumită în continuare „Van Gend & Loos”), conform declaraţiei vamale
din 8 septembrie, pe formularul D 5061, a importat din Republica Federală Germania în Ţările
de Jos o anumită cantitate de uree-formaldehidă, denumită în documentul de importat ca
„Harnstoffharz (răşină U. F.) 70, emulsie apoasă de uree-formaldehidă”.

2. La data importului, produsul în cauză era clasat la poziţia 39.01-a-1 din tariful vamal
de import inclus în „Tariefbesluit”, care a intrat în vigoare la 1 martie 1960; acesta reia
nomenclatura din Protocolului încheiat între Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului
şi Regatul Ţărilor de Jos la Bruxelles la 25 iulie 1958, ratificat în Ţările de Jos prin Legea din
16 decembrie 1959.

52
3. Poziţia 39.01-a-l era formulată astfel:

Drepturi aplicabile
gen. % spec.� %
��
„Produse de condensare, de policondensare şi de adiţionare
multiplă, modificate sau nu, polimerizate sau nu, liniare sau
nu (fenoplaste, aminoplaste, alchide, poliesteri alilici şi alţi
poliesteri nesaturaţi, siliconi etc.):
a. produse lichide sau în formă de pastă, inclusiv emulsiile,
dispersiile şi soluţiile:
1. ����������������������������������������������������
aminoplaste în emulsii, dispersii sau soluţii apoase 10 % 8 %”

4. Pe această bază, administraţia fiscală olandeză a aplicat dreptul de import de 8 % ad

valorem la importul în litigiu.

5. La 20 septembrie 1960, Van Gend & Loos a introdus o reclamaţie împotriva aplicării
acestui drept în prezenta speţă la inspectoratul pentru drepturile de import şi accize din
Zaandam.

Societatea a prezentat în special următoarele argumente:

– la 1 ianuarie 1958, data intrării în vigoare a Tratatului CEE, aminoplastele în emulsie erau
clasate la poziţia 279-a-2 a tarifului vamal cuprins în „Tariefbesluit” din 1947 şi erau supuse
unui drept de import ad valorem de 3 %;

– în „Tariefbesluit”, care a intrat în vigoare la 1 martie 1960, poziţia 279-a-2 a fost înlocuită cu
poziţia 39.01-a;

– în loc să aplice în mod uniform, în cadrul schimburilor intracomunitare, tuturor produselor

din vechea poziţie 279-a-2, un drept de import de 3 %, a fost creată o subdiviziune: poziţia
39.01-a-l, care includea doar aminoplastele în emulsie, dispersie sau soluţii apoase, pentru care
dreptul de import a fost stabilit la 8 %; pentru celelalte produse de la poziţia 39-01-a, care, de
asemenea, figurau la vechea poziţie 279-a-2, dreptul de import de 3 % aplicat la 1 ianuarie 1958
a fost menţinut;

– majorând astfel, după intrarea în vigoare a Tratatului CEE, dreptul de import asupra produsului
în litigiu, guvernul olandez a încălcat articolul 12 din acest tratat, care prevede că statele membre
trebuie să se abţină de la introducerea între acestea a unor noi drepturi vamale la import şi la
export sau a unor taxe cu efect echivalent şi de la majorarea acelora pe care le aplică în relaţiile
comerciale reciproce.

6. Reclamaţia societăţii Van Gend & Loos a fost respinsă ca inadmisibilă de către inspectoratul
pentru drepturile de import şi accize din Zaandam la 6 martie 1961, întrucât nu viza aplicarea
tarifului, ci a ratei.

7. Împotriva acestei decizii, la 4 aprilie 1961, Van Gend & Loos a introdus o acţiune în faţa
Tariefcommissie din Amsterdam.

8. Cauza a fost audiată de Tariefcommissie la 21 mai 1962.

53
În sprijinul cererii sale de anulare a deciziei atacate, Van Gend & Loos a prezentat motivele
înaintate deja în reclamaţia din 20 septembrie 1960.

Administraţia fiscală a răspuns în special că la intrarea în vigoare a Tratatului CEE produsul

în litigiu nu era supus, în temeiul poziţiei 279-a-2, unui drept vamal de doar 3 % însă, datorită
naturii şi destinaţiei sale, era clasat la poziţia 332 bis („adezivi sintetici şi produse similare,
nedenumite şi necuprinse în altă parte”) şi supus unui drept vamal de 10 %, astfel încât, în fapt,
nu a existat nicio majorare.

9. Tariefcommissie, fără a se pronunţa în mod formal asupra întrebării dacă produsul în

litigiu se clasifică la poziţia 332 bis sau la poziţia 279-a-2 din „Tariefbesluit” din 1947, a estimat
că argumentele părţilor ridicau o întrebare privind interpretarea Tratatului CEE; în consecinţă,
aceasta a suspendat procedura şi, în conformitate cu articolul 177 al treilea paragraf din tratat,
a sesizat Curtea de Justiţie, la 16 august 1962, cu cele două întrebări preliminare precizate mai
sus.

10. Decizia Tariefcommissie a fost notificată la 23 august 1962 de către grefierul Curţii
părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei CEE

11. În temeiul articolului 20 din Protocolul privind statutul Curţii CEE, au fost depuse
observaţii scrise de către părţile în acţiunea principală, de către Guvernul Regatului Belgiei,
Guvernul Republicii Federale Germania, Comisia CEE şi Guvernul Regatului Ţărilor de Jos.

12. În şedinţa publică a Curţii din 29 noiembrie 1962, au fost ascultate observaţiile orale ale
reclamantei în acţiunea principală şi ale Comisiei CEE

În cadrul aceleaşi şedinţe, Curtea a adresat întrebări acestora; răspunsurile scrise au fost depuse
în termenul acordat.

13. Avocatul general şi-a prezentat concluziile orale şi motivate în şedinţa din 12 decembrie
1962, acesta i-a propus Curţii să răspundă în hotărârea sa numai la prima întrebare care a fost
adresată şi să declare că articolul 12 din Tratatul CEE conţine doar o obligaţie pentru statele
membre.

II – Argumente şi observaţii

Argumentele cuprinse în observaţiile prezentate, în conformitate cu articolul 20 al doilea

paragraf din Protocolul privind statutul Curţii de Justiţie a CEE, de către părţile în cauză, statele
membre şi Comisia pot fi rezumate după cum urmează:

A – CU PRIVIRE LA PRIMA ÎNTREBARE

Cu privire la admisibilitate

Guvernul olandez, guvernul belgian şi administraţia fiscală olandeză (care, în memoriul său, a
declarat că este în totalitate de acord cu observaţiile prezentate de guvernul olandez) constată
că Van Gend & Loos reproşează în principal guvernelor ţărilor Benelux că, prin Protocolul
de la Bruxelles din 25 iulie 1958, au încălcat articolul 12 din Tratatul CEE prin majorarea,
după intrarea în vigoare a acestui tratat, a unui drept vamal aplicat în relaţiile cu celelalte state
membre ale Comunităţilor.

Guvernul olandez contestă faptul că o pretinsă încălcare a tratatului de către un stat membru
poate fi supusă controlului Curţii printr-o procedură diferită de cea de la articolele 169 sau 170,
şi anume la iniţiativa unui alt stat membru sau a Comisiei; acesta susţine în mod special că

54
pentru acest aspect Curtea nu poate fi sesizată prin procedura pentru pronunţarea unei hotărâri
preliminare de la articolul 177.

În opinia acestuia, în cadrul prezentei acţiuni, Curtea nu se poate pronunţa cu privire la o astfel
de problemă, care nu vizează interpretarea, ci aplicarea tratatului într-un caz concret.

Guvernul belgian susţine că prima întrebare prezintă Curţii o dificultate cu caracter constituţional,
care este doar de competenţa instanţei naţionale olandeze.

Această instanţă este în prezenţa a două acte internaţionale, ambele integrate în legislaţia
naţională; aceasta trebuie să decidă, pe plan naţional - presupunând că actele sunt în realitate
contradictorii - în privinţa supremaţiei unui tratat asupra altuia sau, mai exact, a supremaţiei
unei legi naţionale de ratificare anterioare asupra unei legi naţionale de ratificare posterioare.

Este, în mod tipic, o chestiune de drept constituţional intern, care nu are nicio legătură cu
interpretarea unui articol din Tratatul CEE şi care, fără a se putea rezolva decât conform normelor
constituţionale şi de jurisprudenţă ale dreptului intern olandez, ţin numai de instanţa olandeză.

Guvernul belgian mai arată că o decizie asupra primului punct supus Curţii, nu doar că nu este
necesară pentru Tariefcommissie în scopul pronunţării unei hotărâri, dar nici nu poate exercita
vreo influenţă asupra soluţionării dificultăţii reale pe care aceasta trebuie să o rezolve.

Într-adevăr, indiferent de răspunsul Curţii, Tariefcommissie va trebui să rezolve aceeaşi

problemă; aceasta are dreptul să nu ţină seama de Legea din 16 decembrie 1959 privind aprobarea
protocolului de la Bruxelles, sub pretextul că este în contradicţie cu o lege - anterioară - din 5
decembrie 1957 de ratificare a Tratatului de instituire a CEE?

Întrebarea adresată nu este, aşadar, o veritabilă întrebare preliminară, deoarece soluţionarea

acesteia nu îi poate permite instanţei de fond să pronunţe o hotărâre definitivă cu privire la
litigiul pendinte în faţa acesteia.

Comisia CEE, dimpotrivă, subliniază că efectul dispoziţiilor din tratat asupra dreptului intern al
statelor membre nu poate fi determinat prin dreptul naţional propriu fiecăreia dintre acestea, ci
cu ajutorul tratatului; este vorba, aşadar, de o problemă care ţine de interpretarea tratatului.

Comisia semnalează, de asemenea, că o decizie de inadmisibilitate are drept consecinţă

paradoxală şi şocantă faptul că drepturile persoanelor particulare sunt protejate în toate cazurile
de încălcare a dreptului comunitar, cu excepţia cazului în care această încălcare este realizată
de un stat membru.

Cu privire la fond

Van Gend & Loos răspunde afirmativ la întrebarea dacă articolul are efect intern.

Aceasta susţine, în special, că:

― articolul 12 se aplică fără a fi necesar ca în prealabil să fie integrat în legislaţia naţională

a statelor membre, deoarece nu impune decât o singură obligaţie de a nu face;

― acesta are efect direct, fără a fi nevoie de alte măsuri de punere în aplicare din partea
legiuitorului comunitar, toate drepturile vamale aplicate de statele membre în relaţiile comerciale
reciproce fiind obligatorii de la 1 ianuarie 1957 (articolul 14 din tratat);

55
― cu toate că nu vizează în mod direct resortisanţii statelor membre, ci autorităţile naţionale,
încălcarea acestuia aduce atingere principiilor fundamentale ale Comunităţii, iar Comunitatea,
ca şi persoanele de drept privat, trebuie să fie protejate împotriva unei astfel de încălcări;

― în special, articolul 12 este adaptat aplicării directe de către instanţele naţionale, care
au obligaţia de a înlătura aplicarea drepturilor vamale introduse ori majorate cu încălcarea
dispoziţiilor sale.

Comisia subliniază interesul faţă de răspunsul Curţii la prima întrebare: acesta va avea consecinţe
nu numai în privinţa interpretării, într-un caz special, a dispoziţiei în cauză şi în privinţa efectului
recunoscut în ordinea juridică a statelor membre, ci şi în privinţa altor dispoziţii din tratat, la fel
de clare şi la fel de complete ca articolul 12.

Conform Comisiei, din analiza structurii juridice a tratatului şi a ordinii juridice pe care o
instituie, reiese, pe de o parte, că statele membre nu au intenţionat doar să îşi asume angajamente
reciproce, ci să instituie un sistem de drept comunitar şi, pe de altă parte, că acestea nu au dorit
să sustragă aplicarea acestui drept competenţei normale a instanţelor judiciare naţionale.

Este necesar ca dreptul comunitar să fie aplicat în mod efectiv şi uniform în întreaga
Comunitate.

Rezultă, în primul rând, că efectul dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre
nu poate fi determinat de dreptul intern amintit, ci numai de către dreptul comunitar; de asemenea,
instanţele naţionale sunt obligate să aplice în mod direct normele dreptului comunitar; în cele
din urmă, instanţa naţională are obligaţia de a acorda prioritate normelor dreptului comunitar
faţă de legile naţionale contrare, chiar posterioare.

Comisia observă în acest context că faptul că o normă comunitară este, în privinţa formei,
destinată statelor nu este suficient pentru a nega persoanelor de drept privat, care au un interes
în acest sens, dreptul de a solicita aplicarea acesteia în faţa instanţelor naţionale.

În ceea ce priveşte în special întrebarea adresată Curţii, Comisia consideră că articolul 12

conţine o normă de drept care poate fi pusă efectiv în aplicare de instanţele naţionale.

Este vorba de o dispoziţie perfect clară, în sensul că aceasta introduce, pentru statele membre,
o obligaţie concretă şi lipsită de ambiguitate, referitoare la elaborarea dreptului intern într-un
domeniu care vizează în mod direct resortisanţii acestora; şi aceasta nu este afectată sau atenuată
de o altă dispoziţie din tratat.

Este vorba de o dispoziţie completă şi suficientă, în sensul că nu necesită pe plan comunitar

nicio măsură nouă pentru a concretiza obligaţia pe care o defineşte.

Guvernul olandez stabileşte o distincţie între problema efectului intern şi cea a efectului direct
(sau a aplicabilităţii directe), în opinia acestuia primul condiţionându-l pe al doilea.

Acesta consideră că nu se poate răspunde afirmativ la întrebarea dacă o anumită dispoziţie

din tratat are un efect intern numai dacă fiecare dintre elementele esenţiale, intenţia părţilor
contractante şi conţinutul material al dispoziţiei în discuţie permit o astfel de concluzie.

În ceea ce priveşte intenţia părţilor la tratat, guvernul olandez susţine că analiza termenilor
acestuia este suficientă pentru a stabili că articolul 12 creează o obligaţie doar pentru statele

56
membre, care au libertatea de a decide modul în care intenţionează să respecte această obligaţie;
o comparaţie cu alte dispoziţii ale tratatului confirmă această constatare.

Neavând un efect intern, articolul 12 nu poate, a fortiori, să aibă un efect direct.

Chiar în cazul în care se consideră ca efect intern numai faptul de a crea o obligaţie pentru
statele membre, articolul 12 nu poate avea efect direct, în sensul că le permite resortisanţilor
statelor membre să invoce drepturi subiective pe care instanţele trebuie să le protejeze.

În subsidiar, guvernul olandez susţine că Tratatul CEE nu este diferit de un tratat internaţional
clasic în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru a putea avea efect direct. Elementele decisive
în această materie sunt intenţia părţilor şi termenii tratatului.

Întrebarea de a şti dacă, în temeiul dreptului constituţional olandez, articolul 12 este direct
aplicabil, ţine de interpretarea dreptului olandez şi nu este de competenţa Curţii de Justiţie.

În cele din urmă, guvernul olandez arată consecinţele pe care le antrenează, în opinia sa, un
răspuns afirmativ la prima întrebare adresată de Tariefcommissie:

― acesta poate bulversa sistemul pe care autorii tratatului au intenţionat să îl instituie;

― acesta poate crea, în privinţa numeroaselor dispoziţii ale regulamentelor comunitare care
impun în mod explicit obligaţii statelor membre, o insecuritate juridică de natură să pună în
discuţie colaborarea acestor state;

― acesta antrena răspunderea statelor printr-o procedură care nu a fost prevăzută în acest sens.

Guvernul belgian susţine că articolul 12 nu figurează printre dispoziţiile - care sunt excepţia în
tratat - cu efect intern direct.

Articolul 12 nu constituie o normă juridică de aplicare generală care prevede absenţa validităţii
din oficiu sau nulitatea absolută a oricărei introduceri a unui nou drept vamal sau a oricărei
majorări a unui drept existent; acesta obligă numai statele membre să se abţină să ia astfel de
măsuri.

Acesta nu creează un drept imediat aplicabil, pe care cetăţenii îl pot invoca şi valorifica; acesta
solicită din partea guvernelor o intervenţie ulterioară pentru a atinge obiectivul stabilit de tratat;
respectarea acestei obligaţii nu poate fi solicitată în faţa instanţei naţionale.

Guvernul german consideră, de asemenea, că articolul 12 din Tratatul CEE nu constituie o

normă de drept imediat aplicabilă în toate statele membre; acesta impune în sarcina statelor
membre o obligaţie internaţională (în domeniul politicii vamale) care trebuie să fie pusă în
aplicare de organele naţionale care au competenţa legislativă.

Drepturile vamale aplicabile unui cetăţean dintr-un stat membru al Comunităţilor, cel puţin în
perioada de tranziţie, nu rezultă, aşadar, din Tratatul CEE sau din actele juridice ale instituţiilor,
ci din acte juridice promulgate de statele membre. Articolul 12 doar enunţă normele pe care
acestea trebuie să le respecte în legislaţia vamală.

Obligaţia prevăzută nu există, de altfel, decât faţă de celelalte state contractante.

În dreptul german, o normă juridică care stabileşte un drept vamal contrar dispoziţiilor de la
articolul 12, este perfect valabilă.

57
În cadrul Tratatului CEE, protecţia jurisdicţională a cetăţenilor unui stat membru este asigurată
prin dispoziţii care derogă de la cele ale sistemului constituţional naţional al acestora numai cu
privire la actele instituţiilor Comunităţii care îi privesc în mod direct şi individual.

B – CU PRIVIRE LA A DOUA ÎNTREBARE

Cu privire la admisibilitate

Guvernul olandez şi guvernul belgian consideră că a doua întrebare, la fel ca prima, este
inadmisibilă.

În opinia acestora, răspunsul la întrebarea dacă, în fapt, Protocolul de la Bruxelles din 1958
reprezintă o neîndeplinire a obligaţiilor definite la articolul 12 din Tratatul CEE din partea
statelor semnatare, nu poate fi dat în cadrul unui aviz preliminar, fiind vorba de punerea în
aplicare a tratatului, şi nu de interpretarea acestuia.

De altfel, un asemenea răspuns presupune o analiză aprofundată şi o apreciere concretă a faptelor

şi împrejurărilor proprii unei situaţii determinate, care nu intră nici sub incidenţa articolului
177.

Guvernul olandez arată, de asemenea, că, în cazul în care o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare
ale unui stat poate fi invocată în faţa Curţii printr-o procedură diferită de cea de la articolele 169
şi 170, protecţia jurisdicţională a acestui stat este diminuată în mod considerabil.

Guvernul german, pe de altă parte, fără a ridica în mod formal o excepţie de inadmisibilitate,
susţine că articolul 12 nu face decât să impună o obligaţie internaţională în sarcina statelor şi
că întrebarea dacă o reglementare naţională, adoptată în vederea punerii sale în aplicare, nu
îndeplineşte această obligaţie, nu poate depinde de o hotărâre a Curţii în temeiul articolului 177,
deoarece nu priveşte interpretarea tratatului.

Van Gend & Loos consideră, de asemenea, că sub forma directă în care a fost adoptată, a doua
întrebare necesită o examinare a faptelor care nu ţine de competenţa Curţii, care hotărăşte în
temeiul articolului 177.

În opinia acesteia, adevărata întrebare adresată privind interpretarea poate fi formulată astfel:

Este posibil ca o derogare de la normele aplicate anterior datei de 1 martie 1960 (sau mai exact,
anterior datei de 1 ianuarie 1958) să nu aibă caracterul unei majorări interzise de articolul 12 din
tratat, cu toate că această derogare reprezintă o majorare din punct de vedere aritmetic?

Cu privire la fond

Van Gend & Loos reia în detaliu evoluţia clasificării aminoplastelor în cadrul tarifelor succesive,
pentru a dovedi că, în mod conştient şi nu ca un efect inevitabil al adaptării vechiului tarif la cel
nou, acestea au fost supuse unui drept vamal de 8 %, în loc de 3 %.

De asemenea, guvernul olandez a majorat, cu încălcarea articolului 12 din Tratatul CEE, un

drept vamal aplicat în relaţiile sale comerciale cu celelalte state membre.

Guvernul olandez şi guvernul belgian răspund că urea-formaldehidă era supusă, înainte de

adaptarea tarifului din Benelux din 1958, nu unui drept vamal de import de 3 % prevăzut la

58
poziţia 279-a-2 din „Tariefbesluit” din 1947, ci dreptului vamal de import de 10 % prevăzut la
poziţia 332 bis (adezivi).

Într-adevăr, practica a demonstrat că mărfurile în cauză erau cel mai adesea folosite ca adezivi
şi, ca o regulă generală, acestea puteau fi folosite ca atare. De asemenea, ministerele interesate
au hotărât că produsul în litigiu trebuia întotdeauna să fie impozitat ca adeziv şi să figureze la
poziţia 332 bis.

Cu toate că Tariefcommissie, în anumite cazuri, când destinaţia nu era suficient determinată, a

clasat produsul care face obiectul litigiului la poziţia 279-a-2, administraţiile ţărilor Benelux  l-au
supus unui drept de import de 10 %, înainte de intrarea în vigoare a nomenclaturii de la Bruxelles,
care nu a mai permis alte contestaţii.

În speţă nu se poate vorbi de o majorare a unui drept vamal şi nici de o derogare de la normele
articolului 12 din tratat.

Van Gend & Loos răspunde în această privinţă că nu se puteau clasa la poziţia 332 bis decât
soluţiile apoase de aminoplaste, cărora li s-au adăugat aditivi de umplutură sau lianţi şi care nu
mai necesită un adaos de produs care să-l rigidizeze pentru a obţine un adeziv eficace, cu alte
cuvinte, soluţiile care puteau fi considerate simple materii prime.

Comisia CEE estimează, în primul rând, că interdicţia de la articolul 12 priveşte orice marfă
care poate face obiectul unui comerţ între statele membre (în măsura în care acest comerţ se
referă la produse care îndeplinesc condiţiile articolului 9 al doilea paragraf).

Articolul 12 nu vizează numai menţinerea generală a drepturilor vamale aplicate, în relaţiile

reciproce, de diverse state membre, dar priveşte fiecare produs în mod individual; nu există
nicio excepţie parţială sau temporară.

Comisia arată în continuare că, în cadrul articolului 12, trebuie să se ia în considerare dreptul
vamal efectiv aplicat la data intrării în vigoare a tratatului; acest drept rezultă din ansamblul
dispoziţiilor şi practicilor dreptului administrativ.

O clasificare ocazională la o altă poziţie tarifară este în sine insuficientă pentru a nu considera
efectiv aplicat aminoplastelor dreptul vamal de 10 % care corespunde poziţiei 332 bis.

Este necesar să se admită, în prezenta cauză, o noţiune de regularitate aparentă: atunci când există
o interpretare oficială a administraţiei competente şi instrucţiuni conforme acestei interpretări
date agenţilor de executare pentru a fixa modalităţile de percepere a unui drept vamal, acesta
este „dreptul aplicat”, în sensul articolului 12 din tratat.

Comisia consideră, aşadar, dreptul vamal de 10 % un drept aplicat la intrarea în vigoare a

tratatului dreptul; în consecinţă, în speţă, nu există o majorare contrară articolului 12.

Motive

I – Cu privire la procedură

Nu se ridică nicio obiecţie în legătură cu validitatea procedurii pentru pronunţarea unei hotărâri
preliminare, introduse în faţa Curţii în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de către
Tariefcommissie, instanţă, în sensul acestui articol.

De asemenea, nu există temei pentru care Curtea să ridice din oficiu obiecţii în legătură cu
această cerere.
59
II – Cu privire la prima întrebare

A – CU PRIVIRE LA COMPETENŢA CURŢII

Guvernul olandez şi Guvernul belgian contestă competenţa Curţii, pe motiv că în speţă nu este
vorba de o cerere privind interpretarea, ci privind aplicarea tratatului, în contextul dreptului
constituţional al Ţărilor de Jos.

În special, Curtea nu este competentă să se pronunţe, după caz, asupra supremaţiei prevederilor
din Tratatul CEE asupra legislaţiei olandeze sau asupra altor acorduri încheiate de Ţările de Jos
şi încorporate în dreptul naţional olandez; soluţionarea acestei probleme este de competenţa
exclusivă a instanţelor naţionale, sub rezerva introducerii unei căi de atac, în conformitate cu
dispoziţiile prevăzute la articolele 169 şi 170 din tratat.

Având în vedere, cu toate acestea, că în speţă Curţii nu i se solicită să se pronunţe asupra

aplicării tratatului în conformitate cu principiile dreptului intern olandez, fapt care rămâne de
competenţa instanţelor naţionale, ci i se cere în mod exclusiv, în conformitate cu articolul 177
litera (a) din tratat, să interpreteze domeniul de aplicare al articolului 12 din acest tratat, în
contextul dreptului comunitar şi sub aspectul efectului său asupra persoanelor de drept privat.

Acest motiv nu are, prin urmare, temei legal.

Guvernul belgian invocă în continuare incompetenţa Curţii, pe motiv că răspunsul pe care aceasta
îl poate da la prima întrebare adresată de Tariefcommissie nu este relevant pentru soluţionarea
litigiului supus acestei instanţe.

Pentru a-i conferi competenţă Curţii în speţă este necesar şi suficient să reiasă cu claritate că
întrebarea adresată Curţii vizează interpretarea tratatului.

Argumentele care au determinat alegerea întrebărilor de către instanţa naţională, precum şi

importanţa pe care aceasta o acordă respectivelor întrebări, în cadrul litigiului supus judecăţii,
nu fac obiectul aprecierii Curţii.

Din formularea întrebărilor adresate reiese că acestea se referă la interpretarea tratatului.

În consecinţă, aceste întrebări sunt de competenţa Curţii.

Prin urmare, şi acest motiv este nefondat.

B – CU PRIVIRE LA FOND

Prima întrebare adresată de Tariefcommissie este dacă articolul 12 din tratat are efect direct în
dreptul intern, în sensul că resortisanţii statelor membre pot să invoce, în temeiul acestui articol,
drepturi pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

Pentru a şti dacă prevederile unui tratat internaţional au un domeniu de aplicare atât de larg, este
necesar să se aibă în vedere spiritul, cadrul general şi formularea acestor prevederi.

Obiectivul Tratatului CEE, care este instituirea unei pieţe comune, a cărei funcţionare este de
interes direct pentru justiţiabilii din Comunitate, implică faptul că acest tratat este mai mult
decât un acord care dă naştere doar unor obligaţii reciproce între statele contractante.

60
Această concepţie este confirmată de preambulul tratatului, care nu menţionează numai
guvernele, ci şi popoarele, precum şi, în mod concret, de înfiinţarea de instituţii dotate cu
drepturi suverane, a căror exercitare afectează atât statele membre, cât şi cetăţenii acestora.

Trebuie remarcat, de asemenea, că resortisanţii statelor care fac parte din Comunitate sunt
chemaţi să colaboreze, prin intermediul Parlamentului European şi al Comitetului Economic şi
Social, pentru buna funcţionare a acestei Comunităţi.

De asemenea, misiunea Curţii de Justiţie, în temeiul articolului 177, al cărui scop este de asigura
interpretarea uniformă a tratatului de către instanţele naţionale, confirmă faptul că statele au
recunoscut dreptului comunitar o autoritate care poate fi invocată de resortisanţii lor în faţa
acestor instanţe.

Din această stare de lucruri se poate concluziona că această Comunitate constituie o nouă ordine
juridică de drept internaţional, în favoarea căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar
dacă într-un număr limitat de domenii, şi ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi
resortisanţii acestora.

Independent de legislaţia statelor membre, dreptul comunitar nu creează doar obligaţii în sarcina
persoanelor de drept privat, ci are şi scopul de a le conferi drepturi care intră în patrimoniul lor
juridic.

Aceste drepturi iau naştere nu numai atunci când sunt acordate în mod expres prin tratat, ci
şi prin obligaţiile pe care tratatul le impune într-un mod bine definit atât persoanelor de drept
privat, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare.

În ceea ce priveşte cadrul general al tratatului în materie de drepturi vamale şi taxe cu efect
echivalent, trebuie subliniat că articolul 9, potrivit căruia Comunitatea este fondată pe o uniune
vamală, cuprinde ca regulă esenţială interzicerea acestor drepturi şi taxe.

Această prevedere se află la începutul părţii din tratat care defineşte „fundamentele Comunităţii”
şi este aplicată şi explicată de articolul 12.

Textul articolului 12 conţine o interdicţie clară şi necondiţională, care nu este o obligaţie de a

face, ci de a nu face.

Această obligaţie nu este însoţită de nicio rezervă din partea statelor membre, prin care punerea
sa în aplicare să fie condiţionată de un act pozitiv de drept intern.

Prin însăşi natura sa, această interdicţie produce efecte directe în raporturile juridice dintre
statele membre şi justiţiabilii acestora.

Punerea în aplicare a articolului 12 nu necesită nicio intervenţie legislativă din partea statelor.

Potrivit acestui articol, desemnarea statelor membre ca subiecte ale obligaţiei de a se abţine nu
implică şi faptul că resortisanţii acestora nu pot fi beneficiarii acestei obligaţii.

De asemenea, argumentul întemeiat pe articolele 169 şi 170 din tratat, pe care l-au invocat cele
trei guverne care au prezentat observaţii Curţii în memoriile lor, se dovedeşte a fi nefondat.

Într-adevăr, faptul că tratatul, în articolele menţionate anterior, permite Comisiei şi statelor

membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu şi-a îndeplinit obligaţiile nu
înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligaţii, după caz, în faţa unei

61
instanţe naţionale, precum şi faptul că tratatul pune la dispoziţia Comisiei modalităţi prin
care să asigure respectarea obligaţiilor impuse persoanelor plătitoare de impozit, nu exclude
posibilitatea invocării unei încălcări a acestor obligaţii, în cazul unor litigii între persoanele de
drept privat în faţa unei instanţe naţionale.

O limitare a garanţiilor doar la procedurile prevăzute la articolele 169 şi 170, împotriva unei
încălcări a articolului 12 de către statele membre, înlătură orice protecţie juridică directă a
drepturilor individuale ale resortisanţilor acestora.

Recurgerea la procedura prevăzută de aceste articole riscă să fie ineficace, în cazul în care aceasta
intervine după punerea în aplicare a unei decizii naţionale care a fost adoptată cu nerespectarea
prevederilor tratatului.

Vigilenţa persoanelor de drept privat interesate de protejarea drepturilor acestora presupune

un control eficient, care se adaugă controlului încredinţat prin articolele 169 şi 170 Comisiei şi
statelor membre.

Din considerentele de mai sus rezultă că, în conformitate cu spiritul, cadrul general şi textul
tratatului, articolul 12 trebuie să fie interpretat ca producând efecte directe şi dând naştere unor
drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

III – Cu privire la a doua întrebare

A – CU PRIVIRE LA COMPETENŢA CURŢII

Conform observaţiilor guvernelor belgian şi olandez, formularea acestei întrebări pare să

necesite, pentru a se putea da un răspuns, examinarea de către Curte a clasificării tarifare pentru
ureea-formaldehidă importată în Ţările de Jos, clasificare în legătură cu care Van Gend & Loos
şi inspectorul responsabil cu drepturile de import şi accize din Zaandam au păreri divergente cu
privire la „Tariefbesluit” din 1947.

În mod clar, întrebarea nu presupune interpretarea tratatului, ci se referă la un caz de aplicare

a legislaţiei vamale olandeze la clasificarea a aminoplastelor, ceea ce nu intră în competenţa
atribuită Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de articolul 177 litera (a).

În consecinţă, cererea formulată de Tariefcommissie depăşeşte competenţa Curţii.

Cu toate acestea, sensul real al întrebării adresate de Tariefcommissie este de a şti dacă, în drept,
o majorare efectivă a drepturilor vamale percepute pentru un anumit produs şi care rezultă
nu dintr-o majorare a tarifului, ci dintr-o nouă clasificare a produsului, în urma modificării
descrierii tarifare a acestuia, contravine interdicţiei prevăzute la articolul 12 din tratat.

Privită din acest punct de vedere, întrebarea adresată vizează o interpretare a acestei dispoziţii
din tratat şi, în special, a semnificaţiei ce trebuie atribuită noţiunii de drepturi aplicate înainte de
intrarea în vigoare a tratatului.

În consecinţă, Curtea este competentă să răspundă la această întrebare.

B – CU PRIVIRE LA FOND

Din formularea şi cadrul general al articolului 12 din tratat rezultă că, pentru a constata dacă
drepturile vamale sau taxele cu efect echivalent au fost majorate cu nerespectarea interdicţiei
62
prevăzute de acest articol, trebuie să se ia în considerare drepturile şi taxele aplicate în mod
efectiv la data intrării în vigoare a tratatului.

De asemenea, în ceea ce priveşte interdicţia prevăzută la articolul 12 din tratat, o astfel de

majorare ilegală poate rezulta atât dintr-o revizuire a tarifului, care are drept consecinţă
clasificarea produsului la o poziţie cu un nivel de taxare mai ridicat, cât şi dintr-o majorare
propriu-zisă a ratei dreptului vamal.

Este mai puţin important să se ştie în ce mod a survenit majorarea drepturilor vamale, în situaţia
în care, în acelaşi stat membru, acelaşi produs a fost supus unei rate a dreptului mai mare după
intrarea în vigoare a tratatului.

Aplicarea articolului 12, în conformitate cu interpretarea dată anterior, este de competenţa

instanţei naţionale, care trebuie să cerceteze dacă produsul pentru care se percep drepturi
vamale, în cazul de faţă ureea-formaldehidă provenind din Republica Federală Germania, este
supus, în temeiul măsurilor vamale intrate în vigoare în Ţările de Jos, unui drept de import mai
mare decât cel aplicat produsului la 1 ianuarie 1958.

Curtea nu este competentă să verifice în această privinţă temeinicia afirmaţiilor contradictorii

care i-au fost prezentate în cursul procedurii, ci trebuie să le lase la aprecierea instanţelor
naţionale.

IV – Cu privire la cheltuielile de judecată

Cheltuielile efectuate de Comisia CEE şi de statele membre, care au prezentat observaţii Curţii,
nu pot face obiectul unei rambursări.

întrucât procedura are, în raport cu părţile din acţiunea principală, un caracter incidental ridicat
în cursul acţiunii pendinte în faţa lui Tariefcommissie; întrucât este de competenţa acestei
instanţe să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

având în vedere actele de procedură;

după raportul întocmit de judecătorul raportor;

după ascultarea observaţiilor orale prezentate de reclamanta din acţiunea principală şi de

Comisia CEE;

după ascultarea concluziilor avocatului general;

având în vedere articolele 9, 12, 14, 169, 170 şi 177 din Tratatul de instituire a Comunităţii
Economice Europene;

având în vedere Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice

Europene;

având în vedere Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,

63
 CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Tariefcommissie prin decizia
din 16 august 1962 pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, hotărăşte:

1) Articolul 12 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene produce

efecte directe şi creează pentru justiţiabili drepturi individuale pe care instanţele
naţionale trebuie să le protejeze.

2) Pentru a constata dacă drepturile vamale sau taxele cu efect echivalent au fost
majorate cu nerespectarea interdicţiei prevăzute la articolul 12 din tratat, trebuie să
se ia în considerare drepturile şi taxele aplicate în mod efectiv de statul membru în
cauză la data intrării în vigoare a tratatului.

3) Astfel de majorare poate să rezulte atât dintr-o revizuire a tarifului, care are drept
consecinţă clasificarea produsului la o poziţie cu un nivel de taxare mai ridicat, cât
şi dintr-o majorare a ratei dreptului vamal aplicat.

4) Este de competenţa Tariefcommissie să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată

în această procedură.

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 5 februarie 1963.

Donner�������������������
Delvaux Rossi

Riese Hammes Trabucchi Lecourt

Grefier��������������������
Preşedinte

A. Van Houtte A. M. Donner

64
 Concluziile avocatului general KARL ROEMER

12 decembrie 1962

Traducere din limba germană

SUMAR

Pagina

Introducere

Examinare juridică

I – ORDINEA EXAMINĂRII

II – PRIMA ÎNTREBARE

1. Admisibilitate

2. Examinarea primei întrebări

III – A DOUA ÎNTREBARE

1. Admisibilitate

2. Examinarea celei de-a doua întrebări

IV – CONCLUZIE

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

Această cauză îşi are originea într-un proces în instanţă în faţa Tariefcommissie (instanţa
administrativă olandeză). Acesta din urmă a fost sesizat cu o acţiune în anularea unei decizii
a autorităţii fiscale competente olandeze din 6 martie 1961, privind impunerea unui anumit
drept vamal pentru importul de uree-formaldehidă provenită din Republica Federală Germania.
Această decizie se bazează pe noul tarif vamal olandez intrat în vigoare la 1 martie 1960 şi care
a fost elaborat în cadrul Protocolului de la Bruxelles din 25 iulie 1958 de către Regatul Belgiei,
Marele Ducat al Luxemburgului şi Regatul Ţărilor de Jos; a fost ratificat în această ultimă ţară
prin legea din 16 decembrie 1959.

Părţile la procedură sunt de acord cu Tariefcommissie asupra faptului că la momentul importului

(9 septembrie 1960) mărfurile importate au fost clasate corect sub o poziţie tarifară determinată
a tarifului vamal în vigoare. Dar acest tarif a fost stabilit prin derogare de la fostul tarif în
vigoare conform nomenclaturii de la Bruxelles, ceea ce duce la o modificare a fostelor poziţii
tarifare .

Produsul în cauză, aşa cum ne putem da seama din două decizii ale Tariefcommissie, fiind
clasat înainte de 1 martie 1960 într-o categorie cu un drept de 3% în conformitate cu tariful
����������������������
Intrat în vigoare în �������������������������������������������������������������������������������������
1948 în cele trei ţări ale Beneluxului în temeiul Convenţiei vamale din 5 septembrie �����
1944.
�������������������������
Stabilit în Acordul din 15
�������������
decembrie 1950
���������������������������������������������������������������������������
cu privire la nomenclatura tarifară pentru clasificarea mărfurilor în
tarifele vamale.
65
vamal olandez („Tariefbesluit” 1947), după introducerea nomenclaturii de la Bruxelles a primit
un drept mai mare în urma regrupării fostelor poziţii tarifare.

Din această cauză reclamanta a considerat că această modifi­care a tarifului vamal prin Protocolul
de la Bruxelles contravenea articolului 12 din Tratatul CEE şi că decizia luată de administraţia
vamală trebuia anulată ţinând seama de dispoziţiile Tratatului CEE

Tariefcommissie n-a soluţionat această problemă, dar a înaintat-o Curţii la 16 august 1962, în
temeiul articolului 177 din tratat, cerându-i să răspundă la două întrebări preliminare. Dorea să
clarifice:

„1) Dacă articolul 12 din Tratatul CEE are un efect intern aşa cum pretinde reclamanta, cu alte
cuvinte dacă resortisanţii statelor membre pot susţine, pe baza articolului respectiv, anumite
drepturi subiective pe care instanţa trebuie să le apare;

2) În caz afirmativ, dacă taxa de intrare a fost mărită ilegal sau dacă este vorba doar de o
modificare rezonabilă a taxelor aplicabile înainte de 1 martie 1960, modificare care, deşi
reprezintă o mărire din punct de vedere aritmetic, nu trebuie totuşi să fie considerată ca fiind
interzisă în temeiul articolului 12.”

În conformitate cu articolul 20 din Statutul Curţii de Justiţie a CEE., grefierul a notificat cererea
de pronunţare a unei hotărâri preliminare părţilor la procedură în faţa instanţei naţionale,
statelor membre şi Comisiei. Părţile la proces, Guvernele Regatului Ţărilor de Jos, Regatului
Belgiei, Republicii Federale Germania şi Comisia CEE au prezentat observaţii scrise. În cursul
procedurii orale, doar reclamanta şi Comisia CEE au luat cuvântul. Vom menţiona conţinutul
tuturor acestor remarci studiind cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare.

Examinarea juridică

I – ORDINEA EXAMINĂRII

Anumite observaţii scrise au sugerat Curţii să înceapă cu răspunsul la cea de-a doua întrebare.

În opinia guvernului olandez, aceasta se bazează pe ideea că există un conflict între articolul 12
din Tratatul CEE şi Protocolul de la Bruxelles (care constituie temeiul tarifului vamal criticat).
Această idee se bazează pe o falsă interpre­tare a Tratatului CEE. Acordul Benelux nu a înţeles
să deroge ilegal de la Tratatul CEE. Răspunzând astfel la cea de-a doua întrebare prima întrebare
nu-şi mai are rostul.

Este indicat, pentru un parcurs bun, să acordăm câteva minute acestei teze mai întâi .

În principiu, considerăm că, în răspunsul său la întrebările de interpretare, Curtea este obligată
să urmeze ordinea adoptată de instanţa care a sesizat-o, şi asta cel puţin în cazul în care această
ordine se stabileşte în funcţie de gradul de importanţă a întrebărilor la care trebuie răspuns
pentru acţiunea principală şi dacă întrebările adresate sunt, în sistemul dreptului comunitar,
într-un raport material şi logic care să permită respectarea ordinei alese. Dar nu vom aprofunda
această problemă în cazul de faţă.

Această ordine nu poate fi inversată decât atunci când, la prima vedere, înainte de examinarea
propriu-zisă, cea de-a doua întrebare părea mult mai simplă şi trebuia să facă obiectul unui
răspuns într-un sens care, cu siguranţă, face inutilă examinarea primei întrebări. Însă, în opinia
noastră, în speţă, nu se poate recunoaşte indubitabil că cea de-a doua întrebare nu are decât
aspectul menţionat de guvernul olandez, că prezintă cel mai mic grad de dificultate şi că
66
impune o examinare mai puţin exhaustivă, nici că poate fi credibil faptul că răspunsul ce trebuie
acordat este cel în sensul indicat de guvernul olandez. Această reflectare este suficientă pentru
a păstra ordinea examinării aleasă de Tariefcommissie care pare a fi şi logică. O interpretare
a conţinutului articolului 12 nu poate interesa instanţa olandeză decât în cazul în care ştie că
trebuie aplicată această regulă.

II – PRIMA ÎNTREBARE

1. Admisibilitatea

Trebuie examinat din oficiu dacă cererea Tariefcommissie este admisibilă în sensul articolului
177 din tratat. Este vorba de o întrebare la care părţile interesate nu pot renunţa, căci suntem
într-o procedură obiectivă de interpretare a tratatului. În mod normal, acest lucru nu exclude
ca părţile interesate să adreseze întrebări privind admisibilitatea. Astfel guvernul olandez şi
guvernul belgian au atras atenţia asupra următoarelor puncte referitoare la prima întrebare:

1) Nu priveşte interpretarea unui articol din tratat, dar se referă la o problemă de drept
constituţional olandez.

2) Răspunsul la prima întrebare nu influenţează soluţionarea adevăratelor dificultăţi ale acţiunii

principale olandeze. Chiar şi în cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, instanţa
olandeză tot nu ştie cărei legi de ratificare (cea a Tratatului CEE sau cea a Protocolului de la
Bruxelles) trebuie să acorde prioritate.

Aceste remarci trebuie examinate înainte de soluţionarea problemelor de interpretare ce au fost

ridicate.

Cu privire la primul punct

Necunoaşterea faptului dacă Tariefcommissie a prezentat Curţii o problemă de drept

constituţional olandez duce la următoarea remarcă: pare a fi clar faptul că textul primei întrebări
(„dacă articolul 12... are un efect intern”) ne face să credem că sarcina în faţa căreia se află
Curtea depăşeşte competenţele sale prevăzute la articolul 177. Este imposibilă clarificarea ex­
haustivă a problemei de a şti care sunt efectele juridice reale ale unei convenţii internaţionale
asupra resortisanţilor unui stat membru, fără a ţine seama de dreptul constituţional naţional.

Dar, pe de altă parte, este clar faptul că întrebarea nu priveşte exclusiv problemele de drept
constituţional. Efectele unui tratat internaţional depind în primul rând de cunoaşterea efectelor
juridice pe care autorii lor au înţeles să le dea diferitelor dispoziţii, în cazul în care acestea nu
cuprind decât pro­grame, declaraţii de voinţă, obligaţii pe plan internaţional sau chiar dacă o
parte din ele trebuie să aibă un efect direct asupra ordinii juridice a statelor membre. În cazul
în care se limitează la acest aspect, fără a lua în considerare cunoaşterea sau nu a modului în
care dreptul constituţional implementează consecinţele dorite ale tratatului în ordinea juridică
naţională, examinarea se face în domeniul interpretării tratatului. Chiar dacă redactarea primei
întrebări este puţin reuşită, ea permite să se vadă în aceasta o cerere de interpretare care să fie
admisă şi pe care Curtea o poate degaja cu uşurinţă din faptele prezentate şi o poate examina în
temeiul articolului 177.

Cu privire la al doilea punct

A doua obiecţie priveşte cunoaşterea faptului dacă soluţionarea problemei ridicate în dreptul
comunitar prezintă importanţă pentru soluţionarea acţiunii principale.

67
În opinia mea, Curtea nu are în principiu nicio competenţă pentru examinarea acestei întrebări
prealabile. Aşa cum arată textul articolului 177 alineatul (2), care trebuie să se aplice şi în cazul
coroborării cu alineatul (3) („... dacă consideră că este necesară o decizie în acest sens...”),
instanţele naţionale au în această privinţă o anumită libertate de apreciere. Îşi fac o idee cu
privire la soluţionarea procesului naţional şi doresc să clarifice ce punct din procesul lor de idei
în drept şi în fapt trebuie completat cu ajutorul unei interpretări a tratatului în temeiul articolului
177 ce are autoritate. Curtea care, în principiu, nu trebuie să aplice dreptul naţional, nu poate nici
controla nici corecta consideraţiile ce se bazează pe dreptul naţional, sub sancţiunea acuzării
pentru depăşirea limitelor competenţei sale. Prin urmare, ea trebuie să accepte hotărârea pe care
instanţa naţională a luat-o cu privire la elementele de decizie care i se par necesare.

Este adevărat că, în cazuri excepţionale, poate exista o altă soluţie în cazul unor greşeli evidente
de apreciere (de exemplu, în cazul unei greşeli contrare legilor logicii, a unei erori în aplicarea
principiilor generale ale dreptului sau chiar în cazul unei necunoaşteri a problemelor juridice
naţionale rezolvate în mod clar, ceea ce face să apară procedura instanţei de trimitere ca un abuz
de procedură).

În ceea ce priveşte cazul nostru concret, nu trebuie să uităm că în urma unui răspuns pozitiv
la prima întrebare apare o a doua întrebare. Este posibil ca examinarea să ducă la o interpre­
tare a articolului 12 conform căreia nu există conflict între Tratatul CEE şi Protocolul de la
Bruxelles, deoarece articolul 12 permite derogări în anumite cazuri speciale. De asemenea,
nu putem aprecia importanţa pe care instanţa olandeză o acordă unui posibil conflict şi modul
în care îl rezolvă. Pentru toate aceste motive, nu putem nega importanţa interpretării necesare
soluţionării acţiunii principale şi refuzării de a răspunde astfel la prima întrebare.

Aşa cum prima întrebare nu ridică alte probleme în cadrul admisibilităţii, Curtea poate începe
examinarea problemei pe fond.

2. Examinarea primei întrebări

Am menţionat deja că întrebarea nu a fost redactată în mod reuşit. Dar sensul său pare clar în
lumina dreptului constituţional olandez.

În interpretarea jurisprudenţei, articolul 66 din Constituţia olandeză acordă convenţiilor inter­

naţionale supremaţia asupra dreptului naţional în cazul în care clauzele convenţiilor au un efect
general obligatoriu, şi anume atunci când sunt direct aplicabile („self executing”). Problema
este prin urmare să cunoaştem dacă Tratatul CEE permite deducerea acestui caracter juridic
al articolului 12 sau dacă acesta din urmă nu conţine decât obligaţia statelor membre de a nu
adopta norme de drept în sens contrar, obligaţie ca cărei nerespectare nu duce la inaplicabilitatea
dreptului naţional.

Opiniile enunţate în cursul procedurii nu sunt unanime. Reclamantul în acţiunea principală şi

Comisia CEE susţin că articolul 12 are un efect intern direct al cărui sens este că autorităţile
administrative şi instanţele statelor membre trebuie să-l respecte direct. În această opinie, prima
întrebare trebuie să primească un răspuns afir­mativ. Dimpotrivă, guvernele olandez, belgian şi
german nu văd în articolul 12 decât o obligaţie pentru statele membre.

În observaţiile sale scrise şi în cursul procedurii orale, Comisia a încercat să-şi motiveze ideea
pe prezentarea unei vaste analize a structurii Comunităţii. În mod foarte impresionant, ea a arătat
că, în comparaţie cu dreptul internaţional convenţional şi practica juridică generală interstatală,
tratatele europene constituie o inovaţie profundă şi că este greşit să le examinăm doar în lumina
principiilor generale ale dreptului naţiunilor.

68
Pe bună dreptate s-au făcut aceste constatări într-o procedură ce ridică problema de principiu a
rapoartelor dintre dreptul comunitar şi cel intern.

Cel care este familiarizat cu dreptul Comunităţii ştie că de fapt problematica privind rapoartele
contractuale dintre mai multe state ca şi subiecte ale dreptului naţiunilor nu se pot epuiza. Comu­
nitatea îşi are propriile instituţii, independente de statele membre, ce au puterea de a adopta
acte administrative şi de a elabora norme juridice ce creează direct drepturi şi obligaţii nu
numai pentru statele membre şi autorităţile lor administrative, dar şi pentru resortisanţii statelor
membre. Deducem clar acest lucru din articolele 187, 189, 191 şi 192 din tratat.

De asemenea, Tratatul CEE conţine prevederi care cu siguranţă sunt destinate să acţioneze
direct asupra dreptului naţional şi să-l modifice sau să-l completeze. Să ne gândim la dispoziţiile
articolelor 85 şi 86 în materie de concurenţă (inter­zicerea anumitor înţelegeri, interzicerea
utilizării abuzive a unei poziţii dominante în piaţa comună), la aplicarea regulilor privind
concurenţa de către autorităţile administrative ale statelor membre (articolul 88), precum şi la
obligaţia instanţelor naţionale de a colabora cu instituţiile comunitare în materie de jurisprudenţă
şi de executare silită (articolele 177 şi 192 din tratat; articolele 26 şi 27 din Statutul Curţii). În
această privinţă, putem indica de asemenea prevederi care sunt de natură să aibă efecte directe
într-un stadiu ulterior, de exemplu, dispoziţiile titlului consacrat liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor (articolele 48 şi 60).

Pe de altă parte însă nu trebuie să uităm că un mare număr de prevederi ale tratatului se referă
la obligaţiile statelor membre.

Cităm, în prima parte referitoare la principiile Comunităţii, articolul 5 cu dispoziţia adresată

statelor membre de a lua toate măsurile adecvate pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg
din tratat, sau articolul 8 care prevede constatarea că obiectivele stabilite pentru prima etapă
au fost atinse şi că anumite obligaţii au fost respectate. În titlul privind libera circulaţie a
mărfurilor, putem menţiona articolul 11 (obligaţii în materie de drepturi vamale) şi articolul
37 (obligaţii cu privire la monopolurile comerciale de stat). În sfârşit, vom indica de asemenea,
fără a pretinde a fi complet, articolul 106 în care statele membre se angajează să autorizeze
plăţi într-o monedă stabilită.

Terminologia nuanţată a tratatului şi conţinutul material şi contextul ce permite cu siguranţă să

considere că aceste reguli nu privesc de fapt nicio obligaţie a statelor membre.

De asemenea, găsim o serie întreagă de prevederi care, deşi redactate sub formă de declaraţie,
nu vizează, în funcţie de conţinutul şi contextul lor, decât obligaţii ale statelor membre şi nu
efecte juridice interne directe.

Este vorba de prevederi cu privire la anularea taxelor de import, eliminarea taxelor de export,
reducerea taxelor vamale cu caracter fiscal (articolele 13, 16, 17), la intro­ducerea progresivă a tarifului
vamal comun (articolul 23), la eliminarea contingentelor de import (articolul 32), la transformarea
contingentelor bilaterale în contingente globale şi la mărirea acestora din urmă (articolul 33), la
transfor­marea monopolurilor comerciale de stat (articolul 37), la abro­garea progresivă a restricţiilor
la libertatea de stabilire (articolul 52), la eliminarea restricţiilor circulaţiei capitalurilor (articolul
67) şi la eliminarea discriminărilor din transport (articolul 79).

Comparând, destul rar putem întâlni în terminologia tratatului termenii de „interzicere” sau
„inter­zis”, ca în articolele 7, 9, 30, 34, 80, 85 şi 86 de exemplu. Şi, într-un anumit număr de
prevederi, mai ales atunci când nu se adresează resortisanţilor, din text sau context reiese net, prin

69
trimitere la reglementările ce urmează să fie adoptate ulterior sau la alte reguli de implementare,
că nu poate rezulta un efect juridic direct (articolele 9, 30 şi 34).

Este remarcabil faptul că, şi în dispoziţiile ce conţin formula „incompatibil cu piaţa comună”
(articolul 92 pentru ajutoarele acordate de state), nu este posibil să ne gândim la o aplicare
directă, căci, în temeiul articolului 93, atunci când Comisia constată incompatibilitatea cu
tratatul a acestor reglementări privind ajutoarele, are puterea de a decide ca statul în cauză să le
elimine sau să le modifice într-un termen prestabilit.

Această analiză ne permite să degajăm o primă consecinţă: şi anume că pasaje mari din tratat nu
cuprind decât obligaţii pentru statele membre şi nu reguli cu un efect intern direct.

În conformitate cu acest sistem, în cadrul jurisdicţiei supranaţionale, a fost organizată

posibilitatea de eliminare a încălcărilor tratatului. În conformitate cu articolul 169, Comisia
plasează statului membru care nu-şi îndeplineşte obligaţiile din tratat un termen în cursul căruia
poate respecta avizul Comisiei. În temeiul articolului 171, acest stat trebuie să ia măsurile ce
privesc executarea hotărârii Curţii. Dacă, în dreptul comunitar, autorii tratatului au conceput
ca regulă generală principiul aplicării directe a normelor din tratat în sensul unei supremaţia în
raport cu dreptul naţional, procedura de sancţiune se poate limita să constate nulitatea măsurilor
contrare tratatului. Norma prevăzută la articolul 171 cel puţin, dacă nu este vorba tot de stabilirea
termenului prevăzut la articolul 169, este inutilă.

Dacă ne gândim la locul pe care-l poate avea articolul 12 în acest sistem, în acest şir de posibilităţi
juridice, se cuvine să-i amintim conţinutul. Şi anume:

„În relaţiile comerciale reciproce, statele membre se abţin să introducă între ele noi taxe vamale
la import şi la export sau taxe cu efect echivalent, precum şi să le majoreze pe cele în vigoare.”

Este sigur că forma aleasă, ceea ce nu contestă nimeni, nu mai exclude ideea unei obligaţii
juridice ca la alte articole din tratat care au recurs la aceeaşi formulă. Acordarea unui rang juridic
inferior acestuia nu corespunde conţinutului articolului 12 din cadrul tratatului. De asemenea,
estimăm că posibilitatea îndeplinirii obligaţiei nu depinde de alte acte juridice ale instituţiilor
Comunităţii, ceea ce ne permite, într-un anumit sens, să vorbim de efecte juridice directe ale
articolului 12.

Cu toate acestea, elementul decisiv în problema Tarief­commissie este să cunoaştem dacă acest
efect se termină la guvernele statelor membre sau dacă trebuie să pătrundă în domeniul juridic
naţional pentru a provoca o aplicare directă de către autorităţile administrative şi instanţele
judecătoreşti. Aici încep adevăratele dificultăţi de interpretare.

Ceea ce trebuie remarcat mai întâi este că statele membre sunt desemnate ca destinatare, ca la
alte prevederi care, în mod evident, nu au ca scop decât obligaţiile statelor (articolele 13, 14,
16, 17 etc.). Statele membre se vor abţine să introducă taxe vamale şi nu le vor majora pe cele
în vigoare. Trebuie să deducem că articolul 12 nu preconizează practica administrativă, adică
comportamentul administraţiilor naţionale.

Dar, indiferent de desemnarea destinatarului, articolul 12 ne face să ne gândim la redactarea

altor prevederi care cu siguranţă nu creează decât obligaţii ale statelor membre, căci vorbesc
în mod expres de obligaţii, chiar dacă numai în alineatele ulterioare (a se vedea în special
articolele 31 şi 37).

De asemenea, se cuvine aici să menţionăm că articolul 95 care decide că niciun stat membru
nu stabileşte direct sau indi­rect pentru produsele altor state membre, impozite interne,

70
indiferent de natura lor, mai mari decât cele care sunt stabilite direct sau indirect pentru
produsele naţionale similare, pentru a continua astfel la alineatul (3): „Statele membre elimină
sau modifică, cel târziu până la începutul cele de-a doua etape, dispoziţiile existente la intrarea
în vigoare a prezentului tratat care contravin normelor de mai sus.”

Trebuie remarcat de asemenea în formularea articolului 12 că nu se utilizează termeni ca

„interzicere”, „interzis”, „incompatibil”, „fără efect”, pe care le regăsim în alte prevederi ale
tratatului. Chiar atunci când o dispoziţie este destinată să fie aplicată direct, şi anume de către
administraţiile statelor membre, este imposibil să se renunţa la o indicare precisă a efectelor
juridice preconizate.

Dar, înainte de toate, trebuie să ne întrebăm dacă, prin conţinutul său, articolul 12 poate fi aplicat
direct. Trebuie subliniat că, cel puţin în stadiul actual, statele membre păstrează încă într-o mare
măsură atribuţii legislative în materie vamală. În anumite state membre, acestea devin nişte legi
formale. Aplicarea directă a articolului 12 ia adesea sensul unui control al actelor legislative
de către autorităţile administrative sau instanţele judecătoreşti ale statelor membre cu ajutorul
prevederilor articolului 12.

Dacă examinăm obiectul acestei prevederi, se pare că, în ciuda a ceea ce pare, ea are o natură
foarte complexă. O aplicare directă care să nu ridice probleme pare a fi imposibilă.

Articolul 12 se aplică printre altele taxelor cu efect echivalent. Am văzut de curând într-o
altă cauză dificultăţile pe care le putea genera delimitarea exactă a acestei noţiuni. Mai mult,
articolul 12 prevede taxele vamale sau taxele cu efect echivalent aplicate la un moment dat. În
practica Curţii noastre, am învăţat că însuşi termenul „aplicat” poate cauza dificultăţi serioase
de aplicare. În sfârşit, chiar această cauză arată câte probleme poate ridica constata­rea unei
majorări a tarifelor aplicate tinzând să modifice nomenclatura tarifară.

Aceste dificultăţi apar şi mai clar dacă ne gândim că în materie de legislaţie vamală statele nu
sunt doar supuse unei obligaţii de a nu face ceva. În conformitate cu tratatul, sunt obligate
să-şi adapteze constant reglementările vamale la evoluţia pieţei comune. Dacă sistemul vamal
se modifică continuu, controlul respectării clauzei suspensive suplimentare a articolului 12 nu
este deloc uşor.

Ne este greu să înţelegem, având în vedere acestea, modul în care Comisia poate spera că
aplicarea directă a articolului 12 va spori certitudinea juridică.

Se poate cu adevărat presupune că întreprinderile se bazează, pe plan comercial, pe o anumită

interpretare, pe o anumită aplicare a prevederilor tratatului sau nu este oare mai sigur că acestea
se bazează pe norme vamale naţionale pozitive?

Aceste argumente ne dau deja suficiente motive pentru a ne pronunţa împotriva aplicării directe
în dreptul intern a articolului 12. Dar trebuie adăugate în continuare următoarele:

Situaţia dreptului constituţional în statele membre şi în special aprecierea raporturilor între

dreptul supranaţional sau internaţional şi legislaţia naţională ulterioară sunt departe de a fi
uniforme.

71
Dacă se recunoaşte că articolul 12 are un efect intern direct, rezultă o situaţie în care,
numai într-o parte din statele membre, încălcări ale articolului 12 duce la nulitate şi la
inaplicabilitatea dreptului vamal naţional. Acesta pare a fi cazul în Ţările de Jos, a căror
Constituţie (articolul 66) le conferă convenţiilor internaţionale, cu norme generale obligatorii
şi direct aplicabile, un rang superior legilor naţionale, în Luxemburg [unde jurisprudenţa,
în absenţa unei prevederi explicite din Constituţie, a ajuns, în mare, la acelaşi rezultat] şi e
posibil să fie şi în Franţa [e posibil, deoarece articolul 55 din Constituţia din 4 octombrie 1958
nu este foarte clar în ceea ce priveşte legile posterioare şi conţine, pe de altă parte, o rezervă de
reciprocitate].

Pe de altă parte, este cert faptul că în Constituţia belgiană nu există prevederi cu privire la
forţa juridică a tratatelor internaţionale în raport cu dreptul naţional. Acestea par să aibă în
jurisprudenţă acelaşi rang cu dreptul naţional.

De asemenea, textul Constituţiei italiene nu conţine nicio prevedere care să permită să se deducă
faptul că tratatele internaţionale deţin supremaţia asupra dreptului naţional. Jurisprudenţa şi
doctrina dominantă nu le conferă tratatelor un rang superior, cu atât mai puţin în raport cu legile
naţionale ulterioare.

În final, în ceea ce priveşte dreptul constituţional german, articolul 24 din legea fundamentală
decide că Federaţia poate să delege printr-o măsură legislativă drepturi de suveranitate instituţiilor
internaţionale. La articolul 25 se prevede că normele generale ale dreptului internaţional fac
parte integrantă din dreptul federal, că acestea sunt prioritare legilor şi că generează în mod
direct drepturi şi obligaţii pentru locuitorii teritoriului federal. Cu toate acestea, jurisprudenţa
nu deduce din acestea, contrar unor autori, o preeminenţă a tratatelor internaţionale faţă de
legile naţionale promulgate ulterior.

Autorii tratatului au avut în vedere această situaţie a dreptului constituţional atunci când au
redactat textele juridice comunitare. În opinia noastră, aceasta face să pară îndoielnic faptul
că, în ceea ce priveşte această prevedere foarte importantă pentru dreptul vamal, autorii au
intenţionat să producă consecinţele unei evoluţii inegale a dreptului, care ţin, în principiu, de
aplicarea directă, cu toate că acestea nu sunt conforme cu un obiectiv esenţial al Comunităţii .

Însă o evoluţie uniformă a dreptului nu reprezintă, de asemenea, nicio garanţie în statele în

care dreptul constituţional le conferă convenţiilor internaţionale întâietate în faţa dreptului
naţional.

Tratatul nu conţine niciun instrument sigur de îndepărtare a acestui risc. Articolul 177 nu prevede
că un drept de acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, precum şi obligaţia de a
deschide o astfel de acţiune în cazul în care este vorba de o chestiune de interpretare a tratatului
şi nu de o problemă legată de compatibilitatea dreptului naţional cu dreptul comunitar. Prin
urmare, se poate considera că instanţele naţionale omit să înainteze Curţii o cerere de pronunţare
a unei hotărâri preliminare pentru că nu observă dificultăţi de interpretare, însă, ajung la
concluzii diferite în interpretarea proprie a tratatului. În acest mod, pot apărea divergenţe în
aplicarea dreptului între instanţele diferitelor state, precum şi între instanţele unuia şi aceluiaşi
stat membru.

Pescatore: „Autoritatea în dreptul intern a tratatelor internaţionale”; Pasicrisie luxembourgeoise, 1962, p. 99 şi

�����������
următoarele.
�������������������������������������������������������������������������������������������������������������
„Tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate cu regularitate deţin, de la publicarea lor, o autoritate
superioară legilor, sub rezerva, în cazul fiecărui acord sau tratat, aplicării sale de către cealaltă parte.”
����������������
Gerhard Bebr : ������������������
“The Relationship ��������������������������������������������������������
between Community Law and the Law of the Member States” �������������
(Restrictive
Practices, Patents, Trade Marks and Unfair Competition in the Common Market).
72
În urma tuturor acestor consideraţii, întemeiate pe o viziune de ansamblu a sistemului
tratatului, pe formularea, conţinutul şi contextul prevederii care urmează a fi interpretată,
ajungem la concluzia că articolul 12 trebuie să fie clasificat din punct de vedere juridic în
acelaşi mod cu celelalte norme referitoare la uniunea vamală. Articolul 11 are o importanţă
fundamentală pentru toate acestea atunci când se referă în mod explicit la „obligaţii… în
materie de taxe vamale”, frază care exclude un efect intern direct în sensul primei întrebări. Prin
urmare, convingerea noastră este aceea că trebuie să se răspundă negativ la întrebarea nr. 1 a
Tariefcommissie.

III – A DOUA ÎNTREBARE

Această propunere înseamnă că a doua întrebare preliminară nu trebuie abordată nici în hotărârea
dumneavoastră, nici în aceste concluzii. Instanţa care a sesizat Curtea a adresat această întrebare
în mod expres în subsidiar pentru cazul în care Curtea hotărăşte că instanţa naţională trebuie
să aplice direct articolul 12 din tratat. Cu toate acestea, chiar în lipsa rezervei instanţei care a
sesizat Curtea, a doua întrebare îşi pierde importanţa în urma unui răspuns negativ la prima
întrebare .

Totuşi, suntem perfect conştienţi de faptul că încercarea de soluţionare a problemelor atinse în

cadrul prezentului litigiu poate duce la răspunsuri al căror conţinut prezintă serioase contradicţii.
Ne referim aici nu numai la diferenţele din expunerile părţilor în litigiu, ci, de asemenea, şi la
multitudinea de opinii cu care ne confruntăm în ceea ce priveşte teoria şi practica dreptului
public şi internaţional atunci când examinăm problemele ridicate de această acţiune. Din aceste
motive, supunem a doua întrebare a Tariefcommissie unei examinări secundare, plecând de
la ipoteza că, în ceea ce priveşte prima întrebare, dumneavoastră aţi fi răspuns că articolul 12
constrânge instanţa naţională.

În ceea ce priveşte a doua întrebare, numai guvernele olandez şi belgian, Comisia CEE şi
reclamanta în acţiunea principală olandeză au prezentat observaţii personale.

1. Admisibilitate

Pentru început, precum în cazul primei intrebări, apar anumite probleme legate de admisibilitate,
ridicate de către guvernele olandez şi belgian. Acestea susţin, în special, că:

1) a doua întrebare este inadmisibilă întrucât se referă la aplicarea tratatului şi nu la interpretarea

acestuia;

2) A doua întrebare urmăreşte să evite procedura de la articolele 169 şi 170 din tratat; persoanele
de drept privat nu pot contesta direct atitudinea statelor membre; nu este admisibil să fie sesizată
Curtea cu privire la o pretinsă încălcare a tratatului în temeiul articolului 177.

Cu privire la primul punct

Din lectura textului celei de-a doua întrebări, nu se poate ascunde impresia că ceea ce se aşteaptă
de la Curte este aplicarea tratatului.

Articolul 177 din tratat, în măsura în care acesta prezintă relevanţă în cazul de faţă, se
referă exclusiv la interpretarea tratatului. Prin interpretare se înţelege definiţia sensului
unei prevederi, în cazul în care sensul şi obiectivul acesteia nu sunt clare din formulare.
Este necesar să se remarce de aici aplicarea unei prevederi într-un caz specific, adică, dacă
anumite fapte intră sub incidenţa unei anumite prevederi legale, precum şi evaluarea faptelor
care rezultă de aici. Limitele între interpretare si aplicare sunt adeseori dificil de stabilit,
73
mai ales în cazul în care interpretarea se limitează la un anumit aspect şi dacă problema de
interpretare este clarificată prin expunerea faptelor la care procedează instanţa care sesizează
Curtea, ceea ce poate părea util în vederea facilitării sarcinii acesteia. Cu toate acestea, nu
dorim să admitem că în speţa de faţă cererea instanţei daneze vizează o examinare a aplicării
tratatului de către Curte. La acest punct se poate face trimitere la cererea pentru pronunţarea
unei hotărâri preliminare (13-61), în cursul căreia Curtea a constatat că instanţa naţională putea
formula în mod concret şi simplu întrebările care fac obiectul acţiunii (Rec., VIII, p. 102).

Pe baza întregului conţinut al deciziei de trimitere, Curtea poate deduce substanţa şi scopul
întrebării adresate şi să răspundă la modul general în cadrul competenţelor sale. În orice caz,
noi rămânem în limitele competenţei Curţii şi nu ne extindem la aplicarea tratatului la un caz
particular. Constatări de fapt nu sunt necesare în acest scop. Însă, contrar ipotezei Guvernului
olandez, acestea nu sunt excluse într-o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare [cf.
articolului 103 alineatul (2) din regulamentul de procedură, care face trimitere la articolul 44 şi
următoarele din acelaşi regulament]. Prin urmare, a doua întrebare este admisibilă în totalitate.

Cu privire la al doilea punct

Îndoielile privind raportul între prezenta procedură şi cea de la articolele 169 şi 170 din tratat
şi, cu riscul de a se sustrage acestei proceduri, duc la următoarele remarci:

Articolul 169 reglementează constatarea juridică a încălcărilor tratatului de către statele membre.
Comisia poate sesiza Curtea în cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în al
Comisiei. Articolul 170 prevede o procedură analogă: aceasta este introdusă prin acţiunea unui
stat membru, după caz fără avizul prealabil al Comisiei.

În speţă, în cazul în care Curtea abordează a doua întrebare în limitele competenţei sale, aceasta
nu poate oferi decât o interpretare generală a articolului 12, a sensului şi a obiectivului acestuia,
lăsând în seama instanţei naţionale concluziile care trebuie trase. Partea dispozitivă şi motivele
nu au nici un cuvânt de spus cu privire la comportamentul unui stat membru, iar hotărârea nu
trebuie să constate dacă această atitudine este compatibilă cu tratatul sau dacă aceasta constituie
o încălcare a acestuia.

Prin urmare, Curtea nu trebuie să facă nicio apreciere, care este rezervată procedurii de la
articolele 169 şi 170.

Dacă se susţine că articolele 169 şi 170 urmăresc să excludă ca instanţele naţionale să constate
că anumite măsuri ale unui stat membru căruia îi aparţin sunt nule din cauza faptul că încalcă
prevederile tratatului, acest lucru contestă astfel existenţa prevederilor tratatului care pot fi
aplicate direct de către instanţele naţionale. De fapt, o aplicabilitate directă trebuie să aibă ca
rezultat faptul că normele prevăzute cu această calitate pot produce efecte fără restricţie şi
chiar, după caz, intrând în conflict cu dreptul naţional. Aceasta nu se aplică în cazul în care este
necesară o constatare prealabilă din partea prezentei Curţi.

Trebuie să concluzionăm că articolele 169 şi 170 se referă, în primul rând, la cazurile în care o
prevedere a tratatului nu se aplică direct, ci conţine doar un ordin adresat statelor membre. Într-
o astfel de situaţie, pe un plan juridic şi logic, este loc pentru o modalitate de punere în aplicare,
adică pentru o procedură al cărui scop este acela de a modifica situaţia juridică, nu însă şi în
cazul unei situaţii de conflict, în care dreptul comunitar, în virtutea aplicabilităţii sale directe,
primează asupra dreptului naţional.

Întrucât a doua întrebare nu a fost adresată decât pentru cazul unui răspuns afirmativ la prima
întrebare, adică pentru cazul în care se recunoaşte că articolul 12 are un efect direct intern, nu

74
se poate vedea în răspunsul dumneavoastră o modalitate pentru Curte de a se sustrage în mod
ilegal prevederilor articolului 169.

Nu mai observăm nicio altă problemă în domeniul admisibilităţii. Prin urmare, putem trece la
examinarea propriu-zisă a celei de-a doua întrebări.

2. Examinarea celei de-a doua întrebări

Ţinând seama de remarcile cu privire la admisibilitate, aceasta trebuie să fie înţeleasă în sensul
în care apar numai probleme pure de interpretare .

Conform expunerii făcute de către instanţa olandeză, acest lucru înseamnă că trebuie definite
de către Curte criteriile prin care să se poate stabili dacă există o creştere importantă a taxelor
vamale în temeiul articolului 12. Plecând de la formularea articolului 12, principala problemă
ridicată de acţiunea olandeză este aceea a interpretării termenilor „aplicat” şi „a mări”.

În observaţiile sale scrise, Comisia a depus eforturi pentru stabilirea unui ordin sistematic pentru
numeroasele întrebări secundare în care a doua întrebare se poate împărţi.

În ceea ce priveşte interdicţia de a majora taxele vamale la import, se pot observa următoarele
probleme specifice:

1) Este valabilă interdicţia pentru fiecare produs în parte sau se referă la nivelul general al
taxelor vamale la import?

2) Este interdicţia absolută sau permite anumite excepţii care rezultă chiar din înţelesul sau din
obiectivul articolului 12 sau din raporturile acestuia cu alte prevederi ale tratatului?

Termenul „aplicat” ridică, de asemenea, anumite întrebări secundare:

1) Este oare vorba despre a se stabili care sunt ratele care se aplică în fapt în practica vamală?

2) Trebuie să se ţină seama de o practică vamală care a fost generată de declaraţii vamale false?

3) Cum trebuie apreciate în practica vamală deciziile Tariefcommissie?

4) Trebuie să ne canalizăm atenţia asupra practicii vamale din Ţările de Jos sau a celei din ţările
din Benelux în general?

În ceea ce priveşte primul ansamblu de probleme, Comisia subliniază mai întâi faptul, pe care
niciuna dintre părţi nu l-a pus sub semnul întrebării, că interdicţia de la articolul 12 este valabilă
pentru fiecare produs. Textul nu oferă niciun indiciu privind contrariul; în special, utilizarea
pluralului (taxe vamale) este elocventă. De asemenea, se pot deduce şi alte dispoziţii vamale
din acest capitol că acestea se aplică fiecărui produs (articolul 14), cu excepţia cazului în care se
menţionează în mod expres un calcul de ansamblu pentru măsurile vamale (totalul încasărilor
vamale, articolul 14).

În afară de aceasta, nu se poate nega că articolul 12 are un efect absolut care nu tolerează
nicio excepţie. Funcţia sa corespunde, în materie de taxe vamale, celei de la articolul 31 pentru
restricţiile cantitative. În Cauza 7/61, Curtea s-a pronunţat cu privire la articolul 31 şi a subliniat
că acesta are un efect absolut care nu permite excepţii.

Comisia, în opinia noastră în mod justificat, a concluzionat din acest fapt că până şi dificultăţile

75
care pot fi cauzate de rearanjarea nomenclaturii tarifare nu oferă, în principiu, nicio posibilitate
de a se sustrage interdicţiei de la articolul 12. Comisia remarcă faptul că, înainte de concluziile
tratatului, statele membre erau preocupate cu probleme de transpunere a tarifelor vamale în
nomenclatura din Bruxelles. Prin urmare, erau conştienţi de dificultăţi. Cu toate acestea, dacă
au omis să includă în articolul 12 o rezervă în acest sens, respectiva omisiune nu poate fi decât
un indiciu al efectului absolut al acestui articol.

Astfel cum reiese din textul Convenţiei de la Bruxelles cu privire la nomenclatura pentru
clasificarea mărfurilor în tarifele vamale (din 15 decembrie 1950), părţile contractante au
posibilitatea, în interiorul poziţiilor din nomenclatura tarifară, de a crea subpoziţii pentru
clasificarea produselor şi pentru a menţine astfel o diferenţiere a tarifelor vamale. Nomenclatura
din Bruxelles nu duce neapărat la eliminarea anumitor taxe vamale.

Statele membre ale CEE pot, de asemenea, să elimine anumite dificultăţi care rezultă din
rearanjarea nomenclaturii prin reducerea taxelor vamale intercomunitare ale acestora pentru
anumite poziţii aflate sub măsura prescrisă de tratat, evitând astfel încălcarea prevederilor
articolului 12.

Chiar dacă se poate crede că în multe cazuri există totuşi dificultăţi insurmontabile, trebuie
notat faptul că argumentele de ordin general, în mare parte neîntemeiate, ale guvernelor olandez
şi belgian nu scot în evidenţă nicio dificultate de acest fel. Mai mult, puterea lor de convingere
a fost atenuată prin declaraţiile secretarului de stat olandez în domeniul finanţelor în cadrul unei
dezbateri parlamentare cu privire la Protocolul Benelux care lasă să se înţeleagă că exista deja
pentru produsul în cauză, chiar ulterior legii vamale din 1947, anumite dificultăţi tehnice în
administraţia vamală legate de stabilirea corectă a compoziţiei acestui produs şi de posibilităţile
de întrebuinţare a acestuia. Din aceasta se poate rămâne cu impresia că dificultăţile legate de
transpunerea nomenclaturii taxelor vamale nu au fost hotărâtoare pentru tratamentul prevăzut
de către Protocolul de la Bruxelles.

Dar, în final, putem trece sub tăcere aceste chestiuni de fapt. Constatăm doar că nu este posibil
să se recunoască existenţa unei posibilităţi legale de derogare de la interdicţia absolută de la
articolul 12 din raţiuni de modificare a nomenclaturii vamale, cel puţin în ceea ce priveşte datele
din speţă.

De asemenea, articolul 233, care prevede în mod explicit că Tratatul CEE nu se opune
existenţei şi realizării uniunilor regionale între Belgia şi Luxemburg, precum şi între Belgia,
Luxemburg şi Ţările de Jos, nu permite relaxarea clauzei suspensive de la articolul 12. Astfel
cum se poate observa din completarea „în măsura în care nu se aduce atingere obiectivelor
acestor uniuni regionale prin aplicarea prezentului tratat”, ideea principală a acestei prevederi
este aceea de a permite statelor Beneluxului să accelereze şi să intensifice integrarea regională
independent de tratat . Totuşi, această prevedere nu poate fi folosită ca justificare a unei
încălcări a prevederilor fundamentale elementare ale dreptului comunitar care au fost impuse,
de asemenea, tuturor statelor membre şi care pot fi respectate fără a pune sub semnul întrebării
obiectivele uniunii regionale care aveau un tarif extern comun încă dinaintea intrării în vigoare
a Tratatului CEE.

Noţiunea de „drept vamal aplicat” se află în centrul celui de-al doilea ansamblu de întrebări.

Şi în acest caz putem începe, de asemenea, prin a face trimitere la o hotărâre a Curţii. În Cauza

������������������������������������������������������������������
Anexa IV din cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
76
10/61, Curtea a constatat că, în sensul articolului 12, precum şi al articolului 14, taxa vamală
efectiv aplicată şi nu taxa aplicabilă din punct de vedere legal este cea care constituie elementul
decisiv. Această concepţie se bazează pe constatarea că este dificil pentru Curte să controleze
dreptul naţional (legalitatea practicii vamale existente), precum şi pe faptul că diferenţa între
tariful „aplicabil din punct de vedere legal” şi „tariful aplicabil în fapt” apare frecvent în tratat,
astfel cum se arată la articolul 19.

Nu mai observăm niciun alt motiv de punere sub semnul întrebării a principiului acestei decizii.
Însă în prezenta cauză există în continuare anumite aspecte particulare ale problemei care merită
atenţie.

S-a arătat că, în anumite cazuri, un drept vamal de numai 3 % a fost aplicat unor produse
de tipul celor care fac obiectul deciziei vamale contestate, pe baza unor declaraţii vamale
false. Aceste cazuri nu prezintă nicio dificultate. Ni se pare evident că o asemenea practică
nu trebuie luată în considerare în niciun caz, chiar dacă s-a stabilit că nu trebuie să avem în
vedere drepturile vamale aplicabile legal ci practica în fapt, întrucât ratio legis, conform căreia
practica administrării vămilor care este decisivă pentru măsurile comerciale, nu cere protecţia
persoanelor a căror conduită stă la originea aplicării incorecte a tarifului vamal. Prin urmare,
declaraţiile vamale false nu pot sta niciodată la baza unei practici determinante pentru regimul
vamal din tratat.

S-a ridicat, de asemenea, chestiunea importanţei deciziilor Tariefcommissie luate ulterior

intrării în vigoare a tratatului şi care prevăd că se aplică un drept vamal de 3 % şi nu de 10 %
produselor în cauză din speţă şi că, prin urmare, practica administraţiei financiare olandeze
era ilegală.

În vederea clarificării acestei probleme, Curţii i-au fost adresate explicaţii scrise de către părţi
în cadrul procedurii orale. Întrucât conţinutul acestora nu dă naştere la nicio îndoială, nimic nu
se opune utilizării lor în prezenta cauză. Acestea ne oferă următoarea imagine:

În urma explicaţiilor reclamantei din acţiunea principală olandeză, importului de uree-

formaldehidă pură (deci produsul în cauză) i s-a aplicat un drept vamal de 3 % până în septembrie
1956. Începând de la data respectivă, administraţia vămilor a perceput un drept de 10 % pentru
acelaşi produs. Prima modificare a practicii vamale a determinat reclamanta să deschidă o acţiune
administrativă care a dus, la 6 mai 1958, la decizia Tariefcommissie, menţionată anterior. Această
decizie a avut drept consecinţă faptul că, pentru importurile ulterioare lunii septembrie 1956,
dreptul vamal mai mare care a fost plătit, a fost parţial rambursat, chiar dacă obligaţia a rămas
la 3 %. O altă consecinţă a fost aceea că până în luna septembrie 1959 s-a aplicat o rată de 3 %.
La acea dată, s-a produs o nouă modificare a practicii vamale, caracterizată prin aplicarea unei
rate de 10 %, fapt care a dus la o nouă acţiune administrativă. La 2 mai 1960, Tariefcommissie
a dat o nouă decizie al cărei conţinut era identic cu cel din 6 mai 1958. Efectul a fost acela al
unei rambursări parţiale a dreptului plătit pentru importurile efectuate între septembrie 1959 şi
1 martie 1960 (intrarea în vigoare a noului tarif vamal).

Dacă toate aceste informaţii sunt corecte şi nu este niciun motiv pentru care ne-am îndoi de acest
lucru, trebuie să se constate că toate importurile de uree-formaldehidă efectuate de reclamantă şi
care, conform propriilor sale indicaţii, au constituit cea mai mare parte a acestui tip de importuri
în Ţările de Jos, au fost supuse provizoriu unei taxe de 10 %, dar că, în urma deciziilor juridice,
s-a procedat la o rectificare care a readus de fapt, până la 1 martie 1960, obligaţia vamală la 3 %.

Trebuie să ne întrebăm acum dacă, prin aplicarea principiilor enunţate în cauza 10/61, Curtea
77
nu poate ţine seama de practica vamală care a existat în fapt până la 1 ianuarie 1958. În opinia
noastră, nu este cazul aici. De fapt, nu se poate uita că dacă rolul practicii vamale a devenit
proeminent, acest lucru se datorează înainte de toate dorinţei Curţii de a nu efectua un control
asupra legalităţii practicii efective.

În speţă, situaţia a fost clarificată pe plan judiciar de o instanţă naţională cu puţin timp după
intrarea în vigoare a tratatului. Iniţiativa de clarificare a fost o acţiune introdusă cu câteva luni
înaintea intrării în vigoare a tratatului, iar rezultatul final a constat într-o rectificare a practicii
vamale în beneficiul mediilor economice interesate, retroactivă la 1 ianuarie 1958.

Astfel apare o diferenţă de fapt pe care nu o putem neglija. Scopul esenţial al clauzei suspensive
de la articolul 12 este acela de a împiedica o agravare a dificultăţilor comerţului între statele
membre. Această normă se bazează pe practică, întrucât, în general, relaţiile economice se
reglează în funcţie de practica administrativă. În cazul nostru, practica vamală a dat naştere
pentru destul de mult timp la contestaţii. Însă conflictul s-a soldat cu avantaje pentru importatori.
Rectificarea practicii pe baza situaţiei juridice nu a putut aduce, prin urmare, niciun prejudiciu
practicii comerciale.

Dacă, prin urmare, în cazul aplicării articolului 12, se ţine seama de o modificare retroactivă
a practicii vamale în urma unei hotărâri pronunţate la puţin timp după intrarea în vigoare a
tratatului, aceasta nu poate fi privită drept o încălcare a clauzei suspensive, ci drept o aplicare
conformă spiritului general al tratatului.

În final, rămâne în continuare întrebarea dacă practica vamală din Ţările de Jos sau din toate
statele din Benelux, începând cu 1 ianuarie 1958, trebuie considerată un factor determinant.
Pentru a soluţiona această chestiune, este posibil, în opinia noastră, să se lase deschisă chestiunea
dacă în uniunea vamală a statelor din Benelux a existat vreodată un instrument care să asigure
o practică vamală uniformă în ceea ce priveşte tariful extern comun. De asemenea, se poate
lăsa deschisă întrebarea dacă, în afară de Ţările de Jos, a existat în ţările din Benelux o practică
referitoare la produsul în cauză şi, în acest caz, dacă s-a dezvoltat într-un mod diferit ori dacă
importurile au rămas limitate la Ţările de Jos. De fapt, considerăm că nu ne rămâne nicio
libertate în aprecierea juridică. Spre deosebire de articolul 19, care menţionează patru zone
vamale şi care include, prin urmare şi zona Benelux, articolul 12 menţionează statele membre.
Trebuie să tragem concluzia că, în ceea ce priveşte clauza suspensivă de la articolul 12, care are
în vedere de altfel practica vamală şi nu situaţia juridică, situaţia de fapt în fiecare stat membru
este determinantă. Fiecare din statele membre la tratat trebuie să răspundă faţă de toţi partenerii
săi şi faţă de instituţiile Comunităţii pentru punerea în aplicare a tratatului.

În opinia noastră, în cadrul articolului 177, Curtea nu poate face mai mult decât să stabilească
aceste orientări pentru interpretarea celei de-a doua întrebări. Însă acestea sunt, de asemenea,
suficiente pentru a permite instanţei olandeze să aplice corect în speţa sa prevederile tratatului,
sub rezerva faptului că trebuie să aibă în vedere aplicarea directă a articolului 12.

Pentru a rezuma, se pot constata următoarele cu privire la cea de-a doua întrebare:

Articolul 12 are un efect absolut pentru fiecare produs în parte; acesta nu permite nicio excepţie,
nici în vederea eliminării dificultăţilor legate de transpunerea nomenclaturii, nici în beneficiul
uniunilor regionale în interiorul Comunităţii. Întrebarea dacă introducerea unui nou tarif vamal
duce la majorarea taxelor trebuie soluţionată în funcţie de tariful vamal aplicat în fapt pentru
fiecare produs la data de 1 ianuarie 1958. Practica vamală determinantă trebuie stabilită fără a
se ţine seama de cazurile de declaraţii vamale false. Pe de altă parte, trebuie să se ţină seama

78
de rectificările obligatorii ale practicii vamale care s-au produs la puţin timp după intrarea în
vigoare a tratatului, în urma deciziei unei instanţe administrative. În concluzie, practica vamală
din fiecare stat membru este un factor determinant.

IV – CONCLUZIE

Îi propunem Curţii să îşi limiteze hotărârea la prima întrebare şi să precizeze că articolul 12 nu

conţine decât o obligaţie pentru statele membre.

61964J0006

HOTĂRÂREA CURŢII

din 15 iulie 1964

Cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată de Giudice Conciliatore din

Milano, în litigiul

FLAMINIO COSTA

împotriva

E.N.E.L.

Cauza 6/64

Sumarul hotărârii

1. Procedură – Hotărâre preliminară – Competenţa Curţii – Interpretare

(Tratatul CEE, articolul 177)

2. Procedură – Hotărâre preliminară – Competenţa Curţii – Limite

(Tratatul CEE, articolul 177)

3. Comunitatea Economică Europeană – Ordinea juridică comunitară – Caracter special –

Poziţia în raport cu sistemele juridice naţionale – Supremaţia normelor comunitare – Limitarea
definitivă a drepturilor suverane ale statelor membre

4. Statele membre ale CEE – Obligaţii asumate faţă de Comunitate care le incumbă în
calitate de state – Obligaţia de supraveghere a Comisiei – Imposibilitatea persoanelor de drept
privat de a invoca fie o neîndeplinire a obligaţiilor de către statul în cauză, fie o neexecutare a
obligaţiei de către Comisie

5. Armonizare legislativă – Denaturări care trebuie evitate – Procedură – Absenţa drepturilor

persoanelor de drept privat

(Tratatul CEE, articolul 102)

6. Ajutoare acordate de către state – Eliminare – Procedură – Absenţa drepturilor persoanelor

de drept privat

(Tratatul CEE, articolele 92 şi 93)

 �����������������������������
Limba de procedură: italiana
79
7. Statele membre ale CEE – Obligaţie absolută în temeiul tratatului – Concept – Drepturi
individuale ale persoanelor de drept privat – Protejarea acestor drepturi de către instanţele
naţionale

8. Dreptul de stabilire – Restricţii – Eliminare – Interdicţia introducerii unor noi măsuri

restrictive – Caracterul acestei interdicţii – Consecinţe – Drepturi individuale ale persoanelor
de drept privat – Protejarea acestor drepturi de către instanţele naţionale

(Tratatul CEE, articolele 52 şi 53)

9. Dreptul de stabilire – Restricţii – Eliminare – Interzicerea introducerii unor noi măsuri

restrictive – Respectarea acestei obligaţii

(Tratatul CEE, articolul 53)

10. Restricţii cantitative – Eliminare – Monopoluri naţionale care prezintă caracter comercial
– Interzicerea unor noi măsuri restrictive – Drepturi individuale ale persoanelor de drept privat
– Protejarea acestor drepturi de către instanţele naţionale

(Tratatul CEE, articolul 37)

11. Restricţii cantitative – Eliminare – Monopoluri care prezintă caracter comercial – Interdicţie
– Obiect – Control jurisdicţional

(Tratatul CEE, articolul 37)

1. În cadrul acţiunii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, Curtea nu poate nici să
aplice tratatul unei anumite speţe, nici să hotărască cu privire la validitatea măsurilor de drept
naţional, care au legătură cu tratatul, astfel cum poate să procedeze în temeiul articolului 169.
Cu toate acestea, Curtea poate să extragă din redactarea unei întrebări imperfect formulată de
către instanţa naţională numai întrebările privind interpretarea tratatului.

2. Articolul 177 se întemeiază pe o separare clară a funcţiilor între instanţele naţionale şi

Curtea de Justiţie şi nu o împuterniceşte pe aceasta din urmă nici să cerceteze faptele speţei, nici
să critice motivele şi obiectivele cererii de interpretare.

3. Spre deosebire de tratatele internaţionale ordinare, Tratatul CEE a instituit o ordine

juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre de la momentul intrării în
vigoare a tratatului şi care se impune instanţelor acestora.

Prin instituirea unei comunităţi cu durată nelimitată, dotată cu instituţii proprii, cu personalitate
şi cu capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internaţională şi, mai precis, cu puteri
reale provenite dintr-o limitare a suveranităţii sau dintr-un transfer de competenţe din partea
statelor către Comunitate, acestea şi-au limitat drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp
de drept aplicabil resortisanţilor acestora şi lor însele.

Această integrare în dreptul fiecărui stat membru a dispoziţiilor care derivă din surse comunitare
şi, în general, a termenilor şi spiritului tratatului, are drept corolar imposibilitatea pentru
aceste state de a face să prevaleze, faţă de o ordine juridică acceptată de acestea pe o bază de
reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară care nu poate astfel să îi fie opozabilă, întrucât
dreptului izvorât din tratat, provenit dintr-o sursă autonomă, nu îi poate fi opozabil, datorită
naturii sale specifice originale, un text naţional, oricare este acesta, fără a-şi pierde caracterul

80
comunitar şi fără a fi contestată baza juridică a Comunităţii însăşi.

Transferul drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare dispoziţiilor tratatului, realizat de către

state de la ordinea lor juridică internă în beneficiul ordinii juridice comunitare, determină, prin
urmare, o limitare definitivă a drepturilor lor suverane.

4. Comisia are sarcina de a se asigura că statele membre respectă obligaţiile care le sunt
impuse prin tratat şi care le incumbă în calitate de state, fără a crea drepturi individuale, însă
această obligaţie a Comisiei nu conferă persoanelor de drept privat posibilitatea de a invoca
în dreptul comunitar, prin articolul 177, nici neîndeplinirea obligaţiilor statului în cauză, nici
nerespectarea obligaţiilor de către Comisie.

5. Articolul 102 din Tratatul CEE nu cuprinde dispoziţii care pot crea drepturi individuale
pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

6. Prevederile articolului 93 din Tratatul CEE nu cuprind dispoziţii care pot crea drepturi
individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

7. O obligaţie a statelor membre în temeiul Tratatului CEE, care nu este însoţită de nicio
condiţie şi nici nu este subordonată, în executarea sau în ceea ce priveşte efectele sale, intervenţiei
vreunui act, atât din partea statelor, cât şi a Comisiei, este perfectă din punct de vedere juridic
şi, prin urmare, poate produce efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi justiţiabili.
O astfel de obligaţie devine parte integrantă a sistemului juridic al statelor membre, constituie
însăşi legea acestora şi îi priveşte direct pe resortisanţii acestor state, în beneficiul cărora a creat
drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le apere.

8. Articolul 53 din Tratatul CEE constituie o normă comunitară care poate crea drepturi
individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

9. Articolul 53 din Tratatul CEE este respectat atâta timp cât nicio măsură nouă nu supune
stabilirea resortisanţilor altor state membre unor norme mai severe decât cele prevăzute în cazul
resortisanţilor statului de stabilire, indiferent de regimul juridic aplicabil întreprinderilor.

10. Articolul 37 al doilea paragraf din Tratatul CEE constituie, în toate dispoziţiile
sale, o normă comunitară care poate crea drepturi individuale pe care instanţele naţionale
trebuie să le protejeze.

11. Dispoziţiile articolului 37 al doilea paragraf din Tratatul CEE au ca obiect interzicerea
oricărei noi măsuri contrare principiilor prevăzute la articolul 37 primul paragraf, şi anume,
a oricărei măsuri având drept obiect sau consecinţă o nouă discriminare între resortisanţii
statelor membre în condiţiile de aprovizionare şi de comercializare, prin intermediul
monopolurilor sau al organismelor, care trebuie să aibă, pe de o parte, ca obiect tranzacţii
privind un produs comercial susceptibil de concurenţă şi de schimburi comerciale între
statele membre şi, pe de altă parte, un rol efectiv în cadrul acestor schimburi comerciale.

Instanţei de fond îi revine sarcina de a aprecia în fiecare speţă în parte dacă activitatea
economică în cauză se referă la un anumit produs, putând, prin natura sa şi prin imperativele
tehnice sau internaţionale sub incidenţa cărora se află, să facă obiectul unui astfel de rol în
importurile sau exporturile dintre resortisanţi şi statele membre.

81
În cauza 6/64,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de
către Giudice Conciliatore din Milano, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare privind
interpretarea articolelor 102, 93, 53 şi 37 din tratatul menţionat, în litigiul pendinte în faţa
acestei instanţe între

Domnul Flaminio Costa

şi

E.N.E.L.

(Ente nazionale energia elettrica, impresa già della Edison Volta)

CURTEA,

compusă din domnii A. M. Donner, preşedinte, Ch. L. Hammes şi A. Trabucchi, preşedinţi de

cameră, L. Delvaux, R. Rossi, R. Lecourt (raportor) şi W. Strauss, judecători,

avocat general:��������������������
domnul M. Lagrange,

grefier:���������������������
domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

Hotărâre

Aspecte de fapt şi de drept

I – Situaţia de fapt şi procedura

Întrucât, în temeiul Legii nr.� 1643

���������������������
din 6 decembrie ��������������������������������������������
1962 şi al decretelor ulterioare, Republica
Italiană a procedat la naţionalizarea producţiei şi a distribuţiei de energie electrică şi a creat o
organizaţie denumită E.N.E.L., căreia i-a fost transferat patrimoniul întreprinderilor electrice;

întrucât, fiind în conflict cu E.N.E.L. din cauza plăţii unei facturi pentru consumul de energie
electrică, domnul Costa, în calitate de consumator şi de acţionar al societăţii Edison Volta,
afectată de această naţionalizare, a solicitat pe cale incidentală, în cursul procedurii în faţa
Giudice Conciliatore din Milano, aplicarea articolului 177 din Tratatul CEE, în scopul de a
obţine interpretarea articolelor 102, 93, 53 şi 37 din tratatul amintit, care au fost încălcate prin
legea italiană menţionată anterior;

întrucât, prin ordonanţa din 16 ianuarie 1964, Giudice Conciliatore, dând curs acestei cereri, a
hotărât următoarele:

„Având în vedere articolul 177 din Tratatul din 25 martie 1967 de instituire a CEE, inclus
în legislaţia italiană prin Legea nr.� ���������
1203 din �������������
14 octombrie ����������������������������������
1957, şi având în vedere alegaţia
conform căreia Legea nr. 1643 din 6 decembrie 1962 şi Decretele preşedinţiale, adoptate pentru
punerea în aplicare a acestei legi, nr. 1670 din 15 decembrie 1962, nr. 36 din 4 februarie 1963,
nr. 138 din 25 februarie 1963, nr. 219 din 14 martie 1963 încalcă articolele 102, 93, 53 şi 37 din
tratatul citat anterior, suspendă judecata şi dispune transmiterea unei copii conforme a dosarului
către Curtea de Justiţie a Comunităţii Economice Europene din Luxemburg”;

82
întrucât, prin grija grefierului din cadrul Giudice Conciliatore, Curtea a fost sesizată cu această
întrebare preliminară, înregistrată la grefa Curţii la 20 februarie 1964;

întrucât, prin memoriul înregistrat la 15 mai 1964, domnul Costa şi-a prezentat observaţiile şi
a solicitat Curţii „interpretarea tratatului, în special a articolelor 102, 93, 53 şi 37”;

prin memoriul înregistrat la 23 mai 1964, guvernul italian a concluzionat în sensul

„inadmisibilităţii absolute” a întrebării preliminare şi a lipsei temeiului cererilor de
interpretare;

prin memoriul înregistrat la 23 mai 1964, E.N.E.L. a concluzionat în sensul netemeiniciei

acestor întrebări;

prin memoriul din data de 23 mai 1964, Comisia şi-a făcut cunoscute observaţiile, atât cu
privire la pertinenţa întrebărilor adresate, cât şi cu privire la interpretarea articolelor menţionate
anterior;

întrucât Curtea a fost sesizată, în plus, cu o „cerere de intervenţie” înregistrată la grefă la data
de 20 mai 1964, care a fost declarată inadmisibilă prin ordonanţa din 3 iunie 1964.

II – Observaţii prezentate în conformitate cu articolul 20 din Statutul Curţii

Cu privire la admisibilitatea CERERII PENTRU PRONUNŢAREA UNEI HOTĂTÂRI

preliminare

Întrucât guvernul italian obiectează că Giudice Conciliatore nu s-a limitat la a solicita Curţii
să interpreteze tratatul, ci i-a cerut, de asemenea, să se pronunţe dacă legea italiană în litigiu
era în conformitate cu acesta;

din această cauză, cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare este inadmisibilă;

o instanţă naţională nu poate recurge la această procedură atunci când, pentru a soluţiona un
litigiu, aceasta nu trebuie să aplice o dispoziţie a tratatului, ci numai o lege internă;

articolul 177 nu putea fi utilizat ca motiv menit să permită unei instanţe naţionale, din iniţiativa
unui resortisant al unui stat membru, să supună o lege a acestui stat procedurii pentru pronunţarea
unei hotărâri preliminare pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute de tratat;

singura procedură posibilă este aceea în temeiul articolelor 169 şi 170 şi, în consecinţă, prezenta
procedură în faţa Curţii este „absolut inadmisibilă”;

întrucât domnul Costa susţine că, pe de altă parte, conform tratatului competenţa Curţii depinde
numai de existenţa unei cereri în sensul articolului 177 şi că din întrebarea adresată rezultă că
aceasta implică o interpretare a tratatului;

nu îi revine Curţii obligaţia să aprecieze faptele sau considerentele care au putut determina
instanţa naţională să aleagă aceste întrebări;

întrucât, în cele din urmă, Comisia constată că examinarea Curţii nu se poate referi nici la
motivele care au determinat întrebările instanţei naţionale, nici la importanţa acestora pentru
soluţionarea litigiului;

83
în speţă, formularea acestora părea că se apropie de acţiunea în neîndeplinirea unei
obligaţii comunitare, astfel cum este prevăzută la articolele 169 şi 170 şi, prin urmare, este
inadmisibilă;

cu toate acestea, Curţii îi revine sarcina de a decide, din cadrul întrebărilor care îi sunt adresate,
asupra celor care intră numai sub incidenţa interpretării permise în temeiul articolului 177;

în cele din urmă, Comisia arată că, într-o hotărâre din 7 martie 1964, Curtea Constituţională
italiană nu a aplicat acest articol într-o cauză similară şi astfel a adoptat o decizie care implică
anumite repercusiuni pentru viitorul dreptului comunitar în întregime.

Cu privire la interpretarea articolului 102

Întrucât, în ceea ce priveşte interpretarea articolului 102, domnul Costa propune să se ia în

considerare consultarea prealabilă a Comisiei ca o obligaţie a statului membru în cauză, şi nu
ca un simplu drept;

orice altă interpretare a articolului 102 îl privează de scopul acestuia;

neconsultarea Comisiei, în faţa existenţei unui potenţial pericol de denaturare, constituie

o neregularitate;

statul membru nu poate aprecia el însuşi posibilitatea de denaturare fără să-şi aroge unilateral
o competenţă care nu îi este atribuită;

întrucât Comisia contestă existenţa unei denaturări;

cu toate acestea, ea pare să afirme că, în caz de îndoială cu privire la această existenţă, era necesar
să se procedeze la o consultare a Comisiei şi că, în momentul adoptării legii de naţionalizare
în cauză, Republica Italiană nu a respectat norma de procedură aplicabilă în speţă;

întrucât guvernul italian expune că, fiind informată printr-o întrebare scrisă adresată de un
deputat german, Comisia a admis naţionalizarea în litigiu, făcând referire la articolul 222;

nu există denaturare în sensul articolului 102, din moment ce este vorba despre instituirea
unui serviciu public destinat să atingă scopurile de utilitate generală indicate la articolul 43
din Constituţia italiană şi nu aduce atingere condiţiilor concurenţei;

întrucât E.N.E.L. invocă asemenea argumente şi precizează că instituirea unui serviciu public
îi plasează pe toţi cei administraţi pe picior de egalitate.

Cu privire la interpretarea articolului 93

Întrucât, în ceea ce priveşte interpretarea articolului 93, domnul Costa consideră că

naţionalizarea unei activităţi economice are drept consecinţă directă crearea unui regim de
ajutoare ascunse în beneficiul sectorului naţionalizat;

În acest caz, Comisia intervine conform procedurii prevăzute la articolul 93;

întrucât Comisia consideră că statele membre care nu respectă dispoziţiile articolului 93

alineatul (3), comit o încălcare a procedurii care, în sine, este suficientă pentru a autoriza
Comisia să introducă o acţiune în temeiul articolului 169;
84
cu toate acestea, Comisia îşi rezervă dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie în cazul în care
incompatibilitatea de fond a ajutorului în litigiu este însoţită de încălcarea normei de procedură
în cauză;

Comisia a luat cunoştinţă de proiectul de lege incriminat fără să concluzioneze că acesta este
incompatibil cu piaţa comună;

conform Comisiei, problema se pune numai pe planul formal al lipsei de notificare;

Comisia îşi rezervă dreptul de a acţiona în cazul în care ajutorul în cauză se dovedeşte
incompatibil cu tratatul;

Întrucât guvernul italian şi E.N.E.L. subliniază că faptele demonstrează absenţa incompatibilităţii

între legea privind naţionalizarea şi articolul 93;

instituirea E.N.E.L. nu are nicio legătură cu dreptul comunitar.

Cu privire la interpretarea articolului 53

Întrucât, fiind vorba despre interpretarea articolului 53, care interzice statelor introducerea
de noi restricţii în ceea ce priveşte dreptul de stabilire pe teritoriul acestora, domnul Costa
pretinde să se vadă în naţionalizarea unui sector economic o măsură incompatibilă cu acest
text;

articolul 222 nu poate justifica legalitatea oricărui regim de proprietate, iar abolirea proprietăţii
private este contrară acestui articol;

nicio normă nu scuteşte un sector naţionalizat de la aplicarea articolului 53, naţionalizarea

constituind negarea unui sistem comunitar şi mijlocul cel mai bun de a împiedica libertatea
de stabilire protejată de articolul menţionat, în ceea ce priveşte resortisanţii atât ai celorlalte
state membre, cât şi ai statului care face naţionalizarea;

în cele din urmă, articolul 55 nu poate fi considerat derogatoriu de la articolul 53, fiind vorba
numai despre excluderea competenţelor publice ale statului din sfera de aplicare a normelor
acestuia din urmă şi nu a competenţei de a continua o activitate economică;

întrucât guvernul italian se opune acestei interpretări, pe motiv că articolul 53 nu se aplică

în cazul în care statul în cauză lasă la libera iniţiativă privată, fără nicio distincţie pe bază de
naţionalitate, sectorul de activitate care nu este rezervat autorităţilor publice;

întrucât E.N.E.L., în sprijinul aceleiaşi interpretări, propune să se ia în considerare articolul 53,

ca urmărind să pună pe picior de egalitate resortisanţii străini cu resortisanţii naţionali pentru
exercitarea unei activităţi de producţie;

acest principiu nu este încălcat în cazul în care o lege de organizare a unui serviciu public
rezervă statului sectorul de activitate care intră sub incidenţa acestuia, excluzându-i în temeiul
aceleiaşi activităţi, pe resortisanţii comunitari, autohtoni sau nu;

întrucât Comisia consideră că, din punctul de vedere al articolului 222, naţionalizarea nu este
contrară tratatului;

articolele 5 şi 90 tind să atenueze consecinţele procesului de naţionalizare a sectoarelor

economice;

85
cu toate acestea, articolul 53 se poate aplica în ceea ce priveşte eventualele restricţii pentru
stabilirea resortisanţilor străini, care poate rezulta dintr-o naţionalizare fără cerinţele tehnice ale
sectorului în cauză.

Cu privire la interpretarea articolului 37

Întrucât, în ceea ce priveşte obligaţia impusă statelor prin articolul 37, de a organiza progresiv
monopolurile naţionale care prezintă un caracter comercial, astfel încât să se evite orice
discriminare între resortisanţii statelor membre în condiţiile de aprovizionare şi de comercializare,
domnul Costa solicită Curţii să interpreteze această dispoziţie ca un text de amploare, care
permite să vizeze orice măsură prin care un stat îşi atribuie fie lui însuşi, fie unui organism care
depinde de acesta, un monopol comercial prin însăşi natura sa;

articolul menţionat se aplică nu numai discriminărilor actuale, ci şi discriminărilor potenţiale

şi este lipsit de eficacitate în cazul în care tinde numai să elimine discriminările existente,
permiţând însă apariţia unora noi;

o naţionalizare are efecte identice cu cele ale unui monopol legal, şi anume putere exclusivă
de gestionare, autoritate şi inevitabilitate a deciziilor, adoptarea pentru acestea a unor criterii
extra-economice, excluderea concurenţei, rezultatul monopolului menţionat constând în a
face dificil, dacă nu chiar imposibil, importul de produse similare provenind de la contractanţi
străini;

prin crearea unui monopol comercial, o naţionalizare are asupra importurilor acelaşi efect
restrictiv ca şi drepturile protecţioniste sau restricţiile cantitative;

întrucât guvernul italian se opune acestei interpretări prin faptul că articolul 37 nu poate privi
exploatarea unui serviciu public şi, pe de altă parte, nici a unui bun a cărui producţie depinde
de surse naturale limitate, supuse concesionării publice, utilizabile de către un număr destul
de restrâns de producători;

normele tratatului, care apără libertatea pieţei, nu pot privi regimul serviciilor publice;

pe de altă parte, întrucât articolul 222 nu aduce atingere cu nimic regimului proprietăţii din
statele membre, este posibil ca regimul constituţional al fiecăruia dintre acestea să prevadă
bunurile şi serviciile care pot fi considerate drept proprietate publică şi care trebuie, date fiind
unele alegeri obiective, să rămână în afara oricărei norme privind concurenţa şi, în consecinţă,
excluderea importului şi a exportului într-un anumit sector trebuie să fie privită nu în funcţie
de o anumită activitate comercială, ci în funcţie de exercitarea unui serviciu public;

întrucât E.N.E.L., sprijinind această interpretare şi observând locul articolului 37 în tratat,

propune să fie luate în considerare „monopolurile comerciale” prevăzute la articolul menţionat,
ca organizaţii publice sau private vizând să concentreze instituţional importurile şi exporturile
şi de natură să perturbe libera circulaţie a mărfurilor;

acesta nu poate fi scopul unui serviciu public şi, pe de altă parte, un bun al cărui comerţ
internaţional depinde de acorduri internaţionale şi de proceduri administrative complexe se
sustrage, prin natura sa, chiar regulilor de la articolul 37 şi oricărei dispoziţii în materie de
concurenţă;

întrucât, în cele din urmă, Comisia propune să se aplice articolul 37 în toate cazurile în care
un stat stabileşte un drept exclusiv de import sau de export;

86
pentru a intra sub incidenţa interdicţiilor de la articolul 37, măsura incriminată este destinată
să acţioneze în domeniul circulaţiei mărfurilor sau al serviciilor;

deşi naţionalizarea poate fi considerată ca permisă în temeiul articolului 222, crearea unui nou
monopol nu poate fi considerată astfel;

cu toate acestea, nu se poate face abstracţie de aprecierea concretă a schimburilor între statele
membre în ceea ce priveşte marfa în cauză;

în cele din urmă, nu este nevoie să se constate dacă crearea unui monopol cu caracter comercial
este contrară articolului 37 alineatul (2), atunci când importul şi exportul mărfii menţionate
nu depind de puterea discreţionară a organismului administrativ.

Motive

Întrucât, prin ordonanţa din 16 ianuarie 1964, transmisă în mod corespunzător Curţii, Giudice
Conciliatore din Milano, „având în vedere articolul 177 din Tratatul de instituire a CEE din
25 martie 1957, încorporat în legislaţia italiană prin Legea nr.� ���������
1203 din �������������
14 octombrie 1957,
������
şi afirmaţia conform căreia Legea nr. 1643 din 6 decembrie 1962 şi decretele prezidenţiale
adoptate în executarea acestei legi [...] încalcă articolele 102, 93, 53 şi 37 din tratat”, a suspendat
judecata şi a dispus transmiterea dosarului către Curte.

Cu privire la aplicarea articolului 177

Motiv extras din redactarea întrebării

Întrucât s-a susţinut că prin întrebarea aflată în curs de examinare se intenţiona obţinerea, prin
intermediul articolului 177, a unei hotărâri privind conformitatea unei legi cu tratatul;

cu toate acestea, în sensul acestui articol instanţele naţionale ale căror hotărâri nu sunt,
ca în cazul de faţă, supuse unei căi de atac, trebuie să sesizeze Curtea în vederea pronunţării
unei hotărâri preliminare privind „interpretarea tratatului” atunci când o astfel de întrebare este
ridicată înaintea acestora;

potrivit dispoziţiilor acestui articol, Curtea nu are nici competenţa de a aplica tratatul într-o
cauză determinată şi nici competenţa de a se pronunţa cu privire la validitatea unei prevederi
de drept intern legate de acesta, cum are posibilitatea să o facă în temeiul articolului 169;

Curtea poate, cu toate acestea, să extragă din redactarea imperfect formulată de către instanţa
naţională numai întrebările cu privire la interpretarea tratatului;

nu este necesar ca aceasta să se pronunţe cu privire la validitatea unei legi italiene în raport cu
tratatul, ci numai să interpreteze articolele menţionate anterior în contextul elementelor de drept
expuse de Giudice Conciliatore.

Motiv extras din absenţa necesităţii unei interpretări

Întrucât s-a făcut plângere împotriva faptului că instanţa din Milano a solicitat o interpretare a
tratatului care nu era necesară soluţionării litigiului aflat pe rolul său;

87
întrucât, cu toate acestea, articolul 177, bazat pe o separare netă a competenţelor între instanţele
naţionale şi Curte, nu o împuterniceşte pe aceasta din urmă nici să examineze faptele cauzei
şi nici să critice motivele şi obiectivele cererii de interpretare.

Motiv extras din obligaţia judecătorului de a aplica dreptul intern

Întrucât guvernul italian invocă „inadmisibilitatea absolută” a cererii lui Giudice Conciliatore
pe motiv că instanţa naţională, obligată să aplice o lege internă, nu poate invoca articolul 177;

întrucât, spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine
juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare
a tratatului şi care se impune instanţelor acestora;

într-adevăr, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, dotată cu instituţii proprii,
cu personalitate, cu capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională şi, în special,
cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către
Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane
şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele;

întrucât această integrare a dispoziţiilor de natură comunitară în dreptul fiecărei ţări membre,
precum şi, într-un sens mai general, sensul şi spiritul tratatului au drept corolar imposibilitatea
statelor de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate de către acestea pe bază
de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară care nu poate astfel să-i fie opozabilă;

forţa executivă a dreptului comunitar nu poate, într-adevăr, varia de la un stat la altul în funcţie
de legile interne ulterioare fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului menţionate la
articolul 5 alineatul (2) şi nici nu poate da naştere unei discriminări interzise prin articolul 7;

obligaţiile asumate în temeiul Tratatului de instituire a Comunităţii nu sunt necondiţionate, ci

doar eventuale, în cazul în care acestea pot fi introduse în cauză prin actele legislative viitoare
ale semnatarilor;

atunci când statelor le este recunoscut dreptul de a acţiona unilateral, acest fapt are ca temei
o clauză specială precisă (de exemplu, articolele 15, 93-3, 223-225);

pe de altă parte, cererile de derogare ale statelor sunt supuse procedurilor de autorizare (articolele
8-4, 17-4, 25, 26, 73, 93-2, paragraful al treilea şi articolul 226 de exemplu) care este fără obiect
în cazul în care acestea au posibilitatea de a se sustrage de la obligaţiile lor prin intermediul unei
simple legi;

întrucât supremaţia dreptului comunitar este confirmată prin articolul 189 conform căruia
regulamentele au caracter „obligatoriu” şi sunt „direct aplicabile în toate statele membre”;

această dispoziţie, care nu este supusă niciunei rezerve, este lipsită de sens în cazul în care un
stat poate să-i anuleze efectele unilateral, printr-un act legislativ opozabil textelor comunitare;

întrucât rezultă din ansamblul acestor elemente că, izvorât fiind dintr-o sursă autonomă, dreptul
născut din tratat nu poate, având în vedere natura sa specifică originală, să se opună din punct de
vedere juridic unui text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar
şi fără a fi introdus în cauză fundamentul juridic al însăşi Comunităţii;

88
transferul operat de către state, al ordinii lor juridice interne în beneficiul ordinii juridice
comunitare, al drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare dispoziţiilor din tratat, are drept
consecinţă o limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra căreia nu poate să prevaleze
un act unilateral ulterior incompatibil cu noţiunea de Comunitate;

în consecinţă, este necesar să se aplice articolul 177, fără a ţine seama de orice lege naţională,
în cazul în care se adresează o întrebare privind interpretarea tratatului;

întrucât întrebările adresate de Giudice Conciliatore cu privire la articolele 102, 93, 53 şi 37

urmăresc să clarifice în primul rând dacă aceste dispoziţii produc efecte imediate şi dau naştere
în beneficiul justiţiabililor unor drepturi pe care instanţele naţionale trebuie să le apere şi, în caz
afirmativ, care este sensul acestora.

Cu privire la interpretarea articolului 102

Întrucât, în temeiul articolului 102, atunci când „există temerea” că o dispoziţie legislativă poate
produce o „denaturare”, statul membru care intenţionează să procedeze în acest fel „consultă
Comisia”, aceasta din urmă putând ulterior să recomande statelor membre adoptarea măsurilor
corespunzătoare în vederea evitării denaturării de care acestea se tem;

întrucât acest articol, inclus în capitolul consacrat „apropierii legislative”, urmăreşte să evite
agravarea diferenţelor existente între legislaţiile naţionale cu privire la obiectivele din tratat;

prin această dispoziţie, statele membre şi-au limitat libertatea de iniţiativă acceptând să se
supună unei proceduri de consultare corespunzătoare;

obligându-se ele însele fără ambiguitate să consulte în mod preventiv Comisia în toate cazurile
în care proiectele lor legislative pot implica riscul, chiar minor, al unei eventuale denaturări,
statele au încheiat cu Comunitatea un angajament care le obligă în calitate de state, însă nu
dă naştere unor drepturi în beneficiul justiţiabililor pe care instanţele naţionale trebuie să le
apere;

întrucât Comisia, la rândul său, este obligată să asigure respectarea prevederilor acestui articol,
această obligaţie neconferind însă persoanelor de drept privat posibilitatea de a invoca, în cadrul
dreptului comunitar şi în temeiul articolului 177, nici neîndeplinirea obligaţiilor de către statul
în cauză şi nici omisiunea de a acţiona a Comisiei.

Cu privire la interpretarea articolului 93

Întrucât în temeiul articolului 93 alineatele (1) şi (2), Comisia procedează împreună cu statele
membre la „verificarea permanentă a regimurilor ajutoarelor existente în aceste state” în scopul
punerii în aplicare a măsurilor corespunzătoare impuse de funcţionarea pieţei comune;

în temeiul articolului 93 alineatul (3), Comisia trebuie să fie informată, în timp util, cu privire
la proiectele menite să instituie sau să modifice ajutoare, statul membru interesat neputând
pune în aplicare măsurile planificate înainte de încheierea procedurii comunitare şi, după caz,
a procedurii în faţa Curţii;

întrucât aceste dispoziţii, conţinute într-o secţiune din tratat consacrată „ajutoarelor acordate
de state”, urmăresc, pe de o parte, să elimine în mod progresiv ajutoarele existente şi, pe de
altă parte, să evite ca, în conduita afacerilor interne ale respectivelor state, ajutoare noi, care
pot favoriza direct sau indirect, într-o manieră apreciabilă, întreprinderile sau produsele, să fie
instituite „sub orice formă” şi care ameninţă, chiar cu titlu potenţial, să denatureze concurenţa;

89
prin articolul 92, statele au recunoscut că ajutoarele în cauză sunt incompatibile cu piaţa comună
şi s-au angajat în acest fel în mod implicit să nu le instituie în afara derogărilor prevăzute
de tratat, însă întrucât, prin articolul 93, acestea au convenit doar să le supună procedurilor
corespunzătoare, atât pentru suprimarea ajutoarelor existente, cât şi pentru instituirea unor noi
ajutoare;

de asemenea, obligându-se formal să informeze Comisia „în timp util” cu privire la proiectele
lor de ajutoare, acceptând să se supună procedurilor prevăzute la articolul 93, statele au încheiat
cu Comunitatea un angajament care le obligă în calitate de state, dar nu creează drepturi în
beneficiul justiţiabililor, cu excepţia ultimei dispoziţii de la paragraful al treilea din respectivul
articol, care este în afara cauzei de faţă;

întrucât Comisia, la rândul său, este obligată să asigure respectarea prevederilor articolului
respectiv, acesta obligând-o chiar să procedeze împreună cu statele la examinarea permanentă
a regimurilor ajutoarelor existente, obligaţia neconferind însă persoanelor de drept privat
posibilitatea de a invoca, în cadrul dreptului comunitar şi în temeiul articolului 177, nici
neîndeplinirea obligaţiilor de către statul în cauză şi nici omisiunea de a acţiona a Comisiei.

Cu privire la interpretarea articolului 53

Întrucât în conformitate cu articolul 53, statele membre se angajează, sub rezerva dispoziţiilor
prevăzute de tratat, să nu introducă noi restricţii cu privire la stabilirea pe teritoriul lor a
resortisanţilor celorlalte state membre;

obligaţia pe care statele şi-au asumat-o în acest fel se reduce din punct de vedere juridic la
o simplă abţinere;

aceasta nu este supusă niciunei condiţii şi nu se subordonează, în executarea sa ori în efectele

sale, intervenţiei vreunui act, din partea statelor sau a Comisiei;

aceasta este completă şi perfectă din punct de vedere juridic şi, în consecinţă, capabilă să
producă efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi justiţiabili;

întrucât o interdicţie exprimată atât de formal, intrată în vigoare odată cu tratatul în întreaga
Comunitate şi integrată astfel în sistemul juridic al statelor membre, constituie însăşi legea
acestora şi îi priveşte direct pe resortisanţii lor, în favoarea cărora a dat naştere unor drepturi
individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le apere;

întrucât interpretarea solicitată a articolului 53 implică ca acesta să fie analizat în contextul

capitolului referitor la dreptul de stabilire unde este situat;

după ce articolul 52 a prevăzut eliminarea progresivă a „restricţiilor impuse libertăţii de stabilire

a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru”, capitolul respectiv a prevăzut
la articolul 53 că aceste state nu trebuie să introducă „noi restricţii la stabilirea pe teritoriul lor
a resortisanţilor celorlalte state membre”;

în consecinţă, este vorba despre cunoaşterea condiţiilor în care resortisanţii celorlalte state
membre dispun de libertatea de stabilire;

articolul 52 alineatul (2) precizează acest lucru stipulând că libertatea de stabilire comportă
accesul la activităţi independente, la înfiinţarea şi la gestionarea de întreprinderi „în condiţiile
definite de legislaţia ţării de stabilire pentru proprii resortisanţi”;

90
este prin urmare suficient, pentru respectarea articolului 53, ca nicio măsură nouă să nu supună
stabilirea resortisanţilor celorlalte state membre unei reglementări mai severe decât cea rezervată
propriilor resortisanţi, iar aceasta indiferent de regimul juridic al întreprinderilor.

Cu privire la interpretarea articolului 37

Întrucât, în temeiul articolului 37 alineatul (1), statele membre restructurează treptat

„monopolurile de stat cu caracter comercial” în scopul de a asigura eliminarea oricărei
discriminări între resortisanţii statelor membre, în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare
şi comercializare;

în plus, acesta prevede la alineatul (2), obligaţia statelor membre de a se abţine de la adoptarea
oricărei noi măsuri contrare principiilor prevăzute la articolul 37 alineatul (1);

întrucât statele şi-au asumat astfel o dublă obligaţie: una activă, de restructurare a monopolurilor
lor de stat, iar cealaltă pasivă, de evitare a adoptării oricărei măsuri noi;

se solicită interpretarea cu privire la această din urmă obligaţie, precum şi în legătură cu

elementele necesare interpretării conţinute de prima obligaţie;

întrucât articolul 37 alineatul (2) conţine o interdicţie necondiţionată care constituie o obligaţie
nu de a face, ci de a nu face;

această obligaţie nu este supusă niciunei rezerve de a subordona punerea sa în aplicare vreunui
act pozitiv de drept intern;

această interdicţie, prin însăşi natura sa, poate produce efecte directe în relaţiile juridice dintre
statele membre şi justiţiabilii acestora;

întrucât o interdicţie exprimată atât de formal, intrată în vigoare odată cu tratatul în ansamblul
Comunităţii şi integrată astfel în sistemul juridic al statelor membre, constituie însăşi legea
acestora şi îi priveşte direct pe resortisanţii acestora, în favoarea cărora a creat drepturi
individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le apere;

întrucât interpretarea solicitată a articolului 37 implică, în temeiul complexităţii textului şi

interferenţelor dintre alineatele (1) şi (2), ca acestea să fie interpretate în ansamblul capitolului
din care fac parte;

acest capitol este consacrat „eliminării restricţiilor cantitative între statele membre”;

întrucât trimiterea prin articolul 37 alineatul (2) la „principiile enunţate la alineatul (1)” are
astfel scopul de a împiedica stabilirea oricărei noi „discriminări între resortisanţii statelor
membre” în ceea ce priveşte „condiţiile de aprovizionare şi comercializare”;

scopul fiind astfel precizat, articolul 37 alineatul (1) descrie, pentru a le interzice, mijloacele
prin care poate fi încălcat;

orice noi monopoluri sau organisme prevăzute la articolul 37 alineatul (1) sunt astfel interzise,
prin trimiterea de la articolul 37 alineatul (2), în măsura în care acestea urmăresc să introducă
noi discriminări în cadrul condiţiilor de aprovizionare şi comercializare;

este necesar, prin urmare, ca instanţa sesizată cu acţiunea principală să cerceteze mai întâi
dacă acestui scop i-a fost efectiv adusă atingere şi anume, dacă o discriminare nouă între

91
resortisanţii statelor membre, în condiţiile de aprovizionare şi comercializare, rezultă din însăşi
măsura aflată în litigiu, sau este consecinţa acesteia;

întrucât se impune, în afară de aceasta, să fie luate în considerare măsurile prevăzute de articolul
37 alineatul (1);

acest articol interzice instituirea nu a tuturor monopolurilor de stat, ci numai a celor care prezintă
„un caracter comercial” şi aceasta în măsura în care ele urmăresc să introducă discriminările
menţionate mai sus;

pentru a intra sub incidenţa interdicţiilor din acest text, monopolurile de stat şi organismele
respective trebuie, pe de o parte, să aibă ca obiect tranzacţiile cu un produs comercial care poate
face obiectul concurenţei şi al schimburilor între statele membre şi, pe de altă parte, să joace
un rol efectiv în cadrul acestor schimburi;

instanţei sesizate cu acţiunea principală îi revine sarcina să aprecieze în fiecare cauză în parte
dacă activitatea economică respectivă este legată de un astfel de produs care, prin natura sa
şi cerinţele tehnice sau internaţionale cărora le este supus, poate să îndeplinească un rol efectiv
în importurile sau exporturile dintre resortisanţii statelor membre.

Cu privire la cheltuielile de judecată

Întrucât cheltuielile efectuate de către Comisia Comunităţii Economice Europene şi guvernul

italian, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări;

procedura are în raport cu părţile în litigiul pendinte în faţa Giudice Conciliatore din Milano
caracterul unui incident ridicat înaintea acestei instanţe;

pentru aceste motive,

având în vedere actele de procedură;

după ascultarea raportului judecătorului raportor;

după ascultarea observaţiilor părţilor în acţiunea principală, Comisiei Comunităţii Economice

Europene şi guvernului italian;

după ascultarea concluziilor avocatului general;

având în vedere articolele 37, 53, 93, 102, 177 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice
Europene;

având în vedere Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice

Europene;

având în vedere Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,

CURTEA,

pronunţându-se cu privire la excepţia de inadmisibilitate întemeiată pe articolul 177,

hotărăşte:

Întrebările adresate de Giudice Conciliatore din Milano în temeiul articolului 177

sunt admisibile în măsura în care acestea vizează, în cauza de faţă, interpretarea
92
 dispoziţiilor Tratatului CEE, niciun act unilateral ulterior nefiind opozabil normelor
comunitare;

hotărăşte:

1) Articolul 102 nu conţine dispoziţii care pot da naştere unor drepturi în beneficiul
justiţiabililor pe care instanţele naţionale trebuie să le apere.

2) Prevederile articolului 93, la care se referă întrebarea adresată, nu conţin nici ele
astfel de dispoziţii.

3) Articolul 53 constituie o normă comunitară care poate da naştere unor drepturi în

beneficiul justiţiabililor pe care instanţele naţionale trebuie să le apere.

Aceste dispoziţii interzic orice măsură nouă având ca obiect supunerea stabilirii
resortisanţilor celorlalte state membre unei reglementări mai severe decât cea
rezervată resortisanţilor proprii, indiferent de regimul juridic al întreprinderilor.

4) Articolul 37 alineatul (2) constituie în toate dispoziţiile sale o normă comunitară

care poate da naştere unor drepturi în beneficiul justiţiabililor pe care instanţele
naţionale trebuie să le apere.

În cadrul întrebării adresate, aceste dispoziţii urmăresc interzicerea oricărei noi

măsuri contrare principiilor articolului 37 alineatul (1), şi anume, orice măsură
având ca obiect sau drept consecinţă o discriminare nouă între resortisanţii
statelor membre în condiţii de aprovizionare şi comercializare, prin intermediul
monopolurilor sau al organismelor, trebuind, pe de o parte, să aibă ca obiect
tranzacţiile cu un produs comercial care poate să constituie obiectul concurenţei şi
al schimburilor între statele membre, iar pe de altă parte să joace un rol efectiv în
cadrul acestor schimburi.

şi hotărăşte:

Competenţa de a se pronunţa cu privire la cheltuielile de judecată îi aparţine lui

Giudice Conciliatore din Milano.

Donner Hammes Trabucchi

Delvaux Rossi Lecourt Strauß

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 15 iulie 1964.

Grefier Preşedinte

A. Van Houtte A. M. Donner

93
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MAURICE LAGRANGE

PREZENTATE LA 25 iunie 1964

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

Întrebarea preliminară asupra căreia trebuie să hotărâţi cu titlu preliminar, în temeiul articolului
177 din Tratatul CEE, nu emană, o dată, de la o instanţă olandeză, ci de la o instanţă italiană
şi nu mai este vorba nici de o chestiune de securitate socială ori de Regulamentul nr. 3, ci, mai
degrabă, de un anumit număr de dispoziţii ale tratatului însuşi, cu privire la care vă este solicitată
interpretarea în circumstanţe care sunt de aşa natură încât pot aduce în discuţie raporturile
constituţionale dintre Comunitatea Economică Europeană şi statele membre ale acesteia. Acest
fapt subliniază importanţa hotărârii pe care sunteţi solicitaţi să o pronunţaţi în această cauză.

Faptele vă sunt deja cunoscute: domnul Costa, avocat în Milano, pretinde că nu are obligaţia
de a plăti o factură în valoare de 1 925 lire, sumă solicitată în legătură cu furnizarea de energie
electrică de către „Ente nazionale per l’energia elettrica” sau E.N.E.L. Acesta a contestat
plata în faţa Giudice Conciliatore, care are competenţă exclusivă în virtutea sumei în discuţie,
susţinând că Legea din 6 decembrie 1962, de naţionalizare a industriei energiei electrice în Italia,
era contrară unui anumit număr de dispoziţii ale Tratatului de la Roma şi neconstituţională.
În acest scop, Giudice Conciliatore a solicitat – şi obţinut – trimiterea cauzei, cu titlu preliminar,
pe de o parte, Curţii Constituţionale a Republicii Italiene şi, pe de altă parte, acestei Curţi,
pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în temeiul articolului 177 din tratat.

I – Întrebări preliminare

Trebuie soluţionate două întrebări preliminare referitoare la validitatea sesizării acestei Curţii.

A. Cea dintâi urmăreşte să clarifice dacă instanţa din Milano v-a sesizat, într-adevăr, cu întrebări
referitoare la interpretarea tratatului.

Hotărârea, în dispozitivul său, se limitează să menţioneze că „alegaţia conform căreia Legea din
6 decembrie 1962 şi decretele prezidenţiale adoptate în aplicarea acestei legi încalcă articolele
102, 93, 53 şi 37 din tratat” şi, în consecinţă, suspendă judecata şi dispune „transmiterea
unei copii certificate a dosarului Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice Europene de la
Luxemburg”.

Cu toate acestea, în motivarea sa, hotărârea indică, într-o manieră succintă, însă precisă,
modul în care legea de naţionalizare a industriei energiei electrice din Italia poate constitui
o încălcare a fiecăruia dintre articolele Tratatului CEE avute în vedere şi, prin urmare, poate
fi incompatibilă cu tratatul. Considerăm că, în aceste condiţii, Curtea poate şi trebuie să
facă efortul necesar pentru a desprinde dintre cele patru puncte de dificultate prezentate
în hotărâre pe acela care este relevant pentru interpretarea tratatului. Aţi consimţit deja să
faceţi eforturi similare în alte litigii pentru a permite instanţei naţionale să se pronunţe în
limitele sale de competenţă, rămânând însă în sfera dumneavoastră de competenţă, ceea
ce este, în definitiv, normal, dat fiind că interpretarea abstractă a textelor tratatului sau a
regulamentelor comunitare este întotdeauna efectuată prin raportare la cazul concret care
face obiectul litigiului. Ceea ce trebuie evitat – iar acesta este un pericol pe care începem

94
să îl percepem pe măsură ce cauzele în temeiul articolului 177 se multiplică – este că această
Curte, sub pretextul interpretării, se substituie, mai mult sau mai puţin, instanţei naţionale,
care, să nu uităm, rămâne competentă pentru a aplica tratatul şi regulamentele comunitare,
incluse în legislaţia naţională prin ratificare: identificarea unei delimitări precise între aplicare
şi interpretare este, cu siguranţă, una dintre problemele cele mai delicate pe care o ridică
articolul 177, cu atât mai mult cu cât această delimitare este cea a competenţei respective a
instanţei comunitare şi a instanţelor naţionale, o problemă asupra căreia nicio instanţă nu a
primit misiunea de a hotărî, în caz de conflict. Este evident că un conflict între Curtea de Justiţie
şi cele mai înalte instanţe naţionale poate fi de natură să prejudicieze în mod grav sistemul de
control judecătoresc instituit prin tratat, care se bazează pe o colaborare necesară, şi adesea
chiar organică, între cele două jurisdicţii.

B. Acest fapt ne duce la examinarea celei de-a doua întrebări preliminare, care se referă chiar
la dificultăţile de ordin constituţional la care tocmai am făcut referire.

În observaţiile sale, guvernul italian susţine că întrebarea adresată de instanţa din Milano este
absolut inadmisibilă deoarece, declară acesta, întrebarea în cauză nu este, după cum se impune
prin articolul 177, premisa silogismului juridic pe care această instanţă trebuie să îl formuleze,
în mod normal, pentru a soluţiona litigiul pendinte în faţa acesteia. În litigiul în cauză, instanţa
trebuie să aplice numai o lege naţională a statului italian; prin urmare, este la fel de important
să se interpreteze Tratatul de la Roma, precum şi să se aplice. Guvernul italian se exprimă în
următorii termeni:

„În cazul de faţă, instanţa nu trebuie să aplice nicio dispoziţie a Tratatului de la Roma şi, prin
urmare, nu poate avea niciuna dintre îndoielile care sunt prevăzute la articolul 177 din tratat
în ceea ce priveşte interpretarea tratatului; aceasta trebuie să aplice numai legea naţională (mai
precis, cea privind E.N.E.L.) care a reglementat materia prezentată spre examinarea acesteia”.

Pe de altă parte, continuă guvernul italian, examinarea eventualei încălcări de către un stat
membru, prin intermediul unei legi naţionale, a obligaţiilor comunitare ale acestuia se poate
face numai în cadrul procedurii prevăzute la articolele 169 şi 170 din tratat, procedură în care
nu intervin persoanele de drept privat, nici măcar indirect:

„[...] normele legale rămân în vigoare chiar şi după hotărârea Curţii, până ce statul, pentru a
se supune obligaţiei generale prevăzute la articolul 5, adoptă măsurile conforme cu punerea în
aplicare a hotărârii”.

Poate este suficient să i se opună excepţiei de „absolută inadmisibilitate” jurisprudenţa conform

căreia Curtea de Justiţie nu se va pronunţa cu privire la consideraţiile care au determinat instanţa
naţională să vă adreseze o întrebare preliminară: este suficient să constataţi că este vorba despre
o întrebare în temeiul articolului 177, şi anume referitoare la interpretarea tratatului sau la
interpretarea validităţii unui regulament comunitar, pentru care articolul 177 îi atribuie această
competenţă Curţii.

Ne putem întreba, cu toate acestea, dacă jurisprudenţa respectivă, prin ea însăşi înţeleaptă
şi întemeiată pe întregul respect pe care Curtea înţelege să-l acorde în ceea ce priveşte
competenţa instanţelor naţionale, trebuie aplicată fără niciun fel de limită sau rezervă, spre
exemplu în cazuri în care o întrebare preliminară nu are, în mod evident, legătură cu acţiunea
principală: într-un astfel de caz, Curtea se consideră obligată să dea o interpretare abstractă
tratatului, care, în aceste condiţii, se prezintă sub forma unui punct de vedere pur doctrinal,
fără nicio legătură cu soluţionarea unui litigiu, în timp ce această interpretare poate să se
refere la chestiuni de mare importanţă sau care poate crea grave conflicte cu instanţele
naţionale? Ne permitem să avem îndoieli în această privinţă. De aceea, în scopul eliminării

95
oricărui echivoc şi în speranţa de a evita, mai precis, un asemenea conflict, credem că trebuie
să dăm explicaţii cât mai clar posibil cu privire la obiecţiilor guvernului italian.

Trebuie, mai întâi, să eliminăm a doua obiecţie, care derivă din faptul că încălcarea tratatului,
care rezultă dintr-o lege naţională ulterioară intrării în vigoare a acestuia şi care este contrară
tratatului, poate intra numai sub incidenţa procedurii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor
de către statele membre, prevăzută la articolele 169–171, procedură care nu este deschisă
persoanelor de drept privat şi care lasă legea în vigoare până ce va fi eventual abrogată în
urma unei hotărâri a Curţii de constatare a incompatibilităţii acesteia cu tratatul. Într-adevăr,
nu aceasta este problema: problema este cea a coexistenţei celor două norme juridice contrare
(ipotetic), ambele aplicabile în ordinea internă, una emanând din tratat sau de la instituţiile
comunitare, iar cealaltă de la instanţele naţionale: care trebuie să prevaleze până la soluţionarea
conflictului? Aceasta este adevărata problemă.

Fără să se recurgă la concepţiile doctrinale, prea mult supuse controverselor, cu privire la natura
Comunităţilor Europene, şi fără să se adopte o poziţie între „Europa federală” şi „Europa ţărilor”
sau între „supranaţional” şi „internaţional”, instanţa (acesta este rolul său) poate numai să
considere tratatul ca atare. Aceasta este o simplă constatare – Tratatul de instituire a Comunităţii
Economice Europene, la fel ca şi celelalte două tratate aşa-zis europene, creează o ordine
juridică proprie, care, deşi diferită de ordinea juridică a fiecărui stat membru, în temeiul unor
norme precise ale tratatului, determină un transfer de competenţă către instituţiile comunitare,
se substituie parţial ordinii juridice interne.

Pentru a rămâne la chestiunea normelor juridice, se admite în mod universal că Tratatul CEE,
deşi într-o măsură mai redusă decât Tratatul CECO, conţine un anumit număr de dispoziţii care,
atât prin natura acestora, cât şi prin obiectul lor, sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă
sau au fost „primite” ca urmare a ratificării (fenomen care nu este, de altfel propriu tratatelor
europene). Hotărând că articolele 12 şi 31 din Tratatul CEE produc efecte directe şi dau naştere
unor drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze, dumneavoastră
aţi declarat că acestea sunt, conform expresiei consacrate, „self-executing”. În ceea ce priveşte
dispoziţiile care nu au un astfel de efect direct, acestea intră în ordinea juridică internă în două
moduri diferite, în funcţie de faptul că organele executive ale Comunităţii (Consiliul sau Comisia,
sau, cel mai adesea, ambele asociate organic cu intervenţia Parlamentului European) au sau nu
au competenţa de a adopta un regulament. Atunci când nu este aceasta situaţia, este vorba despre
o obligaţie a statului membru, pe care acesta trebuie să o îndeplinească, fie din iniţiativă proprie,
fie în conformitate cu recomandările sau directivele emise de executiv, iar tratatul devine parte
integrantă a ordinii juridice interne numai ca urmare a măsurilor de ordin intern adoptate de
autorităţile competente ale statului în cauză. Atunci când, dimpotrivă, organele executive ale
Comunităţii au competenţa de a adopta regulamente şi când fac uz de această competenţă,
includerea în ordinea internă are loc ipso jure, numai prin publicarea regulamentelor: aceasta
rezultă din dispoziţiile coroborate ale articolului 189 paragraful al doilea şi ale articolului 191.
În temeiul articolului 189 paragraful al doilea, „regulamentul are o sferă de aplicare generală.
Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre”. În
temeiul articolului 191, „regulamentele se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţii. Acestea
intră în vigoare la data stabilită sau, în lipsa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare”.

Astfel, două categorii de dispoziţii sunt direct aplicabile:

1. Dispoziţiile tratatului, considerate ca „self-executing”;

2. Cele care au făcut obiectul unor regulamente de aplicare.

96
Cum se poate concepe ca o dispoziţie a tratatului, în temeiul căreia a fost adoptat un regulament,
să nu intre în vigoare în ordinea internă în acelaşi timp cu regulamentul pentru care reprezintă
suport juridic? Cum se poate admite ca o altă dispoziţie, pentru care nu a fost necesară adoptarea
unui regulament sau a unei măsuri interne de aplicare pentru simplul motiv că este suficientă
prin ea însăşi, nu are acelaşi efect?

Prin urmare, este imposibil să evităm problema care rezultă din coexistenţa, în fiecare stat
membru, a celor două ordini juridice, ordinea internă şi ordinea comunitară, care acţionează
fiecare în propria sferă de competenţă, şi nici nu putem evita întrebarea pentru a afla care este
sancţiunea pentru încălcările competenţei săvârşite de una împotriva celeilalte.

Pentru încălcările din partea instituţiilor comunitare, nu este nicio dificultate: acestea sunt sancţionate
de Curte prin intermediul uneia din procedurile prevăzute de tratat, atât la cererea statelor membre,
cât şi a persoanelor de drept privat, în special acţiunea în anulare (articolul 173) şi excepţia
de ilegalitate (articolul 184).

În ceea ce priveşte încălcările săvârşite de autorităţile naţionale, acestea trebuie, de

asemenea, să fie sancţionate, iar această sancţiune trebuie să fie disponibilă nu numai statelor,
ci şi persoanelor de drept privat, atunci când pentru acestea din urmă decurg din tratat sau din
regulamentele comunitare drepturi individuale. După cum a amintit Curtea, apărarea acestor
drepturi revine instanţelor naţionale.

În ce condiţii trebuie să îşi exercite aceste instanţe controlul şi, în special, să aplice dispoziţiile
„self-executing” ale tratatului, precum şi ale regulamentelor comunitare legal adoptate, atunci
când există o lege naţională contrară acestora? În cazul în care legea naţională a intrat în vigoare
anterior tratatului sau publicării regulamentului comunitar, doctrina referitoare la abrogarea
implicită clarifică această chestiune. Dificultăţi apar atunci când legea naţională intră în vigoare
ulterior tratatului şi este contrară unei dispoziţii „self-executing” a acestuia sau atunci când
intră în vigoare ulterior unui regulament comunitar adoptat şi publicat în mod corespunzător; cu
toate acestea, nu există o dificultate veritabilă decât în cazul în care norma internă are caracterul
unui act legislativ, deoarece atunci când este vorba numai despre un act administrativ ordinar
sau chiar despre un regulament, acţiunea vizând anularea sau, cel puţin excepţia de ilegalitate
(în ţările care nu admit pe deplin o acţiune directă în anularea regulamentelor) trebuie să fie
suficientă pentru a neutraliza efectul actului intern în favoarea normei comunitare. În cazul unui
act legislativ, ne confruntăm, dimpotrivă, cu o problemă de ordin constituţional.

După cum ştiţi, această problemă este soluţionată într-un mod pe deplin satisfăcător în Ţările de
Jos, a căror Constituţie, recent revizuită, conferă în mod expres competenţă instanţelor pentru
a invoca excepţia de ilegalitate împotriva legilor contrare tratatelor internaţionale, cel puţin
atunci când este vorba despre dispoziţii care au caracter „self-executing”. În Marele Ducat al
Luxemburgului, jurisprudenţa a consacrat aceeaşi regulă. În Franţa, doctrina admite, de asemenea,
aproape în unanimitate această regulă, bazându-se pe articolul 55 din actuala Constituţie, care,
la fel ca şi articolul 28 din Constituţia de la 1948, proclamă preeminenţa tratatelor internaţionale
ratificate în mod corespunzător şi publicate în raport cu legea; unele hotărâri pot fi invocate,
cel puţin implicit, în acest sens. În Belgia, în pofida absenţei unor dispoziţii constituţionale
în această privinţă, un efort deosebit în ceea ce priveşte concepţiile doctrinale, care a primit
sprijinul public al unui înalt magistrat, pare a ajunge la aceleaşi concluzii.

Oricât pare de paradoxal la prima vedere, dificultăţile de principiu se întâlnesc în prezent în

cele două ţări care au o Curte Constituţională, şi anume Germania şi Italia. În ambele cazuri,
aceste dificultăţi ţin de faptul că Tratatul de la Roma a fost ratificat printr-o lege ordinară

97
care nu are valoare de lege constituţională şi nu poate, prin urmare, să deroge de la normele sau
principiile Constituţiei.

Este necesar să fie clar înţeles că nu trebuie să ne amestecăm în interpretarea constituţiilor

statelor membre. Atragem numai atenţia asupra faptului că, în ceea ce priveşte Germania (unde,
în prezent, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat încă cu privire la acest aspect), obiecţiile par a
proveni din faptul că ordinea juridică a Comunităţii (a cărei existenţă o admitem ca fiind diferită
de ordinea juridică germană) nu oferă cetăţenilor Republicii Federale deplinătatea garanţiilor pe
care le recunoaşte legea fundamentală, în special prin faptul că unele acte cu caracter legislativ
pot fi adoptate în Comunitate de către organe neparlamentare (Consiliul, Comisia) în cazuri în
care, în ordinea internă, acestea ţin numai de competenţa Parlamentului. Ce să răspundem la
aceasta, dacă nu că regulamentele comunitare, chiar cele mai importante, nu sunt acte legislative,
nici măcar „cvasi-legislative”, după cum se afirmă uneori, ci acte emise de o putere executivă
(Consiliul sau Comisia) care poate acţiona numai în cadrul competenţelor delegate acesteia prin
tratat şi sub controlul jurisdicţional al Curţii de Justiţie? Tratatul de la Roma are, cu siguranţă,
în parte, caracterul unei veritabile Constituţii, cea a Comunităţii (şi, din acest punct de vedere,
este completat prin protocoale sau anexe care au aceeaşi valoare ca şi tratatul însuşi, nu prin
regulamente), însă, în rest, acesta are, mai ales, caracterul a ceea ce numim „lege-cadru”,
procedeu perfect legitim atunci când este vorba despre o situaţie evolutivă cum este stabilirea
unei pieţe comune şi, prin care, obiectul care trebuie atins şi condiţiile care trebuie îndeplinite,
mai degrabă decât modalităţile de realizare a acestora, sunt definite astfel încât generalitatea
dispoziţiilor nu exclude precizia: suntem încă departe de situaţia „cartei albe” date executivului
de anumite parlamente naţionale. Prin urmare, cetăţenii Republicii Federale găsesc în ordinea
juridică comunitară, în special prin controlul jurisdicţional, garanţii nu identice, ci comparabile
cu cele asigurate de ordinea lor juridică naţională (înainte de transferurile de competenţă care
rezultă din tratat) prin existenţa unei competenţe mai extinse a Parlamentului. Prin urmare,
adevărata problemă se pare că este aceea de a şti dacă este compatibilă cu Constituţia crearea
unei astfel de ordini juridice printr-un tratat ratificat printr-o lege ordinară: aceasta este, în
mod evident, o problemă pe care numai instanţa constituţională naţională are competenţa să o
clarifice.

Se pare că acelaşi raţionament este valabil pentru Italia. După cum ştiţi, în această ţară, o
hotărâre a Curţii Constituţionale din 24 februarie 1964 – 7 martie 1964, adoptată tocmai în
legătură cu Legea de instituire a E.N.E.L., a considerat că era necesar, fără a aduce atingere
dispoziţiilor de la articolul 11 din Constituţie, să se disocieze problema posibilei încălcări
a tratatului ca urmare a adoptării unei legi contrare acestuia (problemă care, în opinia Curţii,
ţine numai de răspunderea statului pe plan internaţional), de problema conformităţii acestei
legi cu Constituţia: dat fiind că tratatul a fost ratificat printr-o lege ordinară, o lege ulterioară
contrară acestuia trebuie să producă efecte conform principiului succesiunii legilor în timp,
de unde rezultă că „nu este necesar să se examineze dacă legea denunţată încalcă obligaţiile
asumate prin acest tratat” şi că, pentru aceleaşi motive, o trimitere a cauzei în faţa Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene (care nu poate fi utilă decât pentru a permite constatarea unei
încălcări a tratatului, ţinând seama de interpretarea dată de Curte acestui tratat) este, în mod
inevitabil, fără obiect.

În mod evident, nu ne revine nouă sarcina de a critica această hotărâre. Remarcăm numai că,
(deşi este vorba despre o remarcă mai degrabă formală), Curtea Constituţională se referă la
conflictul dintre legea în cauză şi legea de ratificare, atunci când există un conflict între
lege şi tratat (ratificat printr-o lege ordinară). Însă am dori să insistăm asupra consecinţelor
dezastruoase – cuvântul nu este prea puternic – pe care riscă să le aibă o asemenea jurisprudenţă,
în cazul în care este menţinută, în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului instituţional stabilit
prin tratat şi, în consecinţă, în ceea ce priveşte însuşi viitorul pieţei comune.

98
Într-adevăr, credem că am demonstrat deja, sistemul pieţei comune este întemeiat pe crearea
unei ordini juridice diferite de cea a statelor membre, dar care este legată strâns şi chiar
organic de aceasta, astfel încât respectul reciproc şi constant al competenţelor respective ale
organelor comunitare şi ale organelor naţionale reprezintă una dintre condiţiile fundamentale
ale funcţionării sistemului în conformitate cu tratatul şi, prin urmare, ale realizării obiectivelor
Comunităţii. Am văzut, în special, că acest respect reciproc impune ca dispoziţiile „self-executing”
ale tratatului şi regulamentele adoptate în mod corespunzător de către executivele comunitare să
se poată aplica imediat în statele membre. Aceasta este ordinea juridică instituită prin Tratatul de
la Roma şi numai Curţii de Justiţie îi revine sarcina de a afirma acest fapt, după caz, prin hotărârile
sale.

În cazul în care se întâmplă ca o curte constituţională dintr-unul din statele membre, în

deplinătatea competenţei sale, să recunoască faptul că un asemenea rezultat nu poate fi atins
în cadrul normelor constituţionale din ţara sa, spre exemplu în ceea ce priveşte posibilitatea ca
legile ordinare contrare tratatului, care prevalează asupra tratatului însuşi, fără ca vreo instanţă
(nici măcar Curtea Constituţională) să aibă competenţa de a opri aplicarea acestora până ce
nu vor fi fost abrogate sau modificate de Parlament, o astfel de decizie creează un conflict
indisolubil între cele două ordini juridice şi subminează înseşi bazele tratatului. Nu numai că
acesta nu poate fi aplicat, în condiţiile prevăzute, în ţara în cauză, dar, printr-o reacţie în lanţ,
acesta nu poate fi, într-adevăr, aplicat nici în celelalte ţări ale Comunităţii; în orice caz, poate
fi aplicat în acele ţări (precum Franţa) în care prioritatea acordurilor internaţionale este admisă
numai „cu condiţia reciprocităţii”.

În aceste condiţii, există numai două soluţii pentru statul în cauză: ori să modifice Constituţia
pentru a o face compatibilă cu tratatul, ori să îl denunţe. Într-adevăr, acest stat, prin semnarea
tratatului, prin ratificare şi prin depunerea instrumentelor de ratificare, s-a angajat faţă de
partenerii săi şi nu poate rămâne pasiv, fără să îşi respecte obligaţiile internaţionale. Prin urmare,
se poate înţelege de ce Comisia, care, în temeiul articolului 155, a primit misiunea de a garanta
aplicarea tratatului, i-a comunicat Curţii, prin observaţiile sale, „îngrijorarea sa reală” faţă de
Hotărârea din 24 februarie 1964.

Mai este nevoie să adăugăm că, dacă am considerat că trebuie să prezentăm aceste observaţii,
este numai în scopul clarificării dezbaterii, pentru a-i permite fiecăruia să îşi asume răspunderea,
însă nici măcar nu ne imaginăm că Italia, care a fost întotdeauna în avangarda promotorilor
ideii europene, Italia, ţara Conferinţei de la Messina şi a Tratatului de la Roma, nu descoperă
mijlocul constituţional de natură să îi permită Comunităţii să coexiste în deplină conformitate
cu normele instituite prin carta comună.

Permiteţi-ne acum să revenim la ordonanţa instanţei din Milano. Constatăm că aceasta s-a
conformat cu exactitate dispoziţiilor de la articolul 23 al Legii din 11 martie 1953 de reglementare
a compunerii şi funcţionării Curţii Constituţionale, în special asupra următorului paragraf:

„În cazul în care litigiul nu poate fi soluţionat independent de clarificarea problemei

constituţionalităţii sau în cazul în care instanţa nu consideră că întrebarea adresată este în mod
evident lipsită de temei” (caz în care, conform articolului 24, ordonanţa de respingere a excepţiei
de neconstituţionalitate trebuie motivată în mod corespunzător), „instanţa adoptă o ordonanţă
în care, după expunerea termenilor şi motivelor cererii prin care s-a adresat întrebarea, dispune
transmiterea imediată a actelor către Curtea Constituţională şi suspendarea litigiului în curs.”

Prin urmare, instanţa sesizată cu o cerere de trimitere nu trebuie să pronunţe această hotărâre
„cu ochii închişi” şi în mod automat; dimpotrivă, aceasta este obligată să exercite un anumit

99
control, ceea ce domnul Costa, în observaţiile sale orale, a numit „o anchetă prealabilă a
legalităţii”. În speţă, instanţa din Milano a exercitat efectiv acest control, nu numai după cum
era obligată prin legea italiană în ceea ce priveşte trimiterea în faţa Curţii Constituţionale, ci
şi în ceea ce priveşte trimiterea în faţa acestei Curţi. În opinia noastră, aceasta a avut perfectă
dreptate, deoarece considerăm că, în pofida absenţei din tratat sau din Statutul Curţii a unor
dispoziţii exprese similare cu cele din legea italiană, este indispensabil un control a priori
referitor la pertinenţa problemei de interpretare în raport cu soluţionarea litigiului, precum şi
cu privire la caracterul „evident lipsit de temei” al cererii de trimitere, dacă vrem să evităm
excepţiile pur dilatorii şi împovărarea inutilă a Curţii cu trimiteri inoportune. Observaţiile pe
care tocmai vi le-am prezentat sunt suficiente pentru a arăta că instanţa nu se afla într-o situaţie
care justifica prima facie respingerea cererii de trimitere.

Singura problemă care se pune probabil este aceea de a şti dacă, fiind vorba în speţă despre o lege,
instanţa este îndreptăţită să refuze aplicarea acesteia în cazul în care, ca urmare a interpretării
date de Curtea de Justiţie, este constrânsă să recunoască faptul că această lege este contrară
tratatului. Cu alte cuvinte, instanţele italiene, altele decât Curtea Constituţională, au dreptul
de a se pronunţa cu privire la excepţia de neconstituţionalitate sau sunt obligate, în orice caz,
să trimită cauza în faţa Curţii Constituţionale? În caz contrar, nu este nicio îndoială că instanţa
avea obligaţia să se limiteze la trimiterea întrebării Curţii Constituţionale, lăsând-o pe aceasta
să vă solicite interpretarea tratatului. Dar, stimaţi domni, în acest caz este vorba despre chestiuni
referitoare la partajarea competenţei interne între instanţele unui stat membru, chestiuni în care
nu trebuie să vă implicaţi. În plus, hotărârea pe care sunteţi solicitaţi să o adoptaţi va putea avea
efect şi în ceea ce priveşte Curtea Constituţională, care va trebui să o ia în considerare, după caz:
astfel, trimiterea din faţa dumneavoastră, chiar dacă este prematură prin raportare la procedura
internă, nu era inutilă şi câştiga timp. Cu alte cuvinte, ne aflăm într-un caz similar cu cel în care
o instanţă exercită dreptul care îi este recunoscut prin articolul 177 paragraful al doilea de a
dispune trimiterea în faţa Curţii fără a aştepta epuizarea căilor de atac în dreptul intern.

Acestea sunt diferitele motive, chiar dacă, în anumite privinţe, pot părea excesive, dar pe care
am considerat necesar să le expunem datorită importanţei lor deosebite de principiu, pentru
care considerăm că trebuie să respingeţi excepţia de „inadmisibilitate absolută” ridicată de către
guvernul italian în observaţiile sale.

II – Examinarea întrebărilor de interpretare adresate

Acestea sunt în număr de patru: articolul 102, articolul 93, articolul 53 şi articolul 37.

A – Articolul 102 – Conform ordonanţei prin care aţi fost sesizaţi, încălcarea articolului 102
rezultă din faptul că, în mod contrar dispoziţiilor alineatului (1) al acestui articol, statul italian
nu a consultat Comisia înainte de a fi adoptată Legea din 6 decembrie 1962. În acest caz, la fel
ca şi în următoarele trei cazuri, trebuie să se decidă ce anume din întrebarea adresată se referă
la interpretare.

În ceea ce ne priveşte, observăm două întrebări de interpretare care pot prezenta interes pentru
litigiu, a doua având, de altfel, numai un caracter subsidiar:

1. Nerespectarea de către un stat membru a formalităţii prevăzute la articolul 102 atrage după
sine, de drept, contradicţia actului în raport cu tratatul, astfel încât instanţele naţionale sunt
obligate să nu îl ia în considerare pe acesta?

2. În cazul unui răspuns afirmativ, care este sfera de aplicare a acestei formalităţi? În special,
neregularitatea care ţine de neconsultarea oficială de către guvernul interesat poate fi acoperită

100
de dovada cunoaşterii proiectului de către Comisie în condiţii care îi permit să adreseze eventual
statelor membre recomandările necesare?

Cu privire la primul punct, considerăm că răspunsul trebuie să fie negativ. Suntem la un capitol,
destul de scurt, intitulat „apropierea legislaţiilor”. Este evident că, atât timp cât legislaţiile nu
sunt „armonizate”, şi anume modificate (cu excepţia celei care serveşte eventual drept model
pentru armonizare), acestea se menţin: de altfel, Consiliul acţionează în acest domeniu prin
intermediul „directivelor”, în conformitate cu articolul 100. În ceea ce priveşte articolele 101
şi 102, acestea vizează cazul în care, înainte de a se proceda la armonizare şi după ce aceasta
a produs efectele aşteptate, se constată că existenţa disparităţilor între legislaţii „denaturează
condiţiile de concurenţă pe piaţa comună şi provoacă, din această cauză, o denaturare care trebuie
eliminată”. În acest situaţie, se face o distincţie în funcţie de faptul dacă denaturarea rezultă din
dispoziţiile existente (articolul 101) sau „există un motiv pentru a crede” că denaturarea poate
fi cauzată de dispoziţii care urmează să fie adoptate (articolul 102). În cazul articolului 101, nu
există nicio îndoială că dispoziţiile în vigoare rămân astfel, atât timp cât nu sunt modificate,
eventual ca urmare a directivelor Consiliului, în conformitate cu articolul 100.

Rămâne articolul 102. Acesta are, cu siguranţă, ca obiect să încerce să prevină, pentru a evita
faptul împlinit: cu siguranţă, este preferabil să se evite intervenţia unui act legislativ sau a unui alt
act de natură să producă denaturarea, mai degrabă decât să se urmărească eliminarea acestuia după
ce a intrat în vigoare; de aici rezultă procedura de consultare prealabilă prevăzută la articolul 102.
Trebuie oare, ca urmare a acestui fapt, să recunoaştem articolului 102 un caracter „self-executing”
care să permită instanţelor naţionale să sancţioneze încălcarea în beneficiul persoanelor de drept
privat?

Nu opinăm în acest sens. Într-adevăr, înseamnă să se recunoască instanţelor naţionale competenţa

de a aprecia „temerile” de denaturare pe care actul poate să o provoace în sensul articolului 101,
ceea ce implică o judecată de valoare mai mult sau mai puţin delicată şi care nu poate, în mod
rezonabil, să fie emisă în afara oricărei intervenţii a organelor Comunităţii, în special ale Comisiei.
Fără îndoială, respingem ideea că statul în cauză este singura instanţă în materie şi se bucură de
o putere discreţionară care îi permite să sesizeze sau nu Comisia: acesteia îi revine sarcina de a
se pronunţa obiectiv cu privire la pertinenţa „temerii” şi, eventual, de a utiliza competenţele pe
care le are în temeiul articolului 169, pentru a obţine din partea Curţii constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor statului, ca urmare a faptului că nu a procedat la consultarea prealabilă. Adăugăm
că, în fapt, Comisia dispune de mijloace de informare suficiente pentru a fi în măsură, cel puţin
în cazurile importante, să intervină în timp util, în special atunci când este vorba despre acte
legislative care, în ţara noastră, nu sunt deloc clandestine! În speţă, ştim că a fost chiar astfel.

Cu privire la al doilea punct, pe care îl examinăm numai pentru a avea o imagine completă,
am înclina să admitem următoarea interpretare: formalitatea prevăzută la articolul 102 are un
caracter obligatoriu pentru statul interesat. În ce condiţii trebuie îndeplinită această formalitate?
După părerea noastră, aceasta poate fi îndeplinită numai prin intermediul unei comunicări
oficiale adresate de către guvern Comisiei: o întrebare parlamentară, spre exemplu, nu este
suficientă. În cazul în care este vorba despre un proiect de lege, este rezonabil să se solicite
ca acest proiect să fie notificat Comisiei înainte de a fi depus pe biroul Parlamentului sau, cel
puţin, înainte ca procedura parlamentară să fie prea avansată, iar guvernul să fie mai mult sau
mai puţin angajat pe plan naţional.

Însă, în ceea ce priveşte sancţiunea obligaţiei, considerăm că aceasta nu trebuie neapărat să

constea într-o neîndeplinire de către stat a obligaţiilor sale, care era necesar, de altfel, să fie
constatată de către Curte. În cazul în care se stabileşte că proiectul a fost adus la cunoştinţa

101
Comisiei în timp util pentru a intra în contact cu guvernul în cauză şi că aceasta (precum în
speţa de faţă), în perfectă cunoştinţă de cauză, s-a abţinut să intervină, considerăm că neregula
se consideră acoperită. Nu trebuie să se exagereze cu formalismul în raporturile dintre Comisie
şi statele membre, raporturi care trebuie să fie impregnate de spiritul colaborării indispensabile
pentru o aplicare sănătoasă a tratatului.

Încă o dată, am prezentat aceste observaţii numai în subsidiar, deoarece considerăm că încălcarea
de către un stat membru a obligaţiilor sale, în temeiul articolului 102, ţine numai de procedura
prevăzută la articolele 167-171 şi nu poate determina nulitatea sau inaplicabilitatea în dreptul
intern, sancţionată de către instanţele naţionale, a actului adoptat prin încălcarea dispoziţiilor
articolului menţionat.

B – Articolul 93 – În privinţa articolului 93 oferim un răspuns similar. Considerăm că obligaţiile

statelor membre în temeiul alineatului (3) al acestui articol („Comisia este informată, în timp
util pentru a-şi putea prezenta observaţiile, cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau
să modifice ajutoarele”) pot fi sancţionate numai prin procedura prevăzută la articolele 169-171.
În ceea ce priveşte „compatibilitatea proiectului cu piaţa comună, în temeiul articolului 92”,
de care depinde eventuala încălcare a tratatului, este suficient să citim articolul 92, în special
alineatul (3) al acestuia, pentru a ne convinge că problema compatibilităţii implică, din nou, o
judecată de valoare delicată, care atinge direct interesele economice sau politice ale statului în
cauză, apreciate în raport cu necesităţile pieţei comune, judecată care este exclus să fie lăsată
numai la aprecierea instanţelor naţionale, fără nicio intervenţie a instanţelor comunitare sau a
guvernelor. Prin urmare, considerăm că este imposibil să recunoaştem articolului 93 caracterul
de dispoziţie „self-executing”.

C – Articolul 53 – Este vorba aici despre dreptul de stabilire. Instanţa din Milano are în
vedere acest articol deoarece „Legea din 6 decembrie 1962 introduce în Italia restricţii privind
constituirea şi gestionarea pe teritoriul italian a unor întreprinderi şi societăţi ale altor state
membre pentru producerea şi vânzarea energiei electrice”.

Din această observaţie se pot deduce două întrebări de interpretare.

Prima se referă, încă o dată, la caracter „self-executing” al dispoziţiei în cauză. Aceasta a fost
concepută astfel: „Statele membre nu introduc noi restricţii pentru stabilirea pe teritoriul lor a
resortisanţilor altor state membre, sub rezerva dispoziţiilor prevăzute de prezentul tratat”.

Considerăm, contrar opiniei pe care am susţinut-o în ceea ce priveşte articolele 102 şi 93, că
este vorba aici de o dispoziţie „self-executing”. Norma este clară, precisă şi nu necesită, se pare,
nici examinare prealabilă din partea Comisiei şi a guvernelor, nici judecată de valoare: suntem
mult mai aproape de norme cum sunt cele conţinute în articolul 12 sau în articolul 31 privind
statu-quo-ul în materie de drepturi vamale sau restricţii cantitative.

Însă, aceasta fiind cea de-a doua interpretare care este necesar să fie dată, considerăm că
articolul 53 poate, după părerea noastră, să fie interpretat numai în lumina articolului 52.
Acesta priveşte „restricţia cu privire la libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru” şi libertatea de stabilire este, ea însăşi, definită în
modul următor la paragraful al doilea: „Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi
independente şi exercitarea acestora, precum şi constituirea şi gestionarea de întreprinderi şi,
în special, de societăţi în temeiul articolului 58 paragraful al doilea în condiţiile definite de
legislaţia ţării în care are loc stabilirea pentru proprii resortisanţi… ”. Pentru ca articolul
53 să fie respectat, este suficient ca să nu se introducă noi restricţii în ceea ce priveşte
existenţa unor discriminări între resortisanţii statelor membre; prin urmare, nu se pune
problema dacă măsura în cauză cuprinde asemenea discriminări. Cu siguranţă, este posibil
102
ca anumite restricţii în ceea ce priveşte libertatea de stabilire să rezulte, pentru neresortisanţi,
dintr-o măsură adoptată de către un stat membru, spre exemplu, în caz de naţionalizare,
însă o astfel de măsură, perfect legală în ea însăşi conform articolului 222, nu va fi contrară
articolului 53 în cazul în care condiţiile de acces la exercitarea activităţii în cauză sunt restrânse
sau suprimate în acelaşi mod ca şi în ceea ce-i priveşte pe resortisanţi şi fără nicio discriminare
faţă de neresortisanţi. Ştim că în cazul E.N.E.L. aceasta este situaţia, însă este în sarcina instanţei
naţionale să o constate.

Prin urmare, cu privire la acest punct, adoptăm prima dintre cele două interpretări sugerate de
Comisie în observaţiile sale, din moment ce a doua considerăm că excede sferei de aplicare a
normelor privind dreptul de stabilire, astfel cum rezultă din articolele 52 şi următoarele.

D – Articolul 37 – În acest caz, hotărârea de trimitere este, în special, laconică: „Întrucât, se

afirmă, în cele din urmă, articolul 37 din Tratatul de instituire a CEE trebuie luat în considerare,
deoarece Legea din 6 decembrie 1962 instituie un nou monopol de drept public care îi exclude
pe resortisanţii altor state membre”.

Credem că putem descoperi, în ceea ce priveşte articolul 37, două întrebări de interpretare care
pot prezenta interes pentru litigiu:

1. Care este sfera de aplicare a acestui articol şi, în special, este acesta aplicabil unui serviciu
public de producere şi de distribuire a energiei electrice, cum este E.N.E.L.?

2. În caz afirmativ, dispoziţiile articolului 37 au, cel puţin parţial, un caracter „self-executing”?

Prima întrebare. Guvernul italian şi E.N.E.L. se bazează, în esenţă, pe caracterul de serviciu

public pe care îl are organismul în cauză pentru a susţine că activitatea acestuia este în întregime
în afara aplicării articolului 37. Aceştia insistă, în special, asupra faptului că activitatea în cauză
este străină de cea a „monopolurilor comerciale”, care sunt singurele prevăzute la articolul 37
şi care afectează, în principal, schimburile comerciale dintre statele membre. În plus, aceştia
remarcă faptul că E.N.E.L. a fost creat în scopul esenţial al eliminării cartelurilor care, anterior,
aveau o veritabilă situaţie de monopol şi că, prin urmare, înfiinţarea E.N.E.L., departe de a intra
în contradicţie cu normele tratatului, este pe deplin conformă cu obiectivele acestuia.

Stimaţi domni, suntem convinşi că există o mare parte de adevăr în aceste observaţii. Totuşi,
din punct de vedere juridic, acestea nu sunt pe deplin determinante. Într-adevăr, tratatul, cel
puţin la articolul 37, nu s-a aventurat în distincţii bazate pe serviciul public, iar acest lucru este
de înţeles. Este vorba aici de o noţiune care variază în mod sensibil de la o ţară la alta şi a cărei
definiţie precisă, deja dificilă în dreptul intern, este fără îndoială imposibilă pe plan comunitar.

Articolul 37 face parte din capitolul referitor la eliminarea restricţiilor cantitative dintre statele
membre. Cu toate acestea, tratatul a recunoscut că monopolurile comerciale prezentau, în
această privinţă, o problemă specială care, în lipsa unei suprimări pure şi simple care nu a fost
prescrisă, impunea măsuri de control care depăşeau cadrul unei simple creşteri aritmetice
a contingentelor, în condiţiile articolului 33. Obiectivul fundamental nu este, cu toate acestea,
„libera circulaţie a mărfurilor”, în conformitate cu denumirea titlului întâi în cadrul căruia sunt
prevăzute dispoziţiile în cauză, iar restricţiile prevăzute sunt cele care se opun acestei libere
circulaţii în condiţii discriminatorii între resortisanţii statelor membre.

103
Conceptul de „monopoluri naţionale care prezintă un caracter comercial”, căruia i se aplică
articolul 37, trebuie înţeles în lumina celor de mai sus. Al doilea paragraf al articolului 37
merge mai departe, prin a le defini: „Dispoziţiile prezentului articol se aplică oricărui organism
prin care un stat membru, de jure sau de facto, controlează, dirijează sau influenţează în mod
sensibil, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre. Aceste dispoziţii
se aplică, de asemenea, monopolurilor de stat delegate” (aceste monopoluri delegate fiind,
evident, cele care intră în definiţia care trebuie dată).

Textul, analizat aşa cum se impune, în contextul său, ni se pare a fi perfect clar: nu forma
juridică este cea care contează, nici măcar natura juridică a organismului în cadrul dreptului
public naţional, ci rolul efectiv pe care îl are organismul în schimburile comerciale dintre statele
membre.

Prin urmare, nu putem exclude a priori un serviciu public, fie că este vorba despre un serviciu
public industrial sau comercial, din sfera de aplicare a articolului 37. Cu toate acestea – iar aici
observaţiile guvernului italian şi ale E.N.E.L. îşi găsesc pertinenţa – se înţelege de la sine că,
în mod normal, nu acesta este cazul unui serviciu public cum este un serviciu de producere sau
chiar de distribuire a energiei electrice, al cărui scop esenţial nu este, în mod evident, acela de a
face din această producţie sau din această distribuţie un obiect de comerţ internaţional; poate fi
acesta cazul numai dacă, deşi comerţul internaţional nu este obiectul principal al organismului
în cauză, vânzările de energie în străinătate ating sau riscă să atingă un asemenea volum încât
organismul trebuie să fie considerat ca influenţând în mod „considerabil” sau capabil de a influenţa
comerţul cu statele membre. Fără îndoială, cuvântul „considerabil” se raportează gramatical
numai la forma verbală „influenţează” şi nu la cele două verbe precedente („controlează” şi
„dirijează”); cu toate acestea, influenţa considerabilă, actuală şi potenţială, asupra importurilor
sau a exporturilor dintre statele membre este singurul lucru care contează, având în vedere
obiectul dispoziţiilor în cauză, faptul că această influenţă se manifestă sau se poate manifesta ca
urmare a unei competenţe de control sau de conducere sau în orice alt mod. Statelor membre le
revine sarcina, după caz, de a efectua adaptările progresive necesare, iar Comisiei sarcina de a
le adresa toate recomandările utile în acest scop, în conformitate cu alineatul (6).

În speţă, pare a fi sigur faptul că organismul în cauză nu poate fi considerat ca având o „influenţă
considerabilă” asupra comerţului cu statele membre, deoarece „comerţul internaţional” al
E.N.E.L. se limitează la câteva schimburi comerciale frontaliere între Italia şi Franţa. În ceea
ce priveşte influenţa „potenţială” care rezultă din competenţele de conducere a organismului
şi de control al statului, Comisiei îi revine sarcina de a hotărî dacă aceasta este de natură să
supună efectiv organismul în cauză unor măsuri de adaptare progresivă, în temeiul alineatului
(1), şi să adreseze eventual statului în cauză recomandările prevăzute la alineatul (6); însă, până
la aceasta, dispoziţiile în vigoare, care sunt ipotetic anterioare intrării în vigoare a tratatului,
rămân valabile în ordinea internă şi trebuie să fie aplicate de către instanţele naţionale.

Să ne amintim că, în temeiul articolului 90, schimburile comerciale, chiar reduse, efectuate de
„întreprinderi responsabile cu gestionarea de servicii de interes economic general”, fac obiectul,
cel puţin în principiu, normelor tratatului şi, în special, normelor de concurenţă, de care, prin
urmare, nu pot fi scutite, ca urmare a faptului că articolul 37 nu se aplică.

A doua întrebare. Dispoziţiile articolului 37 au sau nu un caracter „self-executing”? Am

răspuns anterior acestei întrebări printr-o negaţie, în ceea ce priveşte primul alineat. Pare
a se înţelege de la sine că dispoziţiile alineatului (1) al articolului 37, completate cu cele
ale alineatelor (3)-(5), nu sunt direct aplicabile în ordinea internă: este vorba despre o
adaptare progresivă a monopolului, care trebuie realizată de către statele membre în urma

104
recomandărilor pe care Comisia este abilitată să le adreseze în temeiul alineatului (6). În schimb,
dificultatea apare atunci când este vorba despre norma „statu-quo-ului” specificată la alineatul
(2).

Este sigur, într-adevăr, că, a priori, o normă statu-quo trebuie să fie luată în considerare cu mai multă
rigoare decât o normă referitoare la un program de sistematizare. Regăsim aici, de altfel, formula
drastică a articolelor 12 şi 31: „statele membre trebuie să nu recurgă […]”, care în jurisprudenţa
dumneavoastră a fost interpretată ca neopunându-se unei aplicări directe sancţionate de instanţele
naţionale. Mai mult, articolul 37, în pofida obiectului său care tinde să reglementeze problema
specială a monopolurilor, face parte din Capitolul 2 al Titlului I, capitol referitor la eliminarea
restricţiilor cantitative între statele membre: alineatul (2) al articolului 37 apare astfel ca o repetare şi
adaptare la situaţia monopolului a normei statu-quo enunţată la articolul 31, pe care aţi considerat-
o direct aplicabilă.

Este, prin urmare, necesar, pentru delimitarea recunoaşterii efectului direct al articolului 37
alineatul (2), de motive destul de vădite de natura celor pe care noi considerăm că le-am întâlnit
în aplicarea articolului 102 şi al articolului 93. Este aceasta situaţia?

Considerăm, în ceea ce ne priveşte, că este necesar să se facă o distincţie între prima şi a doua
parte a textului.

În prima parte, se afirmă că „statele membre trebuie să nu recurgă la nicio măsură nouă contrară
principiilor enunţate la alineatul (1)”. Termenul „principii” este elocvent în sine: este imposibil
să se ştie dacă o măsură este sau nu contrară „principiilor” enunţate la alineatul (1) fără a se face
o apreciere mai mult sau mai puţin subiectivă şi dificilă, care, inevitabil, interferează cu caracterul
general al programului de ajustare stabilit sau susceptibil de a fi stabilit în temeiul alineatului (1). O
astfel de apreciere, în mod rezonabil, nu se poate face în afara cadrului discuţiilor dintre Comisie şi
statul sau statele membre interesate: aceasta este o întrebare care arată, în primul rând, raporturile
state – Comunitate, iar posibila încălcare de către un stat membru a articolului 37 alineatul (2)
prima teză nu poate apărea decât în cazul procedurii prevăzute la articolele 169-171.

Considerăm, în schimb, că alta este situaţia celui de-al doilea segment al textului articolului
37 alineatul (2): „[...] sau care restrânge sfera de aplicare a articolelor privind eliminarea
drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative între statele membre”. Aici, în fapt, revenim la o
aplicare directă a normei statu-quo în domeniul vamal şi contingentar. Este adevărat că textul
nu vizează numai măsurile care, în sine, constituie o restabilire sau o majorare a drepturilor
vamale, o restabilire sau o diminuare a contingentelor, ci măsurile care „restrâng sfera de
aplicare a articolelor privind” eliminarea, ceea ce poate lăsa loc unei marje de apreciere.
Cu toate acestea, credem că aprecierea, poate uneori delicată, care poate este necesar să se
realizeze în anumite cazuri nu trebuie să fie un obstacol în calea aplicării unei sancţiuni de către
instanţele naţionale în beneficiul persoanelor interesate, deoarece norma statu-quo este în acest
caz direct afectată, iar încălcarea sa poate aduce atingere imediată drepturilor persoanelor de
drept privat şi raporturilor juridice private. Cu toate acestea, după părerea noastră, sancţiunea
nu trebuie să se exercite decât cu privire la măsurile restrictive efective care influenţează în mod
direct „drepturile câştigate” pe care persoanele de drept privat le deţin conform reglementării
în vigoare: o restricţie pur „potenţială” nu arată, credem noi, decât aprecierea Comisiei şi a
procedurii prevăzute la articolele 169-171.

Concluzionăm:

1. în sensul respingerii excepţiei de „inadmisibilitate absolută” ridicată de Guvernul Republicii

Italiene;
105
2. articolele 102, 93, 53 şi 37 din tratat să fie interpretate în felul următor:

a) Încălcarea de către un stat membru a obligaţiilor sale, în temeiul articolului 102, ţine numai de
procedura prevăzută la articolele 167-171 şi nu poate determina nulitatea sau inaplicabilitatea
în dreptul intern, sancţionată de către instanţele naţionale, a actului adoptat prin încălcarea
dispoziţiilor articolului menţionat.

b) Articolul 93 este necesar să primească o interpretare identică;

c) Articolul 53: 1. produce efecte imediate şi duce la crearea unor drepturi individuale pe care
instanţele naţionale au obligaţia de a le proteja; 2. este necesar să fie înţeles, în legătură
cu articolul 52 paragraful al doilea, în sensul că interzice orice nouă restricţie a libertăţii de
stabilire care implică o discriminare între resortisanţii statelor membre;

d) Articolul 37 alineatul (2) produce efecte imediate şi duce la crearea unor drepturi individuale
pe care instanţele naţionale au obligaţia de a le proteja, cu privire la măsurile noi luate de un
stat membru care implică efectiv fie introducerea unor noi drepturi sau a unor taxe cu efect
echivalent ori o majorare a acestor drepturi, fie stabilirea unor noi restricţii cantitative sau
măsuri cu efect echivalent;

3. instanţei din Milano îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la cheltuielile de judecată

efectuate în faţa Curţii.

106
 ORDONANŢA CURŢII

DIN 3 IUNIE 1964

În cauza 6/64,

având ca obiect o cerere adresată Curţii de către Giudice Conciliatore din Milano (Prima cameră),
pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în litigiul pendinte în faţa acestei instanţe între

domnul Flaminio Costa

şi

E.N.E.L.

Întrucât societatea pe acţiuni Edison a depus o „cerere de intervenţie”, înregistrată la grefă la

20 mai 1964, în scopul susţinerii concluziilor domnului Costa în faţa Curţii, reclamant în faţa
instanţei din Milano;

întrucât, înainte de orice altă acţiune în prezenta cauză, este necesar să se pronunţe asupra
admisibilităţii acestei cereri;

întrucât în temeiul articolului 92 din Regulamentul de procedură, „Curtea poate oricând să se

pronunţe din oficiu asupra cauzelor de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică”;

întrucât articolul 177 din Tratatul CEE nu are în vedere o procedură contencioasă vizând
soluţionarea unui litigiu, însă instituie o procedură specială destinată, în vederea asigurării
unităţii de interpretare a dreptului comunitar printr-o cooperare între Curtea de Justiţie şi
instanţele naţionale, să le permită acestora să solicite interpretarea textelor comunitare pe care
le aplică în litigiile înaintate acestora;

întrucât, prin urmare, procedura aplicabilă în faţa Curţii decurge din normele speciale prevăzute
la articolul 20 din Statutul Curţii de Justiţie cu privire la care trebuie examinată admisibilitatea
„cererii de intervenţie” a societăţii Edison;

întrucât, în temeiul acestei dispoziţii, „părţile, statele membre, Comisia şi, după caz, Consiliul
au dreptul de a depune în faţa Curţii memorii sau observaţii scrise”;

întrucât o astfel de dispoziţie specială nu are sens în cazul în care dreptul de a participa la
procedura prevăzută la articolul 177 era cunoscut tuturor persoanelor interesate în termenii
articolului 37;

întrucât, în consecinţă, este necesar să se aplice articolul 92;

întrucât nu este, prin urmare, necesar să se admită intervenţia unui terţ care, similar poziţiei
societăţii Edison, nu este implicat în acţiunea din faţa instanţei care transmite cererea pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare şi, în concluzie, nu are dreptul de a depune memorii sau
observaţii scrise;

întrucât în absenţa cheltuielilor nu este necesar să se hotărască asupra acestui capăt de cerere;

������������������������������
Limba de procedură: italiana.
107
Pentru aceste motive,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, în special articolul 177,

având în vedere Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice Europene
şi, în special, articolele 20 şi 37 ale acestuia;

având în vedere Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice

Europene;

după ascultarea raportului judecătorului raportor;

după ascultarea concluziilor conforme ale avocatului general;

CURTEA,

compusă din:

domnul A. M. Donner, preşedinte

domnii Ch. L. Hammes şi A. Trabucchi, preşedinţi de cameră,

domnii L. Delvaux şi R. Lecourt (raportor), judecători

avocat general: domnul K. Roemer,

grefier: domnul A. Van Houtte

dispune:

1) Intervenţia societăţii Edison este inadmisibilă;

2) Nu este necesar să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Luxemburg, 3 iunie 1964.

Grefier Preşedinte

A. Van Houtte A. M. Donner

108
61970J0011

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 17 DECEMBRIE 1970

INTERNATIONALE HANDELSGESELLSCHAFT MBH

împotriva

EINFUHR- UND VORRATSSTELLE FÜR GETREIDE UND FUTTERMITTEL

(cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare,

formulată de Verwaltungsgericht Frankfurt)

Cauza 11/70

Sumarul hotărârii

1. Acte ale instituţiilor – Validitate – Apreciere în funcţie de dreptul comunitar – Autonomia,

uniformitatea şi eficacitatea dreptului comunitar – Recurgere inadmisibilă la normele de drept
constituţional naţional

2. Drept comunitar – Principii generale – Drepturi fundamentale – Respectare asigurată de

Curte în funcţie de structura şi obiectivele Comunităţii

3. Agricultură – Organizarea comună a pieţelor – Certificate de import şi de export garantate

de o cauţiune – Caracterul necesar şi corespunzător al acestui sistem – Absenţa încălcării
drepturilor fundamentale

(Tratatul CEE, articolele 40, 43)

4. Agricultură – Organizarea comună a pieţelor – Certificate de import şi de export – Termen

de valabilitate – Expirare – Caz de forţă majoră – Noţiune

(Regulamentul nr. 120/67 al Consiliului)

5. Agricultură – Organizarea comună a pieţelor – Certificate de import şi de export – Anularea

angajamentului de export sau de import – Limitarea la cazurile de forţă majoră – Admisibilitate

1. Validitatea actelor adoptate de instituţiile comunitare poate fi apreciată numai în lumina

dreptului comunitar; dreptul născut din tratat, izvor de drept autonom, nu poate, prin natura
sa, să fie înlăturat de normele de drept naţional, oricare sunt acestea, fără a-şi pierde caracterul
comunitar şi fără a pune în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii însăşi; prin urmare,
invocarea atingerilor aduse drepturilor fundamentale, astfel cum sunt prevăzute de Constituţia
unui stat membru, sau a principiilor unei structuri constituţionale naţionale, nu poate afecta
validitatea unui act al Comunităţii sau efectul acestuia pe teritoriul respectivului stat. (Hotărârea
din 15 iulie 1964, cauza 6/64, Rec., X-1964, p. 1160.)

2. Respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale de

drept, a căror respectare este asigurată de Curtea de Justiţie. Protejarea acestor drepturi, care
se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul
 �����������������������������
Limba de procedură: germana.
109
structurii şi obiectivelor Comunităţii. (Hotărârea din 12 noiembrie 1969, cauza 29/69, Rec.,
XV-1969, p. 425.)

3. Cerinţa, din partea regulamentelor agricole comunitare, de certificate de import şi de export

care includ, pentru beneficiari, angajamentul de a executa operaţiunile proiectate sub garanţia
unei cauţiuni, constituie un mijloc necesar şi totodată corespunzător, în sensul articolului 40
alineatul (3) şi al articolului (43) din Tratatul CEE, pentru a permite autorităţilor competente să
stabilească în modul cel mai eficient intervenţiile acestora pe piaţa cerealelor. Regimul acestor
certificate nu aduce atingere niciunui drept fundamental.

4. Noţiunea de forţă majoră prevăzută de regulamentele agricole nu se limitează la cea de

imposibilitate absolută, ci trebuie să fie înţeleasă în sensul de circumstanţe anormale, care nu
pot fi controlate de importator sau de exportator şi ale căror consecinţe puteau fi evitate numai
cu preţul unor sacrificii excesive, în pofida tuturor diligenţelor depuse. (Hotărârea din 11 iulie
1968, cauza 4/68, Rec., XIV-1968, p. 563.)

5. Limitând anularea angajamentului de a exporta şi restituirea garanţiei la cazurile de forţă

majoră, organul legislativ comunitar a adoptat o dispoziţie care, fără a impune o obligaţie
nedatorată importatorilor sau exportatorilor, este adecvată pentru a asigura funcţionarea normală
a organizării pieţei comune a cerealelor, în interesul general, astfel cum este definit de articolul
39 din tratat.

În cauza 11/70,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către
Verwaltungsgericht (tribunalul administrativ) din Frankfurt pe Main pentru pronunţarea, în
litigiul pendinte în faţa acestei instanţe între

INTERNATIONALE HANDELSGESELLSCHAFT MBH, cu sediul la Frankfurt pe Main,

şi

EINFUHR- UND VORRATSSTELLE FÜR GETREIDE UND FUTTERMITTEL (Oficiul

pentru importul şi depozitarea cerealelor şi furajelor) din Frankfurt pe Main,

a unei hotărâri preliminare privind validitatea articolului 12 alineatul (1) paragraful al treilea din
Regulamentul nr. 120/67/CEE al Consiliului din 13 iunie 1967 privind organizarea comună a
pieţelor în sectorul cerealelor şi a articolului 9 din Regulamentul nr. 473/67/CEE al Comisiei din
21 august 1967 privind certificatele de import şi de export pentru cereale, produse transformate
pe bază de cereale, orez, brizură de orez şi produse transformate pe bază de orez,

CURTEA,

compusă din domnii R. Lecourt, preşedinte, A. M. Donner şi A. Trabucchi, preşedinţi de cameră,

R. Monaco, J. Mertens de Wilmars, P. Pescatore (raportor) şi H. Kutscher, judecători,

avocat general: domnul A. Dutheillet de Lamothe,

grefier: domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

HOTĂRÂRE

110
 Aspecte de fapt şi de drept

I – Fapte şi procedură

La 7 august 1967, societatea Internationale Handelsgesellschaft mbH, întreprindere de import-

export cu sediul la Frankfurt pe Main, a obţinut un certificat de export pentru 20 000 de tone de
griş de porumb, a cărui valabilitate expira la 31 decembrie 1967.

În conformitate cu articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 120/67/CEE
al Consiliului din 13 iunie 1967 privind organizarea comună a pieţelor în sectorul cerealelor (JO
1967, p. 2269), emiterea certificatului a fost subordonată constituirii unei cauţiuni în valoare de
0,50 unităţi de cont pe tonă, garantând angajamentul de a exporta în perioada de valabilitate a
certificatului.

Întrucât operaţiunea de export nu a fost realizată decât parţial (11 486,764 tone) în perioada
de valabilitate a certificatului menţionat anterior, în conformitate cu regulamentul nr. 473/67/
CEE al Comisiei din 21 august 1967 privind certificatele de import şi de export pentru cereale,
produse transformate pe bază de cereale, orez, brizură de orez şi produse transformate pe bază
de orez (JO 1967, nr. 204, p. 16), Einfuhr- und Vorratsstelle für Getreide und Futtermittel a
declarat garanţia executată pentru o sumă de 17 026,47 DM.

Întrucât Einfuhr- und Vorratsstelle nu s-a pronunţat cu privire la opoziţia Internationale

Handelsgesellschaft mbH, aceasta a înaintat o acţiune, la 18 noiembrie 1969, în faţa
Verwaltungsgericht din Frankfurt pe Main.

Prin Ordonanţa din 18 martie 1970, primită la grefa Curţii la 26 martie, Verwaltungsgericht
din Frankfurt pe Main a solicitat Curţii, în conformitate cu articolul 177 din Tratatul CEE, să
pronunţe o hotărâre preliminară cu privire la următoarele întrebări:

1. Obligaţia de a exporta întemeiată pe articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din

Regulamentul nr. 120/67/CEE al Consiliului din 13 iunie 1967, constituirea unei garanţii de
care este însoţită această obligaţie şi pierderea garanţiei în cazul în care exportul nu are loc în
termenul de valabilitate al certificatului de export sunt legale?

2. În cazul în care Curtea confirmă validitatea juridică a dispoziţiei menţionate anterior,

articolul 9 din Regulamentul nr. 473/67/CEE al Comisiei din 21 august 1967, adoptat în temeiul
Regulamentului nr. 120/67, este legal, prin faptul că nu exclude pierderea garanţiei decât în caz
de forţă majoră?

în ordonanţa acesteia, Verwaltungsgericht susţine în special următoarele considerente:

Întrucât tribunalul a refuzat, în temeiul unei jurisprudenţe constante, să admită legalitatea

dispoziţiilor citate, i se pare indispensabil să pună capăt insecurităţii juridice astfel create.

Deşi nu constituie legi naţionale germane, ci norme juridice proprii Comunităţii, regulamentele
comunitare trebuie să respecte drepturile fundamentale elementare, garantate de Constituţia
germană şi principiile structurale esenţiale ale dreptului naţional. În caz de neconformitate
cu aceste principii, supremaţia dreptului supranaţional intră în conflict cu principiile Legii
fundamentale germane.

Sistemul constituirii garanţiei prevăzut de Regulamentul nr. 120/67 este contrar principiilor
libertăţii de acţiune şi dispoziţiei, libertăţii economice şi proporţionalităţii care rezultă în
special din articolul 2 primul paragraf şi din articolul 14 din Legea fundamentală germană.
În special, atingerile aduse intereselor comerţului de sistemul de garanţii par disproporţionate
111
în raport cu scopul urmărit de regulament, de a asigura autorităţilor competente o privire de
ansamblu cât mai precisă posibil cu privire la evoluţia pieţei. Într-adevăr, acelaşi rezultat poate
fi obţinut prin mijloace mai puţin radicale.

Chiar şi în cazul în care Curtea confirmă validitatea sistemului de garanţii, tribunalul încă are
îndoieli cu privire la validitatea articolului 9 din Regulamentul nr. 473/67, datorită faptului
că pierderea garanţiei nu este exclusă decât în caz de forţă majoră şi nu în alte cazuri în care
exportul nu a fost realizat, fără a putea fi imputată culpa părţilor respective.

În conformitate cu articolul 20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a CEE, au fost
depuse observaţii scrise la 15 iunie 1970 de către Guvernul Regatului Ţărilor de Jos, pârât în
acţiunea principală, şi de către Comisia Comunităţilor Europene, la 17 iunie de către reclamanta
în acţiunea principală şi la 18 iunie de către Guvernul Republicii Federale Germania.

Pe baza raportului judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, Curtea a hotărât
să deschidă procedura orală fără o cercetare judecătorească prealabilă.

Reclamanta în acţiunea principală şi Comisia şi-au prezentat observaţiile orale în şedinţa din
11 noiembrie 1970.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 2 decembrie 1970.

Pentru procedura din faţa Curţii, reclamanta în acţiunea principală a fost reprezentată de Fritz
Modest, avocat în Hamburg, pârâta în acţiunea principală de Albrecht Stockburger, avocat în
Frankfurt pe Main, Guvernul Regatului Ţărilor de Jos de domnul W. Riphagen, consilier juridic
la Ministerul Afacerilor Externe, Guvernul Republicii Federale Germania de domnul Rudolf
Morawitz, Ministerialrat la Ministerul Afacerilor Economice, iar Comisia Comunităţilor
Europene de consilierul juridic al acesteia, domnul Claus-Dieter Ehlermann.

II – Observaţiile prezentate în faţa Curţii

Observaţiile scrise şi orale prezentate Curţii pot fi rezumate după cum urmează:

„Internationale Handelsgesellschaft mbH”, reclamantă în acţiunea principală, după indicarea

motivelor de fapt pentru care nu a folosit în întregime certificatul de export care i-a fost acordat,
în perioada de valabilitate a acestuia, contestă validitatea sistemului de garanţii, astfel cum
este prevăzut de articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 120/67 şi de
articolul 9 din Regulamentul nr. 473/67, indicând următoarele motive:

a) Pierderea garanţiei, care este consecinţa neexecutării obligaţiei de a importa sau de

a exporta, constituie în realitate o amendă sau o pedeapsă; dispoziţiile tratatului referitoare la
organizarea pieţelor agricole nu conţin nicio dispoziţie care să autorizeze Consiliul sau Comisia
să instituie sancţiuni cu caracter penal.

b) Sistemul de garanţii, astfel cum este instituit prin dispoziţiile criticate, este contrar
principiului proporţionalităţii care face parte din principiile generale de drept a căror recunoaştere
se impune în cadrul oricărei structuri întemeiate pe respectarea dreptului. Aceste principii fiind
recunoscute de toate statele membre, principiul proporţionalităţii face parte integrantă din
Tratatul CEE.

Reclamanta în acţiunea principală subliniază în special, în această privinţă, că regulamentele

agricole comunitare, în special Regulamentul nr. 120/67, se limitează în principiu la orientarea

112
pieţei prin intermediul preţurilor. Reglementarea preţurilor are un efect automat de ecluză asupra
mişcărilor cantitative ale pieţei comunitare şi evită orice perturbare a acesteia. Prin urmare,
punctul capital al aprecierii pieţei şi al evoluţiei acesteia constă în observarea şi controlul, pe de
o parte, al preţurilor pieţei interne şi, pe de altă parte, al situaţiei pieţei internaţionale. În schimb,
un control cantitativ, astfel cum rezultă din mecanismul certificatelor de import şi de export şi
a cărui executare trebuie să fie garantată prin intermediul unei cauţiuni, are doar o importanţă
secundară.

Prin urmare, rezultă că sistemul de garanţii este irelevant faţă de obiectivul urmărit de regulament
şi, în consecinţă, contrar sistemului acestuia.

Mai mult, acesta este ineficient, având în vedere faptul că nu trebuie nici să garanteze executarea
efectivă a obligaţiei de a importa sau de a exporta, şi nici să le asigure autorităţilor competente,
în termene corespunzătoare, o imagine sigură a situaţiei pieţei, cu atât mai puţin a evoluţiei
viitoare a acesteia.

Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât serviciile Comisiei nu sunt, din punct de vedere tehnic,
în poziţia de a exploata informaţiile furnizate de sistemul criticat.

În cele din urmă, valoarea garanţiei, în special în cazul stabilirii în avans a prelevărilor sau a
restituirilor, este excesivă în comparaţie cu marjele de profit din comerţ.

Din aceste constatări rezultă că importatorilor şi exportatorilor le este impusă, fără a fi necesară,
o obligaţie importantă. Orice măsură de constituire a unei obligaţii, chiar şi suportabile, încalcă
principiul proporţionalităţii atunci când aceasta este inutilă, când există o disproporţie între
această obligaţie şi rezultatul pe care îl poate obţine sau a cărui obţinere trebuie să o permită,
când acest obiectiv nu poate fi atins prin mijlocul folosit sau atunci când există, pentru atingerea
obiectivului, alte mijloace care se pot aplica cu mai puţine inconveniente.

c) Reclamanta în acţiunea principală contestă validitatea articolului 9 din Regulamentul

nr. 473/67, care permite scutirea importatorilor şi a exportatorilor de obligaţia acestora şi de
pierderea garanţiei în caz de forţă majoră, din mai multe motive:

– sistemul articolului 9 încalcă principiul proporţionalităţii prin faptul că refuză să ia în

considerare situaţii, în afară de cazurile de forţă majoră, în care autorizaţia de import sau de
export nu a fost folosită din considerente comerciale justificate;

– dispoziţia în litigiu nu ţine cont de particularităţile regimului de perfecţionare activă sub

care se aflau mărfurile care au dat naştere acţiunii principale;

– Regulamentul nr. 473/67, inclusiv articolul 9, a fost adoptat, în temeiul articolului 26 din
Regulamentul nr. 120/67, conform procedurii „comitetului de gestionare”; aplicarea acestei
proceduri este incompatibilă cu structura instituţională prevăzută de Tratatul CEE.

Einfuhr- und Vorratsstelle für Getreide und Futtermittel, pârât în acţiunea principală,
subliniază în primul rând că aprecierea validităţii actelor instituţiilor comunitare cu privire la
normele de drept naţional, chiar drept constituţional sau cu privire la drepturile fundamentale
care sunt consacrate în acestea, nu poate fi realizată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor.
Cu toate acestea, dreptul fundamental la libera exprimare şi la libera alegere a deciziilor
comerciale, proclamat de Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, constituie un
element al acestui fond comun de valori fundamentale care fac parte din dreptul comunitar;
în ceea ce priveşte principiul proporţionalităţii, acesta este recunoscut de mai multe dispoziţii
ale Tratatului CEE, în special de articolul 40, iar Curtea de Justiţie a recurs deja la acesta pentru

113
aprecierea diferitelor măsuri ale instituţiilor comunitare.

Însă, în dreptul comunitar, ca şi în dreptul naţional, există o încălcare a principiului

proporţionalităţii doar în cazul în care niciun considerent susţinut în mod obiectiv nu poate
justifica recurgerea la un anumit mijloc pentru atingerea unui anumit obiectiv. Prin urmare, în
speţă este vorba doar de a verifica dacă aprecierea economică pe care organul legislativ al CEE
şi-a întemeiat reglementările în litigiu este viciată de erori evidente.

a) Cu privire la prima întrebare adresată Curţii, pârâtul în acţiunea principală consideră că

sensul şi scopul regimului de certificate şi de garanţii este de a permite organismelor însărcinate cu
organizarea pieţei să aibă o vedere de ansamblu permanentă şi sigură a importurilor şi exporturilor
viitoare şi de a le pune astfel în poziţia de a controla activitatea pieţei. Un asemenea control
permanent este indispensabil, nu pentru întocmirea de statistici, ci pentru a permite împărţirea
în mod corect a exercitării puterilor de orientare a pieţei, intervenţia rapidă în caz de criză şi
eventuala instituire a măsurilor de prevenire. Informaţiile disponibile trebuie să furnizeze în
permanenţă o privire de ansamblu prospectivă a pieţei.

Cu toate acestea, nu se poate avea încredere în valoarea informativă a certificatelor decât atunci
când acestea sunt folosite în mod efectiv, cu alte cuvinte, în cazul în care există o obligaţie de
a importa sau de a exporta, sancţionată de o constrângere, care constă tocmai din pierderea
garanţiei. Doar acest sistem poate împiedica, cu suficientă certitudine, speculaţiile care, practicate
în cadrul certificatelor de import şi de export, precum şi al prelevărilor şi restituirilor, afectează
în mod decisiv valoarea informativă a certificatelor neutilizate. Absenţa unui asemenea sistem
conduce, după toate probabilităţile, la un număr nelimitat de renunţări la certificate de import
şi de export şi nu mai face posibilă supravegherea eficientă a pieţei.

Sistemul de garanţii este pe deplin capabil să îndeplinească rolul care îi este acordat:
constrângerea, care reprezintă riscul de pierdere a garanţiei în cazul nefolosirii certificatului,
garantează pe deplin realizarea operaţiunii urmărite, iar autorităţile competente sunt informate
în timp util cu privire la utilizarea sau neutilizarea certificatului.

Este imposibil să se înlocuiască sistemul de garanţii cu alte mijloace care impun obligaţii mai
puţin dificile părţilor interesate. Nici sistemul prin care exportatorii semnalează exporturile
efectuate în mod real şi nici sistemul care constă în obligaţia de a semnala neefectuarea
exportului nu sunt de natură să furnizeze Comisiei şi administraţiei naţionale competente
privirea de ansamblu necesară asupra pieţei şi să împiedice speculaţiile; ambele procedee au
drept consecinţă, ţinând seama de perioada lungă de valabilitate a certificatelor, faptul că nu
este posibil, în niciun moment, să se stabilească, chiar şi aproximativ, cantităţile reale care se
aşteaptă să fie importate sau exportate. Mai mult, durata de valabilitate a certificatelor nu poate
fi redusă, fiind stabilită în funcţie de termenele obişnuite în comerţul mondial.

Valoarea garanţiei nu impune exportatorului o obligaţie excesivă; aceasta este, în special, mult
mai mică decât marja de profit normală pentru acest tip de operaţiune. În cazul certificatelor
de export cu restituire stabilită anterior, era în mod evident necesar ca valoarea garanţiei să
fie stabilită la un nivel mai ridicat, întrucât garanţia trebuia să prevină riscul unor speculaţii
mai importante referitoare la rata de rambursare stabilită, speculaţii care puteau conduce la
neutilizarea certificatului.

b) Cu privire la a doua întrebare, pârâtul în acţiunea principală contestă că principiul

proporţionalităţii a fost încălcat prin faptul că articolul 9 din Regulamentul nr. 473/67 nu exclude
obligaţia folosirii certificatului în termenele stabilite decât în urma circumstanţelor considerate
caz de forţă majoră.
114
Cazurile de forţă majoră prevăzute de această dispoziţie nu fac obiectul unei enumerări exhaustive,
organismele competente fiind abilitate să includă în aceasta alte circumstanţe decât cele care
sunt vizate în mod expres. Lista circumstanţelor suplimentare care trebuie considerate cazuri
de forţă majoră, astfel cum a fost întocmită şi notificată de Republica Federală Germania, este
atât de cuprinzătoare încât ţine seama de toate cazurile importante care pot justifica neaplicarea
pierderii garanţiei. Curtea de Justiţie însăşi, în hotărârea din 11 iulie 1968 din cauza 4/68, a ţinut
în mod remarcabil seama de interesele importatorilor şi exportatorilor, definind, în funcţie de
criterii generale, sensul expresiei „forţă majoră” şi lăsând aplicarea acestei noţiuni la latitudinea
administraţiei şi a instanţelor judecătoreşti.

c) În concluzie, pârâtul în acţiunea principală este de părere că, în cazul în care domeniul
de aplicare a regimului certificatelor este privit în adevărata sa lumină, nu se poate susţine în
mod serios că dispoziţiile înaintate Curţii încalcă principiul proporţionalităţii sau cel al libertăţii
comerţului.

Guvernul Republicii Federale Germania este de părere că, pentru a răspunde întrebărilor
adresate, nu este necesar să se examineze dacă se poate deduce din Tratatul CEE o rezervă
nescrisă în favoarea Constituţiilor statelor membre şi, în special, a drepturilor fundamentale
recunoscute de acestea sau dacă tratatele comunitare prevăd drepturi subiective, analoge sau
echivalente drepturilor fundamentale recunoscute în general în statele membre sau stipulate de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Într-adevăr, Curtea de Justiţie a admis în diferite ocazii că principiul proporţionalităţii este,

de asemenea, valabil în cadrul Comunităţii. Acest principiu nu este contestat de dispoziţiile
în litigiu. Funcţionarea tuturor mecanismelor instituite de Regulamentul nr. 120/67 nu este
asigurată decât printr-o privire de ansamblu prospectivă a pieţei. Emiterea certificatelor în sine
nu poate garanta acest lucru. Nu se pot obţine anumite informaţii cu privire la importurile şi
la exporturile viitoare decât în cazul în care operaţiunile la care se referă certificatele sunt în
mod efectiv realizate. Acesta este obiectul constituirii şi al eventualei pierderi a garanţiei; de
asemenea, acestea evită speculaţiile.

Guvernul Regatului Ţărilor de Jos consideră că obligaţia de a realiza, într-un anumit termen,
operaţiunile de import sau de export la care se referă certificatele, constituirea, în acest scop, a
unei garanţii şi pierderea acesteia atunci când angajamentul nu a fost respectat sunt conforme cu
obiectivul prevăzut de Regulamentul nr. 120/67 şi nu trebuie să fie considerate ilegale.

Scopul acestor măsuri este de a permite realizarea unei politici comune a pieţelor în sectorul
cerealelor; aceasta presupune o imagine exactă a situaţiei pieţei în acest sector şi un studiu de
perspectivă valabil privind evoluţia acestuia. Aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cazul în care
anumite date privind importurile şi exporturile aşteptate rămân aleatorii.

Obligaţia de a exporta şi constituirea unei garanţii au alte funcţii decât cele pur statistice;
acestea fac parte integrantă din sistemul stabilit de organizările comune ale pieţelor agricole.
Restituirile la export variază în funcţie de importanţa estimată a stocurilor, evaluate pe baza
exporturilor prevăzute; distribuirea acestor stocuri pe durata unui an comercial este unul dintre
obiectivele politicii pieţelor; stabilirea cifrei exporturilor şi a cantităţilor destinate altor utilizări,
de exemplu denaturării, sunt importante în special într-o situaţie cu excedente.

Nu trebuie înlocuit sistemul în vigoare cu un aviz de non-exportare sau de non-importare.

Asemenea notificare este incompatibilă cu necesitatea de a stabili în avans importurile şi
exporturile care vor fi efectuate în cursul unor perioade date. Mai mult, politica pieţelor este
paralizată de aceasta, fiind în întârziere cu mai multe luni faţă de evenimente. În cele din urmă,

115
o asemenea soluţie favorizează specula.

Comisia Comunităţilor Europene observă, cu titlu preliminar, că instituţiile comunitare sunt

obligate doar de dreptul comunitar şi că, în ceea ce le priveşte, protecţia oferită de drepturile
fundamentale din Constituţiile naţionale decurge doar din dreptul comunitar, scris sau nescris;
mai mult, chiar şi în conformitate cu dreptul constituţional german, sistemul de garanţii nu este
susceptibil de a încălca dispoziţiile privind dreptul la dezvoltarea liberă a persoanei, dreptul la
libertatea de acţiune şi la libertatea economică, decât în cazul în care aduce atingere, în acelaşi
timp, principiului proporţionalităţii.

Acest principiu nu este deloc contestat de sistemul în litigiu, acesta fiind indispensabil funcţionării
corespunzătoare a organizării comune a pieţelor în sectorul cerealelor.

a) Organizarea comună a pieţelor în sectorul cerealelor implică, în esenţă, o reglementare

a preţurilor, al cărei obiectiv este stabilizarea preţurilor cerealelor în Comunitate la un nivel
superior celui al cursurilor mondiale. Această reglementare protejează piaţa internă împotriva
scăderilor de preţuri provocate fie de o supraproducţie comunitară, fie de importurile provenite
din ţări terţe. Aceasta nu poate funcţiona decât în cazul în care mecanismele de reglementare sunt
folosite în mod raţional; prin urmare, este indispensabil să se dispună de date care să permită nu
doar cunoaşterea importurilor şi a exporturilor deja efectuate, ci şi aprecierea în mod valabil a
evoluţiei viitoare a pieţei. Această privire de ansamblu prospectivă a pieţei este indispensabilă
nu numai pentru eventuala aplicare a măsurilor de salvgardare în cazul ameninţării cu perturbări
grave ale pieţei, ci chiar pentru stabilirea restituirilor la export şi pentru stabilirea primei de
denaturare.

Sistemul de garanţii este un instrument necesar pentru o asemenea privire de ansamblu

prospectivă a pieţei.

Aceasta are nevoie de date sigure cu privire la importurile şi exporturile viitoare; certificatul
nu furnizează asemenea indicaţii decât în cazul în care se poate aştepta cu suficientă certitudine
ca emiterea acestuia să conducă efectiv la import sau la export. Acest lucru nu este valabil în
cazul în care neutilizarea certificatului conduce la un dezavantaj pentru titularul acestuia; acesta
este obiectul garanţiei care, în caz de neutilizare a certificatului, rămâne executată. Obligaţia
de a importa sau de a exporta nu conţine alt dezavantaj, pentru titularul certificatului, decât
pierderea garanţiei; prin urmare, aceasta nu constituie în niciun caz o încălcare deosebit de
gravă a drepturilor persoanei particulare.

În lipsa garanţiei, certificatul nu este de natură să furnizeze date sigure cu privire la importurile
sau exporturile viitoare. Într-adevăr, pentru comerciant există mai multe motive pentru a solicita
mai multe certificate decât are nevoie.

Nu este posibilă obţinerea unei priviri de ansamblu valabile asupra pieţei obligând titularul
certificatului să semnaleze neutilizarea certificatului şi amendând orice neîndeplinire a acestei
obligaţii; într-adevăr, pentru obţinerea unei priviri de ansamblu prospective asupra pieţei, este
necesar ca la data emiterii certificatului să existe o certitudine suficientă că în perioada de
valabilitate a certificatului va fi importată sau exportată cantitatea menţionată în acesta. Avizul
de neutilizare conduce doar la corectarea treptată a imaginii iniţial false cu privire la situaţia
viitoare a pieţei.

O reducere a perioadei de valabilitate a certificatelor nu constituie o soluţie adecvată:

aceasta contrazice obiectivele organizării comune a pieţelor în sectorul cerealelor şi este
incompatibilă cu principiul conform căruia comerţul trebuie să fie impozitat cât mai puţin
posibil.
116
Cazurile în care certificatele rămân nefolosite constituie excepţia şi nu împiedică sistemul de
garanţii să îşi atingă obiectivul.

Obiecţia conform căreia sistemul de garanţii transformă economia de piaţă într-o economie
planificată sau controlată nu este justificată. Organizarea comună a pieţelor în sectorul cerealelor
nu poate renunţa la orice intervenţie pe piaţă; totuşi, aceasta este caracterizată prin preocuparea
de a face aceste intervenţii cât mai conforme posibil cu normele pieţei şi de a lăsa concurenţei
cel mai larg domeniu de aplicare.

În concluzie, Comisia estimează că trebuie să se constate, în ceea ce priveşte prima întrebare

adresată de Verwaltungsgericht din Frankfurt, că funcţionarea organizării comune a pieţelor în
sectorul cerealelor necesită o privire prospectivă de ansamblu a pieţei şi impune, prin urmare,
cunoaşterea suficient de sigură a importurilor şi exporturilor viitoare; doar un certificat, însoţit
de riscul pierderii garanţiei este în măsură să ofere aceste cunoştinţe. Sistemul incriminat nu
este doar conform cu obiectivul urmărit, ci şi necesar pentru a permite atingerea acestuia; prin
urmare, acesta nu încalcă principiul proporţionalităţii metodei folosite cu obiectivul urmărit.

b) Cu privire la a doua întrebare, Comisia aminteşte că sistemul de garanţii trebuie să asigure

că folosirea certificatului rămâne regula generală, iar nefolosirea acestuia excepţia; acest lucru
nu este posibil decât dacă, în cazul neutilizării certificatului, garanţia rămâne executată, ca
regulă generală, restituirea acesteia rămânând limitată la cazuri excepţionale.

Limitarea restituirii garanţiei, prin articolul 9 din Regulamentul nr. 473/67, la cazuri de forţă
majoră, nu aduce atingere nici principiului proporţionalităţii, nici teoriei statului de drept.

Într-adevăr, din jurisprudenţa Curţii rezultă că trebuie admisă existenţa unui caz de forţă
majoră atunci când aplicarea unor criterii obiective foarte stricte permite recunoaşterea faptului
că nerealizarea importului sau a exportului nu se datorează unei neglijenţe şi că, în această
examinare, trebuie respectat principiul proporţionalităţii; mai mult, faptul că un comerciant
trebuie să suporte o pierdere excesivă poate constitui un caz de forţă majoră care îl poate scuti
de obligaţia de a efectua operaţiunea vizată.

În concluzie, la a doua întrebare Comisia constată că sistemul de garanţii trebuie, pentru atingerea
obiectivului acestuia, să cuprindă o definiţie strictă a condiţiilor a căror realizare justifică scutirea
de la pierderea garanţiei. Aceasta este utilitatea noţiunii de forţă majoră. Limitarea la cazurile
de forţă majoră, în interpretarea pe care Curtea a dat-o acestei noţiuni, nu aduce atingere nici
principiului proporţionalităţii, nici oricărui alt principiu juridic general.

Motive

1. Prin ordonanţa din 18 martie 1970 primită la Curte la 26 martie 1970, Verwaltungsgericht
(tribunalul administrativ) din Frankfurt pe Main a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE,
două întrebări privind validitatea regimului certificatelor de export şi a garanţiei ataşate acestuia -
denumit în continuare „sistem de garanţii” - prevăzut de Regulamentul nr. 120/67/CEE al Consiliului
din 13 iunie 1967 privind organizarea comună a pieţelor în sectorul cerealelor (JO 1967, p. 2269) şi
de Regulamentul nr. 473/67/CEE al Comisiei din 21 august 1967 privind certificatele de import şi de
export (JO 1967, nr. 204, p. 16).

2. Din motivele ordonanţei de trimitere rezultă că Verwaltungsgericht a refuzat până în

prezent să admită validitatea dispoziţiilor în cauză şi că, din acest motiv, consideră că este
esenţial să pună capăt incertitudinii juridice existente.

117
Conform aprecierii tribunalului, sistemul de garanţii este contrar anumitor principii structurale
ale dreptului constituţional naţional, care trebuie să fie protejate în cadrul dreptului comunitar,
astfel încât supremaţia dreptului supranaţional să cedeze în faţa principiilor Legii fundamentale
germane.

În special, sistemul de garanţii aduce atingere principiilor libertăţii de acţiune şi de dispoziţie,

libertăţii economice şi proporţionalităţii care rezultă, în special, din articolul 2 primul paragraf
şi din articolul 14 din Legea fundamentală.

Obligaţia de a importa sau de a exporta rezultând din eliberarea certificatelor, împreună cu garanţia
ataşată acesteia, constituie o intervenţie excesivă în libertatea de dispoziţie a comercianţilor, iar
scopul regulamentelor putea fi atins prin intermediul unor intervenţii cu consecinţe mai puţin
grave.

Cu privire la protecţia drepturilor fundamentale în ordinea juridică comunitară

3. Recurgerea la norme sau noţiuni juridice ale dreptului naţional pentru aprecierea validităţii
actelor adoptate de instituţiile Comunităţii aduce atingere unităţii şi eficienţei dreptului
comunitar.

Validitatea unor astfel de acte poate fi apreciată numai în lumina dreptului comunitar.

Într-adevăr, dreptul născut din tratat, izvor de drept autonom, nu poate, prin natura sa, să fie
înlăturat de normele de drept naţional, oricare sunt acestea, fără a-şi pierde caracterul comunitar
şi fără a pune în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii însăşi.

Prin urmare, invocarea atingerilor aduse fie drepturilor fundamentale, astfel cum sunt prevăzute
de Constituţia unui stat membru, fie principiilor unei structuri constituţionale naţionale, nu
poate afecta validitatea unui act al Comunităţii sau efectul acestuia pe teritoriul respectivului
stat.

4. Cu toate acestea, este necesar să se examineze dacă a fost încălcată o altă garanţie similară,
inerentă dreptului comunitar.

Într-adevăr, respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale
de drept a căror respectare este asigurată de Curtea de Justiţie.

Protejarea acestor drepturi, care se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre,
trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii.

Prin urmare, este necesar să se examineze, în lumina îndoielilor exprimate de Verwaltungsgericht,

dacă sistemul de garanţii a adus atingere drepturilor cu caracter fundamental, a căror respectare
trebuie să fie asigurată în ordinea juridică comunitară.

Cu privire la prima întrebare (legalitatea sistemului de garanţii)

5. Prima întrebare adresată de Verwaltungsgericht urmăreşte să afle dacă angajamentul

de a exporta, întemeiat pe articolul 12 alineatul (1) paragraful al treilea din Regulamentul nr.
120/67, constituirea unei garanţii de care este însoţit acest angajament şi pierderea garanţiei
în cazul în care exportul nu are loc în perioada de valabilitate a certificatului de export sunt
conforme cu dreptul.

6. În sensul celui de-al treisprezecelea considerent din preambulul Regulamentului nr.

118
120/67, „autorităţile competente trebuie să fie într-o poziţie în care să urmărească în permanenţă
mişcarea schimburilor comerciale, pentru a putea aprecia evoluţia pieţei şi pentru a aplica,
eventual, măsurile ... care sunt necesare”, şi „în acest scop este necesar să se prevadă emiterea
de certificate de import sau de export, însoţite de constituirea unei garanţii care să asigure
realizarea operaţiunilor pentru care au fost solicitate aceste certificate”.

Din aceste considerente, precum şi din sistemul general al regulamentului, rezultă că sistemul
de garanţii are ca scop garantarea realităţii importurilor şi exporturilor pentru care sunt solicitate
certificatele, pentru a asigura atât Comunităţii, cât şi statelor membre, o cunoaştere exactă a
tranzacţiilor preconizate.

7. Această cunoaştere, împreună cu celelalte informaţii disponibile privind situaţia pieţei, este
indispensabilă pentru a permite autorităţilor competente o utilizare adecvată a instrumentelor
de intervenţie, obişnuite şi excepţionale, puse la dispoziţia acestora cu scopul de a garanta
funcţionarea regimului preţurilor instituit de regulament, precum acţiunile de cumpărare, de
stocare şi de distribuţie, stabilirea primelor de denaturare, stabilirea restituirilor la export,
aplicarea de măsuri de salvgardare şi alegerea de măsuri pentru evitarea devierii traficului
comercial.

Această necesitate este cu atât mai imperativă cu cât punerea în aplicare a politicii agricole
comune implică importante responsabilităţi financiare în sarcina Comunităţii şi a statelor
membre.

8. Prin urmare, este necesar ca autorităţile competente să dispună nu numai de informaţii

statistice privind situaţia pieţei, ci şi de previziuni precise privind importurile şi exporturile
viitoare.

În prezenţa obligaţiei impuse statelor membre prin articolul 12 din Regulamentul 120/67, de a
emite certificate de import sau de export oricărei persoane interesate, o previziune este lipsită
de semnificaţie în cazul în care certificatele nu implică pentru beneficiari angajamentul de a
acţiona în consecinţă.

La rândul său, acest angajament este ineficace în cazul în care respectarea lui nu este asigurată
prin mijloace corespunzătoare.

9. Nu se poate critica alegerea, în acest scop, de către organul legislativ comunitar, a

mijlocului de garantare, ţinând seama de faptul că acest mecanism este adaptat caracterului
voluntar al cererilor de certificate şi că are, faţă de celelalte sisteme posibile, dublul avantaj al
simplităţii şi al eficienţei.

10. Un regim de simplă declarare a exporturilor efectuate şi a certificatelor neutilizate, astfel

cum a fost preconizat de reclamanta în acţiunea principală, este, datorită caracterului său
retrospectiv şi în absenţa oricărei garanţii de aplicare, incapabil să ofere autorităţilor competente
date sigure privind evoluţia mişcărilor de mărfuri.

11. De asemenea, un sistem de amenzi impuse a posteriori conduce la importante

complicaţii administrative şi juridice, atât în stadiul deciziei, cât şi al executării, agravate de
faptul că operatorii în cauză se pot sustrage autorităţii organismelor de intervenţie datorită
reşedinţei acestora pe teritoriul unei alte ţări membre, întrucât articolul 12 din regulament
impune statelor membre obligaţia de a emite certificatele oricărei persoane interesate care
solicită acest lucru, „indiferent de locul stabilirii sale în Comunitate”.

12. Prin urmare, se pare că solicitarea certificatelor de import şi de export care include,

119
pentru beneficiari, angajamentul de a executa operaţiunile propuse în temeiul unui sistem de
garanţii, constituie o metodă necesară şi totodată corespunzătoare pentru a permite autorităţilor
competente să stabilească în modul cel mai eficient intervenţiile acestora pe piaţa cerealelor.

13. Prin urmare, principiul sistemului de garanţii nu poate fi contestat.

14. Cu toate acestea, este necesar să se examineze dacă anumite modalităţi ale sistemului
de garanţii pot fi contestate cu privire la principiile enunţate de Verwaltungsgericht, în special
în ceea ce priveşte argumentul reclamantei în acţiunea principală că garanţia este o obligaţie
excesivă pentru comerţ, aducând atingere drepturilor fundamentale.

15. Pentru a evalua sarcina reală a garanţiei aplicate comerţului, este necesar să se ia în
considerare nu atât valoarea garanţiei rambursate - şi anume 0,5 unităţi de cont la 1 000 kg -,
cât cheltuielile şi costurile implicate de constituirea acesteia.

În evaluarea acestei sarcini, nu se poate ţine seama de pierderea garanţiei înseşi, comercianţii
fiind protejaţi în mod adecvat de dispoziţiile regulamentului referitoare la circumstanţele
recunoscute drept caz de forţă majoră.

16. Cheltuielile pentru constituirea garanţiei nu au o valoare disproporţionată faţă de valoarea

totală a mărfurilor în cauză şi a altor cheltuieli comerciale.

Prin urmare, reiese că obligaţiile care rezultă din sistemul de garanţii nu sunt excesive şi sunt
consecinţa normală a unui regim de organizare a pieţelor conceput în conformitate cu cerinţele
interesului general, definit la articolul 39 din tratat, care urmăreşte să asigure un nivel de trai
echitabil populaţiei agricole, asigurând în acelaşi timp preţuri rezonabile în livrările către
consumatori.

17. Reclamanta în acţiunea principală susţine, de asemenea, că pierderea garanţiei în urma

neexecutării angajamentului de a importa sau de a exporta, constituie în realitate o amendă sau
o pedeapsă pe care, în conformitate cu tratatul, Consiliul şi Comisia nu erau autorizate să o
instituie.

18. Acest argument se bazează pe o analiză eronată a sistemului de garanţii, care nu poate fi
asimilat unei sancţiuni penale, deoarece acesta reprezintă numai garanţia de executare a unui
angajament asumat în mod voluntar.

19. În cele din urmă, argumentele invocate de reclamanta în acţiunea principală, întemeiate
pe de o parte, pe faptul că serviciile Comisiei nu sunt, din punct de vedere tehnic, în măsură să
exploateze informaţiile furnizate de sistemul criticat, acesta fiind, prin urmare, lipsit de orice
utilitate practică, iar pe de altă parte, pe faptul că mărfurile care fac obiectul litigiului sunt
supuse regimului de perfecţionare activă, sunt lipsite de pertinenţă.

Într-adevăr, aceste argumente nu pot contesta însuşi principiul sistemului de garanţii.

20. Din toate aceste considerente rezultă că regimul certificatelor care implică, pentru cei
care le solicită, angajamentul de a importa sau de a exporta, garantat printr-o cauţiune, nu aduce
atingere niciunui drept fundamental.

Mecanismul de garanţie constituie o metodă corespunzătoare, în sensul articolului 40 paragraful

al treilea din tratat, pentru organizarea comună a pieţelor agricole şi, de asemenea, este conform
cu cerinţele articolului 43.

120
Cu privire la a doua întrebare (noţiunea de forţă majoră)

21. Prin a doua întrebare adresată de Verwaltungsgericht se urmăreşte să se afle dacă, în cazul
în care Curtea confirmă validitatea dispoziţiei prevăzute de Regulamentul nr. 120/67, articolul 9 din
Regulamentul nr. 473/67 al Comisiei, adoptat pentru punerea în aplicare a primului regulament,
este legal, prin faptul că nu exclude pierderea garanţiei decât în cazul de forţă majoră.

22. Din motivele ordonanţei de trimitere rezultă că tribunalul consideră excesivă şi contrară
principiilor enunţate mai sus dispoziţia de la articolul 1 din Regulamentul nr. 473/67, al cărei
efect este de a limita anularea obligaţiei de a importa sau de a exporta şi restituirea garanţiei
numai la „circumstanţele care trebuie considerate cazuri de forţă majoră”.

Verwaltungsgericht, pe baza experienţei sale, consideră această dispoziţie ca fiind prea restrânsă,
lăsând în sarcina exportatorilor pierderea garanţiei în circumstanţele în care exportul nu a avut
loc din motive justificabile, dar care nu pot fi asimilate unui caz de forţă majoră, în sensul strict
al termenului.

În ceea ce o priveşte, reclamanta în acţiunea principală consideră că această dispoziţie este

prea riguroasă, întrucât limitează restituirea garanţiei la cazurile de forţă majoră, fără a ţine
seama de aranjamentele importatorilor sau exportatorilor justificate de considerente cu caracter
comercial.

23. Noţiunea de forţă majoră prevăzută de regulamentele agricole ţine seama de natura
specială a raporturilor de drept public între operatorii economici şi administraţia naţională,
precum şi de finalităţile acestei reglementări.

Din aceste obiective, precum şi din dispoziţiile pozitive ale regulamentelor în cauză, rezultă
că noţiunea de forţă majoră nu se limitează la cea de imposibilitate absolută, ci trebuie să fie
înţeleasă în sensul de circumstanţe anormale, care nu pot fi controlate de importator sau de
exportator şi ale căror consecinţe puteau fi evitate numai cu preţul unor sacrificii excesive, în
pofida tuturor diligenţelor depuse.

Această noţiune implică o flexibilitate suficientă nu numai cu privire la natura evenimentului

invocat, ci şi cu privire la diligenţele pe care exportatorul avea obligaţia să le depună pentru a-i
face faţă şi la sfera de aplicare a pierderilor pe care avea obligaţia să le accepte în acest scop.

24. Cazurile de decădere invocate de tribunal ca impunând exportatorului o obligaţie

nejustificată şi excesivă par să privească ipotezele în care un export nu a avut loc fie din culpa
exportatorului, fie ca urmare a unei greşeli a acestuia, fie din motive pur comerciale.

Criticile împotriva articolului 9 din Regulamentul nr. 473/67 urmăresc, în realitate, să înlocuiască
considerente întemeiate numai pe interesul şi comportamentul anumitor operatori economici cu
un regim definit în interesul public al Comunităţii.

Sistemul stabilit, în temeiul principiilor Regulamentului nr. 120/67, prin Regulamentul de

punere în aplicare nr. 473/67, urmăreşte să scutească operatorii economici de angajamentul
lor în cazurile în care operaţiunea de import sau de export nu a putut fi realizată în perioada de
valabilitate a certificatului, în urma evenimentelor prevăzute de textele citate.

În afara unor asemenea evenimente, pentru care nu îşi pot asuma răspunderea, importatorii
şi exportatorii sunt obligaţi să respecte prevederile regulamentelor agricole, fără a le putea
substitui considerente bazate pe propriul lor interes.

121
25. În consecinţă, reiese că, limitând anularea angajamentului de a exporta şi restituirea
garanţiei la cazurile de forţă majoră, organul legislativ comunitar a adoptat o dispoziţie care,
fără a impune o sarcină nedatorată importatorilor sau exportatorilor, este adecvată pentru a
asigura funcţionarea normală a organizării pieţei cerealelor, în interesul general, astfel cum este
definit la articolul 39 din tratat.

Rezultă că niciun argument împotriva validităţii sistemului de garanţii nu poate fi întemeiat pe

dispoziţii care limitează restituirea garanţiei la cazurile de forţă majoră.

Cu privire la cheltuielile de judecată

26. Cheltuielile efectuate de Guvernul Regatului Ţărilor de Jos, de Guvernul Republicii

Federale Germania şi de Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii,
nu pot face obiectul unei rambursări;

27. Procedura are, în raport cu părţile în acţiunea principală, un caracter incidental ridicat în
cursul acţiunii pendinte în faţa Verwaltungsgericht din Frankfurt pe Main, este de competenţa
acestei instanţe să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată;

pentru aceste motive,

având în vedere actele de procedură;

după ascultarea raportului judecătorului raportor;

după ascultarea observaţiilor orale prezentate de reclamanta în acţiunea principală şi de Comisia

Comunităţilor Europene;

după ascultarea concluziilor avocatului general;

având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, în special articolele

2, 39, 40, 43 şi 177;

având în vedere Regulamentul nr. 120/67/CEE al Consiliului din 13 iunie 1967 şi Regulamentul
nr. 473/67/CEE al Comisiei din 21 august 1967;

având în vedere Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice Europene,
în special articolul 20;

având în vedere Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene;

CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de către Verwaltungsgericht din
Frankfurt pe Main prin ordonanţa din 18 martie 1970, hotărăşte:

Examinarea întrebărilor adresate nu a scos în evidenţă niciun element de natură să

afecteze validitatea:

1) articolului 12 alineatul (1) paragraful al treilea din Regulamentul nr.�����������

120/67/CEE
al Consiliului din 13 iunie 1967, care subordonează emiterea certificatelor de
import sau de export de constituirea unei garanţii care să asigure angajamentul
de a importa sau de a exporta în perioada de valabilitate a certificatului;

2) articolului 9 din Regulamentul nr. 473/67/CEE al Comisiei din 21 august 1967,

122
 care are ca efect limitarea anulării angajamentului de a importa sau de a exporta
şi a restituirii garanţiei numai în cazurile care pot fi considerate cazuri de forţă
majoră.

Judecată şi pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 17 decembrie 1970.

Lecourt Donner Trabucchi

Monaco Mertens de Wilmars Pescatore Kutscher

Luxemburg, 17 decembrie 1970.

Grefier Preşedinte

A. Van Houtte R. Lecourt

123
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ALAIN DUTHEILLET DE LAMOTHE,
PREZENTATE LA 2 DECEMBRIE 1970

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

Cele patru cauze (11/70, 25/70, 26/70 şi 30/70) pe care le-aţi examinat astăzi prezintă, în mai
multe puncte, aceleaşi întrebări sau întrebări foarte apropiate.

Despre ce este vorba în principal?

1. Despre validitatea dispoziţiilor incluse în trei regulamente comunitare, Regulamentele

102/64, 120/67 şi 473/67, care prevăd că obţinerea unui certificat de import sau de export pentru
produsele prevăzute de Regulamentul de bază nr.� �������������������������������������������
19 este subordonată depunerii unei garanţii şi
că, exceptând cazul de forţă majoră, garanţia este pierdută în cazul în care operaţiunea nu este
realizată de titularul certificatului.

2. Într-una dintre cauze, 30/70, despre validitatea, în raport cu legea comunitară, a

Regulamentului 87/62 şi despre organizarea de către un stat membru a acestui sistem de garanţii
de la 30 iulie 1962, şi anume înainte de apariţia în 1964 a primului regulament comunitar care
stabileşte sistemul de garanţii pentru Comunitate.

Aceste întrebări vă sunt adresate de două instanţe judecătoreşti germane:���������������������

o instanţă de apel,
Curtea administrativă din Landul Hesse, în cauzele 25, 26 şi 30/70, şi de o instanţă judecătorească
de prim grad, Verwaltungsgericht din Frankfurt pe Main, în cauza 11/70.

Dar aceste întrebări nu v-au fost adresate în aceeaşi formă în diferitele cauze.

În cauzele 11, 25 şi 26/70, acestea iau forma unei acţiuni privind aprecierea validităţii; în
cauza 30/70, iau forma unei acţiuni privind interpretarea articolului 16 din Regulamentul nr.�
19 al Consiliului din 4 aprilie 1962, împreună cu o întrebare privind validitatea articolului
7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 87 al Comisiei. Dar este mai puţin important fondul,
deoarece aceste diferenţe nu pot avea consecinţe decât asupra formei hotărârilor pe care
le veţi pronunţa în aceste diferite speţe şi vom reveni asupra acestui punct la sfârşitul
concluziilor.

Aceste patru cauze prezintă spre soluţionare numeroase întrebări care pot fi grupate, după
părerea noastră, în trei grupe:

– cele referitoare la ceea ce numim legalitatea externă a dispoziţiilor contestate, mai exact,
competenţa autorităţilor comunitare pentru adoptarea acestora şi regularitatea procedurii
conform căreia acestea au fost adoptate;

– cele referitoare la legalitatea internă a acestor dispoziţii, cărora li se reproşează în special

încălcarea principiului proporţionalităţii impus autorităţilor comunitare;

– în cele din urmă, cele referitoare la validitatea Regulamentului 87/62, la compatibilitatea

cu legea comunitară a sistemului instituit în Germania Federală înainte de adoptarea
Regulamentului 120/64.

124
 I

Să examinăm mai întâi problemele referitoare la legalitatea externă a dispoziţiilor contestate.

Criticile aduse acestor dispoziţii sunt multiple, dar în realitate toate se limitează la trei tipuri de
considerente:

1. Lipsa de competenţă a oricărei instanţe comunitare de a le adopta;

2. Neregularitatea procedurii de elaborare a regulamentelor şi în special intervenţia

comitetelor de gestionare;

3. În cele din urmă şi în subsidiar, viciile proprii care afectează în fiecare cauză legalitatea
externă doar a unora dintre dispoziţiile contestate.

A – Cu privire la primul punct, lipsa de competenţă a oricărei instanţe comunitare de a adopta

dispoziţiile contestate, au fost prezentate două argumente, care se pare că au fost pe placul
tribunalului din Frankfurt.

1. Primul dintre aceste argumente este că textele creează o obligaţie de a importa sau de a
exporta, şi anume o obligaţie de a face, însă nicio dispoziţie a tratatului nu permite autorităţilor
comunitare să impună persoanelor de drept privat o asemenea obligaţie. Argumentul nu poate fi
reţinut.

În primul rând, problema de a şti dacă anumite dispoziţii ale tratatului, în special cele referitoare
la agricultură, autorizează instanţele comunitare să impună agenţilor economici, în anumite
împrejurări, obligaţii de a face este foarte îndoielnică şi dacă trebuie să răspundem la aceasta,
ne-am gândi, la prima vedere, mai degrabă la un răspuns afirmativ.

Dar, în realitate, problema nu este ridicată în speţă. Într-adevăr, dispoziţiile contestate nu creează
nicio obligaţie de a importa sau de a exporta.

Singura aplicabilitate a dispoziţiilor menţionate anterior este de a prevedea faptul că certificatul

nu poate fi solicitat decât pentru realizarea efectivă a unei operaţiuni de import sau de export şi
nu pentru un alt motiv. Astfel, dispoziţiile nu creează o obligaţie, ci pun doar o condiţie pentru
emiterea unui titlu necesar operaţiunii deja hotărâte de agentul economic.

Importatorul sau exportatorul au nu numai libertatea de a nu solicita certificatul de import sau de

export, ci chiar de a nu realiza importul sau exportul pe care au declarat că vor să-l efectueze. În
acest caz îşi pierd garanţia, dar libertatea acestora de a acţiona, în cazul în care această libertate
poate fi în mod evident influenţată de acest factor, nu este mai puţin protejată în drept.

Prin urmare, sistemul nu creează o obligaţie de a face, ci pune doar o condiţie pentru acordarea
unei permisiuni de a face.

2. Al doilea argument susţinut în favoarea lipsei totale de competenţă a instanţelor comunitare

pentru adoptarea dispoziţiilor contestate merită o examinare mai aprofundată.

Într-adevăr, se susţine că acest sistem, care îi obligă pe solicitanţii unui certificat de import sau
de export să depună o garanţie şi care prevede că această garanţie este pierdută, cu excepţia
cazurilor de forţă majoră, în caz de nerealizare a operaţiunii în termenele prevăzute de certificat,
constituie în realitate instituirea unui regim de sancţionare.

125
Se afirmă că, în general, statele membre nu au acordat instanţelor comunitare puteri represive,
cu excepţia cazurilor prevăzute în mod expres de tratat, ca de exemplu, în cazul înţelegerilor sau
al exploatării abuzive de poziţii dominante, de articolul 87 alineatul (2) litera (a), care prevede
în mod expres instituirea de amenzi şi de penalităţi cu titlu cominatoriu.

În primul rând, este foarte contestabil să se afirme că tratatul nu le acordă instanţelor comunitare
puterea de a adopta sancţiuni decât în cazurile prevăzute în mod expres.

În special în domeniul agricol, articolul 40 alineatul (3) prevede că organizarea comună a pieţelor
poate include toate măsurile necesare pentru realizarea obiectivelor definite la articolul 39. Ne
putem întreba în mod legitim dacă o formulă atât de largă nu include eventuala posibilitate a
instituirii de sancţiuni pecuniare pentru asigurarea respectării regulamentelor comunitare.

Dar credem că această problemă nu trebuie rezolvată în prezenta speţă, deoarece va fi de ajuns
să examinaţi şi să precizaţi natura juridică a garanţiei prevăzute de texte, pentru a constata că
pierderea acesteia nu are în niciun fel caracterul unei sancţiuni.

Mai întâi trebuie remarcat că termenii de garanţie sau de garantare prezintă o ambiguitate pe
care comentatorii au subliniat-o de mult timp, propunând adesea eliminarea acesteia.

Într-adevăr, până la mijlocul secolului al XIX-lea, termenul de garantare nu avea decât un

singur sens: cel prevăzut la articolul 2011 din Codul Civil Francez, fosta „fidejussio” din dreptul
roman, şi anume angajamentul prin care un terţ intervine în raporturile dintre creditor şi debitor
pentru a-i garanta creditorului că va executa obligaţiile debitorului în cazul în care acesta din
urmă nu şi le va îndeplini.

Dar foarte repede a apărut un alt sens al cuvântului garanţie, care a fost numit adesea garanţie
„administrativă” şi care înseamnă depunerea obligatorie a unei sume de bani înainte de a
putea efectua anumite acţiuni sau de a exercita anumite funcţii, pentru garantarea eventualelor
responsabilităţi care pot rezulta, în special cu privire la puterea publică.

Acest ultim tip de garantare, care, din punctul de vedere al dreptului civil, seamănă mai degrabă
cu o „garanţie”, este foarte diferită de „fidejussio” care constituie garanţia înţeleasă în primul
său sens.

Dar aceste două forme de garantare se pot combina între ele, de exemplu, astfel cum se întâmplă
frecvent în practică, atunci când „cauţiunea garanţie”, dacă o putem numi aşa, este ea însăşi
garantată de un „fidejussio”, cel mai adesea o bancă.

Dar ce este în realitate această „cauţiune garanţie”? După părerea noastră, nu este altceva decât
o formă de garanţie destinată să asigure respectarea angajamentelor asumate în prealabil sau
concomitent.

Cu toate acestea, instituirea unei garanţii este, în mod evident, dificil de asimilat impunerii
unei sancţiuni. Scopul unei sancţiuni este de a pedepsi. O garanţie are ca obiect să prevină şi,
eventual, să repare.

Prin urmare, după părerea noastră, argumentul prezentat împotriva dispoziţiilor contestate şi
întemeiat pe faptul că autorităţile comunitare nu au competenţa de a institui sancţiuni lipseşte „în
fapt”, întrucât aceste dispoziţii nu au instituit un regim de sancţionare, ci un regim de garanţie.

126
B – Să examinăm, aşadar, a doua serie de întrebări privind legalitatea externă a dispoziţiilor
contestate şi întemeiate pe neregularitatea procedurii de elaborare a regulamentelor în care
acestea sunt incluse.

Toate aceste regulamente au fost toate elaborate conform procedurii denumite a comitetelor de
gestionare, al cărei principiu îl cunoaşteţi bine.

La propunerea Comisiei şi după avizul Parlamentului, Consiliul adoptă regulamente de bază,

dar îi încredinţează Comisiei, în anumite condiţii, misiunea de a elabora măsurile necesare
pentru aplicarea acestora. Exercitarea competenţelor astfel conferite de Consiliu Comisiei este
organizată în felul următor: Comisia stabileşte un proiect cu măsurile ce urmează să fie adoptate.
Aceasta îl prezintă unui comitet de gestionare, format din reprezentanţii statelor membre, dar
condus de un reprezentant al Comisiei. Avizul acestui comitet este comunicat Comisiei. Aceasta,
după primirea avizului, adoptă măsuri imediat aplicabile.

Cu toate acestea, atunci când aceste măsuri nu sunt conforme cu avizul comitetului de gestionare,
Comisia poate amâna aplicarea acestora cu o lună, pe de o parte, şi, pe de altă parte, Consiliul,
căruia măsurile i-au fost transmise imediat, le poate abroga sau modifica, în acelaşi termen de
o lună.

Legalitatea acestui sistem, care a fost foarte utilizat pentru că a servit la elaborarea a mai mult de
două mii de regulamente comunitare, este contestată şi cel puţin una dintre instanţele germane
care v-a sesizat părea să aibă îndoieli cu privire la legalitatea acestuia.

În faţa dumneavoastră s-a susţinut că această procedură era contrară tratatului din două
motive:

– pe de o parte pentru că încredinţa comitetului de gestionare un drept de participare la

lucrările legislative ale Comisiei;

– pe de altă parte pentru că le dădea statelor membre posibilitatea de a obţine din partea
Consiliului o „casare” a regulamentelor Comisiei.

În cele din urmă, argumentul care a fost susţinut mai ales în faţa dumneavoastră, prevedea că
această procedură aduce atingere prerogativelor Parlamentului.

Astfel, acesta este echilibrul instituţional al Comunităţii, care este contestat de această procedură.

Această argumentare, domnilor, a fost deja îndelung dezvoltată în faţa Parlamentului European
şi, de asemenea, a fost în mod magistral respinsă de comisia juridică a Parlamentului în raportul
domnului Jozeau-Marigné care este, printr-o fericită conjunctură, atât un legiuitor, cât şi un
jurist excelent. Ne vom însuşi concluziile dezvoltate în acest raport.

Credem că această argumentare nu rezistă, într-adevăr, unei confruntări serioase între modalităţile
aşa-zisului sistem al comitetului de gestionare şi textele tratatului.

Textul esenţial, cel al articolului 155 ultimul paragraf, prevede (cităm) „exercitarea de către
Comisie a competenţelor conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta”.
După părerea noastră, din aceasta rezultă în mod clar trei aspecte:

Consiliul are, ca instituţie, nu doar o putere normativă generală şi de bază, ci şi puterea de a

adopta el însuşi textele de executare necesare pentru aplicarea normelor generale pe care le
adoptă.

127
2. Consiliul poate exercita el însuşi această putere în domeniul executării sau poate încredinţa
exercitarea acesteia Comisiei.

3. Nicio dispoziţie nu limitează dreptul Consiliului de a se folosi sau de a nu se folosi de

posibilitatea care îi este acordată de text şi nici nu îi interzice stabilirea condiţiilor în care
Comisia îşi exercită puterea care i-a fost delegată.

Cum se analizează sistemul comitetelor de gestionare?

1. Consiliul îi încredinţează doar Comisiei misiunea de a adopta măsuri de aplicare a unui

regulament de bază;

2. acesta prevede totuşi o limită pentru această delegare.

În caz de dezacord între comitetul de gestionare şi Comisie, Consiliul îşi poate relua într-o
anumită măsură competenţa de a legifera el însuşi asupra problemei, în termen de o lună,
abrogând sau modificând textul adoptat de Comisie.

Tot acest sistem ni se pare în conformitate totală cu textul articolului 155 din tratat.

Să analizăm în continuare argumentul conform căruia procedura comitetului de gestionare, deşi

nu este contrară tratatului, aduce atingere echilibrului instituţional prevăzut de acest tratat.

Nu putem, cu privire la acest punct, decât să ţinem seama de ce scria pe această temă domnul
Jozeau-Marigné în raportul citat anterior, atunci când, înainte de a-şi exprima rezervele cu privire
la planul politic, examina pe plan juridic compatibilitatea cu tratatul a procedurii comitetelor
de gestionare.

1. Consiliul, atunci când conferă competenţe executive Comisiei în temeiul articolului 155
pentru executarea normelor pe care acesta le stabileşte, are dreptul să adauge atribuirii acestor
competenţe executive anumite condiţii referitoare la modalităţile de exercitare a acestora.

2. Nu există o subordonare a Comisiei faţă de comitet, deoarece Comisia rămâne stăpână pe

propunerea sa.

3. Nu există un transfer de competenţe de la Comisie în favoarea Consiliului, deoarece în

temeiul tratatului acesta din urmă poate să îi atribuie Comisiei exercitarea acestora.

4. În cele din urmă, Consiliul nu depăşeşte limitele stabilite de tratat decât în cazul în care
le conferă comitetelor de gestionare o anumită putere de decizie, ceea ce nu este cazul în speţă.

Dimpotrivă, o procedură care îi rezervă Consiliului însuşi dreptul de a decide în ultimă instanţă
trebuie să fie considerată compatibilă cu tratatul.

În cele din urmă, în ceea ce priveşte drepturile Parlamentului, este sigur faptul că procedura
comitetului de gestionare instituită de Regulamentul nr. 19 nu aduce atingere prin ea însăşi
atribuţiilor Parlamentului.

Pentru a vă convinge trebuie doar să recitiţi Rezoluţia adoptată la 3 octombrie 1968 şi în care
Parlamentul recunoaşte existenţa şi legalitatea acestei proceduri, stabilind limitele politice şi
juridice ale folosirii acesteia.

128
Prin urmare, credem că sistemul comitetului de gestionare instituit de articolul 26 din
Regulamentul de bază nr. 19 nu este contrar nici articolului 155 din tratat, nici echilibrului
instituţional instaurat de acesta.

Rămâne un ultim punct: a fost susţinut în faţa Curţii administrative a Landului Hesse, care vă
adresează întrebarea pe această temă, că această procedură este contrară articolului 189 din tratat,
care prevede diferitele categorii de acte care pot fi adoptate de Comisie sau de Consiliu: regulamente,
directive, etc.

Nu înţelegem foarte bine sfera de aplicare a acestui motiv, care nu a fost reluat în faţa
dumneavoastră de către cei care l-au invocat iniţial.

Întrucât articolul 155 din tratat îi acordă Consiliului posibilitatea de a încredinţa Comisiei
puterea de a adopta măsuri de executare a normelor pe care acesta le stabileşte, rezultă în
mod implicit şi necesar din aceasta că este datoria Comisiei să dea acestor norme forma care
corespunde naturii juridice a acestora: regulament sau directivă; şi, pe de altă parte, rezultă că
tocmai această formă va fi adoptată de Consiliu în cazul în care acesta trebuie să abroge sau să
modifice un text adoptat de Comisie.

În concluzie, vă propunem să hotărâţi că procedura comitetului de gestionare prevăzută

la articolul 26 din Regulamentul nr. 19 şi în temeiul căreia au fost adoptate regulamentele
contestate este conformă cu tratatul, în măsura în care Consiliul nu a încredinţat Comisiei decât
competenţa de a adopta regulamente de aplicare a regulamentelor de bază adoptate de acesta.

C – Şi aceasta ne conduce direct la a treia serie de critici formulate în subsidiar împotriva

regulamentelor contestate în ceea ce priveşte legalitatea externă a acestora.

Aceste critici pot fi rezumate astfel:

Chiar dacă admitem legalitatea procedurii comitetului de gestionare, dispoziţiile contestate

referitoare la garanţie nu pot fi adoptate de Comisie conform acestei proceduri deoarece, pe
de o parte, instituirea unei asemenea condiţii pentru emiterea certificatelor depăşeşte cu mult
cadrul măsurilor de executare şi, pe de altă parte şi în special, Consiliul, în Regulamentul nr.
19, a prevăzut în mod expres că această condiţie nu putea fi impusă decât pentru importurile
de cereale şi nu pentru exporturile şi importurile de grâne, precum şi pentru exporturile şi
importurile de produse cerealiere, astfel cum prevedeau dispoziţiile atacate.

Prima parte a acestei argumentări nu ridică din partea noastră decât o scurtă remarcă.

Aceasta se bazează în special pe faptul că instituirea sistemului de garanţii rezultă atât din textele
adoptate de Consiliu, cât şi din textele adoptate de Comisie conform procedurii comitetelor de
gestionare, dar credem că această circumstanţă, deşi evidenţiază adesea o anumită incoerenţă,
nu este prin ea însăşi de natură să stabilească ilegalitatea textelor adoptate conform procedurii
comitetelor de gestionare.

Într-adevăr, astfel cum am spus mai sus şi cum suntem în măsură să mai amintim imediat,
Consiliul are libertatea de a-şi rezerva adoptarea unei măsuri de punere în aplicare sau,
dimpotrivă, de a conferi Comisiei această misiune.

Singura întrebare apărută şi pe care o vom examina în raport cu Regulamentul nr. 19 este de
a şti dacă instituirea unui sistem de garanţii constituie sau nu o măsură de punere în aplicare a
unui regulament de bază.

129
Articolul 16 din Regulamentul nr. 19 pune în această privinţă o întrebare delicată şi nu vă
ascundem faptul că am ezitat mult cu privire la răspunsul pe care vă propunem să îl daţi
acesteia.

Acest articol 16 este, într-adevăr, redactat în felul următor:

– Primul paragraf impune eliberarea unui certificat în favoarea operatorului economic

pentru orice operaţiune de import şi de export referitoare la orice produs prevăzut la articolul 1
din Regulamentul nr. 19.

– Al doilea paragraf este consacrat doar certificatului de import de grâne. Acesta prevede
perioada de valabilitate a acestor certificate şi procedura conform căreia această perioadă poate
fi modificată.

Acesta precizează, în cele din urmă şi în special, că emiterea certificatului este subordonată
constituirii unei cauţiuni care garantează angajamentul de a importa în perioada de valabilitate
a certificatului şi că această garanţie este executată în cazul în care importul nu este efectuat în
acest termen.

– În cele din urmă, al treilea paragraf face trimitere la procedura prevăzută de articolul 26,
şi anume la cea a comitetului de gestionare, pentru stabilirea normelor de punere în aplicare a
articolului, în special, după cum prevede, pentru stabilirea duratei certificatelor de import ale
tuturor produselor care intră în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 19.

În faţa acestei redactări, ne putem întreba în mod legitim dacă nu cumva Consiliul a înţeles să
limiteze obligaţia constituirii garanţiei doar pentru importurile de grâne pe care le prevede în
mod expres şi dacă, prin urmare, extinderea acestei obligaţii, pe de o parte la exporturile de
grâne şi, pe de altă parte, la importurile şi exporturile de produse cerealiere, altele decât grânele,
nu este ilegală.

Cu atât mai mult îl putem întreba acest lucru cu cât, conform explicaţiilor care ne-au fost
prezentate în procedura orală în cealaltă zi cu privire la această întrebare, se pare că s-au format
două tendinţe în cadrul Consiliului, tendinţa „şoimilor”, dacă o putem numi aşa, care doreau
un sistem de garanţii foarte extins şi foarte rigid, şi tendinţa „porumbeilor” care, dimpotrivă,
preconizau soluţii mai puţin constrângătoare.

Textul adoptat în cele din urmă nu constituie un compromis între aceste două tendinţe: „şoimii” au
obţinut aplicarea sistemului de garanţii la importurile de grâne, „porumbeii” au reuşit admiterea
faptului că acesta nu va fi impus nici pentru exporturile de grâne, nici pentru importurile sau
exporturile de produse cerealiere?

După multe ezitări, astfel cum v-am spus, vă propunem să răspundeţi negativ la această întrebare
din următoarele trei motive:

1. Doar textul trebuie luat în considerare pentru reglementarea problemei, întrucât nu

există, pentru acest regulament de bază, lucrări pregătitoare care să poată schimba interpretarea
judecătorului.

2. Primul paragraf al articolului 16 stabileşte fără echivoc principiul obligaţiei, pentru

operatorul economic, de a obţine pentru orice import sau export al oricărui produs menţionat
la articolul 1 din regulament, şi anume atât grâne, cât şi produse cerealiere sau produse
transformate, un certificat de import sau un certificat de export.

130
3. Al treilea paragraf al acestui articol conferă în mod expres Comisiei misiunea de a
adopta, conform procedurii prevăzute la articolul 26, procedura pentru punerea în aplicare a
normelor generale stabilite la alineatul (1). Credem că instituirea garanţiei nu este în realitate
decât definiţia uneia dintre condiţiile necesare emiterii certificatelor de import şi de export
prevăzute de articolul 16 alineatul (1), şi anume o modalitate de punere în aplicare a articolului
respectiv.

Cu siguranţă principiul constituirii garanţiei şi pierderea acesteia în cazul nerealizării operaţiunii

au fost, în anumite cazuri, reglementate de un regulament de bază şi, în alte cazuri, de un
regulament adoptat de Comisie conform procedurii denumite a comitetului de gestiune.

Dar această circumstanţă nu este prin ea însăşi determinantă deoarece, astfel cum v-am spus mai
devreme, Consiliul are întotdeauna libertatea de a reţine sau de a încredinţa Comisiei adoptarea
măsurilor de punere în aplicare a regulamentelor de bază.

Singura problemă este de a şti dacă instituirea unui sistem de garanţii constituie o „măsură de
punere în aplicare” a unui regulament care prevede obligaţia obţinerii unui certificat de import
sau de export.

Credem că, întrucât Consiliul impune obligaţia deţinerii certificatului de import sau de export,
condiţiile de emitere a certificatului menţionat anterior nu constituie, din punct de vedere al
legalităţii externe, decât simple modalităţi de executare a acestei obligaţii, deoarece (şi aici
este o problemă de legalitate internă pe care o vom examina imediat) aceste norme nu impun
importatorilor şi exportatorilor obligaţii excesive în raport cu obiectivele în funcţie de care a
fost instituit certificatul de import.

Dacă admiteţi, de asemenea, ceea ce noi recunoaştem de bunăvoie încă o dată că necesită un
anumit efort de interpretare, veţi fi obligaţi să recunoaşteţi validitatea dispoziţiilor contestate
care au extins sistemul de garanţii pe de o parte la exporturile de grâne, pe de altă parte la
exporturile şi importurile altor produse decât grânele, care intră în domeniul de aplicare a
Regulamentului nr. 19.

Un ultim motiv referitor la legalitatea externă a dispoziţiilor contestate a fost prezentat în

procedura scrisă: lipsa motivării sau insuficienţa motivării regulamentelor în care acestea sunt
incluse.

Dacă estimaţi că trebuie să răspundeţi la aceste observaţii, deşi niciuna dintre instanţele germane
nu v-a solicitat în mod expres acest lucru, credem că este suficient să constataţi că, în fapt, toate
regulamentele contestate sunt motivate, iar această motivare este suficientă.

Prin urmare, am terminat cu problemele referitoare la legalitatea externă a dispoziţiilor contestate.

Să le abordăm acum pe cele referitoare la legalitatea internă a aceloraşi dispoziţii.

II

Întrebările care vă sunt adresate cu privire la legalitatea internă a măsurilor contestate se referă
toate la una şi aceeaşi problemă, aceea de a şti dacă aceste măsuri respectă sau nu principiul
„proporţionalităţii”, conform căruia cetăţenilor nu le pot fi impuse, în scopul interesului general,
decât obligaţiile strict necesare pentru atingerea acestui scop.

Dar se pune imediat o întrebare prealabilă, aceea de a şti din ce sursă juridică izvorăşte acest
principiu, pentru a fi opozabil unui act adoptat de autorităţile comunitare.

131
În această privinţă se înfruntă trei teze:

1. cea a tribunalului din Frankfurt, care afirmă că, în conformitate cu principiul

proporţionalităţii care rezultă din coroborarea articolelor 2 şi 12 din Legea fundamentală
a Republicii Federale Germania, actele comunitare nu trebuie să încalce aceste dispoziţii
constituţionale, teză din care această instanţă a tras toate concluziile deoarece aceasta, înainte
de a trimite întrebarea în faţa Curţii de Justiţie, a declarat ca nefiind valide, contrare Legii
fundamentale, dispoziţiile contestate astăzi în faţa voastră;

2. cea prezentată de Verwaltungsgerichtshof din Landul Hesse, care consideră că sursa

juridică a acestui principiu al proporţionalităţii este reprezentată de dreptul comunitar nescris,
de principiile generale ale dreptului comunitar;

3. în cele din urmă, cea pe care v-o propunem şi care conduce în speţă la găsirea sursei
acestui principiu într-o dispoziţie expresă şi foarte clară a tratatului.

Chiar dacă soluţia finală trebuia să fie aceeaşi, indiferent de sistemul folosit, credem că trebuie să
vă pronunţaţi, deoarece în caz contrar există riscul să se dezvolte în statele membre jurisprudenţe
divergente, chiar contradictorii.

Un prim punct ni se pare sigur, teza care a atras tribunalul din Frankfurt trebuie să fie în mod
formal respinsă.

Legalitatea unui act comunitar nu poate fi apreciată decât în raport cu legea ordinară, scrisă sau
nescrisă, dar niciodată în raport cu legea naţională, chiar dacă aceasta este o lege constituţională.
Astfel cum aţi hotărât în cauza Costa, unui act comunitar, „datorită naturii sale specifice originale”,
„nu i se poate opune din punct de vedere juridic un text intern, indiferent care este acesta, fără a-şi
pierde caracterul comunitar şi fără a fi contestată baza juridică a Comunităţii însăşi”.

Acest principiu se aplică conform jurisprudenţei Curţii indiferent de norma juridică naţională
invocată şi Curtea a hotărât deja că validitatea unei decizii comunitare nu poate fi apreciată în
raport cu Legea fundamentală germană (Comptoirs de vente des charbons de la Ruhr împotriva
Haute Autorité, Rec. VI-1960, p. 861 şi urm.) şi în special în raport cu articolele 2 şi 12 din
această Lege fundamentală, şi anume în special acelea care sunt invocate în speţă (cauza 1/58,
Stock şi Cie împotriva Haute Autorité, V-1959, p. 62).

Asta înseamnă că principiile fundamentale ale sistemelor de drept naţionale nu au valoare

pentru dreptul comunitar?

Nu, cu siguranţă, acestea contribuie la formarea acestui substrat filozofic, politic şi juridic comun
statelor membre, din care se naşte în mod pretorian un drept comunitar nescris, care are printre
scopurile esenţiale tocmai asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale individului.

În acest sens, principiile fundamentale ale sistemelor de drept naţionale permit dreptului
comunitar să găsească în el însuşi resursele necesare pentru a asigura, atunci când este nevoie,
respectarea drepturilor fundamentale care formează patrimoniul comun al statelor membre.

Această posibilitate pentru dreptul comunitar de a asigura prin el însuşi şi în toate împrejurările
protejarea drepturilor omului aţi afirmat-o deja în Hotărârea Stauder din 12 noiembrie 1969,
Rec., XV-1969, p. 419. Credem că trebuie să o afirmaţi din nou aici cu şi mai multă forţă,
deoarece prezenta speţă se pretează în mod special la aceasta.

Într-adevăr, dreptul fundamental care este invocat aici: cel al individului de a nu i se limita
libertatea de a acţiona decât în măsura necesară interesului general, este deja garantat atât de
132
principiile generale ale dreptului comunitar, a căror respectare este asigurată de Curte, cât şi de
o dispoziţie expresă a tratatului!

– De către principiile generale ale dreptului comunitar: cel puţin două dintre hotărârile
Curţii l-au afirmat în mod expres: la 29 noiembrie 1956, Fédération charbonnière de Belgique,
Rec. 1955-1956, p. 304; la 13 iunie 1958, Hauts Fourneaux de Chasse, Rec., lV-1958, p. 190.

– De către o dispoziţie expresă a tratatului: cea care figurează la articolul 40 din titlul
II, consacrat agriculturii şi din care rezultă că organizarea comună a pieţelor stabilită pentru
atingerea obiectivelor prevăzute la articolul 39 nu poate conţine decât măsurile necesare pentru
realizarea obiectivelor definite la articolul 39.

Prin urmare, astfel cum vedeţi domnilor, nu numai că nu există nicio dificultate pentru a găsi în
dreptul invocat un temei legal comunitar, dar, mai mult, puteţi ezita în legătură cu temeiul legal
pe care doriţi să îl reţineţi.

Din partea noastră, vă propunem temeiul care rezultă din dreptul scris, deoarece credem, pe de
o parte, că este o bună tehnică judiciară de a utiliza dreptul nescris doar în caz de neclaritate, de
insuficienţă sau de lacune ale dreptului scris şi că, pe de altă parte, articolul 40 din tratat, care
nu se referă la scopuri de interes general mai mult sau mai puţin bine definite, ci mai exact la
obiectivele stabilite la articolul 39, asigură în acest domeniu o garanţie mai precisă a drepturilor
persoanelor individuale decât principiile generale ale dreptului comunitar.

În definitiv, credem, prin urmare, că problema care v-a fost adresată în termeni foarte largi şi
adesea chiar politico-filozofici se reduce la o întrebare mai simplă: „prin instituirea sistemului
de garanţii contestat, autorităţile comunitare au încălcat articolul 40 din tratat, în temeiul căruia
nu pot fi adoptate decât măsurile necesare pentru realizarea obiectivelor pieţei agricole comune
definite la articolul 39?”

Pentru a răspunde la această întrebare, credem că trebuie examinate succesiv:

1. principiul sistemului garanţiei;

2. modalităţile acestui sistem.

A – În principiul acestuia credem că, în ceea ce ne priveşte, nu doar sistemul criticat este necesar
funcţionării normale a pieţei comunitare a cerealelor şi a produselor cerealiere, dar că, fiind încă
perfectibil, este probabil măsura cea mai puţin constrângătoare pe care o putem imagina pentru
garantarea unei funcţionări corecte a acestei pieţe.

Vom încerca să vă arătăm acest lucru plasând acest sistem în contextul în care se încadrează şi
în funcţie de care trebuie apreciat.

Organizarea pieţei cerealelor are în mod esenţial ca scop asigurarea unui nivel de viaţă echitabil
pentru producătorii europeni, cu respectarea celorlalte obiective stabilite de tratat pentru politica
comună.

Aceasta prevede mijloace puternice de susţinere şi de intervenţie în ceea ce priveşte preţurile

interne.

În fiecare an se stabileşte mai întâi un preţ indicativ, şi anume preţul la care este dorită realizarea
tranzacţiilor pe piaţa internă comunitară.

133
Pe baza acestui preţ indicativ se stabileşte un preţ de intervenţie, la un nivel mai mic, pentru
a nu bloca schimburile intracomunitare. Acest preţ de intervenţie constituie într-un fel preţul
garantat producătorului.

Variaţiile acestuia constituie unul dintre elementele care declanşează acţiunea organismelor de
intervenţie, fie sub forma achiziţiilor obligatorii fără limită de cantitate, fie prin ajutoare pentru
depozitarea privată, fie, în cele din urmă, prin mijloace indirecte precum denaturarea.

Este evident faptul că un asemenea sistem nu poate funcţiona decât însoţit şi sprijinit de o
acţiune la frontierele comunitare, de o acţiune privind comerţul exterior cu produse.

Preţurile comunitare interne stabilite în funcţie de obiective sociale, cât şi de obiective economice,
sunt într-adevăr superioare preţurilor mondiale despre care ştim în general cât sunt de artificiale
şi cât de puţin corespund preţului ideal al unei pieţe perfecte, imaginată de economiştii liberali
din secolul al XIX-lea.

În cazul în care nu există nicio acţiune la frontierele comunitare, se produc fără îndoială două
fenomene:

1. Niciun export nu este posibil, chiar şi atunci când excedentul producţiei comunitare în
raport cu nevoile le face necesare.

2. Piaţa comunitară riscă să fie invadată de importuri provenite din ţări terţe, care determină
o scădere a cursurilor, declanşarea acţiunii organismelor de intervenţie şi astfel, obligaţiile la
care cetăţenii statelor membre au consimţit pentru susţinerea agricultorilor acestora sunt în
mod direct sau indirect deturnate în favoarea producătorilor din ţări terţe sau a importatorilor de
grâne sau de produse cerealiere.

Deşi nevoia unei intervenţii la frontierele comunitare este, prin urmare, indiscutabilă, alegerea
modalităţilor acestei intervenţii a ridicat celor care au trebuit să decidă asupra lor o problemă
delicată.

Soluţia cea mai simplă consta bineînţeles în faptul de a rezerva unui organism comunitar sau
unor organisme care acţionează în numele Comunităţii monopolul comerţului exterior. Aceste
organisme, care cunosc perfect situaţia aprovizionării, importă în caz de insuficienţă, exportă în
caz de surplus şi încearcă să compenseze pe plan financiar rezultatele contrare ale acestor două
operaţiuni.

O altă soluţie de asemenea posibilă era, menţinând în principiu libertatea comerţului exterior, să
se stabilească periodic şi în funcţie de situaţia pieţei interne contingente la export şi la import.

Aceste soluţii care au fost apărate de numeroşi specialişti reuşeau, desigur, să realizeze cu cea
mai mare siguranţă controlul necesar al comerţului exterior.

Totuşi, acestea nu au fost adoptate, deoarece au fost considerate de autorităţile responsabile ca

impunând obstacole prea mari în calea libertăţii agenţilor economici, constrângeri care, după
părerea multora, nu păreau absolut necesare pentru atingerea scopurilor urmărite.

Astfel a fost adoptat un sistem mult mai suplu, cel mai puţin coercitiv pe care îl putem
imagina.

Nici monopolul importurilor sau al exporturilor, nici controlul cantitativ. Doar un regim bazat
în întregime pe principiul stimulării şi nu pe cel al constrângerii.
134
Pentru exporturi, nu doar libertatea de a exporta ci, pentru ca această libertate să nu rămână doar
teoretică, o subvenţie la export: „restituirea”, al cărei efect global este de a acoperi diferenţa
între cursurile sau preţurile acestor produse în Comunitate şi pe piaţa mondială.

Pentru importuri:

1. un preţ-prag stabilit de autorităţile comunitare şi care corespunde, grosso modo, cu

corecţiile geografice ale preţului de intervenţie, constituie preţul minim sub care produsele nu
pot fi comercializate pe pieţele comunitare;

2. un drept de import comunitar, „prelevarea”, care, spre deosebire de un drept vamal de

tip tradiţional, este variabil, corespunde, grosso modo, în majoritatea cazurilor, diferenţei între
preţul-prag şi preţul ofertei la frontieră;

3. în cele din urmă, pentru importuri şi pentru exporturi, posibilitatea intervenţiei unui anumit
număr de măsuri de salvgardare permiţând adoptarea rapidă, în cazul dereglării mecanismului,
a măsurilor corespunzătoare pe piaţa comunitară.

În felul acesta, domnilor, cu excepţia cazului de criză acută, singurele mijloace care permit
asigurarea echilibrului pieţei, pe care articolul 39 îl menţionează în mod expres printre obiectivele
pieţei agricole comune sunt:

– gestionarea prelevării,

– gestionarea rambursării.

În cazul în care oferta pe piaţa comunitară are tendinţa de a depăşi cererea, rambursarea este
majorată pentru a facilita comercializarea surplusului.

În cazul în care cererea are tendinţa de a depăşi oferta, prelevarea este scăzută, pentru a permite
acoperirea deficitului aprovizionării comunitare.

Dar pentru a gestiona în „sensul bun”, dacă putem spune aşa, prelevarea sau rambursarea,
anumite date se dovedesc necesare:

– în primul rând, datele privind situaţia internă a pieţei, ceea ce nu pune nicio problemă
având în vedere legăturile strânse care unesc autorităţile comunitare responsabile şi organismele
competente ale statelor membre;

– dar, de asemenea, cunoaşterea volumului şi a condiţiilor importurilor şi exporturilor pe

care agenţii economici, care au libertatea deplină de a le practica, urmăresc să le realizeze într-o
anumită perioadă.

În lipsa acestei ultime date, acţiunea comunitară în domeniul comerţului exterior se dezvoltă
prin tatonare. Autoritatea comunitară cunoaşte bine dezechilibrele interne, însă nu ştie deciziile
agenţilor economici, care pot agrava sau, dimpotrivă, diminua aceste dezechilibre; prin urmare,
aceasta nu poate acţiona în sensul pe care îl cere echilibrul pieţei.

Acesta este motivul pentru care nu este numai necesar, ci şi indispensabil, dacă se doreşte
menţinerea libertăţii economice a importatorilor şi exportatorilor, pe de o parte să se supună
operaţiunile acestora emiterii unui certificat de import sau de export, pe de altă parte să se prevadă
că acest document nu este doar o vagă declaraţie de intenţie, iar condiţia emiterii acestuia este
un angajament de a realiza operaţiunea decisă, angajament garantat printr-o garanţie.

135
Astfel plasate în contextul adevărat, sistemul certificatului de import şi de export, angajamentul
realizării operaţiunii decise, precum şi sistemul de garanţii care asigură acest angajament, apar
într-o lumină complet diferită decât cea în care anumite persoane au vrut să le prezinte.

Acesta nu este deloc un sistem destinat garantării unui tip de obligaţie pur statistic, cum se pare
că a gândit tribunalul din Frankfurt.

Acesta nu este deloc, astfel cum v-a fost sugerat anterior, un fel de corvoadă impusă agenţilor
economici de către birocraţii dornici să vadă în sfârşit tabelele de previziuni pe care le-au creat
corespunzând realităţii.

Sunt date fundamentale pentru organizarea pieţei cerealelor, fără de care libertatea care s-a
dorit menţinută în favoarea agenţilor economici riscă fie să ducă la anarhie şi haos, fie să oblige
autorităţile responsabile să recurgă la măsuri coercitive.

Mai mult, iar acesta este un aspect al problemei care nu trebuie neglijat, este un mijloc necesar
pentru ca majorarea veniturilor, care constituie o creştere a prelevării sau diminuarea cheltuielilor,
care constituie o reducere a rambursării, să servească doar interesului pieţei, pentru ca obligaţiile
pe care le impun statele comunitare resortisanţilor acestora pentru susţinerea pieţei agricole
comune să servească acestui scop.

Obligaţiile pe care acest sistem le impune importatorilor şi exportatorilor sunt, după părerea
noastră, răscumpărarea minimă, contravaloarea indispensabilă a libertăţii de acţiune care le-a
fost lăsată.

Desigur, am încercat să vă demonstrăm că certificatele de import sau de export pe de o parte,

garanţia pe de altă parte, nu erau în mod indisolubil legate şi că se puteau imagina procedee
mai puţin coercitive, dar care să conducă la aceleaşi rezultate din punct de vedere al echilibrului
pieţei.

Unul dintre aceste procedee este descris în hotărârea tribunalului de la Frankfurt, iar agentul
societăţilor cerealiere l-a apărat mai devreme. Menţinând obligaţia emiterii unui certificat
de import sau de export, acesta constă în restrângerea obligaţiilor importatorului sau ale
exportatorului care decide în cele din urmă să nu realizeze operaţiunea pe care a decis-o iniţial
la a face o declaraţie privind renunţarea la export sau la import, sub sancţiunea unei amenzi.

Dar, domnilor, atunci când agentul economic adresează această declaraţie autorităţii competente,
răul a fost deja făcut: importul decis în prealabil şi anulat în prezent a fost deja luat în calcul
pentru aprecierea situaţiei pieţei.

Aceasta înseamnă, dacă îmi permiteţi să folosesc o expresie populară franceză, „să închizi
porţile grajdului după ce au fugit caii”.

Este adevărat că mai devreme, în procedura orală, am încercat îndelung să vă demonstrez că

sistemul contestat nu era perfect şi nu permitea în toate cazurile realizarea completă a obiectivului
urmărit; altfel spus, câţiva cai au reuşit să treacă prin porţile întredeschise ale grajdului despre
care am vorbit mai devreme.

Credem în acest sistem, domnilor, dar chiar imperfecţiunile semnalate arată că doar un sistem mai
coercitiv este pe deplin eficient şi că, prin urmare, sistemul contestat constituie cu adevărat „minimul
incompresibil”, dacă putem spune aşa, al constrângerilor pe care trebuie să le suporte agentul
economic în cazul în care vrea să-şi păstreze libertatea de a se dedica operaţiunilor respective.

136
Prin urmare, credem că, în principiu, sistemul instituit de regulamentele contestate şi care
constă în adăugarea la emiterea certificatelor de import şi de export a unui angajament de
realizare a operaţiunii decise şi de o garanţie destinată asigurării executării acestui angajament
este strict necesar funcţionării pieţei comune a cerealelor, astfel cum a fost organizată şi că, prin
urmare, prin instituirea acesteia autorităţile comunitare nu au încălcat dispoziţiile articolului
40 din tratat.

Aţi hotărât deja în acest sens cu privire la piaţa comunitară a produselor lactate prin Decizia 4/68
din 11 iulie 1968. Credem că trebuie să pronunţaţi aceeaşi hotărâre şi pentru piaţa comunitară
a cerealelor.

B – Prin urmare, rămâne să se examineze dacă anumite norme de aplicare a acestui sistem nu
sunt excesive, dacă nu constituie măsuri pe care articolul 40 din tratat nu le-a autorizat să fie
impuse agenţilor economici de către autorităţile comunitare.

În această privinţă vă sunt adresate două întrebări:

1. Prima se referă la diferenţa de sistem care, conform anumitor persoane, trebuie să existe
între cele două categorii de certificate prevăzute de regulamente:

– certificatele de import sau de export, pentru care rata prelevării sau rata rambursării este
cea în vigoare la data realizării operaţiunii;

– certificatele de import sau de export pentru care rata prelevării sau a rambursării este cea
în vigoare la data solicitării certificatului, sub rezerva anumitor ajustări în funcţie de preţul-prag
în vigoare la data realizării operaţiunii.

Argumentarea propusă este următoarea.

Chiar dacă admiteţi că, în principiu, regimul certificatelor şi al garanţiei nu impune agenţilor
economici decât constrângerile strict necesare organizării pieţei, trebuie să recunoaşteţi că
acesta este inutil, în ceea ce priveşte certificatele pentru care ratele prelevării sau ale restituirii
sunt cele în vigoare la data realizării operaţiunii.

Într-adevăr, pentru astfel de cazuri nu există niciun risc de speculă sau de abuz, nu există niciun
motiv valabil de a condiţiona emiterea acestora de depunerea unei garanţii.

Acest raţionament este cel puţin parţial admisibil în cazul în care singurul scop al sistemului
contestat este de a proteja finanţele Comunităţii. Într-adevăr, certificatele respective prezintă,
din acest punct de vedere, un pericol mai mic de abuz sau de „deturnare”, dacă putem spune,
decât certificatele pentru care prelevarea sau restituirea sunt stabilite înainte, ceea ce justifică, să
spunem în trecere, diferenţa existentă între aceste două operaţiuni cu privire la funcţia garanţiei
care riscă să fie pierdută.

Dar protejarea finanţelor comunitare nu este, astfel cum am încercat să vă arătăm, decât unul
dintre considerentele care fac necesar sistemul adoptat.

Celălalt este, după părerea noastră, cel mai important; este necesitatea unei cunoaşteri cât
mai precise şi cât mai exacte posibil a evoluţiei aprovizionării comunitare pentru stabilirea
corespunzătoare a: preţului-prag, ratei de prelevare şi ratei de restituire.

Din acest punct de vedere, indiferent de clauza ataşată fiecărui certificat, ansamblul certificatelor
de import sau de export formează un tot. A elimina o parte, a permite ca anumite certificate
să poată fi solicitate fără intenţia reală de a efectua operaţiunea la care se referă, înseamnă
137
deformarea întregului sistem de estimare care, astfel cum am încercat să vi-l prezentăm, este
indispensabil pentru regularizarea pieţei, astfel cum a fost în mod liberal organizată.

Prin urmare, credem că dispoziţiile regulamentelor comunitare care supun garanţiei cele două
tipuri de certificate sunt necesare pentru organizarea pieţei cerealelor şi, prin urmare, nu sunt
contrare dispoziţiilor articolului 40 al treilea paragraf din tratat.

2. A doua întrebare care vă este adresată referitoare la caracterul „abuziv” într-o anumită
măsură al anumitor modalităţi ale sistemului de garanţii se referă la dispoziţia care prevede că
doar în caz de forţă majoră garanţia nu este pierdută atunci când nu este realizată operaţiunea
pentru care este emis certificatul.

Vi se solicită să precizaţi în această privinţă:

a) dacă confirmaţi jurisprudenţa referitoare la „forţa majoră”;

b) să apreciaţi, pe de altă parte, dacă, neprevăzând decât această excepţie de la regula

conform căreia garanţia este pierdută în cazul nerealizării operaţiunii, autorităţile comunitare
nu şi-au depăşit puterile, nu au impus agenţilor economici un regim mai sever decât era
necesar.

Pentru a răspunde la prima întrebare, credem că nu puteţi decât să reluaţi considerentele pe care
le-aţi dezvoltat deja în hotărârea 4/68 din 11 iulie 1968 (Rec., XIV-1968, p. 551) la care facem
referire imediat şi care poate fi rezumată astfel:

1. Importatorul sau exportatorul este scutit de obligaţia de a realiza operaţiunea pentru care
a solicitat certificatul atunci când circumstanţe independente de acesta fac imposibilă realizarea
importului sau a exportului în termenele prevăzute.

2. Dar pentru aceasta trebuie:

a) ca evenimentul care a făcut operaţiunea imposibilă să aibă un caracter anormal;

b) ca acest eveniment anormal să fi avut consecinţe inevitabile sau, în orice caz, consecinţe
care să nu poată fi evitate decât cu preţul unui prejudiciu excesiv pentru titularul certificatului
de import sau de export.

Cu privire la a doua întrebare, referitoare la validitatea dispoziţiilor care nu prevăd restituirea

garanţiei decât în caz de forţă majoră, s-a susţinut că rigiditatea acesteia este excesivă, ţinând
seama de scopurile urmărite, că trebuie înlocuită cu un sistem mai flexibil care să ţină seama
în special de comportamentul titularului certificatului şi de dificultăţile pe care le-a întâlnit în
realizarea operaţiunii pentru care a solicitat acest certificat.

Vă propunem să respingeţi această argumentare din două motive:

Pe de o parte, definiţia pe care o daţi forţei majore acordă un loc important, un loc mai important
decât multe sisteme de drept naţionale, comportamentului importatorului, deoarece ia în calcul
aprecierea caracterului previziunilor pe care acesta le-a făcut, a diligenţelor acestuia, a sacrificiilor
pe care a trebuit să le consimtă pentru realizarea cu orice preţ a operaţiunii.

Prin urmare, toate aceste elemente lasă instanţei naţionale o largă marjă de apreciere şi, prin
urmare, sistemul nu este atât de rigid pe cât v-a fost prezentat de anumite persoane.

138
Pe de altă parte şi mai ales în raţionamentul care vă este propus în caz de forţă majoră, găsim
acelaşi principiu de bază ca şi în această asimilare a pierderii garanţiei cu o sancţiune pe care
v-am propus mai devreme să o respingeţi.

Deoarece considerăm pierderea garanţiei drept sancţiune, vă cerem să prevedeţi că aceasta nu

poate fi pronunţată decât după ce au fost luate în calcul toate elementele intenţionate, subiective
sau circumstanţiale care explică nerealizarea operaţiunii pentru care a fost obţinut certificatul.

Dar, domnilor, aşa cum v-am spus, sistemul de garanţii nu ni se pare deloc a fi un sistem de
sancţionare. Pentru noi este un sistem care urmăreşte să garanteze executarea unui angajament
asumat cu ocazia emiterii certificatului şi, prin urmare, autorităţile comunitare au decis în mod
îndreptăţit că doar forţa majoră putea să îl scutească pe cel care a acceptat acest angajament de
îndeplinirea acestuia.

Pentru a trage concluzia cu privire la aceste întrebări adresate în ceea ce priveşte legalitatea
internă a dispoziţiilor contestate, credem că sistemul de garanţii pe care îl instituie acestea este,
atât în principiu, cât şi în aplicarea acestuia, necesar şi chiar indispensabil bunei funcţionări
a pieţei comune a cerealelor, astfel cum a fost organizată aceasta şi că autorităţile comunitare,
prin adoptarea dispoziţiilor menţionate anterior, au respectat pe deplin obligaţiile care rezultă
pentru acestea din articolul 40 paragraful al treilea din tratat.

III

Să abordăm, pentru a termina, a treia serie de întrebări pe care le ridică această cauză: cele
privind validitatea, în raport cu legea comunitară, a sistemului de garanţii organizat într-un stat
membru înainte de intrarea în vigoare a regulamentelor de punere în aplicare adoptate de Comisie
în temeiul articolului 16 alineatul (3) din Regulamentul nr. 19 şi validitatea Regulamentului
87/62.

Motivele pentru care trebuie să analizaţi această problemă sunt următoarele:

Regulamentul nr. 19 a fost adoptat la 4 aprilie 1962 şi a intrat în vigoare la 21 aprilie 1962.

Regulamentul nr. 87 adoptat la 25 iulie 1962 de Comisie şi intrat în vigoare la 30 iulie 1962
prevedea la articolul 7:

„Emiterea certificatelor de import şi de export pentru produsele prevăzute la articolul 1 din

Regulamentul nr. 19 al Consiliului este subordonată constituirii unei garanţii. Sub rezerva
dispoziţiilor articolului 8, această garanţie rămâne executată total sau parţial atunci când
obligaţia de a importa sau de a exporta nu a fost îndeplinită; până la armonizarea acestora,
în conformitate cu dispoziţiile articolului 26 din Regulamentul nr. 19 al Consiliului, măsurile
referitoare la constituirea şi la pierderea garanţiei, precum şi la valoarea acesteia, sunt stabilite
de statele membre şi sunt notificate fără întârziere Comisiei şi celorlalte state membre.”

Republica Federală a dat dovadă de un zel extraordinar deoarece, încă de la 26 iulie 1962, a fost
publicată în Germania o lege adoptată pentru punerea în aplicare a Regulamentului nr. 19 care
organiza, de la 30 iulie 1962, un sistem de garanţii pentru emiterea certificatelor de import şi de
export de grâne şi produse cerealiere, conform procedurilor care corespund în mare dispoziţiilor
care trebuiau să fie ulterior incluse în regulamentul comunitar.

Această grabă a fost contestată de anumite persoane; de asemenea, în cauza 30/70,

Verwaltungsgerichtshof din Landul Hesse, atât sub forma unei acţiuni preliminare privind
interpretarea articolului 16 din Regulamentul nr. 19 şi a articolului 7 din Regulamentul nr. 87,
139
cât şi a unei acţiuni privind aprecierea validităţii acestui din urmă regulament, v-a adresat o
întrebare pe această temă.

Această întrebare, a cărei formulare a fost de lungă durată, părea să vă invite să apreciaţi
compatibilitatea legii germane din 26 iulie 1962 cu dreptul comunitar, apreciere pe care,
conform unei jurisprudenţe constante, nu puteaţi să o faceţi.

Dar credem că trebuie să interpretaţi aceste dispoziţii şi că, astfel cum vă propune Comisia,
aceasta poate fi înţeleasă în felul următor:

„Statele membre aveau dreptul, având în vedere dispoziţiile articolului 16 din Regulamentul
nr. 19 şi ale articolului 7 din Regulamentul nr. 87, să reglementeze, înainte de adoptarea unei
reglementări comunitare cu privire la acest aspect, particularităţile referitoare la constituirea,
pierderea şi valoarea garanţiei cerute pentru emiterea certificatelor de import?”

Înainte de examinarea răspunsului pe care va trebui să-l daţi la această întrebare, ni se pare
necesară o remarcă preliminară.

De la intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 87, care instituie sistemul de garanţii şi care prevede
pierderea acesteia în cazul neexecutării operaţiunii pentru care a fost emis certificatul, competenţa statelor
membre de a adopta măsurile necesare aplicării acestei dispoziţii are un fundament expres şi perfect clar:
dispoziţiile articolului 7 ultimul paragraf din Regulamentul nr. 87, care vizează recunoaşterea acestei
competenţe în favoarea statelor membre.

Prin urmare, problema ridicată şi dezbătută îndelung de reclamanţii în acţiunea principală şi care
se referă la a şti dacă, în lipsa sau independent de această dispoziţie expresă, statele membre
aveau în acest domeniu o putere normativă originală nu are, după părerea noastră, decât un
interes teoretic; nu va fi necesar să o rezolvaţi în cazul în care răspundeţi afirmativ la întrebarea
adresată privind validitatea Regulamentului nr. 87.

Cu privire la legalitatea dispoziţiilor articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 87, s-a
susţinut că aceste dispoziţii sunt ilegale deoarece:

– pe de o parte, acestea au fost adoptate conform procedurii numite a comitetelor de

gestionare;

– pe de altă parte, acestea erau contrare atât anumitor principii generale stabilite de Tratatul
de la Roma, cât şi dispoziţiilor articolului 16 din Regulamentul nr. 19 adoptat de Consiliu.

Însă, credem că argumentarea dezvoltată pe aceste două puncte nu trebuie să fie reţinută, din
următoarele motive:

1. În ceea ce priveşte partea acestei argumentări referitoare la ilegalitatea Regulamentului

nr. 87 ca urmare a adoptării sale conform aşa-zisei proceduri a comitetelor de gestionare, nu
putem decât să facem referire la considerentele pe care le-am prezentat anterior.

2. În ceea ce priveşte incompatibilitatea dispoziţiilor articolului 7 al doilea paragraf din

Regulamentul nr. 87 cu principiile generale ale tratatului şi ale dreptului comunitar:

a) Este vorba de un principiu general care obligă într-o anumită măsură autorităţile comunitare
să nu creeze o piaţă comunitară decât atunci când aceasta poate fi reglementată în toate detaliile
şi pe toată întinderea Comunităţii prin regulamente comunitare.

140
Dar, aşa cum vă vom sublinia într-o clipă, principiul este, dimpotrivă, punerea în aplicare
graduală a măsurilor necesare asigurării echilibrului şi funcţionării pieţei comunitare.

b) În al doilea rând, este vorba de principiul nediscriminării, care se opune adoptării de

către statele membre a măsurilor de punere în aplicare, datorită riscului ca aceste măsuri să fie
diferite.

Dar nu trebuie confundate discriminarea şi diversitatea situaţiilor naţionale; nu trebuie asimilate

nediscriminarea şi armonizarea prealabilă şi completă a legislaţiilor naţionale.

Principiul nediscriminării nu se aplică decât atunci când aceeaşi autoritate adoptă, faţă de
persoane aflate în situaţii identice sau analoge, măsuri diferite.

Prin urmare, acesta nu poate fi invocat în mod util atunci când nu există o autoritate unică, ci
autorităţi distincte.

c) În cele din urmă, este vorba despre obligaţii excesive pe care aceste dispoziţii le impun
agenţilor economici, dar, de asemenea, credem cu privire la acest punct că este inutil să revenim
la explicaţiile pe care le-am prezentat anterior.

3. În ceea ce priveşte incompatibilitatea dispoziţiilor contestate din Regulamentul nr. 87

adoptat de Comisie cu cele ale articolului 26 din Regulamentul nr. 19 adoptat de Consiliu,
argumentarea ridică o problemă mai delicată.

Într-adevăr, articolul 16 paragraful al treilea prevede, vă mai amintiţi, că „normele de aplicare

din prezentul articol şi în special perioada de valabilitate a certificatului de import sunt stabilite
în urma procedurii prevăzute la articolul 26”, şi anume de către Comisie, după avizul comitetului
de gestionare.

Bineînţeles, ne putem întreba dacă însăşi litera acestui text nu rezervă Comisiei şi, eventual,
Consiliului adoptarea tuturor condiţiilor pe care trebuie să le respecte emiterea certificatelor de
import sau de export.

Credem că o interpretare literală a textului nu impune o asemenea soluţie şi că această soluţie

trebuie chiar să fie respinsă printr-o interpretare teleologică a aceluiaşi text.

În ceea ce priveşte interpretarea literală, se impun, într-adevăr, trei remarce:

Pe de o parte, prima remarcă: astfel cum subliniază Comisia, textul nu prevede că toate măsurile
de punere în aplicare a articolului 16 din Regulamentul nr. 19 pot fi adoptate doar în conformitate
cu procedura comitetului de gestionare; se poate înţelege că doar unele dintre acestea, cele mai
importante, trebuie să fie adoptate conform acestei proceduri.

Şi, într-adevăr, tocmai asta s-a întâmplat, din moment ce Comisia, prin Regulamentul nr. 87, a
instituit, pe de o parte, obligaţia constituirii garanţiei şi, pe de altă parte, a prevăzut pierderea
acestei garanţii atunci când operaţiunea de export sau de import nu a fost realizată şi a lăsat
statelor membre misiunea de a stabili măsuri complementare.

A doua remarcă: trebuie subliniat şi faptul că forma verbală a indicativului prezent arată că
autorii regulamentului au vrut să facă referire în special la măsurile generale adoptate în cadrul
organizării complete a pieţei, şi nu în mod necesar la toate măsurile de tranziţie necesare punerii
graduale în aplicare a acesteia.

141
Astfel, însăşi litera textului nu este suficientă pentru a-i da sensul pe care i-l oferă societatea
reclamantă în acţiunea principală.

Spiritul care trebuie să îl clarifice conduce, dimpotrivă, la îndepărtarea acestuia.

Într-adevăr, şi aici dispoziţia contestată trebuie plasată din nou în contextul său.

Care este acest context?

– pe de o parte, o dispoziţie generală, cea prevăzută de articolul 40 primul paragraf din tratat,
care prevede că statele membre dezvoltă în mod treptat politica agricolă comună în perioada de
tranziţie (şi tocmai în cursul acestei perioade a fost adoptat textul contestat);

– pe de altă parte, o dispoziţie chiar mai generală, cea care figurează la articolul 5 primul
paragraf din tratat şi care prevede că „statele membre facilitează (Comunităţii) îndeplinirea
misiunii sale”;

– în al treilea şi ultimul rând: Regulamentul comunitar nr. 19, care aplică pe deplin aceste
principii, prevăzând o punere în aplicare treptată a mecanismelor pe care acesta le instituie cu
asistenţa statelor membre, ale căror competenţe în timpul acestei perioade de tranziţie sunt în
mod progresiv create.

Luat în acest context şi chiar fără a ţine seama de considerentul conform căruia orice altă
soluţie conducea la o întârziere considerabilă pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor esenţiale
ale organizării pieţei comunitare a cerealelor, ni se pare evident că autorii Regulamentului nr.
87, atunci când, după ce au stabilit principiul constituirii garanţiei şi al pierderii acesteia în
cazul nerealizării operaţiunii, au prevăzut faptul că „restul”, dacă putem spune aşa, măsurilor
de punere în aplicare va fi stabilit de statele membre, nu au încălcat dispoziţiile tratatului sau
ale Regulamentului nr. 19 ci, dimpotrivă, le-au aplicat exact în spiritul în care acestea au fost
concepute.

Pentru a concluziona cu aceste observaţii prea lungi, vrem acum, în câteva fraze, să regrupăm
considerentele pe care vi le-am dezvoltat, în funcţie de întrebările care v-au fost adresate de
instanţele germane.

Prin urmare, concluzionăm că trebuie să se răspundă după cum urmează la întrebările menţionate
anterior:

1. Procedura prevăzută la articolul 26 din Regulamentul nr.� ��������������������������������

19 al Consiliului din 4 aprilie
1962 este conformă cu tratatul.

2. Examinarea întrebărilor pe care Verwaltungsgerichtshof din Hesse şi Verwaltungsgericht din

Frankfurt le-au adresat Curţii nu arată niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 7
alineatul (2) din Regulamentul nr.� ��������������
87 al Comisiei din 25 iulie 1962, nici a articolelor 1 şi 7 alineatele
(1) şi (2) din Regulamentul nr. 102/64 al Comisiei din 28 iulie 1964, nici a articolului 12 paragraful
al treilea din Regulamentul nr. 120/67 al Consiliului din 13 iunie 1967, nici, în cele din urmă, a
articolului 9 din Regulamentul nr. 473/67 al Comisiei din 21 august 1967.

3. Articolul 16 alineatele (2) şi (3) din Regulamentul nr.� ��������������������������������

19 al Consiliului din 4 aprilie ��������
1962 nu
se opune ca, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 87, un stat membru
să stabilească modalităţile de punere în aplicare a normelor referitoare la constituirea de garanţii
prevăzute de însuşi Regulamentul nr. 87.

142
61974J0002

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 21 IUNIE 1974

JEAN REYNERS

împotriva

STATULUI BELGIAN

(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare,

formulată de Conseil d’Etat din Belgia)

„Dreptul de stabilire”

Cauza 2/74

Sumarul hotărârii

1. Libertatea de stabilire – Restricţii – Eliminare – Perioada de tranziţie – Expirare –

Principiul tratamentului naţional – Efectul direct

(Tratatul CEE, articolele 7, 8 paragrafele 7 şi 52)

2. Libertatea de stabilire – Derogare – Domeniul de aplicare – Limitare – Autoritate

publică – Exercitare – Participare directă şi specifică – Avocaţi – Activităţi tipice care nu sunt
în cauză

(Tratatul CEE, articolul 55)

1. Principiul tratamentului naţional constituie una dintre dispoziţiile juridice fundamentale

ale Comunităţii. În condiţiile în care face trimitere la un ansamblu de prevederi legislative
aplicate efectiv de ţara de stabilire propriilor săi resortisanţi, acest principiu poate, în esenţă, să
fie invocat în mod direct de resortisanţii tuturor celorlalte state membre. Prevăzând că libertatea
de stabilire trebuie realizată la sfârşitul perioadei de tranziţie, articolul 52 impune o obligaţie de
rezultat precisă, a cărei executare trebuie să fie facilitată, dar nu şi condiţionată, de punerea în
aplicare a unui program de măsuri progresive;

De la sfârşitul perioadei de tranziţie, articolul 52 din Tratatul CEE este o dispoziţie direct
aplicabilă şi aceasta în pofida absenţei, într-un domeniu determinat, a directivelor prevăzute la
articolele 54 alineatul (2) şi 57 alineatul (1) din tratat.

2. Ţinând seama de caracterul fundamental, în sistemul tratatului, al libertăţii de stabilire

şi al principiului tratamentului naţional, derogările permise de articolul 55 primul paragraf nu
trebuie să primească o sferă de aplicare care depăşeşte scopul în vederea căruia a fost introdusă
această clauză de exceptare.

Excepţia de la libertatea de stabilire prevăzută la articolul 55 primul paragraf din Tratatul

CEE trebuie să fie restrânsă la activităţile prevăzute la articolul 52 care, prin ele însele,
implică o participare directă şi specifică la exercitarea autorităţii publice; nu se poate da
 ���������������������
Limba de procedură: ���������
franceza.
143
această calificare, în cadrul unei profesii liberale cum este cea de avocat, activităţilor precum
consultanţa şi asistenţa juridică sau reprezentarea şi apărarea părţilor în instanţă, chiar dacă
îndeplinirea acestor activităţi este obligatorie sau exclusivă prin lege.

În cauza 2/74,

având ca obiect cererea adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către
Conseil d’Etat din Belgia, pentru pronunţarea, în litigiul pendinte în faţa acestei instanţe între

JEAN REYNERS, doctor în drept, administrator de societăţi, cu domiciliul la Woluwe-Saint-

Lambert (Bruxelles),

şi

STATUL BELGIAN, reprezentat de ministrul Justiţiei,

parte intervenientă:����������������������������������������
ORDRE NATIONAL DES AVOCATS DE BELGIQUE,

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolelor 52 şi 55 din Tratatul CEE, cu privire
la Decretul regal din 24 august 1970 care prevede o derogare de la condiţia cetăţeniei prevăzută
la articolul 428 din Codul judiciar, cu privire la titlul şi exercitarea profesiei de avocat,

CURTEA,

compusă din domnii R. Lecourt, preşedinte, A. M. Donner, M. Sørensen, preşedinţi de cameră,

R. Monaco, J. Mertens de Wilmars, P. Pescatore (raportor), H. Kutscher, C. O Dálaigh şi A. J.
Mackenzie Stuart, judecători,

avocat general:�����������������
domnul H. Mayras

grefier: domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

HOTĂRÂRE

În fapt

Întrucât elementele cauzei, derularea procedurii şi observaţiile prezentate în temeiul

articolului 20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a CEE pot fi rezumate după
cum urmează:

I – Fapte şi procedura scrisă

Domnul Jean Reyners, născut în Bruxelles din părinţi de cetăţenie olandeză, şi-a păstrat cetăţenia
olandeză, deşi trăieşte în Belgia, unde a studiat şi a obţinut, conform diplomei eliberate de juriul
central la 23 iulie 1957 şi confirmate la 13 septembrie 1957, titlul de doctor în drept belgian.

Domnul Reyners nu a putut fi admis să practice în Belgia profesia de avocat; Legea din 25
octombrie 1919 de modificare temporară a organizării judiciare şi a procedurii în faţa curţilor şi
tribunalelor prevedea, într-adevăr, că „nimeni nu va fi admis la depunerea jurământului şi nici
nu va putea fi înscris ca avocat în cazul în care nu este belgian.”

144
Această dispoziţie a fost înlocuită, de la 1 noiembrie 1968, de articolul 428 din Codul judiciar
(Legea din 10 octombrie 1967), în temeiul căruia:

„O persoană nu poate deţine titlul de avocat şi nici nu poate practica această profesie în cazul
în care nu este cetăţean belgian, deţinător al diplomei de doctor în drept, nu a depus jurământul
prevăzut de lege şi nu este înscris pe lista Ordinului sau pe lista stagiarilor.

Derogările de la condiţia naţionalităţii pot fi acordate în cazurile determinate de rege, cu avizul

Consiliului general al Ordinului avocaţilor.”

Mai multe intervenţii ale domnului Reyners pe lângă Consiliul general al Ordinului naţional al
avocaţilor, în scopul obţinerii derogării de la condiţia naţionalităţii au rămas fără rezultat.

La avizul Consiliului general al Ordinului naţional al avocaţilor a fost adoptat, la 24 august

1970, un decret regal care prevede o derogare de la condiţia naţionalităţii prevăzută la articolul
428 din Codul judiciar cu privire la exercitarea profesiei de avocat.

Articolul 1 al acestui decret prevede:

Derogarea de la condiţia naţionalităţii prevăzută la articolul 428 alineatul (1) din Codul judiciar
se acordă în favoarea cetăţeanului străin:

1. care şi-a stabilit domiciliul în Belgia de cel puţin şase ani la data cererii de înscriere;

2. care justifică, în cazul în care a fost înscris într-un barou străin, că nu a fost omis din
motive care pun la îndoială integritatea personală sau profesională a acestuia;

3. care prezintă, cu excepţia cazului de la articolul 2 litera (d), un certificat eliberat de

ministrul Afacerilor externe, conform căruia legea naţională sau o convenţie internaţională
autorizează reciprocitatea;

4. care, la data cererii de înscriere, nu şi-a păstrat în ţara străină nici domiciliul, nici
rezidenţa, în sensul articolului 36 din Codul judiciar şi nu mai este înscris într-un barou străin
şi se angajează să nu se înscrie.

Domnul Reyners nu îndeplineşte condiţia reciprocităţii impusă prin Decretul regal din 24 august
1970, articolul 2 alineatul (1) al „Advocatenwet” (legea privind avocaţii) din Ţările de Jos din
16 martie 1968, care prevede că solicitantul care doreşte înscrierea în barou trebuie să aibă
cetăţenia olandeză.

Prin cererea depusă la 5 noiembrie 1970 în faţa Conseil d’Etat din Belgia, domnul Reyners a
solicitat anularea articolului 1 alineatul (3) din Decretul regal din 24 august 1970, susţinând că
această dispoziţie încalcă articolele 52, 54, 55 şi 57 din Tratatul CEE.

Prin hotărârea din 21 decembrie 1973, înregistrată la grefa Curţii la 9 ianuarie 1974, Conseil
d’Etat din Belgia, secţiunea administrativă, a treia cameră, a suspendat judecata, conform
articolului 177 din Tratatul CEE şi a cerut Curţii să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire
la întrebările următoare:

1. Ce se înţelege prin „activităţi care participă într-un stat, chiar cu titlu ocazional, la
exercitarea autorităţii publice”, în sensul articolului 55 din Tratatul de la Roma?

Acest articol trebuie să fie interpretat în sensul că în cadrul unei profesii precum cea de avocat
sunt exceptate de la aplicarea capitolului 2 din acest tratat doar activităţile care participă la
145
exercitarea autorităţii publice sau în sensul că această profesie este ea însăşi exceptată datorită
faptului că exercitarea acesteia implică activităţi care participă la exercitarea autorităţii
publice?

2. Articolul 52 din Tratatul de la Roma este, de la sfârşitul perioadei de tranziţie, o „dispoziţie

direct aplicabilă” şi aceasta în special în pofida absenţei directivelor prevăzute la articolele 54
alineatul (2) şi 57 alineatul (1) din tratatul amintit?

În conformitate cu articolul 20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a CEE,

observaţiile scrise au fost depuse la 11 martie 1974 de Comisia Comunităţilor Europene, la 15
martie de Guvernul Republicii Federale Germania, la 18 martie de Guvernul Regatului Ţărilor
de Jos, de domnul Reyners, reclamant în acţiunea principală şi de Guvernul Marelui Ducat al
Luxemburgului, la 21 martie de Guvernul Regatului Belgiei, la 5 aprilie de Guvernul Irlandei şi
la 8 aprilie de Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

Pe baza raportului judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, Curtea a hotărât
să deschidă procedura orală fără să dispună măsuri prealabile de cercetare judecătorească.

II – Observaţiile scrise prezentate Curţii

A – Cu privire la prima întrebare

Domnul Reyners, reclamant în acţiunea principală, consideră că excepţia instituită de articolul

55 din Tratatul CEE la principiul fundamental al libertăţii de stabilire nu se referă la întreaga
profesie, ci numai la anumite activităţi – accesorii – ale avocatului, doar acestea participând la
exercitarea autorităţii publice.

a) Cu privire la acest punct, reclamantul în acţiunea principală subliniază următoarele

elemente de fapt:

– înaintea Legii din 25 octombrie 1919, în Belgia nu se cerea nicio condiţie de cetăţenie
pentru înscrierea pe lista Ordinului avocaţilor;

– în prezent, în temeiul Decretului regal din 24 august 1970, un cetăţean englez sau irlandez,
în cazul în care este doctor în drept belgian şi îndeplineşte condiţiile de integritate şi de vechime
a domiciliului, poate depune jurământ în Belgia, întrucât condiţia naţionalităţii nu există în
aceste ţări;

– Convenţia Benelux din 12 decembrie 1968 privind excitarea profesiei de avocat le permite
avocaţilor înscrişi în Baroul Belgia sau în Baroul Ţările de Jos să pledeze, în anumite condiţii, în
faţa instanţelor din celălalt stat „cu aceleaşi prerogative şi îndatoriri ca avocatul care îi asistă”.

– diferite acorduri între barouri admit pledoaria şi exercitarea ocazională a profesiei în faţa
instanţelor celuilalt stat.

Aceste constatări referitoare la libertatea de a presta servicii şi la libertatea de stabilire se opun

tezei conform căreia întreaga profesia de avocat poate fi vizată de articolul 55.

b) Faptul că avocatul poate fi chemat, în mod ocazional, să exercite o parte din autoritatea
publică este irelevant, aceste activităţi nefiind deloc necesare exercitării profesiei: articolul 55
se aplică atunci când un cetăţean este obligat să facă parte dintr-un juriu, să prezideze ori să
fie asesorul unui birou de votare, atunci când un comerciant este numit judecător consular sau
atunci când un angajator sau un lucrător este judecător social într-un tribunal pentru litigii
146
de muncă? Faptul, pentru un avocat, de a fi judecător supleant este complet străin profesiei
acestuia.

c) În cele din urmă, este necesar să se constate că un avocat îşi poate desfăşura în mod
normal profesia, chiar dacă nu poate exercita anumite acte care ţin de autoritatea publică.

Guvernul Regatului Belgiei, pârât în acţiunea principală, consideră că prima întrebare trebuie să
fie luată în considerare în mod global, prima teză neputând fi considerată o întrebare distinctă.

a) Articolul 55 exclude de la dreptul de stabilire doar activităţile care participă la exercitarea

autorităţii publice. Numai aceste activităţi sunt rezervate cetăţenilor statului respectiv; excepţiile
prevăzute la articolul 55 nu privesc întreaga profesie care cuprinde astfel de activităţi.

Această interpretare, singura logică, este şi singura compatibilă cu spiritul Tratatului CEE şi cu
voinţa statelor membre de a institui între ele o adevărată comunitate economică. Prin prevederea
unui drept de stabilire, acestea au dorit, într-adevăr, să elimine, în măsura posibilului, restricţiile
în calea libertăţii de stabilire a resortisanţilor din statele respective; prin urmare, excepţia de la
articolul 55 este necesar să fie interpretată în mod restrictiv.

Articolul 55 acoperă, în mod logic, doar activităţi şi nu profesii. Într-adevăr, în fiecare stat
membru, numeroase profesii participă la exercitarea autorităţii publice prin anumite activităţi
ale acestora; dreptul de stabilire este restrâns pe nedrept în cazul în care întreaga profesie este
astfel exceptată de la libertatea de stabilire. Utilizarea termenului „activităţi”, în locul expresiei
„profesie”, confirmă că articolul 55 nu poate primi o interpretare extensivă. Cuvintele „chiar cu
titlu ocazional” constituie, în această privinţă, un argument suplimentar.

Cu toate că, din punct de vedere sociologic, profesia formează un întreg, pe plan juridic – la
care este necesar să ne raportăm pentru analiza articolului 55 – se pot face eventuale distincţii.
Stabilirea activităţilor specifice care participă la exercitarea autorităţii într-un stat membru este
de competenţa unei directive; noţiunea de participare la exercitarea autorităţii publice nu poate
fi interpretată în plan comunitar, deoarece diferă de la un stat la altul. În schimb, întrebarea dacă
articolul 55 nu vizează decât anumite activităţi specifice sau acoperă profesiile în mod global,
poate fi soluţionată de Curte.

O profesie nu se rezumă la suma tuturor activităţilor acesteia. Chiar în cazul în care o profesie
participă la exercitarea autorităţii publice din multiple puncte de vedere, aceasta nu este, ca
atare, în mod automat sau în întregime exceptată de la dreptul de stabilire. Articolul 55 are un
domeniu de aplicare general; acesta nu poate fi aplicat în mod specific unei categorii profesionale
determinate, ale cărei activităţi principale se confundă cu profesia însăşi.

b) Conform concepţiei instituţiilor comunitare şi doctrinei majoritare, este necesar să se

constate că, deşi este preferabil ca tratatul să definească mai precis noţiunea de activităţi care
participă, într-un stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autorităţii publice, articolul 55
vizează activităţi determinate şi nu profesii luate în mod global.

Guvernul Republicii Federale Germania distinge două aspecte ale întrebării adresate cu privire
la articolul 55.

a) Din punct de vedere general, se constată că această dispoziţie se referă la situaţia existentă
în diferitele state membre; o activitate determinată poate, aşadar, într-un stat, să fie vizată de
articolul 55 ca participând, conform dreptului din acel stat, la exercitarea autorităţii publice, pe
când, într-un alt stat membru, aceasta este supusă libertăţii de stabilire.

147
Articolul 55 nu exclude în mod necesar libertatea de stabilire a profesiilor, în ansamblul
acestora; el permite accesul resortisanţilor din alte state membre la anumite activităţi ale unei
profesii, dar exclude alte activităţi, cele care participă la exercitarea autorităţii publice. Cu
toate acestea, activităţile care participă la exercitarea autorităţii publice pot să predomine 
într-o atât de mare măsură încât ansamblul profesiei intră în sfera de aplicare a articolului 55.

b) În ceea ce priveşte a doua parte – concretă – a întrebării, nu se poate neglija faptul că

intenţia comună a negociatorilor Tratatului CEE a fost să excludă profesia de avocat de la
libertatea de stabilire.

De altfel, întrebarea adresată nu poate avea un singur răspuns, valabil pentru toate statele membre
al Comunităţii; normele care reglementează profesia de avocat în cele nouă state membre sunt,
într-adevăr, foarte diferite. Cu privire la acţiunea principală, este necesar să se reţină că în dreptul
german mai multe activităţi esenţiale ale avocatului sunt strâns legate de exercitarea autorităţii
publice, în special în faţa instanţelor penale sesizate cu infracţiuni grave. Articolul 140 alineatul
(1) din „Strafprozeëordnung” (Regulamentul de procedură în faţa instanţelor penale) face
obligatoriu concursul unui apărător, în mod normal avocat; conform articolului 145, în absenţa
acestuia, audierea principală nu poate avea loc şi, prin urmare, autoritatea publică nu poate fi
exercitată. Mai mult, concursul apărătorului în cadrul derulării procedurii de drept public se
caracterizează prin numeroase atribuţii, printre care dreptul de a lua la cunoştinţă actele de
la dosar, de a reprezenta inculpatul în timpul ultimului interogatoriu, de a asista la cercetarea
prealabilă, de a pune întrebări la audierea principală şi de a exercita o cale de atac. În domeniile
cele mai importante ale administrării justiţiei în domeniul penal există aşadar, în Germania,
raporturi strânse între profesia de avocat şi exercitarea autorităţii publice prin instanţele penale;
articolul 55 din Tratatul CEE interzice liberalizarea, cel puţin în acest domeniu, a exercitării
profesiei de avocat în Republica Federală. Se poate să fie la fel şi în alte domenii jurisdicţionale,
în care desfăşurarea procedurii este imposibilă, în dreptul german, fără concursul unui avocat.

Guvernul Regatului Ţărilor de Jos declară că împărtăşeşte opinia conform căreia articolul 55
din Tratatul CEE nu exclude de la libertatea de stabilire profesia de avocat, sub toate aspectele
acesteia, ci numai activităţile care participă la exercitarea autorităţii publice, pentru care avocaţii
pot avea competenţă; este vorba, în special, despre calificarea avocaţilor de a exercita funcţiile
judecătorului supleant.

Articolul 55 nu vizează profesii, ci exclusiv activităţi. Noţiunea de activităţi care participă la

exercitarea autorităţii publice se referă la activităţile care implică competenţe speciale de drept
public, cu care, în mod obişnuit, sunt investiţi doar funcţionarii publici, dar care pot fi atribuite,
în anumite cazuri, şi altor persoane. Aceste competenţe, de natură legislativă, executivă sau
judecătorească, implică, în general, o anumită putere de decizie sau de a da ordine şi atrag
obligaţii şi responsabilităţi; exercitarea acestora este controlată şi însoţită de garanţii; atribuirea
acestor competenţe se face, în general, prin numire sau desemnare de către autoritatea publică.
Activităţile normale ale avocatului nu îndeplinesc aceste criterii şi pot fi considerate, aşadar, ca
participând la exercitarea autorităţii publice.

Scopul articolului 55 este de a institui o excepţie pentru activităţile cu caracter oficial, pentru
a căror exercitare este, în general, admisă condiţia deţinerii cetăţeniei statului în cauză, având
în vedere interesele implicate. O legătură atât de strânsă cu o cetăţenie anume este absentă în
cazul profesiei de avocat, cel puţin în ceea ce priveşte activităţile esenţiale ale acesteia. Această
constatare rezultă în special din faptul că această condiţie a naţionalităţii pentru exercitarea
profesiei de avocat a fost abrogată sau restrânsă în majoritatea statelor membre ale Comunităţii; în
Ţările de Jos, în special, un proiect de lege, depus la 1 iunie 1973, prevede eliminarea acesteia.

148
În fapt, condiţia cetăţeniei, ca o condiţie de acces la profesia de avocat îşi are adevăratul
fundament în teama faţă de concurenţa străină.

Ţinând seama de spiritul tratatului, o prevedere de excepţie precum articolul 55 este necesar
să fie interpretată în mod restrictiv.

Guvernul Marelui Ducat al Luxemburgului aminteşte că întotdeauna a susţinut punctul de vedere

conform căruia articolul 55 din Tratatul CEE are efectul de a exclude profesia de avocat din
toate reglementările ce urmează a fi adoptate în vederea punerii în aplicare a tratatului, întrucât
avocatul participă la exercitarea autorităţii publice ca organ al puterii judecătoreşti reglementat
din punct de vedere instituţional. Articolul 55 acoperă toate activităţile profesiei de avocat, care
formează un tot indivizibil şi inseparabil, deoarece au acelaşi scop, să participe la administrarea
justiţiei; prin urmare, orice activitate profesională a avocatului, sub toate aspectele sale, este
exceptată de la reglementarea comunitară, fără nicio distincţie posibilă.

a) O comparaţie cu articolul 48 alineatul (4) arată că articolul 55, chiar exceptând activităţile
care sunt asociate, chiar cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice, vizează alte activităţi
decât cele ale funcţionarilor şi angajaţilor care, cu titlu de organe specifice, exercită în mod
oficial autoritatea publică.

Din lucrările pregătitoare ale Tratatului CEE rezultă că articolul 55 primul paragraf exclude în
mod clar profesia de avocat din sfera de aplicare a capitolului referitor la dreptul de stabilire
şi la libertatea de a presta servicii.

b) Organizarea judecătorească luxemburgheză cuprinde, pe lângă organele propriu-zise ale

puterii judecătoreşti (judecători, funcţionari ai Ministerului Public, grefieri), agenţi publici,
a căror funcţie este de a-şi oferi serviciile pe lângă magistraţi şi părţi, desemnaţi, în mod
global, auxiliari ai justiţiei (aprozi, notari şi avocaţi). Chiar dacă fac parte dintre profesiile
liberale, aceşti auxiliari ai justiţiei sunt supuşi unei reglementări organice stricte, destinate să
reglementeze relaţiile acestora cu puterea judecătorească, atât în interesul justiţiabililor, cât şi
al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei; această reglementare ţine de dreptul public
şi stabileşte drepturile şi obligaţiile acestora în măsura participării directe la administrarea
justiţiei.

În ceea ce priveşte în special rolul avocaţilor, este necesar să se sublinieze că serviciile lor sunt
inseparabile de administrarea justiţiei, căreia îi sunt indispensabile. În faţa Curţii supreme de
justiţie şi în faţa tribunalelor districtuale, în afară de cazul în care acestea din urmă hotărăsc
în materie comercială, părţile sunt, în mod obligatoriu, reprezentate de un avocat - avoué; în
cauzele din faţa Conseil d’Etat, acestea sunt reprezentate de un avocat înscris, cu excepţia unor
dispoziţii legislative contrare; în faţa instanţelor penale, intervenţia avocatului este şi obligatorie
şi indispensabilă în interesul apărării.

Profesia de avocat este inseparabilă de funcţia de avoué. Cele două funcţii fiind exercitate, în
practică, de aceeaşi persoană, fără a se putea distinge în ce calitate aceasta acţionează într-o
situaţie dată.

Avocatul - avoué participă la funcţia judecătorească în mod obligatoriu, putând fi chemat din
oficiu pentru a completa o instanţă, fără ca acesta să poată refuza fără motiv valabil. De altfel,
formarea profesională a avocatului este identică cu cea a judecătorului, examenul de la sfârşitul
stagiului constituind în acelaşi timp condiţia de admitere în magistratură.

149
Chiar în materie civilă, instanţa poate desemna din oficiu un avocat în favoarea unei părţi care
declară că nu îşi găseşte un apărător; de asemenea, baroul asigură apărarea persoanelor nevoiaşe
prin organizarea unui birou de consultanţă gratuită şi prin asigurarea reprezentării în justiţie a
persoanelor lipsite de resurse.

Participarea avocatului la exercitarea unui serviciu public este formalizată prin depunerea
unui jurământ, în momentul primirii acestuia, în faţa Curţii superioare de justiţie; avocatul, ca
funcţionar, jură să respecte Constituţia şi fidelitate faţă de Marele Duce.

Reglementarea detaliată a profesiei de avocat, cu toate că îşi păstrează, în principiu, caracterul

liberal, scoate în evidenţă participarea sa la un serviciu public: astfel, lista avocaţilor, în
principiu întocmită de Consiliul de disciplină, poate, în anumite condiţii, să fie redactată şi de
tribunalul districtual; înscrierea pe listele avocaţilor nu are loc decât după primirea candidatului
în audienţă publică la Curtea superioară de justiţie, pe baza concluziilor ministerului public;
integritatea funcţiei este garantată prin incompatibilităţile legale; coalizarea avocaţilor pentru
a refuza exercitarea serviciului se pedepseşte prin eliminarea pe viaţă de pe liste; avocaţii sunt
obligaţi să îşi exercite funcţia pentru apărarea justiţiei şi a adevărului, iar puterea disciplinară
se exercită de către Consiliul Ordinului sub supravegherea procurorului general, care se poate
sesiza, prin réquisition, şi poate acţiona împotriva deciziilor sale în faţa Curţii superioare de
justiţie.

Astfel, avocatul nu exercită doar o profesie liberală, în sensul obişnuit al acestei noţiuni; acesta
are o strânsă participare la exercitarea puterii judecătoreşti; el este auxiliarul indispensabil
al justiţiei. Din poziţia ocupată de avocat în organizarea judecătorească rezultă că activitatea
avocatului are legătură cu exercitarea autorităţii publice şi, prin urmare, îndeplineşte condiţiile
prevăzute la articolul 55 primul paragraf, pentru a fi exclusă de la aplicarea dispoziţiilor
articolelor 52-66 din Tratatul CEE.

c) Toate activităţile complexe care constituie exercitarea profesiei de avocat intră sub
exceptarea de la articolul 55; acestea sunt atât de strâns şi de indisolubil legate încât formează
un ansamblu inseparabil.

Termenul „activităţi” trebuie să primească o interpretare mai largă – şi nu mai restrânsă – decât
cuvântul „profesie”. Utilizarea acestuia nu înseamnă că o profesie se poate scinda în mai multe
activităţi cărora li se aplică, conform Tratatului CEE, un regim juridic diferit, în funcţie de
faptul dacă unele dintre activităţile acestuia participă sau nu la exercitarea autorităţii publice;
aceasta are ca scop să permită extinderea exceptării menţionate la articolul 55 primul paragraf,
nu numai profesiilor care, printr-unul dintre aspectele lor, participă la această exercitare, ci la
orice activitate care, indiferent de motiv sau de modalitate, se referă la puterea publică, fără să
fie asociată unei profesii organizate.

Aplicabilitatea articolului 55 primul paragraf în cazul profesiei de avocat este confirmată de

articolul 57 alineatul (3): cu toate că profesiile medicale, paramedicale şi farmaceutice nu
presupun, în mod normal, o participare la exercitarea autorităţii publice, se exercită în condiţii
similare şi au un obiect identic în toate statele membre, articolul 57 alineatul (3) subordonează
liberalizarea progresivă a acestora coordonării condiţiilor de exercitare a acestora. Absenţa
unei astfel de cerinţe în cazul profesiei de avocat, în pofida caracteristicilor proprii şi deşi în
mod normal şi uneori permanent, avocatul este chemat să participe la exercitarea autorităţii
publice, se explică în mod logic prin faptul că profesia de avocat intră sub incidenţa exceptării
menţionate la articolul 55 primul paragraf.

Interpretarea propusă este singura care permite conferirea unui efect util tuturor termenilor
articolului 55 primul paragraf. Astfel, a înţelege expresia „activităţi” ca o împărţire pe
150
activităţi a unei profesii lipseşte de utilitate şi semnificaţie expresia „chiar cu titlu ocazional”:
prin urmare, într-adevăr, pentru ca o activitate să poată fi izolată şi desprinsă de ansamblul
unei profesii, participarea sa la exercitarea autorităţii publice nu poate fi decât normală şi nu
ocazională.

Guvernul Irlandei consideră că articolul 55 primul paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că
nu vizează, în cadrul unei profesii cum este cea de avocat, decât acele activităţi care participă
la exercitarea autorităţii publice; astfel, exceptarea pe care o instituie nu se aplică profesiei
însăşi, ci numai anumitor funcţii specifice exercitate de anumiţi membri ai profesiei în cadrul
activităţilor care participă la exercitarea autorităţii publice.

Guvernul Regatului Unit consideră că spiritul şi obiectul tratatului impun o interpretare

restrictivă a derogărilor referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor, la libertatea de stabilire
şi la libertatea de a presta servicii. În privinţa articolului 55, obiectul acestuia este evident în
cazul unei profesii care cuprinde mai multe activităţi care pot fi exercitate separat şi dintre care
numai unele participă la exercitarea autorităţii publice, în sensul în care aceasta este înţeleasă de
statul membru în cauză, de a permite fiecărui stat membru să menţină restricţii, în cazul în care
le consideră adecvate, pentru activităţile despre care crede că participă la exercitarea autorităţii
publice; a permite menţinerea restricţiilor cu privire la orice altă activitate înseamnă depăşirea
acestui obiectiv. Prin urmare, este necesar ca articolul 55 să fie interpretat ca exceptând numai
activităţile specifice ale unei profesii care, în statul membru în cauză, participă la exercitarea
autorităţii publice.

Comisia Comunităţilor Europene consideră că noţiunea de autoritate publică trebuie să fie

definită ca element al dreptului comunitar. Fiind vorba de o derogare de la un drept fundamental
din tratat, într-adevăr, nu li se poate lăsa statelor membre libertatea de a stabili ele însele natura
şi sfera de aplicare a acestei derogări şi de a modifica astfel în mod discreţionar sfera de aplicare
a dreptului de stabilire şi a dreptului de a presta servicii. Articolul 55 nu permite ca o activitate
exercitată în aceleaşi condiţii obiective să fie tratată în mod diferit în unul sau altul dintre statele
membre.
Sensul şi sfera de aplicare a noţiunii de exercitare a autorităţii publice trebuie să fie văzute în
lumina sistemului tratatului. În această privinţă, este necesar să se considere că orice excepţie de
la principiile fundamentale ale liberei circulaţii şi ale egalităţii de tratament în cadrul Comunităţii
nu poate primi decât o interpretare foarte strictă care, în caz de îndoială, trebuie să prefere
sensul care asigură protejarea dreptului fundamental. Principiul liberei circulaţii a lucrătorilor
independenţi şi a întreprinderilor are ca obiect asigurarea faptului că activităţile economice
(industriale, comerciale, artizanale, profesiile liberale) se desfăşoară, în ansamblul Comunităţii,
fără obstacole din partea autorităţilor publice, din motive de cetăţenie sau de rezidenţă. Nu se
aduce atingere suveranităţii statelor membre în organizarea politică şi administrativă a acestora;
în special, acestora le rămâne rezervată sfera acţiunii puterii publice, care se exercită şi faţă de
cetăţeni, în relaţia de „autoritate – subiecte”. Statul poate delega unor persoane de drept privat, fără
a le integra în aparatul administraţiei publice, sarcini care ţin de această funcţie şi prerogativele
puterii publice necesare pentru a asigura acest lucru. Singurul obiectiv al exceptării menţionate
la articolul 55 este de a nu permite ca resortisanţii străini, printr-un efect accesoriu al beneficiului
dreptului de stabilire sau de prestare a serviciilor, să exercite, cu privire la cetăţenii unui stat,
prerogativele de putere publică. Participarea la exercitarea autorităţii publice nu poate fi o cauză
legitimă de exceptare de la drepturile fundamentale recunoscute prin tratat decât în cazul în care
persoana o exercită în temeiul prerogativelor puterii publice şi deţine, în acest sens, competenţe
care depăşesc dreptul comun. Tot ceea ce depăşeşte aceste prerogative, devansează obiectivul
în vederea căruia a fost inserată clauza exceptării. În această privinţă, este necesar să se distingă
între o activitate care poate ajuta la îndeplinirea unui scop public, dar fără a putea impune acte sau

151
constatări şi declaraţii cetăţenilor obişnuiţi şi activitatea care utilizează, în acest scop, mijloace
care implică exercitarea unor asemenea competenţe.

Se poate astfel defini noţiunea de exercitare a autorităţii publice ca presupunând punerea în

aplicare a prerogativelor care depăşesc dreptul comun, competenţa de constrângere faţă de
persoanele şi bunurile care nu sunt deţinute de cetăţenii obişnuiţi şi care permit celui căruia îi sunt
atribuite să acţioneze independent de consimţământul sau chiar împotriva voinţei altcuiva.

a) În ceea ce priveşte articolul 55, numai interpretarea care distinge între „activităţi”
şi „profesii” şi nu admite derogarea decât pentru activităţi izolate, în cadrul unei profesii
determinate, este compatibilă cu sistemul tratatului şi cu textul dispoziţiilor în cauză.

În ceea ce priveşte textul, este necesar să se constate că tratatul liberalizează, atât în privinţa
dreptului de stabilire [articolul 52 al doilea paragraf; articolul 54 alineatul (1) al doilea
paragraf], cât şi în privinţa prestării de servicii [(articolul 60 al doilea paragraf], activităţile
şi nu profesiile. De altfel, deoarece tratatul foloseşte noţiunea de profesie, este necesar să i se
recunoască utilizării termenului de „activităţi” la articolul 55 o semnificaţie proprie. Cuvintele
„chiar cu titlu ocazional” arată că exercitarea autorităţii publice este întotdeauna exceptată,
indiferent dacă este practicată în mod permanent sau ocazional.

În privinţa sistemului tratatului şi ale obiectivelor acestuia, este necesar să se reţină interpretarea
care asigură protejarea principiului fundamental al liberei circulaţii a persoanelor; a exclude
întreaga profesie de la dreptul de stabilire sau de la prestarea de servicii din cauză că titularului
i se poate cere, chiar ocazional, să exercite o parte din autoritatea publică înseamnă, în mod
incontestabil, a se acorda articolului 55 un domeniu de aplicare care depăşeşte scopul pentru
care a fost inserată această clauză de exceptare. Bineînţeles, este necesar ca activitatea care
presupune exercitarea autorităţii publice să fie accesorie şi disociabilă de activităţile obişnuite
ale profesiei şi ca aceasta să se poată exercita în mod normal în cazul în care această activitate
este exclusă.

b) În ceea ce priveşte în special profesia de avocat, este necesar să se observe că acordarea

în favoarea avocaţilor a beneficiului dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii este
în întregime în conformitate cu obiectivele tratatului şi necesară desfăşurării acestora.

De altfel, avocatul exercită o profesie liberală, caracterizată prin independenţă, în special faţă de
autorităţile publice; este deci paradoxal să se admită că acesta participă la exercitarea autorităţii
publice.

Contribuţia pe care o aduce avocatul la funcţionarea serviciului public al justiţiei nu poate fi

asimilată exercitării autorităţii publice.

Prin asigurarea, în faţa curţilor şi tribunalelor, a apărării intereselor unui justiţiabil, avocatul
facilitează fără îndoială funcţionarea justiţiei; dar acesta este chemat şi se bucură de acest
monopol în calitatea sa de expert în drept, expert care prezintă, în plus, garanţii de competenţă,
moralitate şi independenţă, proprii apartenenţei acestuia la un Ordin, concretizate prin normele
deontologice pe care este obligat să le respecte şi care permit puterii judecătoreşti să îi acorde
o încredere deosebită. Astfel, acesta nu asigură, totuşi, o obligaţie sau o funcţie publică; nu
este mandatat să impună interesul public sau cel al statului; acesta rămâne un liber profesionist
care prestează un serviciu unui necunoscător al modului de apărare al unui anumit interes al
acestuia.

152
Apartenenţa obligatorie la un Ordin, în care autorităţile exercită asupra avocatului o acţiune
disciplinară, sub controlul puterii judecătoreşti, este irelevantă: în alte profesii, există ordine
cu competenţe analoge, instituite şi organizate prin lege, fără ca aceste profesii să intre sub
incidenţa exceptării de la articolul 55.

Depunerea jurământului nu are ca efect acordarea unor competenţe care depăşesc dreptul comun
în favoarea avocatului; aceasta nu face decât să concretizeze, în mod solemn, apartenenţa
sa la asociaţia baroului şi conferă curţilor şi tribunalelor garanţia morală care condiţionează
încrederea pe care acestea i-o acordă.

În cazul în care profesia de avocat implică exercitarea autorităţii publice, nu trebuie să se

înţeleagă că nu există condiţia cetăţeniei în niciun stat din Comunitate şi că aceasta nu a existat
într-unul dintre acestea, deşi profesia de avocat şi condiţiile de exercitare ale acesteia nu sunt
fundamental diferite de la un stat la altul şi nu au variat decât puţin în timp.

În ceea ce priveşte pretinsa intenţie a autorilor tratatului, este necesar să se remarce că observaţiile
sau rezervele formulate în cursul lucrărilor pregătitoare ale tratatului nu pot prevala asupra
conţinutului dispoziţiei în cauză; această normă se impune cu atât mai mult cu cât semnatarii
tratatului au exclus, în mod voluntar, recurgerea la lucrările pregătitoare. În privinţa opiniilor
exprimate în faţa parlamentelor naţionale, în timpul procedurii de ratificare, este necesar, cel
puţin, să se realizeze interpretări uniforme, pentru a se ajunge la o anumită concluzie.

O constatare decisivă constă în faptul că majoritatea guvernelor şi a barourilor admit, în drept

sau în fapt, că avocaţii străini se prezintă în faţa curţilor şi a tribunalelor naţionale; acesta este
în special cazul Belgiei, în temeiul articolului 428 din Codul judiciar, al Decretului regal din
24 august 1970, al Convenţiei Benelux din 12 decembrie 1968 privind exercitarea profesiei
de avocat, în vigoare între Ţările de Jos şi Belgia de la 1 septembrie 1971 şi al protocoalelor
încheiate în 1965-1966 de Barourile din Bruxelles şi Paris.

Cu toate acestea, este incontestabil că, în anumite state membre, avocatul poate fi chemat să
exercite o parte din autoritatea publică; astfel, se pune întrebarea dacă aceste activităţi sunt
necesare exercitării profesiei sau sunt atât de legate de acestea încât sunt inseparabile.

Atunci când avocatul este chemat să facă parte din completul de judecată al unui tribunal, acesta
exercită în mod direct puterea de a judeca, deci o parte din autoritatea publică. Dar aceasta
este o situaţie excepţională şi, de altfel, funcţia de judecător nu face parte, în mod evident, din
activităţile normale ale profesiei de avocat, faţă de care aceasta este străină; activitatea care
participă la exercitarea autorităţii publice este nu numai separabilă, ci chiar separată de profesia
de avocat care, fără aceasta, se poate desfăşura normal.

Dreptul de a pleda nu participă la exercitarea autorităţii publice, din simplul motiv că actele
de procedură îndeplinite în numele acestora nu trebuie să fie semnate de reclamant sau de
pârât pentru a fi obligatorii pentru avocat, în exercitarea autorităţii publice: este vorba doar
de exercitarea mandatului ad litem, pe care avocatul nu are, în mod normal, obligaţia de a-l
justifica; nu este vorba de nicio putere care depăşeşte dreptul comun.

Participarea la alegerea membrilor organelor Ordinului nu implică o exercitare a autorităţii

publice; este, cu unele excepţii, similară activităţii membrilor acestor organe.

În concluzie, a doua parte a primei întrebări necesită următorul răspuns:

153
Într-o profesie cum este cea de avocat, trebuie să fie exceptate de la aplicarea capitolului 2 din
tratat numai activităţile care participă la exercitarea autorităţii publice atunci când, ca în acest
caz, aceste activităţi sunt accesorii şi perfect disociabile de exercitarea normală a profesiei.

B – Cu privire la a doua întrebare

Domnul Reyners, reclamant în acţiunea principală, face observaţia preliminară că, în cazul
său, nu se pune problema echivalenţei diplomelor sau a armonizării normelor deontologice;
întrebarea privind efectul direct al articolului 52 nu priveşte decât condiţia cetăţeniei, ca restricţie
în calea libertăţii de stabilire.

a) În orice caz, articolul 52 este o dispoziţie clară, precisă şi necondiţionată; de la sfârşitul

perioadei de tranziţie, a devenit direct aplicabil şi a înlocuit măsurile care era necesar să fie luate
pentru a elimina discriminările pe care le interzice.

b) În cazul în care, în absenţa oricărei posibilităţi, se admite că articolul 52 nu este o dispoziţie

perfectă din punct de vedere juridic şi că nu este aplicabil decât în măsura în care directivele au
intervenit pentru a reglementa în special chestiunile de armonizare a legislaţiilor naţionale, de
echivalare a diplomelor şi de coordonare a normelor deontologice, este necesar să se constate
că niciuna dintre aceste probleme nu se pune în acest caz. Numai cetăţenia reclamantului în
acţiunea principală explică faptul că Decretul regal din august 1970 i se opune. Astfel formulată
– cum era necesar să fie pusă pentru a permite Conseil d’Etat al Belgiei să rezolve litigiul
cu care a fost sesizat – întrebarea implică un răspuns afirmativ. Inopozabilitatea, de către un
stat membru, a unei condiţii de cetăţenie resortisanţilor unui alt stat membru nu necesită nicio
măsură prealabilă, comunitară sau naţională. O dispoziţie din tratat care interzice, la o anumită
dată, discriminarea pe motiv de cetăţenie poate produce efecte directe la această dată.

Prin urmare, este necesar să se răspundă afirmativ la a doua întrebare în ceea ce priveşte
interzicerea discriminărilor pe motiv de cetăţenie; un răspuns mai larg nu priveşte reclamantul
în acţiunea principală.

Guvernul Regatului Belgiei, pârât în acţiunea principală, este de acord că în privinţa criteriilor
adoptate de Curte, dispoziţiile articolului 52 din Tratatul CEE nu par de natură să producă
efecte directe în favoarea resortisanţilor statelor membre.

Doar articolul 52 nu este suficient: acesta trimite, pentru completare, la alte dispoziţii; nu stabileşte
decât un principiu, ale cărui modalităţi trebuie să fie realizate de articolele ulterioare.

Articolul 52, care consacră dreptul de stabilire ca principiu, nu reglementează următorul detaliu:
pentru anumite activităţi, dreptul de stabilire necesită o directivă care vizează recunoaşterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri sau coordonarea actelor cu putere de lege
şi a actelor administrative ale statelor membre care privesc accesul la activităţile independente
şi exercitarea acestora. O instanţă a unui stat membru nu poate aplica în mod direct articolul
52 unui justiţiabil; în acest fel, aceasta îşi atribuie o putere de apreciere pe care nu o are şi care
depăşeşte competenţele acesteia.

Nu se poate considera nici că articolul 52 este direct aplicabil, cel puţin în măsura în care
necesită eliminarea necondiţionată a restricţiilor în calea libertăţii de stabilire pe motiv de
cetăţenie. Într-adevăr, articolul 52, pe de o parte, intră în categoria dispoziţiilor rezervate
de articolul 7 Tratatului CEE şi, pe de altă parte, înglobează mult mai mult decât o simplă
interzicere a discriminării pe bază de naţionalitate. De altfel, o eliminare doar a condiţiei

154
cetăţeniei are ca efect instaurarea unui drept de stabilire hibrid, în cadrul căruia sunt menţinute
alte restricţii, care creează astfel un regim discriminatoriu de la stat la stat.

Nici articolul 52 nu a devenit direct aplicabil prin simpla expirare a perioadei de tranziţie.
Acestuia i se opune faptul că măsurile comunitare prevăzute la articolele 54 alineatul (2) şi
57 alineatul (1) sunt completări indispensabile, care nu pot fi înlocuite datorită expirării unui
termen.

Este deci necesar să se constate că articolul 52 nu creează în mod direct drepturi subiective în
beneficiul resortisanţilor statelor membre, permiţându-le acestora să le invoce în faţa instanţelor
naţionale, prin simplul fapt al expirării perioadei de tranziţie şi în absenţa directivelor prevăzute
la articolele 54 alineatul (2) şi 57 alineatul (1).

Guvernul Republicii Federale Germania aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii,

dispoziţiile care impun statelor membre executarea unei obligaţii într-un termen stabilit cu
precizie devin direct aplicabile în cazul în care obligaţia nu a fost îndeplinită în acest termen; cu
toate acestea, este necesar ca dispoziţia să fie completă şi perfectă din punct de vedere juridic,
să nu fie, deci, subordonată, în privinţa executării sau a efectelor sale, intervenţiei oricărui act al
instituţiilor comunitare sau al statelor membre. În privinţa articolului 52, statele membre nu mai
au, la sfârşitul perioadei de tranziţie, posibilitatea de a adopta norme ele însele; prin urmare, sub
rezerva domeniului menţionat la articolul 57 alineatul (3), articolul 52 este complet şi perfect
din punct de vedere juridic.

Faptul că directivele menţionate la articolul 54 alineatul (2) şi la articolul 57 alineatul (1) nu au

fost încă adoptate nu este determinant. Primele sunt prevăzute doar pentru diferitele etape ale
perioadei de tranziţie; cât timp nu vor fi adoptate următoarele, statele membre vor avea dreptul
de a subordona stabilirea pe teritoriul acestora îndeplinirii condiţiilor de acces la profesia
respectivă prevăzute de dreptul intern al acestora, cu excepţia situaţiei în care, de la sfârşitul
perioadei de tranziţie nu le vor mai putea opune resortisanţilor din alte state membre condiţia
cetăţeniei. Doar criteriul cetăţeniei nu mai poate fi considerat, în ceea ce priveşte libertatea
de stabilire, un factor de diferenţiere. În această măsură, articolul 52 reprezintă o dispoziţie
comunitară direct aplicabilă. Fiind vorba de profesia de avocat, unui resortisant dintr-un alt
stat membru, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de ţara gazdă, nu i se mai poate, aşadar,
refuza accesul la această profesie pe motiv de cetăţenie, cel puţin în măsura în care profesia sau
activităţile profesionale nu intră sub incidenţa domeniului de aplicare a articolului 55 primul
paragraf din Tratatul CEE.

Guvernul Marelui Ducat al Luxemburgului declară că împărtăşeşte opinia guvernului belgian,

conform căreia articolul 52 şi următoarele din Tratatul CEE nu sunt direct aplicabile.

Guvernul Irlandei consideră că formularea însăşi a articolului 52 nu este de natură să sugereze

că acesta este direct aplicabil; de altfel, acesta face trimitere la dispoziţiile următoare acestuia
în ceea ce priveşte punerea sa în aplicare şi, solicitând intervenţia Consiliului, stabileşte că
obligaţia nu este perfectă în sine şi nici capabilă să producă efecte imediate în relaţiile dintre
statele membre şi justiţiabilii acestora. Acesta nu creează un drept pe care instanţele naţionale
au obligaţia de a-l proteja.

Pentru punerea în aplicare a articolului 52, pe plan intern, de către statele membre, articolul 54
prevede adoptarea directivelor, care le lasă autorităţilor naţionale alegerea formei şi a mijloacelor
de punere în aplicare pentru a se ajunge la rezultatul dorit.

Consiliul are puterea de a exclude anumite activităţi din regimul dreptului de stabilire; acesta
este responsabil, în ultimă instanţă, de punerea în aplicare a programului general şi este
155
învestit cu toate competenţele, în special atunci când coordonarea şi uniformitatea practicilor
statelor membre sunt considerate de o importanţă deosebită.

Prin urmare, din textul articolului 52, din structura capitolului referitor la dreptul de stabilire,
din procedurile de punere în aplicare a principiului libertăţii de stabilire, precum şi din spiritul
anumitor dispoziţii în cauză, rezultă că autorii tratatului nu au dorit să îi confere articolului 52
în nicio etapă caracterul de dispoziţie direct aplicabilă şi că acesta nu are această proprietate.

Comisia Comunităţilor Europene, după ce a accentuat domeniul de aplicare a răspunsului pe

care Curtea îl va da acestei întrebări pentru îndeplinirea punerii în aplicare a liberei circulaţii
a persoanelor care exercită activităţi independente, face, cu privire la criteriile desprinse din
jurisprudenţa Curţii, următoarele constatări:

a) Articolul 52 este incontestabil o dispoziţie clară şi precisă, în acelaşi temei ca articolul

53, căruia Curtea i-a recunoscut efectele directe; dificultăţile pe care o instanţă de fond le poate
eventual întâlni într-o speţă pentru a stabili existenţa unei restricţii nu pot fi un obstacol în calea
efectului direct al articolului 52.

b) Articolul 52 este o dispoziţie necondiţională: în afara caracterului progresiv, obligaţia

pe care o impune nu este însoţită de nicio altă condiţie specială de fond, nu mai mult decât
articolul 53. Exceptările prevăzute de articolele 53 şi 56 şi condiţia suplimentară impusă,
într-un sector bine determinat, de articolul 57 alineatul (3) nu se opun acestui caracter
necondiţional; articolul 52 este perechea simetrică a articolului 48.

c) Cu privire la întrebarea dacă punerea în aplicare a acestuia nu depinde, în privinţa executării

sau a efectelor acestuia, de intervenţia unor măsuri ulterioare, fie din partea statelor, fie din
partea instituţiilor comunitare, în urma analizei, articolul 52 pare a fi diferit de alte dispoziţii
din tratat cărora Curtea le-a recunoscut un efect direct. Acesta se referă, în esenţă, în ceea ce
priveşte restricţiile existente şi care trebuie să fie eliminate progresiv, la articolul care prevede
intervenţia actelor comunitare sub două forme. Consiliul trebuie să adopte un program care să
stabilească, pentru fiecare categorie de activităţi, condiţiile generale de realizare a libertăţii de
stabilire şi în special etapele acesteia; după adoptarea acestui program în termenul prevăzut de
Consiliu, intervenţia instituţiilor comunitare în acest sens nu mai este necesară şi aceasta nu mai
poate fi un obstacol în calea efectului direct al articolului 52. De altfel, Consiliul, pentru punerea
în aplicare a programului general, trebuie să hotărască prin directive. Întrebarea adresată este
dacă eventuala intervenţie a actelor intermediare ale instituţiilor nu se opune recunoaşterii unui
efect direct al articolului 52, chiar în cazul în care nu au fost adoptate în perioada prevăzută
în acest scop; în special, este necesar să se ştie dacă articolul 52 – de altfel, o normă clară şi
necondiţionată – le lasă o marjă de apreciere instituţiilor comunitare. Următoarele consideraţii
tind să demonstreze existenţa unei astfel de marje: deoarece articolul 54 acordă competenţă
instituţiilor comunitare pentru a stabili nu numai etapele de realizare a dreptului de stabilire
în perioada de tranziţie ci şi condiţiile generale, se poate ajunge la concluzia că instituţiile
au, de asemenea, competenţa de a stabili, prin directive, condiţii speciale fiecărei categorii de
activităţi; mai multe directive întemeiate pe articolul 54 obligă statele membre să introducă în
dreptul lor norme exprese menite să împiedice restricţiile mascate; Consiliul are competenţa de
a excepta anumite activităţi de la dreptul de stabilire în temeiul articolului 55 al doilea paragraf;
în domeniul intrării şi al şederii, directivele precizează, în mod necesar, atât beneficiarii, cât şi
documentele care urmează a fi prezentate.

În favoarea tezei conform căreia, dimpotrivă, de la sfârşitul perioadei de tranziţie, norma de la

articolul 52 se substituie măsurilor pe care instituţiile comunitare le impun statelor membre şi

156
pe care acestea aveau obligaţia să le ia, pentru a elimina discriminările contrare acestei norme,
sunt prezentate următoarele argumente:

– Deoarece libera circulaţie a persoanelor este un principiu fundamental al pieţei comune,

în acelaşi fel ca libera circulaţie a mărfurilor, nu trebuie să li se aplice acestora criterii de analiză
diferite şi nici să se acorde o sferă de aplicare diferită articolelor din tratat care consacră aceste
principii.

– Articolul 52 stipulează un termen limită pentru eliminarea restricţiilor în calea libertăţii de

stabilire; în cazul analog al articolului 13 alineatele (1) şi (2), al articolului 16 şi al articolului 95
al treilea paragraf, termenul stabilit de tratat pentru aplicarea completă a normei a fost considerat
de Curte ca fiind determinant şi cu efecte directe. De altfel, articolul 52 se pretează la fel de
bine ca articolele 13, 16, 30 şi 95 să producă efecte directe, fără intervenţia actelor pozitive
ale instituţiilor Comunităţii sau de drept intern şi, prin analogie cu jurisprudenţa referitoare
la articolul 53, este suficient, pentru a respecta articolul 52, ca un stat membru să se abţină să
opună o reglementare mai severă decât cea rezervată propriilor resortisanţi în cazul accesului
la activităţi independente şi al exercitării acestora de către resortisanţii altor state membre. În
cauza din acţiunea principală, întrucât decretul regal în litigiu a fost emis după 31 decembrie
1969, este suficient pentru instanţa naţională, pentru a recunoaşte efectele directe ale articolului
52, să nu îi aplice reclamantului în acţiunea principală condiţia discriminatorie care îi este
opusă; niciun act de drept pozitiv nu este indispensabil.

– Intervenţia instituţiilor Comunităţii nu este mai utilă decât cea a statelor membre la
sfârşitul perioadei de tranziţie. Cât timp perioada de tranziţie nu s-a încheiat, statele nu sunt
obligate să elimine sau să nu mai aplice restricţiile existente decât în cazul în care acest lucru le-
a fost impus de instituţiile Comunităţii; faptul că acestea nu au procedat astfel nu schimbă nimic
în privinţa ultimului termen stabilit de acest articol, iar intervenţia lor devine atunci inutilă.

Ca o concluzie a analizei argumentelor pro şi contra efectului direct al articolului 52 de la

sfârşitul perioadei de tranziţie, balanţa înclină în favoarea primelor, fără ca îndoiala să fie
eliminată în întregime. Întrebarea adresată de Conseil d’Etat din Belgia trebuie să fie delimitată
în mod mai precis: pentru soluţionarea acţiunii principale, este suficient să fie clarificată nu în
privinţa interzicerii oricăror forme posibile de restricţii, ci doar în privinţa celor care privesc
condiţia cetăţeniei. Această condiţie este de o simplitate evidentă, inopozabilitatea acesteia faţă
de resortisanţii altor state membre de către ţara gazdă nu impune niciun act de drept comunitar
sau naţional şi interzicerea acestuia, la o dată stabilită de tratat pentru eliminarea acesteia, poate,
foarte bine, să producă efecte directe începând de la acea dată. Prin urmare, este posibil să se
răspundă după cum urmează la a doua întrebare:

Articolul 52 din Tratatul CEE produce, de la sfârşitul perioadei de tranziţie, efecte directe în
relaţiile dintre statele membre şi justiţiabilii acestora şi conferă, în favoarea persoanelor de
drept privat, drepturi pe care instanţele naţionale au obligaţia de a le apăra, în ceea ce priveşte
interzicerea discriminărilor pe motiv de cetăţenie.

III – Procedura orală

Domnul Reyners, reclamant în acţiunea principală, Guvernul Regatului Belgiei, pârât în acţiunea
principală, Ordre national des avocats de Belgique, intervenient în acţiunea principală, Guvernul
Republicii Federale Germania, Guvernul Irlandei, Guvernul Marelui Ducat al Luxemburgului,
Guvernul Regatului Unit şi Comisia Comunităţilor Europene şi-au prezentat observaţiile orale
în şedinţa din 7 mai 1974.

157
În cursul acestei şedinţe au fost prezentate Curţii noi elemente, rezumate mai jos:

A – Cu privire la prima întrebare

Ordre national des avocats de Belgique, intervenient în acţiunea principală, susţine că aplicarea
libertăţii de stabilire în privinţa exercitării activităţilor avocatului nu a fost dorită de părţile
semnatare ale Tratatului CEE, lucru dovedit de lucrările pregătitoare, textul şi contextul
articolului 55. De altfel, accesul în diferite state membre al străinilor la profesia de avocat nu
poate fi decis şi asigurat decât printr-o intervenţie legislativă care, în starea actuală a sistemului
juridic, nu poate fi realizată decât de organul legislativ naţional. În speţă, chestiunea de discutat
se prezintă în temeiul libertăţii de stabilire şi nu sub aspectul anumitor prestări de servicii
ocazionale.

În ceea ce priveşte interpretarea articolului 55, este necesar să se sublinieze că aceasta vizează
o „participare”, chiar şi ocazională, a activităţilor profesionale la exercitarea autorităţii publice
şi nu exercitarea în sine a acestei autorităţi; este vorba de activităţi profesionale a căror practică
implică, în sine, o participare la exercitarea autorităţii publice, fără ca aceasta să presupună
deţinerea calităţii de organ sau de prepus al autorităţii. De altfel, noţiunea de autoritate publică
nu poate fi redusă la cea de putere publică, cu puteri de comandă şi de constrângere; puterea
publică nu este decât unul dintre atributele autorităţii, în special ale puterii executive. Profesia
de avocat, fiind o profesie liberală, este organizată de o asemenea manieră încât să participe
la funcţionarea serviciului public al justiţiei. Profesia de avocat participă în mod organic la
ordinea judecătorească şi la exercitarea puterilor: barourile şi Ordinul avocaţilor sunt supuse
unui control al legalităţii; avocatul depune, în faţa instanţei, un jurământ care îl integrează în
aparatul judiciar şi acoperă toate actele profesiei sale. De asemenea, profesia de avocat participă
la funcţionarea serviciului public într-un mod funcţional: nu numai că avocatului i se poate cere
să îşi asume funcţiile unui judecător, dar acesta reprezintă şi exprimă, pe de o parte, dreptul de
acţiune al justiţiabilului şi, pe de altă parte, dreptul de apărare. Numai acesta are competenţa
de a chema în judecată, de a obliga judecătorul şi de a-l constrânge prin cereri, argumente
şi excepţii; doar acesta îşi asumă dreptul de apărare, fără de care lipseşte un factor esenţial,
necesar exercitării autorităţii publice care revine autorităţii judecătoreşti. Nu este posibil să
se disocieze diferitele activităţi ale profesiei de avocat, iar aceasta este exclusă global de la
libertatea de stabilire.

B – Cu privire la a doua întrebare

Guvernul Regatului Unit consideră că articolul 52 din Tratatul CEE nu are efect direct: acesta
stabileşte un principiu fundamental, dar punerea sa în aplicare necesită o coordonare a măsurilor
necesare pentru realizarea practică a libertăţii de stabilire. Necesitatea unei astfel de coordonări
persistă chiar după sfârşitul perioadei de tranziţie; recunoaşterea aplicabilităţii directe, în stadiul
actual, a articolului 52 echivalează cu a nega instituţiilor Comunităţii, la expirarea perioadei
de tranziţie, puterea de a adopta directive şi de a readuce ansamblul competenţelor din acest
domeniu statelor membre. Nu se poate considera că articolul 52 nu a devenit decât parţial
direct aplicabil, cel puţin în ceea ce priveşte problema cetăţeniei: o astfel de atitudine creează
dificultăţi considerabile, deoarece tratatul însuşi nu precizează ce parte a dispoziţiei în cauză
are efect direct şi, de asemenea, problema discriminării pe motiv de cetăţenie face obiectul unei
dispoziţii specifice tratatului.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 28 mai 1974.

În procedura în faţa Curţii, reclamantul în acţiunea principală, domnul Reyners, a fost reprezentat
de Jacques Veldekens, avocat la Cour d’appel din Bruxelles, Guvernul Regatului Belgiei de
doamna A. M. Delvaux, consilier juridic la Departamentul legislativ al Ministerului Justiţiei,

158
în calitate de agent, asistată de domnul S. Marcus Helmons, lector la Facultatea de drept a
Universităţii din Louvain, în calitate de consilier, Ordre national des avocats de Belgique de
Cyr Cambier şi Jacques Van Compernolle, avocaţi la Cour d’appel din Bruxelles, Guvernul
Republicii Federale Germania de domnul Erich Bùlow, Ministerialdirigent pe lângă Ministerul
federal al Justiţiei, Guvernul Irlandei de domnul Liam J. Lysaght, Chief State Solicitor, în
calitate de agent, asistat de John D. Cook, avocat în Baroul Irlanda, Guvernul Marelui Ducat
al Luxemburgului de domnul Edouard Molitor, consilier de legaţie la Ministerul Afacerilor
Externe, în calitate de agent, asistat de Tony Biever şi de Alex Bonn, avocaţi la Cour supérieure
de justice din Luxemburg, Guvernul Regatului Ţărilor de Jos de domnul E. L. C. Schiff, secretar
general al Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent, Guvernul Regatului Unit de
domnul W. H. Godwin, Assistant Treasury Solicitor, în calitate de agent, asistat de Peter Gibson,
Junior Counsel to the Treasury, iar Comisia Comunităţilor Europene de consilierul său juridic,
domnul Paul Leleux, în calitate de agent.

În drept

1. Prin hotărârea din 21 decembrie 1973, primită la grefa Curţii la 9 ianuarie 1974, Conseil
d’Etat din Belgia a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări privind
interpretarea articolelor 52 şi 55 din Tratatul CEE referitoare la dreptul de stabilire, în legătură
cu exercitarea profesiei de avocat.

2. Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unei acţiuni introduse de un resortisant olandez,
posesor al diplomei legale în temeiul căreia în Belgia se acordă accesul la profesia de avocat,
care a fost exclus din această profesie pe motivul cetăţeniei sale, ca urmare a Decretului regal
din 24 august 1970 privind titlul şi exercitarea profesiei de avocat (Moniteur belge, 1970, p.
9060).

Cu privire la interpretarea articolului 52 din Tratatul CEE

3. Conseil d’Etat întreabă dacă articolul 52 din Tratatul CEE este, de la sfârşitul perioadei
de tranziţie, o „dispoziţie direct aplicabilă” şi aceasta în pofida absenţei directivelor prevăzute
la articolele 54 alineatul (2) şi 57 alineatul (1) din tratat.

4. Guvernele belgian şi irlandez au susţinut, pentru motive în mare parte concordante, că

articolul 52 nu are un astfel de efect.

5. Considerat în contextul capitolului referitor la dreptul de stabilire, la care se face trimitere

în mod expres prin termenii „în cadrul dispoziţiilor următoare”, acest articol nu constituie, dată
fiind complexitatea materiei, decât enunţarea unui simplu principiu, a cărui punere în aplicare
este în mod necesar subordonată unui ansamblu de dispoziţii complementare, atât comunitare
cât şi naţionale, prevăzute de articolele 54 şi 57.

6. Forma aleasă de tratat pentru aceste acte de punere în aplicare - stabilirea unui „program
general”, pus în aplicare, la rândul său, printr-un ansamblu de directive - confirmă absenţa
efectului direct al articolului 52.

7. Instanţa nu are competenţa de a exercita o putere de apreciere, rezervată instituţiilor

legislative ale Comunităţii şi ale statelor membre.

8. Această argumentare a fost susţinută pe fond de Guvernele Marii Britanii şi luxemburghez,

precum şi de Ordre national des avocats de Belgique, parte intervenientă în acţiunea
principală.

159
9. Reclamantul în acţiunea principală, la rândul său, afirmă că în cazul său nu este în discuţie
decât o discriminare pe motiv de cetăţenie, din cauza faptului că este supus unor condiţii de
acces la profesia de avocat care nu sunt aplicabile resortisanţilor belgieni.

10. În această privinţă, articolul 52 constituie o prevedere clară şi completă, care poate avea
un efect direct.

11. Guvernul german, susţinut pe fond de guvernul olandez, făcând referire la hotărârea
pronunţată de Curtea de Justiţie la 16 iunie 1966 în cauza 57/65, Lütticke (Rec. 1966, p. 293),
consideră că prevederile care impun statelor membre o obligaţie pe care acestea trebuie să o
îndeplinească într-un termen determinat devin direct aplicabile atunci când, la expirarea acestui
termen, obligaţia nu a fost îndeplinită.

12. La sfârşitul perioadei de tranziţie, statele membre nu mai au, aşadar, posibilitatea de a
menţine restricţii în calea libertăţii de stabilire, articolul 52 având, începând cu această perioadă,
caracterul unei prevederi prin ea însăşi completă şi perfectă din punct de vedere juridic.

13. În aceste condiţii, „programul general” şi directivele prevăzute la articolul 54 nu au

importanţă decât pe parcursul perioadei de tranziţie, libertatea de stabilire fiind pe deplin
realizată la sfârşitul acestei perioade.

14. Comisia, în pofida îndoielilor pe care le are cu privire la efectul direct al prevederii supuse
interpretării – atât în ceea ce priveşte trimiterea de către tratat la „programul general” şi la
directivele de punere în aplicare, cât şi în privinţa conţinutului anumitor directive de liberalizare
care au fost deja adoptate, care nu realizează în toate privinţele o egalitate de tratament perfectă
– consideră, cu toate acestea, că articolul 52 are, cel puţin, un efect direct parţial, în măsura în
care interzice în mod specific discriminările pe motiv de cetăţenie.

15. Articolul 7 din tratat, care face parte din „principiile” Comunităţii, prevede că, în domeniul
de aplicare al tratatului şi fără a aduce atingere dispoziţiilor specifice pe care acesta le prevede,
„este interzisă orice discriminare pe motiv de cetăţenie”.

16. Articolul 52 asigură punerea în aplicare a acestei prevederi generale în domeniul specific
al dreptului de stabilire.

17. Prin cuvintele „în cadrul dispoziţiilor următoare”, se face trimitere la ansamblul capitolului
referitor la dreptul de stabilire care trebuie, în consecinţă, să fie interpretat în acest cadru general.

18. După ce a indicat că „restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat
membru pe teritoriul unui alt stat membru se elimină treptat, pe parcursul perioadei de tranziţie”,
articolul 52 enunţă principiul director în materie, prevăzând că libertatea de stabilire presupune
dreptul de avea acces la activităţi independente şi la exercitarea acestora „în condiţiile definite
de legislaţia ţării de stabilire pentru propriii săi resortisanţi”.

19. În vederea realizării treptate a acestui obiectiv pe parcursul perioadei de tranziţie, articolul
54 prevede elaborarea de către Consiliu a unui „program general” precum şi, pentru punerea în
aplicare a acestui program, a unor directive destinate să realizeze libertatea de stabilire pentru
diferitele activităţi în cauză.

20. În afara acestor măsuri de liberalizare, articolul 57 prevede directive menite să asigure
recunoaşterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor şi a altor titluri şi, în general, coordonarea
legislaţiilor în materie de stabilire şi de exercitare a activităţilor independente.

160
21. Din cele menţionate anterior reiese că, în sistemul capitolului referitor la dreptul de
stabilire, „programul general” şi directivele prevăzute de tratat au scopul de a îndeplini două
funcţii, prima fiind de a elimina, pe parcursul perioadei de tranziţie, obstacolele care se opun
realizării libertăţii de stabilire, cea de-a doua constând în introducerea în legislaţia statelor
membre a unui ansamblu de dispoziţii destinate să faciliteze exercitarea efectivă a acestei
libertăţi, în vederea favorizării întrepătrunderii economice şi sociale în cadrul Comunităţii în
domeniul activităţilor independente.

22. Acest al doilea obiectiv vizează, pe de o parte, unele dintre dispoziţiile articolului 54
alineatul (3), în special cu privire la colaborarea între autorităţile naţionale competente şi
adaptarea procedurilor şi a practicilor administrative şi, pe de altă parte, ansamblul dispoziţiilor
articolului 57.

23. Efectul prevederilor articolului 52 trebuie să fie stabilit în cadrul acestui sistem.

24. Principiul tratamentului naţional constituie una dintre dispoziţiile juridice fundamentale
ale Comunităţii.

25. În condiţiile în care face trimitere la un ansamblu de prevederi legislative aplicate efectiv
de ţara de stabilire propriilor săi resortisanţi, acest principiu poate, în esenţă, să fie invocat în
mod direct de către resortisanţii tuturor celorlalte state membre.

26. Prevăzând că libertatea de stabilire trebuie realizată la sfârşitul perioadei de tranziţie,

articolul 52 impune astfel o obligaţie de rezultat precisă, a cărei executare trebuie să fie facilitată,
dar nu şi condiţionată, de punerea în aplicare a unui program de măsuri progresive.

27. Faptul că acest caracter progresiv nu a fost respectat lasă obligaţia în sine intactă, după
termenul prevăzut pentru îndeplinirea sa.

28. Această interpretare este conformă cu articolul 8 alineatul (7) din tratat, în conformitate
cu care expirarea perioadei de tranziţie constituie termenul maxim pentru intrarea în vigoare a
ansamblului de norme prevăzute de tratat şi pentru punerea în aplicare a ansamblului de măsuri
pe care le necesită stabilirea pieţei comune.

29. Nu poate fi invocată, împotriva unui astfel de efect, neîndeplinirea obligaţiilor Consiliului
de a adopta directivele prevăzute la articolele 54 şi 57 şi nici faptul că unele dintre directivele
efectiv adoptate nu au îndeplinit pe deplin obiectivul de nediscriminare indicat la articolul 52.

30. Într-adevăr, după expirarea perioadei de tranziţie, directivele prevăzute de capitolul

referitor la dreptul de stabilire au devenit inutile pentru punerea în aplicare a principiului
tratamentului naţional, acesta fiind de acum înainte consacrat, cu efect direct, chiar de tratat.

31. Totodată, aceste directive nu şi-au pierdut tot interesul, deoarece ele păstrează un domeniu
de aplicare important în cadrul măsurilor destinate să favorizeze exercitarea efectivă a dreptului
de liberă stabilire.

32. În consecinţă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată în acest sens că, de la sfârşitul
perioadei de tranziţie, articolul 52 din tratat este o prevedere direct aplicabilă, chiar în pofida absenţei,
într-un domeniu determinat, a directivelor prevăzute la articolele 54 alineatul (2) şi 57 alineatul (1) din
tratat.

161
Cu privire la interpretarea articolului 55 primul paragraf din Tratatul CEE

33. Conseil d’Etat solicită, de asemenea, să se precizeze ce trebuie să se înţeleagă, în

articolul 55 primul paragraf, prin „activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu
ocazional, exercitării autorităţii publice”.

34. Trebuie să se ştie, mai precis, dacă în cadrul unei profesii precum cea de avocat sunt
exceptate de la aplicarea capitolului referitor la dreptul de stabilire numai activităţile inerente
acestei profesii, care implică exercitarea autorităţii publice, sau dacă această profesie este
exceptată în ansamblul său, pe motivul că include activităţi care implică exercitarea acestei
autorităţi.

35. Guvernul luxemburghez şi Ordre national des avocats de Belgique consideră că profesia
de avocat, în ansamblul său, nu intră în sfera reglementărilor din tratat privind dreptul de
stabilire, din motiv că aceasta este legată organic de funcţionarea serviciului public al justiţiei.

36. Această situaţie rezultă atât din organizarea legală a baroului, care implică un ansamblu
de condiţii de admitere şi o disciplină riguroase, cât şi din funcţiile îndeplinite de avocat în
cadrul procedurii judiciare la care participarea sa este, în mare măsură, obligatorie.

37. Aceste activităţi, care fac din avocat un auxiliar indispensabil al justiţiei, formează un tot
coerent ale cărui elemente nu trebuie să fie disociate.

38. Reclamantul în acţiunea principală susţine în ceea ce-l priveşte că, cel mult, doar anumite
activităţi ale profesiei de avocat implică exercitarea autorităţii publice şi că, în consecinţă,
doar acestea intră sub incidenţa excepţiei de la principiul libertăţii de stabilire instituite prin
articolul 55.

39. Pentru guvernele german, belgian, al Marii Britanii, irlandez şi olandez, precum şi pentru
Comisie, excepţia de la articolul 55 se limitează numai la activităţile din cadrul diferitelor
profesii în cauză care sunt efectiv în legătură cu exercitarea autorităţii publice, cu condiţia ca
acestea să fie disociabile de exercitarea obişnuită a profesiei.

40. Cu toate acestea, există divergenţe între guvernele menţionate cu privire la natura
activităţilor astfel exceptate de la principiul libertăţii de stabilire, ţinându-se seama de organizarea
diferită a profesiei de avocat de la un stat membru la altul.

41. În special guvernul german consideră că, datorită participării obligatorii a avocatului la
anumite proceduri judiciare, mai ales în materie penală sau de drept public, există raporturi
atât de strânse între profesia de avocat şi exercitarea autorităţii judiciare încât trebuie să fie
exceptate de la libertatea de stabilire cel puţin unele sectoare mari ale acestei profesii.

42. În sensul articolului 55 primul paragraf, sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor din
capitolul referitor la dreptul de stabilire, „în ceea ce priveşte statul membru în cauză, activităţile
care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice”.

43. Ţinând seama de caracterul fundamental, în sistemul tratatului, al libertăţii de stabilire

şi al principiului tratamentului naţional, derogările permise de articolul 55 primul paragraf nu
trebuie să primească o sferă de aplicare care depăşeşte scopul în vederea căruia a fost introdusă
această clauză de exceptare.

44. Articolul 55 primul paragraf trebuie să permită statelor membre, în cazul în care
anumite funcţii implicând exercitarea autorităţii publice sunt în legătură cu una dintre
162
activităţile independente prevăzute la articolul 52, să excludă accesul persoanelor care nu sunt
resortisanţi la astfel de funcţii.

45. Această necesitate este pe deplin îndeplinită, întrucât excluderea resortisanţilor este
limitată la acele activităţi care, considerate în sine, reprezintă o participare directă şi specifică
la exercitarea autorităţii publice.

46. Extinderea excepţiei permise de articolul 55 la o întreagă profesie nu este admisibilă

decât în cazul în care astfel de activităţi se află în asemenea legătură cu această profesie, încât
libertatea de stabilire are ca efect să impună statului membru în cauză obligaţia de a admite
exercitarea, chiar şi cu titlu ocazional, a unor funcţii din cadrul autorităţii publice de către
persoane care nu sunt resortisanţi.

47. Dimpotrivă, nu trebuie să se admită această extindere atunci când, în cadrul unei profesii
independente, activităţile care sunt eventual implicate în exercitarea autorităţii publice constituie
un element separabil de ansamblul activităţii profesionale în cauză.

48. În absenţa oricărei directive adoptate în temeiul articolului 57, în scopul armonizării
dispoziţiilor naţionale privind în special profesia de avocat, exercitarea acesteia rămâne
guvernată de dreptul diferitelor state membre.

49. Eventuala aplicare a restricţiilor în calea libertăţii de stabilire, prevăzute la articolul 55

primul paragraf, trebuie să fie, în consecinţă, evaluată separat, pentru fiecare stat membru, cu
privire la dispoziţiile naţionale aplicabile organizării şi exercitării acestei profesii.

50. Această apreciere trebuie să ţină seama, cu toate acestea, de caracterul comunitar al
limitelor impuse de articolul 55 excepţiilor permise de la principiul libertăţii de stabilire,
pentru a se evita ca efectul util al tratatului să fie înlăturat prin dispoziţii unilaterale ale statelor
membre.

51. Activităţile profesionale care presupun contacte, chiar periodice şi organice, cu organele
jurisdicţionale de drept intern sau chiar o participare obligatorie la funcţionarea acestora, nu
constituie, ca atare, o participare la exercitarea autorităţii publice.

52. În special, nu pot fi considerate ca participare la această autoritate activităţile cele mai tipice
pentru profesia de avocat, precum consultanţa şi asistenţa juridică, reprezentarea şi apărarea
părţilor în instanţă, chiar atunci când intervenţia sau asistenţa avocatului este obligatorie sau
exclusivă prin lege.

53. Într-adevăr, exercitarea acestor activităţi lasă intacte aprecierea autorităţii judiciare şi
libera exercitare a puterii judecătoreşti.

54. Prin urmare, este necesar să se răspundă întrebării adresate că excepţia de la libertatea
de stabilire prevăzută la articolul 55 primul paragraf trebuie să fie restrânsă la acele activităţi
prevăzute la articolul 52 care, prin ele însele, implică o participare directă şi specifică la
exercitarea autorităţii publice.

55. În niciun caz nu trebuie să se dea această calificare, în cadrul unei profesii liberale cum
este cea de avocat, activităţilor precum consultanţa şi asistenţa juridică sau reprezentarea şi
apărarea părţilor în instanţă, chiar dacă realizarea acestor activităţi este obligatorie sau exclusivă
prin lege.

163
Cu privire la cheltuielile de judecată

56. Cheltuielile efectuate de Guvernul Regatului Belgiei, Guvernul Republicii Federale

Germania, Guvernul Irlandei, Guvernul Marelui Ducat al Luxemburgului, Guvernul Regatului
Ţărilor de Jos, Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi de Comisia
Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei
rambursări;

57. întrucât procedura are, în raport cu părţile din acţiunea principală, un caracter incidental
ridicat în cursul litigiului pendinte în faţa Conseil d’Etat din Belgia, este de competenţa acestei
instanţe să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Conseil d’Etat din Belgia,
secţia administrativă, a treia cameră, prin hotărârea din 21 decembrie 1973, dispune:

1) De la sfârşitul perioadei de tranziţie, articolul 52 din Tratatul CEE este o dispoziţie

direct aplicabilă şi aceasta în pofida absenţei, într-un domeniu determinat, a
directivelor prevăzute la articolele 54 alineatul (2) şi 57 alineatul (1) din tratat.

2) Excepţia de la libertatea de stabilire prevăzută la articolul 55 primul paragraf din

Tratatul CEE trebuie să fie restrânsă la acele activităţi prevăzute la articolul 52 care,
prin ele însele, implică o participare directă şi specifică la exercitarea autorităţii
publice; nu se poate da această calificare, în cadrul unei profesii liberale cum este cea
de avocat, activităţilor precum consultanţa şi asistenţa juridică sau reprezentarea
şi apărarea părţilor în instanţă, chiar dacă îndeplinirea acestor activităţi este
obligatorie sau exclusivă prin lege.

Lecourt������������������������������������������
Donner Sørensen Monaco Mertens de Wilmars

Pescatore Kutscher O Dálaigh Mackenzie Stuart

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 21 iunie 1974.

Grefier Preşedinte

A. Van Houtte R. Lecourt

164
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL HENRI MAYRAS,

PREZENTATE LA 28 MAI 1974

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

Introducere

Integrarea economică a cărei realizare este urmărită, în mod fundamental, de Tratatul de la

Roma implică dezvoltarea schimburilor pe o piaţă unică, precum şi libera circulaţie a mărfurilor
şi a persoanelor. Aceasta deschide întreprinderilor şi lucrătorilor un câmp de acţiune extins în
întreaga Comunitate, multiplică relaţiile de afaceri şi contribuie, de asemenea, la depăşirea
cadrului naţional, care rămâne prea îngust.

Prin urmare, aceasta necesită, de asemenea, nu numai eliminarea oricărei restricţii impusă
libertăţii de a presta servicii în cadrul acestei Comunităţi, ci şi recunoaşterea efectivă a dreptului
resortisanţilor oricărei ţări membre de a se stabili într-un alt stat membru şi de a exercita, în
aceleaşi condiţii ca propriii cetăţeni, activităţile profesionale ale acestora, industriale, comerciale,
agricole sau liberale.

Integrarea economică conduce în mod evident la dezvoltarea relaţiilor juridice, prin urmare,
la dezvoltarea şi diversificarea serviciilor de care persoanele particulare şi întreprinderile au
nevoie în domeniul consultaţiei şi al contenciosului.

Mai mult, este necesar ca aceştia să poată avea acces în mod liber la aceste servicii şi să aleagă,
indiferent de naţionalitate, juriştii pe care îi consideră cel mai bine pregătiţi pentru a-i consilia
şi a le apăra interesele.

Prin formarea şi competenţa acestora, tradiţiile şi normele profesionale cărora li se supun,

avocaţii sunt, în primul rând, cei mai potriviţi pentru a răspunde acestor nevoi, pentru a exercita
această responsabilitate la nivel comunitar.

Dar, din această perspectivă, este necesar ca exercitarea profesiei lor să nu fie în fiecare stat
subordonată unei condiţii de cetăţenie; este necesar, dimpotrivă, ca accesul la barourile naţionale
să fie deschis avocaţilor din alte state membre.

Prin urmare, cum să nu ne mire faptul că libertatea de stabilire a avocaţilor nu a fost încă
realizată şi chiar le este negată?

Într-adevăr, această problemă, care pune în discuţie interpretarea articolelor 52 şi 55 din Tratatul
de la Roma, este una dintre cele care, de la intrarea în vigoare a tratatului, a suscitat controversele
cele mai vii şi divergenţele cele mai marcante între barouri şi între guvernele naţionale, până la
punctul în care acţiunea organelor comunitare a fost anihilată, iar până în prezent, nu a putut fi
adoptată nicio măsură pozitivă pentru a liberaliza activităţile avocatului pe plan comunitar.

De aceea este o situaţie fericită că prin folosirea procedurii instituite prin articolul 177, Conseil
d’État de Belgique oferă astăzi ocazia de a soluţiona, în sfârşit, această chestiune şi de a renunţa
la incertitudinea prezentă de atâţia ani.

165
I – Bazele problemei – Faptele

Născut la Bruxelles la 19 mai 1931, din părinţi olandezi stabiliţi de mult timp în Belgia, domnul
Jean Reyners a crescut în această ţară, şi-a făcut studiile, finalizate în 1957 cu o diplomă belgiană
de doctor în drept şi a continuat să locuiască aici.

Dar şi-a păstrat cetăţenia de origine şi, în momentul în care a dorit să exercite în Belgia profesia
de avocat, s-a lovit de obstacolul legal care decurge din această cetăţenie.

Într-adevăr, din 1919, nimeni nu poate fi înscris în tabloul Ordre national des avocats de Belgique
în cazul în care nu are cetăţenia belgiană.

Articolul 428 din Codul judiciar promulgat în 1967 a menţinut această cerinţă, permiţând, cu
toate acestea, regelui să acorde derogări în condiţiile stabilite prin decrete, la recomandarea
Ordinului naţional.

Conform acestei dispoziţii legislative, Decretul regal din 24 august 1970 prevede, la
articolul 1 al treilea paragraf, că cetăţenia belgiană nu este necesară pentru accesul în barou, dar
cu condiţia, între altele, ca legea naţională a candidatului străin sau o convenţie internaţională
să autorizeze reciprocitatea.

Deşi îndeplineşte celelalte condiţii impuse de acest decret, precum domiciliul în Belgia pe o
perioadă mai lungă de trei ani şi faptul de a nu fi fost niciodată înscris într-un barou străin,
domnul Reyners nu corespunde, în schimb, clauzei reciprocităţii.

Într-adevăr, cel puţin până în prezent, legea naţională din Ţările de Jos impune deţinerea
cetăţeniei olandeze pentru accesul la profesia de avocat; pe de altă parte, deşi o convenţie
referitoare la exercitarea acestei profesii a fost încheiată la 12 decembrie 1968 între Belgia şi
Ţările de Jos şi acest acord se referă doar la prestarea de servicii de către avocaţi, acesta nu
reglementează stabilirea lor într-un stat sau altul.

Domnul Reyners a introdus o acţiune în faţa Conseil d’État din Bruxelles vizând anularea
articolului 1 al treilea paragraf din Decretul regal, invocând încălcarea articolelor 52 – 58
din Tratatul de la Roma. Acesta a susţinut că, în opinia sa, condiţia deţinerii cetăţeniei sau
reciprocitatea sunt contrare dispoziţiilor tratatului şi, în orice caz, sunt inopozabile unui
resortisant al unui stat membru al Comunităţii.

Constatând că soluţionarea litigiului depinde de interpretarea dreptului comunitar, Conseil

d’État v-a sesizat cu privire la două întrebări preliminare.

Prin prima întrebare, Curtea supremă belgiană doreşte să afle ce se înţelege prin „activităţi
care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice”, în
sensul articolului 55 din tratat. Acest articol trebuie să fie interpretat în sensul că, în cadrul
unei profesii precum aceea de avocat sunt exceptate de la aplicarea capitolului II din acest
tratat numai activităţile care participă la exercitarea autorităţii publice sau în sensul că această
profesie însăşi este exceptată datorită faptului că desfăşurarea ei implică activităţi care participă
la exercitarea autorităţii publice?

A doua întrebare priveşte articolul 52 din tratat şi prin aceasta se urmăreşte să se afle dacă,
de la sfârşitul perioadei de tranziţie, acest articol este o dispoziţie direct aplicabilă, în special
în absenţa directivelor prevăzute la articolul 54 alineatul (2) şi articolul 57 alineatul (1), din
tratatul amintit mai sus.

166
Considerăm că este logic să tratăm mai întâi această ultimă întrebare, deoarece aceasta tinde
să definească natura, cu privire la doctrina efectului direct, a normei de principiu menţionată
la articolul 52, şi numai după aceea să stabilim domeniul de aplicare a excepţiei prevăzute la
articolul 55.

II – Aplicabilitatea directă a articolului 52

Această examinare trebuie, desigur, să se întemeieze pe datele din jurisprudenţa Curţii referitoare
la efectul direct al dreptului comunitar; după examinarea criteriilor care permit să se decidă
dacă o dispoziţie din tratat este direct aplicabilă în ordinea juridică a statelor membre, se va
examina dacă articolul 52 îndeplineşte condiţiile impuse de Curte.

Parte integrantă a dreptului în vigoare în ordinea juridică internă, normele comunitare direct
aplicabile conferă justiţiabililor dreptul de a se prevala de acestea în justiţie, conform termenilor
din Hotărârea din 6 octombrie 1970 (Grad, cauza 9/70, Rec. 1970, p. 825), fie pentru a susţine
drepturi subiective, fie pentru protejarea intereselor acestora, fie, în final, ca în acest caz, pentru
a demonstra că o dispoziţie de drept naţional, incompatibilă cu norma comunitară, nu le este
opozabilă din punct de vedere legal.

Curtea, sesizată cu titlu preliminar, în temeiul articolului 177, de o instanţă naţională în faţa
căreia se invocă o normă comunitară, trebuie să hotărască, în fiecare caz în parte, dacă norma
respectivă, prin dispoziţiile sale, formularea generală şi în contextul şi spiritul tratatului, poate
produce efecte directe în relaţiile dintre statul membru destinatar şi resortisanţii acestuia.

1. O primă condiţie reiese din jurisprudenţă: trebuie ca norma să fie suficient de clară şi de
precisă.

Fără nicio ezitare, se poate recunoaşte acest caracter al articolului 52, care urmăreşte să impună
eliminarea restricţiilor privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe
teritoriul unui alt stat membru şi care precizează că această libertate prevede accesul la activităţile
independente şi exercitarea acestora, precum şi constituirea şi gestionarea întreprinderilor.

Prin urmare, această dispoziţie interzice statelor să invoce împotriva resortisanţilor comunitari
care doresc să desfăşoare o activitate, în special liberală, pe teritoriul acestora orice condiţie mai
restrictivă decât cele care sunt impuse propriilor cetăţeni.

Fără îndoială, terminologia folosită nu este riguros adecvată: este mai puţin vorba despre
libertatea de stabilire decât despre dreptul la tratament egal în privinţa stabilirii profesionale, cu
alte cuvinte, de interzicerea oricărei discriminări directe sau mascate pe motiv de cetăţenie.

Nu mai rămâne decât ca norma astfel adoptată să fie perfect clară.

Aceasta este, de altfel, simetrică principiului liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi, menţionat la
articolul 48 care, conform celui de-al doilea paragraf, „implică eliminarea oricărei discriminări
pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă,
remunerarea şi celelalte condiţii de muncă”.

Cine s-ar fi gândit la negarea efectului direct al articolului 48, care stă la baza şi inspiră întreaga
jurisprudenţă a Curţii în domeniul angajării lucrătorilor migranţi?

De asemenea, articolul 52 trebuie să fie comparat cu articolul 53, în temeiul căruia „statele membre
nu introduc noi restricţii la stabilirea pe teritoriul lor a resortisanţilor celorlalte state membre”.

167
Aceasta este o clauză „standstill”, cu alte cuvinte, interdicţia de a agrava, prin măsuri mai
restrictive sau discriminatorii, situaţia care exista în fiecare stat membru la data intrării în
vigoare a tratatului.

Curtea a recunoscut în mod expres că această regulă este direct aplicabilă prin Hotărârea din
25 iulie 1964 (Costa împotriva Enel, cauza 6/64, Récueil 1964, p. 1162 şi urm.)

Articolul 52 este, prin natura şi prin conţinutul acestuia, pe deplin comparabil cu articolul 53.

Cu toate acestea, în privinţa acestei ultime dispoziţii, este necesar să se considere că motivul
recunoaşterii efectului direct decurge din faptul că aceasta se limitează la a impune statelor
membre o obligaţie de a se abţine, de a nu face ceva, în timp ce articolul 52 implică pentru
autorităţile naţionale obligaţia pozitivă de a înceta aplicarea oricăror acte cu putere de lege şi
acte administrative, care pot fi un obstacol în calea stabilirii resortisanţilor comunitari?

Această obiecţie trebuie respinsă. Aţi hotărât cu claritate că pot fi direct aplicabile dispoziţiile
tratatului care dau naştere unor obligaţii pozitive în sarcina statelor. Astfel, în Hotărârea din
17 decembrie 1970 (SACE, cauza 33/70, Rec. 1970, p. 1213), aţi afirmat că obligaţia întemeiată
pe articolele 9 şi 13 alineatul (2) din tratat, care are ca obiect eliminarea anumitor taxe cu
efect echivalent taxelor vamale, are efect direct în relaţiile dintre statul membru în cauză şi
justiţiabilii acestuia.

2. Un al doilea criteriu al aplicabilităţii directe constă în caracterul necondiţional al normei

comunitare, a cărei punere în aplicare nu trebuie să fie subordonată niciunei condiţii de fond.

Şi pe acest plan, articolul 52 poate fi, în mod util, comparat cu articolul 48, deoarece, deşi în
cazul eliminării restricţiilor privind stabilirea în scopul exercitării activităţilor independente
nu trebuie să fie realizate decât progresiv, în cursul perioadei de tranziţie prevăzute de tratat,
articolul 48 prevede, în termeni foarte apropiaţi, că libera circulaţie este garantată cel târziu la
încheierea acestei perioade. Dar, niciuna dintre aceste dispoziţii nu este însoţită de vreo condiţie
care să ameninţe aplicarea lor directă.

Principiul tratamentului egal cu propriii cetăţeni care rezultă atât din articolul 48, în ceea ce
priveşte lucrătorii salariaţi, cât şi din articolul 52 în ceea ce priveşte accesul la activităţile
independente şi exercitarea acestora, nu are alte limitări decât cele justificate pe motive de
ordine publică, de siguranţă şi sănătate publică, în temeiul fie al articolului 48 alineatul (3), fie
al articolului 56 din tratat.

Astfel de rezerve, prevăzute limitativ, nu sunt de natură să afecteze efectul direct al acestor
dispoziţii (în sensul Hotărârii din 13 decembrie 1972, Marsman, cauza 44/72, Rec. 1972, p. 1243),
nu mai mult decât excepţiile prevăzute, pe de o parte, de articolul 48 alineatul (4) în ceea ce
priveşte locurile de muncă din administraţia publică şi, pe de altă parte, de articolul 55, în ceea
ce priveşte activităţile care participă, într-un stat membru, la exercitarea autorităţii publice.

Cu siguranţă, aceste dispoziţii restrâng domeniul de aplicare a principiului tratamentului egal;

acestea nu pun în discuţie aplicabilitatea directă a acestuia.

3. Rămâne o a treia condiţie. Norma comunitară trebuie să fie perfectă; trebuie să fie suficientă
în sine. Punerea sa în aplicare nu trebuie să depindă de intervenţia unor măsuri ulterioare, care
pot fi adoptate cu o putere de apreciere discreţionară de instituţiile comunitare sau de statele
membre.

168
În această privinţă, nimeni nu şi-a exprimat îndoielile cu privire la efectul direct al articolului 52.

Care este adevărul, de fapt?

Textul începe prin formula următoare: „În cadrul dispoziţiilor de mai jos… restricţiile privind
libertatea de stabilire… se elimină treptat pe parcursul perioadei de tranziţie.”

De asemenea, se face trimitere la articolul 54, care stabileşte procedura conform căreia
autorităţile comunitare sunt chemate să adopte dispoziţiile necesare pentru realizarea efectivă
a libertăţii de stabilire.

Prin urmare, este necesar ca punerea în aplicare a articolului 52 să depindă de intervenţia acestor
măsuri comunitare

Care sunt acestea?

În primul rând, un program general adoptat în unanimitate de Consiliu, la propunerea Comisiei

şi după avizul Comitetului Economic şi Social şi al Adunării, înainte de sfârşitul primei etape.
Acest program are ca obiectiv stabilirea, pentru fiecare categorie de activităţi, a condiţiilor
generale privind realizarea libertăţii de stabilire, precum şi stabilirea etapelor acesteia.

Programul general a fost adoptat de Consiliu în decembrie 1961, deci în termenul stabilit.
Acesta împarte diversele activităţi în discuţie în categorii, stabileşte un calendar al liberalizării,
defineşte în special restricţiile care trebuie eliminate, prevede condiţiile generale în care trebuie
realizată liberalizarea.

Dar adoptarea acestui program nu a înlăturat în totalitate intervenţia autorităţilor comunitare,

deoarece la articolul 54 alineatul (2) se cere ca, în plus, Consiliul să hotărască pe calea
directivelor, iar alineatul (3) al aceluiaşi articol conţine, în ceea ce priveşte obiectivele acţiunii
sale, un anume număr de instrucţiuni care, de altfel, nu sunt exhaustive.

Este sigur că în cazul în care, pentru anume categorii de activităţi, aceste directive au intervenit
astfel încât liberalizarea lor a putut fi, fără îndoială, realizată, în privinţa altora, Consiliul nu şi-a
îndeplinit misiunea care i-a fost atribuită, nu a adoptat măsurile prevăzute la articolul 54 înainte
de încheierea perioadei de tranziţie.

Deoarece această perioadă expirase de la 1 ianuarie 1970, este necesar, prin urmare, să se ştie
dacă articolul 52 a devenit, cu toate acestea, direct aplicabil, în ciuda absenţei intervenţiei
Consiliului, cel puţin în anumite domenii în care aceasta era necesară.

Aceasta este chestiunea care trebuie să fie rezolvată.

Ceea ce ni se pare decisiv în această privinţă este faptul că articolul 52 a prevăzut în mod
imperativ ca eliminarea tuturor restricţiilor privind libertatea de stabilire să se realizeze în
perioada de tranziţie. De altfel, nu este vorba de o formulare excepţională în tratat.

Tratatul oferă mai multe exemple de dispoziţii care se bazează pe aceeaşi tehnică, fie pentru
eliminarea drepturilor vamale între statele membre (articolul 13) şi la export (articolul 16), fie
în ceea ce priveşte interzicerea impunerii de către statele membre, în mod direct ori indirect,
în cazul produselor din alte state membre, a unor taxe interne, indiferent de ce natură sunt,
mai mari decât cele impuse produselor naţionale similare. În aceste cazuri diverse, obligaţiile
impuse statelor trebuie să fie treptat îndeplinite „în cursul perioadei de tranziţie”, cum se arată

169
la articolul 13 sau „cel târziu la sfârşitul primei etape”, cum se menţionează la articolul 16 sau
„înainte de începutul celei de-a doua etape”, după cum prevede articolul 95 al treilea paragraf.

Nu aţi ezitat să hotărâţi că, la expirarea termenului stabilit pentru fiecare caz, normele prevăzute
de aceste dispoziţii devin direct aplicabile.

Aceasta este decizia dumneavoastră cu privire la articolul 95, prin Hotărârea din 16 iunie 1966
(Lütticke/Hauptzollamt, cauza 57/65, Rec. 1966, p. 302).

Mai decisive sunt motivele din Hotărârea din 17 decembrie 1970 (cauza SACE, menţionată mai
sus) prin cele afirmate cu privire la articolul 13 alineatul (2), că „deşi Comisia trebuie să decidă
ritmul în care aceste taxe cu efect echivalent cu cel al drepturilor vamale la import trebuie să fie
eliminate în timpul perioadei de tranziţie, totuşi, din textul articolului 13 nu reiese că aceste drepturi
trebuiau, în orice caz, să fie în totalitate eliminate cel târziu la sfârşitul perioadei respective; astfel,
de la sfârşitul acestei perioade, articolul 9 trebuie să aibă efect deplin prin el însuşi”.

Urmând acelaşi raţionament, aţi hotărât că „articolul 9 coroborat cu articolul 13 alineatul (2)
implică, cel târziu la sfârşitul perioadei de tranziţie, o interdicţie clară şi precisă privind perceperea
taxelor respective, care nu este însoţită de nicio rezervă a statelor de a condiţiona punerea sa în
aplicare de un act pozitiv de drept intern sau de o intervenţie a instituţiilor Comunităţii; aceasta
produce, prin însăşi natura sa, efecte directe în raporturile juridice dintre statele membre şi
justiţiabilii acestora”.

Hotărârea din 26 octombrie 1971 (Eunomia, cauza 18/71, Rec. 1971, p. 811) consideră, în ceea
ce priveşte eliminarea treptată a drepturilor vamale şi a taxelor cu efect echivalent drepturilor
vamale la export, o soluţie identică din toate punctele de vedere.

În cele din urmă, această jurisprudenţă a fost recent confirmată de Hotărârea din 19 iunie 1973
(Capolongo, cauza 77/72, Rec. 1973, p. 623).

Iată o primă şi importantă indicaţie care, după părerea noastră, poate fi corelată fără dificultate
cu articolul 52 şi poate conduce, din motive similare, la recunoaşterea faptului că această
dispoziţie poate produce efecte directe, fără a fi nevoie, pentru punerea sa în aplicare, de acte
intermediare ale instituţiilor comunitare sau ale statelor membre.

Se observă că formularea prin care începe articolul 52: „În cadrul dispoziţiilor de mai jos…” nu
are alt scop decât acela de a se referi la procedura conform căreia eliminarea treptată a restricţiilor
este, în principiu, pusă în practică. Aceasta, cu siguranţă, nu are ca efect nici subordonarea, din
punct de vedere juridic, a acestei eliminări la intervenţia directivelor menţionate la articolul 54,
nici de a face inaplicabil termenul stabilit în mod clar şi obligatoriu de către autorii tratatului în
vederea realizării acestuia.

Mai mult, atunci când au decis altfel, s-a spus în mod expres. Este în special cazul profesiilor
medicale, paramedicale şi farmaceutice pentru care, în temeiul articolului 57 aliniatul (3),
„liberalizarea treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor de exercitare a
acestora în diferitele state membre”.

Din nou, este util să comparăm articolul 52 şi articolul 53. Am spus că, în esenţă, conţinutul
acestor două texte este identic; ambele au ca obiect faptul de a interzice fiecărui stat membru
să se opună accesului la activităţile salariale şi exercitării acestora de către resortisanţii
comunitari „o reglementare mai severă decât cea rezervată propriilor cetăţeni” (Hotărârea
din 15 iulie 1964, Costa/Enel, menţionată mai sus). Singura diferenţă dintre aceste dispoziţii
constă în aceea că articolul 53 privind interdicţia unor noi restricţii era, prin urmare, aplicabil

170
de la data intrării în vigoare a tratatului, iar articolul 52, care impune eliminarea restricţiilor
existente, nu trebuia să producă efecte decât la sfârşitul perioadei de tranziţie.

În sfârşit, este necesar să se analizeze dacă, invitând Consiliul să adopte, pentru punerea în
aplicare a articolului 52, anumite directive, autorii tratatului i-au conferit o marjă de putere
discreţionară, în astfel de condiţii încât realizarea efectivă a obligaţiilor impuse de acest articol
să nu fi fost posibile decât prin intermediul acestor măsuri.

Împreună cu majoritatea autorilor (Rambow – The end of the transitional period – CMLR
1968/69; Schrans – SEW 1970, p. 253; Mégret – Le droit de la Communauté économique
européenne, Vol. 3, 1971, p. 90) credem că, dimpotrivă, Consiliul avea compétence liée
(competenţă nediscreţionară), de altfel, la fel ca statele membre şi că avea obligaţia de a proceda
la eliminarea tuturor restricţiilor referitoare la libertatea de stabilire pe motiv de cetăţenie,
directe sau mascate.

Fără îndoială, pe de o parte, acesta avea puterea de a decide ritmul conform căruia liberalizarea
activităţilor se efectuează pentru diferite categorii ale acestora – ceea ce, de altfel, a fost prevăzut
în programul general – şi putea stabili, pe de altă parte, condiţiile conform cărora se poate
ajunge la realizarea efectivă a libertăţii de stabilire.

Totuşi, articolul 52 îi impunea, în orice împrejurare, o obligaţie de rezultat care trebuie îndeplinită
la o dată precisă. Consiliul nu avea competenţa nici de a eluda această obligaţie, nici de a-i
modifica conţinutul.

Această obligaţie de rezultat le revine, în aceleaşi condiţii, statelor membre, iar neîndeplinirea
obligaţiilor Consiliului de a adopta anumite măsuri de punere în aplicare prevăzute în termenul
acordat nu le autorizează în niciun caz să se opună principiului adoptat. În plus, după cum am
văzut, acest articol nu interzice unui stat să reglementeze, în ceea ce îl priveşte, condiţiile de
acces la activităţile independente sau la exercitarea acestora, cel puţin cu condiţia de a li se
asigura resortisanţilor altor state membre, în acest domeniu, un tratament egal celui rezervat
propriilor cetăţeni.

Cât despre măsurile speciale menţionate la articolul 57, privind în special recunoaşterea
reciprocă a diplomelor sau coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale
statelor membre pentru accesul şi exercitarea activităţilor independente, acestea constituie, cu
siguranţă, un complement util realizării practice a tratamentului egal, dar nu par a fi o condiţie
necesară din punct de vedere juridic.

Aplicabilitatea directă a articolului 52 nu se subordonează adoptării acestor măsuri, cu excepţia

cazului special al profesiilor medicale şi farmaceutice.

Considerăm că, pe de o parte, situaţia pentru care tratatul a prevăzut adoptarea, sub formă de
directive ale Consiliului, a unor măsuri destinate să realizeze obiectivele articolului 52 nu este
suficientă pentru a nega efectul direct al acestei dispoziţii; pe de altă parte, expirarea perioadei
de tranziţie a reprezentat punctul de plecare al aplicabilităţii directe a acestei dispoziţii, deşi
directivele respective sau o parte a acestora nu au fost încă adoptate.

Nu avem nicio ezitare să vă propunem să reţineţi această interpretare întrucât, în cazul

litigiului supus Conseil d’État belgian, se pune în mod clar problema tratamentului egal
în sfera, perfect circumscrisă, a condiţiei cetăţeniei. Considerăm că rezultă cu claritate din
articolul 52, care creează drepturile în favoarea resortisanţilor comunitari, că un stat membru
nu poate contesta în mod legal dreptul resortisanţilor unui alt stat membru, cu privire la
accesul la activităţi independente cum este cea de avocat şi nu le poate supune condiţiei

171
cetăţeniei sau a absenţei reciprocităţii, în cazul în care aceşti resortisanţi îndeplinesc condiţiile
de rezidenţă şi de deţinere a diplomei impuse de legea naţională, fără a încălca principiul
tratamentului egal, care constituie însuşi fundamentul acestei dispoziţii din tratat.

III – Interpretarea articolului 55 din tratat

În prezent putem aborda problema interpretării articolului 55 care, după cum se ştie, cuprinde
o derogare de la principiul libertăţii de stabilire, exceptând de la aplicarea acestuia, în fiecare
stat membru, activităţile care participă, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autorităţii
publice.

1. Cu privire la acest subiect s-au confruntat două teze şi nu este surprinzător să se constate
că divergenţele apărute încă de la semnarea tratatului se regăsesc astăzi în observaţiile care au
fost prezentate, în privinţa prezentei cauze, de către guvernele a şase dintre statele membre ale
Comunităţii, precum şi de către Ordre national des avocats de Belgique şi de Comisie.

În opinia unora dintre aceştia, autorii tratatului au intenţionat să excludă total anumite profesii
din domeniul de aplicare a articolului 52, exceptând de la principiul libertăţii de stabilire
activităţile care participă la exercitarea autorităţii publice.

În opinia celorlalţi, exceptarea este aplicabilă doar în cazul unor activităţi determinate, dar nu în
cazul profesiilor ale căror activităţi se dovedesc a fi integral excluse de la libertatea de stabilire,
în măsura în care aceste activităţi pot fi separate de desfăşurarea normală a acestor profesii.

Pentru a se alege între aceste două concepţii opuse, este necesar, credem noi, să se înceapă prin
a plasa articolul 55 în contextul general al dispoziţiilor titlului III capitolul 2 din tratat, dedicate
dreptului de stabilire. Mai întâi, observăm că principiul, astfel cum este exprimat la articolul 52,
este libertatea de stabilire, cu alte cuvinte, dreptul resortisanţilor comunitari de a avea acces la
activităţi independente şi de a le exercita în aceleaşi condiţii ca propriii cetăţeni.

Similar liberei circulaţii a lucrătorilor garantată la articolul 48, dreptul de stabilire constituie
una dintre dispoziţiile-cheie ale tratatului. Acesta stabileşte, în favoarea resortisanţilor statelor
membre, o libertate fundamentală.

Prin urmare, în măsura în care creează o excepţie referitoare la această libertate, articolul 55 nu
poate fi interpretat decât stricto sensu.

De altfel, foarte recent aţi avut ocazia de a vă pronunţa asupra domeniului de aplicare a articolului
48 alineatul (4), precum şi asupra dispoziţiei de exceptare, care priveşte lucrătorii salariaţi,
dispoziţie care are trăsături comune cu articolul 55, în sensul că exclude aceşti lucrători de la
liberul acces la locuri de muncă în administraţia publică.

Aţi preferat interpretarea cea mai strictă declarând că, „ţinând seama de caracterul fundamental,
în sistemul tratatului, al principiilor liberei circulaţii şi al egalităţii de tratament a lucrătorilor în
cadrul Comunităţii, derogările permise de articolul 48 alineatul (4) nu pot avea un domeniu de
aplicare care să depăşească scopul în vederea căruia a fost introdusă această clauză de excepţie”
- Hotărârea din 12 februarie 1974 (Sotgiu, cauza 152/73, p. 17).

Aceeaşi atitudine trebuie să vă ghideze în cazul interpretării articolului 55.

Se impune un al doilea considerent: normele tratatului trebuie să fie uniform aplicate; domeniul
de aplicare al acestora trebuie să fie acelaşi în toate statele membre. Prin urmare, este necesar

172
să se considere ca noţiune comunitară expresia „activităţi care participă la exercitarea autorităţii
publice”.

Înţelegem prin aceasta că, deşi fiecare stat îşi păstrează puterea de a organiza, pe teritoriul
său, o activitate determinată în astfel de condiţii încât aceasta participă la exercitarea
autorităţii publice, este necesar ca această noţiune să primească aceeaşi definiţie în întreaga
Comunitate.

Autoritatea publică este cea care decurge din suveranitatea, din autoritatea statului; aceasta
implică, referitor la cel care o exercită, posibilitatea de a utiliza prerogative care depăşesc
dreptul comun, privilegii ale puterii publice, competenţe coercitive care se impun cetăţenilor.

Participarea la exercitarea acestei autorităţi nu poate fi realizată decât de statul însuşi, în mod
direct sau prin delegarea anumitor persoane, chiar care nu au legătură cu funcţia publică.

În această privinţă, articolul 55 trebuie să fie comparat cu articolul 48 alineatul (4) al cărui scop
este, astfel cum s-a arătat în cauza Sotgiu, menţionată mai sus, de a permite statelor membre
să restrângă admiterea lucrătorilor străini la anumite activităţi din administraţia publică, care
implică exercitarea puterilor statului. Obiectivul articolului 55 este foarte apropiat: excluderea
resortisanţilor altor state membre de la activităţile independente a căror exercitare le permite să
se folosească de prerogative de această natură.

În acest scop autorii tratatului au utilizat termenul „activităţi” în articolul 55.

Aceştia au dorit să realizeze o distincţie clară între „activităţi” şi „profesii”, astfel cum reiese în
special din articolul 57 alineatul (3), care priveşte în special profesiile medicale şi farmaceutice,
în timp ce alineatul (2) se referă la activităţile independente în general. Acesta este şi cazul
articolului 60 al doilea paragraf, care vizează „activităţile prestate în cadrul profesiilor
liberale”.

Această distincţie nu se explică doar prin faptul că, având în vedere diferenţele existente în
cadrul definiţiilor de la un stat la altul, structurile şi caracteristicile profesiilor independente, a
fost, fără îndoială, dificil să se creeze o noţiune de „profesie” comună tuturor statelor.

Aceasta îşi găseşte justificarea în dorinţa de a nu exclude de la dreptul de stabilire decât

activităţile care participă la exercitarea autorităţii publice, nu şi profesiile.

Incidenta „chiar şi cu titlu ocazional” întăreşte, în opinia noastră, această interpretare.

Exercitarea unei profesii acoperă, în general, un anumit număr de activităţi distincte; unele
sunt esenţiale, altele nu au decât un caracter accesoriu, complementar sau chiar, pur şi simplu,
ocazional.

În măsura în care una dintre aceste activităţi, chiar exercitate cu titlu ocazional, participă la
exercitarea autorităţii publice, aceasta este din acest motiv exclusă de la libertatea de stabilire.
Dar aceasta nu semnifică faptul că excluderea se extinde asupra întregii profesii.

Dacă aceasta era intenţia autorilor tratatului, aceştia nu ezitau să exprime acest lucru în mod
direct.

În consecinţă, aplicarea excepţiei de la articolul 55 în privinţa profesiilor în ansamblul lor

înseamnă a-i conferi, reluând termenii dumneavoastră din hotărârea Sotgiu, un domeniu de
aplicare care depăşeşte scopul în vederea căruia această clauză a fost introdusă.

173
Numai în situaţia în care exercitarea unei profesii determinate este inseparabilă de o activitate
menţionată de acest articol, excepţia poate fi extinsă la profesie în sine.

În sfârşit, nu este inutil să se amintească faptul că, pe baza raportului comisiei juridice a
Parlamentul European, acesta s-a pronunţat, printr-o rezoluţie din 17 ianuarie 1972, asupra
interpretării restrictive a articolului 55 şi a reţinut că doar activităţile care participă la exercitarea
efectivă a autorităţii publice sunt exceptate de la libertatea de stabilire, dar că profesiile în cadrul
cărora se efectuează aceste activităţi trebuie să fie supuse acestei libertăţi.

2. În aceste condiţii, care sunt activităţile avocatului, cu privire la articolul 55?

Noi spunem activităţi şi nu profesie, iar această primă observaţie ne conduce la îndepărtarea,
încă de la început, a unui argument invocat de Consiliul naţional al Ordre national des avocats
de Belgique şi reluat de Guvernul Marelui Ducat al Luxemburgului în observaţiile sale.

Se spune că autorii tratatului nu au avut niciodată intenţia de a supune profesia de avocat, ca

atare, libertăţii de stabilire. Acest lucru este reflectat în special de poziţiile adoptate la începutul
anului 1957 de şefii de delegaţie la Conferinţa interguvernamentală pregătitoare a Tratatului
de la Roma, precum şi de anumite declaraţii făcute de anumite parlamente naţionale în timpul
dezbaterilor privind ratificarea tratatului.

Dar, domnilor, statele semnatare ale Tratatului de la Roma au exclus orice recurgere la lucrările
pregătitoare şi este foarte îndoielnic că rezervele şi declaraţiile care sunt invocate, de altfel
neconcordante, pot fi considerate veritabile lucrări pregătitoare. De asemenea, acestea nu pot fi
opozabile, în temeiul actului de aderare, noilor membri ai Comunităţii extinse.

Dar, mai presus de toate, chiar dumneavoastră aţi exclus, în mai multe rânduri, recurgerea la o
astfel de metodă de interpretare, afirmând conţinutul şi finalităţile dispoziţiilor tratatului.

Nici la articolul 52, al cărui domeniu de aplicare acoperă ansamblul activităţilor independente,
nici la articolul 55, care nu admite, după cum s-a văzut, decât o derogare limitată de la libertatea
de stabilire, nu se găseşte vreun element care să poată da de gândit că principiul tratamentului
egal a putut fi exclus în cazul profesiei de avocat.

Atunci când autorii tratatului au dorit să rezerve o condiţie specială anumitor profesii şi
numai pentru a subordona liberalizarea activităţilor unei coordonări prealabile a condiţiilor de
exercitare a acestora în statele membre, aceştia au exprimat-o direct. Este cazul, de altfel unic,
din câte cunoaştem, al profesiilor medicale şi farmaceutice.

Cu atât mai mult, excluderea completă a unei profesii determinate de la aplicarea articolului 52 impune
adoptarea unei dispoziţii lipsite de echivoc.

Este deci necesar să se admită, conform interpretării pe care noi o considerăm exactă, că, dintre
activităţile avocatului, pot intra sub incidenţa excepţiei de la articolul 55 numai acelea care,
într-un stat membru, participă la exercitarea autorităţii publice.

Statutul avocaţilor şi stabilirea atribuţiilor acestora, în legătură cu structurile judiciare, rămân

reglementate de dreptul naţional.

Aşadar, nu putem face abstracţie de faptul că întrebarea adresată în termeni generali de Conseil
d’État belgian trebuie să fie examinată în special în funcţie de activităţile avocatului în Belgia.
Cu toate acestea, suntem îndemnaţi să extindem, cel puţin în privinţa anumitor aspecte,
domeniul examinării noastre şi să evidenţiem anumite trăsături comune activităţilor tradiţionale
ale avocaţilor, astfel cum se regăsesc în diferite state membre.
174
Este necesar să se facă o distincţie, în cadrul acestor activităţi, între consultanţă, pe de o parte,
pledoarie şi reprezentarea în justiţie, pe de altă parte.

Se înţelege de la sine că prima dintre aceste activităţi nu are nicio legătură cu exercitarea
autorităţii publice. Aceasta rămâne, de altfel, liberă în anumite ţări membre, practic, cu excepţia
Germaniei şi sub rezerva, în Franţa, a legislaţiei recente referitoare la dreptul privind titulatura
de consilier juridic.

Aceasta este frecvent exercitată de membrii diferitelor profesii juridice cu statut liberal. Aceasta
poate fi exercitată şi de jurişti salariaţi în cadrul unei întreprinderi sau unui grup de întreprinderi.

Sunt reprezentarea şi apărarea în faţa instanţelor altfel?

În acest sens, avocaţii, cu siguranţă, sunt auxiliari ai justiţiei. Aceştia au, în general, monopolul
pledoariei. Sunt obligaţi faţă de client prin mandatul ad litem. Procedura civilă sau penală
determină rolul acestora şi condiţiile în care sunt chemaţi să intervină în procese. În sfârşit, pot
fi numiţi din oficiu şi sunt chemaţi să-şi ofere asistenţa sau ajutorul judiciar.

Dar niciuna dintre aceste consideraţii nu ni se par a întări convingerea că avocaţii participă, prin
astfel de activităţi, la exercitarea autorităţii publice.

Acestea implică o colaborare cu serviciul public al justiţiei, dar nu îi conferă avocatului nicio
prerogativă de putere publică.

Deşi, fără îndoială, puterea judiciară acordată magistraţilor ţine de autoritatea publică, de cea a
statului, reprezentând un rezultat direct al acestora, avocaţii, la rândul lor, facilitează exercitarea
acestei puteri, cooperează cu judecătorul într-un mod în care independenţa, competenţa şi
deontologia acestora îi califică în mod special. Dar nu participă ei înşişi la exercitarea puterii
judecătoreşti.

Monopolul pledoariei care, de altfel, nu este absolut, deoarece i s-au adus anumite derogări, în
special în faţa instanţelor cu caracter social, nu mai este asimilabil unui privilegiu al autorităţii
publice. Acesta le acordă părţilor implicate garanţia de a fi asistate de un profesionist calificat şi
responsabil, căruia îi încredinţează apărarea intereselor lor particulare. Avocatul nu are misiunea
de a susţine interesul puterii publice.

Sau, cel puţin, atunci când este învestit cu această misiune, este fie în calitate de membru al
unei profesii independente, ales de stat pentru a apăra interesele publice, fie atunci când aparţine
unui corp al autorităţii publice, cum este cazul avocaţilor de stat în Italia. Dar, în această a doua
ipoteză, acesta nu mai exercită o activitate liberală; prin urmare, situaţia acestuia nu intră sub
incidenţa articolului 55, ci a articolului 48 aliniatul (4) din tratat.

Cât despre activitatea numită postulation (dreptul de a pleda) care în Franţa a fost, până de
curând, încredinţată avocaţilor pledanţi (avoué), funcţionari ministeriali, titulari ai funcţiilor,
numiţi de guvern (situaţie care, de altfel, persistă pentru avoués de pe lângă curţile de apel şi
avoué de la Conseil d’État şi Cour de Cassation), aceasta nu are un alt obiect decât să permită
derularea obişnuită a procedurii; nu se conferă avocatului niciun privilegiu în afara dreptului
comun.

Nici avocatul din oficiu nu procedează la exercitarea autorităţii publice, nu mai mult decât
asistenţa judiciară. Este vorba, dimpotrivă, de răspundere, de obligaţii impuse avocaţilor în
interesul apărării în justiţie a drepturilor persoanelor de drept privat.

175
Mai rămâne afilierea la un ordin, local sau naţional, al cărui Consiliu dispune de puterea de a
hotărî asupra cererilor de înscriere pe listă, de o putere de reglementare internă şi de o putere
disciplinară.

Dar aceste prerogative ale ordinului nu sunt cele ale avocaţilor. Acestea aparţin organului
însărcinat prin lege să administreze profesia şi se ştie că, în această privinţă, organizarea altor
profesii liberale nu este diferită în mai multe ţări ale pieţei comune, fie că este vorba de medici,
farmacişti, veterinari, arhitecţi sau chiar experţi contabili.

Deşi este adevărat că organismele corporative dispun, în măsura în care legea naţională le
conferă, de anumite prerogative care depăşesc dreptul comun, pot fi consideraţi ca participând
la exercitarea autorităţii lor numai acei profesionişti care, în general aleşi dintre colegi, sunt
membri ai organismelor amintite.

Se pune întrebarea dacă, în calitate de membru al Consiliului Ordinului din baroul acestuia, un
avocat exercită în mod ocazional o activitate care intră sub incidenţa articolului 55.

Pe de altă parte, numai faptul de a fi înscris pe liste nu conduce cu siguranţă la această

consecinţă.

Nu credem nici că participarea avocaţilor la alegerea preşedintelui sau a membrilor Consiliului

Ordinului poate fi considerată ca ţinând de exercitarea autorităţii publice.

Situaţia este diferită atunci când un avocat este chemat să facă parte din completul de judecată,
astfel cum prevede în special Codul judiciar belgian şi legislaţia altor state membre. Dar este
vorba de o activitate de avocat ca atare? Luând loc alături de magistraţi, acesta îşi pierde, de
fapt, calitatea de avocat. Pentru moment, devine un judecător şi, în această calitate, ca membru
al instanţei, participă la exercitarea autorităţii publice.

Prin urmare, să admitem că numirea avocaţilor pentru a face parte din completul de judecată
trebuie să fie rezervată resortisanţilor proprii, la fel cum, de altfel, aceasta a fost rezervată, de
exemplu, în Franţa, avocaţilor de sex masculin în perioada în care femeile nu erau încă admise
în magistratură.

În orice caz şi chiar considerând-o ca activitate, în sensul articolului 55, această participare
ocazională la puterea judecătorească – şi nu numai de a o asista – nu este prerogativa exclusivă
a avocaţilor: în anumite ţări, comercianţii sunt chemaţi să facă parte din tribunalele de comerţ,
lucrătorii şi patronii, din instanţele competente în dreptul muncii; la fel, în Franţa, proprietarii
funciari şi fermierii sau arendaşii fac parte din tribunalele paritare care se ocupă de contractele
de arendare.

În acelaşi fel, nu ni se pare imposibil să considerăm că posibilitatea, recunoscută de anumite

legi naţionale avocaţilor, de a fi integraţi direct în magistratură după o anumită vechime în
exercitarea profesiei constituie o activitate care participă la autoritatea publică deoarece, în
cazul în care acesta este numit magistrat, avocatul îşi pierde chiar calitatea de membru al unei
profesii liberale.

În definitiv, cine nu vede, de altfel, cât de opusă este profesia de avocat exercitării autorităţii
publice?

Una dintre trăsăturile acestei profesii este, după cum se ştie, independenţa acesteia:

–– independenţa avocatului însuşi şi independenţa ordinului profesional căruia îi aparţine faţă

de puterea executivă –, şi cine se gândeşte, în oricare dintre statele membre ale unei comunităţi
176
întemeiate pe drept, să pună la îndoială această independenţă proclamată cu tărie şi protejată cu
gelozie de către barouri?

Deşi în exercitarea nobilei lor misiuni avocaţii au, de asemenea, o contribuţie de neînlocuit în
serviciul justiţiei, şi deşi din această cauză sunt supuşi unor sarcini exigente, unor norme profesionale
stricte şi unor obligaţii uneori dificile, acestea nu schimbă cu nimic faptul că este vorba de o
profesie liberală, supusă, prin urmare, principiului libertăţii de stabilire prevăzute la articolul 52
din Tratatul de la Roma, căruia articolul 55 nu-i aduce decât o excepţie strict limitată.

Prin urmare, concluzia noastră este să dispuneţi că:

1. articolul 52 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene are, în ceea

ce priveşte interzicerea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie, efectele directe în relaţiile
dintre statele membre şi justiţiabilii acestora şi conferă persoanelor de drept privat drepturi pe
care instanţele naţionale au datoria să le protejeze;

2. în temeiul articolului 55 din tratat pot fi excluse de la libertatea de stabilire, a cărei realizare
constituie obiectivul esenţial al articolului 52, numai activităţile care, prin participarea chiar cu
titlu ocazional la exercitarea autorităţii publice, implică punerea în aplicare a prerogativelor
de putere publică care depăşesc dreptul comun; faptul că astfel de activităţi pot fi exercitate
în cadrul unei profesii liberale, cum este aceea de avocat, nu este de natură să excludă această
profesie din domeniul de aplicare a articolului 52, prin urmare cel puţin cât timp pot fi separate
de exercitarea normală a acesteia.

177
61974J0008

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 11 IULIE 1974

PROCUREUR DU ROI

împotriva

BENOIT ŞI GUSTAVE DASSONVILLE

(cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare,

formulată de Tribunal de première instance de Bruxelles)

Cauza 8/74

Sumarul hotărârii

1. Restricţii cantitative – Eliminare – Măsuri cu efect echivalent – Noţiune

(Tratatul CEE, articolul 30)

2. Restricţii cantitative – Eliminare – Măsuri cu efect echivalent – Denumirea de origine a

unui produs – Măsuri de garanţie – Admisibilitate – Condiţii

(Tratatul CEE, articolele 30, 36)

3. Concurenţă – Înţelegeri – Acord de exclusivitate – Interdicţie – Aplicare – Criterii

(Tratatul CEE, articolul 85)

4. Concurenţă – Înţelegeri – Acord de exclusivitate – Interdicţie – Aplicare – Context

economic şi juridic

(Tratatul CEE, articolul 85)

1. Orice reglementare comercială a statelor membre care poate împiedica comerţul

intracomunitar, în mod direct sau indirect, în mod real sau potenţial, trebuie considerată o
măsură cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative.

2. În absenţa instituirii unui regim comunitar care să garanteze consumatorilor

autenticitatea denumirii de origine a unui produs, statele membre pot lua măsuri pentru a
preveni practici neloiale în această privinţă, cu condiţia ca aceste măsuri să fie rezonabile
şi să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în comerţul
dintre statele membre.

Prin urmare, solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care este mai
greu de obţinut de importatorii unui produs autentic aflat în liberă circulaţie în mod legal într-
un alt stat membru, decât de importatorii aceluiaşi produs provenind direct din ţara de origine,
constituie o măsură cu efect echivalent cu cel al unei restricţii cantitative, incompatibilă cu
tratatul.
 ���������������������
Limba de procedură: ���������
franceza.
178
3. Un acord de exclusivitate intră sub interdicţia prevăzută la articolul 85 atunci când se
opune, în drept sau în fapt, ca produsele respective să fie importate din alte state membre în
zona protejată, de către alte persoane decât importatorul exclusiv.

4. Un acord de exclusivitate poate aduce atingere comerţului între statele membre şi poate
avea ca efect împiedicarea concurenţei, din momentul în care concesionarul poate împiedica
importurile paralele din alte state membre pe teritoriul care face obiectul concesiunii, datorită
combinării efectelor acordului cu efectele unei legislaţii naţionale, care impune în mod exclusiv
un anumit mijloc de probare a autenticităţii.

Pentru a constata dacă acesta este cazul în speţă, trebuie să se ia în considerare nu numai
drepturile şi obligaţiile care decurg din clauzele acordului, ci şi contextul economic şi juridic în
care acesta se situează şi, în special, existenţa eventuală a unor acorduri similare încheiate între
acelaşi producător şi concesionarii stabiliţi în alte state membre. Diferenţele de preţ constatate
între statele membre constituie un indice care trebuie luat în considerare.

În cauza 8/74,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de Tribunal
de première instance din Bruxelles, în procedura penală în faţa acestei instanţe între

PROCUREUR DU ROI

şi

BENOIT şi GUSTAVE DASSONVILLE

şi în acţiunea civilă între

SA ETS FOURCROY

SA BREUVAL ET CIE

şi

BENOIT şi GUSTAVE DASSONVILLE

pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolelor 30-33, 36 şi 85

din Tratatul CEE,

CURTEA,

constituită din domnii R. Lecourt, preşedinte, A. M. Donner, M. Sørensen, preşedinţi de cameră,

R. Monaco, J. Mertens de Wilmars, P. Pescatore, H. Kutscher, C. O Dálaigh, A. J. Mackenzie
Stuart (raportor), judecători,

avocat general:��������������������
domnul A. Trabucchi

grefier: domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

179
 HOTĂRÂRE

În fapt

Întrucât hotărârea de trimitere şi observaţiile scrise prezentate în temeiul articolului 20 din

Protocolul privind statutul Curţii de Justiţie a CEE pot fi rezumate după cum urmează:

I – Fapte

1. Conform Legii belgiene din 18 aprilie 1927, sunt considerate denumiri de origine cele
care au fost notificate guvernului belgian de către guvernele interesate ca fiind astfel adoptate
în mod oficial şi definitiv.

Articolul 1 din Decretul regal nr. 57 din 2 decembrie 1934 prevede, sub sancţiunea unei pedepse
penale, că este interzis să se importe, să se vândă, să se expună spre vânzare, să se deţină sau
să se transporte pentru vânzare sau pentru livrare distilate care poartă o denumire de origine
adoptată în mod legal de guvernul belgian, atunci când aceste distilate nu sunt însoţite de un
document oficial care atestă dreptul acestora la această denumire.

Denumirea de origine „Scotch whisky” a fost adoptată în mod legal de guvernul belgian.

2. În 1970, comerciantul cu ridicata Gustave Dassonville, stabilit în Franţa, şi fiul său Benoît
Dassonville, care conduce o sucursală a societăţii tatălui său din Belgia, au importat în această
ţară „Scotch whisky” marca „Johnnie Walker” şi „Vat 69”, pe care Gustave Dassonville l-a
cumpărat de la importatorii-distribuitori francezi ai acelor mărci.

Pe sticle, domnii Dassonville au aplicat, în vederea vânzării în Belgia, etichete care poartă în
special menţiunea imprimată „British Customs Certificate of Origin”, urmată de o menţiune
manuscrisă a numărului şi a datei permisului de circulaţie francez din registrul permiselor
de liberă trecere. Acest permis de circulaţie constituie documentul oficial care, conform
reglementării franceze, trebuie să însoţească un produs care poartă o denumire de origine.
Franţa nu impune un astfel de certificat de origine pentru „Scotch whisky”.

Cu toate că produsele au fost importate legal în Belgia în temeiul documentelor franceze cerute
şi vămuite ca „mărfuri comunitare”, autorităţile belgiene au estimat că aceste documente nu
răspundeau în mod adecvat obiectivului urmărit prin Decretul regal nr. 57 din 1934.

3. Ca urmare a acestui import, Procureur du roi a iniţiat o acţiune împotriva celor doi
Dassonville în faţa unei curţi corecţionale. Acestora li se impută faptul că, între 1 şi 31 decembrie
1970:

– au comis falsuri sau au participat la falsuri, aplicând pe sticle etichetele mai sus menţionate,
cu intenţia frauduloasă de a face să se creadă că posedau, quod non, un document oficial care
atestă originea whisky-ului, precum şi că au folosit documente false,

– au încălcat articolele 1 şi 4 din Decretul regal nr. 57 din 20 decembrie 1934 deoarece, cu
bună ştiinţă, au importat, vândut, expus spre vânzare, deţinut sau transportat în scopul vânzării
şi livrării whisky care poartă o denumire adoptată în mod legal de guvernul belgian, omiţând să
însoţească acest whisky cu un document oficial care îi atestă dreptul la această denumire.

4. Societăţile pe acţiuni Fourcroy şi Breuval din Bruxelles s-au constituit ca parte civilă în
această procedură şi au solicitat repararea prejudiciului pe care l-au suferit datorită importului

180
ilegal imputat acuzaţilor. Aceştia aveau obligaţia fie de a importa whisky direct din Regatul
Unit, fie de a solicita documentele oficiale de la furnizorii francezi sau chiar de la autorităţile
britanice, înainte de a introduce acest produs în Belgia.

Cele două societăţi sunt importatori-distribuitori exclusivi de whisky în Belgia, unul pentru marca
„Vat 69”, celălalt pentru marca „Johnnie Walker”. Acordul de exclusivitate a fost notificat în timp
util Comisiei, care nu a iniţiat procedura menţionată la articolul 9 din Regulamentul nr. 17.

Părţile civile estimează că, deşi contractele de exclusivitate nu erau opozabile terţilor conform
dreptului belgian, acestea au, în orice caz, ca parte civilă, un temei să se opună importurilor
efectuate de terţi în Belgia, în condiţii neregulamentare, de whisky având marca a cărei distribuţie
este asigurată de aceştia.

5. Domnii Dassonville susţin că dispoziţiile Decretului regal nr. 57, astfel cum sunt
interpretate de autorităţile belgiene, sunt incompatibile cu interzicerea restricţiilor cantitative şi
a măsurilor cu efect echivalent menţionate la articolele 30 şi următoarele din Tratatul CEE.

Decretul regal nr. 57 face importurile în Belgia imposibile dintr-o ţară diferită de ţara de origine
a produselor, în măsura în care această ţară nu are reglementări similare reglementării belgiene,
cu privire la certificatele de origine. O astfel de reglementare conduce la o compartimentare
strictă a pieţelor sau, cel puţin, la o discriminare sau restricţionare deghizată a comerţului dintre
statele membre, nejustificată de articolul 36 din Tratatul CEE.

În al doilea rând, domnii Dassonville consideră că societăţile Fourcroy şi Breuval s-au constituit
ca parte civilă numai pentru a se proteja, în calitate de distribuitori exclusivi, împotriva importului
paralel de whisky veritabil de marcă, achiziţionat în mod legal de la concesionari străini, pentru
a-şi crea o protecţie teritorială absolută. În sprijinul acestei teze, domnii Dassonville citează
jurisprudenţa Curţii, în special hotărârea din cauza Béguelin (cauza 22/71, Récueil 1971, p.
949), conform căreia un acord de exclusivitate poate fi considerat contrar dispoziţiilor articolului
85 din tratat, în cazul în care concesionarul poate împiedica importurile paralele care provin din
alte state membre pe teritoriul acordat datorită combinaţiei acordului cu efectele unei legislaţii
naţionale în domeniul concurenţei neloiale.

6. Prin hotărârea din 11 ianuarie 1974, Tribunal de première instance din Bruxelles a adresat
Curţii următoarele întrebări:

„Articolele 30, 31, 32, 33 şi 36 trebuie să fie interpretate astfel încât importul unei mărfi precum
distilatele, care poartă o denumire de origine adoptată în mod legal de un guvern naţional,
trebuie să fie considerat o restricţie cantitativă sau o măsură cu efectul unei prevederi naţionale
care le interzice în special atunci când aceste mărfuri nu sunt însoţite de un document oficial
emis de guvernul exportator şi care să ateste dreptul său de a utiliza această denumire?

Un acord care are ca efect restrângerea concurenţei şi afectarea comerţului dintre statele
membre, atunci când este coroborat cu o reglementare naţională referitoare la certificatul de
origine, este nul atunci când acordul nu face decât să autorizeze sau să nu se opună la utilizarea
acestei reglementări de către importatorul exclusiv, pentru a împiedica importurile paralele?”

181
II – Procedură

Hotărârea de trimitere a fost înregistrată la grefa Curţii la 8 februarie 1974.

În conformitate cu articolul 20 din Statutul Curţii de Justiţie a CEE, au fost depuse observaţii
scrise pentru domnii Dassonville de către Roger Strowel, avocat la Cour d’appel din Bruxelles,
pentru societăţile SA Ets Fourcroy şi Breuval & Cie de către Jean Dassesse, avocat la Cour de
cassation din Belgia, pentru Guvernul Regatului Unit de Treasury Solicitor, în calitate de agent,
şi pentru Comisia Comunităţilor Europene de consilierii săi juridici, domnii René-Christian
Béraud şi Dieter Oldekop, în calitate de agenţi.

Pe baza raportului judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, Curtea a hotărât
să nu dispună măsuri prealabile de cercetare judecătorească.

III – Rezumatul observaţiilor scrise

Observaţiile domnilor Dassonville

În ceea ce priveşte faptele, domnii Dassonville subliniază că produsele în litigiu au fost

achiziţionate în mod legal de la doi importatori exclusivi francezi ai mărcilor în cauză şi că nu
s-a făcut nicio alegaţie de fraudă cu privire la natura produselor, nici de contrafacere a mărcilor
sub care acestea erau comercializate.

Produsele în litigiu au făcut obiectul unui control vamal. Originea britanică, precum şi mărcile
reproduse pe sticlele şi capsulele etanşe nu au fost contestate şi nicio analiză a produselor nu a
fost vreodată cerută şi nici realizată.

Cu privire la prima întrebare

Domnii Dassonville consideră că obligaţia de a produce şi de a însoţi, în toate etapele

comercializării, produsele în litigiu cu un document oficial care să răspundă unor norme stricte
şi precise constituie o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative.

În sprijinul acestei teze, domnii Dassonville reiau definiţia măsurilor cu efect echivalent, dată
de Comisie în răspunsul la a doua întrebare scrisă a domnului Deringer (JO nr. 169, p. 67,
din 26 iulie 1967): acestea sunt „actele cu putere de lege şi actele administrative, practicile
administrative precum şi orice practică a unei autorităţi publice sau care îi sunt imputabile, care
se opun importurilor ce pot avea loc în absenţa acestora”. Aceştia invocă şi o serie de directive
adoptate de Comisie cu privire la eliminarea restricţiilor cantitative, în special Directiva 70/50
(JO 1970 nr. L 13, p. 29) şi Hotărârea Curţii în cauza International Fruit Company/ Produktschap
voor Groenten en Fruit (cauzele conexate 51 – 54/71, Rec. 1971, p. 1107).

Aplicând această hotărâre faptelor din speţă, domnii Dassonville consideră că „certificatul de
origine” constituie un document căruia îi este subordonat importul produselor în litigiu, dar a
cărui eliberare nu este nici automată, nici pur formală. Aceştia arată că importul şi comercializarea
produselor în litigiu fără certificat, pornind din ţări altele decât cea de origine, sunt imposibile
şi că interdicţia este absolută, deoarece este însoţită de sancţiuni penale.

În opinia acestora, normele pieţei comune nu vizează doar liberalizarea schimburilor directe
între ţara producătoare şi ţara consumatoare, ci şi toate schimburile ulterioare în cadrul unei
pieţe unice.

182
Conform reglementării belgiene, chiar dacă Gustave Dassonville, comerciant din Franţa,
reuşea să importe în Franţa, direct din Scoţia, Scotch whisky eliberându-i-se un certificat vamal
britanic, acesta nu putea să preia din propriul stoc produse destinate sucursalei belgiene a
acestuia, prezentând la vama belgiană un „certificat de origine” britanic.

O astfel de reglementare a comerţului conduce deseori la consolidarea monopolului

distribuitorilor exclusivi naţionali.

Deşi obiectivul urmărit la nivel internaţional este protecţia produselor cu denumire de origine,
un asemenea obiectiv intră în cadrul celor admisibile în temeiul articolului 36 din tratat, dar
cu condiţia strictă ca mijloacele puse în aplicare să nu fie excesive în raport cu scopul urmărit,
pe de o parte, nici discriminatorii faţă de celelalte state membre, pe de altă parte. Dacă astfel
era situaţia atunci când importurile deveniseră pur şi simplu mai dificile sau mai costisitoare,
fără ca aceasta să fie necesar pentru atingerea obiectivului justificat pe baza articolului 36
(Directiva 70/50 menţionată mai sus), cu atât mai mult situaţia va fi la fel atunci când mijloacele
puse în aplicare reuşesc să facă absolut imposibile importurile care provin dintr-un anumit stat
membru.

În continuare, domnii Dassonville enumeră cu titlu de exemplu alte mijloace mai puţin excesive
care sunt suficiente pentru a asigura protecţia comercială a produselor cu denumire de origine.

Domnii Dassonville subliniază, de asemenea, inegalitatea ce rezultă din caracterul mult mai
strict al reglementării în litigiu, cu privire la produsele importate, în raport cu sistemul Legii
belgiene din 14 iulie 1971 rezervată produselor cu denumire de origine naţională.

Cu privire la cea de-a doua întrebare

Un acord de exclusivitate nu trebuie să fie privit în mod izolat pentru a determina dacă există sau
nu o protecţie teritorială absolută, însă, dimpotrivă, trebuie să fie privit în lumina contextului
economic şi juridic în care acest acord se situează: cauza Béguelin (cauza 22/71, Rec. 1971,
p. 963).

Constituindu-se ca parte civilă, societăţile Fourcroy şi Breuval îşi dovedesc în mod clar dorinţa,
prin metoda coercitivă pe care legiuitorii o pun la dispoziţia lor, să obţină o protecţie teritorială
absolută, interzisă de tratat. Criticile părţilor civile nu vizează nici natura şi originea produselor
în litigiu, nici contrafacerea mărcilor, ci doar dreptul altor persoane de a procura aceste produse
pentru a le introduce şi a le comercializa în Belgia.

Domnii Dassonville fac trimitere la Hotărârea Sirena/Eda (cauza 40/70, Rec. 1971, p. 69) pentru
argumente în favoarea tezei conform căreia exercitarea dreptului de proprietate industrială
şi comercială poate face obiectul interdicţiilor de la articolul 85 alineatul (1). Aceasta este
situaţia în cazul în care suprapunerea cesiunilor şi licenţelor acordate operatorilor naţionali ai
drepturilor de marcă care protejează un asemenea produs au efectul de a reconstitui frontiere
rigide între statele membre.

Observaţiile societăţilor Fourcroy şi Breuval

Cu privire la prima întrebare

Examinarea primei întrebări trebuie să se realizeze în contextul legislativ al reglementării în

litigiu. Reglementarea este rezultatul anumitor angajamente internaţionale încheiate între uniunea
belgiano-luxemburgheză şi, respectiv, Franţa la 4 aprilie 1925 şi Portugalia la 6 ianuarie 1927.

183
De asemenea, este necesar să se ţină seama de Legea din 23 mai 1929 de ratificare a Actului
de la Haga din 6 noiembrie 1925, privind revizuirea Convenţiei de la Paris din 20 martie 1883
privind protecţia proprietăţii industriale. Prin acest act, „denumirile de origine” au fost incluse,
în calitate de indicaţii de provenienţă, în protecţia proprietăţii industriale.

Deşi reglementarea în materie de protecţie a denumirilor distilatelor a putut, la data promulgării

acesteia, să se aplice în mod diferit produselor naţionale şi produselor importate, aceasta şi-a
pierdut acest caracter de la adoptarea regimului organic al Legii din 14 iulie 1971.

Numărul denumirilor de origine protejate de reglementarea naţională indică faptul că acestea

nu au avut un caracter economic discriminatoriu.

Reţinând criteriile furnizate de Comisie în Directiva 70/50 din 22 decembrie 1969 (JO nr. L 13
din 19 ianuarie 1970, p. 19). Fourcroy şi Breuval îi propun Curţii un răspuns negativ la prima
întrebare.

În măsura în care cerinţa deţinerii unui certificat se aplică fără deosebire produselor naţionale
şi produselor importate, efectul acestuia asupra liberei circulaţii a mărfurilor trebuie să fie
considerat inerent diferenţelor dintre reglementările comerciale, fără a depăşi, totuşi, cadrul
efectelor proprii unor astfel de reglementări.

O reglementare care poate avea un efect asupra comerţului nu poate avea un efect asupra schimburilor
comerciale, cărora numai tratatul le asigură liberalizarea. Obstacolul în calea importului pe care
îl poate crea trebuie să fie apreciat în funcţie de numărul şi de cantitatea produselor care vor fi
importate: avocatul general Roemer în cauza International Fruit Company/Produktschap voor
Groenten en Fruit (cauzele conexate 51 – 54/71, Rec. 1971, p. 1124).

Orice exportator de Scotch whisky de origine poate face ca produsele sale să fie însoţite de
un document care să ateste această origine, indiferent de destinaţia acestor produse care, de
asemenea, pot fi importate în Belgia fără nicio limitare. Noţiunea de restricţie cantitativă care
constituie un obstacol juridic în calea importurilor este necesar, prin urmare, să fie înlăturată.

O diferenţă dintre faptele din speţă şi cele din cauza International Fruit Company constă din
faptul că, în aceasta din urmă, licenţele erau acordate de ţara importatoare şi aveau ca scop
neechivoc supravegherea comerţului exterior. În speţă, ţara de origine este cea care eliberează
documentul care atestă dreptul la denumirea de origine, iar ţara importatoare se limitează la
a examina dacă documentul oficial însoţeşte produsul.

Dificultăţile întâlnite în speţă de domnii Dassonville ca urmare a importului de whisky în

Belgia sunt imputabile lipsei armonizării regimului de protecţie a denumirilor de origine şi a
neglijenţei acestora.

Deşi reglementarea este considerată o măsură cu efect echivalent, aceasta intră totuşi sub incidenţa
articolului 36. Denumirea de origine constituie un drept de proprietate comercială şi un drept
colectiv în strânsă legătură cu noţiunea de interes public. Natura dreptului la denumirea de origine
îl integrează în domeniul dreptului public. Acesta are un dublu obiect, protejarea intereselor
colective ale producătorilor dintr-o regiune şi protecţia sănătăţii publice a consumatorilor.

Reglementarea belgiană răspunde acestor două imperative. Interesele legitime ale producătorilor
sunt protejate, în măsura în care condiţiile de producţie sunt respectate, astfel cum atestă
documentul emis în ţara de origine. Cerinţele de sănătate publice sunt garantate în ţara de import
prin verificarea faptului ca produsele să nu fie imitaţii destinate să inducă publicul în eroare.

184
Întrucât numai autorităţile din ţările de origine au competenţa de a certifica dreptul la denumirea
de origine, nu poate fi vorba de o restricţie deghizată sau de o discriminare arbitrară.

Cu privire la cea de-a doua întrebare

Reglementarea despre care este vorba datorită obiectului său nu poate fi „utilizată” de un
particular, chiar dacă este vorba de un importator exclusiv. Temeiul juridic al acţiunii civile
este acţiunea în despăgubiri, prevăzută la articolul 1382 din Codul civil, a cărei cauză este actul
de concurenţă neloială comis cu privire la comercianţi care respectă reglementarea publică
referitoare la certificatele de origine, de către cei care distribuie astfel de produse folosind
certificate false.

Conform dreptului comunitar, concesionarul are dreptul de a invoca legislaţia în materie de

concurenţă neloială în cazul în care caracterul neloial al comportamentului acestor concurenţi
rezultă dintr-un alt element decât fapta acestora de a fi procedat la importuri paralele: cauza
Béguelin (menţionată mai sus).

Acest alt element, în acest caz, este importul fără certificat de origine prin uz de fals.

Observaţiile Regatului Unit

Regatul Unit explică, în primul rând, condiţiile în care un produs are, conform dreptului britanic,
dreptul la denumirea de „Scotch whisky”. Acesta consideră că dispoziţiile dreptului belgian în cauză
nu pot constitui măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative. În sprijinul acestei teze, Regatul
Unit invocă răspunsul Comisiei la întrebarea scrisă nr. 118/66-67 (JO 1967, p. 122 şi 901).

Regatul Unit consideră că nu se încadrează în noţiunea de măsuri cu efect echivalent măsurile

care nu au decât în mod potenţial acest efect. Dar, chiar în cazul în care astfel de măsuri sunt,
de asemenea, calificate, nu este posibil să se analizeze definiţia unui produs printr-o referire la
compoziţia acestuia, metoda de producţie şi originea geografică a acestuia, ca fiind un obstacol
real sau potenţial.

Dimpotrivă, recunoaşterea de către alte state membre a certificatului acordat de Guvernul

Regatului Unit, departe de a constitui un obstacol în calea comerţului produsului în cauză, îl
facilitează. Cerinţa unui certificat constituie un obstacol numai în calea importului de produse
falsificate. Restricţia este astfel calitativă şi nu cantitativă.

Guvernul Regatului Unit subliniază că, în privinţa costului certificatului, acesta este minim şi
se acordă în toate cazurile, chiar şi după efectuarea exportului, atunci când se poate identifica
exportul originar.

Acesta subliniază că dreptul comunitar a adoptat deja acest sistem de denumire pentru whisky-ul
Bourbon. Regulamentul (CEE) nr. 2552/69 din 17 decembrie 1969 (JO 1969, nr. L 320, p. 19) este
motivat prin faptul „că identificarea whisky-ului Bourbon este deosebit de dificilă, că această
identificare poate fi facilitată în mod considerabil în cazul în care ţara exportatoare dă asigurarea
că marfa exportată este conformă denumirii produsului în cauză [...] că un produs nu se poate
admite [...] decât în cazul în care este însoţit de un certificat de autenticitate”.

În opinia Regatului Unit, identificarea Scotch whisky-ului nu este mai uşoară decât cea a
Bourbonului şi se doreşte o metodă analogă de denumire.

Deşi, contrar opiniei Guvernului Regatului Unit, reglementarea belgiană sau britanică
constituie o măsură cu efect echivalent, Regatul Unit ajunge la concluzia că aceasta intră
185
sub incidenţa exceptării de la articolul 36, deoarece protejează proprietatea industrială şi
comercială consacrată de renumele Scotch whisky-ului.

În sprijinul acestei teze, se citează răspunsul Comisiei la întrebarea scrisă nr. 189/73
(JO 1974, nr. C 22, p. 9).

Este necesar ca, în acord cu principiile generale de drept comunitar, consumatorii să primească
asigurarea că, prin cumpărarea unui produs denumit Scotch whisky, cumpără un produs de o
calitate tip.

În sprijinul acestui fapt, Regatul Unit citează reglementarea comunitară privind vinul, care este
inspirată în parte de un astfel de motiv [Regulamentul (CEE) nr. 24 din 4 aprilie 1962, JO 20
aprilie 1962, Regulamentul (CEE) nr. 1769/72, JO 1972, nr. L 191, p. 1, ale Comisiei].

În dreptul internaţional, protecţia proprietăţii industriale se extinde asupra protecţiei denumirilor

de origine [Convenţia de la Paris din 20 martie 1883 privind protecţia proprietăţii industriale,
revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967 şi în special articolul 1 alineatele (2) şi (3)].

Regatul Unit propune, prin urmare, ca prima întrebare preliminară să primească un răspuns
negativ.

Observaţiile guvernului belgian

Înainte de a aborda motivele referitoare la prima întrebare adresată cu titlu preliminar, guvernul
belgian face o prezentare generală a reglementării belgiene în materie de denumiri de origine a
vinurilor şi distilatelor.

Cu privire la prima întrebare

Faptul că denumirea de origine „Scotch whisky” este rezervată produselor însoţite de un

document oficial care atestă dreptul acestora la respectiva denumire nu constituie o restricţie
la import, deoarece sub denumirea simplă „whisky” orice produs poate fi importat fără un
document oficial.

Belgia prezintă argumentele următoare în favoarea compatibilităţii reglementării belgiene cu

articolele 30-33 şi 36 din Tratatul de instituire a CEE.

În primul rând, este necesar ca ţara de origine să aibă dreptul a stabili care denumiri de origine
ale produselor sale sunt protejate şi care sunt caracteristicile necesare ale acestor produse. Doar
certificatul de origine eliberat de autorităţile ţării de origine poate, prin urmare, fi valabil.

Cerinţa acestei dovezi nu mai constituie o restricţie ilicită în calea comerţului între statele
membre. Autorităţile belgiene nu sunt interesate de naţionalitatea comerciantului care, la data
realizării exportului de Scotch whisky, solicită autorităţilor britanice documentele oficiale prin
care aceste autorităţi confirmă dreptul produselor exportate de a purta denumirea de origine
protejată.

Guvernul belgian aminteşte răspunsul pe care Comisia l-a dat întrebării scrise nr. 189/73 adresate
de domnul Cousté (menţionată mai sus). Din acest răspuns rezultă că reglementarea belgiană,
care se referă numai la dovada dreptului la denumirile de origine protejate, nu este contrară
articolelor 30-33 din Tratatul CEE şi intră sub incidenţa articolului 36.

186
Guvernul belgian subliniază că protecţia denumirilor de origine are un rol important în Belgia
în cadrul protecţiei sănătăţii publice, deoarece aceasta se sprijină pe analize referitoare la
compoziţia produselor alimentare, efectuate în stadiul de producţie, în ţara de origine, de către
autorităţile ţării respective. În stadiul distribuţiei şi al comercializării, aceste analize sunt dificile,
chiar imposibile, şi mai puţin eficace pentru protecţia sănătăţii publice.

Guvernul belgian subliniază că restricţiile la import şi la export din motive care ţin de protecţia
proprietăţii industriale şi comerciale nu sunt reluate pe lista măsurilor cu efect echivalent care
au fost interzise prin Directiva 70/50 CEE a Comisiei din 22 decembrie 1969.

Pe piaţa distilatelor, fraudele privind calitatea devin foarte repede posibile în cazul în care nu
se cere certificatul de origine. Decretul regal nr. 57 nu constituie o restricţie deghizată în cadrul
comerţului între state. Nu ne aflăm în prezenţa unei restricţii, ci a unei condiţii care îi aparţine
numai persoanei interesate în a o îndeplini sau nu.

Posibilitatea oferită de un stat care nu este producător de a efectua importuri fără certificat de
origine nu este luată în considerare. A recunoaşte acestui stat dreptul de a înlocui certificatul
de origine cu un alt document care nu oferă aceleaşi garanţii înseamnă a nega orice valoare a
legislaţiilor privind denumirile de origine. Protecţia însăşi a denumirilor de origine este pusă în
discuţie, şi nu mijloacele de a o exercita.

Cu privire la cea de-a doua întrebare

Conform guvernului belgian, este necesar să se distingă între normele administrative care
permit persoanelor interesate să invoce drepturi şi cele care, ca în acest caz, impun tuturor
obligaţii de la care nimeni nu se poate sustrage. Numai primele pot fi afectate de regulile de
concurenţă în privinţa punerii lor în aplicare. Este necesar să se evite orice incertitudine sau
ambiguitate, în sensul că întrebarea este adresată cu scopul de a şti dacă, din simplul fapt al
coexistenţei cu o reglementare naţională, un acord îşi poate pierde caracterul licit. Guvernul
belgian concluzionează că validitatea sau nulitatea unui acord nu sunt afectate de existenţa unei
reglementări imperative în materie.

Observaţiile Comisiei

Cu privire la prima întrebare

În opinia Comisiei, orice măsură, indiferent de natura sau conţinutul acesteia, datorită efectului
asupra liberei circulaţii a mărfurilor, constituie o măsură cu efect echivalent, dacă aceasta nu
este reglementată de o altă dispoziţie din tratat.

Comisia a elaborat această noţiune în cursul perioadei de tranziţie prin directive adoptate pe
baza articolului 33 alineatul (7) din Tratatul CEE (directivele Comisiei din 7 noiembrie 1966,
JO din 30 noiembrie 1966, p. 3745/66 şi 3748/66 din 17 şi 22 decembrie 1969, JO din 19
ianuarie 1970,  nr. L 13, p. 1 şi 29).

Conform Comisiei, este necesar să se încadreze, între măsurile cu efect echivalent unei
restricţii cantitative la import sau la export, actele cu putere de lege şi actele administrative,
precum şi practicile administrative care se opun importurilor sau exporturilor care pot avea
loc în absenţa acestora, inclusiv cele care fac importurile mai costisitoare sau mai dificile
cu privire la comercializarea producţiei naţionale pe piaţa naţională. O măsură are un efect
echivalent unei restricţii cantitative la import nu numai atunci când face importurile imposibile,
dar şi atunci când aceasta le face mai dificile, mai costisitoare, fără a le împiedica, astfel
cum este exact cazul atunci când autorităţile publice condiţionează importul de prezentarea

187
unui document: cauzele conexate 51-54/71 International Fruit Company/Produktschap voor
Groenten en Fruit (menţionate mai sus).

Reglementările comerciale aplicabile fără deosebire atât produselor naţionale, cât şi produselor
importate, nu constituie în principiu măsuri cu efect echivalent, în sensul articolelor 30 şi
următoarele din Tratatul CEE.

Cu toate acestea, Comisia consideră că dreptul statelor membre de a reglementa comerţul prin
dispoziţii aplicabile fără deosebire produselor importate nu este nelimitat.

Acest drept nu se poate utiliza decât pentru a atinge obiectivele reglementării în cauză şi trebuie
să fie adecvat acestor obiective.

O măsură ineficace sau, dimpotrivă, o măsură excesivă care poate fi înlocuită printr-o altă măsură
care poate împiedica mai puţin schimburile comerciale constituie pentru Comisie o măsură cu
efect echivalent, cu toate că în mod formal aplicabilă fără deosebire produselor naţionale şi
produselor importate, deoarece efectele restrictive în calea liberei circulaţii a mărfurilor depăşesc
cadrul efectelor proprii unei reglementări comerciale. Comisia face o comparaţie cu jurisprudenţa
Curţii întemeiată pe articolul 95. O impozitare care nu rămâne în cadrul general al sistemului
naţional de impozitare, din care face parte integrantă taxa în litigiu constituie o atingere adusă
liberei circulaţii a mărfurilor (Stier/Hauptzollarnt Ericus, cauza 31/67, Rec. 1968, p. 347-357).

Chiar din redactarea articolului 36 rezultă că, pentru a intra sub incidenţa acestei dispoziţii,
măsurile presupuse contrare interdicţiei restricţiilor cantitative şi măsurile cu efect echivalent
trebuie, în primul rând, să fie în mod obiectiv justificate printr-unul dintre motivele menţionate
la articolul amintit.

Fiind vorba de o dispoziţie de derogare, articolul 36 este de strictă interpretare: Comisia/Italia

(cauza 7/68, Rec. 1968, p. 617).

Doar măsurile necesare sunt justificate în temeiul acestui articol, măsurile excesive putând fi
oricând înlocuite prin măsuri restrictive mai puţin importante.

Comisia examinează în continuare dispoziţiile reglementării belgiene privind denumirile de

origine şi concluzionează că astfel de dispoziţii, aplicate doar produselor importate, pot face
imposibile importurile produselor în cauză aflate în liberă circulaţie în statele membre care,
ca şi Franţa, nu impun ca produsele să fie însoţite de un certificat de origine. De asemenea,
chiar dacă acest document poate fi obţinut, se pare că nu este acceptat de autorităţile belgiene,
deoarece numele şi adresa importatorului belgian nu figurează pe acesta.

În temeiul articolului 9 al doilea paragraf din Tratatul CEE, în special dispoziţiile din Capitolul 2
al Titlului 1, în care sunt incluse articolele 30 şi următoarele, se aplică produselor originare
din statele membre, precum şi produselor provenind din ţări terţe, aflate în liberă circulaţie în
statele membre.

Reglementarea belgiană referitoare la denumirile de origine, care împiedică importul de „Scotch

whisky” aflat în liberă circulaţie în Franţa constituie, prin urmare, o măsură cu efect echivalent
restricţiilor cantitative la import, contrară obligaţiilor care le revin statelor membre în temeiul
articolului 30 din Tratatul CEE.

Comisia examinează în continuare dacă aceste măsuri pot fi justificate prin unul dintre motivele
menţionate la articolul 36 din tratat, în special protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.

188
Într-o astfel de ipoteză, nu mai este necesar să se determine dacă mijlocul folosit este potrivit,
ţinând seama de obiectivul care trebuie atins.

Comisia consideră că o măsură de restricţionare cum este cea din speţă nu poate fi justificată cu
adevărat decât în cazul în care există prezumţii grave de încălcare a obiectivului vizat: acesta
poate fi eventual cazul fraudelor semnalate sau deja constatate.

Comisia examinează în continuare dacă nu există alte mijloace care să împiedice mai puţin
schimburile comerciale decât reglementarea în cauză. Aceasta sugerează câteva cu titlu de
exemplu.

În cele din urmă, Comisia examinează ipoteza în care reglementarea în cauză este efectiv
aplicabilă, fără a face deosebire între produsele importate şi produsele naţionale. Comisia
consideră că în această situaţie efectele restrictive ale unei astfel de măsuri în calea liberei
circulaţii a mărfurilor depăşesc cadrul efectelor proprii unei reglementări comerciale, din
considerente similare celor care o conduc la respingerea aplicabilităţii articolului 36 din tratat.

Cu privire la cea de-a doua întrebare

Deşi un acord de exclusivitate, prin caracterul său, nu reuneşte elementele constitutive ale
interdicţiei de la articolul 85 alineatul (1), acesta poate restrânge comerţul întrucât un astfel de
acord, preconizat separat sau simultan cu acorduri paralele, conferă concesionarilor, în drept sau
în fapt, o protecţie teritorială absolută împotriva importurilor paralele ale produselor în cauză.

Intrând sub incidenţa interdicţiei de la articolului 85 alineatul (1), astfel de acorduri nu sunt, ca
regulă generală, susceptibile să fie autorizate în temeiul articolului 85 alineatul (3).

În opinia Comisiei, pentru ca interdicţia de la articolul 85 din Tratatul CEE să fie aplicabilă,
este suficient ca acordul de exclusivitate să le ofere concesionarilor posibilitatea de a împiedica
importurile paralele pe teritoriul contractual, invocând o legislaţie naţională referitoare la
concurenţa neloială, iar concesionarul să folosească această posibilitate. Este suficient ca
acordul doar să autorizeze sau să nu se opună utilizării acestei reglementări de către importatorul
exclusiv, pentru a împiedica importurile paralele.

În schimb, în acest caz, obstacolul în calea importurilor paralele nu provine în primul rând din
acţiunea introdusă de importatorii şi distribuitorii exclusivi.

Reglementarea prevăzută de Decretul regal nr. 57 este suficientă, datorită propriului său
mecanism juridic, pentru a face dificile, chiar imposibile, importurile paralele de distilate
în circumstanţe similare celor din speţă, iar o acţiune în justiţie a concesionarilor nu este
indispensabilă pentru a avea acest efect.

Cu toate acestea, Comisia estimează că fapta concesionarilor de a se constitui ca parte civilă într-o
procedură penală privind încălcarea dispoziţiilor unei reglementări, cum este aceea menţionată
în Decretul regal nr. 57, intensifică mai mult dificultăţile create de această reglementare pentru
realizarea importurilor paralele. Aceasta stabileşte că respectivii concesionari pot depune
plângeri, pot sprijini acţiunea publică, pot solicita repararea prejudiciilor.

Comisia sugerează necesitatea interpretării chestiunii din hotărârea de trimitere, întrebând

dacă un acord de exclusivitate intră sub incidenţa interdicţiei de la articolul 85 din Tratatul
CEE atunci când concesionarul se serveşte de posibilitatea care îi este oferită de a utiliza
această reglementare naţională referitoare la certificatul de origine a mărfurilor importate

189
pentru a consolida obstacolele create de această reglementare în calea realizării de importuri
paralele.

Comisia consideră că este necesar să se răspundă afirmativ la această întrebare. Interdicţia

de la articolul 85 din Tratatul CEE se aplică în cazul în care acordul, luat în contextul său
juridic şi economic, ţinând seama de reglementarea naţională şi de utilizarea care pe care i-o dă
concesionarul, poate afecta comerţul dintre statele membre şi poate avea ca efect denaturarea
concurenţei în cadrul pieţei comune.

Deşi este posibil ca acţiunea civilă să nu fie indispensabilă pentru a împiedica importurile
paralele, aceasta are efecte care se adaugă celor inerente reglementării naţionale şi care pot în
special consta în daune-interese acordate importatorilor şi distribuitorilor exclusivi.

Procedura orală

În cursul procedurii orale părţile au adus elemente noi, rezumate în continuare.

Domnul Jean Dasesse, pentru societăţile SA Êts Fourcroy et Breuval & Cie, a precizat că ultima
circulară a administraţiei belgiene a vămilor, din 8 februarie 1974, referitoare la importul de vin
şi distilate, prevede în mod expres că, în ceea ce priveşte tipurile de Scotch whisky, vama poate
accepta ca document oficial un certificat de origine care stabileşte că livrarea este destinată
unei alte ţări decât Belgia. Acesta adaugă că, şi în cazul în care textul  nu este în vigoare la data
faptelor, este important să se semnaleze această liberalizare din partea autorităţilor administrative
belgiene.

În ceea ce priveşte a doua întrebare preliminară, se subliniază trei diferenţe între faptele din speţă
şi cele din cauza Béguelin (menţionată mai sus). În primul rând, Curtea de casaţie belgiană a
hotărât, din 1932, că nu se sancţionează în temeiul concurenţei neloiale simplul fapt că un terţ face
importuri paralele care încalcă acordurile exclusive, deoarece acestea sunt res inter alios acta.

În al doilea rând, în speţă, părţile civile nu critică importul paralel în sine, ci importul
neregulamentar în raport cu Decretul regal nr. 57, în timp ce părţile civile respectă această
reglementare. Acestea au, faţă de concedenţi, datoria de a fi vigilenţi faţă de importurile
neregulamentare.

În al treilea rând, reglementarea belgiană în cauză în urmărirea penală este exclusiv la iniţiativa
Ministerului public şi, în consecinţă, nu există posibilitatea de a se asocia ca părţi civile unei
urmăriri, pe baza faptului că prin aceasta se aduce atingere acordului de exclusivitate.

Domnul Roger Strowel, pentru domnii Dassonville, susţine că un sistem în care importurile
sunt subordonate prezentării unui document eliberat de ţara exportatoare şi care trebuie să
conţină numele şi datele de identificare ale importatorului belgian este contrar noţiunii însăşi
a pieţei comune. Consecinţa acestuia este instituirea unei măsuri discriminatorii, deoarece, în
mod necesar, sunt privilegiate importurile dintr-una dintre ţările Comunităţii.

În ceea ce priveşte a doua întrebare, domnii Dassonville susţin că orice urmărire începe  printr-
o plângere administrativă a viitoarelor părţi civile, adresată la Inspection générale économique.
Aceştia subliniază că îşi vând produsele pentru consum la un preţ cu amănuntul de 294 franci
pentru una dintre cele două mărci, şi 250 franci pentru cealaltă, în timp ce preţurile fixate de
importatorii exclusivi, părţile civile, sunt de 315 franci şi, respectiv, de 305 franci. Aceştia
concluzionează că părţile civile au intervenit în acţiune pentru a-şi apăra monopolul, care le
permite să fixeze şi să menţină protecţia preţurilor. Pe plan procedural, domnii Dassonville

190
arată că a doua întrebare preliminară nu este subsidiară deoarece, pentru instanţa de trimitere,
se pune o întrebare privind admisibilitatea prealabilă a constituirii părţilor civile.

Domnul Peter Langdon Davies, pentru Guvernul Regatului Unit, arată că statele membre au
fost toate părţi ale Convenţiei internaţionale din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale.
În temeiul articolelor 9 şi 10 ale acestei convenţii, părţile au fost de acord să confişte toate
importurile de mărfuri care poartă o indicaţie eronată sau falsă a sursei. Prin urmare, este
surprinzător, în opinia Regatului Unit, să se descopere acum un conflict între tratat şi
reglementarea belgiană.

Guvernul Regatului Unit precizează, de asemenea că, în cazul în care se doreşte să se importe
whisky din Franţa în Belgia, este posibil să se obţină un certificat retroactiv din Regatul Unit, dar
în temeiul dispoziţiilor actuale, acest lucru nu este foarte simplu. În primul rând, este necesar să
se furnizeze numărul de rotaţie şi numărul lotului de pe cutii. De asemenea, autorităţile vamale
vor solicita să cunoască antrepozitul din care au fost exportate mărfurile. În cazul în care
importatorul nu doreşte să coopereze, acestea se pot obţine cu ajutorul proprietarului mărcii,
pornind de la numerele indicate, precum şi de la mărcile reproduse pe etichetele de pe sticle.
Aceste dificultăţi pot fi depăşite în cazul în care importatorii din alte state membre solicită
certificatele şi le transmit cumpărătorilor.

Pentru a relua cuvintele Curţii în cauza Deutsche Grammophon, Guvernul Regatului Unit
consideră că întrebarea care trebuie să fie soluţionată este aceea de a şti dacă reglementarea
belgiană este justificată de protecţia proprietăţii industriale în cauză. Teza Guvernului Regatului
Unit este aceea că în special la acest tip de regulament s-au gândit autorii articolului 36. În cazul
în care, în mod incidental, aceasta face importul mai dificil în anumite cazuri, este regretabil ca
articolul 36 să se aplice în special restricţiei incidente de acest tip, chiar în cazul în care aceasta
are ca rezultat impunerea de contingente sau de măsuri echivalente.

Domnul René Christian Béraud, pentru Comisie, adaugă unele elemente de fapt în privinţa
posibilităţilor de import al produselor sub denumirea de origine. Acesta arată că noţiunea de
denumire de origine este folosită, în esenţă, în sectorul vinurilor şi în cel al băuturilor spirtoase,
precum şi în sectorul brânzeturilor. În ceea ce priveşte brânzeturile, nici convenţiile bilaterale,
nici dispoziţiile interne ale statelor membre nu prevăd impunerea unui certificat la import.
Dreptul de a avea o denumire specifică este, aşadar, o chestiune de probă, conform regulilor
normale de drept.

În opinia Comisiei, nu cerinţa dovedirii faptului că produsul în cauză are, într-adevăr,

provenienţa geografică menţionată prin denumirea de origine revendicată, constituie măsura cu
efect echivalent unei restricţii cantitative la import, ci impunerea unui singur mijloc de probă,
şi anume, certificatul de origine, în timp ce alte mijloace de probă, care afectează mai puţin
schimburile comerciale, permit obţinerea aceloraşi garanţii.

În ceea ce priveşte reglementarea comunitară referitoare la denumirea „Bourbon whisky”,

Comisia explică faptul că, în cadrul negocierilor Kennedy Round, Comunitatea a acceptat să
clasifice în Tariful Vamal Comun Bourbon whisky la o subpoziţie vamală mai favorabilă decât
pentru celelalte tipuri de whisky din ţări terţe. Şi, pentru că s-a creat în cadrul GATT această
subpoziţie Bourbon whiskv în cadrul poziţiei whisky, a apărut obligaţia solicitării, în acord
cu SUA, a unui certificat, dar nu de origine, ci de autenticitate a produsului, pentru a putea
identifica acest whisky şi pentru a evita astfel ca alte tipuri de whisky decât Bourbon să poată
beneficia pe nedrept de tariful preferenţial pe care Comunitatea l-a acordat numai acestuia din
urmă. Este vorba, aşadar, de o problemă pur tarifară care nu se pune, în mod evident, în această
cauză.
191
Procedura de obţinere a unui certificat de origine pentru whisky deja pus în circulaţie în Franţa
este nepotrivită, având în vedere rapiditatea din prezent a tranzacţiilor comerciale, la care se poate
renunţa, din această cauză. Importul paralel depinde, în orice caz, de bunăvoinţa producătorului
sau a exportatorului, singurii care sunt pot deţine informaţiile care permit autorităţilor Regatului
Unit să identifice loturile exportate.

Plângerile depuse la Comisie împotriva reglementării belgiene acuză autorităţile belgiene că

favorizează importatorii exclusivi ai produselor în cauză. Diverşii reclamanţi pretind,  într-adevăr,
că dispoziţiile adoptate de aceste autorităţi în acest domeniu au avut ca obiectiv să îi împiedice să
vândă în Belgia produsele în cauză la preţuri cu mult inferioare celor practicate de părţile civile.

Se întâmplă destul de des ca producătorii înşişi să refuze să vândă produsul altor importatori
decât importatorii exclusivi, de teama retorsiunii din partea celor din urmă. Singura posibilitate
oferită importatorilor care doresc să vândă pe o piaţă la preţuri concurenţiale este aceea de a se
adresa distribuitorilor dintr-o altă ţară decât ţara de origine.

În cazul în care reglementarea belgiană continuă să fie aplicată, acest fenomen al poziţiilor
de exclusivitate deţinute de anumiţi importatori continuă să persiste şi se menţine astfel o
compartimentare a pieţei acestor produse, fără să se poată introduce vreo acţiune în temeiul
articolului 30, în timp ce numai aplicarea articolelor 85 şi următoarele se dovedeşte probabil
insuficientă pentru a liberaliza schimburile.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 20 iunie 1974.

În drept

1. Prin Hotărârea din 11 ianuarie 1974, primită la grefa Curţii la 8 februarie 1974, Tribunal
de première instance din Bruxelles a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două
întrebări privind interpretarea articolelor 30, 31, 32, 33, 36 şi 85 din Tratatul CEE, referitoare la
cerinţa prezentării unui document oficial emis de guvernul ţării exportatoare pentru produsele
care poartă denumirea de origine.

2. Prin prima întrebare se solicită să se răspundă dacă o prevedere naţională care interzice
importul unei mărfi care poartă o denumire de origine, atunci când această marfă nu este însoţită
de un document oficial emis de statul exportator şi care să ateste dreptul său de a utiliza această
denumire, constituie o măsură cu efect echivalent cu cel al unei restricţii cantitative, în sensul
articolului 30 din tratat.

3. Această întrebare a fost adresată în cadrul unei acţiuni penale introduse în Belgia împotriva
unor comercianţi care au dobândit în mod legal un lot de Scotch whisky aflat în liberă circulaţie
în Franţa şi care l-au importat în Belgia fără a fi în posesia unui certificat de origine de la vama
britanică, încălcând astfel o reglementare naţională.

4. Din dosar şi din dezbateri reiese că un comerciant care doreşte să importe în Belgia
Scotch whisky aflat deja în liberă circulaţie în Franţa nu poate să îşi procure un astfel de certificat
decât cu mare dificultate, spre deosebire de importatorul care importă în mod direct din statul
producător.

5. Orice reglementare comercială a statelor membre care poate împiedica comerţul

intracomunitar, în mod direct sau indirect, efectiv sau potenţial, trebuie considerată o măsură cu
efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative.

192
6. În absenţa instituirii unui regim comunitar care să garanteze consumatorilor autenticitatea
denumirii de origine a unui produs, în cazul în care un stat membru ia măsuri pentru a preveni
practici neloiale în această privinţă, trebuie să respecte totuşi condiţia ca aceste măsuri să fie
rezonabile şi ca mijloacele de probă solicitate să nu aibă ca efect împiedicarea comerţului între
statele membre şi să fie, în consecinţă, accesibile tuturor resortisanţilor.

7. Chiar fără a trebui să se cerceteze dacă asemenea măsuri intră sau nu sub incidenţa
articolului 36, acestea nu pot, în niciun caz, în temeiul principiului enunţat în a doua teză a
acestui articol, să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în
comerţul dintre statele membre.

8. Acesta poate fi cazul formalităţilor cerute de un stat membru pentru justificarea originii
unui produs, pe care doar importatorii direcţi sunt, practic, în măsură să le îndeplinească, fără a
se confrunta cu dificultăţi serioase.

9. Aşadar, solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care este mai
dificil de obţinut de importatorii unui produs autentic care a fost pus în liberă circulaţie în mod
legal într-un alt stat membru, decât de importatorii aceluiaşi produs provenind direct din ţara de
origine, constituie o măsură cu efect echivalent cu cel al unei restricţii cantitative, incompatibilă
cu tratatul.

10. Prin a doua întrebare se cere să se răspundă dacă un acord care are ca efect restrângerea
concurenţei şi afectarea comerţului dintre statele membre, atunci când este coroborat cu o
reglementare naţională referitoare la certificatul de origine, este nul atunci când acordul nu face
decât să autorizeze sau să nu se opună la utilizarea acestei reglementări de către importatorul
exclusiv, pentru a împiedica importurile paralele.

11. Un acord de exclusivitate intră sub interdicţia prevăzută la articolul 85 atunci când nu
permite, în drept sau în fapt, ca produsele respective să fie importate din alte state membre în
zona protejată, de către alte persoane decât importatorul exclusiv.

12. În special, un acord de exclusivitate poate aduce atingere comerţului între statele membre
şi poate avea ca efect împiedicarea concurenţei, întrucât concesionarul poate împiedica
importurile paralele din alte state membre pe teritoriul care face obiectul concesiunii, datorită
combinării efectelor acordului cu efectele unei legislaţii naţionale, care impune în mod exclusiv
un anumit mijloc de probă a autenticităţii.

13. Pentru a constata dacă acesta este cazul în speţă, trebuie să se ia în considerare nu numai
drepturile şi obligaţiile care decurg din clauzele acordului, ci şi contextul economic şi juridic în
care acesta se situează şi, în special, eventuala existenţă a unor acorduri similare încheiate între
acelaşi producător şi concesionarii stabiliţi în alte state membre.

14. În această privinţă, menţinerea într-un stat membru a unor preţuri cu mult mai ridicate
decât cele practicate într-un alt stat membru poate duce la verificarea faptului dacă acordul de
exclusivitate nu este utilizat pentru a-i împiedica pe importatori să obţină mijloacele de probă
a autenticităţii produsului respectiv, impuse de o reglementare naţională de tipul prevăzut în
întrebare.

15. Cu toate acestea, faptul că un acord nu face decât să autorizeze sau să se opună la utilizarea
unei astfel de reglementări naţionale, nu este în sine suficient pentru a considera acordul nul de
drept.

193
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată

16. Întrucât cheltuielile efectuate de guvernele Belgiei şi Regatului Unit, precum şi de

Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei
rambursări.

17. Întrucât procedura are, în raport cu părţile din acţiunea principală, un caracter incidental
ridicat în cursul litigiului pendinte în faţa lui Tribunal de première instance din Bruxelles, este
de competenţa acestuia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA

pronunţându-se asupra întrebărilor adresate de Tribunal de première instance din Bruxelles

prin Hotărârea din 11 ianuarie 1974, hotărăşte:

1) Solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care este mai
dificil de obţinut de importatorii unui produs autentic aflat în liberă circulaţie în
mod legal într-un alt stat membru, decât de importatorii aceluiaşi produs provenind
în mod direct din ţara de origine, constituie o măsură cu efect echivalent cu cel al
unei restricţii cantitative, incompatibilă cu tratatul.

2) Faptul că un acord nu face decât să autorizeze sau să permită utilizarea unei astfel
de reglementări naţionale nu este, în sine, suficient pentru a considera acordul nul
de drept.

Lecourt Donner Sørensen Monaco Mertens de Wilmars

Pescatore Kutscher O Dálaigh Mackenzie Stuart

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, la 11 iulie 1974.

Grefier Preşedinte

A. Van Houtte R. Lecourt

194
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ALBERTO TRABUCCHI,

PREZENTATE LA 20 IUNIE 1974

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

1. Câteva zeci de sticle de whisky produse de două cunoscute mărci britanice, achiziţionate
în Franţa de la concesionarii exclusivi ai producătorului, după ce au fost legal importate şi
vămuite, au fost importate în Belgia, în 1970, pentru a fi vândute în această ţară.

Produsul, îmbuteliat corespunzător de către producător, era prezentat în sticlele originale,

pe care cumpărătorii (comerciantul Gustave Dassonville şi fiul său, Benedict) au adăugat,
înainte de comercializare, o etichetă pe care pe care apărea, printre altele, textul tipărit:
„British customs certificate of origin”, urmat de textul scris de mână cu numărul şi data
plăţii accizei către administraţia franceză. În urma controlului pe teren efectuat ulterior, în
Uccle, într-un magazin de băuturi aparţinând Dassonville, de către un inspector responsabil
pentru controlul produselor alimentare, s-a constatat că Dassonville nu posedă certificatul de
origine a mărfurilor, emis de către autoritatea britanică. Deşi autenticitatea produsului nu a
fost contestată, Ministrul Public a iniţiat acţiunea penală împotriva acestora, cu acuzaţia de
fals prin aplicarea etichetei şi a menţiunilor de mai sus, încălcând astfel atât articolul 2 din
Decretul regal belgian nr. 57 din 20 decembrie 1934 privind băuturile spirtoase, cât şi articolul
1 din acelaşi decret, pentru că au importat, vândut, expus în public, deţinut şi transportat
whisky sub denumirea de „scotch whisky” adoptat de guvernul belgian, fără ca mărfurile să
fie însoţite de un document oficial care să ateste dreptul de avea această denumire. În esenţă,
absenţa acestui document reprezintă cauza cele două acuzaţii, pentru care sunt prevăzute
sancţiuni printre care şi închisoarea.

În ordonanţa de trimitere transmisă Curţii, instanţa din Bruxelles subliniază că normele în vigoare
în Belgia în ceea ce priveşte denumirea originii au ca efect izolarea completă a pieţei belgiene,
mai ales în condiţiile în care alte state membre, cum este cazul Franţei, nu au reglementări
similare privind certificatele de origine: rezultatul este că terţii cumpărători în aceste state nu
pot obţine documentaţia cerută pentru importul în Belgia.

Calitatea de „importator exclusiv” pentru produsele în cauză, care este revendicată, în Belgia,
de către cele două societăţi care sunt părţi civile în cadrul procedurii penale, având drept scop
protejarea drepturilor lor de comercianţi exclusivi ai acestor produse, reprezintă un aspect
important în cauza de faţă. Instanţa belgiană constată că, în speţă, contractul de exclusivitate
încheiat între aceste două societăţi şi producătorii britanici a fost notificat în timp util Comisiei,
care, până acum, nu a iniţiat procedura prevăzută la articolul 9 alineatul Regulamentul nr. 17. La
rândul său, în observaţiile prezentate în această cauză, Comisie a semnalat faptul că serviciile
sale verifică în prezent un caz test de contract de exclusivitate între un producător de whisky
şi un concesionar francez, în special în ceea ce priveşte interzicerea exportului, care în opinia
noastră, pare, de asemenea, să se regăsească în contractele de exclusivitate încheiate de cele două
societăţi belgiene şi furnizorul britanic. Având în vedere efectul restrictiv pe care îl poate avea
asupra comerţului dintre statele membre aplicarea legislaţiei belgiene în vigoare şi plângerile
„importatorilor exclusivi” menţionaţi anterior, instanţa belgiană a adresat următoarele întrebări
Curţii de Justiţie:

���������������������������
Tradus din limba italiană.
195
1. Articolele 30, 31, 32, 33 şi 36 trebuie să fie interpretate astfel încât importul unei mărfi precum
distilatele, care poartă o denumire de origine adoptată în mod legal de un guvern naţional,
trebuie să fie considerat o restricţie cantitativă sau o măsură cu efect unei prevederi naţionale
care le interzice în special, atunci când aceste mărfuri nu sunt însoţite de un document oficial
emis de guvernul exportator şi care să ateste dreptul său de a utiliza această denumire?

2. Un acord care are ca efect restrângerea concurenţei şi afectarea comerţului dintre statele
membre, atunci când este coroborat cu o reglementare naţională referitoare la certificatul de
origine, este nul atunci când acordul nu face decât să autorizeze sau să nu se opună la utilizarea
acestei reglementări de către importatorul exclusiv, pentru a împiedica importurile paralele?

2. Solicitarea unui certificat de origine pentru mărfurile provenite din alte state este uzuală
în zonele de liber schimb în cazul în care, în absenţa unui tarif extern comun, este necesar să
se distingă produsele originare din zonă, admise ca atare, având drept de liberă circulaţie, şi
produsele provenite din ţări terţe.

Totuşi, în speţă, această solicitare nu are o funcţie vamală, ci vizează doar protejarea denumirilor
de origine adoptate de autorităţile belgiene.

În lipsa unei definiţii comunitare, un stat membru poate să accepte definiţia unui produs tipic
astfel cum este ea dată de autorităţile competente din statul terţ producător, pentru a proteja
denumirea de origine a produselor străine, în conformitate cu acordurile internaţionale.

Ceea ce urmăreşte prima întrebare nu este conformitatea cu tratatul a legislaţiilor naţionale

care vizează protejarea originii mărfurilor, ci numai legalitatea mijloacelor speciale folosite de
legislaţia belgiană în ceea ce priveşte dovada că produsul este conform definiţiei legale, care
constă în solicitarea unui certificat de origine eliberat de autorităţile din ţara în care mărfurile
au fost produse, chiar şi în cazurile în care mărfurile au fost deja puse în liberă circulaţie într-un
alt stat membru.

Temerea exprimată de Tribunal de première instance din Bruxelles este că această cerinţă să
nu împiedice libera circulaţie între statele membre, până la punctul de a o împiedica total, este
cu siguranţă fondată. În mod cert, acest lucru se produce, mai ales dacă se solicită un certificat
de origine emis direct în numele importatorului belgian sau dacă, indiferent de indicarea
destinatarului mărfii, autoritatea naţională solicită certificatul original, fără posibilitatea
prezentării unor copii echivalente, chiar dacă acestea sunt legal autentice. Într-adevăr, chiar
dacă sunt luate în considerare în mod separat, aceste cerinţe nu vor fi aşa de uşor de îndeplinit
de către cine cumpără produse second-hand, într-un stat membru al Comunităţii, cu scopul de
a reexporta în Belgia.

Dar, fără a ne opri acum asupra acestor cazuri extreme, ne vom concentra analiza asupra
unei probleme mai generale referitoare la compatibilitatea cu dreptul comunitar a cerinţei
certificatului de origine pentru mărfurile care au o denumire adoptată în mod corespunzător în
statul importator.

Cerinţa certificatului de origine eliberat, în general, în momentul importului are un efect

restrictiv asupra circulaţie mărfurilor între statele membre, din cauza dificultăţilor practice
pe care comercianţii second-hand, care, în mod normal, se limitează la a cumpăra de
la concesionarul exclusiv un lot dintr-o comandă mai mare, le întâmpină în obţinerea
certificatului. Deşi, teoretic, părţile terţe au posibilitatea de a solicita certificatul ulterior
autorităţilor britanice, necesitatea de a dispune de o serie de date precise de identificare clară

196
a lotului care face obiectul unei anumite operaţiuni de export face practic foarte dificilă, dacă nu
chiar imposibilă, obţinerea acestui certificat, în special pentru cantităţile mici extrase din loturile
mai mari. Acest lucru se aplică a fortiori atunci când concesionarii exclusivi diferiţi din diverse
state membre nu sunt dispuşi să coopereze în nici un fel cu comercianţii părţi terţe – fie pentru că au
încheiat cu exportatorul un angajament formal de a nu exporta, fie pentru a nu deranja împărţirea
teritorială comodă a pieţelor. În practică, acest fapt duce la o impermeabilitate a diverselor pieţe
naţionale faţă de libera circulaţie, care se poate face numai într-un singur sens, în direcţii fixe,
cu posibilităţile binecunoscute de diferenţiere care nu se justifică obiectiv la nivelul preţului
pentru acelaşi produs în diferite state membre. De fapt, produsele în cauză nu pot fi importate
legal în Belgia decât de către concesionarii sau agenţii exclusivi ai producătorilor, deoarece
numai aceştia beneficiază de livrările directe şi, prin urmare, pot obţine certificatul de origine
fără dificultăţi.

Posibilitatea ca ţări terţe să importe în mod liber în Belgia scotch whisky original, clasificându-l
ca whisky obişnuit. dat fiind caracterul neeconomic al operaţiunii, nu este suficientă pentru ca
situaţia descrisă mai sus să apară într-o lumină nouă.

Ne regăsim într-o situaţie similară celei pe care a analizat-o Curtea în cauzele Grundig/Consten.
Dar există, de asemenea, diferenţe semnificative. În primul rând, efectul restrictiv asupra liberei
circulaţii şi a concurenţei, care rezultă aici nu din dreptul de marcă, ci din reglementările privind
protecţia denumirii de origine a mărfurilor, rezultă obiectiv şi în mod necesar din lege, care
este aplicabilă fără a fi necesară o iniţiativă a persoanelor particulare. Întrucât în acest caz
marca a fost utilizată, în mod expres, în interes propriu de către întreprinderile private, cu
scopul de a împiedica importurile paralele ale produselor aceluiaşi producător, în cazul nostru,
sancţiunile prevăzute de lege au drept scop să asigure respectarea unei cerinţe legale adoptate
pentru a proteja un interes public care se identifică în statul importator, în esenţă, cu interesul
consumatorilor de a fi capabili să determine calitatea mărfurilor. Pe de altă parte, în timp ce în
cauza Grundig obstacolul în calea importurilor paralele care rezulta din dreptul de marcă era
un obstacol insurmontabil în dreptul intern, dată fiind exclusivitatea absolută garantată direct
titularului naţional al mărcii, în cauza de faţă nu există nici o interdicţie legală în ceea ce priveşte
importurile paralele, în Belgia, de produse care poartă o denumire de origine; este necesar doar
un document pe care, teoretic, oricine îl poate deţine şi care, prin natura sa, constituie, fără
îndoială, un mijloc eficient de verificare a autenticităţii produsului.

3. Legat de prima întrebare, este necesar să se determine criteriile care pot permite instanţei
naţional să stabilească dacă normele referitoare la certificatul de origine, a cărui aplicare este
invocată în speţă, sunt sau nu compatibile cu tratatul. În acest sens, prima normă care prezintă
importanţă este articolul 30 ce interzice restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent.

Mai întâi este necesară eliminarea din discuţie a unui mod – în opinia noastră greşit – de a adresa
întrebarea. S-a observat că, atunci când efectele restrictive asupra circulaţiei mărfurilor între
statele membre rezultă nu dintr-o măsură naţională incompatibilă cu tratatul, ci pur şi simplu din
coexistenţa diferitelor legislaţii naţionale, aceste dezavantaje nu pot fi eliminate, în principiu,
decât prin apropierea legislaţiilor, în conformitate cu procedura prevăzută de tratat. Ne putem
întreba dacă, în principiu, acest lucru nu este valabil şi în speţă. Am putea, într-adevăr, considera
că dificultăţile scoase în evidenţă sunt considerabil reduse în cazul în care legislaţia franceză
impune, de asemenea, pentru importul şi comercializarea de scotch whisky în Franţa, aceeaşi
cerinţă pe care o impune legislaţia belgiană privind certificatul de origine, astfel că o nouă
verificare în momentul trecerii frontierei spre Belgia pare absolut inutilă. Acest lucru ne face să
credem că situaţia creată în cazul de faţă depinde de o situaţie obiectivă legată de diversitatea
legislaţiilor naţionale, care nu se poate remedia decât prin procedura de apropiere a legislaţiilor.

197
Însă acesta nu este un mod de a soluţiona problema. În primul rând, nu putem vorbi despre
apropierea legislaţiilor decât în măsura în care dispoziţiile interne nu sunt considerate, prin
natura lor, ca fiind interzise de tratat. În consecinţă, această examinare a compatibilităţii cu
tratatul are, în mod logic, prioritate în soluţionarea dificultăţilor constatate prin trimiterea la
procedura de apropiere a legislaţiilor.

În plus, discuţia se bazează pe un sofism: de fapt, restricţionarea comerţului între Franţa şi

Belgia, constatată în speţă, nu derivă din faptul că legislaţia franceză nu impune aceleaşi
formalităţi precum legislaţia belgiană, ci deoarece impune o condiţie pe care cumpărătorii
de pe piaţa franceză nu o pot îndeplini. De altfel, nu se poate afirma cu certitudine că, şi în
cazul în care legislaţia franceză impune pentru introducerea acestor produse în Franţa aceleaşi
formalităţi precum legislaţia belgiană, terţii care nu cumpără, de exemplu, decât o parte din
mărfurile importate de concesionarul exclusiv, pot obţine de la acesta sau de la un cumpărător
ulterior, o copie a certificatului de origine. Pentru ca acest lucru să se întâmple este necesar, în
fapt, ca legislaţia franceză să impună concesionarului exclusiv să emită o copie a documentului
la cererea cumpărătorilor sau a terţilor care au cumpărat, chiar second-hand sau third-hand,
mărfurile pe care le-a importat şi, după mai multe treceri şi transferuri succesive ale loturilor de
mărfuri, să fie încă posibil să se identifice toţi intermediarii.

Putem concluziona, prin urmare, că dificultăţile constatate în ceea ce priveşte comerţul dintre
statele membre ca urmare a cerinţei unui certificat de origine rezultă direct din legislaţia statului
care solicită acest document. Prin urmare, trebuie să luăm în considerare compatibilitatea
acestei cerinţe cu legislaţia comunitară, în ceea ce priveşte interzicerea restricţiilor cantitative
şi a măsurilor cu efect echivalent.

4. În timp ce noţiunea de restricţii cantitative este bine precizată şi se identifică cu cea

de contingent, noţiunea de măsură cu efect echivalent este mai puţin uşor de definit, având în
vedere că efectul restrictiv ce rezultă în cazul importurilor sau exporturilor este numai indirect
şi existenţa mai multor modalităţi care pot contribui la producerea unui astfel de efect.

Comisia a avut ocazia de a defini acest concept, în aplicarea sarcinii atribuită de articolul 33
alineatul 7 din tratat, menţionat anterior. Conform acestei dispoziţii, Comisia a prevăzut, în
directivele adoptate în diferite perioade de timp, eliminarea măsurilor cu efect echivalent pentru
contingentele existente la data intrării în vigoare a tratatului. Directiva din 22 decembrie 1969
(JO 1970, nr. L 13, p. 29) prezintă importanţă pentru speţă: dispune eliminarea „altor măsuri
decât cele aplicabile în mod egal produselor naţionale şi produselor importate, care împiedică
importurile ce pot avea loc în absenţa lor, inclusiv a măsurilor cele care fac importurile mai
dificile sau mai costisitoare faţă de desfacerea produselor naţionale” [articolul 2 alineatul (1)].

În conformitate cu alineatul (2) al aceluiaşi articol, sunt vizate în special „măsurile care
condiţionează importul sau desfacerea produselor importate, în orice stadiu de comercializare,
unei cerinţe diferite şi mai greu de îndeplinit decât cea cerută pentru produsele naţionale”.

În afara acestor măsuri, articolul 3 prevede, de asemenea, eliminarea măsurilor care

reglementează comercializarea produselor, în special cele privind identificarea acestora,
aplicabile în mod egal produselor naţionale şi produselor importate, „ale căror efect restrictiv
asupra liberei circulaţii a mărfurilor depăşeşte cadrul unor efecte proprii normelor comerciale”.
În conformitate cu acelaşi articol, acesta este cazul în special „atunci când aceste efecte
restrictive asupra liberei circulaţii a mărfurilor sunt disproporţionate în raport cu rezultatul
dorit; atunci când acelaşi obiectiv poate fi atins printr-un alt mijloc care constituie o barieră
mai mică în calea comerţului”. Comisia a aplicat aici un criteriu general care reglementează

198
aplicarea de restricţii autorizate deplin operaţionale asupra libertăţilor fundamentale care sunt
la baza pieţei comune.

Reglementările interne referitoare la denumirea de origine constituie un aspect al legislaţiei

comerciale. Competenţa care poate fi în continuare recunoscută statelor membre în acest sector
trebuie să fie exercitată în limitele stricte stabilite de Tratatul CEE. Libertatea de circulaţie în
Comunitate a produselor care au drept de liberă circulaţie într-un stat membru reprezintă unul
dintre principiile fundamentale ale tratatului.

O reglementare comercială adoptată de un stat, diferită de o măsură privind contingentele, care,

privită în contextul în care se aplică, poate reprezenta un obstacol grav în calea schimburilor
comerciale dintre statele membre, trebuie să fie considerată, în principiu, drept o măsură cu
efect echivalent unei restricţii cantitative.

Contrar opiniei Guvernului Regatului Unit, interzicerea măsurilor cu efect echivalent

contingentului nu este condiţionată, în ceea ce priveşte aplicabilitatea sa, de faptul ca diminuarea
cantitativă a circulaţiei mărfurilor între statele membre să se producă în mod real. Conform liniei
adoptate în jurisprudenţă în domeniul drepturilor vamale şi al măsurilor cu efect echivalent,
care răspunde cerinţelor logice şi practice, interdicţia se produce automat, ca urmare a simplului
fapt că măsurile respective, chiar dacă nu au un caracter discriminatoriu sau protecţionist,
constituie o sarcină nejustificată pentru importatori, ceea ce înseamnă că pot restrânge în mod
nelegal comerţul intracomunitar (cauza nr. 2-3/69, Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders,
Rec., 1969, p. 221 şi urm.). Acest lucru este perfect compatibil cu textul tratatului care, după
sfârşitul perioadei de tranziţie, interzice în mod absolut şi automat atât restricţiile cantitative,
cât şi măsurile cu efect echivalent, indiferent de dovezile din fiecare caz ale efectelor cantitative
pe care măsura le-a avut asupra comerţului. De altfel, conform punctului de vedere pe care îl
criticăm, se admite, de asemenea, menţinerea contingentelor atunci când cantitatea de bunuri
importate pare să fie mai mică decât contingentul.

5. Cu toate acestea, articolul 36 din Tratatul CEE permite statelor membre derogarea de la
interzicerea restricţiilor cantitative la import, precum şi a măsurilor cu efect echivalent, pentru
anumite scopuri şi în anumite limite. Această posibilitate de derogare este prevăzută în special
pentru a permite statelor să îşi îndeplinească îndatoririle cu privire la protecţia proprietăţii
industriale şi comerciale şi protecţia moralei, a sănătăţii etc.

Este vorba despre o excepţie, de strictă interpretare, care permite statelor să protejeze interesele
naţionale de diferită natură în legătură cu exercitarea competenţelor lor păstrate într-un mod
exclusiv.

Protecţia denumirii de origine a produselor intră cu siguranţă în domeniul protecţiei proprietăţii

industriale şi comerciale pentru care articolul 36 permite derogările necesare interzicerii
restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent. Cu toate acestea, în temeiul acestei
reglementări, statele nu pot proceda la aceste derogări decât în vederea protejării propriilor
lor interese, şi nu pentru a proteja interesele altor state. Astfel, de exemplu, limitările în calea
liberei circulaţii pe care le poate introduce un stat pentru protecţia sănătăţii publice, în temeiul
acestei reglementări, nu pot justifica în nici un fel restricţiile la exportul de produse considerate
nocive, pentru a proteja sănătatea publică a populaţiei din alte state membre. Articolul 36
permite fiecărui stat să-şi protejeze exclusiv doar interesele sale naţionale. Astfel, pentru
protecţia proprietăţii industriale şi comerciale, fiecare stat poate limita libertatea de circulaţie a
mărfurilor numai pentru a proteja drepturile subiective şi interesele economice incluse în sfera
sa de competenţă.

199
Din perspectiva dreptului de proprietate, este evident că protecţia denumirii de origine este
în funcţie de interesul economic al producătorului. Dacă este vorba despre produse străine,
şi chiar mai mult, în cazul unui stat terţ, interesul protejat se află în afara zonei de protecţie
prevăzute pentru fiecare stat la articolul 36. Astfel, în ceea ce priveşte denumirea de origine,
statul producător se poate prevala de prevederile de la articolul 36 pentru a stabili condiţiile
(referitoare, de exemplu, la fabricare, etichetare, vânzare etc.) pe care le consideră necesare
pentru a asigura protecţia produsului de origine, şi nu statul importator.

Atunci când producătorul este un terţ în raport cu Comunitatea, cum a fost cazul Regatului Unit
în speţă, statele membre care au încheiat acorduri internaţionale cu acest stat pentru protecţia
produselor lor specifice pot adopta toate măsurile necesare în acest sens, cu respectarea limitelor
pe care dreptul comunitar le stabileşte în ceea ce priveşte libertatea de acţiune. Cu siguranţă, nu
este în conformitate nici cu spiritul şi nici cu scopul articolului 36 să fie permise derogări de la
libera circulaţie a mărfurilor în cadrul Comunităţii, într-o măsură mai mare sau mai mică, faţă
de diferitele state, în funcţie de diferitele lor obligaţii internaţionale faţă de ţările terţe.

Probabil că, luând în considerare aceste aspecte, părţile civile au căutat să justifice aplicabilitatea
articolului 36 exclusiv pentru protecţia sănătăţii publice în statul importator. Însă, după cum a
observat Comisia, în acest scop se poate justifica interdicţia de introducere a produselor nocive
într-un stat, dar nu şi dificultăţile intrării unui produs legate pur şi simplu de denumirea sa. Aşa
cum am văzut, nimic nu se opune intrării şi vânzării în Belgia de scotch whisky, chiar dacă nu
are certificat de origine, dacă este denumit, pur şi simplu, whisky.

Prin urmare, se exclude radical faptul că articolul 36 poate permite unui stat membru să aplice
asupra importurilor din alte state membre măsurile restrictive echivalente contingentelor, pentru
a proteja denumirea de origine a produselor din ţări terţe.

6. Întrucât, chiar dacă este astfel, articolul 36 se consideră aplicabil în esenţă, rezultă că
o derogare bazată pe această dispoziţie nu este autorizată decât cu condiţia ca interdicţiile sau
restricţiile la import stabilite de state pentru scopurile prevăzute să nu constituie un mijloc de
discriminare arbitrară şi nici o restricţie mascată în comerţul dintre statele membre.

În afara de asta, conform unui criteriu general privind aplicarea de norme care permit derogarea
de la principiile fundamentale ale pieţei comune, excepţiile de la interdicţiile prevăzute de
articolul 30 nu sunt autorizate decât în măsura strict necesară îndeplinirii obiectivului legii.
Dintre cele care pot fi susceptibile de a aduce atingere acestui obiectiv sunt permise doar măsuri
care perturbă cel mai puţin funcţionarea pieţei comune, iar aceasta este în conformitate cu
jurisprudenţa Curţii.

Acest criteriu general de interpretare care delimitează puterea de derogare a statelor membre
este conform – după cum am văzut – cu criteriul conţinut în cea de a doua parte a articolului 3
din directiva Comisiei din 22 decembrie 1969, menţionată anterior.

Prin urmare, este necesar să se examineze dacă restricţiile în cauză sunt justificate pe baza
corespunderii lor cu obiectivele, în sensul că nu conţin restricţii mai grave decât este necesar;
în acest caz, se poate considera că însăşi limita pe care articolul 36 o prevede în mod expres,
interzicând „restricţiile mascate” în calea comerţului intracomunitar, este încălcată. De
asemenea, este necesar să examinăm dacă, fie şi în absenţa unor diferenţe de tratament faţă de
produsele naţionale, aceste restricţii nu conduc, în fapt, la apariţia unei diferenţe de tratament
nejustificate între cetăţenii comunitari şi, prin urmare, la apariţia unei discriminări arbitrare.
Poate părea uşor artificial să fie luate în considerare separat aceste două condiţii, întrucât este
greu de conceput că o restricţie poate fi considerată ca fiind adecvată unui scop, în sensul
200
descris mai sus, dacă are ca efect crearea unei discriminări arbitrare. Dacă se poate considera că
o restricţie la import reprezintă singura modalitate de a atinge obiectivele prevăzute la articolul
36, putem exclude, în principiu, că diferenţele de tratament care rezultă pot fi considerate ca
fiind o discriminare arbitrară. În schimb, o diferenţă de tratament nejustificată implică faptul că
există metode diferite, pentru a atinge un scop legal, faţă de cele care produc această inegalitate.
Totuşi, din motive legate de claritate, vom proceda la o analiză separată a condiţiilor cărora li se
subordonează legalitatea unei derogări de la articolul 36.

7. În primul rând, observăm caracterul excesiv şi nejustificat al restricţiilor în calea

circulaţiei mărfurilor prezentate la început şi rezultate din cerinţa ca certificatul de origine
să indice numele destinatarului din statul membru care utilizează certificatul în scopul
importului şi comercializării de produse. Există cu siguranţă metode mai puţin restrictive
decât menţionarea acestui nume pe certificat, care să permită identificarea cu uşurinţă a lotului
de mărfuri la care face referire un certificat de origine, în special în cazul în care este vorba
despre un produs îmbuteliat de regulă la locul de origine. Prin urmare, o condiţie de acest
tip duce la limitarea comerţului dintre statele membre care nu este justificată de prevederile
primei părţi a articolului 36. Nu poate fi acceptat nici refuzul de a accepta copii autentificate
ale certificatului original.

În continuare, trebuie să se examineze dacă certificatul de origine nu are un caracter mai restrictiv
decât este necesar, chiar dacă nu trebuie să fie emis direct pentru importul într-un anumit stat
membru şi, prin urmare, nu trebuie să fie nominal.

Este imposibil să se afirme, în mod general şi abstract, că solicitarea certificatului de origine este
singurul mijloc eficient de protecţie. O astfel de afirmaţie se poate face numai prin referire la
caracteristicile diferitelor produse şi luând în considerare situaţia în care are loc comercializarea
acestor. La nivel general, putem spune că, întrucât raison d’être a certificatului de origine – şi
justificarea pentru obstacolul care poate rezulta în calea comerţului – este de a proteja producătorii
împotriva fraudei şi de a oferi consumatorilor o garanţie asupra calităţii, faptul de a solicita acest
certificat cuiva care – fără vina sa – nu îl poate obţine cu uşurinţă, chiar şi atunci când nu există nici o
îndoială rezonabilă cu privire la legalitatea şi autenticitatea mărfii, poate constitui un obstacol inutil
şi, prin urmare, nejustificat în calea comerţului. Această observaţie coincide cu principiul general
restrictiv privind aplicarea de clauze derogatorii, un aspect special al acestora fiind reprezentat
de criteriul afirmat în hotărârea pronunţată în cauza 78/70 (Deutsche Grammophon) cu privire la
aplicare articolului 36, care se aplică în domeniul proprietăţii industriale şi comerciale numai
pentru protejarea drepturilor care constituie obiectivul specific al acestei proprietăţi (Rec., 1971,
p. 499, punctul 11).

Este adevărat că, în evaluarea obstacolului pe care îl produce în calea comerţului o reglementare
care se referă la metode de dovedire a autenticităţii mărfurilor, trebuie, de asemenea, să se ţină
cont de avantajele practice care pot rezulta pentru desfăşurarea rapidă a activităţii autorităţilor
vamale din statul importator. Dar facilitarea desfăşurării sarcinilor acestor autorităţi trebuie
să se fie în acord cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor. Din punct de vedere al dreptului
comunitar, o simplificare a activităţii administraţiei care duce la o reducere efectivă a liberei
circulaţii pentru agenţii economici nu este justificată.

În consecinţă, atunci când nu există dubii cu privire la autenticitatea unui produs care poartă o
denumire protejată şi cu privire la conformitatea sa cu definiţia juridică, faptul de a continua
să se solicite un certificat pe care agentul economic poate avea dificultăţi în a-l obţine se opune
criteriului general care – după cum am văzut – reglementează aplicarea clauzelor derogatorii.

201
Pe de altă parte, chiar şi atunci când autenticitatea mărfurilor poate să nu pară evidentă (aceasta
poate avea motive independente de comportamentul importatorului, cum este, de exemplu, cazul
produselor care nu au fost fabricate la locul de origine) părţii interesate, în condiţiile în care în
care se află în imposibilitate eventuală, independentă de comportamentul său, de a obţine un
certificat, trebuie să îi fie permis să dovedească prin orice mijloace rezonabile conformitatea
mărfurilor cu cerinţele legale.

Situaţia este diferită în cazul în care dreptul comunitar solicită prezentarea unui certificat de
origine pentru bunurile importate în Comunitate. Într-o astfel de ipoteză, nu există nici un
obstacol în calea circulaţiei mărfurilor pe piaţa comună, odată ce au fost legal admise ca având
drept de liberă circulaţie într-un stat membru.

În concluzie, fără a aduce atingere posibilităţii de a proteja interesele publice şi private împotriva
fraudei prin utilizarea normelor generale cu privire la falsificarea mărfurilor şi concurenţa
neloială, şi de asemenea, fără a aduce atingere forţei probatorii, în conformitate cu legislaţia
internă, a certificatului de origine, în cazul în care importatorul poate să-l obţină, importatorii
care nu au primit mărfurile direct din ţara de origine trebuie să probeze autenticitatea acestora
prin orice mijloace adecvate.

8. În ceea ce priveşte interdicţia discriminării arbitrare, este suficient să adăugăm că faptul

de a solicita unui importator dintr-un stat membru un certificat de origine, atunci când nu este
în puterea sa efectivă să-l obţină, din moment ce pentru a-l procura are nevoie de cooperarea
improbabilă a unor terţi, în afară de faptul să constituie un obstacol major în calea circulaţiei
mărfurilor în cadrul Comunităţii, poate, de asemenea, avea un efect major discriminatoriu
în cazul în care această cerinţă se aplică pentru comercializarea de mărfuri interne similare,
deoarece, în cazul acestora din urmă, comercianţii comunitari nu întâmpină, de regulă, dificultăţi
majore în obţinerea certificatului de origine de la producătorul local. Întrucât această restricţie
nu este necesară pentru a atinge obiectivul legal admis de protecţie a produselor care poartă o
denumire de origine, rezultă, în orice caz, într-o discriminare arbitrară, dacă nu între mărfurile
interne şi mărfurile străine, cel puţin între agenţii economici şi Comunitate, în ceea ce priveşte
posibilităţile reale de a vinde acelaşi produs într-un anumit stat membru. De asemenea, din
acest motiv, limita care nu poate fi depăşită, şi pe care articolul 36 o prevede în mod expres în
ceea ce priveşte posibilitatea de derogare, este depăşită.

9. Prin urmare, întrucât tratatul nu permite unui stat să interzică importul de mărfuri care
poartă o denumire protejată, admise ca având drept de liberă circulaţie într-un alt stat membru al
Comunităţii, pentru simplul fapt că importatorul nu dispune de un certificatele de origine, chiar
dacă nu există nici o îndoială cu privire la autenticitatea mărfurilor sau aceasta poate fi dovedită
în orice mod, cea de-a doua întrebare privind interpretarea articolului 85 în funcţie de evaluarea
contractului de exclusivitate încheiat între concesionar exclusiv belgian şi producătorul britanic
are o importanţă secundară.

Analizat într-un mod realist, procesul care a dus la iniţierea acestei proceduri preliminare face
să pară că interesul în joc este mai puţin legat de protecţia denumirii de origine şi mai mult de
protejare împotriva unei situaţii anticoncurenţiale. Tocmai din această perspectivă trebuie să
fie analizată cea de-a doua întrebare adresată de Tribunal de première instance din Bruxelles,
pentru care este uşor să se dea un răspuns care să se încadreze fără echivoc în jurisprudenţa
constantă a Curţii.

Nici un alt interes decât menţinerea unei poziţii de exclusivitate nu i-ar fi condus pe
concesionarii belgieni să invoce o normă care protejează denumirea de origine pentru un
202
produs căruia, în realitate, nu i se pune la îndoială originea şi cu privire la care nu punem în
discuţie că este în totalitate conform cu definiţia legală.

Absenţa în textul contractului de exclusivitate a unui angajament din partea concesionarului sau
a agentului că nu vor invoca legislaţia naţională pentru a interzice importurile paralele nu poate
face, cu siguranţă, ca acest contract să fie incompatibil cu articolul 85 din tratat.

După cum se ştie, între concesionarul belgian şi producător a fost încheiat un contract de
exclusivitate, care, în Belgia, nu este opozabil terţilor, eventualilor importatori, precum şi că,
în plus, nu este necesară nici o iniţiativă din partea concesionarului exclusiv pentru a deschide
procedura prevăzută de legislaţia belgiană citată mai sus cu privire la protecţia denumirilor de
origine ale mărfurilor. Având în vedere că legea penală se aplică din oficiu, la iniţiativa Ministerului
Public, obstacolul în calea comerţului dintre state şi, prin urmare, în calea concurenţei decurge,
în esenţă şi în mod direct din legislaţia naţională în sine, în timp ce eventuala constituire în parte
civilă a concesionarilor exclusivi într-o acţiune penală de acest tip nu poate decât să agraveze,
din punct de vedere economic, poziţia eventualilor acuzaţi, dar nu poate determina restricţii în
calea comerţului rezultate direct dintr-o interdicţie legală.

Cu toate acestea, deşi din punct de vedere legal nu este afectată aplicarea interdicţiei prevăzute
de legislaţia belgiană privind protecţia denumirii de origine, comportamentul concesionarului
exclusiv în Belgia poate prezenta, în ansamblu, importanţă în contextul dreptului comunitar al
concurenţei ca un indice al caracterului anticoncurenţial al acordurilor sau practicilor concertate
privind comercializarea în Comunitate a produselor în cauză.

Contractele de exclusivitate încheiate între concesionarii din statele membre şi producători din
ţări terţe poate avea, prin urmare, un efect restrictiv asupra concurenţei şi comerţului dintre
statele membre, dată fiind situaţia care rezultă şi trebuie să fie evaluate în ansamblu.

Acesta este, în special, cazul în care concesionarii nu numai că numai că sunt obligaţi faţă de
producătorii unici să nu reexporte direct în alte state membre, ci şi să adopte un comportament
care să aibă ca efect descurajarea unor astfel de exporturi. O eventuală situaţie de divizare a
pieţelor naţionale, coroborată cu izolarea unora dintre acestea, în comerţul intracomunitar, a
produselor în cauză poate apărea şi ca urmare a reglementărilor interne, cum este, de exemplu,
o lege care să ceară, în cazul unui import, un certificat a cărui deţinere să depindă de buna-
credinţă a terţilor ce poate avea un interes opus creării unei concurenţă reale pentru anumite
produse. Această perspectivă poate explica lipsa de cooperare din partea concesionarilor
francezi în ceea ce priveşte solicitarea pârâţilor de a obţine o copie a certificatului de origine
a lotului de scotch whisky.

Atunci când, prin întregul său comportament (între care constituirea ca parte civilă şi, poate,
mai mult, prin plângerea adresată către Procureur du roi, solicitând iniţierea unei acţiuni penale
împotriva concurenţei, deşi autenticitatea produsului şi legalitatea punerii acestuia în liberă
circulaţie în Comunitate nu fac obiectul cauzei constituie elemente care nu pot fi neglijate)
un comerciant arată că doreşte să împiedice sau să elimine importurile paralele pentru a-şi
asigura sau menţine un monopol de facto asupra produsului având aceeaşi marcă şi pentru
a evita orice concurenţă, fie şi legală în cadrul acestei mărci, şi atunci când comportamentul
altor concesionari ai aceluiaşi producător de pe piaţa comună facilitează realizarea acestei
intenţii, este posibil să se deducă existenţa unei practici concertate vizând asigurarea protecţiei
teritoriale absolute a pieţei interne respective. Această practică, fiind într-un raport strâns cu
respectivul contract de exclusivitate al concesionarului astfel protejat, îl poate duce şi pe acesta
în afara legalităţii.

203
Analizat din această perspectivă şi în întregul context economic şi juridic în care a fost realizat,
contractul de exclusivitate la care face referire instanţa belgiană este, prin urmare, interzis de
articolul 85 alineatul (1) din tratat. Dar o decizie în cauza de faţă nu poate fi luată decât pe baza
examinării faptelor; prin urmare, în cauza de faţă, această hotărâre este de competenţa instanţei
belgiene.

10. Prin urmare, propunem să se răspundă după cum urmează întrebărilor adresate de
tribunal de Bruxelles:

1) Interzicerea importului într-un stat membru de produse străine purtând o denumire de

origine protejată şi care au obţinut deja drept de liberă circulaţie într-un stat membru, impusă
pe singurul motiv că nu poate fi pus la dispoziţie certificatul de origine, constituie o măsură cu
efect echivalent unei restricţii cantitative, interzisă în principiu de articolul 30 din Tratatul CEE
şi care nu poate fi admisă în temeiul articolului 36.

2) Un contract de concesiune exclusivă, compatibil în sine cu articolul 85 din Tratatul CEE,

este posibil să se încadreze în domeniul de aplicare a interdicţiei stabilite de această prevedere
atunci când, analizat în contextul normativ şi în ansamblul raporturilor contractuale ale aceluiaşi
producător şi având în vedere comportamentul adoptat pe piaţă în raport cu terţii de către
diferiţii concesionari ai aceluiaşi produs, dezvăluie o practică concertată vizând obţinerea sau
menţinerea izolării pieţelor naţionale faţă de comerţul liber intracomunitar.

204
61974J0041

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 4 DECEMBRIE 1974

YVONNE VAN DUYN

împotriva

HOME OFFICE

(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare,

formulată de Chancery Division a High Court of Justice)

„Ordinea publică”

Cauza 41/74

Sumarul hotărârii

1. Lucrători – Libera circulaţie – Efect direct

(Tratatul CEE, articolul 48)

2. Actele unei instituţii – Efect direct – Directivă

(Tratatul CEE, articolul 177, articolul 189)

3. Lucrători – Libera circulaţie – Restricţii – Articolul 3 din Directiva 64/221 a Consiliului

– Efect direct

4. Drept comunitar – Principiu fundamental – Derogare – Ordine publică naţională – Strictă

interpretare - Puterea de apreciere a autorităţilor naţionale

5. Lucrători – Libera circulaţie – Derogare – Atingere adusă ordinii publice naţionale –

Resortisant al unui alt stat membru - Comportament personal - Asociere la un grup neinterzis
- Activităţile acestui grup considerate ca pericol social

[Tratatul CEE, articolul 48, Directiva nr. 64/221 a Consiliului, articolul 3 alineatul (1)]

1. Dat fiind că limitările principiului liberei circulaţii a lucrătorilor de care statul membru se
poate prevala pentru motive de ordine publică, de siguranţă şi de sănătate publică pot fi supuse
unui control jurisdicţional, rezerva de la alineatul 3 nu împiedică dispoziţiile articolului 48
să confere persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în justiţie şi pe care
autorităţile naţionale au obligaţia de a le proteja.

2. Excluderea, în principiu, a faptului că obligaţia pe care directiva o impune poate fi

invocată de persoanele în cauză este incompatibilă cu efectul obligatoriu pe care articolul
189 îl atribuie directivei. În special, în cazul în care autorităţile comunitare au obligat statele
membre, printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea
act este diminuat în cazul în care justiţiabilii sunt împiedicaţi să se prevaleze de acesta în
�����������������������������
Limba de procedură: engleza.
205
justiţie, iar instanţele naţionale sunt împiedicate să îl ia în considerare ca element al dreptului
comunitar. Articolul 177, care permite instanţelor naţionale să sesizeze Curtea cu privire la
validitatea şi interpretarea tuturor actelor instituţiilor, fără deosebire, implică faptul că aceste
acte pot fi invocate de către justiţiabili în faţa instanţelor respective.

Este necesar să se analizeze în fiecare caz dacă natura, cadrul general şi formularea dispoziţiei
în cauză pot produce efecte directe în relaţiile între statele membre şi persoanele particulare.

3. Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 privind
coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea cetăţenilor străini, măsuri
justificate din motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică, conferă
persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în justiţie într-un stat membru şi
pe care instanţele naţionale au obligaţia de a le proteja.

4. Noţiunea de ordine publică în contextul comunitar şi, în special, ca justificare a unei

derogări de la un principiu fundamental al dreptului comunitar, se înţelege în sensul strict, astfel
încât sfera de aplicare a acestuia să nu fie stabilită în mod unilateral de fiecare dintre statele
membre, fără controlul instituţiilor Comunităţii.

Nu este mai puţin adevărat că împrejurările specifice, care pot justifica faptul că s-a recurs la
noţiunea de ordine publică, pot varia de la o ţară la altă şi de la o perioadă la alta şi că, de aceea,
este necesar să li se recunoască autorităţilor naţionale competente în această privinţă o marjă de
apreciere, în limitele impuse de tratat.

5. Articolul 48 din Tratatul CEE şi articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221 se
interpretează în sensul că un stat membru, impunând restricţii justificate de ordinea publică,
poate lua în considerare, pe motiv că ţine de comportamentul personal al părţii interesate, faptul
că aceasta este afiliată la un grup sau la o organizaţie ale căror activităţi sunt considerate de
către statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi, cu toate acestea, interzise, chiar
în cazul în care nu li se impune nicio restricţie cetăţenilor statului respectiv care doresc să
desfăşoare o activitate similară celei pe care doreşte să o desfăşoare resortisantul unui alt stat
membru, în cadrul aceloraşi grupuri sau organizaţii.

În cauza 41/74,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către
Chancery Division a Hight Court of Justice din Anglia pentru pronunţarea, în litigiul pendinte
în faţa acestei instanţe între

YVONNE VAN DUYN

şi

HOME OFFICE

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolului 48 din Tratatul CEE şi a articolului 3
din Directiva nr. 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor
speciale referitoare la deplasarea şi şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de
ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică (JO din 4 aprilie 1964, p. 850),

206
CURTEA,

compusă din domnii R. Lecourt, preşedinte, C. Ó Dálaigh şi A. J. Mackenzie Stuart, preşedinţi

de cameră, A. M. Donner, R. Monaco, J. Mertens de Wilmars, P. Pescatore, H. Kutscher şi M.
Sørensen (raportor), judecători,

avocat general: domnul H. Mayras

grefier: domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

HOTĂRÂRE

În fapt

Întrucât decizia de trimitere şi observaţiile în scris prezentate în temeiul articolului 20 din

Protocolul privind statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice Europene pot fi rezumate
după cum urmează:

I – Fapte şi procedură

1. „Church of Scientology” este o asociaţie cu sediul în Statele Unite şi care desfăşoară

o activitate în Regatul Unit prin intermediul unui colegiu situat în East Grinstead, în Sussex.
Guvernul britanic consideră că activităţile desfăşurate de „Church of Scientology” contravin
ordinii publice. La 25 iulie 1968, ministrul sănătăţii publice a declarat în faţa Camerei Comunelor
că guvernul este convins că scientologia reprezintă un pericol pentru societate. Acesta a declarat
în special următoarele: „Scientologia este un cult pseudofilosofic [...]. După ce a analizat toate
informaţiile disponibile, guvernul are convingerea că scientologia reprezintă un pericol social.
Aceasta înstrăinează membrii familiilor şi atribuie tuturor celor care se opun acestui cult motive
răuvoitoare şi sordide; principiile şi practicile sale autoritare constituie o ameninţare potenţială
pentru personalitatea şi bunăstarea celor care au fost înşelaţi într-o asemenea măsură încât să
devină adepţii acesteia; în special metodele acesteia pot reprezenta un pericol important pentru
sănătatea celor care i se supun. Există dovezi care sugerează faptul că în prezent sunt îndoctrinaţi
şi copiii. Legislaţia actuală nu permite interzicerea practicării scientologiei, însă concluzia la
care a ajuns guvernul este că scientologia este atât de condamnabilă încât acesta are obligaţia de
a face tot posibilul pentru a preveni răspândirea ei […]. Aici vin străini să studieze scientologia
şi să lucreze la  aşa-numitul Colegiu din East Grinstead. Legislaţia actuală permite guvernului
să se opună acestui fapt […], iar acesta a decis să facă acest lucru. Se adoptă măsurile următoare
şi se pun de îndată în aplicare [...].

(e) Nu se acordă permise de muncă pe durată determinată sau nedeterminată străinilor […] care
vin să lucreze într-o instituţie scientologică.”

Nu există nicio restricţie legală (mai puţin câteva excepţii fără importanţă) cu privire la
exercitarea scientologiei în Regatul Unit de către resortisanţii britanici care doresc să devină
membri sau să desfăşoare o activitate în cadrul „Church of scientology”.

2. Domnişoara Van Duyn este o resortisantă olandeză. Prin scrisoarea din 4 mai 1973,
aceasta a primit o ofertă de angajare ca secretară în cadrul „Church of scientology” la colegiul
acesteia din East Grinstead. Intenţionând să accepte această ofertă, ea a sosit la aeroportul
din Gatwick la 9 mai 1973 unde, după ce a fost intervievată de un funcţionar responsabil cu
imigrarea, i-a fost refuzată intrarea în Regatul Unit. În urma interogatoriului, a rezultat faptul că
207
aceasta a lucrat într-un institut scientologic din Amsterdam timp de şase luni, că a urmat un curs
de scientologie, că practica acest cult şi că avea intenţia să lucreze într-un institut scientologic
în Regatul Unit.

Motivul pentru care i s-a refuzat autorizaţia de intrare, menţionat în documentul intitulat „Refuz
al autorizaţiei de intrare”, care i-a fost înmânat domnişoarei Van Duyn de către funcţionarul
serviciului de imigrări, este următorul: „Aţi solicitat autorizaţia de intrare pe teritoriul Regatului
Unit pentru a lucra în serviciul «Church of scientology»; cu toate acestea, «Secretary of State»
consideră că este inoportun să autorizeze intrarea pe teritoriul Regatului Unit a unei persoane
care lucrează pentru această organizaţie sau care activează în serviciul acesteia”.

Secţiunea 4 (1) din „Immigration Act” din 1971 atribuie funcţionarilor serviciului de imigrări
puterea de a refuza dreptul de intrare pe teritoriul Regatului Unit. Refuzând autorizaţia de
intrare, funcţionarul serviciului de imigrări a acţionat în conformitate cu politica guvernului şi
cu articolul 65 din „Immigration Rules for Controle of Entry” (normele în materie de imigrare
referitoare la controlul intrării) aplicabile, acestea având putere de lege. Articolul 65 este redactat
în următorii termeni:

„Oricărui pasager, cu excepţia soţiei sau a unui copil sub 18 ani al unei persoane stabilite în
Regatul Unit, i se poate refuza autorizaţia de intrare, pe motiv că acest refuz serveşte interesului
general atunci când:

a) «Secretary of State» a decis personal acest lucru sau atunci când

b) informaţiile de care dispune funcţionarul serviciului de imigrări par să justifice refuzul

autorizaţiei de intrare pentru acest motiv – atunci când, de exemplu, având în vedere personalitatea,
comportamentul sau relaţiile pasagerului, este inoportună autorizarea intrării acestuia.”

3. Întemeindu-se pe reglementarea comunitară referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor

şi în special pe articolul 48 din Tratatul CEE, pe Regulamentul nr.� ������������������������������
1612/68 şi pe articolul 3 din
Directiva 64/221 (în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din directivă „Măsurile de ordine
publică sau de siguranţă publică este necesar să se întemeieze exclusiv pe comportamentul
personal al individului care face obiectul lor”), domnişoara Van Duyn susţine că refuzul
autorizaţiei de intrare este ilegal şi solicită „High Court” să declare că aceasta are dreptul de
şedere pe teritoriul Regatului Unit pentru a exercita o activitate profesională şi că este necesar
să fie autorizată să intre pe acest teritoriu.

Înainte de a se pronunţa asupra altor aspecte, „High Court” a suspendat judecata şi a trimis cauza
Curţii de Justiţie, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, pentru ca aceasta să pronunţe o
hotărâre preliminară cu privire la următoarele întrebări:

1. Articolul 48 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene este direct aplicabil,
în sensul că acordă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în justiţie într-
un stat membru?

2. Directiva 64/221, adoptată la 25 februarie 1964 în conformitate cu Tratatul de instituire

a Comunităţii Economice Europene este direct aplicabilă, în sensul că acordă persoanelor
particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în justiţie într-un stat membru?

3. Articolul 48 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene şi articolul

3 din Directiva 64/221/CEE este necesar să fie interpretate în sensul că, atunci când îşi
îndeplineşte obligaţia de a-şi întemeia măsura adoptată pentru motive de ordine publică

208
exclusiv pe comportamentul personal al persoanei interesate, un stat membru are dreptul să
considere că ţin de comportamentul personal (a) faptul că această persoană este sau a fost
afiliată la un grup sau la o organizaţie ale cărei activităţi sunt considerate de către statul membru
ca fiind contrare interesului general, dar nu sunt interzise de legislaţia acestui stat, (b) faptul
că persoana în cauză intenţionează să desfăşoare o activitate în acest stat membru în cadrul
unui asemenea grup sau organizaţie, iar cetăţenilor statului membru respectiv care doresc să
desfăşoare o activitate similară în cadrul unui asemenea grup sau organizaţie nu li se impune
nicio restricţie?

4. Ordonanţa emisă de „High Court” din 1 martie 1974 a fost înregistrată la grefa Curţii la
13 iunie 1974.

Au fost prezentate observaţii scrise în numele domnişoarei van Duyn de către domnul Alan
Newman, pentru Regatul Unit de către domnul W. H. Goodwin şi pentru Comisie de consilierul
juridic al acesteia, domnul A. McClellan.

Curtea, pe baza raportului judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, a hotărât
să deschidă procedura orală, fără cercetare judecătorească prealabilă.

II – Observaţiile scrise înaintate Curţii

Cu privire la prima întrebare

Domnişoara van Duyn şi Comisia susţin că articolul 48 din Tratatul CEE este direct aplicabil. Acestea
se referă în special la hotărârile pronunţate de Curte la 4 aprilie 1974 în cauza 167/73, Comisia
împotriva Republicii Franceze (Recueil de la jurisprudence de la Cour, 1974, pagina 359) şi la
21 iunie 1974 în cauza 2/74 Reyners împotriva Statului belgian (hotărârea n-a fost încă publicată).

Ţinând seama de hotărârea pronunţată în cauza 167/73, Regatul Unit nu prezintă nicio observaţie
cu privire la această întrebare.

Cu privire la a doua întrebare

Domnişoara van Duyn susţine că articolul 3 din Directiva 64/221 este direct aplicabil. Aceasta
arată că a fost deja afirmat de către Curte faptul că, în principiu, directivele pot produce efecte
directe. Aceasta face trimitere la hotărârile pronunţate de Curte la 6 octombrie 1970 în
cauza 9/70 Grad împotriva Finanzamt Traunstein (Rec. 1970, p. 825) şi la 17 decembrie 1970
în cauza 33/70 Spa SACE împotriva ministrului italian al finanţelor (Rec. 1970, p. 1213).

Aceasta susţine că, pentru a stabili dacă o directivă (sau anumite dispoziţii ale unei directive)
este sau nu direct aplicabilă, criteriul folosit este identic criteriului adoptat în cazul anumitor
articole din tratat şi subliniază că însăşi Curtea nu a considerat că are obligaţia să susţină
că un anumit articol din tratat nu este direct aplicabil doar pentru că formularea acestuia
impune o obligaţie unui stat membru. Aceasta face trimitere la hotărârile pronunţate de Curte
la 19 decembrie 1968 în cauza 13/68, Salgoil împotriva ministrului italian al comerţului
exterior (Rec. 1968, p. 661) şi la 16 iunie 1966, în cauza 57/65, Lütticke GmbH împotriva
Hauptzollamt Sarrelouis (Rec. 1966, p. 293).

Domnişoara van Duyn susţine, de asemenea, că o directivă care afectează în mod direct o
persoană de drept privat poate crea drepturi în favoarea acesteia atunci când dispoziţiile sale
sunt clare şi necondiţionale şi atunci când aceasta nu conferă o putere discreţionară reală statului
membru în ceea ce priveşte rezultatul care este necesar să fie atins. Cu condiţia ca aceste criterii
să fie îndeplinite, aceasta consideră că nu prezintă importanţă faptul că:

209
a) dispoziţia cuprinsă în directivă constă într-o obligaţie pozitivă de a face sau într-o
interdicţie cu caracter negativ sau faptul că

b) forma şi metodele ce este necesar să fie adoptate pentru atingerea rezultatului stabilit sunt
la alegerea statului membru.

În ceea ce priveşte litera (a), aceasta consideră că din hotărârile Curţii pronunţate în cauzele
Lütticke şi Salgoil (citate anterior) rezultă în mod implicit că un articol din tratat care impune
unui stat membru o obligaţie pozitivă de a face poate avea aplicabilitate directă şi că acelaşi
raţionament se aplică şi directivelor.

În ceea ce priveşte litera (b), aceasta observă că articolul 189 din tratat stabileşte în mod expres
o distincţie în legătură cu directivele între efectul obligatoriu cu privire la rezultatul care este
necesar să fie atins şi natura discreţionară a mijloacelor folosite.

Aceasta susţine că dispoziţiile articolului 3 îndeplinesc criteriul necesar pentru ca o dispoziţie

să fie direct aplicabilă. Aceasta face trimitere la considerentele directivei, care au în vedere o
aplicabilitate directă atunci când afirmă: „având în vedere faptul că este necesar ca, în fiecare stat
membru, să li se ofere resortisanţilor celorlalte state membre, căi de atac suficiente împotriva
actelor administrative în acest domeniu […]” (în special atunci când un stat membru invocă
motive de ordine publică, de siguranţă publică sau de sănătate publică în materie de deplasare
sau de şedere a străinilor).

În opinia sa, „singura cale de atac suficientă” deschisă unei persoane de drept privat este dreptul
de a invoca dispoziţiile directivei în faţa instanţelor naţionale. Fără îndoială, o decizie în acest
sens are ca efect consolidarea protecţiei juridice de care beneficiază cetăţenii în faţa instanţelor
naţionale.

Comisia susţine că o dispoziţie a unei directive este direct aplicabilă atunci când este clară şi
neambiguă. Aceasta se referă la hotărârile pronunţate de Curte în cauzele Grad şi SACE (citate
anterior).

Comisia indică faptul că un regulament comunitar are, în ceea ce priveşte caracterul imediat al
efectelor sale, o sferă de aplicare identică domeniului de aplicare al legislaţiei naţionale, în timp
ce efectele unei directive sunt similare celor ale dispoziţiilor tratatului, care creează obligaţii
pentru statele membre. Deşi dispoziţiile unei directive sunt clare şi lipsite de ambiguitate din
punct de vedere juridic, lăsând autorităţilor naţionale o putere de apreciere doar în ceea ce priveşte
modalităţile de aplicare, acestea este necesar să aibă efecte similare celor ale dispoziţiilor din
tratat, a căror aplicabilitate directă a fost recunoscută de Curte.

Prin urmare, aceasta concluzionează că:

a) puterea executivă a unui stat membru are obligaţia de a respecta dreptul comunitar,

b) în cazul în care o dispoziţie cuprinsă într-o directivă nu are corespondent într-o dispoziţie
identică din legislaţia naţională, ci rămâne la aprecierea autorităţii naţionale, în ceea ce priveşte
rezultatul care este necesar să fie atins, puterea discreţionară a acestei autorităţi este restrânsă
de dispoziţia comunitară;

c) în aceste împrejurări şi dat fiind faptul că nu este întotdeauna indispensabil să se modifice

legislaţia naţională pentru a se asigura conformitatea cu o directivă, este evident că persoana
particulară trebuie să aibă dreptul de a împiedica depăşirea în detrimentul acesteia de către autoritatea
naţională în cauză a sferei competenţelor care i-au fost atribuite prin dreptul comunitar.

210
Conform Comisiei, articolul 3 este una dintre dispoziţiile Directivei 64/221 care prezintă toate
caracteristicile necesare pentru a produce efecte directe în statul membru destinatar, şi aminteşte,
de asemenea, că dificultăţile create de aplicarea normelor într-un caz particular nu afectează
caracterul general al aplicabilităţii.

În acest context, Comisia analizează hotărârea din 7 octombrie 1968 pronunţată de Conseil d’État
din Belgia în cauza Corveleyn (CE 1968, nr. 13/146, hotărârea din 7 octombrie 1968, p. 710).

Întrucât autorităţile naţionale nu au utilizat formularea de la articolul 3 pentru a obţine rezultatul

cerut, Comisia consideră, în temeiul articolului 189 şi în lumina jurisprudenţei Curţii, că articolul
3 din directivă constituie o obligaţie direct aplicabilă care limitează puterea discreţionară extinsă
atribuită serviciului de imigrări prin articolul 65 din „Statement of Immigration Rules”. Comisia
propune să se răspundă în felul următor la întrebarea adresată: atunci când o dispoziţie este
clară şi lipsită de ambiguitate din punct de vedere juridic, astfel cum este cazul articolului 3 din
Directiva 64/221, această dispoziţie este direct aplicabilă, în sensul că aceasta conferă persoanelor
particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în faţa instanţelor unui stat membru.

Regatul Unit aminteşte că articolul 189 din Tratatul CEE stabileşte o distincţie clară între
regulament, directivă şi decizie şi prevede pentru fiecare categorie de dispoziţii efecte diferite.
Prin urmare, acesta consideră că, la prima vedere, neadoptând un regulament, Consiliul pare
să fi urmărit ca directiva să aibă un efect diferit de cel al unui regulament şi, în consecinţă, ca
aceasta să nu fie obligatorie în toate elementele sale, şi nici direct aplicabilă în toate statele
membre.

Regatul Unit consideră că nici hotărârea Grad, nici hotărârea SACE nu pot fi invocate în sprijinul
tezei conform căreia este mai puţin important ca o dispoziţie să fie inclusă într-un regulament,
o directivă sau o decizie. În ambele cazuri, obiectivul directivei în cauză era pur şi simplu de a
stabili o dată pentru executarea unor obligaţii clare şi imperative cuprinse în tratat şi în actele
juridice adoptate în aplicarea acestuia. Aceste două cauze arată că, în anumite circumstanţe, o
dispoziţie limitată cuprinsă într-o directivă poate fi direct aplicabilă. Dispoziţiile directivei din
speţă sunt complet diferite. Directiva 64/221 are o sferă de aplicare mult mai extinsă. Aceasta
le oferă statelor membre indicaţii detaliate cu privire la toate măsurile pe care este necesar
să le adopte şi care afectează libertatea de circulaţie a lucrătorilor, iar articolul 10 prevede în
mod expres că statele membre au obligaţia de a pune în aplicare măsurile necesare pentru a
se conforma prezentei directive. În fapt, însăşi formularea articolului 3 alineatul (1) vizează
adoptarea de măsuri.

Regatul Unit trece în revistă doar cele patru cazuri în care, după cunoştinţele sale, instanţele
naţionale au avut în vedere problema aplicabilităţii directe a directivei. Acesta consideră că
respectivele cazuri sunt puţin convingătoare. Acesta remarcă, printre altele, că efectul real
al cauzei Corveleyn (citată anterior) a făcut obiectul unor discuţii semnificative între juriştii
belgieni, iar această hotărâre trebuie interpretată în sensul că Conseil d’État nu a decis că
directiva era direct aplicabilă, ci a recurs la conceptul belgian de ordine publică, care presupune
luarea în considerare a obligaţiilor asumate de către Belgia pe plan internaţional.

Cu privire la a treia întrebare

Domnişoara van Duyn arată că prima parte a întrebării vizează cazul în care o organizaţie
desfăşoară activităţi pe care statul nu le consideră ilegale. Întrebarea nu presupune neapărat
că persoana particulară în cauză are intenţia să fie în continuare afiliată la această organizaţie.
Este suficient că a fost afiliată în trecut. În această privinţă, domnişoara van Duyn aminteşte

211
faptul că, deşi persoana în cauză a fost afiliată la o organizaţie ilegală şi a fost condamnată
pentru o infracţiune, ca urmare a activităţilor desfăşurate în cadrul acestei organizaţii, acest
lucru nu constituie în sine, în temeiul dispoziţiilor articolului 3 alineatul (2) din Directiva 64/221, un
motiv suficient care să îi permită unui stat membru să adopte măsuri întemeiate pe ordinea publică, în
vederea expulzării acesteia.

În opinia sa, simpla apartenenţă la o organizaţie legală, fără a fi necesară participarea la activităţile
acesteia, nu poate fi considerată „comportament”. Comportamentul implică „activitate”. De
altfel, activităţile organizaţiei în cauză nu sunt, doar pentru că persoana particulară în cauză este
sau a fost un membru pasiv, „personale” în raport cu persoana în cauză. O apreciere diferită
conduce la situaţia în care un stat membru poate expulza o persoană de drept privat doar pentru
că, într-un trecut îndepărtat, aceasta a făcut parte, pentru o perioadă scurtă, în mod perfect legal,
dintr-o oarecare organizaţie extremistă politică sau religioasă în propriul stat membru.

În ceea ce priveşte a doua parte a întrebării, domnişoara van Duyn aminteşte faptul că principiul
liberei circulaţii este unul dintre principiile fundamentale enunţate de tratat şi că discriminarea pe
bază de naţionalitate este interzisă de articolul 7. Excepţiile de la aceste principii fundamentale
este necesar să fie interpretate în mod restrictiv.

Aceasta afirmă că întrebarea arată o discriminare pe bază de naţionalitate şi vizează ipoteza în

care o persoană de drept privat a cărei activitate din trecut a fost ireproşabilă încearcă să intre
într-un stat membru ca să lucreze pentru o organizaţie în cadrul căreia cetăţenii statului membru
se pot angaja în deplină libertate. Aceasta crede că, în cazul în care se consideră că o organizaţie
aduce atingere interesului general, statul membru are de făcut o alegere simplă: fie împiedică
pe oricine, inclusiv pe cetăţenii săi, să aibă acces la o activitate profesională în cadrul acestei
organizaţii, fie să admită şi resortisanţii altor state membre în aceeaşi măsură ca pe cetăţenii
săi.

Comisia susţine că, în ceea ce priveşte conceptele de „ordine publică” şi de „comportament

personal” cuprinse în articolul 48 alineatul (3) din tratat şi în articolul 3 din Directiva 64/221,
acestea sunt concepte de drept comunitar. Acestea este necesar să fie interpretate, în primul
rând, în contextul dreptului comunitar, iar criteriile naţionale intervin doar pentru aplicarea
acestora.

În practică, în cazul în care fiecare stat membru este liber să stabilească în mod discreţionar
limitele interpretării noţiunii de ordine publică, obligaţiile care decurg din principiul liberei
circulaţii a lucrătorilor prezintă o mare diversitate de forme în diferitele state membre. Această
libertate de circulaţie poate fi menţinută în întreaga Comunitate numai în temeiul unei aplicări
uniforme în toate statele membre. Este contrar dispoziţiilor tratatului ca un stat membru să
accepte lucrători veniţi din alt stat membru, în timp ce propriii săi lucrători nu pot primi în acest
stat un tratament identic celui pe care-l primesc cetăţenii în ceea ce priveşte aplicarea normelor
de ordine publică.

Comisia susţine că discriminarea exercitată de către un stat membru din motive de

ordine publică în ceea ce priveşte resortisanţii unui alt stat membru, pe motiv că aceştia
sunt angajaţii unei organizaţii ale cărei activităţi sunt considerate de către acesta contrare
interesului general, în timp ce faptul de a fi angajat de către această organizaţie nu este ilegal
pentru proprii cetăţeni, contravine articolului 48 alineatul (2) din tratat. Articolul 3 alineatul
(1) din directivă stabileşte în mod precis că măsurile de ordine publică sau de siguranţă
publică este necesar să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului
care face obiectul lor. Un comportament personal considerat legal atunci când este exercitat

212
de un cetăţean al unui stat membru nu poate fi considerat ilegal în acest stat membru, conform
dreptului comunitar, atunci când este exercitat de un resortisant al unui alt stat membru.

Este necesar să se considere că articolul 3 îi interzice unui stat membru să invoce ordinea
publică, cu titlu de mijloc preventiv general împotriva unui eventual prejudiciu adus societăţii,
pentru a refuza unui resortisant al altui stat membru dreptul de a pătrunde pe teritoriul său, atunci
când comportamentul personal al acestei persoane de drept privat în propriul său stat, în statul
în care a avut ultimul loc de muncă sau în statul membru care îi refuză intrarea nu contravenea
sau nu contravine ordinii publice. Este incontestabil faptul că afilierea la o organizaţie militantă
interzisă în statul membru gazdă constituie un element care este necesar să fie luat în considerare
la aprecierea comportamentului personal pentru a justifica un refuz al autorizaţiei de intrare
pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică.

În ceea ce priveşte prima parte a întrebării, Regatul Unit are în vedere trei aspecte.

Primul aspect constă în a stabili dacă faptul că o persoană este sau nu afiliată la o organizaţie
poate fi considerat drept comportament personal al acestei persoane. Regatul Unit consideră că,
din punct de vedere al ordinii publice, este important ca un stat membru să fie autorizat să ia
în considerare afilierea unei persoane la un grup sau organizaţie. Statului membru este necesar
să i se permită să refuze intrarea acestei persoane pe teritoriul său în anumite circumstanţe,
de exemplu, atunci când organizaţia este considerată suficient de indezirabilă din punct de
vedere al ordinii publice sau în cazul în care afilierea acestui individ la grup sau organizaţie este
suficient de restrânsă.

În al doilea rând, Regatul Unit consideră că o măsură adoptată din motive de ordine publică
şi în temeiul căreia unui individ resortisant al unui al stat membru i se refuză intrarea într-un
stat membru, pe motiv că este afiliat la o organizaţie este compatibilă cu condiţia impusă de
articolul 3 alineatul (1). Acesta admite că intenţia ascunsă a acestui articol a fost cu siguranţă
excluderea posibilităţii unui stat membru de a efectua expulzări colective şi de a obliga
instanţele naţionale să analizeze în fiecare caz circumstanţele personale ale fiecărui individ.
Totuşi, această intenţie nu exclude posibilitatea, în opinia sa, ca un stat membru să fie autorizat
să ia în considerare afilierea individului la o organizaţie şi ca acesta să-i refuze unui individ,
în anumite cazuri, intrarea pe teritoriul său, ca urmare a acestei afilieri. Problema dacă, într-un
anumit caz, un asemenea refuz este justificat depinde de punctul de vedere al statului membru
cu privire la organizaţia respectivă.

În fapt, operaţiunile privind admiterea unor persoane pe teritoriul unui stat membru sunt efectuate
în mod necesar de către un număr mare de funcţionari. Nu ne putem aştepta ca aceşti funcţionari
să cunoască tot ce are guvernul obligaţia să ştie în ceea ce priveşte o anumită organizaţie şi este
inevitabil ca aceşti funcţionari să acţioneze în conformitate cu instrucţiunile guvernului: acestea
impun un număr de principii generale cărora funcţionarii au obligaţia a li se conforma. De
asemenea, este inevitabil ca asemenea instrucţiuni să se refere, după caz, la anumite organizaţii
specifice care pot aduce atingere, în opinia guvernului, interesului general.

În al treilea rând, Regatul Unit consideră că faptul că activităţile organizaţiei nu sunt ilegale
într-un stat membru, cu toate că acesta le consideră contrare interesului general, nu împiedică
statul membru în cauză să ia în considerare afilierea individului la această organizaţie. În
mod necesar, fiecărui stat îi revine să decidă dacă este necesar să declare ilegale activităţile
unei organizaţii sau organizaţia însăşi. Acest stat este singurul competent pentru a adopta o
asemenea decizie şi, pentru acest lucru, ţine seama de datele de care dispune. Astfel, după cum
se ştie, Regatul Unit a manifestat în mod tradiţional o mare toleranţă faţă de organizaţiile din

213
interiorul Regatului Unit. În cazul scientologiei, motivele pentru care Regatul Unit consideră
că activităţile scientologilor sunt contrare ordinii publice au fost prezentate în declaraţia pe care
ministrul sănătăţii publice a făcut-o în faţa Parlamentului la 25 iulie 1968. Sediul general al
scientologilor, unde se află responsabilii pentru toate ţările, este tot în Regatul Unit, astfel încât
acest stat se preocupă în mod special de asociaţia de scientologie.

Regatul Unit observă că se pun două probleme în legătură cu elementul de fapt citat la litera (b) a
întrebării.

Prima problemă este dacă faptul că un individ are intenţia de a lucra cu organizaţia în cauză este
un aspect al comportamentului personal al individului. Acesta consideră că o asemenea intenţie
constituie un aspect esenţial al comportamentului personal al individului.

A doua problemă este dacă faptul că nu se impune nicio restricţie cetăţenilor unui stat membru,
atunci când doresc să lucreze în acelaşi mod cu organizaţia respectivă, împiedică statul membru
să ia în considerare această intenţie.

Regatul Unit arată că este inevitabilă, în ceea ce priveşte intrarea pe teritoriul unui stat,
existenţa unei anumite discriminări în favoarea cetăţenilor acestui stat. Unui cetăţean, oricât
de indezirabilă şi de periculoasă poate fi intrarea sa pe teritoriul statului, nu i se poate refuza
intrarea în propria sa ţară. Un stat are obligaţia, în conformitate cu dreptul internaţional, să-
şi primească propriii cetăţeni. Regatul Unit se referă, printre altele, la articolul 5 litera (b)
punctul (ii) din Declaraţia universală a drepturilor omului, conform căruia: „Orice persoană are
dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi să revină în ţara sa”. Acesta observă că un
stat membru are dreptul, de exemplu, să refuze intrarea pe teritoriul său unui toxicoman care
este resortisant al altui stat, fiind obligat în acelaşi timp să-i permită unui toxicoman care este
cetăţeanul său să intre pe teritoriul acestuia.

Domnişoara Van Duyn, reprezentată de domnul Alan Newman, Regatul Unit, reprezentat de
domnul Peter Gibson şi Comisia, reprezentată de domnul Anthony McClellan, şi-au prezentat
observaţiile orale în şedinţa publică din 23 octombrie 1974.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 13 noiembrie 1974.

În drept

1. Prin decizia emisă de Vice Chancellor la 1 martie 1974, primită la Curte la 13 iunie,
Chancery Division a High Court of Justice din Anglia a adresat, în temeiul articolului 177
din Tratatul CEE, trei întrebări privind interpretarea anumitor prevederi de drept comunitar
referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor.

2. Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unei acţiuni împotriva Home Office introduse
de o resortisantă olandeză, căreia i-a fost refuzată autorizaţia de intrare în Regatul Unit pentru
a ocupa un post de secretară la „Church of Scientology” (Biserica Scientologică).

3. Intrarea i-a fost refuzată în conformitate cu politica Guvernului Regatului Unit faţă de
respectiva organizaţie, ale cărei activităţi le consideră ca reprezentând un pericol social.

Cu privire la prima întrebare

4. Prin prima întrebare, Curţii i se solicită să se pronunţe dacă articolul 48 din Tratatul CEE
este direct aplicabil, în sensul că acesta conferă persoanelor particulare drepturi pe care le pot
valorifica în justiţie într-un stat membru.
214
5. Articolul 48 alineatele (1) şi (2) prevede că libera circulaţie a lucrătorilor este garantată
cel târziu la încheierea perioadei de tranziţie şi implică „eliminarea oricărei discriminări pe
motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă,
remunerarea şi celelalte condiţii de muncă”.

6. Aceste prevederi impun statelor membre o obligaţie precisă, care nu necesită adoptarea
niciunei măsuri, nici din partea instituţiilor Comunităţii, nici din partea statelor membre, şi a
cărei executare nu le lasă acestora nicio putere discreţionară.

7. Alineatul (3), care defineşte drepturile pe care le implică principiul liberei circulaţii a
lucrătorilor, supune aceste drepturi unor restricţii, justificate pe motive de ordine publică, de
siguranţă publică şi de sănătate publică.

Aplicarea acestor restricţii este, cu toate acestea, supusă unui control jurisdicţional, astfel încât
dreptul unui stat membru de a se prevala de aceste restricţii să nu împiedice ca dispoziţiile
articolului 48, care consacră principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, să confere persoanelor
particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie şi pe care instanţele naţionale este
necesar să le protejeze.

8. Prin urmare, este necesar să se răspundă afirmativ la prima întrebare adresată.

Cu privire la a doua întrebare

9. Prin a doua întrebare, Curţii i se solicită să se pronunţe dacă Directiva nr.� ������� 64/221
a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la
deplasarea şi şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de
siguranţă publică şi de sănătate publică este direct aplicabilă, astfel încât să confere persoanelor
particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie într-un stat membru.

10. Din decizia de trimitere rezultă că singura prevedere din directivă relevantă în acest caz
este articolul 3 alineatul (1), care prevede că „măsurile de ordine publică sau de siguranţă
publică este necesar să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului care
face obiectul lor”.

11. Regatul Unit a subliniat că articolul 189 din tratat distinge între efectele regulamentelor,
ale directivelor şi ale deciziilor şi că, prin urmare, este necesar să se prezume că, prin adoptarea
unei directive şi nu a unui regulament, Consiliul a dorit ca acest act să aibă un efect diferit de
cel al unui regulament şi ca, prin urmare, acesta să nu fie direct aplicabil.

12. Cu toate acestea, chiar în cazul în care, în temeiul dispoziţiilor articolului 189, regulamentele
sunt direct aplicabile şi, prin urmare, prin însăşi natura lor, pot produce efecte directe, nu rezultă
din aceasta că alte categorii de acte menţionate de acest articol nu pot produce niciodată efecte
similare.

Este incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei faptul de a
exclude, în principiu, ca obligaţia pe care aceasta o impune să poată fi invocată de persoanele
interesate.

În special în cazurile în care autorităţile comunitare obligă statele membre, printr-o directivă, să
adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act este diminuat în cazul în care
justiţiabilii sunt împiedicaţi să se prevaleze de acesta în justiţie, iar instanţele naţionale sunt
împiedicate să o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.

215
Articolul 177, care permite instanţelor naţionale să sesizeze Curtea cu privire la validitatea şi
interpretarea tuturor actelor instituţiilor, fără nicio deosebire, implică, de altfel, faptul că aceste
acte pot fi invocate de justiţiabili în faţa instanţelor respective.

Este necesar să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă natura, spiritul şi formularea dispoziţiei
în cauză pot produce efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi persoanele particulare.

13. Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221, prevăzând că măsurile de ordine publică
este necesar să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului în cauză, tinde
să limiteze puterea discreţionară pe care legislaţiile naţionale o atribuie, în general, autorităţilor
competente în materie de intrare şi expulzare a străinilor.

Pe de o parte, dispoziţia enunţă o obligaţie care nu este însoţită de nicio excepţie sau condiţie şi
care, prin natura sa, nu necesită intervenţia niciunui act, nici din partea instituţiilor comunitare,
nici din partea statelor membre.

Pe de altă parte, fiind vorba despre o obligaţie a statelor membre, în aplicarea unei clauze
de derogare de la unul dintre principiile fundamentale ale tratatului în favoarea persoanelor
particulare, de a nu ţine cont de factori străini comportamentului personal, siguranţa juridică a
persoanelor în cauză impune ca respectiva obligaţie să poată fi invocată de acestea, deşi a fost
prevăzută într-un act normativ care nu are automat efect direct în ansamblul său.

14. În cazul în care sensul şi sfera exactă de aplicare a dispoziţiei pot ridica probleme de
interpretare, acestea pot fi rezolvate pe cale judiciară, ţinând cont, de asemenea, de procedura
prevăzută la articolul 177 din tratat.

15. Prin urmare, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată în acest sens că articolul 3
alineatul (1) din Directiva nr. 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 conferă persoanelor
particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie într-un stat membru şi pe care
instanţele naţionale au obligaţia de a le proteja.

Cu privire la a treia întrebare

16. Prin a treia întrebare, Curţii i se solicită să se pronunţe dacă articolul 48 din tratat şi
articolul 3 din Directiva 64/221 este necesar să fie interpretate în sensul că

„atunci când îşi execută obligaţia de a întemeia măsura pe care o adoptă din motive de ordine
publică exclusiv pe comportamentul personal al persoanei interesate, un stat membru are dreptul
de a considera ca ţinând de acest comportament personal

a)� faptul
�����������������������������������������
că persoana respectivă este sau a fost
���������������������������������������������������
afiliată la un grup sau organizaţie ale căror
activităţi sunt considerate de statul membru ca fiind contrare interesului general, dar nu sunt
interzise de legislaţia statului în cauză;

b) faptul că persoana interesată intenţionează să exercite o activitate în statul membru respectiv

în cadrul unui astfel de grup sau organizaţie, atunci când nu se impune nicio restricţie cetăţenilor
statului membru respectiv, care doresc să exercite o activitate similară, în cadrul unui astfel de
grup sau organizaţie.”

17. În această privinţă, este necesar să se examineze în primul rând dacă afilierea la un grup
sau la o organizaţie poate constitui în sine un comportament personal, în sensul articolului 3 din
Directiva 64/221.

216
Cu toate că este adevărat că o afiliere care s-a încheiat în trecut nu este necesar, în general,
să justifice o decizie care îi refuză persoanei interesate dreptul la libera circulaţie în cadrul
Comunităţii, nu este mai puţin adevărat că o afiliere actuală, ce reflectă participarea la activităţile
grupului sau ale organizaţiei, precum şi identificarea cu scopurile şi planurile acesteia, pot
fi considerate un act voluntar al persoanei interesate şi, prin urmare, ca făcând parte din
comportamentul său personal, în sensul dispoziţiei citate.

18. Întrebarea adresată ridică în continuare problema de a şti ce importanţă este necesar să se
acorde faptului că activităţile organizaţiei în cauză, care sunt considerate de statul membru ca
fiind contrare interesului general, nu sunt, cu toate acestea, interzise de legislaţia naţională.

În această privinţă, este necesar să se sublinieze faptul că noţiunea de ordine publică în contextul
comunitar şi, în special, ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii
a lucrătorilor, este necesar să fie înţeleasă în sens strict, astfel încât sfera de aplicare a acesteia să nu
fie stabilită în mod unilateral de fiecare stat membru, fără controlul instituţiilor Comunităţii.

Nu este mai puţin adevărat că împrejurările specifice care pot justifica recurgerea la noţiunea de
ordine publică pot varia de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, şi că, de aceea, este necesar
să se recunoască autorităţilor naţionale competente, în această privinţă, o marjă de apreciere, în
limitele impuse de tratat.

19. Din cele de mai sus rezultă că un stat membru ale cărui autorităţi competente şi-au definit în
mod clar poziţia faţă de activităţile unei anumite organizaţii, caracterizându-le ca reprezentând un
pericol social, şi care au luat măsurile administrative de contracarare a acestor activităţi, nu este
necesar să fie obligat, pentru a putea invoca noţiunea de ordine publică, să le interzică prin lege,
în cazul în care o asemenea măsură nu este considerată potrivită în circumstanţele respective.

20. Întrebarea adresată ridică, în cele din urmă, problema de a şti dacă un stat membru, din
motive de ordine publică, este autorizat să se opună exercitării pe teritoriul său, de către un
resortisant al unui alt stat membru, a unei activităţi salariate în cadrul unui grup sau al unei
organizaţii, în cazul în care nicio restricţie similară nu este impusă cetăţenilor proprii.

21. În această privinţă, tratatul, deşi consacră principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, fără
discriminare între resortisanţii statelor membre, prevede la articolul 48 alineatul (3), restricţii
justificate pe motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică aduse
drepturilor ce decurg din acest principiu.

Drepturile supuse unor astfel de restricţii sunt, printre altele, în temeiul dispoziţiei menţionate,
dreptul de a accepta oferte de muncă efectiv înaintate, dreptul de a circula liber în acest scop
pe teritoriul statelor membre, precum şi dreptul de şedere într-unul din statele membre pentru
angajare.

Restricţia menţionată are, prin urmare, ca efect faptul că accesul pe teritoriul unui stat membru,
precum şi şederea pe acest teritoriu îi pot fi refuzate unui resortisant al unui alt stat membru, în
toate cazurile în care se aplică restricţia respectivă.

22. Pe de altă parte, un principiu de drept internaţional, pe care Tratatul CEE nu îl poate omite
în raporturile dintre statele membre, se opune faptului ca un stat să le refuze propriilor cetăţeni
dreptul de a avea acces şi dreptul de şedere pe teritoriul său.

23. Rezultă că un stat membru poate, în cazul în care consideră necesar din motive de
ordine publică, să-i refuze unui resortisant al unui alt stat membru beneficiul principiului

217
liberei circulaţii a lucrătorilor în vederea desfăşurării unei activităţi salariate determinate, chiar
şi atunci când nu impune nicio restricţie similară propriilor cetăţeni;

24. Prin urmare, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 48 din Tratatul CEE
şi articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221 este necesar să fie interpretate în sensul că un stat
membru, impunând restricţii justificate de ordinea publică, poate lua în considerare, ca ţinând de
comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizaţie
ale căror activităţi sunt considerate de statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi, cu
toate acestea, interzise, chiar în cazul în care cetăţenilor statului respectiv care doresc să desfăşoare
o activitate similară celei pe care doreşte să o desfăşoare resortisantul unui alt stat membru nu li se
impune nicio restricţie, în cadrul aceloraşi grupuri sau al aceloraşi organizaţii.
Cu privire la cheltuielile de judecată
25. Întrucât cheltuielile efectuate de Regatul Unit şi de Comisia Comunităţilor Europene,
care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări;
întrucât procedura are, în raport cu părţile din acţiunea principală, un caracter incidental faţă
de procedura din faţa înaintea instanţei naţionale, este de competenţa acestei instanţe să se
pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive,
CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de High Court of Justice, prin
decizia din 1 martie 1974, hotărăşte:
1) Articolul 48 din Tratatul CEE are efect direct în ordinea juridică a statelor membre
şi conferă persoanelor particulare drepturi pe care instanţele naţionale au obligaţia
de a le proteja.
2) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva nr. 64/221 a Consiliului din 25 februarie
1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea
cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranţă
publică şi de sănătate publică, le conferă persoanelor particulare drepturi pe care
acestea le pot valorifica în justiţie într-un stat membru şi pe care instanţele naţionale
au obligaţia de a le proteja.
3) Articolul 48 din Tratatul CEE şi articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221 este
necesar să fie interpretate în sensul că un stat membru, impunând restricţii justificate
de ordinea publică, poate lua în considerare, ca ţinând de comportamentul personal
al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizaţie, ale
căror activităţi sunt considerate de către statul membru ca reprezentând un pericol
social, fără a fi, cu toate acestea, interzise, chiar în cazul în care cetăţenilor statului
respectiv care doresc să desfăşoare o activitate similară celei pe care doreşte să o
desfăşoare resortisantul unui alt stat membru nu li se impune nicio restricţie, în
cadrul aceloraşi grupuri sau al aceloraşi organizaţii.
Lecourt Ó Dálaigh Mackenzie Stuart Donner Monaco
Mertens de Wilmars Pescatore Kutscher Sørensen
Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 4 decembrie 1974.
Grefier Preşedinte
A. Van Houtte R. Lecourt

218
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL HENRI MAYRAS,

PREZENTATE LA 13 NOIEMBRIE 1974

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

Introducere

Prezenta cauză preliminară este, cu dublu titlu, de un interes special. Este pentru prima dată când
o instanţă din Regatul Unit, High Court of Justice din Londra, vă sesizează, prin articolul 177 din
Tratatul de la Roma, cu o cerere de interpretare a normelor comunitare.

De asemenea, pentru prima dată sunteţi chemaţi să soluţionaţi problema importantă pe care o
ridică rezerva ordinii şi a siguranţei publice, exprimată, în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie
a lucrătorilor comunitari în interiorul pieţei comune, la articolul 48 din tratat.

Prin urmare, trebuie, în această privinţă, să examinaţi în ce măsură puterea statelor de a

aprecia imperativele ordinii publice naţionale poate fi împăcată cu o aplicare uniformă a
dreptului comunitar şi în special a principiului nediscriminării între lucrătorii migranţi şi
naţionali.

De asemenea, să adăugăm faptul că trebuie să decideţi cu privire la eventualul efect direct

al unei directive a Consiliului sau cel puţin al unei anumite dispoziţii a unei directive.
Dar jurisprudenţa dumneavoastră conţine deja anumite elemente de răspuns la această
întrebare.

I – Faptele

Evenimentele care au generat litigiul principal sunt simple. Domnişoara Yvonne Van Duyn,
de naţionalitate olandeză, a debarcat la 9 mai 1973 pe aeroportul Gatwick în Anglia. Aceasta a
declarat că a sosit în Regatul Unit pentru a ocupa un post de secretară care i-a fost oferit cu câteva
zile mai devreme de „Biserica Scientologică” din California care are sediul la East Grinstead
în Comitatul Sussex, la Saint Hill Manor. După ce a fost interogată de serviciul de imigrare,
aceasta a fost expulzată în aceeaşi zi în Ţările de Jos. Motivul refuzării intrării în Regatul Unit
este indicat în mod expres în documentul care i-a fost înmânat de către funcţionarul serviciului.
Îl cităm: „Aţi solicitat autorizaţia de a intra în Regatul Unit pentru ocuparea unui loc de muncă
în cadrul Bisericii Scientologice; Secretarul de stat consideră inoportună autorizarea intrării
în Regatul Unit a unei persoane care lucrează pentru această organizaţie sau este în serviciul
acesteia.”

Această decizie a fost adoptată în conformitate cu poziţia definită, în 1968, de Guvernul Regatului
Unit care a considerat – şi consideră în continuare – activităţile Bisericii Scientologice ca fiind
dăunătoare din punct de vedere social.

Cu toate acestea, trebuie să revenim asupra motivelor returnării domnişoarei Van Duyn atunci când
examinăm problema de a şti dacă decizia serviciului de imigrare este bazată pe „comportamentul

219
personal” al reclamantei, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva nr. 64/221 a Consiliului care
trebuie interpretată.

Domnişoara Van Duyn, făcând plângere împotriva Home Office în faţa Chancery Division din
cadrul High Court, a invocat avantajul articolului 48 din tratat şi a acestei dispoziţii a Directivei
nr. 64/221 adoptată pentru coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea
cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de
sănătate publică.

După examinarea cererilor reclamantei şi ascultarea reprezentantului Home Office, în calitate de

pârât, Vice-Chancellor, judecător la High Court, a decis să suspende pronunţarea unei hotărâri şi
să vă adreseze trei întrebări preliminare. Prima întrebare se referă la efectul direct al articolului 48
din tratat.

Prin a doua întrebare se doreşte clarificarea chestiunii de a şti dacă Directiva nr. 64/221 a
Consiliului este, de asemenea, direct aplicabilă, astfel încât să confere persoanelor de drept
privat drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie într-un stat membru. A treia întrebare
se referă la interpretarea atât a articolului 48 cât şi a articolului 3 din directivă. High Court vă
întreabă dacă, atunci când autoritatea competentă a unui stat membru decide, din motive de
ordine publică, să refuze accesul pe teritoriul naţional al unui resortisant comunitar bazându-se
pe comportamentul personal al celui interesat, această autoritate poate sau nu să considere ca
ţinând de această noţiune de comportament personal:

a) faptul că persoana în cauză este sau a fost afiliată la o organizaţie ale cărei activităţi sunt
considerate de guvernul statului membru ca fiind contrare interesului general, fără a fi, cu toate
acestea, interzise de legislaţia statului în cauză;

b) faptul că această persoană urmăreşte să-şi desfăşoare activitatea, pe teritoriul statului, în

serviciul unei asemenea organizaţii, în timp ce, cu toate acestea, resortisanţii care desfăşoară o
activitate analogă, nu sunt supuşi niciunei restricţii.

Aceste întrebări sunt adresate în mod clar; acestea sunt într-o ordine logică.

II – Dezbatere

1. Efectul direct al articolului 48 din Tratatul Comunităţii Economice Europene

Prima întrebare, domnilor, nu constituie o problemă.

Criteriile stabilite, de mai mulţi ani, de jurisprudenţă pentru a stabili dacă o dispoziţie de drept
comunitar – şi, în special, o normă prevăzută de Tratatul de la Roma – este direct aplicabilă în
sensul că oferă persoanelor de drept privat drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie în
faţa instanţelor naţionale, sunt stabilite în mod clar:

– dispoziţia trebuie să impună statelor membre o obligaţie clară şi precisă;

– aceasta trebuie să fie necondiţionată, adică să nu fie însoţită de nicio rezervă; în cazul în care,
cu toate acestea, prezintă anumite excepţii, aceasta trebuie să fie strict definită şi delimitată;

– în cele din urmă, punerea în aplicare a normei comunitare nu trebuie să fie subordonată
niciunei reglementări ulterioare, fie a instituţiilor comunitare, fie a statelor membre, astfel
încât acestea să nu dispună de o adevărată putere de apreciere discreţionară în ceea ce priveşte
aplicarea normei despre care este vorba.
220
Aceste criterii, pe care avocatul general Gand le-a sugerat în 1966 în concluziile acestuia în cauza
Lütticke (cauza 57/65, Rec. 1966, p. 311) şi pe care le-aţi reluat în mai multe hotărâri, au fost
confirmate şi perfecţionate, în special în Hotărârile din 12 septembrie 1972 (Cauzele 21-24/72,
Rec. 1972, p. 1227), din 24 octombrie 1973 (cauza 9/73, Schlüter, Rec. 1973, p. 1158) şi, recent,
de Hotărârea din 21 iunie 1974 (cauza 2/74, Reyners) în legătură cu articolul 52 privind dreptul
de stabilire.

Faptul că dispoziţiile articolului 48, care sunt printre cele mai importante din tratat întrucât au
ca obiect stabilirea libertăţii de circulaţie a lucrătorilor salariaţi, răspund acestor criterii nu mai
poate, în orice caz, să fie pus la îndoială de la Hotărârea, de asemenea recentă, din 4 aprilie 1974
(cauza 167/73, Comisia împotriva Franţa, Rec.� ���������
1974, p. �����
371).

Prin această decizie aţi afirmat tocmai faptul că „atât dispoziţiile acestui articol, cât şi cele ale
Regulamentului nr.� ���������������������������������������������������������������������������
1612/68 al Consiliului privind angajarea lucrătorilor migranţi sunt direct
aplicabile în ordinea juridică a oricărui stat membru şi ... generează, pentru cei interesaţi,
drepturi pe care autorităţile naţionale trebuie să le respecte şi să le protejeze”.

În cazul în care judecătorul de la High Court cunoştea această hotărâre atunci când a decis să
vă adreseze prezenta cerere de hotărâre preliminară, cu siguranţă renunţa la adresarea acestei
prime întrebări. Înţelegem că a considerat necesar să o facă deoarece a adoptat ordonanţa de
trimitere la 1 martie anul trecut, prin urmare înainte să vă pronunţaţi în mod expres asupra
efectului direct al articolului 48.

Oricum ar fi, problema este rezolvată şi este de ajuns să confirmaţi, în această privinţă, Hotărârea
din 4 aprilie anul trecut.

2. Efectul direct al Directivei nr. 64/221 a Consiliului

Mai puţin evidentă este soluţia celei de-a doua întrebări care priveşte, aşa cum am văzut,
aplicabilitatea directă a Directivei Consiliului din data de 25 februarie 1964.

Articolul 189 din tratat face distincţie între regulamente, nu doar obligatorii, ci şi imediat
aplicabile în statele membre, şi directive, de asemenea obligatorii pentru state dar care nu au, în
principiu, efect direct în măsura în care acestea lasă statelor alegerea mijloacelor pentru punerea
lor în aplicare.

Dar, dincolo de categoriile juridice formale, aţi declarat, în Hotărârile din 6 şi 21 octombrie
1970 (cauza 9/70, Grad – cauza 20/70, Lesage – cauza 13/70, Haselhorst, Rec. 1970, p.
838, 874 şi 893), că independent de regulamente celelalte acte comunitare menţionate la
articolul 189 pot produce efect direct, în special în cazurile în care autorităţile comunitare
obligă statele membre să adopte un anumit comportament; aţi declarat că efectul util al unor
asemenea acte este slăbit în cazul în care persoanele de drept privat nu pot, într-un asemenea
caz, să se prevaleze în instanţă de drepturile care le sunt oferite de deciziile de această natură,
chiar şi atunci când acestea nu au fost adoptate sub formă de regulament. Chiar şi mai exactă
este afirmaţia din Hotărârea din 17 decembrie 1970 (cauza 33/70, SACE, Rec. 1970, p.
1224): „O directivă, al cărei obiect este de a stabili unui stat membru o dată limită pentru
executarea unei obligaţii comunitare, nu priveşte doar raporturile între Comisie şi acest stat,
dar implică, de asemenea, consecinţe juridice de care se pot prevala, în special, persoanele
de drept privat atunci când, prin natura acesteia, dispoziţia care adoptă această obligaţie este
direct aplicabilă”.

221
Prin urmare, în prezenţa unei directive trebuie să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă
natura, spiritul şi formularea dispoziţiilor în cauză pot produce efecte directe între statele
membre destinatare şi justiţiabilii acestora.

La ce se referă Directiva nr. 64/221 a Consiliului?

Acest act are ca obiect coordonarea în statele membre a măsurilor, aplicabile străinilor în ceea ce
priveşte deplasarea şi şederea, justificate de motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de
sănătate publică. Acesta a fost adoptat atât în temeiul articolului 48 – şi urmăreşte de altminteri
în mod expres regulamentul aplicabil în acel moment libertăţii de circulaţie a lucrătorilor – cât
şi al articolului 56 privind dreptul de stabilire.

Directiva limitează puterile pe care statele le-au păstrat în mod incontestabil pentru asigurarea,
în domeniul competenţei acestora, a păstrării ordinii publice şi în special a siguranţei publice
pe teritoriul acestora.

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă enunţă, într-adevăr, că: „măsurile de ordine publică
sau de siguranţă publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al
individului care face obiectul lor”. Pentru a răspunde în mod util întrebării adresate, nu este, prin
urmare, necesar să cercetăm dacă normele stabilite de directivă produc sau nu efecte directe.

Doar articolul 3 alineatul (1) este pus în discuţie în prezenta cauză. Dar, pentru a judeca
aplicabilitatea directă a acestuia, trebuie examinată interpretarea acestuia şi studiată un pic cea
de-a treia întrebare preliminară. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul
(1), nu este nicio îndoială că se referă atât la lucrătorii salariaţi menţionaţi la articolul 48 cât şi la
persoanele care exercită activităţi independente, menţionate la articolul 52 şi următoarele.

Faţă de salariaţii migranţi, Consiliul putea să adopte un regulament, astfel cum îi permite articolul
48, şi tocmai asta a făcut în ceea ce priveşte condiţiile angajării acestora într-un stat membru.

Pentru lucrătorii independenţi, recursul la directivă era posibil doar în temeiul articolului 56
alineatul (2). Consiliul a estimat, fără îndoială, că era de dorit unificarea, prin acelaşi instrument
juridic, a regimului libertăţii de circulaţie a salariaţilor şi a dreptului de stabilire a lucrătorilor
care desfăşoară o activitate independentă, în ceea ce priveşte, cel puţin, măsurile privind ordinea
publică în state.

Dar recursul la acest procedeu nu împiedică deloc producerea efectului direct de către articolul 3
din directivă.

În ce scop a adoptat Consiliul această dispoziţie, dacă nu pentru limitarea puterii de apreciere
a statelor membre şi subordonarea restricţiilor la libertatea de circulaţie, precum interdicţia
de a intra, returnarea sau expulzarea, cu condiţia ca aceste măsuri să fie bazate exclusiv pe
comportamentul personal al celor interesaţi?

Acesta pare că a dorit, prin aceeaşi dispoziţie, să interzică statelor membre să adopte măsuri
generale care vizează categorii întregi de persoane şi, în special, să interzică returnările şi
expulzările colective.

Acesta a stabilit, în orice caz, o obligaţie precisă şi clară în sarcina statelor. Prima condiţie, a
efectului direct, este îndeplinită.

A doua este, de asemenea, îndeplinită. Norma aplicată este suficientă prin ea înseşi.

222
Aceasta nu este subordonată intervenţiei actelor ulterioare, indiferent dacă sunt ale autorităţilor
comunitare sau ale statelor. Oricum ar fi, în conformitate cu principiul în domeniul directivelor,
alegerea mijloacelor şi procedurilor conform dreptului naţional al acestora nu implică faptul
că norma comunitară nu este direct aplicabilă. Dimpotrivă, aceasta este, în ceea ce priveşte
salariaţii, atât de strâns legată de punerea în aplicare a articolului 48 încât ni se pare că nu poate
fi disociată şi participă la natura acestei dispoziţii a tratatului.

În cele din urmă este evident că, în cazul în care statele membre şi-au păstrat competenţa în
domeniul siguranţei publice, articolul 3 alineatul (1) din directivă conţine o limitare precisă a
acestei competenţe de care statele nu mai pot face uz în mod discreţionar faţă de resortisanţii
comunitari. Prin urmare, aceste consideraţii ne conduc la concluzia că dispoziţia în cauză
generează, în favoarea acestora, drepturi pe care cei interesaţi le pot valorifica în justiţie şi pe
care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.

3. Siguranţă publică şi noţiunea de comportament personal

Am ajuns la a treia întrebare. Ce trebuie înţeles prin „comportament personal” de natură să justifice
o interdicţie de intrare pe teritoriul unui stat membru? Cum se defineşte această noţiune?

Dincolo de interpretarea textului, soluţia ni se pare dominată de două reflecţii esenţiale:

– Pe de o parte, libertatea de circulaţie a lucrătorilor este unul dintre principiile fundamentale

ale tratatului şi interzicerea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate între lucrătorii statelor
membre nu este afectată de nicio altă rezervă decât cele prevăzute în mod limitativ la articolul 48
alineatul (3) şi referitoare la ordinea publică, la siguranţa publică şi la sănătatea publică. (Hotărârea
din 15 octombrie 1969 – cauza 15/69, Ugliola, Rec. 1969, p. 368).

– Pe de altă parte, în cazul în care există o „ordine publică comunitară” în domeniile în care
tratatul are ca obiect sau ca efect transferarea în mod direct către instituţiile comunitare a unor
competenţe exercitate anterior de statele membre, nu poate fi vorba decât de o ordine publică
economică, privind, de exemplu, organizarea comună a pieţei agricole, schimburile comerciale,
tariful vamal comun sau chiar regimul concurenţei.

În schimb, ni se pare că în starea actuală de lucruri şi de drept statele se bucură singure, sub rezervele
pe care le aduc în special anumite dispoziţii comunitare precum Directiva nr. 64/221, de puterea de
a adopta măsurile care impun protecţia siguranţei publice pe teritoriul acestora şi de a aprecia cum
poate fi pusă în pericol această siguranţă.

În alţi termeni, în cazul în care rezerva generală a ordinii publice, care se găseşte atât la
articolul 48, cât şi la articolul 56, este o excepţie limitată şi de o interpretare strictă a principiilor
tratatului în domeniul libertăţii de circulaţie şi de stabilire, nu credem, contrar a ceea ce crede
Comisia, că este posibil să se obţină o noţiune comunitară de siguranţă publică. O asemenea
noţiune rămâne, cel puţin deocamdată, naţională şi acest lucru este conform cu realitatea în
măsura în care cerinţele siguranţei publice variază, în timp şi spaţiu, de la un stat la altul.

Credem că a treia întrebare trebuie soluţionată în favoarea acestor reflecţii.

Mai întâi, în ce măsură noţiunea de „comportament personal” se poate aplica faptelor prezentate
de instanţa naţională, şi anume afilierea unui resortisant comunitar la o organizaţie ale cărei
activităţi sunt considerate dăunătoare pentru ordinea publică fără a fi, cu toate acestea, interzise
şi intenţia de a ocupa un post în serviciul acestei organizaţii atunci când resortisanţii nu sunt
supuşi, în acelaşi caz, niciunei restricţii?

223
În realitate, întrebarea astfel formulată ne-a condus la căutarea în dosarul de la High Court
a elementelor care permit înţelegerea mai precisă a faptelor care au motivat returnarea
reclamantei în acţiunea principală. Rezultă nu doar că aceasta călătorea în Anglia cu intenţia
declarată de a ocupa un post de secretară la Biserica Scientologică, dar că a lucrat deja într-
un sediu al aceleiaşi organizaţii în cursul ultimelor şase luni în Ţările de Jos şi că a studiat şi
practicat scientologia.

Fără îndoială, toate aceste fapte, asupra exactităţii cărora noi nu putem, evident, să ne pronunţăm,
au determinat serviciul de imigraţie britanic să îi interzică intrarea pe teritoriul naţional.

De asemenea, rezultă din dosar că în 1968 ministrul Sănătăţii din Regatul Unit, într-o declaraţie
în Parlament, a declarat că „scientologia este un cult pseudo-filozofic” ale cărui principii sau
practici constituie, după părerea guvernului britanic, un pericol atât pentru siguranţa publică,
cât şi pentru sănătatea celor care i se supun. Ministrul anunţa atunci decizia guvernului de
a se opune, în limita puterilor acestuia, activităţii acestei organizaţii. Legislaţia naţională în
vigoare nu interzicea practicarea scientologiei, guvernul putea doar să refuze străinilor, care îşi
propuneau să vină să lucreze la sediul Bisericii Scientologice în Anglia, accesul în ţară.

Se pare că tocmai în temeiul acestei politici, domnişoarei Van Duyn i-a fost interzisă intrarea în
Regatul Unit, atât din cauza legăturilor pe care le-a întreţinut în trecut cu „Biserica” menţionată
anterior în Ţările de Jos, cât şi a faptului că practica ea însăşi scientologia şi, în cele din urmă,
datorită intenţiei acesteia de a ocupa un post la St Hill Manor.

În cazul acestor informaţii, nu există nicio îndoială, după părerea noastră, că toate aceste fapte
intră în noţiunea de „comportament personal”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directivă
şi că doar afilierea, chiar prin contract de muncă, la Biserica Scientologică, este un element al
comportamentului individual.

De asemenea, aşa cum am menţionat, dispoziţia în cauză a fost inspirată în special de grija
instituţiilor comunitare de a interzice statelor adoptarea, faţă de resortisanţi de pe piaţa comună,
de măsuri de poliţie colective. Aceasta necesită o examinare individuală a situaţiei oricărei
persoane în cauză printr-o decizie bazată pe protejarea ordinii publice; aceasta implică, fără
nicio îndoială, un control jurisdicţional al motivelor unei asemenea decizii de către instanţele
naţionale care, aşa cum este cazul aici, au facultatea – sau adesea chiar obligaţia – de a vă
consulta cu privire la interpretarea dreptului comunitar aplicabil.

Doar în acest punct – şi numai în acest punct – competenţa statelor în acest domeniu este în mod
incontestabil limitată de directivă.

În ultimul rând, trebuie examinat dacă, interzicând intrarea unui resortisant comunitar pentru
motivele pe care vi le-am menţionat, Guvernul Regatului Unit nu a încălcat principiul
nediscriminării, al egalităţii de tratament cu resortisanţii, care este corolarul necesar al libertăţii
circulaţiei persoanelor şi care, găsindu-şi fundamentul principal în articolul 7 din tratat, este în
mod expres aplicabil lucrătorilor salariaţi în temeiul articolului 48.

Este cunoscut faptul că, într-adevăr, deşi Biserica Scientologică este, în ochii Guvernului
Regatului Unit, dăunătoare social, deşi, prin urmare, activităţile acesteia sunt considerate
contrare ordinii publice, acestea nu sunt interzise pe teritoriul Regatului Unit, iar
resortisanţii sunt liberi să studieze şi să practice scientologia şi, de asemenea, să lucreze la
sediul organizaţiei. Prin urmare, la prima vedere există o discriminare în tratamentul aplicat
resortisanţilor altor state comunitare în interdicţia pe care o primesc de a intra pe teritoriul

224
britanic doar pe motiv că vin să practice scientologia la Saint Hill Manor şi să ocupe un post
aici. Cu toate acestea, nu credem că această discriminare este contrară cu tratatul.

Aşa cum am spus, rezerva privind ordinea publică şi în special cea privind siguranţa publică are
ca efect de a le lăsa statelor competenţa în acest domeniu, sub rezerva obligaţiei de a justifica
măsurile de siguranţă publică prin comportamentul individual al persoanelor în cauză. Dar
statele păstrează, în ceea ce priveşte atât aprecierea ameninţării siguranţei acestora cât şi a
oportunităţii măsurilor care trebuie adoptate pentru blocarea acesteia, o putere a cărei exercitare
nu contestă principiul egalităţii de tratament, cel puţin cât timp nu folosesc această putere în alte
scopuri decât cele în care trebuie exercitată, de exemplu în scop de protecţie economică.

Rezultă, conform declaraţiilor Guvernului Regatului Unit, că legislaţia internă nu a permis şi nu

permite adoptarea, faţă de instituţia de scientologie, a unei măsuri de interzicere. Aceasta este
consecinţa regimului liberal care există în Regatul Unit. Situaţia este, fără îndoială, complet
diferită în alte state membre ale căror guverne consideră activităţile organizaţiei menţionate
anterior ca fiind contrare ordinii publice. Dar, în măsura în care Guvernul Regatului Unit dispune
de mijloace legale care îi permit cel puţin să se opună străinilor, fie ei şi resortisanţi comunitari,
care vin să îngroaşe rândurile, pe teritoriul acestuia, ale adepţilor scientologiei, credem că acesta
poate acţiona cum crede de cuviinţă fără a crea discriminări în sensul articolului 48 din tratat.
Astfel, acţionează în cadrul puterilor de stat pe care rezerva privind ordinea publică prevăzută
de acest articol o recunoaşte fiecărui stat membru.

Prin urmare, concluzia noastră este că hotărârea trebuie să fie următoarea:

1) atât dispoziţiile articolului 48 din tratat, cât şi cele ale articolului 3 alineatul (1) din
Directiva nr. 64/221 a Consiliului sunt direct aplicabile în ordinea juridică a oricărui stat membru
şi generează, în favoarea persoanelor de drept privat în cauză, drepturi pe care autorităţile
naţionale trebuie să le protejeze;

2) faptul că o persoană a fost sau este afiliată la o organizaţie ale cărei activităţi sunt
considerate de un stat membru ca fiind contrare ordinii publice, chiar dacă aceste activităţi nu sunt,
pe teritoriul acestui stat, interzise în temeiul legii naţionale, ţine de noţiunea de „comportament
personal”, de natură să pună bazele unei măsuri de ordine publică sau de siguranţă publică în
sensul dispoziţiei menţionate anterior a Directivei 64/221;

3) de asemenea, ţine de noţiunea de „comportament personal” faptul că o persoană a

mers pe teritoriul statului membru în cauză pentru ocuparea unui post la o organizaţie ale cărei
activităţi sunt considerate contrare ordinii publice şi siguranţei publice, chiar şi atunci când nicio
restricţie nu este în calea resortisanţilor acestui stat care doresc să ocupe un post în organizaţia
menţionată anterior.

225
61975J0043

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 8 APRILIE 1976

GABRIELLE DEFRENNE

împotriva

SOCIÉTÉ ANONYME BELGE DE NAVIGATION AÉRIENNE SABENA

(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată de Cour du travail din Bruxelles)

„Principiul remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru
aceeaşi muncă prestată”

Cauza 43/75

Sumarul hotărârii

1. Politica socială – Lucrători de sex masculin şi lucrători de sex feminin – Remunerare –

Egalitate – Discriminări directe – Drepturi individuale – Protecţia acordată de către instanţele
naţionale

(Tratatul CEE, articolul 119)

2. Politica socială – Lucrători de sex masculin şi lucrători de sex feminin – Remunerare

– Egalitate – Discriminări directe – Drepturi individuale – Data de la care produce efecte
– Termen limită stabilit prin tratat – Rezoluţia statelor membre – Directiva Consiliului –
Inopozabilitate – Modificarea tratatului – Modalităţi

(Tratatul CEE, articolele 119 şi 236)

3. Politica socială – Lucrători de sex masculin şi lucrători de sex feminin – Remunerare

– Egalitate – Discriminări directe – Drepturi individuale – Revendicări – Retroactivitate –
Securitate juridică

(Tratatul CEE, articolul 119)

4. Politica socială – Lucrători de sex masculin şi lucrători de sex feminin – Remunerare –

Egalitate – Discriminări indirecte – Drepturi individuale – Eliminare – Competenţa comunitară
şi competenţa naţională

(Tratatul CEE, articolul 119)

1. Principiul remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a lucrătorilor de sex

feminin stabilit prin articolul 119 este unul dintre fundamentele Comunităţii. Acesta
poate fi invocat în faţa instanţelor naţionale. Instanţele respective au datoria de a asigura
protecţia drepturilor pe care această dispoziţie le conferă justiţiabililor, în special în cazul
discriminărilor care îşi au sursa directă în dispoziţiile legislative sau în convenţiile colective
de muncă, precum şi în cazul unei remunerări inegale a lucrătorilor de sex feminin şi a
���������������������
Limba de procedură: ��������
franceza
226
lucrătorilor de sex masculin pentru aceeaşi muncă, atunci când se realizează în aceeaşi instituţie
sau serviciu, privat sau public.

2. a) Aplicarea principiului remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a lucrătorilor

de sex feminin a fost necesar să fie pe deplin asigurată de statele membre fondatoare de la
1 ianuarie 1962, dată de expirare a primei etape a perioadei de tranziţie. Rezoluţia statelor
membre din 30 decembrie 1961, fără a aduce atingere efectelor posibile ale acesteia în ceea ce
priveşte încurajarea şi accelerarea punerii în aplicare integrale a articolului 119, nu a putut să
determine nicio modificare valabilă în termenul stabilit de tratat. Cu excepţia unor dispoziţii
specifice, o modificare a tratatului nu poate lua naştere decât ca urmare a unei revizuiri realizate
în conformitate cu dispoziţiile articolului 236.

b) În absenţa unor dispoziţii tranzitorii, principiul remunerării egale a produs efecte pe

deplin în noile statele membre de la intrarea în vigoare a Tratatului de aderare, la 1 ianuarie 1973.
Directiva 75/117 a Consiliului nu a putut atenua efectul articolului 119 şi nici nu a putut modifica
efectul acestuia în timp.

3. Consideraţii importante care ţin de certitudinea juridică referitoare la ansamblul intereselor

în joc, atât publice, cât şi private, împiedică, în principiu, redeschiderea chestiunii remunerării
pentru perioadele precedente. Efectul direct al articolului 119 nu poate fi invocat în susţinerea
revendicărilor referitoare la perioadele de remunerare anterioare datei hotărârii, cu excepţia
situaţiilor referitoare la lucrătorii care au introdus anterior o hotărâre în justiţie sau au formulat
o reclamaţie echivalentă.

4. Chiar şi în domeniile în care articolul 119 nu are efect direct, această prevedere nu poate
fi interpretată ca rezervând legiuitorului naţional o competenţă exclusivă de punere în aplicare
a principiului remunerării egale, această punere în aplicare putând să rezulte, în măsura în care
este necesar, din coroborarea dispoziţiilor comunitare şi a celor naţionale.

În cauza 43/75,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către Cour
du travail din Bruxelles, pentru pronunţarea, în litigiul pendinte în faţa acestei instanţe între

GABRIELLE DEFRENNE, fostă stewardesă, cu domiciliul în Bruxelles-Jette

şi

SOCIÉTÉ ANONYME BELGE DE NAVIGATION AÉRIENNE SABENA, cu sediul în

Bruxelles,

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolului 119 din Tratatul CEE,

CURTEA,

compusă din domnii R. Lecourt, preşedinte, H. Kutscher şi A. O’Keeffe, preşedinţi de cameră,

A. M. Donner, J. Mertens de Wilmars, P. Pescatore şi M. Sørensen, judecători,

avocat general: domnul A. Trabucchi

grefier: domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

227
 HOTĂRÂRE

În fapt,

Întrucât faptele cauzei, desfăşurarea procedurii şi observaţiile prezentate în temeiul articolului

20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a CEE se pot rezuma după cum urmează:

I – Faptele şi procedura scrisă

Domnişoara Gabrielle Defrenne a fost angajată de către Société anonyme belge de navigation
aérienne Sabena la 10 decembrie 1951, ca stewardesă. Angajamentul său a fost confirmat la
1 octombrie 1963 printr-un nou contract de muncă, care prevedea atribuţii de însoţitor de bord
şi de stewardesă – însoţitor de zbor principal.

Domnişoara Defrenne a încetat să îşi exercite funcţiile la 15 februarie 1968, în temeiul articolului 5
alineatul (6) din contractul de muncă al personalului navigant de bord al SABENA, conform
căruia contractul personalului de sex feminin încetează de drept în ziua în care angajata
împlineşte vârsta de 40 de ani.

Domnişoara Defrenne a primit, la data plecării sale, o indemnizaţie pentru încetarea

contractului.

La 9 februarie 1970, domnişoara Defrenne a introdus o acţiune în justiţie în faţa Conseil d’État
din Belgia privind anularea Decretului regal din 3 noiembrie 1969 care stabilea normele speciale
pentru dobândirea dreptului la pensie de către personalul navigant din aviaţia civilă.

Această acţiune a făcut posibilă, pe calea procedurii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare,
pronunţarea unei hotărâri de către Curtea de Justiţie la 25 mai 1971 (cauza 80/70, Rec., 1971,
p. 445). Conseil d’État a respins acţiunea prin hotărârea din 10 decembrie 1971.

Anterior, la 13 martie 1968, domnişoara Defrenne a introdus, în faţa Tribunal du travail din
Bruxelles o acţiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit, din triplul punct de vedere al
remuneraţiei, al indemnizaţiei pentru încetarea contractului şi al pensiei, din cauza inegalităţii
de tratament între stewardese şi personalul însoţitor de zbor de sex masculin care exercită o
activitate identică.

Prin Hotărârea din 17 decembrie 1970, Tribunal du travail din Bruxelles a respins ca nefondate
toate cererile domnişoarei Defrenne.

Aceasta din urmă a atacat în justiţie, la 11 ianuarie 1971, hotărârea respectivă în faţa Cour du
travail din Bruxelles.

Prin Hotărârea din 23 aprilie 1975, a patra cameră B a Cour du travail din Bruxelles a menţinut
hotărârea instanţei inferioare în ceea ce priveşte cel de-al doilea şi cel de-al treilea capăt de
cerere.

În privinţa celui dintâi capăt de cerere (sume restante din salariu), aceasta a decis, în temeiul
articolului 177 din Tratatul CEE, să suspende judecata până când Curtea de Justiţie pronunţă o
hotărâre preliminară cu privire la următoarele întrebări:

1. Articolul 119 din Tratatul de la Roma introduce prin el însuşi, în mod direct în
dreptul intern, al fiecărui stat membru al Comunităţii Europene, principiul remunerării egale
a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată şi,

228
prin urmare, conferă lucrătorilor, independent de orice dispoziţie de drept intern, dreptul de a
introduce o acţiune în justiţie în faţa instanţelor naţionale pentru a determina respectarea acestui
principiu? În caz afirmativ, începând de la ce dată?

Articolul 119 a devenit aplicabil în dreptul intern al statelor membre ca urmare a actelor adoptate
de autorităţile CEE (în caz afirmativ, care anume şi începând de la ce dată?) sau este necesar să
se admită, în materie, competenţa exclusivă a legiuitorului naţional?

Hotărârea Cour du travail din Bruxelles a fost înregistrată la grefa Curţii la 2 mai 1975.

În conformitate cu articolul 20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a CEE, la

14 iulie 1975 au depus observaţiile scrise Comisia Comunităţilor Europene şi reclamanta în
acţiunea principală, domnişoara Defrenne, la 21 iulie, Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii
şi Irlandei de Nord şi, la 25 iulie, Guvernul Irlandei.

II – Observaţii scrise depuse la Curte

A – Cu privire la prima întrebare

Domnişoara Defrenne, reclamantă în acţiunea principală, consideră că este titulara unui drept
subiectiv la egalitate de remunerare, în temeiul aplicării directe a articolului 119 din Tratatul
CEE, independent de articolul 14 din Decretul regal nr. 40 din 24 octombrie 1967 cu privire la
munca femeilor, potrivit căruia „orice lucrătoare poate introduce, în faţa instanţei competente,
o acţiune care are drept scop aplicarea principiului remunerării egale a lucrătorilor de sex
masculin şi a celor de sex feminin.”

a) Articolul 119 impune într-un mod identic tuturor statelor membre aplicarea principiului
general de nediscriminare a lucrătorilor pe bază de sex. Acesta implică o obligaţie de rezultat,
care este necesar să fie respectată de la prima etapă a perioadei de tranziţie şi menţinută în
continuare.

Pentru punerea în aplicare a principiului remunerării egale pentru aceeaşi muncă prestată, nu
se impune, însă nici nu se exclude, fie intervenţia autorităţilor comunitare, fie cea a autorităţilor
naţionale.

b) Articolul 119 este redactat în termeni clari şi simpli. Acesta prevede o obligaţie de a face,
a cărei semnificaţie este fără echivoc.

c) Statele membre sunt supuse obligaţiei de a respecta principiul remunerării egale; faptul
că sunt îndreptăţite să adopte dispoziţii de ordin juridic, economic sau administrativ de natură
să pună în aplicare această obligaţie nu înseamnă, cu toate acestea, că justiţiabilii şi, în special,
lucrătorii de sex feminin, au obligaţia de a aştepta, pentru a putea invoca în beneficiul lor
aplicarea articolului 119, ca statul în jurisdicţia căruia intră să aibă o iniţiativă în acest sens. În
aplicarea criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie, articolul 119 este, într-adevăr,
de natură să producă efecte directe asupra relaţiilor dintre stat şi lucrătorii de sex feminin.

d) În ceea ce priveşte termenii utilizaţi de articolul 119, este necesar să se amintească că

desemnarea statelor membre ca subiecte ale obligaţiilor a fost considerată de Curtea de Justiţie
a nu implica faptul că justiţiabilii lor nu pot fi beneficiarii acestuia.

Obligaţia are caracter neechivoc: principiul remunerării egale este foarte clar şi nu are decât o
singură semnificaţie; statele membre nu au în această privinţă nicio posibilitate de apreciere.

229
Pe de altă parte, constituie aplicarea unui principiu general de egalitate, care face parte dintr-un
fond ideologic comun statelor membre.

În ceea ce priveşte efectul util al articolului 119, este necesar să fie reţinut faptul că acesta nu
este eficient decât în măsura în care justiţiabilii statelor membre sunt beneficiarii principiului
remunerării egale. Interesul lucrătorilor de sex feminin de a-l invoca este evident şi reprezintă
una dintre numeroasele aplicaţii ale principiului egalităţii de tratament pe care se întemeiază
Tratatul CEE.

Articolul 119 are în mod necesar un efect direct; judecătorul naţional are obligaţia de a-l aplica
în propria jurisprudenţă potrivit aceluiaşi temei pentru care puterea executivă este obligată să îl
respecte, în special în acţiunea administrativă directă.

Prin urmare, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudenţa Curţii de Justiţie, este necesar
să i se recunoască articolului 119 efectul direct; aşadar, pe de o parte, instanţele naţionale au
obligaţia de a asigura respectarea articolului în cadrul acţiunilor înaintate acestora, iar pe de altă
parte, justiţiabililor le sunt conferite drepturi individuale pe care le pot invoca în faţa instanţelor
competente.

e) Obligaţia impusă statelor membre de a aplica principiul remunerării egale a existat încă
de la începutul primei etape. Este vorba despre o obligaţie de rezultat: termenii articolului 119
sunt prea precişi pentru a fi posibil să i se dea o interpretare diferită. Prin urmare, de la ratificarea
tratatului de către Parlament, principiul remunerării egale intră în dreptul pozitiv belgian şi, de
la această dată, este necesar să fie garantat de către instanţele naţionale.

Rezoluţia Conferinţei statelor membre din 30 decembrie 1961, care stabileşte pentru egalizarea
salariilor lucrătorilor de sex masculin şi feminin un calendar progresiv până la 31 decembrie 1964,
nu modifică această concluzie. O decizie politică şi diplomatică interstatală, elaborată în cadrul
unei reuniuni a statelor, neprevăzută de tratat, nu poate modifica nicio dispoziţie a acestuia.

Guvernul Regatului Unit consideră că este necesar să se decidă răspunsul la prima întrebare în
conformitate cu criteriile elaborate de Curte pentru a determina dacă o dispoziţie a tratatului este
direct aplicabilă în sensul în care conferă persoanelor particulare drepturi pe care jurisdicţiile
naţionale este necesar să le protejeze.

a) Obligaţia impusă statelor membre de articolul 119 nu îndeplineşte criteriile de claritate şi

de precizie impuse de Curte.

Articolul 119 nu oferă o definiţie globală a principiului remunerării egale pentru aceeaşi muncă
prestată. Chiar utilizarea cuvântului „principiu” indică faptul că este vorba de un concept
foarte larg; din acest motiv articolul 1 din Directiva 75/117 a Consiliului din 10 februarie 1975
privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la aplicarea principiului egalităţii de
remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin (JO nr. L 45, p. 19) include o
definiţie a principiului, clarificând şi precizând puţin textul articolului, considerat insuficient.

Noţiunea de remunerare şi, în special, cea de „celelalte drepturi salariale plătite, direct sau
indirect, în numerar sau în natură, de angajator lucrătorului în funcţie de munca prestată de
acesta” este în mare măsură subiect de interpretare.

Articolul 119 paragraful al treilea se referă la „egalitatea de remunerare, fără discriminări

pe motiv de sex”, termeni care nu figurează în enunţul general al principiului de la primul
paragraf şi nu se referă decât la remunerarea acordată pentru aceeaşi muncă prestată, plătită

230
în funcţie de normă sau de timp; prin urmare, precizările care fac obiectul articolului 1 din
Directiva 75/117 sunt necesare.

Această directivă a lăsat fiecare stat membru să determine el însuşi, prin dispoziţii de drept
intern, modalităţile practice de punere în aplicare a principiului. În orice ipoteză în această
privinţă, se poate prevedea numai o anumită formă legislativă şi nu o soluţie judiciară.

Pe de altă parte, articolul 119 nu precizează dacă comparaţia între remuneraţia bărbaţilor şi cea
a femeilor este necesar să se facă în cadrul unui angajament determinat sau pentru ansamblul
unei activităţi particulare; de asemenea, nu răspunde întrebării dacă prestaţiile speciale pe care
femeile le obţin de la angajatorul acestora, ca urmare a muncii prestate, în cazuri precum cel al
unei sarcini, este necesar să fie excluse de la aplicarea principiului remunerării egale sau dacă,
în anumite circumstanţe, un asemenea beneficiu poate fi inclus în noţiunea de „toate celelalte
drepturi”.

b) Nu s-a contestat că articolul 119 este o dispoziţie necondiţionată, fără nicio rezervă, în
sensul celui de-al doilea criteriu menţionat de Curte.

c) Necesitatea unei acţiuni legislative a statelor membre reiese din formularea obligaţiei
care le este impusă prin articolul 119 sub forma unei declaraţii de principiu generală. Directiva
75/117 a recunoscut această necesitate; articolul 8 impune statelor membre obligaţia de a asigura
intrarea în vigoare a dispoziţiilor legale necesare pentru a se conforma directivei în termen de
un an de la data notificării şi de a asigura astfel aplicarea în detaliu a principiului general
enunţat de articolul 119. În absenţa acestor dispoziţii legislative naţionale de punere în aplicare,
o obligaţie de natura celei prevăzute la articolul 119 este incompletă şi nu poate fi completată
corespunzător prin decizii judiciare interpretative.

d) Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este necesar să fie negativ.

e) În acest context, este necesar să se considere că recunoaşterea unui efect direct al articolului
119 poate avea consecinţe prejudiciabile asupra funcţionării satisfăcătoare a dreptului în
ansamblul său; aceasta riscă să creeze insecuritate sau confuzie în ordinile juridice naţionale şi să
pună ordinea juridică naţională în conflict cu cea a Comunităţii. Oricât de mare este bunăvoinţa
statului de a aplica un principiu aşa de general cum este cel conţinut în articolul 119, este mereu
posibil să se conteste faptul că legislaţia naţională este în conformitate cu acest principiu. În plus,
incertitudinea juridică nu poate fi înlăturată decât printr-o hotărâre a Curţii de Justiţie şi, până
la pronunţarea acesteia, persoanele particulare se comportă în conformitate cu dreptul naţional.
Pe de altă parte, o dispoziţie a tratatului declarată direct aplicabilă are acest efect în toate statele
membre, începând de la intrarea sa în vigoare; dreptul naţional al fiecărui stat membru riscă,
prin urmare, să fie pus în discuţie cu efect retroactiv. Modificarea retroactivă a legii este contrară
anumitor principii generale care fac parte, de asemenea, din ordinea juridică comunitară.

f) Atribuirea retroactivă a unui efect direct articolului 119 poate să aibă, asupra situaţiei
angajatorilor, consecinţe atât de importante, încât afectează economiile statelor membre. Anumite
acorduri, datând din 1 ianuarie 1973, iar în cazul statelor membre, chiar din 1 ianuarie 1962, pot
fi din nou puse în discuţie; anumite raporturi pe termen lung este necesar să fie reajustate. În
Regatul Unit, „Equal Pay Act 1970” prevede sfârşitul anului 1975 ca termen pentru a se ajunge
la egalitatea remuneraţiilor; o decizie care atribuie articolului 119 o aplicabilitate directă poate
bulversa situaţia socială şi economică a Regatului Unit.

g) În orice situaţie, drepturile care decurg din articolul 119 pot fi invocate numai între
persoanele particulare şi statele membre şi nu în relaţiile dintre persoane de drept privat. În

231
cazul în care articolul 119 poate fi invocat de către o persoană de drept privat împotriva alteia,
efectul său direct impune obligaţii persoanelor particulare ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor
de către un stat membru. Această soluţie nu este numai contrară termenilor obligaţiei prevăzute
de tratat, care se adresează statelor membre, dar este de asemenea incompatibilă cu principiile
de echitate.

Guvernul Irlandei susţine că articolul 119 nu introduce direct în dreptul naţional al fiecărui stat
membru principiul conform căruia bărbaţii şi femeile este necesar să primească o remuneraţie
egală pentru muncă egală, astfel încât salariaţii, independent de orice dispoziţie naţională, să
aibă dreptul de a intenta o acţiune împotriva angajatorului lor, în faţa instanţelor naţionale
pentru ca acest principiu să fie respectat.

a) Chiar textul articolului 119 este contrar interpretării acestuia ca având efect direct în
dreptul intern astfel încât să creeze drepturi şi obligaţii între angajatori şi salariaţi. În cazul
în care autorii tratatului intenţionau altceva, articolul 119 nu trebuia să se adreseze statelor
membre; era suficient să se prevadă că, pornind de la prima etapă, este necesar ca bărbaţii şi
femeile din Comunitate să primească o remuneraţie egală pentru o muncă egală şi, în măsura în
care statele membre aveau vreo obligaţie în temeiul acestui articol, aceasta consta pur şi simplu
în obligaţia implicită de a lua măsurile necesare pentru punerea sa în aplicare.

b) O analiză a hotărârilor Curţii de Justiţie în materie de aplicabilitate directă pune în evidenţă

că, în esenţă, Curtea a considerat ca direct aplicabile dispoziţiile Tratatului CEE care au ca obiect
să asigure, prin eliminarea restricţiilor sau interzicerea noilor restricţii, realizarea „libertăţilor
fundamentale” prevăzute de tratat, în special libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi
serviciilor. Obiectivul lor este să reprezinte un beneficiu pentru Comunitate ca ansamblu, mai
mult decât unei clase speciale de persoane; punerea lor în aplicare este strâns legată de misiunea şi
activităţile fundamentale ale Comunităţii, astfel cum au fost acestea stabilite prin articolele 2 şi 3
şi amplificate prin articolul 7 din tratat. În niciun caz, nu implică o intervenţie directă în relaţiile
contractuale dintre persoane de drept privat.

Dimpotrivă, o interpretare a articolului 119 ca dispoziţie direct aplicabilă între persoane de drept
privat are repercusiuni juridice în domeniul dreptului privat, în special în domeniul dreptului
obligaţiilor care decurg din raporturile angajator/salariat, mai ales în domeniul dreptului public.
Prin urmare, există o diferenţă fundamentală între articolul 119 şi celelalte dispoziţii pe care
Curtea le-a considerat ca fiind direct aplicabile.

Contrar celor menţionate anterior, articolul 119 urmăreşte un obiectiv social limitat la o singură
clasă de persoane bine determinată, respectiv lucrătorii de sex feminin. Acest obiectiv, oricât de
respectabil este, se analizează prin prisma şi sub rezerva sarcinilor şi activităţilor fundamentale
ale Comunităţii, astfel cum sunt enumerate la articolele 2 şi 3 din tratat.

Având în vedere faptul că articolul 119 se înscrie într-o categorie esenţial diferită de cea care
include articolele considerate ca fiind direct aplicabile de către Curtea de Justiţie, jurisprudenţa
acesteia nu este de ajutor pentru a se răspunde la prima întrebare.

c) Directiva 75/117 a Consiliului, în special articolele 6 şi 8 ale acesteia, confirmă faptul

că articolul 119 impune, pentru punerea sa în aplicare, măsuri speciale şi diferite în diversele
state membre, precum şi o perioadă de adaptare, în special pentru noile state membre.
Posibilitatea aplicării directe a articolului 119 între angajatori şi angajaţi a fost respinsă de
autorii Tratatului CEE şi ai Tratatului de aderare; articolul 119 este redactat în mod deliberat
astfel încât să se evite un efect direct.

232
d) Această opinie este confirmată de consecinţele care decurg dintr-o interpretare diferită.
Aplicabilitatea directă a articolului 119 începând cu 1 ianuarie 1973, data aderării la Comunităţi,
implică, desigur, pentru Irlanda o sarcină financiară pe care mulţi dintre angajatori nu o pot
suporta. Pentru statul irlandez, în calitate de angajator, admiterea revendicărilor funcţionarilor
de sex feminin în vederea unei „remunerări egale” începând de la data aderării determină
cheltuieli mai mari decât alocaţia totală acordată de Fondul regional comunitar Irlandei pentru
perioada 1975 – 1977.

e) Este necesar să se reţină faptul că „Anti-dicrimination (Pay) Act 1974”, care introduce în
dreptul irlandez principiul remunerării egale pentru aceeaşi muncă prestată, intră în vigoare la
31 decembrie 1975.

Comisia Comunităţilor Europene consideră că este necesar să se facă o distincţie între, pe de o

parte, efectul imediat al articolului 119 şi, pe de altă parte, aplicarea sa directă.

a) În afară de orice apreciere privind aplicarea directă a articolului 119, nu i se recunoaşte

acestuia un efect imediat începând cu ratificarea Tratatului CEE de către statele membre: chiar
textul său stabileşte statelor membre, pentru menţinerea angajamentului asumat, un termen,
respectiv prima etapă a perioadei de tranziţie; prin urmare, statele membre au termen până la
1 ianuarie 1962 pentru a asigura aplicarea principiului remunerării egale. În plus, Rezoluţia
Conferinţei statelor membre din 30 decembrie 1961 cu privire la egalizarea salariilor lucrătorilor
de sex masculin şi a celor de sex feminin a prelungit până la 31 decembrie 1964 termenul
pentru eliminarea completă a tuturor discriminărilor între salariaţii de sex masculin şi cei de sex
feminin.

b) Tratatul CEE conţine două categorii de dispoziţii, unele creând pentru persoane de drept
privat drepturi individuale de care jurisdicţiile naţionale au obligaţia de a ţine seama, altele
limitându-se la a impune obligaţii statelor membre. Pentru a intra în prima categorie, o dispoziţie
este necesar să fie ea însăşi completă, fără rezervă şi fără echivoc, şi să nu aibă nevoie de un
complement, prin dispoziţii de drept intern, pentru a-şi asigura realizarea. Aplicarea acestor
criterii articolului 119 permite să se afirme că acesta se integrează în a doua categorie şi că nu
constituie o dispoziţie direct aplicabilă. Chiar din formularea articolului reiese că se prevede o
acţiune a statelor membre pentru realizarea principiului remunerării egale. Atât Recomandarea
Comisiei din 20 iulie 1960, cât şi Rezoluţia Conferinţei statelor membre din 30 decembrie 1961
se situează în această perspectivă de interpretare.

Din articolul 119 decurg două obligaţii pentru statele membre: prima – al cărei termen era
prevăzut pentru sfârşitul primei etape a perioadei de tranziţie şi care a fost prorogat prin
Rezoluţia din 30 decembrie 1961 la 31 decembrie 1964 – este de a asigura egalitatea salarială;
a doua – care ia naştere în momentul în care cea dintâi este executată, este de a menţine această
egalitate salarială, respectiv de a împiedica orice întoarcere la o situaţie de inegalitate.

Totuşi, această inaplicabilitate directă se referă numai la raporturile dintre persoane de drept
privat; în raporturile dintre statele membre şi persoanele particulare, se poate considera că,
după expirarea termenului acordat statelor pentru a asigura aplicarea articolului 119, acesta este
direct aplicabil.

În litigiul principal este vorba de raporturile dintre persoane de drept privat. Prin urmare, se
poate urma doctrina tradiţională; criteriile generale care se desprind din jurisprudenţa recentă a
Curţii de Justiţie în materie de aplicabilitate directă nu modifică această constatare şi nu permit
să se recunoască articolului 119 un efect direct în raporturile dintre persoane de drept privat.

233
Pe de altă parte, este necesar să fie pusă în evidenţă o diferenţă importantă între articolele 48
şi 52, declarate direct aplicabile de către Curtea de Justiţie, şi articolul 119: materia liberei
circulaţii sau a dreptului de stabilire implică răspunderea directă a statului, care este necesar să
acorde resortisanţilor celorlalte state membre tratamentul pe care îl acordă propriilor cetăţeni;
în materie de egalitate salarială între bărbaţi şi femei în raporturile dintre persoane de drept
privat, dimpotrivă, nu există răspundere directă a statului, în absenţa unei structuri comparabile
de trimitere la dispoziţii legislative efectiv aplicate bărbaţilor. Articolul 119 nu include, pentru
statele membre, o interdicţie clară şi necondiţionată de a face ceva, ci obligaţia de a asigura
aplicarea unui principiu; cu alte cuvinte, nu este vorba despre abrogarea unei dispoziţii, ci
despre adoptarea unei dispoziţii. Prin urmare, articolul 119 nu poate fi considerat, în raporturile
dintre persoane de drept privat, ca o dispoziţie direct aplicabilă în dreptul intern al fiecărui stat
membru, care poate determina, în favoarea justiţiabililor, drepturi de care aceştia se pot prevala
în justiţie. Dimpotrivă, devine direct aplicabil în raporturile dintre statele membre şi persoanele
particulare la sfârşitul termenului acordat statelor pentru asigurarea aplicării sale.

B – Cu privire la a doua întrebare

Prin a doua întrebare, domnişoara Defrenne invocă obiecţia lipsei de claritate.

a) În cazul în care aceasta nu avea decât un caracter subsidiar în raport cu prima întrebare,
admisibilitatea sa este cel puţin îndoielnică: aceasta nu ridică o problemă de interpretare
veritabilă.

b) În cazul în care, dimpotrivă, întrebarea era adresată în sensul Directivei 75/117, este
necesar să se constate că directiva respectivă constituie, în esenţă, un avertisment deghizat
adresat statelor membre; aceasta nu introduce nicio nouă normă de drept pozitiv comunitar.
Aceasta din urmă se regăseşte în întregime inclusă, în ceea ce priveşte principiul remunerării
egale, în articolul 119. Directiva stabileşte numai anumite modalităţi privind un drept preexistent,
definit în tratat cu precizie şi claritate.

Principiile evidenţiate de Curtea de Justiţie în Hotărârea din 21 iunie 1974 (cauza 2/74,
Reyners/Statul belgian; Rec., p. 631) se aplică, de asemenea, domeniului reglementat de
articolul 119. Directiva nu reprezintă decât una dintre posibilele modalităţi de executare a
acestei dispoziţii; aceasta nu este indispensabilă aplicării sale. Efectul direct al articolului 119
constituie, prin excelenţă, prima modalitate de aplicare.

Prin urmare, cum pentru a doua întrebare este necesar un răspuns, acesta este de două ori
negativ.

Guvernul Regatului Unit consideră că singurul text comunitar aplicabil este Directiva 75/117;
aceasta nu poate determina aplicabilitatea directă a articolului 119.

Directiva subliniază că le revine, în primul rând, statelor membre obligaţia de a asigura

aplicarea principiului remunerării egale prin intermediul actelor cu putere de lege şi al actelor
administrative adecvate şi că disparităţile care există în diversele state membre fac necesară o
armonizare a dispoziţiilor naţionale.

În consecinţă, răspunsul la a doua întrebare este că numai legiuitorul naţional este singurul
competent în această materie.

Guvernul Irlandei consideră că pentru adoptarea Directivei 75/117 este competent Consiliul.
De aici rezultă că, în termen de un an de la notificarea acestei directive, statele membre iau, în
conformitate cu situaţiile naţionale şi sistemele lor juridice, măsurile necesare pentru a garanta

234
aplicarea principiului remunerării egale şi pentru a se conforma celorlalte dispoziţii ale directivei.
Articolul 119 nu poate constitui temei pentru crearea de drepturi în favoarea angajaţilor până
când statele membre nu au luat măsurile necesare pentru punerea în aplicare a directivei.

Prin urmare, pentru a se putea răspunde la cea de-a doua întrebare, este necesar să se constate
că legiuitorii naţionali sunt singurii competenţi să acorde salariaţilor dreptul de a intenta
acţiuni în justiţie împotriva angajatorului pentru a obţine respectarea principiului conform
căruia bărbaţii şi femeile este necesar să primească o remuneraţie egală pentru aceeaşi muncă
prestată.

Comisia consideră că a doua întrebare este justificată numai în cazul unui răspuns negativ la
prima întrebare. În cazul celei dintâi întrebări, un răspuns negativ nu este necesar să fie dat decât
în ceea ce priveşte raporturile dintre persoane de drept privat; prin urmare, a doua întrebare nu
are incidenţă decât în această privinţă.

a) Mai întâi, este necesar să se constate că textul articolului 119 nu subordonează punerea
în aplicare a principiului remunerării egale niciunui act ulterior de drept derivat provenind de
la instituţiile comunitare. Impune obligaţii numai statelor membre. Prin urmare, răspunsul la
prima parte a întrebării este necesar să fie negativ.

b) Articolul 119 nefiind direct aplicabil în raporturile dintre persoane de drept privat, iar
obligaţiile care decurg din acesta revenind statelor membre, competenţa legiuitorului naţional pentru
a introduce această dispoziţie în dreptul intern este aşadar incontestabilă. Această competenţă este
exclusivă, dar nediscreţionară: autonomia legiuitorului naţional este limitată, în ceea ce priveşte
atât rezultatul de atins, cât şi termenele, prin articolul 119 şi prin Directiva 75/117.

III – Răspunsul la întrebările adresate Curţii

După depunerea observaţiilor scrise, pe baza raportului judecătorului raportor şi după ascultarea
avocatului general, Curtea a decis să iniţieze procedura orală fără o cercetare judecătorească
prealabilă.

Cu toate acestea, Curtea a invitat Guvernul Regatului Unit, Guvernul Irlandei şi Comisia să
răspundă mai multor întrebări în scris, înainte de începerea procedurii orale.

În ceea ce priveşte repercusiunile care rezultă în urma atribuirii unui efect direct articolului 119,
repercusiuni asupra echilibrului financiar al întreprinderilor, Guvernul Regatului Unit susţine
că efectul cumulativ al majorării costului mâinii de lucru rezultate agravează considerabil
problema controlului inflaţiei. Implicaţiile financiare variază în funcţie de proporţia femeilor
care îndeplinesc o „muncă egală” cu cea a bărbaţilor, de diferenţa dintre remuneraţia bărbaţilor
şi cea a femeilor care prestează muncă egală, de problema de lichidităţi şi de raportul
costului mâinii de lucru în comparaţie cu costurile totale ale întreprinderii avute în vedere.
Industria încălţămintei, a alimentaţiei, a înălbitorilor de lenjerie, a comerţului cu amănuntul
şi a îmbrăcămintei au o proporţie ridicată de femei care prestează o muncă egală. Diferenţele
de remuneraţie cele mai importante dintre bărbaţi şi femei se regăsesc în industria textilă,
a îmbrăcămintei, a încălţămintei, a fabricării de biscuiţi şi în industria mecanică. Multe
întreprinderi, din diverse sectoare, au grave probleme de lichidităţi, proporţia reprezentată
de mână de lucru din costurile globale este ridicată, în special pe şantierele navale, industria
instrumentelor de precizie, îmbrăcăminte, papetărie, imprimerii şi produse ceramice. În special
industria îmbrăcămintei este supusă unui risc potenţial deosebit de mare. Discriminarea în
ceea ce priveşte remuneraţia bărbaţilor şi cea a femeilor nu se limitează la un tip special de

235
muncă. Majorarea globală a costurilor mâinii de lucru care rezultă din introducerea remunerării
egale poate fi evaluată la 3,5% din valoarea plăţilor şi salariilor naţionale, pentru o perioadă de
cinci ani încheiată la sfârşitul anului 1975.

În ceea ce priveşte Rezoluţia Conferinţei statelor membre din 30 decembrie 1961, aceasta nu
constituie o decizie sau un acord în sensul articolului 3 alineatul (1) din Actul de aderare.
În măsura în care se afla în vigoare la 1 ianuarie 1973, aceasta intră în sfera de aplicare a
dispoziţiilor articolului 3 alineatul (3) din respectivul act. Problema de a şti dacă şi în ce măsură
statele membre fondatoare o consideră ca fiind încă în vigoare la această dată este sub semnul
întrebării, având în vedere faptul că nu a fost pusă în aplicare în integralitate. Este evident că,
în 1973, Regatul Unit nu putea atribui efect textului literal al rezoluţiei: aceasta recomanda
măsuri de luat cel târziu la sfârşitul anului 1964, măsuri pe care statele membre fondatoare nu
le luau ele însele. Din 1973, Regatul Unit a luat parte cu drepturi depline la discuţiile din cadrul
instituţiilor Comunităţii cu privire la punerea în aplicare a articolului 119, discuţii care au avut
ca rezultat Directiva 75/117, căreia Regatul Unit i se conformează integral.

Conform Guvernului Irlandei, recunoaşterea unui efect direct articolului 119, retroactiv la
1 ianuarie 1973, înseamnă să se impună economiei irlandeze o sarcină pe care aceasta nu este
în măsură să o suporte. Atribuirea de efecte directe în domenii limitate, în raporturile dintre
persoanele particulare şi statele membre, implică obligaţii financiare extrem de grele. În ceea
ce priveşte sectorul privat, se pare că estimarea directă a acestor obligaţii nu este posibilă.
Totuşi, acestea afectează mai ales întreprinderile cu capital privat şi întreprinderile mici,
activităţile profesionale din sectorul textil, al îmbrăcămintei, al încălţămintei, al industriei
alimentare, al mecanicii fine, al industriei hârtiei, al imprimeriei şi anumite sectoare de comerţ
cu amănuntul. În mai multe dintre aceste sectoare, majoritatea mâinii de lucru are dreptul de a
invoca remunerarea egală. Creşterea medie a masei salariale care include punerea în aplicare
imediată a principiului remunerării egale între bărbaţi şi femei în industrie poate fi estimată la 5%;
aceasta este mult mai importantă în sectoarele sensibile. Articolul 6 din Tratatul CEE obligă
toate instituţiile Comunităţii, inclusiv Curtea de Justiţie, să se asigure că nu este compromisă
stabilitatea financiară internă a statelor membre.

În ceea ce priveşte efectul direct, este necesar să se constate că nici noţiunea de „remunerare
egală”, nici cea de „aceeaşi muncă prestată” nu sunt suficient de precise pentru ca articolul 119 să
poată fi considerat ca direct aplicabil. Faptul că dispoziţia respectivă este susceptibilă de aplicare
în sectorul public nu afectează deloc interpretarea acesteia; ea nu poate fi clară şi precisă într-un
singur sector şi să nu fie în altul. Pe de altă parte, o astfel de diferenţiere creează o discriminare
flagrantă în favoarea sectorului public; angajaţii din sectorul public au izvorul dreptului direct
în articolul 119, în timp ce angajaţii din sectorul privat au izvorul drepturilor în reglementările
naţionale de aplicare; statele membre, în calitate de angajatori, nu sunt supuse unor obligaţii
mai constrângătoare decât angajatorii din sectorul privat.

În ceea ce priveşte obligaţiile care pot decurge, pentru Irlanda, din Rezoluţia din 30 decembrie 1961
şi din Actul de aderare, acestea nu fac obiectul prezentei proceduri. În orice ipoteză, rezoluţia
în cauză a devenit caducă la data aderării şi orice obligaţie care putea decurge din aceasta a fost
înlocuită de Directiva 75/117.

Comisia, pentru a răspunde diverselor întrebări care i-au fost adresate de Curte, a prezentat în
principal următoarele observaţii:

a) Principiul remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru
aceeaşi muncă prestată, prin natura şi conţinutul său, nu poate fi invocat în faţa instanţelor,
cel puţin în ceea ce îi priveşte pe lucrătorii din sectorul privat. Noţiunile de remunerare şi
236
de aceeaşi muncă prestată sunt uşor de apreciat în sectorul public, unde plăţile se bazează pe
clasificări ale ocupaţiilor specifice (grade, clase, eşaloane) şi sunt în general stabilite de lege,
indiferent de sexul persoanelor care ocupă funcţiile; situaţia este diferită în sectorul privat.

– Noţiunea de „salariu sau sumă de bază sau minimă” de la articolul 119 este destul de clară;
efectele sale sunt, cu toate acestea, la originea a numeroase dificultăţi, legate, pe de o parte, de
autonomia partenerilor sociali şi de libertatea lor de a negocia în domeniul salarial, pe de altă
parte, de diversitatea sistemelor tradiţionale de formare a salariaţilor şi marile diferenţe dintre
regimurile de clasificare profesională. De asemenea, articolul 119 lasă deschisă întrebarea dacă
factorii care afectează costul de ocupare a forţei de muncă sau randamentul mâinii de lucru
feminine se pot lua sau nu în considerare.

Noţiunea de „toate celelalte drepturi salariale plătite […] de angajator lucrătorului în funcţie
de munca prestată de acesta” constituie un punct cu atât mai dificil de înţeles, cu cât evoluţia
recentă a noţiunii de „salariu” se caracterizează prin complexitatea crescândă a prestaţiilor de
care beneficiază salariaţii datorită muncii lor şi prin faptul că dreptul contemporan ţine seama,
de asemenea, de aspectele sociale şi economice ale remunerării lucrătorilor salariaţi în sensul
unei „socializări” a salariului.

– Noţiunea de „aceeaşi muncă prestată” în sectorul privat este şi mai dificil de definit şi nu
permite uşor realizarea unor comparaţii. Aceasta urmăreşte să clarifice dacă aplicarea principiului
egalităţii salariale este necesar să fie limitată la „funcţiile mixte”, exercitate simultan, în aceeaşi
întreprindere şi în aceleaşi condiţii, de către un bărbat şi de către o femeie sau, dacă, într-un sens
mai larg al domeniului de aplicare al articolului 119, este necesar ca nivelul salariilor stabilite
să fie inerent funcţiei sau postului de lucru şi independent nu numai de persoana (bărbat sau
femeie) care îşi asumă această funcţie, dar, de asemenea, (pentru munca plătită în funcţie de
timp) de rezultatul muncii prestate.

În Recomandarea din 20 iulie 1960, Comisia a precizat că, atunci când există un salariu minim
obligatoriu, legal sau convenţional, este necesar să fie acelaşi pentru lucrătorii de sex masculin şi
feminin şi că, în cazul în care salariile sunt stabilite în funcţie de un anumit sistem de clasificare
profesională, categoriile este necesar să fie comune pentru lucrătorii de sex masculin şi cei de
sex feminin, iar criteriile de clasificare este necesar să se aplice în acelaşi mod bărbaţilor şi
femeilor. Cu toate acestea, chiar în acest sens larg, explicitat în Rezoluţia din 30 decembrie
1961, principiul articolului 119 nu permite unui lucrător de sex feminin, care desfăşoară o
anumită muncă într-o întreprindere dintr-o ramură de activitate specifică situată într-o anumită
localitate a unei anumite ţări, să revendice acelaşi salariu ca cel al unui bărbat care prestează
aceeaşi muncă sau o muncă echivalentă sau de valoare egală într-o întreprindere dintr-o altă
ramură de activitate dintr-o altă regiune sau dintr-o altă ţară. Această formă maximă de egalitate
salarială („pentru aceeaşi muncă prestată, salariu egal”) nu există nici măcar între bărbaţi.

O poziţie realistă şi destul de satisfăcătoare este cea rezultată din articolele 3 şi 4 din Legea
olandeză din 20 martie 1975, de altfel influenţată de articolul 1 din Directiva 75/117, în temeiul
căreia principiul remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin […]
implică, pentru aceeaşi muncă prestată sau pentru o muncă căreia i se atribuie o valoare egală,
eliminarea, în ansamblul elementelor şi condiţiilor de remunerare, a oricărei discriminări bazate
pe sex.

În special, atunci când un sistem de clasificare profesională este utilizat pentru determinarea
remuneraţiilor, acest sistem este necesar să fie bazat pe criterii comune lucrătorilor de sex
masculin şi celor de sex feminin şi stabilit astfel încât să excludă discriminările bazate pe sex.

237
b) După expirarea termenului acordat statelor membre pentru a asigura aplicarea articolului 119,
acesta devine direct aplicabil în raporturile dintre stat şi persoanele particulare. Include toate
elementele de drept material necesare aplicării de către instanţe, în ceea ce priveşte funcţia
publică, astfel încât problemele de interpretare şi de comparaţie a noţiunilor de remuneraţie şi
de aceeaşi muncă nu apar în acest sector.

În ceea ce priveşte întreprinderile publice, semipublice sau parastatale, criteriul de luat în

considerare pentru a aprecia aplicabilitatea directă a articolului 119, în temeiul raporturilor
dintre state şi persoanele particulare, este gradul de intervenţie al puterilor publice în gestionarea
acestor întreprinderi şi, în special, în determinarea politicii lor salariale. Este necesar, mai ales,
să se verifice dacă acordurile salariale la nivelul întreprinderii sau al ramurii economice sunt
negociate şi aplicate liber, dacă aceste acorduri, deşi liber negociate, nu se pot aplica decât
după ce au fost autorizate, aprobate şi omologate de către puterile publice tutelare sau dacă
lucrătorii întreprinderilor respective sunt supuşi unui statut de reglementare mai mult ori mai
puţin apropiat de cel al funcţionarilor.

c) Rezoluţia Conferinţei statelor membre din 30 decembrie 1961 nu a putut modifica în mod
întemeiat un termen stabilit de tratat fără să se aplice procedura prevăzută pentru revizuirea
acestuia.

Circumstanţele care au determinat statele membre să adopte această rezoluţie, au determinat

ca ea să includă o soluţie tranzacţională care să permită în acelaşi timp trecerea la a doua etapă
şi aplicarea articolului 119 în sensul larg, stabilind un nou calendar de realizare progresivă a
principiului egalităţii salariale.

d) În ceea ce priveşte punerea în aplicare a dreptului la remunerare egală prin legislaţiile sau
reglementările naţionale, situaţia în diferite state membre se stabileşte după cum urmează:

În Germania, articolul 3 din Legea fundamentală stabileşte că „bărbaţii şi femeile au drepturi

egale” şi că „nimeni nu poate fi nici dezavantajat, nici favorizat în funcţie de sex”. Principiul
interzicerii discriminărilor a fost reluat în special în noua Lege privind organizarea întreprinderilor
intrată în vigoare la 19 ianuarie 1972 şi în Legea din 5 august 1955 privind reprezentarea
personalului.

În Italia, conform articolului 37 din Constituţie, „femeia care lucrează are aceleaşi drepturi şi, în
condiţii de muncă egală, acelaşi salariu cu cel al bărbatului care lucrează”. Această dispoziţie este
izvorul unui drept subiectiv privind egalitatea salarială, susceptibil de a fi invocat în justiţie. Dispoziţii
specifice există pentru funcţia publică, lucrătorii statului şi câteva categorii profesionale.

În Belgia, Decretul regal nr. 40 din 24 octombrie 1967, înlocuit de Legea din 16 martie 1971
dispune, în articolul 14 că, „în conformitate cu articolul 119 din Tratatul CEE, […] orice
lucrătoare poate intenta, pe lângă instanţa competentă, o acţiune pentru a pune în aplicare
principiul remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin”. O lege din
5 decembrie 1968 permite ministrului muncii şi ocupării forţei de muncă să refuze impunerea
unui acord colectiv discriminatoriu obligatoriu.

În Franţa, preambulul Constituţiei din 1946, confirmat de cel al Constituţiei din 1958, stabileşte,
în termeni generali, că „legea garantează femeii, în toate domeniile, drepturi egale cu cele
ale bărbatului”. În special în aplicarea Legii din 13 iulie 1971, convenţiile colective al căror
domeniu de aplicare poate fi extins includ obligatoriu clauze care stabilesc modalităţi de
aplicare a principiului „pentru aceeaşi muncă prestată, salariu egal”. Legea din 22 decembrie 1972
privind remunerarea egală a bărbaţilor şi femeilor pentru aceeaşi muncă prestată sau pentru o

238
muncă cu valoare egală, conferă o bază juridică precisă acţiunilor care pot fi introduse în faţa
instanţelor competente, permite ca eventualele încălcări să fie sancţionate şi declară nule orice
dispoziţii dintr-un contract de muncă, convenţie colectivă, acord salarial, regulament sau barem
de salarizare, contrare principiului egalităţii. Un decret al Conseil d’État din 27 martie 1973 stabileşte
procedura de urmat în caz de contestaţii.

În Luxemburg, în aplicarea articolului 4 din Legea din 12 iunie 1965, orice convenţie colectivă
de muncă este necesar să determine modalităţile de aplicare a principiului remunerării egale.
Legea din 22 iunie 1963 de stabilire a regimului de remunerare a funcţionarilor statului
consacră principiul de nediscriminare în sectorul public. Legea din 12 martie 1973 de
reformare a salariului minim a reluat acest principiu, generalizat prin Regulamentul Marelui
Ducat din 10 iulie 1974 privind remunerarea egală a bărbaţilor şi femeilor.

În Ţările de Jos, nu exista niciun act cu putere de lege sau act administrativ cu domeniu de
aplicare general înainte de adoptarea Legii din 20 martie 1975 privind remunerarea egală a
bărbaţilor şi femeilor. Până la intrarea în vigoare a acestei legi, dreptul la un salariu egal nu
putea decurge decât dintr-o convenţie colectivă sau dintr-un contract individual de muncă.

În Danemarca, începând cu Legea din 1921, remunerarea egală a bărbaţilor şi femeilor a fost
recunoscută în sectorul public; o diferenţă de tratament în ceea ce priveşte indemnizaţia pe cap
de familie a fost abrogată printr-o Lege din 7 iunie 1958.

În sectorul privat, ratele salariilor convenţionale pentru bărbaţi şi femei s-au apropiat considerabil
în cursul ultimilor zece ani în cadrul convenţiilor colective încheiate în cea mai mare parte a
sectoarelor şi ramurilor de activitate. Principiul egalităţii de remunerare cu efect imediat a fost
recunoscut şi pus în aplicare, atât în sectorul privat, cât şi în sectorul public, de la încheierea
acordului naţional din aprilie 1973.

În Irlanda, există, mai ales în funcţii publice şi învăţământ, în detrimentul personalului feminin,
bareme de salarii diferenţiate în funcţie de căsătorie şi sex.

În sectorul privat, discriminările salariale sunt foarte răspândite în convenţiile colective din
toate ramurile.

La 25 iunie 1974, Parlamentul a adoptat „Anti-discrimination (Pay) Act 1974”, intrat în vigoare
la 31 decembrie 1975, al cărui articol 2 prevede că, atunci când o femeie este angajată de acelaşi
angajator pentru munci similare cu cele efectuate de către un bărbat în acelaşi loc de muncă, are
dreptul la o remuneraţie egală cu cea a bărbatului.

În Regatul Unit, cea mai mare parte a convenţiilor colective din sectorul public au eliminat
discriminările salariale.

În sectorul privat, Legea din 1970 privind remunerarea egală (Equal Pay Act 1970) a prevăzut
eliminarea oricărei discriminări din convenţiile colective la sfârşitul anului 1975. Aceasta
acordă dreptul la salariu egal femeilor angajate pentru muncă similară sau cel puţin echivalentă
muncilor prestate de bărbaţi, precum şi femeilor angajate pentru munci care, deşi diferite de
muncile prestate de bărbaţi, au obţinut o „valoare egală” într-un sistem de clasificare a funcţiilor
(„job evaluation”). Legea interzice, de asemenea, orice discriminare în convenţiile colective,
deciziile de reglementare a salariilor şi sistemele de stabilire a remuneraţiilor adoptate de
angajatori. De la sfârşitul anului 1975, orice femeie care se consideră lezată este îndreptăţită să
îşi valorifice drepturile în faţa instanţelor competente, fără să poată pretinde, cu toate acestea,
plata sumelor restante din salariu.

239
e) Din redactarea articolului 119 rezultă că obligaţiile care decurg din acesta revin statelor
membre şi că este de competenţa legiuitorului naţional să introducă această dispoziţie în
dreptul intern.

Această constatare nu însemnă că Comisia se consideră exceptată de la aplicarea articolului 169 cu

privire la un stat membru care nu respectă obligaţia impusă de articolul 119.

Faptul că punerea în aplicare a articolului 119 intră în competenţa de executare a statelor membre
nu face mai puţin necesară o armonizare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
pentru a garanta, în ansamblul Comunităţii extinse, o aplicare armonioasă a principiului
de egalitate salarială. Prin urmare, Consiliul este competent pentru adoptarea, în temeiul
articolului 100 din tratat, a unei directive pentru armonizarea legislaţiilor statelor membre, a
căror divergenţă are o incidenţă directă asupra stabilirii şi funcţionării pieţei comune. Aceasta
constituie justificarea Directivei 75/117.

Această directivă reglementează nu numai remunerarea egală pentru aceeaşi muncă prestată, ci
şi dispoziţiile Convenţiei nr. 100 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii; noţiunea de „muncă
de valoare egală” depăşeşte, conform concepţiei Comisiei, litera articolului 119. Directiva
tratează, printre altele, problema clasificărilor profesionale, precizând că sistemul este necesar
să fie bazat pe criterii comune lucrătorilor de sex masculin şi feminin. În sfârşit, aceasta impune
statelor membre obligaţii de informare şi de protecţie a lucrătorilor, care nu figurează în mod
expres la articolul 119. Prin urmare, este oportun să se acorde statelor membre un termen de un
an pentru a le permite să ia măsurile necesare pentru a se conforma directivei.

Domnişoara Defrenne a făcut comentarii cu privire la răspunsurile Comisiei şi Guvernelor

Regatului Unit şi Irlandei la întrebările Curţii.

Noţiunea de remunerare se regăseşte, de asemenea, la articolul 48 din Tratatul CEE. Este

dificil de înţeles de ce această noţiune, care este precizată şi delimitată la articolul 119, ridică
probleme conceptuale când este vorba despre lucrători de sex feminin şi nu când este vorba
despre lucrători migranţi.

Noţiunea de „aceeaşi muncă prestată” nu ridică probleme în prezenta cauză. În mod constant,
munca de stewardesă este identică cu cea de însoţitor de zbor.

Rigoarea juridică a raţionamentului Comisiei pare îndoielnică: distincţia pe care o stabileşte

între sectorul privat şi sectorul public conduce, în drept, la o confuzie între fapt şi proba sa.

În plus, această distincţie creează o nouă discriminare, lucrătoarele din sectorul public beneficiind
de efectul direct al articolului 119, cele din sectorul privat fiind lipsite de această garanţie până
în momentul în care statele membre introduc principiul remunerării egale în ordinea juridică
internă.

Este necesar să se asume consecinţele juridice ale faptului că Rezoluţia Conferinţei statelor
membre din 30 decembrie 1961 nu a putut modifica în mod valabil tratatul. Aceasta nu a
pretins numai să modifice etapele prevăzute la articolul 8 din tratat; în plus, în cazul în care este
considerată valabilă, are drept consecinţă eliminarea mecanismelor de control şi de sancţionare
prevăzute de tratat.

În ceea ce priveşte măsurile de executare luate de statele membre pentru punerea în aplicare
a articolului 119, se prezintă ca atare dispoziţiile constituţionale, legale sau de reglementare
anterioare tratatului. În Belgia, numai articolul 14 din Decretul regal nr. 40 din 24 octombrie 1967 şi

240
Convenţia colectivă negociată în cadrul Consiliului naţional al muncii se pot considera, pe plan
general, ca măsuri de punere în aplicare a articolului 119.

În ceea ce priveşte iniţiativele Comisiei, se pune problema de a şti din ce motiv a utilizat cu
asemenea încetineală şi întârziere puterile conferite de articolele 155 şi 169.

În cazul în care este vorba de evaluarea sarcinilor reprezentate pentru Irlanda sau Regatul Unit
de punere în aplicare a principiului remunerării egale este de asemenea necesar să se ia în
considerare echilibrul care este necesar să fie menţinut în privinţa unei ţări cum este Danemarca,
unde punerea în vigoare a principiului a fost continuată mai mult timp.

Este necesar ca datele care includ cifre şi privesc costul recunoaşterii, cu titlu retroactiv, a unui
efect direct al articolului 119 să fie luate în considerare cu grijă; de altfel, acestea maschează
adevărata problemă. Exemplul Danemarcei arată că nu ocuparea forţei de muncă de către femei
mai bine remunerate pune o economie în pericol.

Curtea de Justiţie poate să găsească în propria jurisprudenţă mijlocul de a utiliza o soluţie

simplă şi clară, care restabileşte securitatea juridică pentru justiţiabilul european.

IV – Procedura orală

În şedinţa din 3 decembrie 1975 au fost ascultate observaţiile orale ale domnişoarei Defrenne,
reclamantă în acţiunea principală, reprezentată de doamna Marie-Thérèse Cuvelliez, avocat în
Baroul Bruxelles, ale societăţii Sabena, pârâtă în acţiunea principală, reprezentată de Philippe de
Keyser, avocat în Baroul Bruxelles, ale Guvernului Regatului Unit, reprezentat de Peter Denys
Scott, ale Guvernului Irlandei, reprezentat de domnul Liam J. Lysaght, Chief State Solicitor, şi
ale Comisiei, reprezentată de consilierul juridic domnişoara Marie-Josée Jonczy.

În cadrul şedinţei, societatea Sabena a susţinut că articolul 119 constituie în mod evident
un angajament luat de fiecare dintre statele membre, însă nu dă naştere prin el însuşi unor
drepturi directe şi obligaţii pentru resortisanţii, angajatorii şi lucrătorii din aceste state. Această
constatare rezultă atât din text, cât şi din faptul că articolul 119, pe de o parte, acordă statelor
membre un termen, de altfel prelungit ulterior la 31 decembrie 1964, pentru a asigura aplicarea
principiului remunerării egale a bărbaţilor şi femeilor, iar pe de altă parte, le impune acestora
să „menţină ulterior” această egalitate; această obligaţie nu are nicio semnificaţie în cazul în
care articolul 119, singur şi direct, conferă lucrătorilor, în afara oricărui text naţional, dreptul
de a obţine, eventual pe calea unei acţiuni în faţa instanţei competente, respectarea principiului
egalităţii. Statul belgian, pentru a se conforma obligaţiei impuse de articolul 119, este necesar
să introducă în mod necesar, în dreptul său intern, o dispoziţie legală care să pună în aplicare
principiul remunerării egale; acesta este unul dintre scopurile urmărite prin Decretul regal nr. 40
din 24 octombrie 1967.

În ceea ce priveşte statutul juridic al Sabena, este necesar să se constate că aceasta este o societate
anonimă de drept privat, reglementată de legea belgiană privind societăţile comerciale. Aceasta
a obţinut concesionarea unui serviciu public şi părţile sociale sunt deţinute majoritar de statul
belgian; cu toate acestea, rămâne o societate de drept privat şi raporturile dintre ea şi personalul
său sunt reglementate nu printr-un statut de tip reglementar, edictat unilateral, ci prin contracte
de drept privat.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 10 martie 1976.

241
 În drept,

1. Întrucât, prin Hotărârea din 23 aprilie 1975, primită la grefa Curţii la 2 mai următor, Cour
du travail din Bruxelles a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări
referitoare la efectul şi la punerea în aplicare a articolului 119 din tratat privind principiul
remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă
prestată;

2. întrucât aceste întrebări au fost adresate în cadrul unui litigiu între o stewardesă şi angajatorul
său, SABENA SA, privind despăgubirea pretinsă de reclamanta în acţiunea principală, pe motiv
că aceasta, între 15 februarie 1963 şi 1 februarie 1966, în calitate de lucrător de sex feminin, a
suferit, în privinţa remunerării, o discriminare faţă de colegii săi de sex masculin, care efectuau
aceeaşi muncă în calitate de „însoţitor de zbor”;

3. întrucât, conform hotărârii de trimitere, părţile sunt de acord asupra faptului că activitatea
stewardesei este identică cu cea a însoţitorului de zbor şi că existenţa, în perioada respectivă, a
unei discriminări în materie de remunerare în detrimentul stewardesei nu este, în condiţiile date,
contestată;

Cu privire la prima întrebare (efectul direct al articolului 119)

4. Întrucât prin prima întrebare se ridică problema dacă articolul 119 din tratat „introduce
prin el însuşi, în mod direct, în dreptul intern al fiecărui stat membru, principiul remunerării
egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată” şi
dacă, prin urmare, „acesta conferă lucrătorilor, independent de orice dispoziţie de drept intern,
dreptul de a introduce o acţiune în justiţie în faţa instanţelor naţionale pentru a determina
respectarea acestui principiu”;

5. întrucât, în cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, se pune şi cea de la care dată
este necesar să fie recunoscut acest efect;

6. întrucât răspunsul la această ultimă parte a primei întrebări urmează a fi oferit împreună
cu răspunsul la cea de-a doua întrebare;

7. întrucât întrebarea referitoare la efectul direct al articolului 119 este necesar să fie
apreciată din punctul de vedere al naturii principiului remunerării egale, al obiectivului urmărit
prin această dispoziţie şi al locului său în sistemul tratatului;

8. întrucât articolul 119 are o dublă finalitate;

9. întrucât, pe de-o parte, luând în considerare diferenţa dintre gradele de evoluţie ale
legislaţiilor în domeniul social din diferitele state membre, articolul 119 urmăreşte să evite
ca, în competiţia intracomunitară, întreprinderile stabilite în state care au pus în aplicare
efectiv principiul remunerării egale să nu sufere un dezavantaj concurenţial în raport cu
întreprinderile stabilite în state care nu au eliminat încă discriminarea salarială a lucrătorilor
de sex feminin;

10. întrucât, pe de altă parte, această dispoziţie se referă la obiectivele sociale ale Comunităţii,
nelimitându-se la o uniune economică, ci trebuind să asigure în acelaşi timp, printr-o acţiune
comună, progresul social şi să continue îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de
muncă ale popoarelor europene, astfel cum se subliniază în preambulul tratatului;

242
11. întrucât această finalitate este accentuată prin inserarea articolului 119 în ansamblul
capitolului consacrat politicii sociale, a cărui dispoziţie introductivă, respectiv articolul 117,
marchează „necesitatea de a promova îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale forţei
de muncă, care să permită egalizarea acestora în cadrul progresului”;

12. întrucât din această dublă finalitate, economică şi socială, rezultă că principiul remunerării
egale face parte din principiile de bază ale Comunităţii;

13. întrucât prin aceasta se explică, de altfel, de ce tratatul a prevăzut aplicarea integrală a
acestui principiu imediat după terminarea primei etape a perioadei de tranziţie;

14. întrucât, în interpretarea acestei dispoziţii, ritmul lent şi rezistenţa care au întârziat aplicarea
efectivă a acestui principiu esenţial în anumite state membre nu reprezintă un argument;

15. întrucât, în special, integrarea articolului 119 în contextul egalizării condiţiilor de muncă
în sensul progresului permite înlăturarea obiecţiei care decurge din faptul că acest articol poate
fi respectat altfel decât printr-o creştere a celor mai mici salarii;

16. întrucât, în conformitate cu articolul 119 primul paragraf, statele membre sunt obligate să
asigure şi să menţină „aplicarea principiului remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi
a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată”;

17. întrucât paragrafele al doilea şi al treilea ale aceluiaşi articol adaugă un anumit număr de
precizări referitoare la noţiunile de remunerare şi de muncă, utilizate de primul paragraf;

18. întrucât, în vederea aplicării acestor dispoziţii, este necesar să se stabilească o distincţie,
în interiorul domeniului de aplicare global al articolului 119, între, pe de-o parte, discriminările
directe şi deschise, care pot fi constatate doar cu ajutorul criteriilor de identitate a muncii şi de
egalitate a remunerării reţinute de articolul citat şi, pe de altă parte, discriminările indirecte şi
deghizate care nu pot fi identificate decât în funcţie de dispoziţii de aplicare mai explicite, cu
caracter comunitar sau naţional;

19. întrucât, într-adevăr, nu se poate ignora faptul că punerea în aplicare integrală a obiectivului
urmărit prin articolul 119, prin eliminarea tuturor discriminărilor directe sau indirecte între
lucrătorii de sex feminin şi cei de sex masculin, nu doar din perspectiva întreprinderilor
individuale, ci şi a unor ramuri întregi ale industriei şi chiar a economiei globale, poate implica,
în anumite cazuri, stabilirea unor criterii a căror punere în aplicare impune intervenţia unor
măsuri comunitare şi naţionale corespunzătoare;

20. întrucât această abordare se impune cu atât mai mult cu cât actele comunitare din acest
domeniu, la care se face trimitere în răspunsul la cea de-a doua întrebare, pun în aplicare
articolul 119 în sensul unei extinderi a criteriului strict al „aceleiaşi munci”, în special, în
conformitate cu dispoziţiile Convenţiei nr. 100 din 1951 privind egalitatea de remunerare,
adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, al cărei articol 2 are în vedere egalitatea
remunerării pentru o muncă „de valoare egală”;

21. întrucât, printre discriminările directe, susceptibile de a fi constatate doar cu ajutorul

criteriilor prevăzute la articolul 119, se numără, în special, cele care îşi au originea în dispoziţiile
de natură legislativă sau în convenţiile colective de muncă, astfel de discriminări putând fi puse
în evidenţă pe baza unor analize pur juridice;

243
22. întrucât, cu atât mai mult, în cazul unei remunerări inegale a lucrătorilor de sex masculin
şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă, realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi
serviciu, privat sau public;

23. întrucât, în prezenţa unei astfel de situaţii – aşa cum s-a demonstrat prin constatările
hotărârii de trimitere – instanţa este în măsură să stabilească toate elementele de fapt care îi
permit să aprecieze dacă un lucrător de sex feminin primeşte o remuneraţie inferioară celei a
unui lucrător de sex masculin care îndeplineşte sarcini identice;

24. întrucât, cel puţin într-o astfel de situaţie, articolul 119 se aplică direct şi poate genera, în
consecinţă, în favoarea justiţiabililor, drepturi pe care instanţele au obligaţia de a apăra;

25. întrucât, de altfel, dispoziţiile legislative naţionale adoptate în aplicarea principiului

remunerării egale nu fac, în general, decât să reproducă în esenţă termenii articolului 119 în
ceea ce priveşte discriminările directe în cazul aceleiaşi munci;

26. întrucât, din acest punct de vedere, legislaţia belgiană este deosebit de reprezentativă, dat
fiind că articolul 14 din Decretul regal nr. 40 din 24 octombrie 1967 privind munca femeilor
se limitează la a afirma dreptul, pentru orice lucrător de sex feminin, de a introduce, pe lângă
instanţa competentă, o acţiune care să aibă ca scop aplicarea principiului remunerării egale
prevăzut la articolul 119, la care se face doar o simplă trimitere;

27. întrucât termenii utilizaţi de articolul 119 nu pot fi invocaţi împotriva acestei concluzii;

28. întrucât, în primul rând, nu se poate folosi drept argument, împotriva efectului direct,
utilizarea, în acest articol, a termenului „principiu”, deoarece, în limbajul tratatului, acesta
este utilizat tocmai pentru a sublinia caracterul fundamental al anumitor dispoziţii, astfel cum
reiese, de exemplu, din titlul dat primei părţi a tratatului, consacrată „principiilor”, şi din
articolul 113, conform căruia politica comercială a Comunităţii se întemeiază pe „principii
uniforme”;

29. întrucât, atenuând această noţiune, până la a o reduce la o indicaţie vagă, se aduce în mod
indirect atingere înseşi principiilor de bază ale Comunităţii şi coerenţei relaţiilor sale externe;

30. întrucât nu este posibil nici să se invoce drept argument faptul că articolul 119 nu vizează
în mod explicit decât „statele membre”;

31. întrucât, într-adevăr, astfel după cum Curtea a constatat deja în alte contexte, faptul că
anumite dispoziţii ale tratatului sunt adresate în mod formal statelor membre nu exclude faptul
că, în acelaşi timp, pot fi conferite drepturi oricărui particular interesat de respectarea obligaţiilor
astfel definite;

32. întrucât rezultă din însuşi textul articolului 119 că acesta impune statelor o obligaţie de
rezultat, care este necesar să fie realizată obligatoriu într-un termen determinat;

33. întrucât eficacitatea acestei dispoziţii nu poate fi afectată de împrejurarea că obligaţia

impusă prin tratat nu a fost respectată de anumite state membre şi că instituţiile comune au
reacţionat insuficient împotriva acestei abţineri de a acţiona;

34. întrucât a admite contrariul riscă să transforme încălcarea dreptului în regulă de interpretare,
poziţie pe care Curtea nu poate să o adopte fără a fi în contradicţie cu misiunea care îi este
încredinţată prin articolul 164 din tratat;

244
35. întrucât, în sfârşit, făcând trimitere la „statele membre”, articolul 119 se referă la aceste
state în exercitarea acelora dintre funcţiile lor care pot contribui în mod util la punerea în aplicare
a principiului remunerării egale;

36. întrucât, contrar a ceea ce a fost expus pe parcursul procedurii, această dispoziţie este aşadar
departe de a fi epuizată printr-o trimitere la competenţa autorităţilor legislative naţionale;

37. întrucât trimiterea articolului 119 la „statele membre” nu poate fi, aşadar, interpretată ca
excluzând intervenţia autorităţii judecătoreşti în aplicarea directă a tratatului;

38. întrucât nu se poate reţine nici obiecţia care decurge din faptul că aplicarea de către
instanţele naţionale a principiului remunerării egale are ca efect modificarea a ceea ce părţile
au convenit prin acte care aparţin domeniului autonomiei private sau profesionale, cum sunt
contractele individuale şi convenţiile colective de muncă;

39. întrucât, într-adevăr, articolul 119 având un caracter imperativ, interdicţia discriminărilor
între lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii de sex feminin se impune nu doar acţiunii autorităţilor
publice, ci se extinde, în egală măsură, asupra tuturor convenţiilor care au ca scop reglementarea
în mod colectiv a muncii salariate, precum şi asupra contractelor între particulari;

40. întrucât, prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare că principiul remunerării
egale prevăzut la articolul 119 poate fi invocat în faţa instanţelor naţionale şi că acestea au
obligaţia de a asigura protecţia drepturilor pe care această dispoziţie le conferă justiţiabililor, în
special, în cazul discriminărilor care îşi au originea în mod direct în dispoziţii legislative sau în
convenţii colective de muncă, precum şi în cazul unei remunerări inegale a lucrătorilor de sex
masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă, atunci când aceasta este realizată în
aceeaşi instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public;

Cu privire la a doua întrebare (punerea în aplicare a articolului 119 şi competenţele respective

ale Comunităţii şi ale statelor membre)

41. Întrucât în a doua întrebare se pune problema dacă articolul 119 a devenit „aplicabil
în dreptul intern al statelor membre în funcţie de actele adoptate de autorităţile Comunităţii”
sau dacă este necesar „să se admită în această materie competenţa exclusivă a legiuitorului
naţional”;

42. întrucât, în conformitate cu cele de mai sus, este necesar ca acestei întrebări să i se
conexeze şi problema cunoaşterii datei de la care este necesar să fie recunoscut efectul direct al
articolului 119;

43. întrucât, din perspectiva tuturor acestor probleme, este necesar să se stabilească în primul
rând cronologia actelor adoptate la nivel comunitar pentru a asigura punerea în aplicare a
dispoziţiei a cărei interpretare este în cauză;

44. întrucât, în conformitate cu articolul 119, aplicarea principiului remunerării egale era
necesar să fie asigurată în mod uniform cel mai târziu până la sfârşitul primei etape a perioadei
de tranziţie;

45. întrucât din informaţiile comunicate de Comisie rezultă că punerea în aplicare a acestui
principiu indică cu toate acestea existenţa unor diferenţe şi decalaje importante între diferitele
state;

245
46. întrucât în cazul în care, în anumite state membre, esenţialul principiului era deja pus în
aplicare înainte de intrarea în vigoare a tratatului, fie în temeiul unor dispoziţii constituţionale
şi legislative exprese, fie în temeiul unor practici sociale consacrate prin convenţiile colective
de muncă, deplina sa realizare a suferit, cu toate acestea, mari întârzieri în alte state;

47. întrucât, în această situaţie, la 30 decembrie 1961, în ajunul împlinirii termenului stabilit
prin articolul 119, statele membre au adoptat o rezoluţie privind egalizarea salariilor pentru
persoanele de sex masculin şi de sex feminin, având ca obiect precizarea, din anumite puncte
de vedere, a conţinutului material al principiului remunerării egale, amânând în acelaşi timp
punerea sa în aplicare conform unui plan eşalonat în timp;

48. întrucât, în conformitate cu această rezoluţie, orice discriminări, directe sau indirecte, era
necesar să fie complet eliminate până la 31 decembrie 1964;

49. întrucât rezultă din informaţiile oferite de Comisie că mai multe dintre statele membre
fondatoare nu au respectat cu toate acestea termenii acestei rezoluţii şi că, din acest motiv,
Comisia a fost obligată, în cadrul sarcinilor care îi sunt încredinţate prin articolul 155 din tratat,
să reunească reprezentanţii guvernelor şi partenerii sociali pentru a studia situaţia şi a armoniza
măsurile destinate să favorizeze evoluţia în sensul deplinei realizări a obiectivului stabilit prin
articolul 119;

50. întrucât aceste lucrări au condus la întocmirea unor rapoarte succesive referitoare la situaţia
din statele membre fondatoare, dintre care cel mai recent, datat 18 iulie 1973, recapitulează
toate informaţiile;

51. întrucât, în concluzia acestui raport, Comisia şi-a anunţat intenţia de a iniţia, în temeiul
articolului 169 din tratat, proceduri privind încălcarea dreptului comunitar împotriva acelor
state membre care la data respectivă nu îndepliniseră încă obligaţiile impuse prin articolul 119, fără
ca acest avertisment să aibă, cu toate acestea, vreo consecinţă;

52. întrucât, ca urmare a unor schimburi similare întreprinse împreună cu autorităţile

competente ale noilor state membre, Comisia a declarat, în raportul său din 17 iulie 1974, că,
începând cu 1 ianuarie 1973, articolul 119 se aplică integral în privinţa acestor state şi că acestea
se găsesc, începând cu respectiva dată, în aceeaşi situaţie ca şi statele membre fondatoare;

53. întrucât, în ceea ce îl priveşte, pentru a accelera punerea în aplicare integrală a

articolului 119, la 10 februarie 1975, Consiliul a adoptat Directiva 75/117 privind apropierea
legislaţiilor statelor membre referitoare la aplicarea principiului egalităţii de remunerare între
lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin (JO L 45, p. 19);

54. întrucât această directivă precizează, în anumite privinţe, domeniul de aplicare material al
articolului 119 şi prevede, în plus, diferite dispoziţii destinate, în esenţă, să amelioreze protecţia
jurisdicţională a lucrătorilor lezaţi eventual din cauza neaplicării principiului remunerării egale
stabilit prin articolul 119;

55. întrucât articolul 8 din această directivă acordă statelor membre un termen de un an
pentru a asigura intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
corespunzătoare;

56. întrucât din termenii expreşi ai articolului 119 rezultă că aplicarea principiului remunerării
egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin este necesar să fie asigurată pe
deplin şi în mod ireversibil la sfârşitul primei etape a perioadei de tranziţie, respectiv până la
1 ianuarie 1962;

246
57. întrucât Rezoluţia statelor membre din 30 decembrie 1961, fără a aduce atingere efectelor
pe care le-a putut avea, cu scopul de a favoriza şi de a accelera punerea în aplicare integrală a
articolului 119, nu a putut să modifice în mod valabil termenul-limită stabilit prin tratat;

58. întrucât, într-adevăr, o modificare a tratatului nu poate rezulta – fără a aduce atingere
dispoziţiilor specifice – decât dintr-o revizie efectuată în conformitate cu articolul 236;

59. întrucât, în plus, rezultă din cele de mai sus că, în absenţa unor dispoziţii tranzitorii,
principiul consacrat prin articolul 119 îşi produce toate efectele pentru noile state membre
începând de la intrarea în vigoare a Tratatului de aderare, respectiv de la 1 ianuarie 1973;

60. întrucât această situaţie juridică nu a putut fi modificată prin Directiva 75/117 care a fost
adoptată în temeiul articolului 100 privind armonizarea legislaţiilor şi care are drept scop să
favorizeze, prin intermediul unui ansamblu de măsuri care urmează să fie luat pe plan naţional,
buna aplicare a articolului 119, în special în vederea eliminării discriminărilor indirecte, fără
a putea, cu toate acestea, să atenueze eficacitatea acestui articol sau să-i modifice efectul în
timp;

61. întrucât, în cazul în care articolul 119 se adresează în mod expres statelor membre,
impunându-le să asigure într-un termen determinat şi apoi să menţină aplicarea principiului
remunerării egale, această obligaţie asumată de state nu exclude competenţa Comunităţii în
domeniu;

62. întrucât, dimpotrivă, existenţa unei competenţe a Comunităţii rezultă din faptul că
articolul 119 face parte din obiectivele tratatului în cadrul „politicii sociale”, care reprezintă
obiectul titlului III, acesta fiind, la rândul său, inclus în partea a treia, consacrată „politicii
Comunităţii”;

63. întrucât, în absenţa oricărei referiri exprese în articolul 119, la orice acţiune posibilă pe
care Comunitatea poate să o întreprindă în vederea punerii în aplicare a politicii sociale, este
necesar să se facă referire la sistemul general al tratatului şi la mijloacele pe care acesta le-a
instituit, astfel cum au fost prevăzute la articolele 100, 155 şi, după caz, 235;

64. întrucât nicio dispoziţie de aplicare, fie că este luată de instituţiile Comunităţii, fie de
autorităţile naţionale, nu poate cu toate acestea aduce atingere efectului direct al articolului 119,
după cum s-a indicat în răspunsul la prima întrebare;

65. întrucât este necesar să se răspundă la a doua întrebare că aplicarea articolului 119 era
necesar să fie pe deplin asigurată de către statele membre fondatoare începând de la 1 ianuarie 1962,
dată care reprezintă începutul celei de-a doua etape a perioadei de tranziţie, şi de către noile
state membre începând de la 1 ianuarie 1973, data intrării în vigoare a Tratatului de aderare;

66. întrucât primul dintre aceste termene nu a fost modificat prin Rezoluţia statelor membre
din 30 decembrie 1961;

67. întrucât Directiva 75/117 a Consiliului nu aduce atingere efectului direct al articolului 119,
aşa cum este indicat în răspunsul la prima întrebare şi întrucât termenul stabilit prin această
directivă este fără efect asupra termenelor-limită stabilite prin articolul 119 din Tratatul CEE şi,
respectiv, prin Tratatul de aderare;

68. întrucât, chiar în domeniile în care articolul 119 nu are un efect direct, nu se poate
interpreta această dispoziţie ca rezervând o competenţă exclusivă legiuitorului naţional pentru

247
punerea în aplicare a principiului remunerării egale, această punere în aplicare putând să rezulte,
în măsura în care este necesar, din coroborarea dispoziţiilor comunitare şi naţionale;

Cu privire la efectul în timp al prezentei hotărâri

69. Întrucât Guvernele Irlandei şi Regatului Unit au atras atenţia Curţii asupra consecinţelor
cu caracter economic care pot decurge din recunoaşterea efectului direct al dispoziţiilor
articolului 119, datorită faptului că o astfel de luare de poziţie poate declanşa, în numeroase
domenii ale vieţii economice, revendicări care merg până la data de la care se producea acest
efect;

70. întrucât, luând în considerare numărul ridicat de persoane interesate, astfel de revendicări,
imprevizibile pentru întreprinderi, pot avea efecte grave asupra situaţiei financiare a acestora,
până la a aduce unele dintre ele în stare de faliment;

71. întrucât, în cazul în care este necesar să fie atent luate în considerare consecinţele practice
ale oricărei hotărâri judecătoreşti, nu se poate, totuşi, merge până la a se diminua obiectivitatea
dreptului şi a compromite aplicarea sa viitoare pe motivul repercusiunilor care pot să apară,
pentru trecut, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti;

72. întrucât, cu toate acestea, având în vedere atitudinea mai multor state membre şi măsurile
luate de Comisie şi aduse în mod repetat la cunoştinţa mediilor interesate, este necesar să se
ia în considerare, în mod excepţional, faptul că părţile interesate au fost determinate, pentru
o perioadă îndelungată, să menţină practici contrare articolului 119, deşi nu încă interzise de
legislaţia lor naţională;

73. întrucât neintroducerea de către Comisie împotriva statelor membre a unor acţiuni în
neîndeplinirea obligaţiilor în temeiul articolului 169, în pofida avertismentelor date, a fost de
natură să consolideze impresia eronată în privinţa efectelor articolului 119;

74. întrucât, în aceste condiţii, este necesar să se constate că, necunoscându-se nivelul global
la care se puteau stabili remuneraţiile, consideraţii imperioase de securitate juridică ţinând de
ansamblul intereselor publice şi private care sunt în joc, împiedică, în principiu, repunerea în
discuţie a remuneraţiilor pentru perioade din trecut;

75. întrucât, în consecinţă, efectul direct al articolului 119 nu poate fi invocat în sprijinul unor
revendicări referitoare la perioade de remunerare anterioare datei prezentei hotărâri, cu excepţia
cazurilor lucrătorilor care au introdus anterior o acţiune în justiţie sau au formulat o cerere
echivalentă;

Cu privire la cheltuielile de judecată

76. întrucât cheltuielile efectuate de către Comisia Comunităţilor Europene, care a prezentat
observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări.

77. întrucât procedura are, în raport cu părţile în acţiunea principală, un caracter incidental
faţă de procedura din faţa Cour du travail din Bruxelles, este de competenţa acestei instanţe să
se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

248
 CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Cour du travail din Bruxelles,
prin Hotărârea din 23 aprilie 1975, hotărăşte:

1) Principiul remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin

prevăzut la articolul 119 poate fi invocat în faţa instanţelor naţionale.�����������������
Aceste instanţe
au obligaţia de a asigura protecţia drepturilor pe care această dispoziţie le conferă
justiţiabililor, în special, în cazul discriminărilor care îşi au originea în mod direct
în dispoziţii legislative sau în convenţii colective de muncă, precum şi în cazul unei
remunerări inegale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru
aceeaşi muncă, atunci când aceasta este realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi
serviciu, privat sau public.

2) Aplicarea articolului 119 era necesar să fie pe deplin asigurată de către statele
membre fondatoare începând de la 1 ianuarie 1962, dată care reprezintă începutul
celei de-a doua etape a perioadei de tranziţie, şi de către noile state membre începând
de la 1 ianuarie 1973, data intrării în vigoare a Tratatului de aderare. Primul dintre
aceste termene nu a fost modificat prin rezoluţia statelor membre din 30 decembrie
1961.

3) Directiva 75/117 a Consiliului nu aduce atingere efectului direct al articolului 119,

iar termenul stabilit prin această directivă este fără efect asupra termenelor-limită
stabilite prin articolul 119 din Tratatul CEE şi, respectiv, prin Tratatul de aderare.

4) Chiar în domeniile în care articolul 119 nu are un efect direct, nu se poate interpreta
această dispoziţie ca rezervând o competenţă exclusivă legiuitorului naţional pentru
punerea în aplicare a principiului remunerării egale, această punere în aplicare
putând să rezulte, în măsura în care este necesar, din coroborarea dispoziţiilor
comunitare şi naţionale.

5) Cu excepţia cazurilor lucrătorilor care au introdus anterior o acţiune în justiţie sau

au formulat o cerere echivalentă, efectul direct al articolului 119 nu poate fi invocat
în sprijinul unor revendicări referitoare la perioade de remunerare anterioare datei
prezentei hotărâri.

Lecourt Kutscher O’Keeffe

Donner Mertens de Wilmars Pescatore Sørensen

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 8 aprilie 1976.

Grefier Preşedinte

A. Van Houtte R. Lecourt

249
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ALBERTO TRABUCCHI,

PREZENTATE LA 10 MARTIE 1976

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

1. În urma declaraţiilor solemne făcute de şefii de stat şi de guvern în 1972, cu privire la

importanţa aspectelor sociale ale integrării europene, în cazul de faţă avem o persoană de drept
privat, o lucrătoare, care adresează prin intermediul instanţei naţionale o întrebare preliminară
referitoare la interpretarea normei din Tratatul CEE care stabileşte principiul egalităţii de
tratament pentru bărbaţi şi femei în planul raporturilor de muncă. O întrebare care, în sine,
are o importanţă financiară modestă, oferă astfel ocazia de a clarifica anumite aspecte legate de
protecţia care trebuie acordată drepturilor fundamentale în cadrul construcţiei comunitare.

Este a doua acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare care poartă numele domnişoarei
G. Defrenne, fostă stewardesă în cadrul Société anonyme belge de navigation aérienne
(Sabena).

Angajată la 10 decembrie 1951 ca „stewardesă stagiară”, reclamanta a fost ulterior desemnată

pe funcţia de „însoţitor de bord şi stewardesă – însoţitor de zbor principal”, la 1 octombrie 1963, în
cadrul unui nou contract.�

Anterior, la 15 martie 1963, între Sabena şi organizaţiile sindicale reprezentative ale lucrătorilor,
fusese încheiat un contract colectiv care nu putea să dobândească forţă obligatorie printr-un
decret regal şi care, de fapt, nu a fost niciodată obligatoriu.

Contractul individual conţinea o clauză, în conformitate cu acest contract colectiv, potrivit

căreia „contractul personalului navigant de bord de sex feminin încetează de plin drept în toate
cazurile la data la care agentul în cauză împlineşte vârsta de 40 de ani”. Această clauză i s-a
aplicat domnişoarei Defrenne la 15 februarie 1968.

În conformitate cu dispoziţiile contractului, domnişoarei Defrenne i-a fost acordată o indemnizaţie

pentru încetarea contractului, echivalentă cu salariul pe un an de zile.

Prin urmare, domnişoara Defrenne a introdus o dublă acţiune.

La 9 februarie, a introdus în faţa Conseil d’État de Belgique (Consiliul de stat belgian) o acţiune
privind anularea Decretului regal din 3 noiembrie 1969 care stabilea normele speciale pentru
dobândirea dreptului la pensie de către personalul navigant din aviaţia civilă şi normele speciale
de aplicare a Decretului regal nr. 50 din 24 octombrie 1967 referitor la pensia pentru limită de
vârstă şi la pensia de urmaş a lucrătorilor salariaţi, în baza căruia s-a calculat pensia sa.

Răspunzând unei întrebări preliminare pe care instanţa belgiană, sesizată de domnişoara

Defrenne, v-a adresat-o (cauza 80/70), prezenta Curte, prin Hotărârea din 25 mai 1971, a hotărât
că o pensie pentru limită de vârstă instituită în cadrul unui sistem legal de securitate socială nu
reprezintă un avantaj plătit indirect de angajator lucrătorului în temeiul raportului de muncă, în
sensul articolului 119 (Rec., 1971, p. 445).�

��������������������������
Tradus din limba italiană
250
În paralel, la 13 martie 1968, domnişoara Defrenne a introdus împotriva Sabena, în faţa Tribunal
de travail din Bruxelles, o acţiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptului
că:���

1) remuneraţia care i-a fost plătită între 15 februarie 1963 şi 1 februarie 1966 era mai mică de
12 716 FB (franci belgieni), în comparaţie cu cea primită de un însoţitor de zbor, cu aceeaşi
vechime;

2) aceasta trebuia să beneficieze de o indemnizaţie pentru încetarea contractului de muncă de

166 138 FB;

3) trebuia să i se recunoască dreptul la o pensie de nivel superior până la concurenţa sumei de

334 000 FB.

Prin Hotărârea din 17 decembrie 1970, fără a recurge la competenţa care îi era conferită prin
articolul 177 din Tratatul CEE, Tribunal de travail din Bruxelles a respins cele trei capete de
cerere.

Prin urmare, domnişoara Defrenne a atacat în justiţie hotărârea respectivă în faţa Cour du
travail din Bruxelles, la 11 ianuarie 1971. În cele din urmă, la 23 aprilie 1975, această instanţă a
considerat că numai primul cap de cerere impunea interpretarea articolului 119 şi, prin urmare,
i-a adresat Curţii întrebările la care trebuie să răspundem.

Contrar avizului dat de auditeur général, Cour de travail a respins cererile referitoare la prejudiciul
pe care domnişoara Defrenne susţine că l-a suferit, în raport cu colegii săi de sex masculin, în
materie de pensie şi de lichidare, din cauza atât a unei discriminări salariale anterioare, cât şi a
unei diferenţe în privinţa vârstei de pensionare.

Au fost solicitate sume restante din salarii începând cu 15 februarie 1963 pe baza regulii de
prescriere la cinci ani, prevăzută la articolul 2277 din Codul civil belgian. Că această cerere se
limitează la 1 februarie 1966 se explică prin faptul că, începând de la acea dată, Sabena a plasat,
din proprie iniţiativă, stewardesele şi însoţitorii de zbor pe aceeaşi treaptă minimă de salarizare.

2. Întrebările adresate Curţii sunt următoarele:

1) Articolul 119 din Tratatul de la Roma introduce prin el însuşi, în mod direct în dreptul intern
al fiecărui stat membru al Comunităţii Europene, principiul remunerării egale a lucrătorilor de
sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată şi, prin urmare, conferă
lucrătorilor, independent de orice dispoziţie de drept intern, dreptul de a introduce o acţiune
în justiţie în faţa instanţelor naţionale pentru a determina respectarea acestui principiu?��������
În caz
afirmativ, începând de la ce dată?

2) Articolul 119 a devenit aplicabil în dreptul intern al statelor membre ca urmare a actelor
adoptate de autorităţile CEE (în caz afirmativ, care anume şi începând de la ce dată?) sau este
necesar să se admită, în materie, competenţa exclusivă a legiuitorului naţional?

3. Articolul 119 nu constituie o inovaţie absolută: acesta trebuie luat în considerare, pe

de o parte, în lumina principiilor recunoscute pe plan internaţional şi, pe de altă parte, din
perspectiva Tratatului de la Roma.

La nivel internaţional, articolul 119 reprezintă o extensie, „traducerea europeană” a Convenţiei

nr.� 100
�����������������������������������������������
a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din ���������
29 iunie ��������������������������������
1951 „privind remunerarea egală
a mâinii de lucru masculine şi a mâinii de lucru feminine pentru aceeaşi muncă prestată”.

251
Convenţia respectivă a fost ratificată de către toate statele membre ale CEE, chiar dacă unele
dintre acestea au ratificat-o ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Roma (Ţările de Jos în
1971 şi Irlanda în 1974). Belgia, la rândul său, o ratificase la 23 mai 1952. Această convenţie,
care a intrat în vigoare în anul următor, la 23 mai 1953, se aplică, prin urmare, tuturor statelor
membre, chiar dacă cu începere de la date diferite. Chestiunea dacă acest text este sau nu „self-
executing” nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte interpretarea care trebuie dată în dreptul
comunitar dispoziţiilor articolului 119 din Tratatul CEE, care îi corespunde din punct de vedere
material.

În Tratatul de la Roma, articolul 199 figurează la Capitolul 1 („Dispoziţii sociale”) de la Titlul III
(„Politica socială”) din Partea a treia („Politica Comunităţii”).�

Acesta îşi propune un obiectiv conform dispoziţiilor din preambulul tratatului şi ulterior explicat
mai clar la articolul 117, care recunoaşte „necesitatea de a promova îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă şi de muncă ale forţei de muncă, care permite egalizarea acestora în cadrul progresului”.
Această egalizare nu poate fi, în mod evident, atinsă fără aceea a condiţiilor de viaţă şi de
muncă, în special de remunerare, nu numai între statele membre, ci şi în interiorul fiecăruia
dintre acestea şi chiar între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin.

Astfel cum a afirmat avocatul general Dutheillet de Lamothe, articolul 119 are o dublă finalitate:
«un obiectiv social care determină toate ţările Comunităţii să accepte principiul cu caracter
eminamente social stabilit de Convenţia OIT; un obiectiv economic, care, prin crearea unui
obstacol în calea oricărei încercări de „dumping social” ca urmare a utilizării unei mâini de
lucru de sex feminin mai puţin retribuită decât mâna de lucru de sex masculin, favorizează
realizarea unuia dintre obiectivele fundamentale ale pieţei comune, şi anume instituirea unui
sistem care să garanteze că „nu se denaturează concurenţa”. » (Rec., 1971, p. 456).

Confirmarea acestui punct de vedere este dată atât de „documentele pregătitoare”, cât şi de
poziţiile adoptate ulterior de statele membre.

În termeni mult mai clari decât cei ai Tratatului CECO, ai căror autori îi atribuiau Comunităţii
obiectivul de a „realiza stabilirea progresivă a condiţiilor care să asigure prin ele însele distribuirea
cea mai raţională a producţiei la cel mai ridicat nivelul al productivităţii […]” (articolul 2), autorii
Tratatului de la Roma au declarat (în urmă cu aproape 20 de ani) că armonizarea „spontană” a
nivelurilor de salarizare ca urmare a acţiunii sindicatelor şi a instituirii progresive a pieţei comune
trebuie să fie completată printr-un efort special din partea guvernelor în domeniul respectiv.

4. Acesta ne aduce la formularea articolului 119. Primul său paragraf stabileşte că: „fiecare
stat membru asigură în prima etapă şi menţine ulterior aplicarea principiului remunerării egale
a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată”.

Principiul enunţat mai sus trebuia, prin urmare, să fie pus în aplicare anterior încheierii primei
etape, adică înainte de 1 ianuarie 1962.

Tratatul formează un tot: nu este posibil să se pună accentul pe unele dintre dispoziţiile acestuia
şi să se neglijeze altele, fără a se compromite echilibrul întregului.

Astfel, pentru a se evita orice întârziere care să afecteze politica socială anterior trecerii la
cea de-a doua etapă, Comisia a adresat statelor membre şi, prin intermediul acestora, tuturor
autorităţilor competente în materie de stabilire a nivelurilor de salarizare, o recomandare, datată
20 iulie 1960, prin care le reamintea acestora necesitatea îndeplinirii obligaţiei impuse prin
articolul 119 şi care indica mijloacele proprii în acest sens.

252
Dar, întrucât statele au considerat ulterior că nu erau în măsură să respecte termenul limită
prevăzut, „Conferinţa statelor membre” a adoptat, la 30 decembrie 1961, o rezoluţie privind
articolul 119, care stabilea un nou calendar pentru reducerea diferenţelor dintre grilele de
salarizare şi care stabilea data de 31 decembrie 1964 ca dată până la care trebuia eliminată orice
discriminare.

Este necesar să se remarce faptul că, atât recomandarea, cât şi rezoluţia insistă asupra necesităţii,
pentru statele membre, de a institui în ordinea lor juridică internă o cale de atac jurisdicţională
de care femeile să poată beneficia în caz de încălcare a articolului 119, ceea ce pare să indice că,
în opinia Comisiei şi a statelor membre, articolul 119 nu era „self-executing”.

Ajungând astfel la esenţa problemei, trebuie să analizăm dacă articolul 119 constituie o dispoziţie
cu efect direct.

În conformitate cu criteriile definite de jurisprudenţa prezentei Curţi, o dispoziţie comunitară

produce efecte directe, conferind persoanelor de drept privat dreptul de a o invoca în justiţie, în
cazul în care aceasta este clară şi suficient de precisă în conţinutul său, nu conţine nicio rezervă
şi este, în sine, completă, adică nu este nevoie de măsuri suplimentare de punere în aplicare,
naţionale sau comunitare, în vederea aplicării sale de către instanţa naţională;

este necesar să se analizeze dacă, prin natura şi conţinutul său, articolul 119, luat în considerare
atât în contextul, cât şi în spiritul tratatului, îndeplineşte aceste condiţii.

Dispoziţia în cauză obligă în mod absolut fiecare stat membru să asigure în prima etapă şi să
menţină ulterior aplicarea principiului remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor
de sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată.

Chiar dacă formularea folosită, „principiul remunerării egale”, poate părea prea generală, iar
însuşi termenul de „principiu” nu este foarte specific, obiectul dispoziţiei este, cu toate acestea,
clar:��������������������������������������������������������������������������
să se evite, în materie de retribuire, orice discriminare în detrimentul �������
femeii.

Am putea opina că, în pofida faptului că articolul 119 defineşte conceptul de remuneraţie în
sensul egalităţii, definiţia pe care acesta o dă nu este exhaustivă până în punctul de a elimina orice
incertitudine în ceea ce priveşte sfera clară a dispoziţiei.� Cu
������������������������������������������
toate acestea, jurisprudenţa prezentei
Curţi nu consideră un obstacol în calea recunoaşterii efectului direct al unei dispoziţii, faptul că
noţiunile pe care aceasta le enunţă necesită o interpretare din partea instanţei naţionale, care poate
utiliza, în special, procedura menţionată la articolul 177 din tratat (a se vedea cauza 27/67,
Fink-Frucht, Rec., 1968, p. 297 şi cauza 41/74 Van Duyn, Rec., 1974, p. 1337).

În ceea ce priveşte definirea noţiunii „aceeaşi muncă prestată”, care este, în orice caz, deja
prezentată la articolul 119 paragraful al treilea (care, pe lângă utilizarea noţiunii de „aceeaşi
muncă prestată” pentru munca plătită la oră, se referă, de asemenea, la remuneraţia acordată
unui lucrător plătit la oră care trebuie să fie aceeaşi pentru „locuri de muncă echivalente”), nu
este nevoie să i se exagereze importanţa în aplicarea articolului în cauză.

S-a observat în mod justificat că articolul 119 „nu vizează să stabilească situaţiile în care
bărbaţii şi femeile prestează aceeaşi muncă, ci numai să garanteze că sexul lucrătorului nu
este luat în considerare la stabilirea salariului. Dacă munca prestată este aceeaşi sau diferă
reprezintă o chestiune de fapt care urmează să fie stabilită în fiecare caz concret în funcţie de
responsabilităţile atribuite fiecărei persoane în cauză şi care nu trebuie să facă obiectul unei
decizii a priori, la fel cum nu există nicio decizie a priori ca doi lucrători de sex masculin

253
aflaţi pe aceeaşi treaptă de salarizare să presteze aceeaşi muncă (Levi Sandri, în Commentario
CEE, Vol. II, p. 956).

Prin urmare, se poate concluziona că, în măsura în care include eliminarea oricărei discriminări
pe motive de sex în sensul remunerării, articolul 119 impune o obligaţie clară, precisă şi nesupusă
vreunei condiţii.

Trebuie totuşi subliniat faptul că articolul 119 nu prevede sau, mai degrabă, nu prevede neapărat
întotdeauna toate implicaţiile posibile ale principiului remunerării egale pentru bărbaţi şi femei,
în integralitatea sa. Aplicarea principiului în cazul unor situaţii, altele decât cele vizate de text
(cazul prestării „aceleiaşi munci”, adică a unei munci echivalente), se situează fără îndoială în
afara sferei directe a dispoziţiei şi intră, mai exact, în cadrul politicii sociale a cărei definiţie
şi punere în aplicare depind, înainte de toate, de acţiunea de iniţiativă şi de coordonare a
executivului comunitar şi a statelor membre.

5. Obligaţia impusă statelor membre, destinatare formale ale dispoziţiei, se concretizează

într-o obligaţie de a acţiona, supusă unui termen precis (finalul primei etape).

Ştim că, prin Rezoluţia din 31 decembrie 1961, statele membre au stabilit să amâne până
la  31 decembrie 1964 termenul pentru punerea completă în aplicare a principiului remunerării
egale.

Întrucât trebuie stabilite valoarea şi sfera de aplicare a acestui act, observăm că, din punct de
vedere formal, acesta constituie un acord intervenit între reprezentanţii statelor membre, reuniţi
în cadrul Consiliului; în ceea ce priveşte sfera sa de aplicare, acesta precizează conţinutul
articolului 119, stabilind modalităţile şi calendarul de urmat pentru punerea sa în aplicare.

Fără nicio îndoială, această rezoluţie nu poate modifica tratatul, substituindu-se dispoziţiei clare
a articolului 119 în ceea ce priveşte termenul prevăzut de acesta. Hotărârea din 3 februarie 1976,
în cauza 59/75, Manghera, s-a pronunţat în acelaşi sens cu privire la rezoluţia referitoare la un
alt subiect.

Prin urmare, rezoluţia trebuie considerată un act eminamente politic, care exprimă preocuparea
statelor membre de a depăşi dificultăţile care decurg din aplicarea articolului 119. Aceasta nu
constituie o sursă autonomă de obligaţii pentru statele membre; aceste obligaţii îşi au originea
exclusiv în articolul din tratat.

Textul dispoziţiei pe care o analizăm implică, în mod cert, acţiunea statelor membre în vederea
executării depline a obligaţiei asumate.

Ţinând seama de acestea, ne putem întreba, prin urmare, dacă articolul 119 este conform cu cerinţa
de exhaustivitate a dispoziţiei, condiţie necesară pentru a i se recunoaşte caracterul direct.

Din jurisprudenţa Curţii reiese că nu i se poate nega unui articol al tratatului efectul direct
pentru simplul motiv că acesta le impune statelor membre o obligaţie de a acţiona, cu condiţia
ca obligaţia să fie impusă în mod clar şi fără rezervă, să aibă un conţinut bine determinat şi să
nu lase statelor membre o putere discreţionară efectivă de aplicare a dispoziţiei (a se vedea, de
exemplu, Hotărârea Curţii în cauza 57/65, Lütticke, Rec., 1966, p. 294).

Lăsând deoparte cazul în care era necesară stabilirea echivalenţei între munci diferite, situaţie
care putea da naştere, indubitabil, unor evaluări foarte complexe în sarcina, în primul rând, a
legiuitorului, aplicarea articolului 119 nu implică în mod obligatoriu adoptarea unor norme de

254
punere în aplicare în circumstanţe, care, în acest caz, privesc exclusiv instanţa solicitantă şi în
care munca, care este fără îndoială identică, este retribuită diferit pe motive de sex.

Ar putea exista, fireşte, dificultăţi legate de noţiunea de „remunerare”.

Cei care au redactat articolul 119 au încercat să definească această noţiune. Reluând în întregime,
la acest punct, textul articolului 1 litera (a) din Convenţia nr. 100, articolul 119 prevede că „prin
remunerare trebuie să se înţeleagă salariul sau suma obişnuite de bază sau minime, precum şi
toate celelalte drepturi salariale plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de angajator
lucrătorului în funcţie de munca prestată de acesta”.

În pofida acestor precizări, considerăm că va fi, în mod frecvent, necesar să se interpreteze noţiunea
de remunerare şi, în special, cea de „alte avantaje”. Curtea a făcut deja acest lucru în prima cauză
Defrenne şi, în ceea ce priveşte tratamentul funcţionarilor Comunităţii, în cauza 20/71 (Bertoni,
Rec., 1972, p. 345).

Cu toate acestea, considerăm a fi evident faptul că trebuie luat în considerare, în ceea ce

priveşte remunerarea, salariul sau plata de bază comună, astfel cum rezultă din baremul sau
grila de salarizare şi că, dacă la acest punct se observă o discriminare exclusiv pe motive de
sex, una dintre condiţiile de punere în aplicare a articolului 119 este îndeplinită. Să ne limităm
la a reaminti că, astfel cum observă instanţa solicitantă, diferenţa de 12 716 FB se datorează
diferenţei dintre „grilele de salarizare de bază” prevăzute pentru cele două sexe şi nu altor
avantaje suplimentare, directe sau indirecte, în numerar sau în natură, astfel cum sunt „primele
de zbor” sau „veniturile din barul avionului”.

În această privinţă, de asemenea, considerăm, prin urmare, că niciun obstacol nu se opune

aplicabilităţii directe a articolului 119 într-un caz identic celui în care instanţa naţională este
chemată să se pronunţe.

6. Însă aici ia naştere o altă întrebare. Spre deosebire de alte articole din tratat, cărora
Curtea le-a declarat până în prezent efectul imediat şi care se referă la chestiuni în privinţa
cărora există un raport juridic direct între stat şi cetăţeni (dreptul vamal sau fiscal, dreptul de
stabilire), articolul 119, cu toate că se limitează la a impune o obligaţie statelor, se referă, în
primul rând, la raporturile dintre persoane de drept privat. Discriminarea pe care dispoziţia
urmăreşte să o interzică va consta, în cea mai mare parte din cazuri, în acţiunea discriminatorie
a conducerii unei întreprinderi private în detrimentul unui lucrător de sex feminin.

Statul nu intervine în mod direct în stabilirea remuneraţiei decât în sectorul public; în sectorul
privat, însă, stabilirea salariilor depinde, în cea mai mare parte, de autonomia contractuală a
părţilor în cauză. Prin urmare, autorităţile interne puteau să nu fie în măsură, numai în temeiul
acestei dispoziţii, să impună imediat principiul egalităţii remunerării. În acest scop, este deci
necesar să se adopte norme interne corespunzătoare.

Din aceste motive, guvernele interveniente au susţinut că dispoziţia respectivă se limitează la

a nu impune o obligaţie directă decât statelor membre şi că aceasta nu putea genera drepturi şi
obligaţii pentru persoanele de drept privat.

Conform unui argument secundar, susţinut de agentul Comisiei, articolul 119 le poate permite,
dintr-un punct de vedere strict formal, persoanelor de drept privat să introducă o acţiune care,
chiar dacă este admisibilă, nu este întemeiată decât în caz de discriminare imputabilă statului în
calitate de angajator sau, cel puţin, în cazul sistemelor de plată instituite de autorităţile legislative
şi executive naţionale din ţara în cauză.

255
Aceste argumente par să interpreteze greşit principiile ordinii juridice comunitare, elaborate în
cursul a mai mult de douăzeci de ani de jurisprudenţă.

Mai întâi, în cazul în care se admite că dispoziţia este direct aplicabilă numai agenţilor care
ocupă funcţii publice, se dă naştere, astfel cum a subliniat agentul Guvernului Irlandei,
unei noi discriminări inacceptabile între sectorul public şi sectorul privat.� Natura
������������������
juridică a
societăţii Sabena şi raporturile sale cu statul belgian nu prezintă, prin urmare, importanţă în
speţă.

Să ne reamintim, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă şi bine întemeiată

a Curţii, normele destinate exclusiv statelor sunt, la rândul lor, de natură să genereze, în anumite
condiţii şi în beneficiul persoanelor de drept privat, drepturi pe care instanţa naţională poate şi
este obligată să le protejeze.

Criteriul determinant pentru stabilirea efectelor unei norme comunitare în dreptul intern nu îl
constituie destinatarii desemnaţi de norma respectivă, ci, mai degrabă, natura acesteia, pe care
Curtea o interpretează ca bazându-se „pe spiritul, economia şi textul” respectivei dispoziţii.

Obiectivul articolului 119 este de a elimina, într-un anumit termen, orice discriminare în
stabilirea salariilor şi, în consecinţă, nu numai discriminările care decurg din legi sau norme ale
statelor membre, ci şi cele care îşi au originea în contracte colective sau în contracte individuale
de muncă.

Prin urmare, obligaţia de a respecta principiul paritar le revine nu numai statelor membre
în ceea ce priveşte stabilirea salariilor funcţionarilor publici, ci, din moment ce dispoziţia
expresă conţinută de normă este suficient de clară şi precisă pentru a putea fi aplicată, de
asemenea, terţilor, aceasta se impune şi în domeniul care aparţine asociaţiilor sindicale şi
persoanelor de drept privat în vederea încheierii contractelor colective sau individuale,
numai în temeiul unei dispoziţii a tratatului, independent de alte dispoziţii adoptate în acest
scop de către state.

Interogată cu privire la o „reglementare” de ordin privat adoptată de către o organizaţie sportivă

internaţională, Curtea a afirmat (Hotărârea în cauza 36/74 Walrave, Rec., 1974, p. 1405) că atât
articolul 59, cât şi articolul 48 interzic nu numai discriminările care îşi au originea în acţiunea autorităţii
publice, ci şi „dispoziţiile de o altă natură care urmăresc să reglementeze, într-o manieră colectivă,
munca salariată şi prestările de servicii”. De fapt, realizarea obiectivelor fundamentale ale tratatului
este compromisă dacă nu se elimină, de asemenea, limitările […] impuse în exerciţiul autonomiei lor
juridice de către asociaţiile sau organismele care nu intră în sfera dreptului public”.

Este adevărat că, spre deosebire de libera circulaţie a persoanelor, principiul remunerării
egale nu se înscrie printre obiectivele fundamentale ale tratatului, însă aplicarea acestuia are
o importanţă cu totul specială pe calea „progresului economic şi social”, pentru a obţine o
„ameliorare constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă”.

7. Prin urmare, considerăm că putem concluziona că principiul remunerării egale, care,

prin însăşi natura sa, se referă direct la persoanele de drept privat, poate, în limitele pe care
le-am arătat mai sus, produce efecte directe în ceea ce priveşte aceste persoane şi le conferă
acestora posibilitatea de a-l invoca în faţa instanţelor naţionale, fără ca această posibilitate să fie
subordonată adoptării unor măsuri legislative speciale de către statele membre.

Cu siguranţă, adoptarea unor sancţiuni administrative, chiar penale, nu poate decât să consolideze
efectul direct al dispoziţiilor comunitare şi, în acest sens, este cu adevărat dezirabilă; însă

256
prima sancţiune constă în inaplicabilitatea dreptului naţional şi a oricărui act, public sau privat,
care este incompatibil cu norma comunitară direct aplicabilă.

Prin urmare, dacă legislaţia sau reglementările naţionale anterioare n-au fost decât implicit
abrogate sau modificate prin introducerea automată a acestor norme în ordinea juridică internă
sau dacă părţile contractante menţin în vigoare contracte colective sau individuale contrare
reglementării comunitare, nu va fi necesar, în sensul recunoaşterii efectului direct, ca aceste
măsuri să fie armonizate formal cu normele comunitare în cauză, astfel încât toţi cei interesaţi
să poată lua la cunoştinţă această inovaţie şi orice incertitudine cu privire la legislaţia în vigoare
să fie eliminată. Fără îndoială, este foarte dorită şi în acest caz o armonizare formală, însă
incertitudinile, presupunând că acestea există, pot fi eliminate prin utilizarea procedurii de
la articolul 177, iar riscul de a vedea această Curte asaltată de cereri de „clarificare” este un
argument care nu poate fi invocat decât în planul oportunităţii.

Prin urmare, în ceea ce priveşte aplicarea articolului 119, există o modalitate foarte simplă şi
eficientă de a combate discriminările: este de ajuns ca instanţele naţionale să declare nulă de
drept orice clauză dintr-un contract individual sau colectiv de muncă contrară acestei norme.
La acest punct, trebuie să cercetăm asupra înţelesului clar al expresiei: „nulitate absolută”.
Contrar axiomei „nu există nulitate în absenţa normei”, această nulitate este de ordin public şi
preexistă, prin urmare, dispoziţiilor speciale ale legii. În materie de remunerare, nulitatea de
drept implică faptul că remuneraţia prevăzută de clauza lovită de nulitate este automat înlocuită
de remuneraţia mai ridicată acordată lucrătorilor de sex masculin.

Nu este nimic nou aici. Instanţele mai multor state membre au procedat astfel pentru aplicarea,
chiar împotriva voinţei partenerilor sociali şi în absenţa unei norme de punere în aplicare,
principiului egalităţii de tratament inclus în constituţiile naţionale respective.

Mai mult, Curtea a recunoscut efectul direct al altor dispoziţii ale tratatului, cu toate că au ridicat
probleme mai serioase (de exemplu, articolul 95 alineatul (1) – Hotărârea în cauza 57/65, Lütticke,
Rec., 1966, p. 293).

Nu este nimic mai dificil pentru o instanţă naţională să nu aplice o clauză contractuală
discriminatorie, decât o lege naţională incompatibilă cu tratatul sau să acorde despăgubiri unei
persoane de drept privat ale cărei interese au fost vătămate prin aplicarea legii respective.

În afară de aceasta, în interpretarea articolului 119, Curtea nu poate face abstracţie de faptul că
principiul remunerării egale este consacrat în ordinea juridică a statelor membre, majoritatea
făcând din acesta un principiu garantat formal chiar de constituţie. În hotărârea pronunţată
la 17 decembrie 1970 în cauza 11/70, Internationale Handelsgesellschaft,Curtea a afirmat că
respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale ale dreptului
şi că protecţia acestor drepturi, în cadrul Comunităţii, poate şi trebuie să inspire tradiţii
constituţionale comune statelor membre. În acest sens, considerăm că interdicţia oricărei
discriminări bazate pe criterii de sex (în special în materie de remunerare) protejează un drept
care trebuie, de asemenea, considerat fundamental în ordinea juridică comunitară.

Curtea a declarat deja în cauza 33/74 (Van Binsbergen, Rec., 1974, p. 1299) şi în cauza 2/74
(Reyners, Rec., 1974, p. 631), în care discriminarea se baza pe un simplu criteriu de rezidenţă sau
de naţionalitate, că orice discriminare pe criterii de rezidenţă sau de naţionalitate este contrară
tratatului. Noi propunem extinderea acestei jurisprudenţe de către Curte la o discriminare
bazată numai pe criterii de sex, ceea ce aceasta a făcut deja în cazul funcţionarilor Comunităţii
(Hotărârea în cauza 20/71, Sabbatini, Rec., 1972, p. 352; Hotărârea în cauza 21/74, Airola,
Rec., 1975, p. 228).
257
8. Pentru a rezuma, în acest stadiu, observaţiile noastre, dorim să afirmăm că formularea
utilizată la articolul 119, „fiecare stat membru (asigură)”, preluată din Convenţia nr. 100 şi
care poate fi explicată prin faptul că punerea efectivă în aplicare a articolului 119 necesită
o acţiune continuă a autorităţilor statelor membre (şi a ceea ce denumim „parteneri sociali”,
adică a angajatorilor şi lucrătorilor, precum şi a organizaţiilor acestora), pentru a nu se pune în
pericol aplicarea principiului chiar şi în cazul unei dezvoltări tehnologice sau a unei schimbări
a conjuncturii, prezintă totuşi un sens mult mai profund în Tratatul de la Roma: aceasta se
referă nu numai la stat în calitate de autoritate angajată printr-un tratat internaţional, astfel cum
era cazul Convenţiei nr. 100, ci la toate autorităţile competente ale statului membru, inclusiv
instanţele care au datoria de a pune în aplicare dispoziţiilor tratatului.

Fără îndoială, aplicarea noţiunilor de „remunerare” şi de „muncă prestată” poate crea dificultăţi,
însă, de asemenea, este sigur că executarea obligaţiei trebuie să fie facilitată prin punerea în
aplicare a unui program de măsuri progresive” (Hotărârea din 21 iunie 1974, cauza 2/74,
Reyners, Rec., 1974, p. 631).

Acţiunea statelor membre şi a instituţiilor comunitare în domeniul legislativ, de reglementare

sau executiv, este cu siguranţă indispensabilă, întrucât, dacă principiul egalităţii de tratament
nu se aplică decât remunerării stricto sensu şi muncilor absolut identice, articolul 119 are în
practică o importanţă foarte limitată.

Aceasta le oferă statelor membre şi instituţiilor comunitare un domeniu larg de acţiune în

vederea punerii în aplicare, în afara sferei de aplicabilitate directă a articolului 119, a principiului
nediscriminării enunţat de acesta.

În fapt, discriminarea în detrimentul femeii este adesea mascată în spatele structurii remunerării,
al clasificării sau al descrierii muncii prestate, al caracteristicilor particulare ale mâinii de lucru
în anumite sectoare, ca să nu mai vorbim de inegalităţile cauzate de sistemele de formare
profesională şi de promovare sau de condiţiile de muncă, în general.

Lista studiilor sau anchetelor efectuate la nivel comunitar în vederea conferirii efectului deplin
principiului remunerării egale este considerabilă.

În afară de aceasta, în temeiul articolului 100, Consiliul a adoptat, la 10 februarie 1975, o

directivă care i-a fost înaintată la 14 noiembrie 1973 de către Comisie, în ceea ce priveşte
apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la aplicarea principiului remunerării egale a
lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin „pentru aceeaşi muncă prestată sau pentru
o muncă căreia i se atribuie o valoare echivalentă”. Această directivă urmăreşte să asigure o
aplicare armonioasă şi eficientă a principiului egalităţii de tratament prin generalizarea anumitor
norme pentru a putea să prevadă o protecţie minimă, în special în ceea ce priveşte protecţia
jurisdicţională. Statele membre au avut la dispoziţie un termen de un an, care se împlineşte
în februarie 1976, pentru a se conforma acestei directive şi de un termen de trei ani, care se
împlineşte în februarie 1978, pentru a prezenta un raport Comisiei cu privire la punerea în
aplicare a acesteia.

Totuşi, această directivă nu a modificat domeniul iniţial de aplicare a articolului 119: singurul
lucru care poate fi afirmat, fără ca nimeni să-l conteste, este că dispoziţiile adoptate în temeiul
articolului 100 (apropierea legislaţiilor) pot favoriza o mai bună aplicare a articolului 119.

9. Ca urmare a acestor considerente, putem acum face o evaluare cu privire la legislaţia

naţională care a determinat Cour du travail din Bruxelles să aibă îndoieli.

258
Articolul 14 din Decretul regal nr. 40 din 24 octombrie 1967, adoptat în vederea punerii în
aplicare a Legii din 31 martie 1967 privind redresarea economică, este formulat după cum
urmează:

„În conformitate cu articolul 119 din Tratatul de instituire a CEE, ratificat prin Legea din
2 decembrie 1957, orice lucrător de sex feminin poate intenta, în faţa instanţei competente,
o acţiune în scopul punerii în aplicare a principiului remunerării egale a lucrătorilor de sex
masculin şi a celor de sex feminin”.

Instanţa care a transmis cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare pare, prin urmare, să
considere, în conformitate cu raportul care însoţeşte textul, că doar de la 1 ianuarie 1968, data
intrării în vigoare a Decretului regal nr.� 40
��� �����������
(articolul �����������������������
30), lucrătorii de sex �������������������
feminin au dreptul
de a intenta acţiune în justiţie pentru ca angajatorul lor să respecte „dreptul individual care ia
naştere ca urmare a principiului remunerării egale”.

Dar faptul că autorităţile belgiene au considerat oportun, pentru o mai bună aplicare a articolului 119,
să prevadă în mod expres posibilitatea unei căi de atac în beneficiul lucrătorilor de sex feminin
nu implică în niciun caz că, în absenţa acestei măsuri, principiul conţinut de articolul 119 nu ar
crea şi nu creează un drept individual în beneficiul persoanelor de drept privat şi că un astfel
de drept există doar în măsura în care şi din momentul în care dreptul intern a recunoscut acest
principiu.

Măsura adoptată de autorităţile belgiene nu are nicio influenţă asupra domeniului de aplicare
a articolului 119; dacă acceptăm faptul că articolul 119, cel puţin în anumite limite, se aplică
imediat după sfârşitul primei etape, trebuie să recunoaştem că resortisanţii statelor membre
fondatoare puteau şi pot să se prevaleze de acest drept de la data amintită, sub rezerva normelor
referitoare la introducerea unei acţiuni în justiţie şi la prescripţia dreptului.

Este adevărat că în Belgia, regele refuză „sistematic” să confere forţă obligatorie unor
contracte colective contrare principiului prevăzut la articolul 119. Dar, întrucât contractul
colectiv încheiat între Sabena şi angajaţii săi nu se supune controlului regal, obstacolul
reprezentat de „autonomia voinţei partenerilor sociali” şi „libertatea de negociere şi de
încheiere a contractelor colective” nu a putut fi depăşit în acest fel. Dacă se doreşte eliminarea
eventualelor discriminări cuprinse în acest contract, acest lucru nu se poate face – pentru a
relua termenii din raportul însoţitor – decât prin crearea unei jurisprudenţe”. Dar acest lucru
nu e necesar să fie admis de legislaţia internă, ci reprezintă pur şi simplu traducerea din punct
de vedere juridic în ordinea internă a „efectului direct” al normei comunitare care trebuie să
fie aplicată.

Într-un caz cum este cel din speţa de faţă, decretul regal nu are relevanţă. Principiul conţinut de
articolul 119 din tratat a fost introdus în sistemul juridic belgian nu prin decretul regal în cauză,
ci prin Legea de ratificare a Tratatului CEE aprobată la 2 decembrie 1957.

În conformitate cu jurisprudenţa acestei Curţi, modalităţile de punere în aplicare adoptate

pentru implementarea unei dispoziţii comunitare nu pot pune în pericol aplicarea uniformă:
„contravin tratatului orice modalităţi de punere în aplicare care pot să reprezinte un obstacol
pentru efectul direct al regulamentelor comunitare şi să compromită, astfel, aplicarea simultană
şi uniformă a acestora în întreaga Comunitate” (Hotărârea din 7 februarie 1973, cauza 39/72,
Comisia/Republica Italiană, Rec., 1973, p. 113). Dispoziţia naţională în cauză poate fi utilă pe
viitor, însă nu poate influenţa conţinutul concret al principiului enunţat la articolul 119.

259
În final, considerăm că putem face următoarea constatare: în cele şase state membre originare,
o lucrătoare poate, de la 1 ianuarie 1962, exclusiv pe baza articolului 119, să acţioneze în
justiţie pentru a se opune oricărei încălcări a principiului enunţat la acest articol. În continuare,
corectitudinea fundamentării acţiunii depinde de conţinutul atribuit conceptelor de „remunerare”
şi „aceeaşi muncă”.

10. Un ultim argument împotriva „efectului direct” al articolului 119 este avansat de
guvernele Regatului Unit şi al Republicii Irlanda, care se arată extrem de sensibile la ceea ce se
poate numi „costul operaţiunii”.

Argumentele de acest gen, chiar dacă sunt demne de atenţie în ceea ce priveşte oportunitatea,
nu au valoare din punct de vedere legal. Nici dumneavoastră nu aţi considerat că este necesar să
schimbaţi interpretarea articolului 95, care a determinat în Germania iniţierea unui mare număr
de acţiuni şi care a pus în dificultate instanţele fiscale: „un astfel de argument – aţi spus – nu este de
natură, prin sine însuşi, să conteste corectitudinea fundamentării acestei interpretări” (Hotărârea
din 3 aprilie 1968 în cauza 28/67, Fa Molkerei-Zentrale Westfalen-Lippe, Rec., 1968, p. 227).

Pe de altă parte, dat fiind faptul că efectul direct nu este recunoscut de articolul 119 în ceea ce
priveşte remuneraţia în sine, plătită pentru aceeaşi muncă, impactul său financiar, ţinând seama
şi de efectele prescripţiei în diferite state membre, nu atinge un nivel prea ridicat.

Având în vedere considerentele menţionate anterior, concluzia noastră este că hotărârea este
următoarea:

În măsura în care este vorba despre remunerare în sens strict şi despre muncă, nu doar similară,
ci identică, de la 1 ianuarie 1962 articolul 119 din Tratatul de la Roma a introdus în dreptul
intern al statelor membre fondatoare ale Comunităţii principiul remunerării egale a lucrătorilor
de sex masculin şi a celor de sex feminin, conferind direct lucrătorilor interesaţi drepturi pe care
instanţele interne trebuie să le protejeze, fără că această protecţie să depindă de adoptarea în
prealabil a normelor de aplicare, naţionale sau comunitare.

260
61977J0106

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 9 MARTIE 1978

AMMINISTRAZIONE DELLE FINANZE DELLO STATO

împotriva

SIMMENTHAL S.P.A

(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Pretore di Susa)

„Neaplicarea de către instanţa naţională a unei legi contrare dreptului comunitar”

Cauza 106/77

Sumarul hotărârii

1. Întrebări preliminare – Sesizarea Curţii – Condiţii de declinare a competenţei

(Tratatul CEE, articolul 177)

2. Drept comunitar – Aplicabilitate directă – Concept – Consecinţe pentru instanţa

naţională

(Tratatul CEE, articolul 189)

3. Drept comunitar – Supremaţie – Drept naţional contrar – Inaplicabilitatea automată

a normelor existente – Obstacol pentru adoptarea actelor legislative contrare dreptului
comunitar

4. Drept comunitar – Dispoziţii direct aplicabile – Conflict între dreptul comunitar şi o lege
ulterioară naţională – Obligaţii şi competenţe ale instanţei naţionale sesizate – Neaplicarea
dispoziţiei naţionale, chiar în cazul în care este adoptată ulterior – Incompatibilitatea cu
tratatul a oricărei practici constituţionale ce rezervă soluţionarea conflictului unei autorităţi
alta decât instanţa sesizată.

1. Curtea se consideră sesizată cu privire la o cerere preliminară, introdusă în temeiul

articolului 177 din tratat, atâta vreme cât această cerere nu a fost retrasă de instanţa de care
aparţine sau desfiinţată, prin introducerea unei acţiuni de către o instanţă superioară.

2. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă că este necesar ca normele sale

să fie aplicate deplin şi în mod uniform în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare
şi de-a lungul întregii perioade în care sunt valabile. Dispoziţiile direct aplicabile sunt o sursă
imediată de drepturi şi obligaţii pentru toţi cei cărora le este adresată, fie că este vorba de statele
membre fie de persoane de drept privat; de asemenea, acest efect priveşte pe orice instanţă
care, în calitate de autoritate a unui stat membru, are misiunea de a proteja drepturile conferite
persoanelor particulare de către dreptul comunitar.

3. În virtutea principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele

instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre,
�������������������������������
Limba de procedură: italiana.
261
nu numai inaplicabilitatea, chiar din cauza intrării lor în vigoare, a oricărei dispoziţii contrare
din legislaţia naţională existentă, ci şi – atâta vreme cât aceste dispoziţii şi acte fac parte
integrală, cu rang prioritar, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru
– împiedicarea adoptării de noi acte legislative naţionale în măsura în care sunt incompatibile
cu normele comunitare.

Recunoaşterea unei eficacităţi juridice a actelor legislative naţionale ce intră pe domeniul în

care se exercită competenţa legislativă a Comunităţii sau care sunt incompatibile cu dispoziţiile
dreptului comunitar, neagă caracterul efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiţionat
şi irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, şi, astfel, aduce în discuţie chiar
bazele Comunităţii.

Instanţa naţională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenţei sale, a dispoziţiilor dreptului

comunitar, are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme lăsând neaplicată, la
nevoie, orice dispoziţie contrară legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără să fie necesar să
ceară sau să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice procedeu
constituţional.

În cauza 106/77,

având ca obiect cererea adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către
Pretore di Susa (Italia), pentru pronunţarea, în litigiul pendinte în faţa acestei instanţe între

AMMINISTRAZIONE DELLE FINANZE DELLO STATO (Administraţia Financiară a Italiei)

şi

SIMMENTHAL S.P.A., cu sediul la Monza,

a unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea articolului 189 din Tratatul CEE, în special
cu privire la efectele aplicabilităţii directe a dreptului comunitar în cazul unui eventual conflict
cu dispoziţiile naţionale.

CURTEA,

compusă din H. Kutscher, preşedinte, M. Sørensen şi G. Bosco (preşedinţi ai camerelor), A. M.

Donner, P. Pescatore, Lord Mackenzie Stuart şi A. O’Keeffe, judecători,

avocat general: domnul G. Reischl

grefier: domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

262
 Hotărâre

În fapt

Întrucât faptele cauzei, derularea procedurii şi observaţiile prezentate în temeiul articolului 20 din
Protocolul cu privire la statutul Curţii de Justiţiei a CEE pot fi rezumate după cum urmează:

I – Fapte şi procedura scrisă

La 26 iulie 1973, societatea pe acţiuni Simmenthal, cu sediul la Monza, a importat din Franţa,
prin Modane, un lot de carne de vită şi mânzat destinată consumului uman.

În urma controlului sanitar-veterinar, importul a fost supus plăţii unor taxe în valoare de 581 480
lire.

Controlul este prevăzut la articolul 32 din textul unic al legislaţiei sanitar-veterinare italiene
(Decretul Regal nr. 1265 din 27 iulie 1934; Gazetta Ufficiale nr. 186 din 9 august 1934).
Condiţiile de aplicare a acestei dispoziţii sunt stabilite la articolul 45 din Regulamentul de
poliţie veterinară (Decretul preşedintelui republicii nr. 320 din 8 februarie 1954; GU nr. 142 din
24 iunie 1954). Tabelul drepturilor aplicabile în 1973 a fost stabilit prin Legea nr. 1239 din
30 decembrie 1970 (GU nr. 26 din 1 februarie 1971).

Estimând că aceste controale sanitar-veterinare efectuate la trecerea frontierei şi taxele

percepute în acest sens constituie obstacole pentru libera circulaţie a mărfurilor interzise de
dreptul comunitar, la 13 martie 1976, societatea Simmenthal a introdus, în faţa Pretore de Susa,
o acţiune în vederea recuperării sumelor pe care le considera plătite pe nedrept.

În urma acţiunii societăţii Simmenthal, prin ordonanţa din 6 aprilie 1976, Pretore de Susa a
sesizat Curtea de Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, în temeiul articolului 177 din
Tratatul CEE. În urma acestei acţiuni a fost pronunţată hotărârea din 15 decembrie 1976 în
cauza 35/76 (Rec., p. 1871).

În dispozitivul acestei hotărâri, Curtea de Justiţie a afirmat, în special, că respectivele controale

sanitar-veterinare de la frontieră, fie că sunt sau nu realizate sistematic, cu ocazia importului
animalelor sau cărnii destinate consumului uman, constituie măsuri cu un efect echivalent
restricţiilor cantitative în sensul articolului 30 din tratat şi că acele sarcini pecuniare impuse
din motive de control sanitar-veterinar, la trecerea frontierei, vor fi considerate în principiu
cheltuieli cu efect echivalent drepturilor vamale.

În consecinţă, Pretore de Susa, prin ordonanţa emisă la 24 ianuarie 1977, a dispus ca Administraţia
Financiară a statului să ramburseze taxele percepute pe nedrept, cu dobândă.

La 23 februarie 1977, Administraţia Financiară a contestat ordonanţa de rambursare.

În prezenţa argumentelor prezentate de Administraţia Financiară, Pretore de Susa a constatat

că este sesizată cu privire la contradicţia existentă între anumite norme de drept comunitar şi o
lege naţională ulterioară, în temeiul Legii nr. 1239/70.

Conform jurisprudenţei recente a Curţii Constituţionale italiene, în special hotărârile nr. 232
din 30 octombrie 1975, nr. 205 din 28 iulie 1976 şi Ordonanţa nr. 206 din aceeaşi zi, pentru
soluţionarea acestei probleme Curtea Constituţională era necesar să fie sesizată cu privire la
caracterul neconstituţional al Legii nr. 1239/70 faţă de articolul 11 din Constituţie. Pe de altă
parte, nu este posibil să nu se ţină seama de jurisprudenţa bine stabilită a Curţii de Justiţiei cu

263
privire la aplicabilitatea dreptului comunitar în ordinea juridică a statelor membre: conform
acestei jurisprudenţe, dispoziţiile comunitare direct aplicabile produc efecte directe şi, prin ele
însele, sunt de natură să confere persoanelor particulare drepturi pe care instanţele naţionale
au obligaţia să le protejeze; ele nu pot face obiectul niciunei intervenţii din partea organelor
statului, susceptibilă să le compromită sau să le întârzie aplicarea deplină, întreagă şi uniformă
în statele membre.

Nu este posibil să se subestimeze inconvenientele ce se vor ivi dintr-o situaţie în care instanţa,
în loc să declare direct inaplicabilă legea internă ulterioară care se opune aplicării dreptului
comunitar, este necesar, de fiecare dată, să ridice problema caracterului neconstituţional,
cu consecinţa că, până la pronunţarea Curţii Constituţionale, dreptul comunitar nu îşi poate
produce efectele şi, de asemenea, dat fiind efectele ex nunc ale hotărârii Curţii Constituţionale,
nu este posibil să se repare retroactiv neîndeplinirea obligaţiilor internaţionale de către stat şi
nici asigurarea protecţiei complete a drepturilor subiective ale persoanei particulare apărute din
dispoziţiile comunitare şi determinate de acestea.

Prin urmare, este logic să se rezolve cu prioritate problema interpretării dreptului comunitar
privind întinderea efectivă a noţiunii de dispoziţii care sunt direct aplicabile.

În consecinţă, prin ordonanţa din 28 iulie 1977, Pretore de Susa a hotărât, în aplicarea
articolului 177 din Tratatul CEE, suspendarea judecăţii până ce Curtea de Justiţie se pronunţă
prin hotărâre preliminară cu privire la următoarele:

a) Dat fiind că, în temeiul articolului 189 din Tratatul CEE şi al jurisprudenţei constante a
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, dispoziţiile comunitare direct aplicabile, fără a
aduce atingere vreunei norme sau practici interne a statelor membre, este necesar să intre în
vigoare deplin, complet şi uniform în sistemele juridice ale acestora şi să fie aplicate uniform,
în special pentru garantarea drepturilor legale subiective create în favoarea persoanelor de
drept privat, domeniul de aplicare al dispoziţiilor menţionate este necesar să fie interpretat
în sensul că orice dispoziţii naţionale ulterioare contrare celor menţionate este necesar să fie
declarate direct inaplicabile, fără a se mai aştepta abrogarea lor de către organul legislativ
sau de către alte organisme constituţionale (declararea neconstituţionalităţii), în special în
cazul în care considerăm că, în ceea ce priveşte această a doua ipoteză, până la declararea
respectivă, legea naţională rămânând pe deplin aplicabilă, dispoziţiile comunitare nu îşi
pot produce efectele şi, prin urmare, aplicarea lor deplină, întreagă şi uniformă nu mai este
garantată, şi nici drepturile legale subiective create în favoarea persoanelor particulare nu mai
sunt protejate?

b) Legat de întrebarea anterioară, în cazul în care dreptul comunitar admite că protecţia

drepturilor legale subiective create ca urmare a dispoziţiilor comunitare „direct aplicabile”
poate fi suspendată până în momentul abrogării efective de către organele naţionale
competente a unor eventuale măsuri naţionale contrare, această abrogare este însoţită în
toate situaţiile de o retroactivitate deplină şi întreagă pentru a evita prejudicierea drepturilor
legale subiective?

Ordonanţa lui Pretore de Susa a fost înregistrată la grefa Curţii la 29 august 1977.

În conformitate cu articolul 20 din Protocolul de stabilire a statutului Curţii de Justiţiei a CEE,

la 28 octombrie 1977 Comisia Comunităţilor Europene şi-a prezentat observaţiile scrise, la 16
noiembrie societatea Simmenthal, pârâtă în acţiunea principală, şi la 25 noiembrie Guvernul
Republicii Italiene.

264
Pe baza raportului judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, Curtea a hotărât
deschiderea procedurii orale fără o cercetare judecătorească în prealabil.

II – Observaţii scrise prezentate în faţa Curţii

Societatea Simmenthal, pârâtă în acţiunea principală, examinează mai întâi problema raporturilor
dintre ordinea juridică comunitară şi ordinea juridică naţională, din punctul de vedere al
avocatului italian. În acest context, ea prezintă evoluţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale
italiene, cu referire în special la hotărârea nr. 183 din 27 decembrie 1973, hotărârea nr. 232
din 1975, hotărârea nr. 205 şi ordonanţa nr. 206 din 1976; soluţiile posibile, în caz de conflict
normativ, se reduc, de fapt, la alternativa abrogării, pe cale legislativă, a normei naţionale
incompatibile cu dispoziţiile comunitare anterioare şi la declararea neconstituţionalităţii de către
Curtea Constituţională. Hotărârea nr. 232 din 1975 a blocat şi cristalizat evoluţia jurisprudenţei
într-o soluţie la contururile rigide pe plan formal şi procedural, lipsită de perspective şi alternative,
grevată, pe plan intern, de inconveniente şi consecinţe în multe privinţe negative: creşterea
duratei şi a cheltuielilor de judecată, multiplicarea procedurilor judiciare, acumularea acţiunilor
în faţa Curţii Constituţionale, intervenirea acesteia în litigiile care ridică puţine probleme sau
deloc, reducerea funcţiilor Curţii Constituţionale.

Dat fiind contextul actual, prezenta cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare este necesar
să determine Curtea mai presus de toate să stabilească domeniul real de aplicare al unei dispoziţii
comunitare direct aplicabile cu privire la eventuale dispoziţii naţionale ulterioare contrare; cea
de-a doua întrebare este suplimentară şi are ca scop precizarea garanţiilor minime pe care este
necesar să le poată invoca persoana particulară, destinatara normelor comunitare, pentru a putea
fi cu adevărat guvernată de ordinea juridică comunitară.

Începând cu hotărârea din 5 februarie 1963 (cauza 26/62, Van Gend & Loos; Rec., p. 1),
jurisprudenţa Curţii de Justiţie precizează în mod progresiv aspectele esenţiale şi caracteristice ale
noţiunii de „aplicabilitate directă” a dreptului comunitar. Bazele acestei orientări jurisprudenţiale
constau în următoarele elemente:

Sistemul juridic comunitar constituie un nou sistem juridic de drept internaţional, care se aplică
nu numai statelor membre, ci şi cetăţenilor lor; el constituie un sistem juridic intern, integrat în
sistemul juridic al statelor membre şi care este necesar să fie recunoscut de instanţele acestora.
Dreptul comunitar are un caracter imperativ şi absolut; el implică, pentru autorităţile naţionale
competente, interzicerea aplicării unei dispoziţii naţionale recunoscută ca fiind incompatibilă
cu tratatul şi, după caz, obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru facilitarea intrării în
vigoare a dreptului comunitar. Normele dreptului comunitar este necesar să se aplice pe deplin
în acelaşi timp şi cu aceleaşi efecte pe întreg teritoriul Comunităţii. Este necesar ca acestea să
beneficieze de suveranitate absolută cu privire la dreptul intern al statelor membre, chiar şi în
cazul unei măsuri legislative ulterioare; statele membre nu pot invoca derogări de la dreptul
comunitar ce decurg din sistemul lor legislativ sau jurisdicţional, chiar şi în cazul în care este
vorba de dispoziţii sau de un sistem constituţional. Dreptul comunitar îşi produce efectele în
mod direct şi este apt să confere persoanelor particulare drepturile pe care instanţele naţionale
au obligaţia de a le proteja.

Soluţia impusă în Italia de către Curtea Constituţională prezintă, cu privire la principiile degajate
de jurisprudenţa Curţii de Justiţie, serioase inconveniente.

În cea mai bună dintre ipoteze, ea justifică aplicarea legilor naţionale incompatibile cu
dreptul comunitar până la intervenţia deciziei Curţii Constituţionale care constată caracterul
neconstituţional al acestor legi.
265
De asemenea, declararea neconstituţionalităţii legilor italiene nu are decât un efect parţial
retroactiv: efectele sale se opresc în faţa raporturilor numite „epuizate”, şi anume cele care
par reglate în mod definitiv şi irevocabil în virtutea unor acte sau evenimente care au ca efect
excluderea absolută a oricărei modificări în ceea ce le priveşte (res judicata, prescripţia,
decăderea din drepturi, acte administrative împotriva cărora nu poate fi exercitată nici o cale de
atac, contracte cu caracter esenţial); dispoziţia declarată neconstituţională, făcând parte de fapt
din sistemul juridic, a putut avea efecte ireversibile. Astfel, intervenţia Curţii Constituţionale
poate să nu se traducă în toate cazurile printr-o restabilire completă a dreptului legal subiectiv
creat în favoarea persoanelor particulare ca urmare a efectului dispoziţiei comunitare.

De altfel, legea italiană fiind singura aplicabilă până la declararea neconstituţionalităţii, instanţa
ordinară nu se poate prevala de procedura prevăzută la articolul 177 din Tratatul CEE.

Aceste constatări se aplică şi legilor „reproductive” care, neglijând caracterul direct şi imediat
aplicabil al regulamentelor comunitare, reproduc dispoziţiile în totalitate sau parţial.

Soluţia impusă de Curtea Constituţională are repercusiuni deosebit de grave asupra protecţiei
persoanelor particulare:���������������������������������������������������������������������
acestea nu pot obţine o protecţie completă şi directă a drepturilor
care le sunt conferite prin dispoziţiile comunitare înainte de hotărârea favorabilă a Curţii
Constituţionale; sunt descurajate să introducă acţiuni în justiţie printr-un mecanism greoi şi
complex; administraţia publică nu este încurajată să aplice în mod exact şi integral dreptul
comunitar operatorilor economici italieni sau cetăţenilor celorlalte state membre.

Astfel, sunt nerespectate principiul suveranităţii dreptului comunitar, acesta trebuind să facă
loc legii interne ulterioare, principiul aplicării întregi şi uniforme, efectele sale părând pentru
moment paralizate temporar într-un stat membru, precum şi principiul efectului direct, persoanele
particulare neputând beneficia de drepturile create în favoarea lor ca urmare a dispoziţiilor
comunitare, iar instanţele neputând proteja aceste drepturi.

Curtea Constituţională însăşi a recunoscut aceste inconveniente: estimând că nu le poate

elimina, a adresat organului legislativ italian o invitaţie precisă de a acţiona în vederea abrogării
dispoziţiilor incompatibile cu dreptul comunitar şi neprejudicierii pe viitor a aplicării depline a
acestui drept.

O soluţie conformă principiilor stabilite de către Curtea de Justiţie este cu toate acestea posibilă:
este suficient, ca şi în celelalte state membre, să i se recunoască instanţei ordinare autoritatea de
a nu aplica dispoziţiile interne incompatibile cu dreptul comunitar.

Guvernul Republicii Italiene se îndoieşte de relevanţa întrebărilor preliminare adresate şi, prin
urmare, de aplicabilitatea articolului 177 din Tratatul CEE în speţă: instanţa de trimitere însăşi
pare să admită că este incompetentă să judece cererea care opune părţile în acţiunea principală;
în aceste condiţii, soluţia întrebărilor adresate Curţii nu este considerată „necesară” pentru a
hotărî asupra fondului procesului.

În orice ipoteză, aceleaşi întrebări au fost deja adresate Curţii. Astfel, în hotărârea din 3 februarie 1977
(cauza 52/76, Benedetti; Rec., p. 163), după ce a constatat că este de datoria sa, în cadrul
procedurii articolului 177, să interpreteze chestiuni de drept intern, Curtea a considerat că
„scopul unei întrebări preliminare este să hotărască o chestiune de drept, iar instanţa naţională
este obligată să interpreteze dispoziţiile şi actele comunitare în cauză”; acest principiu constituie
condiţia prealabilă, dar şi limita relevanţei care poate fi atribuită, în cadrul ordinii juridice
comunitare, întrebărilor adresate Curţii în această cauză.

266
Instanţa naţională, atunci când soluţionează un litigiu, nu poate aplica clar norme de drept intern
pe care le consideră contrare sau incompatibile cu dreptul comunitar, în special în cazul în
care interpretarea prealabilă de către Curtea de Justiţie a dreptului comunitar nu permite nici o
îndoială cu privire la incompatibilitatea cu dispoziţia naţională ulterioară. Evident, eficacitatea
dispoziţiilor comunitare direct aplicabile, care acordă persoanelor particulare drepturi pe care
instanţele sunt obligate să le protejeze, nu mai poate fi compromisă sau eşuată ca urmare a
dispoziţiilor contrare de drept intern.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte modul de asigurare a neaplicabilităţii dispoziţiei contrare

de drept intern, fiind vorba de o chestiune de drept intern, soluţia concretă nu poate decât să
depindă de diferitele sisteme constituţionale ale statelor membre; o eventuală contradicţie între
norma naţională şi dispoziţia comunitară este necesar să fie eliminată prin procedeele oferite de
fiecare sistem juridic intern.

O asemenea contradicţie nu poate privi, de altfel, decât normele de drept intern ulterioare
dispoziţiilor comunitare: normele interne anterioare, contrare dreptului comunitar, sunt implicit
abrogate de norma comunitară contrară, adoptată ulterior. În ceea ce priveşte dispoziţiile de
drept intern posterioare, o eventuală contradicţie poate să fie rezolvată, în practică, prin aplicarea
principiului de interpretare a specialităţii, ratione materiae, a dreptului comunitar. În cazul în care
o eventuală contradicţie a normelor nu poate fi rezolvată sau aplanată în acest mod, supremaţia
dreptului comunitar este necesar să fie garantată; o asemenea garanţie nu poate fi asigurată decât
prin mijloacele pe care le oferă ordinea constituţională a diferitelor state membre.

În hotărârea nr. 232 din 1975, Curtea Constituţională a confirmat că sistemul juridic italian
nu permite instanţei „să nu aplice” norma de drept; acest criteriu este conform principiului
separării puterilor.

Pentru a nu fi aplicată, o dispoziţie legislativă, chiar contrară principiilor enunţate de

Constituţie, este necesar să fie abrogată sau declarată contrară Constituţiei de către organul
constituţional competent. Acest mijloc juridic pare eficace şi adecvat şi pentru eliminarea şi
rezolvarea eventualelor contradicţii între normele de drept intern şi dreptul comunitar, Curtea
Constituţională italiană recunoscând, prin hotărârea nr. 183 din 1973, că normele de drept intern
care reproduc dispoziţii comunitare şi care sunt contrare sau incompatibile cu dreptul comunitar
sunt neconstituţionale.

Faptul că norma de drept intern, declarată neconstituţională deoarece este contrară dreptului
comunitar, „încetează să mai fie în vigoare în ziua următoare celei în care este publicată decizia”
nu constituie un obstacol pentru protecţia drepturilor conferite persoanelor particulare prin
normele comunitare: acest criteriu nu împiedică persoanele particulare să susţină aplicabilitatea
directă a normelor comunitare; declararea neconstituţionalităţii permite, de asemenea, persoanei
particulare care nu s-a preocupat anterior în această privinţă, să-şi protejeze drepturile ce decurg
din dreptul comunitar, singurele limite aplicabile în această circumstanţă fiind prescripţia şi
decăderea, a căror opozabilitate a fost recunoscută în mod expres, în cadrul ordinii comunitare,
de către Curtea de Justiţie.

De fapt, declararea neconstituţionalităţii unei norme de drept are efect retroactiv şi se aplică
normei ab initio, eliminând-o ex tunc din sistemul juridic de la data intrării sale în vigoare, în
cazul în care este vorba de o normă ulterioară intrării în vigoare a Constituţiei sau de la data
intrării în vigoare a Constituţiei, în cazul în care este vorba de o normă care îi precedă.

Soluţia oferită de sistemul juridic italian prezintă avantaje considerabile pentru garanţia
superioară cu privire la aplicarea uniformă a dreptului comunitar.
267
Recunoaşterea competenţei instanţei de a nu aplica norma de drept intern incompatibilă cu
dreptul comunitar echivalează cu garantarea aplicării normei comunitare numai în singurul caz
concret prezentat instanţei şi pentru protecţia singurului drept precis revendicat cu această ocazie;
norma naţională rămâne, cu toate acestea, în vigoare şi este, de fapt, exclusiv aplicabilă atunci
când eventuala încălcare a drepturilor acordate persoanelor particulare prin normele comunitare
nu a fost invocată în instanţă. De fiecare dată când incompatibilitatea normei interne cu dreptul
comunitar nu a fost percepută de către organul legislativ naţional, aceasta este necesar să fie
asigurată prin procedura complexă a articolului 169 din Tratatul CEE, al cărei singur rezultat
este să-l facă pe statul în cauză conştient de necesitatea de a modifica norma de drept intern
contrară dreptului comunitar.

În mod clar, cea mai eficientă şi mai importantă este declararea neconstituţionalităţii dispoziţiei
aceasta poate garanta respectarea dreptului comunitar, in concreto, erga omnes,
legislative:��������������������������������������������������������
adică într-o mai mare măsură decât neaplicarea din partea singurei instanţe.

Incompatibilitatea unei dispoziţii de drept intern cu normele comunitare, chiar în cazul în care
norma comunitară a fost deja interpretată de Curtea de Justiţie, se adevereşte a fi discutabilă pentru
faptul că aprecierea şi controlul eventual al normei de drept intern nu sunt de competenţa Curţii
de Justiţie în interpretarea preliminară; recunoaşterea, în acest caz, a competenţei fiecărei instanţe
naţionale de a nu aplica o dispoziţie de drept intern echivalează cu respectarea dreptului comunitar
în funcţie de aprecierile variabile şi contingente ale fiecărei instanţe interne, cu diferite grade de
competenţă juridică, fără să existe o garanţie de aplicare uniformă efectivă a dreptului comunitar.

Pe de altă parte, este vădit decisivă intervenţia unei declaraţii de neconstituţionalitate, singura
susceptibilă să excludă din legislaţia naţională dispoziţia contrară, într-un mod atât de definitiv
încât chiar şi „neaplicarea” de către instanţa de ultim grad de competenţă juridică nu poate
ajunge la acelaşi rezultat.

Aceste consideraţii se aplică pentru cazurile în care interpretarea relevantă a normei comunitare
ajunge să încredinţeze instanţei naţionale responsabilitatea de a verifica dacă norma de drept
intern este susceptibilă să aibă consecinţe incompatibile cu dreptul comunitar; ele sunt şi mai
evidente în cazul în care hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie cu privire la compatibilitatea
posibilă a anumitor norme naţionale cu dreptul comunitar face apel la noţiunile de „caracter
rezonabil” şi de „proporţionalitate”. Recunoaşterea dreptului instanţei, în asemenea cazuri,
de a hotărî aplicarea sau neaplicarea normei de drept intern echivalează cu supunerea acestor
probleme la aprecieri individuale subiective şi variabile. Principiul certitudinii juridice este
contestat; norma de drept intern este considerată ca fiind sau nu compatibilă cu norma comunitară
în funcţie de aprecierea fiecărei instanţe a consecinţelor posibile ale normei de drept intern,
a caracterului rezonabil şi a proporţionalităţii consecinţelor sale; este necesar – şi iniţiativa
aparţine părţilor – să se pronunţe o decizie a instanţei de ultim grad de competenţă juridică; în
orice caz, această soluţie impune pentru protejarea drepturilor acordate persoanelor particulare,
recurgerea la autoritatea judiciară.

Asemenea inconveniente şi, mai ales, timpul considerabil necesar pentru a reuşi blocarea
aplicării unei norme de drept intern incompatibilă cu dreptul comunitar sunt evitate în sistemele
juridice care, asemenea celui italian, nu îşi autorizează instanţele naţionale să nu aplice legea.
În asemenea cazuri, care cer o apreciere prealabilă a legalităţii constituţionale chiar a normei de
drept intern, aprecierea compatibilităţii sale cu dreptul comunitar, a caracterului său rezonabil şi a
proporţionalităţii sale de către instanţele naţionale şi în condiţiile stabilite de normele comunitare,
aşa cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie, culminează cu o apreciere unică, ce se aplică erga
omnes şi contribuie în definitiv la garantarea unei aplicări uniforme a dreptului comunitar.

268
Prin urmare, Curtea este necesar să hotărască că instanţa naţională nu poate aplica norme
de drept intern contrare dreptului comunitar şi că eliminarea acestei contradicţii se face prin
mijloacele şi procedurile prevăzute de ordinea juridică internă.

Comisia reaminteşte că, în materie de conflicte între legislaţia internă şi dreptul comunitar, în
Italia cele mai grave probleme au fost create de numeroasele legi ce reproduc norme comunitare
cu efect direct. Deşi criticabile pe plan tehnic, majoritatea acestor legi nu reproduc normele
comunitare decât cu scopul de a introduce măsuri legitime de punere în aplicare; prin urmare,
ele pot şi este necesar să fie interpretate într-un sens care nu se opune principiului aplicabilităţii
directe. Instanţa are obligaţia de a căuta, în primul rând, calea interpretării conform dreptului
comunitar; aşa este normal într-un stat care aplică principiul „pacta sunt servanda” şi care, în
plus, şi-a asumat obligaţiile prevăzute în tratat, în special la articolul 5.

Doctrina şi jurisprudenţa italiană n-au avut probleme în a recunoaşte că dreptul comunitar cu

efect direct este superior legislaţiei naţionale contrare anterioare.

În ceea ce priveşte legislaţia naţională contrară posterioară, Curtea Constituţională italiană,

prin hotărârea nr.14 din 7 martie 1964, a decis că Tratatul CEE, aplicabil în Italia printr-o lege
ordinară, nu este superior acesteia; prin urmare, în prezenţa unei legi ulterioare incompatibile cu
tratatul, este necesar să fie aplicat principiul „lex posterior derogat priori”. Singurul remediu al
acestei încălcări a dreptului internaţional constă într-o nouă intervenţie a organului legislativ.

Jurisprudenţa ulterioară a Curţii Constituţionale a evoluat; o dovedesc hotărârea 183 din 1973
şi, în special, hotărârea nr. 232 din 1975. Conform acesteia din urmă, încălcarea de către o
lege naţională ulterioară a dreptului comunitar cu efect direct atrage o sancţiune gravă în
conformitate cu dreptul intern, şi anume declararea că această din urmă lege este considerată
neconstituţională de către Curtea Constituţională sesizată de instanţa din acţiunea principală.

Cu toate acestea, recunoaşterea explicită a supremaţiei dreptului comunitar are o limită: instanţa
sesizată cu privire la o cauză nu este împuternicită să elimine legea ulterioară incompatibilă cu
norma comunitară; are obligaţia de a sesiza în prealabil Curtea Constituţională şi de a aştepta ca
aceasta să declare neconstituţionalitatea legii.

Aceste cazuri reprezintă, comparate cu situaţia anterioară, un important progres. Declararea

neconstituţionalităţii se impune nu numai instanţei care a sesizat Curtea Constituţională şi nu
se aplică numai inter partes pentru cauza judecată; ea se impune tuturor instanţelor şi se aplică
erga omnes. Din punctul de vedere al termenului-limită, intervenţia într-un stadiu avansat al
singurei instanţe competente în dreptul constituţional poate prezenta un avantaj. Articolul 136
din Constituţie, conform căruia o dispoziţie legislativă este declarată neconstituţională încetează
să mai aibă efect din ziua următoare datei de publicare a hotărârii, este interpretat în sensul
că, începând cu această dată, dispoziţia respectivă este necesar să fie tratată ca nemaifăcând
parte din sistemul legislativ în vigoare; prin urmare, instanţa este obligată să nu o mai aplice
retroactiv, ceea ce echivalează cu o interpretare ex tunc; singurele care nu mai pot fi readuse în
discuţie sunt acele lucruri reglate definitiv conform acelei legi.

Cu toate acestea, faptul că instanţei îi este interzis să aplice norma comunitară atâta timp cât
legea ulterioară contrară nu a fost eliminată de instanţa constituţională nu se conciliază cu
principiul, esenţial în ordinea juridică comunitară, al supremaţiei dreptului comunitar.

Acest principiu al supremaţiei dreptului comunitar nu îşi găseşte sursa în diversele constituţii
naţionale, cu riscul evident al unor soluţii diferite în funcţie de conţinutul acestora, ci în dreptul
comunitar însuşi. Principiul supremaţiei şi cel al efectului direct implică inopozabilitatea

269
ipso jure a legilor naţionale contrare, fără a fi necesară aşteptarea abrogării lor de către organul
legislativ sau de către o curte constituţională.

O lege contrară dreptului comunitar este inopozabilă acestuia; ea nu reprezintă un obstacol ce

este necesar să fie eliminat în prealabil prin abrogare sau prin declararea ca neconstituţională.

Inacceptabilă în planul principiilor, interdicţia făcută instanţei de a aplica dreptul comunitar

înaintea declarării neconstituţionalităţii conduce, în practică, la îngreunarea în mod inutil a
procedurii în toate cazurile în care incompatibilitatea legii naţionale cu dreptul comunitar
pare suficient de clară. Interpretarea normei comunitare este datoria Curţii de Justiţiei; atunci
când aceasta s-a pronunţat în temeiul articolului 177, unica marjă lăsată aprecierii autorităţilor
naţionale priveşte examinarea legii naţionale în vederea verificării conformităţii sale cu norma
comunitară astfel interpretată. Această marjă este în general foarte restrânsă; ea devine nulă
în cazul în care Curtea de Justiţie a constatat deja încălcarea normei comunitare în temeiul
articolului 169. În asemenea situaţii, lunga suspendare a procesului, în aşteptarea pronunţării
Curţii Constituţionale, nu este justificată de niciun avantaj în temeiul certitudinii juridice.
Declararea neconstituţionalităţii fiind practic automată, însuşi rolul Curţii Constituţionale este,
de altfel, diminuat.

Noua cale deschisă în Italia pentru eliminarea legilor naţionale incompatibile cu dreptul
comunitar, constând dintr-o declarare a neconstituţionalităţii, poate reprezenta o consolidare a
acestui drept şi poate fi utilă în cazuri complexe ce pot da naştere la proceduri lungi şi multiple;
însă, devenind obligatorie, nu poate înlocui metoda directă pe care instanţa din acţiunea
principală este necesar s-o adopte în orice alt caz şi care constă din aplicarea normei comunitare
şi nu a normei naţionale contrare. Problema dacă această concurenţă de soluţii este admisibilă
în sistemul constituţional italian nu este relevantă în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte a doua întrebare adresată Curţii, este evident că, în cazul în care, prin
ipoteză, instanţa era constrânsă să aştepte, pentru a putea aplica dreptul comunitar cu efect
direct, eliminarea legii contrare, aceasta este necesar să aibă efect retroactiv la data la care
norma comunitară a intrat în vigoare; în caz contrar, încălcările trecute ale drepturilor legale
subiective bazate pe această regulă devin ireparabile.

Cu toate acestea, cerinţa efectului retroactiv nu poate fi absolută; aceasta este necesar să se
concilieze cu principiul fundamental al certitudinii juridice, care justifică stabilirea termenelor-
limită de introducere a acţiunii şi de interzicere de a aduce în discuţie hotărârile care au dobândit
autoritatea de res judicata.

Întrebările adresate de Pretore de Susa pot primi următoarele răspunsuri:

Dispoziţiile comunitare cu efect direct nu pot fi afectate de dispoziţiile legislative naţionale

contrare, fie că sunt anterioare sau ulterioare. Faptul că organul legislativ poate abroga legea
contrară sau că o curte constituţională îi poate declara neconstituţionalitatea, dacă poate contribui
la asigurarea respectării dreptului comunitar, nu poate împiedica instanţa să aplice dispoziţiile
comunitare cu efect direct, indiferent de existenţa acestor dispoziţii legislative.

Protejarea drepturilor subiecte create ca urmare a dispoziţiilor comunitare cu efect direct

este necesar să fie asigurată de la data intrării în vigoare a acestor dispoziţii. Oricare este
modalitatea urmată pentru a pune capăt aplicării legilor naţionale incompatibile cu dispoziţiile
comunitare, instanţa este necesar să asigure respectarea acestora din urmă chiar la data intrării
lor în vigoare, chiar şi pentru trecut, sub singura rezervă a efectelor prescripţiei, decăderii sau
autorităţii de res judicata.

270
III – Procedura orală

Societatea Simmenthal, pârâtă în acţiunea principală, reprezentată de Emilio Cappelli, avocat

la Baroul Roma, Guvernul Republicii Italiene, reprezentat de dl. Arturo Marzano, avocat al
statului, şi Comisia Comunităţilor Europene, reprezentată de dl. Giancarlo Olmi, director
general adjunct al serviciului juridic, au prezentat observaţii orale şi au răspuns la întrebările
adresate de către Curte în şedinţa din 26 ianuarie 1978.

Guvernul Republicii Italiene a insistat asupra faptului că întrebările adresate de Pretore de

Susa şi-au pierdut, în cursul procedurii, orice relevanţă, având în vedere că Legea nr. 889 din
14 noiembrie 1977 (GU nr. 337 din 12 decembrie 1977) prevede că „taxele pentru controlul
sanitar-veterinar stabilite conform baremului anexat la Legea nr. 1239 nu se plătesc pentru
produsele acoperite de organizaţia comună a pieţelor agricole” şi Curtea Constituţională, în
hotărârea nr. 163 din 29 decembrie 1977, a declarat că articolul unic din Legea nr. 1239, precum
şi baremul anexat acestuia cu taxele pentru controlul sanitar-veterinar la importul în Italia de
animale pentru abatorizare, carne, produse şi piei de origine animală sunt neconstituţionale.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 16 februarie 1978.

În drept

1. Prin ordonanţa din 28 iulie 1977, primită la Curte la 29 august 1977, Pretore di Susa a
adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare privind principiul
aplicabilităţii directe a dreptului comunitar, astfel cum este prevăzut la articolul 189 din tratat,
pentru a se stabili efectele acestui principiu în cazul unei contradicţii între o normă de drept
comunitar şi o dispoziţie ulterioară din legislaţia naţională;

2. Este necesar să fie reamintit că, într-un stadiu anterior litigiului, Pretore adresase Curţii
întrebări preliminare care să-i permită să aprecieze dacă taxele sanitare, percepute pentru
importurile de carne de bovine în temeiul „textului unic” al legislaţiei sanitar-veterinare italiene, a
căror rată fusese stabilită, în urma ultimelor modificări, prin baremul anexat la Legea nr. 1239 din
30 decembrie 1970 (Gazzeta Ufficiale nr. 26 din 1 februarie 1971), sunt compatibile cu tratatul
şi anumite reglementări – în special Regulamentul nr. 805/68 al Consiliului din 27 iunie 1968
privind organizarea comună a pieţelor în sectorul cărnii de vită şi mânzat (JO L 148, pag. 24);

3. În urma răspunsurilor Curţii pronunţate în hotărârea din 15 decembrie 1976, C-35/76

(Clg., p. 1871), Pretore, considerând perceperea taxelor respective incompatibilă cu dispoziţiile
dreptului comunitar, a adresat Amministrazione delle Finanze dello Stato (Administraţia
Financiară a Italiei) o somaţie privind rambursarea sumelor percepute nejustificat, cu dobânzile
aferente;

4. Administraţia Financiară a contestat această somaţie;

5. Având în vedere argumentele părţilor pe parcursul procedurii ulterioare acestei contestaţii,

Pretore a reţinut că în faţa sa se ridică problema privind conflictul între dreptul comunitar şi o
lege naţională ulterioară, respectiv Legea nr. 1239/70;

6. S-a reamintit că, în conformitate cu jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale a Italiei

(hotărârile 232/75 şi 205/75, ordonanţa 206/76), soluţionarea unei asemenea probleme presupune
ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale a legii contestate, în
temeiul articolului 11 din Constituţie;

271
7. Având în vedere, pe de o parte, jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie cu privire la
aplicabilitatea dreptului comunitar în sistemele juridice ale statelor membre şi, pe de altă parte,
inconvenientele care pot decurge din situaţiile în care judecătorul, în loc să declare din oficiu
că o lege care se opune efectului deplin al dreptului comunitar este inaplicabilă, Pretore este
necesar să ridice o problemă de constituţionalitate, s-a adresat Curţii cu următoarele întrebări:

a. Întrucât, în temeiul articolului 189 din Tratatul CEE şi a jurisprudenţei constante a Curţii
de Justiţie a Comunităţilor Europene, dispoziţiile comunitare direct aplicabile este necesar,
în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline
în ordinea juridică ale acestora din urmă şi să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta
drepturile subiective ce au luat naştere în favoarea particularilor, rezultă că domeniul de aplicare
al normelor respective este necesar să fie înţeles în sensul că eventualele dispoziţii naţionale
ulterioare, în contradicţie chiar cu aceste norme comunitare, este necesar să fie considerate
inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aştepte eliminarea lor chiar de către legiuitorul
naţional (abrogare) sau de către alte autorităţi constituţionale (declararea neconstituţionalităţii),
în special în cazul în care se consideră, în ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, că, până în
momentul în care intervine decizia respectivă, legislaţia naţională rămânând pe deplin aplicabilă,
normele comunitare nu pot produce efecte şi că, în consecinţă, aplicarea lor integrală, completă
şi uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naştere
în favoarea particularilor?

b. În legătură cu întrebarea precedentă, presupunând că dreptul comunitar admite că protecţia

drepturilor subiective ce au luat naştere prin dispoziţii comunitare „direct aplicabile” poate
fi amânată până în momentul abrogării efective de către autorităţile naţionale competente a
eventualelor dispoziţii naţionale aflate în conflict cu aceste norme comunitare, această abrogare
este necesar să fie în toate cazurile însoţită de o retroactivitate deplină, astfel încât să se evite ca
drepturile subiective să nu fie vătămate?

Cu privire la sesizarea Curţii

8. În observaţiile sale orale, agentul guvernului italian a atras atenţia Curţii asupra hotărârii
Curţii Constituţionale nr.� 163/77
�����������
din 22
�������������
decembrie 1977,
���������������������������������������
pronunţată ca urmare a ridicării
excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţele din Milano şi Roma, unde s-a declarat
că anumite dispoziţii ale Legii nr. 1239 din 30 decembrie 1970, inclusiv cele relevante pentru
litigiul pendinte în faţa Pretore di Susa, sunt neconstituţionale;

9. Dispoziţiile contestate au fost eliminate prin efectul deciziei de neconstituţionalitate,

întrebările formulate de Pretore sunt lipsite de interes, astfel încât nu mai este cazul să li se
răspundă;

10. Este necesar să fie amintit, în acest sens că, în conformitate cu practica sa constantă,
Curtea se consideră sesizată printr-o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, introdusă
în temeiul articolului 177, atâta timp cât această cerere nu a fost retrasă de instanţa de trimitere
sau casată într-o cale de atac, de către o instanţă superioară;

11. Hotărârea invocată, pronunţată în cadrul unor proceduri străine de litigiul care a determinat
sesizarea Curţii, nu poate avea astfel de urmări, iar Curtea nu poate evalua efectele faţă de
terţi;

12. Prin urmare, este necesar să fie înlăturată obiecţia preliminară ridicată de guvernul
italian.

272
Cu privire la fond

13. Prima întrebare priveşte, în esenţă, precizarea consecinţelor aplicabilităţii directe a unei
dispoziţii de drept comunitar în caz de incompatibilitate cu o dispoziţie legislativă ulterioară a
unui stat membru;

14. Aplicabilitatea directă, avută în vedere din această perspectivă, presupune că normele de
drept comunitar este necesar să-şi producă totalitatea efectelor de o manieră uniformă în toate
statele membre, începând de la intrarea lor în vigoare şi pe tot timpul existenţei lor;

15. Aceste dispoziţii reprezintă o sursă imediată de drepturi şi de obligaţii pentru toţi cei
cărora li se adresează, fie că este vorba de statele membre sau de particulari care sunt părţi în
raporturile juridice de drept comunitar;

16. Acest efect priveşte orice instanţă naţională care, sesizată în cadrul competenţei sale,
ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecţia drepturilor conferite persoanelor
particulare de către dreptul comunitar;

17. În temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele

instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor
membre, prin simplul fapt al intrării în vigoare, inaplicabilitatea ipso jure a oricărei dispoziţii
contrare legislaţiei naţionale existente, ci şi – datorită faptului că aceste dispoziţii fac parte
integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui
stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura
în care acestea sunt incompatibile cu normele comunitare;

18. Într-adevăr, faptul de a recunoaşte o oarecare eficienţă juridică unor acte normative
naţionale care reglementează domeniul în interiorul căruia Comunitatea îşi exercită atribuţiile
legislative sau care sunt într-un alt fel incompatibile cu dispoziţiile dreptului comunitar,
echivalează cu negarea caracterului eficient al angajamentelor asumate în mod necondiţionat
şi irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, şi, astfel, pune în discuţie înseşi
fundamentele Comunităţii;

19. Aceeaşi concepţie se desprinde din formularea articolului 177 din tratat, conform căruia
orice instanţă naţională are dreptul de a se adresa Curţii de fiecare dată când consideră că o
hotărâre preliminară privind o problemă de interpretare sau de valabilitate care priveşte dreptul
comunitar este necesară pentru a-i permite să adopte o hotărâre;

20. Eficienţa acestei dispoziţii este diminuată în cazul în care instanţa naţională împiedica
punerea în aplicare, de îndată, a dreptului comunitar conform deciziei sau jurisprudenţei
Curţii;

21. Reiese din cele prevăzute anterior că orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei
sale, are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta
le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională,
indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare;

22. Este incompatibilă cu înseşi cerinţele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziţie
a ordinii juridice naţionale sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, ce are drept
efect diminuarea eficienţei dreptului comunitar prin faptul de a împiedica instanţa competentă,
chiar la momentul aplicării acesteia, de a face tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispoziţiile
legislative naţionale care împiedică, eventual, deplina eficienţă a normelor comunitare;

273
23. Aceasta este situaţia în cazul unui conflict între o normă de drept comunitar şi o lege naţională
ulterioară, soluţia acestui conflict fiind rezervată unei autorităţi, alta decât instanţa sesizată să
asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o competenţă de apreciere proprie, chiar în
cazul în care împiedicarea deplinei eficienţe a dreptului comunitar nu este decât temporară;

24. Prin urmare, se poate răspunde la prima întrebare că instanţa naţională însărcinată cu
aplicarea, în cadrul competenţei sale, a dispoziţiilor dreptului comunitar, are obligaţia de a
asigura deplina eficienţă a acestor norme, dacă este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a
oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta
abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional;

25. Prin cea de-a doua întrebare, instanţa naţională doreşte să afle – în ipoteza în care se
admite că protecţia drepturilor conferite prin normele de drept comunitar poate fi amânată până
în momentul abrogării, de către autorităţile naţionale competente, a unor eventuale dispoziţii
naţionale contrare – dacă este necesar ca această abrogare să includă o retroactivitate deplină,
în toate cazurile, astfel încât să se evite ca drepturile respective să fie vătămate;

26. Rezultă din răspunsul primei întrebări că instanţa naţională are obligaţia de a asigura protecţia
drepturilor conferite prin dispoziţiile ordinii juridice comunitare, fără a trebui să solicite sau să
aştepte abrogarea efectivă, de către autorităţile naţionale împuternicite în acest scop, a eventualelor
dispoziţii naţionale care împiedică aplicarea directă şi imediată a normelor comunitare;

27. În consecinţă, rezultă că a doua întrebare este lipsită de obiect;

Cu privire la cheltuielile de judecată

28. Întrucât cheltuielile efectuate de către Guvernul Republicii Italiene şi Comisia Comunităţilor
Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări;

29. Întrucât procedura are, în raport cu părţile în acţiunea principală, un caracter incidental
faţă de procedura din faţa Pretore di Susa, este de competenţa acestei instanţe să se pronunţe cu
privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Pretore di Susa, prin Ordonanţa
din 28 iulie 1977, hotărăşte:

Instanţa naţională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenţei sale, a dispoziţiilor

dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în
cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziţii contrare
din legislaţia naţională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta abrogarea
prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.

Kutscher Sorensen Bosco

Donner Pescatore Mackenzie Stuart O’Keeffe

Pronunţată în şedinţă publică la Luxembourg, 9 martie 1978.

Grefier Preşedinte

274
A. Van Houtte H. Kutscher

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GERHARD REISCHL,

PREZENTATE ÎN ŞEDINŢA DIN 16 FEBRUARIE 1978

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

În iulie 1973, pârâta în acţiunea principală a importat din Franţa în Italia carne de vită şi mânzat
destinată consumului uman. La frontieră, această marfă a fost supusă unui control al poliţiei
sanitare în aplicarea unei legi italiene din anul 1934.

Era necesar să fie percepută o taxă în acest sens, a cărei rată la data importului fusese stabilită
de Legea din 30 decembrie 1970.

Societatea Simmenthal a considerat această situaţie incompatibilă cu dispoziţiile dreptului

comunitar în materie de liberă circulaţie a mărfurilor şi, din această cauză, a introdus în faţa Pretore
de Susa o acţiune de restituire a taxelor achitate.� ������������������������������
În cadrul acestei proceduri a �����
fost ����������
formulată
o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare (cauza 35/76, Simmenthal SpA împotriva
Ministerului Finanţelor din Italia, hotărârea din 15 decembrie 1976, Rec. 1976, p. 1871 şi urm.),
în cadrul căreia Curtea a hotărât, prin hotărârea din 15 decembrie 1976, următoarele:

„1.a)������������������������������������������������������������������
Controalele sanitar-veterinare, sistematice sau nu, efectuate la frontieră
��������������������
cu ocazia
importului animalelor sau cărnii destinate consumului uman, constituie măsuri cu efect echivalent
restricţiilor cantitative în sensul articolului 30 din tratat, interzise prin această dispoziţie, sub
rezerva excepţiilor prevăzute de dreptul comunitar şi, în special, prin articolul 36 din tratat;

b)�����������������������������������������������������������������������������������
Interzicerea acestor măsuri, sub rezerva excepţiei menţionate anterior, a devenit
efectivă, în ceea ce priveşte produsele menţionate de Regulamentele nr. 14/64 şi 805/68 privind
organizarea comună a pieţelor în sectorul cărnii de vită şi mânzat, la data intrării în vigoare a
acestor regulamente;

2. În cazul în care controalele sanitar-veterinare, sistematice la frontiere, asupra produselor

menţionate de directivele nr. 64/432 şi 64/433 nu mai sunt necesare şi, prin urmare, nici
justificate în sensul articolului 36, începând cu termenele-limită stabilite de directive pentru
intrarea în vigoare a dispoziţiilor naţionale necesare pentru a se conforma dispoziţiilor lor
şi în cazul în care, în principiu, realizarea condiţiilor sanitare este necesar să reiasă doar
din controlul documentelor (certificat de sănătate, certificat de salubritate) care însoţesc
obligatoriu produsele, controalele sporadice de natură sanitar-veterinară nu sunt excluse, cu
condiţia să nu fie multiplicate pentru a constitui o restricţie ascunsă în comerţul dintre statele
membre;

3. a) Sunt considerate taxe cu efect echivalent drepturilor vamale sarcinile pecuniare impuse
datorită controlului sanitar-veterinar al produselor la trecerea frontierei;
�����������������������������
Traducere din limba germană.
275
b) Situaţia este diferită numai în cazul în care sarcinile pecuniare intră sub incidenţa unui
regim general de taxe interne aplicate sistematic produselor naţionale şi produselor importate
conform aceloraşi criterii;

4. Costurile impuse de diferite autorităţi publice cu ocazia controalelor sanitar-veterinare

efectuate în statele membre, atât la produsele indigene cât şi la produsele importate, constituie
taxe interne care intră sub incidenţa interdicţiei de discriminare de la articolul 95 din tratat.”

La 24 ianuarie 1977, Pretore dispus prin ordonanţă rambursarea taxei majorată cu dobânzi,
motivând prin nelegalitatea perceperii acestei taxe.

Administraţia financiară din Italia împotriva căreia a fost pronunţată acea decizie a contestat
ordonanţa. A susţinut că interdicţia de a percepe taxele respective decurge – în ceea ce priveşte
dreptul comunitar – atât din Regulamentul nr. 14/64 (JO nr. 34 din 27 februarie 1964, p. 562), cât
şi din Regulamentul nr. 805/68 (JO nr. L 148 din 28 iunie 1968, p. 24), care conţin o confirmare a
dispoziţiilor aplicabile. Pe de altă parte, temeiul legal italian pentru perceperea taxelor se găseşte
în Legea din 30 decembrie 1970 care a modificat ratele taxei şi a confirmat perceperea acesteia.
În raport cu dispoziţiile dreptului comunitar, este vorba de o lex posterior. Prin urmare, având
în vedere principiul separării puterilor, instanţa naţională nu poate să nu aplice o lege naţională
contrară dreptului comunitar. Atâta vreme cât legislatorul nu modifică această lege, este obligat
să sesizeze Curtea Constituţională care poate, în acest caz, să declare legea respectivă ca fiind
neconstituţională prin aplicarea articolului 11 din Constituţia italiană. Această soluţie rezultă
clar din hotărârea nr. 232 a Curţii Constituţionale italiene din 30 octombrie 1975 precum şi din
alte decizii ale acestei instanţe.

Societatea Simmenthal obiectează, în primul rând, că problema ridicată de Administraţia

financiară nu se pune în realitate. Ilegalitatea perceperii taxei este o consecinţă a nelegalităţii
controalelor de poliţie sanitară; legea din 1970, invocată de Administraţia financiară italiană, nu
cuprinde nicio dispoziţie cu privire la aceste controale; acestea au fost prevăzute, de fapt, de o lege
din 1934. În cazul în care se doreşte, pe de altă parte, să se urmeze teza Administraţiei financiare
conform căreia legea din 1970, care stabileşte noi rate pentru aplicarea taxei, a confirmat tacit
necesitatea controalelor de poliţie sanitară, este necesar să se admită că obligaţia făcută de
dreptul de comunitar de a lăsa în grija Curţii Constituţionale constatarea incompatibilităţii legilor
naţionale ulterioare cu dreptul comunitar nu este conformă cu deciziile de principiu ale Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene privind efectele dreptului comunitar în ordinele juridice ale
statelor membre, precum şi cu privire la aplicabilitatea directă şi la efectul direct al dispoziţiilor
de drept comunitar care creează drepturi individuale pe care instanţele naţionale au obligaţia de
a le apăra. Conform acestor cazuri, nu pot fi admise intervenţiile autorităţilor publice naţionale
care sunt susceptibile de a constitui un obstacol sau de a îndeplini deplina şi uniforma eficacitate
a dreptului comunitar în toate statele membre. Sistemul de drept italian ajunge la acest rezultat,
având în vedere că instanţele nu au posibilitatea de a se opune la aplicarea dreptului naţional
contrar dreptului comunitar; deplina eficacitate a dreptului comunitar nefiind garantată atâta
timp cât Curtea Constituţională nu a luat o hotărâre. De asemenea, continuă firma Simmenthal,
se recomandă să se ţină seama de faptul că deciziile Curţii Constituţionale în acest domeniu au
doar un efect ex nunc; prin urmare, constatarea neconstituţionalităţii nu are un efect retroactiv
şi, din această cauză, persoana de drept privat care se bazează pe anumite drepturi din legislaţia
comunitară nu este protejată pe deplin şi în mod sigur.

Această controversă a dus la faptul ca Pretore de Susa să suspende judecata a doua oară şi să
adreseze Curţii, prin ordonanţa din 28 iulie 1977, următoarele întrebări preliminare în aplicarea
articolului 177 din Tratatul CEE:

276
a) Întrucât, în temeiul articolului 189 din Tratatul CEE şi a jurisprudenţei constante a Curţii
de Justiţie a Comunităţilor Europene, dispoziţiile comunitare direct aplicabile este necesar,
în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline
în ordinea juridică ale acestora din urmă şi să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta
drepturile subiective ce au luat naştere în favoarea particularilor, rezultă că domeniul de aplicare
al normelor respective este necesar să fie înţeles în sensul că eventualele dispoziţii naţionale
ulterioare, în contradicţie chiar cu aceste norme comunitare, este necesar să fie considerate
inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aştepte eliminarea lor chiar de către legiuitorul
naţional (abrogare) sau de către alte autorităţi constituţionale (declararea neconstituţionalităţii),
în special în cazul în care se consideră, în ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, că, până în
momentul în care intervine decizia respectivă, legislaţia naţională rămânând pe deplin aplicabilă,
normele comunitare nu pot produce efecte şi că, în consecinţă, aplicarea lor integrală, completă
şi uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naştere
în favoarea particularilor?

b) În legătură cu întrebarea precedentă, presupunând că dreptul comunitar admite că protecţia

drepturilor subiective ce au luat naştere prin dispoziţii comunitare „direct aplicabile” poate
fi amânată până în momentul abrogării efective de către autorităţile naţionale competente a
eventualelor dispoziţii naţionale aflate în conflict cu aceste norme comunitare, această abrogare
este necesar să fie în toate cazurile însoţită de o retroactivitate deplină, astfel încât să se evite
vătămarea drepturilor subiective?

I – Înainte de a trece la analiza acestor întrebări, este necesar să facem unele observaţii cu privire
la anumite obiecţii şi susţineri făcute în cursul procedurii. Aceste remarci au toate legătură cu
problema de a şti dacă precizările pe care instanţa de trimitere le cere Curţii sunt cu adevărat
necesare în scopul deciziei care trebuie luată.

1. Astfel, am subliniat că răspunsul la întrebarea adresată nu este necesar pentru instanţa de

trimitere, deoarece aceasta pare să admită ea însăşi că nu are competenţă. Cum este vorba de
restituirea de taxe, instanţa are competenţa de a se pronunţa, iar nu Pretora.

În această privinţă, este necesar să fie reamintit că, în principiu, Curtea nu examinează probleme
cu privire la relevanţa deciziilor, în orice caz în măsura în care presupun consideraţii din dreptul
intern. O singură hotărâre a Curţii (cauza 13/68, Salgoil împotriva Ministerului Comerţului
Exterior al Republicii Italiene, hotărârea din 19 decembrie 1968, Rec. 1968, p. 661) conţine o
aluzie la o posibilitate de a acţiona diferit în măsura în care există o greşeală evidentă a instanţei
de trimitere. În practică, această posibilitate nu s-a ivit încă. Nu avem niciun motiv să credem
că este necesar să se procedeze astfel. Existenţa unei asemenea situaţii nu ne-a fost probată.
Problemele de competenţă despre care este vorba în speţă nu pot primi un răspuns la fel de
tranşant ca cel presupus de guvernul italian. Putem presupune că, în cazul în care instanţa de
trimitere avea îndoieli cu privire la propria sa competenţă, nu ne adresa întrebările formulate în
ordonanţa de trimitere.

2. A doua observaţie prealabilă pe care dorim s-o facem aici are legătură cu susţinerea guvernului
italian conform căreia întrebări de genul celor care au fost adresate Curţii în speţă au fost deja
discutate de către părţile din cauza 52/76 (Luigi Benedetti împotriva  Munari F.lli s.a.s., Hotărârea
din 3 februarie 1977, Rec. 1977, p. 163), ceea ce înseamnă fără îndoială că – cel puţin tacit – Curtea
a luat deja poziţie în această hotărâre preliminară şi că nu sunt necesare constatări suplimentare.

Nici aici nu putem accepta punctul de vedere al guvernului italian. În fapt, conform
întrebărilor adresate, hotărârea respectivă nu conţine decât declaraţii cu privire la efectele
hotărârilor preliminare pronunţate şi aceasta în sensul că hotărârile de acest gen obligă
277
instanţa de trimitere la interpretarea dispoziţiilor şi actelor de drept comunitar cu care au legătură.
Problemele ridicate în această procedură sunt vădit mai vaste. Au legătură cu valabilitatea
dreptului comunitar luată în considerare sub un alt aspect, cel al efectelor unor dispoziţii direct
aplicabile ale dreptului comunitar în comparaţie cu dispoziţiile naţionale stabilite ex post, fie
problema de a şti dacă nu mai este necesar ca aceste dispoziţii naţionale să fie aplicate sau
dacă este necesar să aşteptăm Curtea Constituţională să răspundă la întrebare. Nu există încă
o jurisprudenţă clară cu privire la acest subiect şi, prin urmare, nu trebuie să lăsăm să treacă
ocazia de a furniza precizări privind această problemă fundamentală a dreptului comunitar.

3. O a treia remarcă prealabilă are legătură cu faptele de care am luat cunoştinţă doar în stadiul
procedurii orale. Astfel, am aflat că, la 14 noiembrie 1977, a fost promulgată Legea nr. 889 în
temeiul căreia taxele percepute pentru controalele de poliţie sanitară în temeiul Legii nr. 1239 din
30 noiembrie 1970 nu mai este necesar să fie percepute. De asemenea, am aflat că – şi această
circumstanţă este şi mai importantă, dat fiind că, în opinia Curţii Constituţionale, legea despre
care este vorba nu se aplică decât pe viitor –, prin Hotărârea nr. 163 din 29 decembrie 1977,
Curtea Constituţională a declarat neconstituţională perceperea de taxe cu ocazia controalelor de
poliţie sanitară, printre altele, asupra mărfurilor menţionate de Regulamentul nr. 805/68.

Guvernul italian estimează că, din această cauză, problema ridicată de Pretura de Susa a rămas
fără obiect; în opinia lui, instanţa se poate pronunţa în cauza care i-a fost prezentată pentru
judecată fără să fie necesar să răspundă la întrebarea dacă poate refuza să aplice legea italiană
din 1970 sau dacă o poate face numai după constatarea neconstituţionalităţii acestei legi de
către Curtea Constituţională.

În fapt, poate părea evident, în această ipoteză, să se presupună că problemele adresate Curţii
sau cel puţin primele dintre ele nu mai este necesar să fie soluţionate pentru a permite instanţei
naţionale să se pronunţe în cauză. Cu toate acestea, există două motive pentru care nu sugerăm
Curţii să decidă în acest fel şi vrem să aprofundăm subiectul indiferent de situaţie.

Putem admite, mai întâi, că ceea ce contează este dacă o trimitere este admisibilă la momentul
sesizării Curţii. Acesta este fără îndoială şi cazul de faţă. Pentru evenimentele ulterioare acestei
sesizări, putem considera, prin analogie cu cazul acţiunii intentate a unei ordonanţe de trimitere
sau chiar cu cel în care s-a hotărât definitiv în instanţa principală, că ceea ce este important
este că instanţa de trimitere informează oficial Curtea că nu mai este necesar să răspundă la
întrebările adresate. Acesta nu este cazul de faţă.

Pe de altă parte, întrebările adresate Curţii prezintă o importanţă atât de fundamentală şi

probabilitatea ca ele să fie adresate din nou în cadrul unei alte proceduri este, în acest punct,
atât de mare încât nu poate fi justificată nesoluţionarea lor în mod definitiv.

4. În sfârşit, dorim să analizăm pe scurt ideea interpretării legislative conforme dreptului

comunitar, introdusă în dezbaterea Comisiei şi a guvernului italian, idee care tinde să acrediteze
fără îndoială obligaţia generală făcută statelor membre la articolul 5 din Tratatul CEE.

În fapt, este posibilă eliminarea în acest fel, într-un număr de cazuri, a incompatibilităţilor
evidente între dreptul comunitar şi dreptul naţional afirmând, de exemplu, că dispoziţia de drept
comunitar constituie lex specialis şi că dreptul naţional nu se aplică decât în cazurile neguvernate
de dreptul comunitar. În cazul de faţă, este imposibil să respingem în totalitate ideea – aşa cum
a subliniat Comisia – că nu putem presupune că, astfel, legislatorul a vrut să declare aplicabilă
o dispoziţie incompatibilă cu tratatul, dat fiind că Legea din 1970 nu a modificat decât ratele
taxei respective.

278
Este evident, aşadar, că o asemenea soluţie nu poate fi reţinută de instanţa naţională pentru
simplul fapt că recent Curtea Constituţională a constatat – astfel cum s-a menţionat – caracterul
neconstituţional al legii respective.� Cu
���������������������������������������������������������������
toate acestea, cu siguranţă altul era cazul dacă, în opinia
Curţii Constituţionale, problema incompatibilităţii dintre această lege şi dreptul comunitar se
putea rezolva prin interpretarea dreptului naţional.

II – După aceste observaţii preliminare care au arătat că nu există niciun motiv imperativ pentru
a nu examina întrebările care ne-au fost adresate, trecem acum la examinarea propriu-zisă a
acestor întrebări.

1. În opinia noastră, considerăm că este necesar să începem observaţiile noastre în această

chestiune cu o vedere de ansamblu a jurisprudenţei Curţii cu privire la natura dreptului comunitar,
la aplicabilitatea sa cetăţenilor Comunităţii, precum şi la relaţia dintre dreptul comunitar şi
dreptul naţional. Considerăm oportun să facem acest lucru nu numai pentru a degaja spiritul în
care Curtea examinează problemele de acest gen şi atitudinea fundamentală pe care o adoptă în
privinţa lor, dar şi pentru că este posibil să se deducă din jurisprudenţa sa elemente concrete în
scopul soluţionării problemei cazului de faţă.

Subliniem mai întâi o constatare fundamentală care, într-o oarecare măsură, a fost exprimată
într-o primă speţă a Curţii, şi anume că Comunitatea constituie o nouă ordine juridică a dreptului
internaţional şi că dreptul comunitar este independent de legislaţia statelor membre (cauza 26/62,
NV Algemene Transport– en Expeditie Onderneming van Gend & Loos împotriva Administraţiei
financiare a Ţărilor de Jos, hotărârea din 5 februarie 1963, Rec. 1963, p. 23). În mod similar, în
cauza 6/64 (Flaminio Costa împotriva ENEL, hotărârea din 15 iulie 1964, Rec. 1964, p. 1158)
Curtea afirmă că Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul
juridic al statelor membre la intrarea sa în vigoare, iar în cauza 11/70 (Internationale
Handelsgesellschaft mbH împotriva Einfuhr- und Vorratsstelle für Getreide und Futtermittel,
hotărârea din 17 decembrie 1970, Rec. 1970, p. 1125), că dreptul creat de tratat se constituie
într-o sursă juridică autonomă.

În scopul acestor constatări, este esenţial ca statele membre să-şi fi limitat, chiar în domenii
restrânse, drepturile suverane (cauza 26/62) sau – aşa cum afirmă Curtea în cauza 6/64 – ca
drepturile suverane ale statelor membre să fi fost transferate Comunităţii. În cauza 48/71
(Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii italiene, hotărârea din 13 iulie 1972,
Rec. 1972, p. 529), este vorba chiar de o limitare definitivă a drepturilor suverane naţionale – o
idee care se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale italiene (hotărârea nr. 183) cu
referire la articolul 11 din Constituţia italiană.

O altă caracteristică importantă a ordinii juridice comunitare rezidă în faptul că persoanele

particulare sunt şi subiecte de drept (cauza 26/62). Un mare număr de dispoziţii de drept
comunitar – există o jurisprudenţă extinsă în această privinţă – au un efect direct în dreptul
intern al tuturor statelor membre (cauza 48/71), şi anume conferă persoanelor particulare
drepturi pe care le pot invoca în faţa instanţelor naţionale (cauza 26/62), drepturi pe care acestea
au obligaţia de a le proteja (cauza 6/64).

În ceea ce priveşte, în general, poziţia dreptului comunitar faţă de dreptul naţional, se recomandă să
se atribuie un loc important constatării făcute de Curte – de exemplu, în cauzele 6/64 (Rec. 1964, p.
1160) şi 167/73 (Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii franceze, hotărârea din 4
aprilie 1974, Rec. 1974, p. 371) – în sensul că dreptul comunitar are prioritate asupra dispoziţiilor
de drept intern ale statelor membre. Această constatare este specificată în alte cauze în sensul că
această prioritate există pentru orice dispoziţie de drept intern de orice natură este (cauzele 48/71
şi 118/75 – Lynne Watson şi Alessandro Belmann, hotărârea din 7 iulie 1976, Rec. 1976, p. 1198):

279
în acest context, Curtea a citat în mod expres măsurile legislative ulterioare (cauzele 6/64 şi 43/71
– Politi s.a.s. împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii italiene, hotărârea din 14 decembrie
1971, Rec. 1971, p. 1039), precum şi dreptul constituţional (cauza 11/70). Din această cauză,
aşa cum a afirmat Curtea în cauza 167/73, „orice dispoziţie contrară dreptului intern a devenit
inaplicabilă”; dispoziţiile de acest fel „nu sunt un obstacol în calea aplicabilităţii ordinii juridice
comunitare” (cauza 6/64) şi, prin urmare, nu pot fi invocate împotriva dreptului comunitar (cauzele
48/71 şi 118/75).

Reamintim, în acest context, că ceea ce a declarat Curtea cu privire la aplicarea uniformă a

dreptului comunitar (în cauza 11/70, de exemplu). Cu privire la aceasta, se afirmă în hotărârea 6/64,
forţa executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat la altul în favoarea legislaţiilor
interne ulterioare; într-o ordonanţă dată cu privire la hotărârea 9/65 (Aciéries San Michele
împotriva Înaltei Autorităţi a CECO, hotărârea Curţii din 2 martie 1967, Rec. 1967, p. 37),
Curtea a subliniat că tratatul nu poate avea efecte juridice diferite în funcţie de statele membre
şi că este necesar ca acesta să fie aplicat în mod integral şi uniform. În alte cauze, 48/71 de
exemplu, Curtea a subliniat, în mod general, că normele de drept comunitar se aplică pe deplin
în acelaşi moment şi cu efecte identice asupra întregului teritoriu al Comunităţii.

În sfârşit, cităm alte câteva extrase din această hotărâre care prezintă un interes deosebit pentru
cazul de faţă. Astfel, Curtea afirmă (Rec. 1972, p. 534 - 535) că, în cazul unei norme comunitare
direct aplicabile, „teza conform căreia nu se poate pune capăt încălcării sale decât prin adoptarea
unor măsuri adecvate din punct de vedere constituţional pentru abrogarea dispoziţiei prin care
taxa este instituită revine afirmaţiei că aplicarea normei comunitare este subordonată dreptului
fiecărui stat membru şi, mai precis, că această aplicare este imposibilă atâta vreme cât se opune
o lege naţională”. De asemenea, Curtea subliniază în aceeaşi hotărâre că efectul dreptului
comunitar implică pentru autorităţile naţionale competente interzicerea de a aplica o prescripţie
naţională recunoscută ca fiind incompatibilă cu tratatul şi că statele membre nu se pot opune în
niciun fel acestei interdicţii.

2. În ceea ce priveşte fundamentul acestei jurisprudenţe, singurul răspuns posibil la prima

întrebare este că, în prezenţa unor dispoziţii de drept comunitar direct aplicabile, aplicarea unor
dispoziţii naţionale incompatibile cu acestea este necesar să fie imediat suspendată, fără să fie
necesar să se aştepte abrogarea lor de către legiuitor sau declararea neconstituţionalităţii lor de
către Curtea Constituţională.

Efectele pe care le poate avea în dreptul italian declararea neconstituţionalităţii nu pot juca un rol
determinant în această privinţă. Am înţeles în cursul procedurii că, în temeiul articolului 136 din
Constituţia italiană şi în virtutea unei legi din 1953, consecinţa declarării neconstituţionalităţii
este că dispoziţia respectivă încetează să producă efecte începând cu ziua în care a fost pronunţată
hotărârea. Acest lucru este necesar să fie înţeles, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie şi Casaţie
italiene, în sensul că dispoziţia respectivă nu mai face parte din sistemul juridic începând din acea
zi şi că, prin urmare, nu mai poate fi aplicată situaţiilor anterioare. Prin urmare, este necesar să
admitem ideea unui efect retroactiv al declarării neconstituţionalităţii, cel puţin în măsura în care
nu este vorba de situaţii definitiv reglate sau de raporturi juridice neajunse la termen şi intervin
aici circumstanţe cum este autoritatea de res judicata, prescripţia, ajungerea la termen.

În opinia noastră, se pare mai degrabă că este necesar să acordăm o valoare determinantă
următoarelor consideraţii.

Mai întâi de toate sunt situaţii în care efectul retroactiv, aşa cum a fost definit mai sus, nu duce
la consecinţe echivalente aplicării directe a dreptului comunitar. Chiar constatarea retroactivă
a neconstituţionalităţii unor dispoziţii naţionale nu duce întotdeauna la o restabilire pe deplin a

280
drepturilor ce se pot deduce din ordinea juridică comunitară, pârâta din cauza principală arătând
exemple în această privinţă.

Apoi, este de asemenea important să notăm că, pe motivul necesităţii de a sesiza Curtea
Constituţională, dreptul italian impune începerea unei proceduri dificile, costisitoare şi care
durează adesea trei-patru ani, ceea ce poate descuraja justiţiabilul şi îl poate convinge să elimine
obstacolele care se opun aplicării dreptului comunitar.

De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere că, în timpul procedurii, dreptul naţional continuă
să fie aplicat, în special de către autorităţile administrative şi că, prin urmare, valabilitatea
dreptului comunitar este suspendată. Nu vedem cum o asemenea situaţie se poate împăca cu
principiul efectului direct al dreptului comunitar.

Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere că procedura prescrisă de dreptul constituţional italian –
procedură conform căreia aplicarea dreptului comunitar este subordonată, în virtutea dreptului
constituţional naţional, unui act al autorităţii judiciare însărcinate cu controlul constituţionalităţii,
nu recunoaşte principiul supremaţiei dreptului comunitar. Acest principiu nu datorează existenţa
sa dreptului constituţional, chiar în cazul în care o asemenea bază constituţională era necesară
pentru fondarea Comunităţii; dimpotrivă, el rezultă din dreptul comunitar autonom, în special
din structurile şi funcţiile acestuia.

În sfârşit, reamintim că, nepermiţând punerea în aplicare directă a dreptului comunitar aşa
cum este posibil în alte state membre şi chiar în cele care au o instanţă constituţională,
procedura italiană exclude aplicarea simultană a dreptului comunitar. Astfel, principiul
unităţii ordinii juridice comunitare este pus în pericol, principiu a cărui importanţă a fost
subliniată nu numai în jurisprudenţa pe care am citat-o anterior, ci şi într-o serie de proceduri
în care era vorba de constatarea încălcărilor tratatului privind nerespectarea termenelor
stabilite de directive.

3. Cu toate acestea, analiza noastră nu este terminată. Pentru examinarea exhaustivă a

problemei ce face obiectul procedurii de care ne ocupăm în speţă, este necesar să aprofundăm
alte câteva argumente prezentate în cursul procedurii şi care pledează în favoarea unei alte
aprecieri.

a) Astfel, am invocat hotărârile din cauzele 34/67 (Firma Gebrüder Lück împotriva Haptzollamt
Köln-Reheinau, Hotărârea din 4 aprilie 1968, Rec. 1968, p. 359) şi 54/71 (International Fruit
Company NV şi alţii împotriva Produktschap voor groenten en fruit, Hotărârea din 15 decembrie
1971, Rec. 1971, p. 1107) în sprijinul tezei conform căreia consecinţele juridice ale situaţiilor în
care dreptul naţional este incompatibil cu dreptul comunitar este necesar să fie reglate în funcţie
de dreptul naţional şi, în special, în funcţie de dreptul constituţional.

Cu toate acestea, în opinia noastră, devine foarte repede clar faptul că este imposibil să se
deducă ceva concludent din aceste hotărâri.

Cu siguranţă acesta este cazul Hotărârii 51-54/71 (Rec. 1971, p. 1116). Această cauză avea
legătură cu singura problemă dacă statele membre nu pot transfera anumite competenţe
determinate pe care le deţin în temeiul tratatului unor organisme naţionale decât prin unele
dispoziţii exprese. Curtea a afirmat cu privire la acest subiect – şi numai la el – că statele
membre urmează să stabilească organele competente în ordinea juridică internă pentru a lua
măsuri în temeiul articolului 5 din tratat şi că modalităţile prin care statul poate transfera
anumitor organe exercitarea competenţelor sau îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din

281
dispoziţiile tratatului sau din regulamente sunt definite exclusiv de sistemul constituţional al
fiecărui stat membru.

Tot acesta este şi cazul hotărârii pronunţate în cauza 34/67 (Rec. 1968, p. 359). Conform acestei
decizii, efectul atribuit articolului 95 din tratat exclude aplicarea oricărei măsuri incompatibile
cu această dispoziţie. În legătură cu aceasta, se ridica problema consecinţelor ce decurg din
supremaţia dreptului comunitar pentru dreptul naţional incompatibil cu acesta şi, în special,
dacă instanţa este necesar să ia în considerare faptul că dispoziţiile naţionale sunt neaplicabile
în măsura în care sunt incompatibile cu dreptul comunitar sau dacă este necesar să constate
nulitatea cu efect începând cu data indicată la articolul 95 alineatul (3). Curtea a afirmat cu
privire la acest subiect că este responsabilitatea instanţelor naţionale competente de a alege
dintre diversele căi deschise de sistemul juridic naţional pe cea care pare să convină protecţiei
drepturilor individuale garantate de dreptul comunitar. Ea a adăugat că este datoria instanţei
naţionale în special de a decide, conform propriului drept intern, dacă o impunere care nu este
incompatibilă cu articolul 95 alineatul (3) decât în cazul în care trece de o anumită sumă este
nelegală în ansamblul ei sau doar în măsura în care depăşeşte această sumă.

Acest lucru nu permite justificarea tezei, conform căreia, în cazul unui conflict între dreptul
naţional şi dreptul comunitar, legiuitorul naţional conservă competenţa de a atribui competenţă
exclusivă instanţei constituţionale pentru rezolvarea problemei astfel ridicate.

b) S-a subliniat, de asemenea, că problema incompatibilităţii dreptului naţional cu dreptul

comunitar nu poate întotdeauna să fie tranşată clar, chiar şi în cazurile în care dreptul comunitar
a fost în prealabil interpretat în cadrul unei proceduri prejudiciale. Trimiterea a fost făcută în
această privinţă la hotărârile din cauzele 60/75 (Carmine Russo împotriva Azienda di Stato
per gli interventi sul mercato agricolo, Hotărârea din 22 ianuarie 1976, Rec. 1976, p. 45) şi
52/76, în care era necesar să se examineze dacă anumite consecinţe ale dreptului naţional nu
erau acceptabile pentru dreptul comunitar, precum şi la hotărârea din cauza 118/75, în care
interveneau concepte la fel de vagi precum cel al „limitelor adecvate ale unui termen” sau de
respectare a principiului proporţionalităţii în aplicarea unor sancţiuni naţionale. În cazul în care
sarcina aprecierii compatibilităţii dreptului naţional cu dreptul comunitar este lăsată în acest caz
oricărei instanţe, ajungem la aprecieri net disparate. Un asemenea rezultat este incompatibil cu
principiul certitudinii juridice, iar dreptul italian, concentrând puterea de a proceda la aprecieri
de acest fel în mâinile instanţei constituţionale, exclude asemenea consecinţe.

În această privinţă, recomandăm să se observe mai întâi de toate că impreciziile respective cu

siguranţă nu apar în cazuri în care s-a hotărât în cadrul procedurii articolului 169 din Tratatul
CEE. Chiar şi asemenea caz, dreptul italian interzice instanţelor să elimine pur şi simplu dreptul
naţional contrar tratatului.

Pe de altă parte, este necesar să fie menţionat că cele două hotărâri citate nu pot să fie invocate
ca exemple ale faptului că examinarea compatibilităţii dreptului naţional cu dreptul comunitar
poate ridica probleme. Se poate deduce clar din hotărârea din cauza 60/75 ceea ce era necesar
să fie considerat ca fiind nelegal, şi anume influenţarea condiţiilor pieţei încât să scadă preţurile
dincolo de nivelul preţurilor de orientare, şi anume vânzarea de cereale de către organismele
de intervenţie ale statului la preţuri inferioare nivelului preţurilor de orientare. În cazul în care,
pe de o parte, Curtea a omis să furnizeze o ultimă specificare în Hotărârea 52/76 şi nu a vorbit
decât în termeni generali despre necesitatea de a nu pune în pericol obiectivele şi funcţionarea
organizării comune a pieţelor, acest lucru ţine în principal de faptul că instanţa de trimitere nu
i-a furnizat suficiente elemente şi nici nu a indicat suficiente fapte, aşa cum Curtea a subliniat
în repetate rânduri în hotărâre.

282
Cu toate acestea, în măsura în care unele cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare permit
efectiv aprecieri divergente în ceea ce priveşte problema compatibilităţii dreptului naţional cu
dreptul comunitar – cu siguranţă Comisia are motive să susţină că, de regulă, instanţa naţională nu
conservă decât o marjă mică de apreciere –, în opinia noastră, este important să luăm în considerare
mai întâi că nu este întotdeauna posibil să se stabilească clar în ce caz se poate face acest lucru, că,
prin urmare, este dificil să se stabilească o categorie specială de cazuri de acest gen pentru care putem
admite cu rigoare că instanţa constituţională posedă o competenţă exclusivă. În special nu trebuie
pierdut din vedere nici faptul că intervenţia instanţei constituţionale naţional nu permite atingerea
unui rezultat decisiv într-un număr de cazuri de acest gen. Acesta nu poate aduce completarea de
claritate necesară cu privire la criteriul de „drept comunitar”. Competenţa în domeniu revine mai
degrabă în acest caz Curţii de Justiţie Europene, de exemplu în cadrul unei noi sesizări.

Pentru toate aceste motive, faptul că aplicarea directă ocazională a dreptului comunitar de
către instanţele naţionale necesită o mai bună clarificare a problemelor de drept comunitar şi
o interpretare mai precisă a conţinutului său poate fi, în opinia noastră, cu greu avansat ca un
argument împotriva acestei aplicări directe.

c) În sfârşit, răspunzând întrebărilor adresate de către instanţa de trimitere în cazul de faţă,

recomandăm, de asemenea, să se ţină seama de faptul că procedura aplicată în Italia – intervenţia
obligatorie a Curţii Constituţionale – are efecte favorabile pentru dreptul comunitar. Am subliniat,
în această privinţă, că în această ipoteză inaplicabilitatea dreptului naţional nu este numai
constatată, în aşteptarea unei hotărâri ce poate fi reformată de o competenţă juridică superioară
şi a cărei sferă de aplicare este limitată părţilor la proces; decizia instanţei constituţionale este
definitivă, are un efect erga omnes şi revine în practică la abrogarea dreptului naţional contrar
dreptului comunitar. Această procedură permite, după caz, justiţiabililor să câştige timp, şi
anume atunci când Curtea Constituţională este sesizată în primă instanţă, şi exclude orice risc ca
un caz să fie apreciat diferit de către diverse instanţe. În special pentru acest motiv recomandăm
să se vorbească despre o consolidare a efectului dreptului comunitar, dat fiind că aplicarea sa
uniformă este astfel asigurată în orice ipoteză.

Cu privire la aceste observaţii – care fac cu siguranţă impresie – afirmăm, mai întâi, că dreptul
comunitar nu are ca scop eliminarea pur şi simplu din dreptul italian a procedurii ce urmăreşte
obţinerea constatării caracterului neconstituţional al unei legi naţionale. Singurul lucru care
contează în ceea ce priveşte dreptul comunitar este ca aplicarea sa – acolo unde aplicarea directă
este dorită de legislatorul comunitar – să nu întâlnească niciun obstacol de drept naţional. Şi este
necesar să ţinem seama că ceea ce constituie, fără îndoială, un obstacol de aceste gen – aşa cum
am arătat – este faptul că numai instanţa constituţională are competenţa de a elimina aplicarea
dreptului naţional contrar dreptului comunitar.

De asemenea, – datorită faptului că jurisprudenţa se referă la drepturile persoanelor

particulare –, subliniem că ceea ce are aici o importanţă capitală este problema dacă aplicarea
dreptului comunitar se poate face fără dificultate in concreto. Este evident că nu acesta este
cazul în cadrul sistemului italian, dat fiind că în temeiul acestuia dreptul comunitar nu este
aplicat pentru un timp, cu toate consecinţele defavorabile care decurg pentru condiţiile de
concurenţă ale societăţilor şi ale persoanelor ce îşi desfăşoară activitatea în Italia sau pentru
persoanele şi societăţile altor state membre al căror acces pe piaţa italiană este mai dificil. Nu
putem admite acest lucru din punctul de vedere al dreptului comunitar, care este necesar să fie
aplicat peste tot în mod uniform. De fapt, nu există aici nici o compensare a inconvenientelor
de acest tip şi a altor inconveniente care pot decurge din această situaţie – aşa cum, de exemplu,
este necesitatea de a desfăşura procedura la diverse instanţe – prin avantajele pe care deciziile
instanţei constituţionale le pot avea pentru aplicarea dreptului comunitar în general datorită

283
cazului că, odată ce instanţa se pronunţă, este obligatoriu să se stabilească în mod imperativ că
anumite dispoziţii naţionale stabilite nu mai pot fi aplicate în niciun caz.

d) Pe scurt, niciunul din argumentele invocate în favoarea intervenţiei obligatorii a Curţii

Constituţionale nu poate avea o importanţă decisivă şi că răspunsul la prima întrebare este
necesar să rămână cel pe care-l impune, aşa cum am arătat anterior, jurisprudenţa Curţii.

4. De fapt, nu mai este necesar să se analizeze problema pe care o ridică a doua întrebare din
ordonanţa de trimitere. Cu toate acestea, putem face pe scurt următoarele observaţii.

Ceea ce am menţionat anterior arată fără nici o îndoială că cea de-a doua întrebare nu poate primi
decât un singur răspuns. În cazul în care instanţa italiană este necesar să aştepte efectiv decizia
Curţii Constituţionale când vrea să nu aplice dreptul naţional contrar dreptului comunitar, nu
putem pierde din vedere că hotărârea acestei instanţe are efect retroactiv la data intrării în
vigoare a dispoziţiei de drept comunitar despre care este vorba.

Este o condiţie fundamentală pentru a permite dreptului comunitar să se aplice atâta timp cât
este posibil ex post facto şi pentru o compensare necesară pentru neaplicarea sa provizorie.

Mai putem adăuga aici rigoarea pe care principiul certitudinii juridice este necesar s-o respecte
în mod normal. Ne gândim astfel la problemele ce ţin de prescripţie, de autoritatea de res
judicata sau de ajungerea la termen. S-a spus totul despre acest subiect în cauzele 33/76 (Rewe-
Zentralfinanz eG şi Rewe-Zentral AG împotriva Landwirtschafttskammer für das Saarland,
Hotărârea din 16 decembrie 1976, Rec. 1976, p. 1989) şi 45/78 (Comert BV împotriva Produktschap
voor Siergewassen, Hotărârea din 16 decembrie 1976, Rec. 1976, p. 2043), asta deoarece ne putem
limita aici la această simplă indicare.

III – În consecinţă, considerăm că este necesar să se răspundă la întrebările adresate de Pretura

de Susa astfel:

Dispoziţiile dreptului comunitar ce produc un efect direct, şi anume care sunt direct aplicabile
în sensul jurisprudenţei constante a Curţii în domeniu, nu pot fi afectate în efectele lor de
dispoziţiile naţionale incompatibile, neavând importanţă dacă aceste dispoziţii naţionale au fost
adoptate anterior sau ulterior dispoziţiilor comunitare.� �������������������������������������������
Faptul că o instanţă constituţională poate
declara neconstituţionalitatea dispoziţiilor naţionale de acest tip nu poate împiedica instanţa
naţională să implementeze dispoziţiile dreptului comunitar direct aplicabile şi asta chiar şi
atunci când nu a fost declarată neconstituţionalitatea dispoziţiilor naţionale incompatibile cu
aceste dispoziţii comunitare.

Protecţia drepturilor legale subiective ale justiţiabililor care sunt garantate de dispoziţii de
drept comunitar direct aplicabile este necesar să fie asigurată cu efect de la data intrării în
vigoare a dreptului comunitar. Prin urmare, instanţa naţională sesizată are obligaţia de a asigura
respectarea dreptului comunitar chiar de la intrarea în vigoare a acestuia.

284
61978J0120

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 20 FEBRUARIE 1979

REWE-ZENTRAL AG

împotriva

BUNDESMONOPOLVERWALTUNG FÜR BRANNTWEIN

(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată de Hessisches Finanzgericht)

„Măsuri cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative”

Cauza 120/78

Sumarul hotărârii

1. Monopoluri naţionale care prezintă caracter comercial – Prevedere specifică a tratatului

– Domeniu de aplicare

(Tratatul CEE, articolul 37)

2. Restricţii cantitative – Măsuri cu efect echivalent – Comercializarea unui produs – Diferenţe

între legislaţiile naţionale – Obstacole în calea comerţului intracomunitar – Admisibilitate
– Condiţii şi limite

(Tratatul CEE, articolele 30 şi 36)

3. Restricţii cantitative – Măsuri cu efect echivalent – Noţiune – Comercializarea băuturilor

spirtoase – Fixarea conţinutului minimal de alcool

(Tratatul CEE, articolul 30)

1. Din moment ce este o dispoziţie specifică monopolurilor naţionale cu caracter comercial,

articolul 37 din Tratatul CEE nu are relevanţă cu privire la dispoziţiile naţionale care nu privesc
exercitarea, de către un monopol public, a funcţiei sale specifice – respectiv, dreptul său exclusiv
– dar vizează, în mod general, producţia şi comercializarea anumitor produse, este mai puţin
important dacă acestea ţin sau nu de monopolul în cauză.

2. În absenţa unei reglementări comune, obstacolele în calea circulaţiei intracomunitare

ce rezultă din cauza diferenţelor dintre legislaţiile naţionale referitoare la comercializarea
unui produs se acceptă în măsura în care aceste prevederi pot fi recunoscute ca fiind necesare
pentru a satisface cerinţele imperative care ţin, în mod deosebit, de eficacitatea controalelor
fiscale, de protecţia sănătăţii publice, de loialitatea tranzacţiilor comerciale şi de protecţia
consumatorilor.

3. Noţiunea de „măsuri cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import”, care

se regăseşte la articolul 30 din Tratatul CEE, se înţelege în sensul că, de asemenea, intră sub
incidenţa interdicţiei stabilite de această prevedere, fixarea conţinutului minimal de alcool
pentru băuturile spirtoase destinate consumului uman, fixat prin legislaţia unui stat membru,
����������������������������
Limba de procedură: germana
285
atunci când este vorba de importul de băuturi alcoolizate produse şi comercializate legal într-un
alt stat membru.

În cauza 120/78,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către
Hessisches Finanzgericht (Tribunalul financiar al Landului Hessa) pentru pronunţarea, în litigiul
pendinte în faţa acestei instanţe între

SOCIÉTÉ REWE-ZENTRAL AG, cu sediul în Köln,

şi

BUNDESMONOPOLVERWALTUNG FÜR BRANNTWEIN (Administraţia federală germană

a monopolului alcoolului),

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolelor 30 şi 37 din Tratatul CEE, coroborate
cu articolul 100 alineatul (3) din Legea germană privind monopolul alcoolului,

CURTEA,

compusă din domnii H. Kutscher, preşedinte, J. Mertens de Wilmars şi Mackenzie Stuart,

preşedinţi de cameră, A. M. Donner, P. Pescatore, M. Sørensen, A. O’Keeffe, G. Bosco şi A.
Touffait, judecători,

avocat general: domnul F. Capotorti

grefier: domnul A. Van Houtte

pronunţă prezenta

HOTĂRÂRE

În fapt

Întrucât faptele cauzei, derularea procedurii şi observaţiile prezentate în temeiul articolului 20

din Protocolul privind Statutul Curţii de justiţie a CEE pot fi rezumate după cum urmează:

I – Faptele şi procedura

Societatea pe acţiuni Rewe-Zentral AG (denumită în continuare „Rewe”), întreprindere

cooperativă centrală cu sediul în Köln, are ca domeniu de activitate, în principal, importul de
mărfuri de provenienţă din alte state membre ale Comunităţii. La 14 septembrie 1976, aceasta a
solicitat de la Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Administraţia federală a monopolului
alcoolului) autorizaţia de import din Franţa, pentru introducerea pe piaţa din Republica Federală
Germania, a anumitor alcooluri destinate consumului uman, dintre care lichiorul „Cassis de
Dijon”, cu un titru alcoolic volumic de 15 - 20 %.

Prin scrisoarea din 17 septembrie 1976, Bundesmonopolverwaltung a informat societatea

Rewe că o autorizaţie de import nu este necesară: prin avizul din 8 aprilie 1976 (Bundesanzeiger
nr. 74 din 15 aprilie 1976 şi nr. 79 din 27 aprilie 1976), Bundesmonopolverwaltung a acordat,
în mod general, autorizaţia impusă de articolul 3 alineatul (1) din Branntweinmonopolgesetz
(Legea din 8 aprilie 1922 referitoare la monopolul asupra alcoolului, astfel cum a fost
modificată ultima dată prin legea din 2 mai 1976) pentru importul de alcooluri în Republica
286
Federală, şi că importul de lichioruri nu este, în orice caz, supus autorizării. În schimb, a
făcut cunoscut societăţii Rewe că lichiorul Cassis de Dijon pe care intenţionează să-l importe
nu se poate comercializa în Republica Federală Germania, articolul 100 alineatul (3) din
Branntweinmonopolgesetz prevăzând că se pot introduce pe piaţă numai băuturile alcoolice
destinate consumului uman care au un conţinut de distilat de minimum 32 %. Excepţiile de
la această regulă fac obiectul Regulamentului din 28 februarie 1958 referitor la conţinutul
minimal de distilat al băuturilor alcoolice destinate consumului uman (Bundesanzeiger
nr. 48 din 11 martie 1958). Lichiorul „Cassis de Dijon”, cu un titru volumic de distilat
de 15 - 20 %, nu figurează în acest regulament şi, în cadrul articolului 100 alineatul (3)
din Branntweinmonopolgesetz, Branntweinmonopolverwaltung nu este abilitată să acorde
derogări în aceste cazuri speciale.

Rewe a introdus o acţiune împotriva acestei decizii în faţa Verwaltungsgericht (Tribunalul

administrativ) din Darmstadt; acesta, prin Ordonanţa din 27 decembrie 1976, a înaintat cauza
Hessisches Finanzgericht (Tribunalul financiar al Landului Hessa).

Finanzgericht, prin ordonanţa camerei a şaptea, a decis, în temeiul articolului 177 din tratat, să
suspende judecata până când Curtea de Justiţie se pronunţă cu titlu preliminar asupra următoarele
întrebări:

a) Noţiunea de măsură cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import, conţinută

în articolul 30 din Tratatul CEE, este necesar să fie interpretată în sensul în care se aplică
deopotrivă stabilirii unui conţinut minim de alcool etilic rafinat pentru băuturile spirtoase,
prevăzut de Legea germană privind monopolul alcoolului, care are ca efect împiedicarea punerii
în circulaţie în Republica Federală Germania a unor produse tradiţionale ale celorlalte state
membre, al căror conţinut de alcool etilic rafinat este inferior limitei stabilite?

b) Stabilirea acestui conţinut minim de alcool etilic rafinat intră în sfera noţiunii de discriminare
între resortisanţii statelor membre, în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi de desfacere,
în sensul articolului 37 din Tratatul CEE?

Ordonanţa Finanzgericht a Landului Hessa a fost înregistrată la grefa Curţii la 22 mai 1978.

În conformitate cu articolul 20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a CEE, au

fost depuse observaţii scrise la 22 iunie şi 24 iulie 1978 de către societatea Rewe-Zentral AG,
reclamantă în acţiunea principală, la 27 iulie de către Comisia Comunităţilor Europene, la
10 august de către Guvernul Regatului Danemarcei şi la 16 august 1978 de către Guvernul
Republicii Federale Germania.

Pe baza raportului judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general, Curtea a hotărât
să deschidă procedura orală fără o cercetare judecătorească prealabilă. Cu toate acestea a
invitat Guvernul Republicii Federale Germania şi Comisia să răspundă, în cursul şedinţei, la o
întrebare.

II – Observaţii scrise prezentate Curţii

Societatea Rewe-Zentral AG, reclamantă în acţiunea principală, atrage atenţia că o procedură

de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor, iniţiată în 1974 de către Comisie împotriva Republicii
Federale Germania, a condus la Regulamentul din 7 decembrie 1976, care modifică, dar numai
în parte, Regulamentul din 28 februarie 1958 privind conţinutul minimal de distilat.

287
a) Cu privire la prima întrebare

În temeiul jurisprudenţei constante a Curţii, intră sub incidenţa interdicţiei de la articolul 30

din Tratatul CEE orice măsură aptă să împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial,
importurile între statele membre.� Interdicţia
�����������������������������������������������������������
de a introduce pe piaţă un produs al unui stat
membru într-un alt stat membru împiedică, într-o manieră directă şi imediată, importul acestui
produs; aşadar, este vorba de o măsură cu efect echivalent cu cel al unei restricţii cantitative
la import, interzisă prin articolul 30 din Tratatul CEE, sub rezerva derogărilor prevăzute de
dreptul comunitar.

Din motive de protecţie a sănătăţii persoanelor, în sensul articolului 36 prima teză din tratat, nu
se poate, dimpotrivă, justifica fixarea conţinutului minimal de alcool pentru băuturile spirtoase
destinate consumului uman.

Cu nimic mai mult nu se poate reţine argumentul conform căruia este necesar să se fixeze
legal anumite limite inferioare conţinutului de alcool pentru a răspunde atât practicii comerciale
generale în Republica Federală, cât şi dorinţei consumatorilor. Această întrebare poate rămâne
nesoluţionată: practica comercială şi dorinţele consumatorilor nu sunt, în orice caz, nişte
elemente constitutive ale ordinii publice care permit să se recurgă la articolul 36.

Articolul 3 din Directiva 70/50 a Comisiei din 22 decembrie 1969 (JO 1970, L 13, p. 29),
consideră drept măsuri cu efect echivalent cu cel al unor restricţii cantitative la import, ce
urmează a fi eliminate între statele membre, „măsurile care reglementează comercializarea
produselor, în special măsurile privind forma, dimensiunea, greutatea, compoziţia, prezentarea,
identificarea, ambalarea care se aplică în mod egal produselor naţionale şi produselor importate,
ale căror efecte restrictive asupra liberei circulaţii a mărfurilor depăşesc cadrul efectelor
proprii normelor comerciale.”. Astfel este cazul, conform celui de al zecelea considerent din
directivă, „când importurile sunt făcute fie imposibile, fie mai dificile sau oneroase faţă de
desfacerea producţiei naţionale, fără ca acest lucru să fie necesar pentru atingerea unui obiectiv
care rămâne în cadrul capacităţii, pe care tratatul o lasă statelor membre, de a adopta norme
comerciale”. Regulamentul privitor la conţinutul minimal de distilat al băuturilor alcoolice
destinate consumului uman în Germania făcut imposibilă, în această ţară, comercializarea şi,
prin urmare, importul, de provenienţă din alte state membre, a anumitor lichioruri care sunt
cunoscute aici şi comercializate în această calitate, cum este Cassis de Dijon. Producerea
acestor lichioruri adaptate specific pieţei germane face ca importul acestora să fie mai dificil şi
mai costisitor raportat la comercializarea producţiei naţionale.

În temeiul articolului 36 a doua teză din Tratatul CEE, interdicţiile la import nu trebuie să
constituie niciun mijloc de discriminare arbitrară, nicio restricţie mascată în cadrul comerţului
dintre statele membre; Curtea a hotărât că reprezintă o restricţie mascată, în sensul acestei
dispoziţii, în cazul în care ce stabileşte că utilizarea dreptului de marcă de către titular,
luând în considerare sistemul de comercializare pus în aplicare de către acesta, contribuie la
compartimentarea artificială a pieţelor între statele membre. Regulamentul german referitor
la conţinutul minimal de distilat din băuturile alcoolice destinate consumului uman şi articolul 100
alineatul 3 din Branntweinmonopolgesetz duce exact la o astfel de segmentare artificială dintre
piaţa Republicii Federale Germania şi piaţa altor state membre; este, prin urmare, contrar şi
articolului 36 a doua teză.

Prima întrebare adresată de către Finanzgericht din Landul Hessa comportă răspunsul
următor:

288
Noţiunea de „restricţii cantitative la import, precum şi toate măsurile cu efect echivalent” în
sensul articolului 30 din Tratatul CEE este necesar să fie interpretate în sensul că reprezintă
o astfel de măsură fixarea la nivel naţional a conţinuturilor minimale de distilat în privinţa
băuturilor alcoolice destinate consumului uman drept condiţie de comercializare în statul
membru respectiv, atunci când are drept efect imposibilitatea punerii în circulaţie, în statul
membru în cauză, a produselor tradiţionale din alte state membre al căror conţinut de distilat
este inferior limitei fixate.

b) Cu privire la a doua întrebare

A doua întrebare preliminară este adresată nu cu titlu subsidiar, ci ca alternativă.

Întrebarea preliminară este adresată în cazul în care, cu ocazia depunerii cererii privind
autorizaţia de import care a determinat acţiunea principală, mai există, în Republica Federală
Germania, pentru băuturile alcoolice destinate consumului uman, un monopol naţional care
prezintă caracter comercial.� Opinia,
���������������������������������������������������������������
apărată în această privinţă de către Comisie în cadrul
diferitelor proceduri în faţa Curţii, conform căreia, aceasta nu mai este necesară ca urmare a
hotărârilor Curţii din 17 februarie 1976 în cauzele 45/75, Rewe, şi 91/75, Miritz (Rec. 1976,
p. 181 şi 217), este greşită.

Conform articolului 1 alineatul (3) din Branntweinmonopolgesetz, astfel cum a fost modificat
ultima dată prin Legea din 14 decembrie 1976, monopolul include, cu excepţia derogărilor
prevăzute de lege, importul de băuturi alcoolice; conform articolului 3, administraţia federală
a monopolului este singura abilitată să importe băuturi alcoolice, în afara anumitor excepţii, pe
teritoriul monopolului; articolul 106 subordonează comerţul cu băuturi alcoolice autorizării de
către administraţia monopolului.

Desigur, conform Avizului din 8 aprilie 1976, nu se mai impune o licenţă pentru importul de
alcool care se găseşte în liberă circulaţie într-un stat membru al Comunităţii; cu toate acestea,
avizul putând fi retras în orice moment. În spiritul jurisprudenţei Curţii, un monopol naţional
care prezintă caracter comercial nu se poate considera ca fiind adaptat, în sensul articolului
37 din tratat, atât timp cât sunt menţinute, chiar numai de o manieră formală, dispoziţiile care
prevăd un monopol asupra importului.

Conform articolului 37 alineatul (1) al doilea paragraf, care cuprinde o definiţie legală a noţiunii
de „monopol naţional care prezintă caracter comercial”, este suficient, pentru a fi un monopol,
ca importul să fie controlat, direcţionat sau influenţat vizibil de jure. Fără îndoială, articolul 3
din Branntweinmonopolgesetz nu conferă, administraţiei acestuia un drept de exclusivitate
pentru importul lichiorurilor; dar ca urmare a interdicţiei de introducere pe piaţă care rezultă
din reglementarea privind conţinutul minimal de distilat, importul anumitor lichioruri este total
interzis.

Într-adevăr, activităţile actuale ale monopolului german asupra băuturilor alcoolice influenţează
vizibil importul de băuturi alcoolice şi de băuturi alcoolizate de provenienţă din alte state
membre.� ����������������������������������������������������������������������������������������
Acesta este efectul regimului fiscal special aplicabil alcoolului exonerat de obligaţia
de a livra monopolului (articolele 58, 76, 79 alineatul (2), 79a şi 151 alineatul (1) din Legea
privind monopolul) şi, în esenţă, ca urmare a faptului că Bundesmonopolverwaltung vinde
alcoolul supus obligaţiei de livrare mult sub preţul său de cost, variabil în funcţie de situaţia
ofertei din celelalte state membre, şi că deficitul considerabil al monopolului este acoperit din
resurse federale. Astfel se produce o discriminare între resortisanţii statelor membre în privinţa
condiţiilor de aprovizionare şi de desfacere, cu alte cuvinte o discriminare între vânzătorii din
alte state membre şi administraţia federală a monopolului.
289
Este necesar să se dea răspunsul următor celei de a doua întrebări:

Noţiunea de „discriminare între resortisanţii statelor membre cu privire la condiţiile de aprovizionare

şi desfacere”, în sensul articolului 37 alineatul (1) din Tratatul CEE, este necesar să fie interpretată
în sensul că aceasta vizează fixarea unui conţinut minimal de distilat pentru lichioruri, precum şi
toate celelalte măsuri luate de un monopol naţional care prezintă caracter comercial, în măsura în
care acestea împiedică, în statul membru în cauză, comercializarea lichiorurilor de provenienţă
din alte membre, atunci când conţinutul minimal de distilat al acestor lichioruri este mai mic decât
cel care este autorizat de regimul de admitere pe piaţă în vigoare în statul în cauză.

Guvernul Republicii Federale Germania aminteşte conţinutul, contextul, geneza şi finalitatea

dispoziţiilor naţionale asupra conţinutului minimal de distilat din băuturile alcoolice destinate
consumului uman. Acestea sunt dictate, în mod deosebit, de grija de a proteja consumatorul
împotriva ameninţărilor la adresa sănătăţii acestuia: o autorizare nelimitată a tuturor varietăţilor
de băuturi alcoolice destinate consumului uman, indiferent de conţinutul de alcool, este de
natură să determine o creştere a consumului total de alcool şi, prin urmare, a pericolelor specifice
alcoolismului; de asemenea, aceste dispoziţii au drept obiectiv protejarea consumatorului
împotriva formelor de inducere în eroare şi a practicilor neloiale în momentul fabricării şi
vânzării băuturilor spirtoase. Din punct de vedere pragmatic, în Republica Federală s-au dezvoltat
practici comerciale bine stabilite cu privire la toate cerinţele esenţiale privind producerea,
compoziţia şi denumirea băuturilor spirtoase, care îşi găsesc expresia în Begriffsbestimmungen
für Spirituosen (definiţiile băuturilor spirtoase).

a) Cu privire la prima întrebare

Domeniul de aplicare a întrebărilor privind interpretarea adresate Curţii depăşeşte obiectul

acţiunii principale:�������������������������������������������������������������
în majoritatea statelor membre există dispoziţii, de natură ����������������
foarte diversă,
care privesc conţinutul minimal de distilat din băuturile alcoolice destinate consumului uman,
iar aceste dispoziţii nu constituie decât o mică parte a problemei complexe ridicate de existenţa
unui număr considerabil de „norme tehnice” naţionale divergente privind numeroase mărfuri.
În temeiul articolelor 3 litera (h) şi 100 din tratat, obstacolele în calea comerţului care au luat
naştere este necesar să fie diminuate recurgându-se la procedura de apropiere a actelor cu putere
de lege şi a actelor administrative ale statelor membre care au incidenţă directă asupra instituirii
sau funcţionării pieţei comune. În aşteptarea armonizării normelor naţionale de producere şi de
comercializare, articolul 30 din Tratatul CEE nu îşi găseşte aplicarea decât în măsura în care
aceste dispoziţii determină o discriminare în privinţa mărfurilor importate în raport cu mărfurile
naţionale.

Măsurile care se aplică fără distincţie produselor naţionale şi produselor importate nu au,
conform Directivei 70/50, efecte echivalente restricţiilor cantitative şi, prin urmare, nu intră, în
principiu, în domeniul de aplicare a articolului 30.

Condiţiile minimale în vigoare în Republica Federală nu implică, în mod evident, un tratament

diferit pentru mărfurile importate, şi, prin urmare, nu poate fi vorba despre punerea în aplicare
a articolului 30.

În plus, faţă de egalitatea formală privind tratamentul, este necesar să se constate că dispoziţiile
privind conţinutul minimal de alcool nu îi favorizează, din punct de vedere material, nici
pe producătorii naţionali. Obstacolele în calea schimburilor comerciale se datorează, în mod
exclusiv, faptului că, în mod tradiţional, sistemele juridice din două state membre stabilesc
cerinţe minimale diferite în privinţa conţinutului de alcool din anumite băuturi spirtoase.
Singura situaţie în care dreptul german conţine cerinţe minimale mai severe, care, în mod
290
obiectiv, nu acordă niciun avantaj producătorilor naţionali, nu poate constitui o discriminare
materială în sensul articolului 30 din tratat.

Argumentele reclamantei invocate în cadrul procedurii privind neîndeplinirea obligaţiilor

iniţiate de către Comisie împotriva Republicii Federale Germania nu se pot reţine în speţă:
această cauză care, în esenţă, priveşte lichiorurile de anason, a prezentat, prin raportare la
acţiunea principală, diferenţe fundamentale decisive, în mod deosebit, ca urmare a faptului că
reglementarea germană impunea un conţinut minimal de alcool mai ridicat pentru lichiorurile
de anason străine decât pentru lichiorurile naţionale comparabile.

Având în vedere importanţa fundamentală a argumentaţiei reclamantei în acţiunea principală

în ceea ce priveşte aprecierea specificaţiilor tehnice în toate celelalte sectoare de producţie,
este necesar să se sublinieze faptul că are drept consecinţă, în Republica Federală Germania,
nereglementarea de către dreptul german a conţinutului minimal de alcool al unui produs
determinat, ci de către dreptul francez; pe cale de consecinţă, conţinutul minimal de alcool
fixat de dreptul francez, la un nivel inferior, este necesar să se extindă şi asupra ansamblului
producţiei naţionale germane. În cele din urmă, reglementarea statului membru cel mai puţin
exigent, în mod obligatoriu, are autoritate în toate celelalte; acest efect juridic, considerat a
rezulta din articolul 30, care este o dispoziţie direct aplicabilă, era necesar să aibă loc de la
1 ianuarie 1970, cel mai târziu. Datorită efectului automat al articolului 30, alte modificări
ale dispoziţiilor juridice naţionale pot avea loc în mod curent în viitor, de îndată ce un singur
stat membru diminuează cerinţele prevăzute de reglementarea acestuia; la limită, un singur
stat membru poate stabili legislaţia pentru întreaga Comunitate, fără ca celelalte state membre
să colaboreze şi fără să le fie adus la cunoştinţă. Rezultatul constă în diminuarea cerinţelor
minimale la nivelul cel mai scăzut conţinut de o reglementare naţională, fără să intervină
autorizaţia prevăzută la articolul 100 din tratat, care presupune un consimţământ al statelor
membre.

În această privinţă, este necesar să se reţină că eliminarea cerinţelor minimale în vigoare într-
un stat membru nu se poate limita la produsele importate; dimpotrivă, este necesar în mod
imperativ ca aceasta să se extindă şi asupra producţiei naţionale, cu riscul de a crea discriminări
noi. Nu mai este posibil să se limiteze cerinţele, astfel înţelese, ale articolului 30 referitoare
la produsele considerate „tradiţionale”; din punctul de vedere al articolului 30, nu este niciun
motiv convingător de a trata noile produse în mod diferit de produsele tradiţionale.

Aceste consecinţe sunt incompatibile cu principiul certitudinii juridice.

Acestea sunt excluse, înainte de toate, prin delimitarea funcţională a competenţelor între
competenţa naţională şi competenţa comunitară. Acest principiu fundamental al tratatului
semnifică, pentru interpretarea articolului 30, că punerea în aplicare a acestei dispoziţii îşi găseşte
limita acolo unde exercitarea funcţională a competenţelor menţinute ale statelor membre este
sortită eşecului. Statele membre este necesar să rămână abilitate să îşi exercite în mod efectiv
aceste competenţe, până în momentul în care realizarea armonizării determină trecerea libertăţii
de acţiune a acestora în favoarea Comunităţii. În mod deosebit, respectarea delimi­tării funcţiilor
este importantă în domeniul specificaţiilor tehnice.

În spiritul jurisprudenţei Curţii cu privire la interpretarea articolului 95 din Tratatul CEE,

este necesar să se admită că este necesar să rămână determinant cadrul general al sistemului
normativ naţional şi în ceea ce priveşte produsele care, de obicei, nu există în ţara importatoare,
în domeniile care necesită o armonizare şi care încă se supun competenţei statelor membre.

291
Soluţia dorită de reclamanta în acţiunea principală, care constă în adoptarea cerinţelor minimale
naţionale cel mai puţin ridicate, este încă exclusă prin faptul că dispoziţiile în cauză servesc
unor scopuri, legitime având în vedere dreptul comunitar, care ţin de domeniile dreptului social,
ale consumului sau ale fiscalităţii, unde marja de apreciere este importantă. În aşteptarea unei
armonizări la nivel comunitar, această marjă de apreciere nu poate aparţine, în mod necesar,
decât statelor membre.

Pentru toate aceste motive, reglementările naţionale referitoare la conţinutul minimal de

componente care determină valoarea anumitor produse a căror finalitate este legitimă cu privire la
dreptul comunitar şi ale căror efecte restrictive referitoare la schimburile comerciale se datorează
numai diferenţelor tradiţionale, nu pot intra sub incidenţa articolului 30 din Tratatul CEE din
cauza repartizării competenţelor între statele membre şi Comunitate, care rezultă din cadrul
general al tratatului.

Articolul 3 din Directiva 70/50 nu conduce la o altă concluzie.

Protecţia consumatorului împotriva practicilor frauduloase şi împotriva pericolelor care îi

ameninţă sănătatea şi menţinerea unei concurenţe loiale sunt scopuri legitime şi în conformitate
cu dreptul comunitar. Mijlocul ales pentru a atinge acest scop nu este supus niciunei rezerve
din partea dreptului comunitar, care cuprinde la rândul său numeroase dispoziţii referitoare la
conţinuturile minimale din sectorul produselor alimentare. Efectul restrictiv asupra schimburilor
comerciale al unor astfel de dispoziţii nu depăşeşte limitele normale ale „efectelor proprii
unei reglementări simple de comerţ”. Principiul proporţionalităţii nu poate fi pus în discuţie:
o simplă etichetare obligatorie nu poate înlocui fixarea conţinuturilor minimale de alcool;
faptul că producătorii au obligaţia de a adapta produsele destinate exportului specificaţiilor ţării
importatoare în aşteptarea realizării unei armonizări nu constituie decât consecinţa necesară a
diferenţelor specificaţiilor naţionale.

Este necesar să se dea răspunsul următor primei întrebări adresate Curţii:

Nu intră în sfera de aplicare a noţiunii de „măsuri cu efect echivalent cu cel al unor restricţii
cantitative la import”, în sensul articolului 30 din Tratatul CEE, diferenţele care există între
reglementările în vigoare în diferitele sisteme juridice ale statelor membre referitoare la
conţinutul minimal de distilat al băuturilor spirtoase, care duc la consecinţa că produse care
sunt în mod tradiţional apte de a fi comercializate în statele membre în care cerinţele minimale
sunt mai puţin ridicate nu pot fi introduse pe piaţa altor state membre decât cu un conţinut mai
mare de distilat.

b) Cu privire la a doua întrebare

Articolul 37 din tratat nu poate fi aplicat în cazul fixării unui conţinut minimal de alcool:���������
nu este
vorba de o dispoziţie referitoare la dreptul monopolurilor, în sensul că existenţa acestuia sau
menţinerea sa depinde de existenţa sau de dezvoltarea monopolului comercial asupra alcoolului;
este vorba, dimpotrivă, de o dispoziţie a dreptului produselor alimentare, care figurează în
Branntweinmonopolgesetz din motive pur istorice.

De asemenea, aplicarea articolului 37 din tratat este exclusă deoarece nu există nicio
discriminare, nici formală, nici de fapt, care defavorizează produsele străine în raport cu
produsele naţionale.

Guvernul Regatului Danemarcei doreşte să atragă atenţia Curţii asupra faptului că vinurile
pe bază de fructe, de exemplu, vinul danez de cireşe, se supun, de asemenea, interdicţiei de

292
comercializare impusă de reglementarea germană în privinţa conţinutului minimal de distilat al
băuturilor alcoolice destinate consumului uman.

Reglementarea germană nu are nici caracterul unei reglementări referitoare la calitatea

produselor, nici caracterul unui obstacol tehnic în calea schimburilor comerciale, care poate
să fie eliminat prin adoptarea de directive de armonizare în conformitate cu articolul 100 din
tratat. Aceasta nici nu pare să aparţină categoriei de măsuri avute în vedere de către Curte în
Hotărârea din 16 noiembrie 1977 (cauza 13/77, Inno, Récueil 1977, p. 2115) care, cu toate că
se constituie într-un obstacol în calea schimburilor comerciale dintre state, nu intră în sfera de
aplicare a articolului 30 deoarece sunt vizate de tratat sub denumirea proprie a acestora, în mod
deosebit ca măsuri fiscale, sau care sunt ele însele permise ca expresie sau mijloc de exprimare
a puterilor deţinute de statele membre. Articolul 36 nu mai poate fi invocat pentru a justifica
interdicţia de a comercializa anumite băuturi alcoolice destinate consumului uman.

În aceste condiţii, este necesar să se dea un răspuns afirmativ la prima întrebare adresată Curţii.

Comisia subliniază starea dreptului german în ceea ce priveşte fixarea conţinuturilor minimale
de distilat pentru băuturile alcoolice destinate consumului uman, la „definiţiile care privesc
băuturile spirtoase” şi la dreptul privind alimentaţia; se aminteşte procedura în neîndeplinirea
obligaţiilor de către un stat iniţiată împotriva Republicii Federale Germania în 1974 şi faptul
că în urma diferitelor plângeri cu care a fost sesizată, a hotărât realizarea unui studiu general
privind compatibilitatea, cu articolul 30 din Tratatul CEE, a reglementărilor naţionale referitoare
la compoziţia, la calitatea şi la denumirea produselor alimentare, şi într-un mod mai deosebit, a
băuturilor alcoolizate.

a) Cu privire la ansamblul problemei

Poziţia actuală a Comisiei asupra ansamblului problemei se poate rezuma după cum urmează:

În măsura în care dispoziţiile referitoare la compoziţia sau la natura elementelor anumitor băuturi
sau produse alimentare nu servesc asigurării protecţiei sănătăţii, restricţiile privind schimburile
comerciale nu se pot justifica, conform articolului 36 din tratat, decât prin principiul protecţiei
consumatorului (informarea consumatorului şi protecţia împotriva înşelătoriei) şi al celui
privind concurenţa loială între producători.

În această privinţă, se pune întrebarea de a şti în ce măsură aceste obiective pot fi atinse
prin dispoziţii referitoare la denumiri şi prin informaţii care arată proprietăţile şi compoziţia
produsului în cauză, mai degrabă decât printr-o interdicţie totală a vânzării.

Ţinând seama de sensibilitatea deosebit de mare a preţurilor produselor în cauză şi de faptul

că poate fi dificil pentru consumator să compare conţinuturile diferite de alcool ale produselor
similare, o reglementare obligatorie privind conţinutul minimal de distilat, astfel cum este cel
care este în cauză în acţiunea principală, poate contribui la asigurarea stabilirii unei concurenţe
loiale şi la protecţia consumatorului.

Atunci când o denumire sau o etichetare convenabilă a produsului nu permite evitarea oricărei
erori din partea consumatorului sau atunci când nu este deloc sau în bună parte posibil să se
furnizeze indicaţiile cerute, o interdicţie privind vânzarea se poate justifica.

În cele din urmă, în esenţă, este vorba de a şti dacă o reglementare, aplicabilă nediferenţiat,
referitoare la compoziţia produselor, combinată cu denumirea acestor produse, se consideră
„disproporţionată”. În măsura în care nu este cazul, restricţiile privind schimburile comerciale

293
dintre statele membre ce rezultă din diferenţele dintre aceste reglementări nu pot fi eliminate
decât pe calea apropierii legislaţiilor sau a creării unui drept comunitar.

Primei întrebări i se dă răspunsul următor:

Fixarea conţinutului minimal de distilat pentru băuturile alcoolice destinate consumului uman,
aplicabilă nediferenţiat produselor indigene şi produselor importate, se poate justifica în
interesul protecţiei consumatorilor şi al stabilirii unei concurenţe loiale între producătorii de
alcool destinat consumului uman.

Cu toate acestea, o astfel de reglementare este excesivă şi constituie, prin urmare, o măsură
interzisă, cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import atunci când are drept
consecinţă faptul că, în ciuda unei indicaţii corespunzătoare, produsele tipice ale altor state
membre, fabricate conform unui procedeu special şi care, în mod tradiţional, prezintă un conţinut
de alcool mai mic decât limita fixată, nu se pot pune în circulaţie în statul membru în cauză sau
nu se pot pune în circulaţie decât conformându-se unor cerinţe care nu sunt rezonabile.

b) Cu privire la a doua întrebare

A doua întrebare este lipsită de obiect:�����������

articolul 100
��������������������������������������������
alineatul 3 din Branntweinmonopolgesetz
ţine de dreptul privind alimentaţia. În orice caz, după eliminarea monopolului german asupra
alcoolului, o eventuală discriminare privind condiţiile de aprovizionare şi de desfacere nu este
legată de existenţa monopolului şi, prin urmare, este necesar să fie apreciată conform dispoziţiilor
generale din tratat, în prezenta cauză, articolele 30 şi 36.

III – Procedura orală

Societatea Rewe Zentral AG, reclamantă în acţiunea principală, reprezentată de către Gert Meier,
avocat din Köln, Guvernul Republicii Federale Germania, reprezentat de Joachim Sedemund,
avocat din Köln, şi Comisia Comunităţilor Europene, reprezentată de către consilierul său
juridic, domnul Heinrich Matthies, au prezentat observaţiile orale şi răspunsurile la întrebările
adresate de Curte în şedinţa din 28 noiembrie 1978.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 16 ianuarie 1979.

În drept

1. Întrucât, prin Ordonanţa din 28 aprilie 1978, primită la Curte la 22 mai următor, Hessisches
Finanzgericht a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare
privind interpretarea articolelor 30 şi 37 din Tratatul CEE, în vederea aprecierii compatibilităţii
cu dreptul comunitar a unei dispoziţii din reglementările germane privind comercializarea
băuturilor spirtoase care stabileşte o tărie alcoolică minimă pentru diverse categorii de produse
alcoolice;

2. întrucât din ordonanţa de trimitere rezultă că reclamanta în acţiunea principală are

intenţia să importe un lot de „Cassis de Dijon” originar din Franţa în vederea comercializării în
Republica Federală Germania;

întrucât reclamanta s-a adresat Administraţiei federale a monopolului alcoolului

(Bundesmonopolverwaltung) în vederea obţinerii autorizaţiei de import a produsului respectiv,
iar aceasta i-a adus la cunoştinţă că produsul nu are calităţile necesare pentru a fi comercializat
în Republica Federală Germania din cauza concentraţiei alcoolice insuficiente;

294
3. întrucât această luare de poziţie a Administraţiei se întemeiază pe articolul 100 din
Branntweinmonopolgesetz şi pe reglementările adoptate de Administraţia monopolului în
temeiul acestei dispoziţii, al căror efect este acela de a stabili conţinutul minim de alcool
pentru anumite categorii de lichioruri şi alte băuturi alcoolizate (Verordnung über den
Mindestweingeistgehalt von Trinkbranntweinen din 28 februarie 1958, Bundesanzeiger nr.� 48 ���
din 11 martie 1958);

întrucât din dispoziţiile menţionate rezultă că această comercializare a lichiorurilor de fructe,

cum este „Cassis de Dijon”, este supusă cerinţei de a avea un conţinut minim de alcool de 25 %,
în timp ce conţinutul în alcool al produsului respectiv, comercializat liber ca atare în Franţa, se
situează între 15 % şi 20 % alcool;

4. întrucât, conform reclamantei, stabilirea prin reglementările germane a unui conţinut

minim de alcool are drept consecinţă faptul că produse alcoolizate cunoscute, originare din
alte state membre ale Comunităţii, nu pot fi valorificate în Republica Federală Germania
şi întrucât această dispoziţie constituie, prin urmare, un obstacol în calea liberei circulaţii
a mărfurilor între statele membre, depăşind cadrul reglementărilor comerciale rezervate
acestora;

întrucât, în opinia acesteia, este vorba despre o măsură cu efect echivalent cu cel al unei restricţii
cantitative la import, contrară articolului 30 din Tratatul CEE;

întrucât, fiind vorba şi de o măsură luată în cadrul gestionării monopolului alcoolului,

reclamanta consideră că este vorba, de asemenea, şi despre o încălcare a articolului 37 în
temeiul căruia statele membre restructurează treptat monopolurile naţionale cu caracter
comercial, astfel încât, la încheierea perioadei de tranziţie, să se asigure excluderea oricărei
discriminări între resortisanţii statelor membre cu privire la condiţiile de aprovizionare şi de
desfacere;

5. întrucât pentru a soluţiona acest litigiu, Hessisches Finanzgericht a adresat două întrebări,
după cum urmează:

– Noţiunea de măsură cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import, conţinută

în articolul 30 din Tratatul CEE, este necesar să fie interpretată în sensul în care se aplică
deopotrivă stabilirii unui conţinut minim de alcool etilic rafinat pentru băuturile spirtoase,
prevăzut de Legea germană privind monopolul alcoolului, care are ca efect împiedicarea punerii
în circulaţie în Republica Federală Germania a unor produse tradiţionale ale celorlalte state
membre, al căror conţinut de alcool etilic rafinat este inferior limitei stabilite?

– Stabilirea acestui conţinut minim de alcool etilic rafinat intră în sfera noţiunii de discriminare
între resortisanţii statelor membre, în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi de desfacere,
în sensul articolului 37 din Tratatul CEE?

6. întrucât instanţa naţională solicită asistenţă în problema interpretării care să permită să se

aprecieze dacă cerinţa unui conţinut minim de alcool poate ţine fie de interzicerea prin articolul
30 din tratat a tuturor măsurilor cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative în schimburile
dintre statele membre, fie de interzicerea tuturor discriminărilor în condiţiile aprovizionării şi
desfacerii, între resortisanţii statelor membre, în sensul articolului 37;

7. întrucât este necesar să se menţioneze, în această privinţă, că articolul 37 este o dispoziţie

specifică monopolurilor naţionale cu caracter comercial;

295
întrucât această dispoziţie nu are aşadar relevanţă faţă de dispoziţiile naţionale care nu privesc
exercitarea, de către un monopol public, a funcţiei sale specifice - şi anume, dreptul său de
exclusivitate - ci se referă, într-o manieră generală, la producerea şi comercializarea băuturilor
alcoolizate, indiferent dacă acestea aparţin sau nu monopolului respectiv;

întrucât, în aceste condiţii, impactul măsurii vizate de instanţa naţională asupra schimburilor
intracomunitare este necesar să fie examinat numai în raport cu cerinţele care decurg din articolul
30, aşa cum se menţionează în prima întrebare;

8. întrucât în absenţa unei reglementări comune a producţiei şi a comercializării alcoolului - unei

propuneri de regulament prezentată de Comisie Consiliului la 7 decembrie 1976 (JO C 309, p. 2) nu i
s-a dat curs până în prezent de către acesta din urmă - le revine statelor membre să reglementeze,
fiecare pe teritoriul său, toate problemele care privesc producţia şi comercializarea alcoolului şi
băuturilor spirtoase;

întrucât obstacolele în calea circulaţiei intracomunitare care rezultă din disparităţile între
legislaţiile naţionale privind comercializarea produselor respective este necesar să fie acceptate
în măsura în care aceste prevederi pot fi recunoscute ca necesare pentru respectarea cerinţelor
imperative legate, în special, de eficienţa controalelor fiscale, de protecţia sănătăţii publice, de
corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi de protecţia consumatorilor;

9. întrucât Guvernul Republicii Federale Germania, intervenind în procedură, a adus diverse

argumente care, în opinia acestuia, justifică aplicarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul minim
de alcool din băuturile spirtoase, făcând consideraţii legate, pe de o parte, de protecţia sănătăţii
publice şi, pe de altă parte, de protecţia consumatorilor faţă de practicile comerciale neloiale;

10. întrucât, în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii publice, guvernul german afirmă că
stabilirea conţinuturilor minime de alcool prin legislaţia naţională are rolul de a evita înmulţirea
exagerată a băuturilor spirtoase pe piaţa naţională, în special a băuturilor spirtoase cu conţinut
moderat de alcool, astfel de produse putând, în opinia sa, să inducă mai uşor dependenţa decât
băuturile cu tărie alcoolică mai ridicată;

11. întrucât astfel de considerente nu sunt hotărâtoare, de vreme ce consumatorul poate să-
şi procure de pe piaţă o gamă foarte variată de produse slab sau mediu alcoolizate şi întrucât,
în afară de aceasta, o mare parte a băuturilor alcoolizate cu un conţinut ridicat de alcool, liber
comercializate pe piaţa germană, este consumată în mod curent sub formă diluată;

12. întrucât guvernul german susţine, de asemenea, că stabilirea unei limite inferioare a tăriei
alcoolice pentru anumite lichioruri este menită să protejeze consumatorul împotriva practicilor
neloiale ale producătorilor sau ale distribuitorilor de băuturi spirtoase;

întrucât această argumentaţie se bazează pe considerentul că scăderea concentraţiei alcoolice

asigură un avantaj concurenţial faţă de băuturile cu tărie alcoolică mai ridicată, dat fiind că
alcoolul constituie elementul cel mai costisitor din compoziţia băuturilor, din cauza sarcinii
fiscale considerabile la care este supus;

întrucât, în afară de aceasta, în opinia guvernului german, faptul de a admite libera circulaţie a
produselor alcoolizate atunci când acestea corespund, din punctul de vedere al conţinutului de
alcool, normelor ţării de producţie, are ca efect să impună în Comunitate, ca standard comun,
conţinutul de alcool cel mai scăzut admis în oricare dintre statele membre şi chiar să facă
inoperante toate prevederile în materie, din moment ce reglementarea din mai multe state
membre nu cunoaşte nicio limită inferioară de acest fel;

296
13. întrucât, după cum a subliniat Comisia, stabilirea unor valori limită în ceea ce priveşte
conţinutul de alcool al băuturilor poate servi la standardizarea produselor comercializate şi a
denumirilor lor, în interesul unei mai mari transparenţe a tranzacţiilor comerciale şi a ofertelor
către public;

întrucât, din acest motiv, nu se poate cu toate acestea merge până la a considera stabilirea
imperativă a unei concentraţii alcoolice minime ca o garanţie esenţială a corectitudinii tranzacţiilor
comerciale, în timp ce este uşor să se asigure o informare convenabilă a cumpărătorului impunând
ca pe ambalajul produselor să figureze o menţiune a originii şi a tăriei alcoolice;

14. întrucât din cele de mai sus rezultă că prevederile privind conţinutul minim de alcool al
băuturilor spirtoase nu urmăresc un scop de interes general care să primeze faţă de cerinţele
liberei circulaţii a mărfurilor, care constituie una dintre regulile fundamentale ale Comunităţii;

întrucât efectul practic al prevederilor de acest fel constă în principal în a asigura un avantaj
băuturilor spirtoase cu un conţinut ridicat de alcool, îndepărtând de pe piaţa naţională produsele
din alte state membre care nu corespund acestei specificaţii;

întrucât rezultă astfel că cerinţa unilaterală, impusă prin reglementările unui stat membru, a unui
conţinut minim de alcool pentru comercializarea băuturilor spirtoase constituie un obstacol în
calea schimburilor, incompatibil cu dispoziţiile articolului 30 din tratat;

întrucât nu există niciun motiv valabil pentru a împiedica ca băuturile alcoolizate, cu condiţia
ca acestea să fie legal produse şi comercializate într-unul din statele membre, să fie introduse
în orice alt stat membru; valorificarea acestor produse nu poate face obiectul unei interdicţii
legale privind comercializarea băuturilor cu un conţinut de alcool inferior limitei stabilite prin
reglementarea naţională;

15. întrucât, în consecinţă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că noţiunea de

„măsuri cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import” prevăzută la articolul 30 din
Tratatul CEE, este necesar să fie înţeleasă în sensul că stabilirea, prin legislaţia unui stat membru,
a unui conţinut minim de alcool pentru băuturile spirtoase alimentare, intră de asemenea sub
incidenţa interdicţiei prevăzute de această dispoziţie, atunci când este vorba despre importul
băuturilor alcoolizate legal produse şi comercializate într-un alt stat membru;

Cu privire la cheltuielile de judecată

16. Întrucât cheltuielile efectuate de către Guvernul Regatului Danemarcei, Guvernul

Republicii Federale Germania şi Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii
Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări;

întrucât procedura are, în raport cu părţile în acţiunea principală, un caracter incidental faţă de
procedura din faţa Hessisches Finanzgericht, este de competenţa acestei instanţe să se pronunţe
cu privire la cheltuielile de judecată.�

297
Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Hessisches Finanzgericht, prin
Ordonanţa din 28 aprilie 1978, hotărăşte:

Noţiunea de „măsuri cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import”

prevăzută la articolul 30 din Tratatul CEE, este necesar să fie înţeleasă în sensul
că stabilirea, prin legislaţia unui stat membru, a unui conţinut minim de alcool
pentru băuturile spirtoase alimentare, intră de asemenea sub incidenţa interdicţiei
prevăzute de această dispoziţie, atunci când este vorba despre importul băuturilor
alcoolizate legal produse şi comercializate într-un alt stat membru.

Kutscher������������������������������������������������������
Mertens de Wilmars Mackenzie Stuart Donner Pescatore

Sørensen O’Keeffe Bosco Touffait

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 20 februarie 1979.

Grefier Preşedinte

A. Van Houtte�������������������
H. Kutscher

298
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

FRANCESCO CAPOTORTI,

PREZENTATE LA 16 IANUARIE 1979

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

1. Această nouă cauză Rewe oferă Curţii oportunitatea de a aborda problema limitelor
în interiorul cărora statele membre dispun încă de libertatea de a subordona comercializarea
anumitor categorii de produse, naţionale sau importate, existenţei unor caracteristici
determinate, opunându-se astfel importului de produse străine care aparţin unor categorii lipsite
de caracteristicile impuse.

Faptele sunt simple. În septembrie 1976, întreprinderea germană Rewe a solicitat Monopolului
federal al alcoolurilor distilate autorizaţia de a importa din Franţa un lot de lichior bine-
cunoscut, denumit „Cassis de Dijon”. Administraţia monopolului a răspuns că nicio autorizaţie
specifică pentru import nu este necesară, deoarece autorizaţia prevăzută de lege fusese acordată
de o manieră generală, printr-un „aviz” din 8 aprilie 1976; cu toate acestea, Administraţia a
informat în acelaşi timp întreprinderea interesată că vânzarea în Germania a lichiorului „Cassis
de Dijon”, cu un titru alcoolic volumic de 15 - 20 %, era interzisă în temeiul altei dispoziţii din
aceeaşi lege federală privind monopolul, conform căreia comercializarea alcoolului destinat
consumului uman nu este permisă decât cu condiţia ca acesta să prezinte un conţinut alcoolic
de minimum 32 % (procent redus, pe de altă parte, la 25 % pentru lichiorurile de tip „Cassis”).
Unele lichioruri, menţionate într-un regulament ad hoc, sunt excluse, în mod excepţional,
de la aplicarea acestei reglementări, însă deoarece lichiorul „Cassis de Dijon” nu figurează
printre acestea, Administraţia monopolului a declarat că nu este în măsură să permită vânzarea
lichiorului respectiv pe teritoriul federal.

Această luare de poziţie a fost contestată de întreprinderea Rewe în faţa Tribunalului

administrativ din Darmstadt, cel care a înaintat apoi cauza Finanz­gericht din Landul Hessa. Iar,
acesta din urmă, prin Ordonanţa din 28 aprilie 1978, a înaintat Curţii de Justiţie, în conformitate
cu articolul 177 din Tratatul CEE, următoarele întrebări preliminare:

„1. Noţiunea de măsură cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import, conţinută
în articolul 30 din Tratatul CEE, este necesar să fie interpretată în sensul în care se aplică
deopotrivă stabilirii unui conţinut minim de alcool etilic rafinat pentru băuturile spirtoase,
prevăzut de Branntweinmonopolgesetz (Legea germană privind monopolul alcoolului), care
are ca efect împiedicarea punerii în circulaţie în Republica Federală Germania a unor produse
tradiţionale ale celorlalte state membre, al căror conţinut de alcool etilic rafinat este inferior
limitei stabilite?

2. Stabilirea acestui conţinut minim de alcool etilic rafinat intră în sfera noţiunii de discriminare
între resortisanţii statelor membre, în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi de desfacere,
în sensul articolului 37 din Tratatul CEE?”

���������������������������
Tradus din limba italiană.
299
2. Vom începe prin a examina cea de-a doua întrebare, pentru a ne concentra apoi atenţia asupra
celei dintâi întrebări, pe care o considerăm a fi singura cu adevărat importantă. Este limpede de
ce judecătorii Finanzgericht din Landul Hessa au considerat oportun să se refere, de asemenea,
la articolul 37 din Tratatul CEE: norma de bază care stabileşte un conţinut minimal de alcool
drept o condiţie prealabilă pentru vânzarea în Germania a distilatelor este conţinută, după
cum am subliniat deja, în Legea federală privind monopolul alcoolului distilat, iar articolul
37 priveşte, după cum se ştie, monopolurile naţionale cu caracter comercial. Nu considerăm
necesar să analizăm aici, îndelung, declaraţia Comisiei, respinsă de întreprinderea Rewe pe
baza unor argumente diverse, conform căreia monopolul german asupra alcoolului era eliminat;
în realitate, Legea din 2 mai 1976 a modificat numai reglementarea, iar faptul că dreptul
exclusiv de import de distilat, care exista anterior în favoarea monopolului, fusese eliminat, nu
justifică, în opinia noastră, teza că monopolul fusese desfiinţat. Reprezintă o realitate faptul că
o administraţie federală a monopolului continuă să existe (aceasta este, de altfel, pârâtă în faţa
instanţei de fond!), cu competenţe numeroase şi importante; reprezintă, de asemenea, o realitate
faptul că, simultan cu această cauză, o altă cauză este pendinte în faţa Curţii – cauza 91/78,
Hansen – în cadrul căreia modalităţile de funcţionare a monopolului german al alcoolului sunt
examinate în lumina articolului 37.

Acestea fiind zise, considerăm că este necesar, de asemenea, să se dea un răspuns negativ celei
de-a doua întrebări a Finanzgericht, pe baza a două motive. Mai întâi, chiar în cazul în care
regula de bază referitoare la conţinutul minimal de alcool al distilatelor figurează în legea
germană referitoare la monopolurile asupra alcoolurilor distilate, este limpede că nu este vorba
despre o dispoziţie care se înscrie în logica monopolului: aceasta poate să rămână în vigoare
independent de existenţa monopolului, în alte state, normele echivalente fiind efectiv în vigoare
fără a exista un monopol. Comisia a amintit că în ordinea juridică germană, Legea din 15
august 1974 de modificare a Legii privind produsele alimentare a prevăzut deja că dispoziţia
Legii privind monopolul alcoolului care priveşte conţinutul minimal de alcool se înlocuieşte cu
regulamente adecvate, în contextul Legii privind produsele alimentare. Chiar şi aşa, nu trebuie
uitat că problema este luată în considerare aici în termeni generali datorită naturii procedurii
de interpretare pe calea hotărârii preliminare; în termeni generali, considerăm a fi evident că o
măsură restrictivă, de genul celei care se află în joc în această cauză, depăşeşte sfera de aplicare
a articolului 37.

În al doilea rând, chiar presupunând că, în acest caz, se aplică articolul 37 alineatul (1), nu
considerăm că stabilirea unui conţinut minimal de alcool, aplicabil deopotrivă produselor
naţionale şi produselor importate, poate fi cuprinsă în noţiunea de „discriminare între resortisanţii
statelor membre în condiţiile de aprovizionare şi de desfacere” [articolul 37 alineatul (1),
menţionat anterior]. Se acceptă că, pentru a exista o discriminare între resortisanţii statelor
membre, trebuie să existe un tratament diferenţiat pe bază de naţionalitate; cu toate acestea,
în cazul în care un conţinut minimal de alcool reprezintă condiţia căreia îi este subordonată
vânzarea oricărui distilat sau lichior, produsele naţionale şi produsele străine sunt formal plasate
în condiţii de egalitate în ceea ce priveşte obligaţia respectării acestei condiţii. Articolul 37
poate, după caz, să fie luat în considerare din punctul de vedere al obligaţiei statelor membre
de a recurge la orice nouă măsură „care restrânge domeniul de aplicare a articolelor referitoare
la eliminarea […] restricţiilor cantitative” [alineatul (2)]; însă acest aspect este străin celei de-
a doua întrebări adresate de instanţa germană şi are legătură, mai degrabă, cu materia primei
întrebări care urmează să fie examinată în detaliu.

3. În ceea ce priveşte formularea primei întrebări, pârâta în acţiunea principală a observat că

procedura în temeiul articolului 177 nu permite să se aprecieze legalitatea prin raportare la
dreptul comunitar a dispoziţiilor juridice în vigoare într-un stat membru. Ceea ce este, în mod

300
incontestabil, exact. Însă pârâta a recunoscut că întrebarea ridică, de asemenea, o problemă
generală, anume aceea de şti dacă măsurile cum sunt cele care există în Republica Federală
Germania sunt compatibile cu articolul 30 din Tratatul CEE. În astfel de termeni, nu există nicio
îndoială că problema poate fi examinată în cadrul procedurii prezente.

Este bine-cunoscut că sensul şi domeniul de aplicare a interdicţiei privind măsurile cu efect

echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import au făcut deja obiectul unei serii importante
de hotărâri ale Curţii de Justiţie. Facem trimitere, în special, la Hotărârea din 15 decembrie 1976
în cauza 41/76, Donckerwolcke (Rec. 1976, p. 1921), conform căreia aceste măsuri cuprind
„orice reglementare comercială a statelor membre care se poate opune direct sau indirect,
real sau potenţial, comerţului intracomunitar”. Această hotărâre este expresia unei orientări
jurisprudenţiale confirmate: multe alte reglementări au stabilit, de asemenea, că aptitudinea unei
măsuri de a crea indirect un obstacol în calea schimburilor comerciale în cadrul Comunităţii
este suficientă pentru a o califica drept contrară articolului 30 (între altele: Hotărârile din
5 decembrie 1976 în cauza 35/76, Simmenthal, Rec. 1976, p. 1871; din 20 mai 1976 în cauza
104/75, De Peijper, Rec. 1976, p. 613; din 8 iulie 1975, în cauza 4/75, Rewe, Rec. 1975,
p. 843).

În lumina acestei jurisprudenţe, se pare că, la prima vedere, se justifică afirmaţia că intră sub incidenţa
interdicţiei prevăzute la articolul 30 măsurile naţionale de genul celor contestate de către societatea
Rewe, dat fiind că nu există nicio îndoială că stabilirea unui conţinut minim de alcool pentru distilate
şi lichioruri naţionale şi importate, înţeleasă ca o condiţie referitoare la comercializarea într-un stat
membru, are drept consecinţă indirectă generarea unui obstacol în calea importului de distilate şi
lichioruri, din alte state membre, cu un conţinut de alcool mai puţin ridicat.

Cu toate acestea, o analiză mai atentă a problemei este necesară, având în vedere că dispoziţiile
în discuţie aici sunt dispoziţii naţionale referitoare la compoziţia anumitor produse (distilate şi
lichioruri), care intră sub incidenţa domeniului extins al determinării caracteristicilor tehnice
cărora le este subordonată comercializarea băuturilor şi a produselor alimentare. Se poate
merge până la a afirma, ca în cazul monopolului german al alcoolului, astfel după cum pârâta în
acţiunea principală a făcut, că fiecare stat membru îşi păstrează deplina competenţă legislativă
în domeniul menţionat şi că prevederea şi ulterior impunerea de măsuri de armonizare (în sensul
articolului 100 din Tratatul CEE), prin intermediul directivelor, îi revine Comisiei, aplicabilitatea
articolului 30 rămânând limitată la cazurile referitoare la măsurile de comercializare privind
numai la mărfurile importate?

Trebuie precizat, de îndată, că acest argument se bazează pe Directiva 70/50/CEE a Comisiei din
22 decembrie 1969, care a fost adoptată conform articolului 33 alineatul (7) din Tratatul CEE, cu
alte cuvinte pe baza normei care încredinţează Comisiei sarcina de a stabili procedura şi de a fixa
termenele în vederea eliminării măsurilor cu efect echivalent contigentelor existente la data intrării
în vigoare a tratatului. Aceeaşi directivă a fost, de asemenea, invocată de reclamanta în acţiunea
principală şi considerăm, în consecinţă, necesar să i se consacre o atenţie deosebită. Această normă
vizează, în primul rând, măsurile de comercializare, altele decât cele aplicabile fără deosebire
produselor naţionale şi produselor importate (considerentele de la 4 la 7 din preambul şi articolul
2); în al doilea rând, vizează măsurile care, dimpotrivă, se aplică atât produselor naţionale, cât
şi produselor importate (considerentele de la 8 la 11 din preambul şi articolul 3). Măsurile din
prima grupă care, conform celui de-al patrulea considerent, „fac importurile fie imposibile, fie
mai dificile sau oneroase decât comercializarea producţiei naţionale”, sunt considerate, în sine,
ca fiind de natură să producă un efect echivalent celui al restricţiilor cantitative la import. Pe de
altă parte, în ceea ce priveşte măsurile din cel de-al doilea grup – din care în mod incontestabil
fac parte cele despre care este vorba în prezenta procedură – al optulea considerent al directivei

301
prevede că nu au, în principiu, efecte echivalente celor ale restricţiilor cantitative, „aceste
efecte fiind în mod obişnuit inerente diferenţelor dintre reglementările aplicate de către statele
membre în această privinţă”. Cu toate acestea, considerentele 9 şi 10, precum şi articolul 3 al
directivei reduc măsurile în cauză la categoria celor care sunt interzise, în temeiul articolului 10 din
tratat, în ipoteza în care „efectele restrictive ale acestora asupra liberei circulaţii a mărfurilor
depăşesc cadrul efectelor proprii unei reglementări de comerţ” şi, prin urmare, în special atunci
când „efectele restrictive asupra liberei circulaţii a mărfurilor depăşesc proporţia în raport cu
rezultatul urmărit” şi, de asemenea, „atunci când acelaşi obiectiv poate fi atins printr-un alt
mijloc care împiedică cel mai puţin schimburile comerciale”. În această cauză, Administraţia
monopolului german al alcoolului distilat susţine că măsurile de genul celor care sunt în vigoare,
în prezent, în Germania cu privire la conţinutul minimal de alcool al distilatelor şi lichiorurilor
au efecte restrictive proporţionale cu scopul urmărit şi că nu există un alt mijloc de realizare
a obiectivelor urmărite, anume protecţia sănătăţii publice, protecţia consumatorilor împotriva
fraudelor şi a concurenţei neloiale. Bineînţeles, societatea Rewe este de o altă părere.

4. Înainte de a examina fondul celor două opinii opuse, dorim să facem câteva observaţii
cu privire la orientările Directivei 70/50 şi, de o manieră mai generală, cu privire la problema
determinării caracteristicilor tehnice ale mărfurilor în scopul comercializării.

În primul rând, am amintit anterior că Directiva 70/50 se bazează, în mod expres, pe articolul 33
alineatul (7) din tratat. Aceasta se situează, prin urmare, în cadrul etapei de eliminare progresivă
a contigentelor care coincid cu perioada tranzitorie [articolul 32 alineatul (2) este foarte clar
în această privinţă]. Aceasta poate explica atitudinea prudentă demonstrată de Comisie în faţa
fenomenului măsurilor referitoare la comercializarea produselor, aplicabile fără deosebire
produselor naţionale şi produselor importate, măsuri ale căror efecte au fost apreciate, după
cum am văzut, în considerentul 8 al directivei menţionate anterior, a nu fi „ca o normă
generală” echivalente celor ce aparţin restricţiilor cantitative. Comisia optează, de asemenea,
pentru prudenţă (sau, mai bine spus, pentru o interpretare limitată a articolului 30) cu privire
la formalităţile de a căror îndeplinire depinde importul, afirmând că (la considerentul 3 din
directiva în cauză) aceste formalităţi „nu au, în principiu, efect echivalent cu cel al restricţiilor
cantitative”; argumentul respectiv a fost infirmat ulterior de către Curtea de Justiţie în Hotărârea
Donckerwolcke, menţionată anterior.

Dar, odată terminată perioada de tranziţie, iar interdicţia privind contigentele şi măsurile cu efect
echivalent devenind astfel absolută, este nejustificat să se păstreze aceeaşi atitudine de prudenţă.

În al doilea rând, este necesar să se înţeleagă „cum grano salis” afirmaţia inserată în cuprinsul
considerentului 9 al directivei în cauză, conform căreia tratatul nu aduce atingere competenţelor
statelor membre de a reglementa comerţul. Cu siguranţă, aceste competenţe nu au fost
transferate Comunităţii, însă dreptul comunitar este în măsură să limiteze exercitarea acestora
şi, de fapt, o limitează prin numeroase norme, cum este cea prevăzută la articolul 30. Hotărârea
Donckerwolcke a aplicat interdicţia conţinută în articolul 30 reglementărilor comerciale care
putea să reprezinte un obstacol în calea comerţului intracomunitar. În consecinţă, a susţine că
statele membre au libertate deplină de stabilire a condiţiilor de comercializare care constau dintr-
o anumită structură de mărfuri – şi că, în acest domeniu, dreptul comunitar nu are relevanţă – este
o eroare evidentă.

Nu considerăm a fi convingător motivul enunţat la considerentul 8 din preambul al directivei

în vederea justificării argumentului că măsurile care privesc comercializarea produselor şi
care se aplică deopotrivă produselor naţionale şi celor importate nu au (cel puţin „ca normă
generală”) efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative. După cum am menţionat anterior,

302
acest motiv stipulează că efectele unor astfel de măsuri „sunt în mod normal inerente diferenţelor
dintre normele aplicate de către statele membre în această privinţă”. Fără îndoială, diferenţele
dintre normele privind comercializarea produselor pot distorsiona condiţiile privind concurenţa
în cadrul piaţei comune (aceasta este situaţia care se regăseşte la articolul 101 din Tratatul CEE)
şi pot avea, în acest sens, efecte asupra liberei circulaţii a mărfurilor, astfel încât este logic
să se urmărească eliminarea diferenţelor prin directive de armonizare, însă, între timp, încă
mai este necesar să se verifice dacă una dintre reglementările naţionale în materie nu conţine
măsuri cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import, care sunt interzise prin
articolul 30. Aceasta nu este situaţia, de exemplu, în cazul unui stat membru care a condiţionat
vânzarea anumitor produse fabricate pe teritoriul său unor condiţii specifice în ceea ce priveşte
compoziţia sau calitatea, în timp ce concomitent a permis vânzarea produselor importate din
aceeaşi categorie care poartă o denumire de origine controlată sau indicaţii precise referitoare
la elementele care intră în compoziţia acestora.

Într-adevăr, întrebarea privind raporturile dintre articolele 30 şi următoarele din Tratatul

CEE, pe de o parte, şi articolele de la 100 la 102 (privind apropierea legislaţiilor), pe de altă
parte, este greşit formulată în cazul în care se presupune că cel de-al doilea grup de norme
care se aplică unei materii determinate este suficient pentru a exclude incidenţa interdicţiei
conţinute în articolul 30 în acelaşi domeniu. În această cauză, pârâta în acţiunea principală
pare convinsă că, din moment ce este vorba despre condiţiile referitoare la calitatea sau la
compoziţia mărfurilor, dreptul comunitar poate să intervină exclusiv sub forma directivelor
privind apropierea legislaţiilor; în consecinţă, aşteptând ca apropierea referitoare la un produs
determinat să se realizeze, aprecierea măsurilor luate de către statele membre în lumina
articolului 30 este necesar să fie exclusă. Această teză este inacceptabilă (şi este infirmată chiar
de Directiva 70/50). Este evident că atunci când apropierea legislaţiilor s-a realizat, articolul 30
devine inoperant pentru simplul motiv că directivele adoptate în temeiul articolelor 100 şi 101
trebuie să fie prezumate în conformitate cu tratatul (inclusiv articolul 30); cu toate acestea, până
la realizarea apropierii, articolul 30 este şi rămâne aplicabil fiecărei legislaţii care aşteaptă să fie
armonizată. Prin urmare, consecinţa firească este că dispoziţiile legislaţiei naţionale care pot să
fie contrare interdicţiei conţinute în articolul 30 nu pot să servească drept puncte de referinţă în
vederea unei armonizări ulterioare.

În ceea ce priveşte problema dispoziţiilor naţionale ale căror diferenţe creează obstacole de
ordin tehnic în calea schimburilor comerciale, este necesar să se amintească că, la 28 mai 1969,
Consiliul a adoptat un program general destinat eliminării acestor obstacole (JO C 76, 17.6.1969)
şi, în special, o rezoluţie privind produsele alimentare. Programul prevedea, între altele, că,
înainte de 1 ianuarie 1971, Consiliul urma să adopte directive în sectorul alcoolului şi era însoţit
de un acord al reprezentanţilor guvernelor statelor membre, reunite în cadrul Consiliului, care
instituia un regim provizoriu de statu quo. Calendarul adoptat în mai 1969 a fost înlocuit ulterior
printr-un altul, anexat la Rezoluţia Consiliului din 17 decembrie 1973 (JO C 117, 31.12.1973),
care amâna până la 1 ianuarie 1978 data limită pentru adoptarea de către Consiliu a propunerilor
Comisiei referitoare la produsele pe bază de alcool. Cu toate acestea, se pare că nu au fost
prezentate Consiliului, până în prezent, propuneri în acest domeniu.

Aceste precizări fiind făcute, este necesar să adăugăm că, atunci când au fost adoptate directive
de armonizare (de exemplu, în sectorul sucurilor de fructe: a se vedea Directiva 75/726 a
Consiliului din 17 noiembrie 1975), eliminarea obstacolelor tehnice din calea schimburilor
comerciale a fost realizată prin stabilirea normelor comune care privesc nu numai compoziţia
produselor şi caracteristicile lor de fabricare, dar în aceeaşi măsură utilizarea denumirilor
rezervate şi a etichetării. Până la adoptarea normelor comune, este posibil ca fiecare dintre
aceste aspecte să fie reglementat prin legislaţia unui singur stat membru, cu toate că există

303
efecte echivalente restricţiilor cantitative; totul depinde de scopul fiecărei reglementări naţionale
şi de modalitatea în care este soluţionată problema condiţiilor de comercializare a produselor
importate.

5. Ajunşi în acest punct al analizei noastre, este necesar acum să ne îndreptăm către
obiectivele vizate de normele de tipul celor în vigoare în Republica Federală Germania; este
necesar să se examineze dacă acestea sunt suficiente pentru a justifica obstacolul plasat în calea
importurilor. Pârâta în acţiunea principală a indicat trei obiective, care au valoare justificativă:
protecţia sănătăţii publice, protecţia consumatorilor împotriva fraudelor, combaterea concurenţei
neloiale. Măsura stabilirii conţinutului minim de alcool al distilatelor şi lichiorurilor de care ne
ocupăm în această cauză poate, aşadar, să fie analizată în lumina criteriului prevăzut la articolul
3 din Directiva 70/50, pentru a se stabili dacă efectele restrictive sunt disproporţionate în raport
cu rezultatele urmărite şi dacă aceste obiective nu pot fi atinse prin alte mijloace, care determină
mai puţine obstacole în calea schimburilor comerciale. Această măsură poate, de asemenea, să fie
analizată din punctul de vedere al articolului 36 din Tratatul CEE care, după cum se ştie, declară,
între altele, că nu aduce atingere, în pofida normelor prevăzute la articolele 30 - 34, restricţiilor
la import justificate din motive de ordin public sau de protecţie a sănătăţii persoanelor.

În acest sens, doresc să atrag atenţia că articolul 36 reprezintă, fără nicio îndoială, un fundament
mai solid decât cel care ne este oferit de Directiva 70/50, având în vedere îndoielile pe care
le-am exprimat cu privire la compatibilitatea acestei directive cu interpretarea strictă a
articolului 30, astăzi prevalentă. Subliniem că, între altele, criteriile prevăzute la articolul 3 din
Directiva 70/50 presupun legalitatea, din punctul de vedere al dreptului comunitar, rezultate
pe care statele membre înţeleg să le atingă prin măsurile privind comercializarea. Protecţia
sănătăţii publice este, fără nicio îndoială, un scop legitim la care se face trimitere în mod clar
la articolul 36. La fel de legitime sunt derogările de la articolul 30 care se dovedesc necesare
în vederea asigurării protecţiei producătorilor şi consumatorilor împotriva fraudelor comerciale:
Curtea a recunoscut aceasta, de asemenea, pe baza articolului 36 şi a noţiunii de ordine publică care
figurează aici, prin Hotărârea din 20 februarie 1975 în cauza 12/74, Comisia împotriva Republicii
Federale Germania (Rec. 1975, p. 181 şi urm.), la considerentul 17 din motivare. Pe de altă
parte, ne îndoim că eliminarea concurenţei neloiale poate să justifice derogările de la articolul
30; pare îndoielnic, în cel mai bun caz, că noţiunea de ordine publică la care se face trimitere
la articolul 36, menţionat anterior, poate să fie extinsă până în acest punct. Cu toate acestea,
considerăm util să amintim că în Directiva 75/726, menţionată anterior, referitoare la apropierea
legislaţiilor în materie de sucuri de fructe, interdicţia de a se opune comerţului intracomunitar
cu aceste produse prin dispoziţii naţionale nearmonizate referitoare la compoziţia acestora,
la caracteristicile de fabricare, la ambalare sau la etichetare [articolul 12 alineatul (1)] a fost
declarată inaplicabilă dispoziţiilor justificate din motive de combatere a concurenţei neloiale,
altele decât protecţia sănătăţii publice, combaterea fraudelor, protecţia proprietăţii industriale şi
comerciale, a indicaţiilor de provenienţă şi a denumirii de origine [articolul 12 alineatul (2)].

Ajungem acum la măsurile despre care este vorba în prezenta cauză. Considerăm că este foarte
dificil să împărtăşim punctul de vedere susţinut de Administraţia germană a monopolului
alcoolului distilat, conform căruia stabilirea unui conţinut minimal de alcool pentru distilate
şi lichioruri serveşte protejării sănătăţii publice împotriva riscurilor alcoolismului. S-a afirmat
în sprijinul acestei teze că, cu cât este mai scăzut conţinutul de alcool, cu atât sunt mai mari
cantităţile de distilate şi lichior consumate şi că, în orice caz, faptul că pe piaţă intră din
abundenţă produse importate, de îndată ce dispare bariera conţinutului minimal de alcool
va creşte tentaţia pentru consumatori. În ceea ce ne priveşte, credem că prin oferirea pe
piaţă a unor băuturi alternative mai puţin tari se poate spera la o diminuare a numărului de
consumatori de băuturi mai nocive, deoarece au un conţinut de alcool mai ridicat. Pentru

304
a rămâne la lichiorul care se află la originea cauzei prezente, există în Germania băutori de
„Cassis de Dijon” care sunt obligaţi în prezent să consume varianta de 25 de grade, special
produsă pentru piaţa germană, comercializarea unui „Cassis de Dijon” autentic fiind interzisă.
Nu este mai bine pentru sănătatea publică să aibă posibilitatea să absoarbă mai puţin alcool
consumatorul căruia îi place gustul de „Cassis”, aceasta independent de satisfacţia de a bea
produsul original? Şi este adevărat, astfel după cum a afirmat avocatul monopolului german, că
obiceiurile şi cererile consumatorilor sunt cele care determină normele de calitate, astfel încât
aceştia găsesc pe piaţă ceea ce doresc şi se aşteaptă să găsească solicitând un anumit produs,
nu este, de asemenea, adevărat că pentru a orienta aceste obiceiuri şi eventual a le modifica, o
posibilitate mai mare de alegere se dovedeşte a fi oportună, dacă nu chiar necesară? A orienta
publicul către băuturi alcoolice mai puţin tari înseamnă, credem, a dovedi o grijă mai mare
faţă de sănătatea publică decât a-l constrânge să ingereze numai băuturi cărora nu li se permite
reducerea conţinutului minim de substanţă nocivă pe care o conţin.

În privinţa combaterii fraudelor, considerăm că este important să se evite vânzarea de produse

care nu sunt ceea ce se spune că sunt sau care folosesc fără drept o denumire care nu le aparţine
sau faţă de care se întreţine echivocul în privinţa locului de producere a acestora sau cărora
nu li se indică substanţele care intră în compoziţia lor. Estimăm, în consecinţă, că este perfect
legitim, din punctul de vedere al dreptului comunitar, ca fiecare stat membru să rezolve într-o
manieră corespunzătoare problema identificării fiecărui produs, a denumirii acestuia, a originii,
a indicării substanţelor care intră în compoziţia acestuia. Dar toate acestea nu au nicio legătură
cu determinarea obligatorie a conţinutului minim de alcool pentru toate distilatele şi toate
lichiorurile.

S-a susţinut că indicaţiile care figurează pe etichetă pot constitui o garanţie suplimentară pentru
consumator (şi că, în acest sens, indicaţiile sunt prevăzute de legislaţia germană), însă nu pot
constitui garanţia unică. Consumatorul neglijează, în general, să ia la cunoştinţă caracteristicile
unui produs şi se orientează mai mult decât automat către produsele mai puţin scumpe (în prezenta
cauză, cele al căror conţinut de alcool este mai scăzut); este, prin urmare, expus fraudelor de
diferite tipuri. Însă ideea acestei incapacităţi notabile, dacă nu generale a consumatorului, ni se
pare a sorti eşecului orice efort de a-l proteja, dacă nu i se impune un produs naţional unic, cu o
compoziţie constantă şi riguros controlată. Pe de altă parte, stabilirea unui conţinut minimal de
alcool previne, în sine, singurul risc de a cumpăra un distilat sau un lichior care are un conţinut
de alcool mai scăzut decât cel indicat. Dar poate este o noţiune de distilat sau de lichior în mod
necesar legată de un conţinut de alcool determinat? Iar în domeniul distilatelor, frauda cea mai
gravă care trebuie evitată cu ajutorul unei limite legislative stricte este existenţa unui conţinut
de alcool inferior celui la care se aşteaptă consumatorul?

Aceste îndoieli ne determină să afirmăm că adevăratul motiv al măsurii despre care este vorba
se află în altă parte; este necesar să se cerceteze într-o tradiţie de piaţă căreia producătorii
naţionali i se conformează de multă vreme şi cu care, în consecinţă, s-au obişnuit gusturile
consumatorilor, astfel încât să existe teama invaziei de produse străine cu un conţinut de
alcool mai scăzut. Pârâta în acţiunea principală a negat că reglementarea, despre care este
vorba aici, conferă avantaje produselor naţionale, pe baza faptului că se aplică fără deosebire
tuturor produselor, naţionale sau importate. Considerăm, în ceea ce ne priveşte, că avantajul
principal al reglementării ţine de restricţia importului de produse concurente cunoscute deja
în ţara de origine a acestora, însă care nu se pot comercializa deoarece au un conţinut de
alcool inferior limitei prescrise. Pârâta în acţiunea principală a observat, de asemenea, că în
cazul în care este nevoie să se admită comercializarea de produse străine cu un conţinut de
alcool scăzut, orice producţie naţională este constrânsă să se adapteze acestui tip de produse,
cu consecinţa că procentul de alcool adoptat în statul membru ale cărui cerinţe sunt mai

305
puţin ridicate în această privinţă, este necesar să fie substituit până la limita iniţială. Dar acest
raţionament este în întregime bazat pe ideea că un consumator se orientează la cumpărături
numai în funcţie de preţ, care este mai puţin ridicat pentru produsele cu un conţinut de alcool
mai scăzut. Experienţa comună demonstrează că nu este aceasta situaţia: în ţările în care
consumul de vin este ridicat (pentru a lua exemplul unei băuturi cu un conţinut alcoolic relativ
scăzut), producătorii de brandy, grappa sau alte distilate nu au fost obligaţi să reducă conţinutul
de alcool al acestor produse. Din punctul de vedere al dreptului comunitar, nimic nu împiedică
un stat membru să stabilească un conţinut minimal de alcool pentru distilate sau lichioruri de
producţie naţională, impunând în acelaşi timp ca produsele străine corespunzătoare să poarte o
indicaţie clară în privinţa provenienţei şi a conţinutului de alcool (desigur, fără a aduce atingere
denumirilor naţionale corespunzător protejate).

Pe baza ansamblului acestor consideraţii, avem convingerea că măsurile precum sunt cele în
vigoare în Republica Federală, care generează un obstacol indirect în calea importurilor şi, prin
urmare, sunt contrare articolului 30 din Tratatul CEE, nu se justifică din punctul de vedere al
articolului 36 din tratat sau al articolului 3 din Directiva 70/50 a Comisiei din 22 decembrie 1969.
Obiectivul protejării consumatorilor împotriva fraudelor poate, într-adevăr, fi atins prin alte
mijloace care aduc atingere într-o măsură mai mică schimburilor comerciale; cu privire la acest
obiectiv, obstacolele plasate în calea liberei circulaţii a mărfurilor sunt excesive şi, în consecinţă,
disproporţionate.

6. În consecinţă, concluzionăm prin a propune Curţii să răspundă întrebărilor care i-au

fost adresate de către Finanzgericht din Hessa, prin Ordonanţa din 28 aprilie 1978, declarând
– conform articolului 177 din Tratatul CEE:

a) Noţiunea de „măsură cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative” (articolul 30 din

Tratatul CEE) acoperă stabilirea unui conţinut minimal de alcool pentru distilate şi lichioruri,
prevăzută de legea unui stat membru drept o condiţie pentru comercializare, în cazul în care
se aplică fără diferenţiere produselor naţionale şi produselor străine care, astfel, generează un
obstacol în calea importului de produse din alte state membre care au un conţinut de alcool
inferior limitei stabilite.

b) Măsurile naţionale de tipul celui menţionat mai sus nu sunt reglementate de noţiunea de
„discriminare între resortisanţii statelor membre în condiţiile de aprovizionare şi de desfacere”
(articolul 37 din Tratatul CEE), chiar în cazul în care sunt adoptate în cadrul unui regim
naţional de monopol al alcoolului distilat.

306
61981J0283

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 6 OCTOMBRIE 1982

SRL CILFIT ŞI LANIFICIO DI GAVARDO SPA

împotriva

MINISTERULUI SĂNĂTĂŢII

(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare,

formulată de Corte Suprema di Cassazione)

„Obligaţia de a introduce o acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare”

Cauza 283/81

Sumarul hotărârii

1. Întrebări preliminare – Sesizare a Curţii - Probleme de interpretare – Obligaţie de

trimitere – Obiect – Sferă de aplicare – Criterii

(Tratatul CEE, articolul 177 al treilea paragraf)

2. Întrebări preliminare – Sesizare a Curţii - Probleme de interpretare – Existenţă –

Determinare – Competenţa de apreciere a instanţei naţionale – Sesizare din oficiu a Curţii
– Admisibilitate

(Tratatul CEE, articolul 177)

3. Întrebări preliminare – Sesizare a Curţii - Probleme de interpretare – Obligaţie de

trimitere – Limite – Relevanţa întrebărilor – Noţiune – Evaluarea de către instanţa naţională
de ultim grad

(Tratatul CEE, articolul 177 al treilea paragraf)

4. Întrebări preliminare – Sesizare a Curţii - Probleme de interpretare – Obligaţie de

trimitere – Absenţă – Condiţii – Interpretare anterioară de către Curte a problemei de drept în
cauză – Efecte – Drept de trimitere pentru oricare instanţă naţională.

(Tratatul CEE, articolul 177 al treilea paragraf)

5. Întrebări preliminare – Sesizare a Curţii - Probleme de interpretare – Obligaţie de

trimitere – Absenţă – Condiţie – Absenţa unei îndoieli rezonabile – Criterii

(Tratatul CEE, articolul 177 al treilea paragraf)

1. Obligaţia de a sesiza Curtea de justiţie cu privire la întrebările de interpretare a

tratatului şi cu privire la actele adoptate de instituţiile comunitare pe care articolul 177
al treilea paragraf din tratat o impune instanţelor naţionale ale căror decizii nu pot face
������������������������������
Limba de procedură: italiana.
307
obiectul unei căi de atac în dreptul intern se înscrie în cadrul cooperării instituite în vederea
asigurării bunei aplicări şi a interpretării uniforme a dreptului comunitar în toate statele
membre, între instanţele naţionale, în calitatea lor de instanţe însărcinate cu aplicarea
dreptului comunitar şi Curtea de Justiţie. Mai exact, dispoziţia menţionată vizează evitarea
divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii cu privire la problemele de drept
comunitar. Prin urmare, sfera de aplicare a acestei obligaţii trebuie să fie apreciată în funcţie
de aceste obiective, ţinând seama de competenţele instanţelor naţionale şi, respectiv, ale
Curţii de Justiţie.

2. Articolul 177 din tratat nu constituie o cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu pendinte
în faţa unei instanţe naţionale. Prin urmare, nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul
ridică o problemă privind interpretarea dreptului comunitar pentru ca instanţa în cauză să fie
obligată să considere că s-a adresat o întrebare în sensul acestui articol. Pe de altă parte, această
instanţă are competenţa, după caz, să sesizeze Curtea din oficiu.

3. Din raportul dintre paragraful al doilea şi al treilea ale articolului 177 din tratat rezultă
că instanţele vizate la al treilea paragraf se bucură de aceeaşi putere ca toate celelalte instanţe
naţionale de a aprecia dacă o decizie asupra unui aspect de drept comunitar este necesară pentru
a le permite pronunţarea unei hotărâri. Prin urmare, aceste instanţe nu sunt obligate să trimită
o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar adresată în faţa acestora în cazul în care
întrebarea nu este relevantă, şi anume în cazul în care, indiferent care este răspunsul, acesta
nu poate avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului. Dimpotrivă, în cazul în care acestea
constată că este necesară recurgerea la dreptul comunitar pentru a reuşi să soluţioneze litigiul în
legătură cu care au fost sesizate, articolul 177 le impune obligaţia de a sesiza Curtea de Justiţie
cu privire la orice întrebare privind interpretarea adresată.

4. Deşi articolul 177 al treilea paragraf, din tratat obligă fără nicio restricţie instanţele
naţionale ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să trimită
Curţii orice întrebare privind interpretarea adresată în faţa acestora, autoritatea interpretării
date de aceasta poate, cu toate acestea, să priveze această obligaţie de cauza sa şi să o golească
astfel de conţinut; este cazul, în special, atunci când întrebarea adresată este în esenţă identică
cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară sau
atunci când problema de drept în cauză a fost rezolvată printr-o jurisprudenţă stabilită de Curte,
oricare este natura procedurilor care au generat această jurisprudenţă, chiar şi în absenţa unei
stricte identităţi a întrebărilor în litigiu. Cu toate acestea, se înţelege că, în toate aceste ipoteze,
instanţele naţionale, inclusiv cele menţionate la articolul 177 al treilea paragraf, îşi păstrează
libertatea de a sesiza Curtea în cazul în care acestea consideră acest lucru oportun.

5. Articolul 177 al treilea paragraf din tratat trebuie interpretat în sensul că o instanţă ale
cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se
adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare, cu excepţia
cazului în care constată că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune atât de evident
încât nu lasă loc unei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de eventualităţi trebuie să fie
evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice
pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul
Comunităţii.

308
În cauza 283/81,

având ca obiect cererea adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de Prima
Cameră Civilă a Corte Suprema di Cassazione pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în
litigiul pendinte în faţa acestei instanţe între

SRL CILFIT – în lichidare – şi alte 54 de societăţi, la Roma

împotriva

MINISTERULUI SĂNĂTĂŢII, în persoana ministrului, la Roma

şi

LANIFICIO DI GAVARDO SPA, la Milano

împotriva

MINISTERULUI SĂNĂTĂŢII, în persoana ministrului, la Roma

privind interpretarea articolului 177 al treilea paragraf din Tratatul CEE,

CURTEA,

compusă din domnii J. Mertens de Wilmars, preşedinte, G. Bosco, A. Touffait şi O. Due,

preşedinţi de cameră, P. Pescatore, Lord Mackenzie Stuart, A. O’Keeffe, T. Koopmans, U.
Everling, A. Chloros şi F. Grévisse, judecători,

avocat general:��������������������
domnul F. Capotorti

grefier: domnul P. Heim

pronunţă prezenta

HOTĂRÂRE

În fapt

I – Fapte şi procedură

Prin citaţie notificată la ministerul italian al sănătăţii, la 18 septembrie 1974, reclamantele în

acţiunea principală, care sunt societăţi producătoare de textile, au susţinut că au plătit de la
adoptarea Legii nr. 30 din 30 ianuarie 1968, cu titlul de taxă fixă pentru vizita sanitară, 700 lire
pentru un chintal de lână importată, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 1239 din 30 decembrie
1970 care modifica această taxă astfel încât acestea aveau obligaţia să plătească doar o sumă de
70 lire pentru un chintal, „conform interpretării exacte a legii din 30 ianuarie 1968 şi, în orice
caz, conform interpretării autentice a acesteia, dată de Legea nr. 1239 din 1970”.

Întrucât Tribunalul din Roma a respins cererea acestora prin hotărârea din 27 octombrie 1976,
reclamantele în acţiunea principală au atacat hotărârea reluând argumentul respins de acest
tribunal şi susţinând, de asemenea, că Legea nr. 30 din 1968 este inaplicabilă în urma adoptării
Regulamentului nr. 827/68 al Consiliului din 28 iunie 1968 privind organizarea comună a pieţei
pentru anumite produse enumerate la anexa II la tratat (JOL 151, p. 26).

309
Prin hotărârea din 12 decembrie 1978 Curtea de Apel din Roma a respins toate motivele invocate
de reclamante admiţând argumentul Ministerului Sănătăţii cu privire la compatibilitatea Legii
nr. 30 din 1968 cu regulamentul menţionat.

La 4 octombrie 1979, reclamantele în acţiunea principală au introdus recurs împotriva acestei

hotărâri. În cererea sa de respingere a recursului, Ministerul Sănătăţii susţine că – astfel cum a
declarat Curtea de Apel – întrucât lâna nu este inclusă în anexa II la Tratatul CEE, aceasta nu
face obiectul unei organizări comune a pieţelor şi, prin urmare, nu poate fi luată în considerare
în regulamentul în cauză.

Ministerul Sănătăţii „insistă ca soluţia problemei ridicate astfel să fie adoptată de Curtea de
Casaţie susţinând că circumstanţele de fapt sunt atât de evidente încât înlătură posibilitatea
de luare în considerare a unei îndoieli privind interpretarea şi sunt, prin urmare, de natură să
excludă cerinţa unei acţiuni la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene pentru pronunţarea
unei hotărâri preliminare”.

Curtea de Casaţie din Italia a estimat că apărarea Ministerului Sănătăţii ridică o problemă de
interpretare a articolului 177 din tratat în măsura în care afirmă că această dispoziţie trebuie
înţeleasă în sensul că Curtea supremă – ale cărei decizii nu fac obiectul unei acţiuni jurisdicţionale
de drept intern – nu este obligată să sesizeze Curtea „în cazul în care soluţia problemei de
interpretare a actelor instituţiilor comunitare este atât de evidentă încât înlătură posibilitatea
unei îndoieli cu privire la interpretare”.

În consecinţă, Curtea de Casaţie italiană, prin ordonanţa din 27 martie 1981, a suspendat
pronunţarea unei hotărâri şi a sesizat Curtea cu o cerere de decizie prejudicială cu privire la
întrebarea următoare:

„Articolul 177 al treilea paragraf din tratat, care prevede că, atunci când se adresează o întrebare
de genul celor enumerate la primul paragraf din acelaşi articol într-un litigiu pendinte în faţa
unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu pot face obiectul unei acţiuni jurisdicţionale în dreptul
intern, această instanţă este obligată să se adreseze Curţii de Justiţie, stabileşte o obligaţie de
trimitere care nu îi permite instanţei naţionale să se pronunţe asupra necesităţii de a adresa Curţii
întrebarea ridicată sau subordonează – şi în ce limite – această obligaţie existenţei prealabile a
unei îndoieli rezonabile privind interpretarea?”

Ordonanţa de trimitere a fost înregistrată la grefa Curţii la 30 octombrie 1981.

Conform articolului 20 din protocolul cu privire la statutul Curţii CEE, au fost depuse observaţii
scrise de către reclamantele în acţiunea principală reprezentate de G. Scarpa, G. Stella Richter,
precum şi de G. M. Ubertazzi şi F. Capelli, de către guvernul Regatului Danemarcei, reprezentat
de consilierul său juridic, Laurids Mikaelsen, în calitate de agent, de către guvernul Republicii
Italiene, reprezentat de domnul S. Laporta, avvocato dello Stato, precum şi de domnul A.
Squillante, în calitate de agent, şi de către Comisia Comunităţilor Europene, reprezentată de
domnul G. Olmi, director general adjunct şi de domnişoara Mary Minch, membră a Serviciului
juridic al Comisiei, în calitate de agenţi.

Pe baza raportului judecătorului raportor, după audierea avocatului general, Curtea a hotărât să
deschidă procedura orală fără instrucţiuni prealabile.

310
II – Observaţii prezentate conform articolului 20 din protocolul asupra statutului Curţii de
Justiţie

A – Observaţiile reclamantelor din acţiunea principală

După delimitarea problemei ridicate prin întrebarea instanţei de trimitere, reclamantele în

acţiunea principală consideră că întrebarea menţionată se limitează la cele trei puncte care
urmează:

„– Obligaţia de a introduce o acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare depinde de o

decizie a instanţei care audiază cauza, vizând să constate că întrebarea adresată în faţa acesteia
priveşte interpretarea mai degrabă decât aplicarea dreptului comunitar?

– Curtea de Casaţie este obligată să solicite interpretarea Curţii de Justiţie, chiar «in claris» ?

– Indiferent de claritatea textului, întrebarea de interpretare trebuie să apară, prima facie, ca

fiind întemeiată în mod substanţial, justă şi plauzibilă?”

a) Întrebări de interpretare şi întrebări de aplicare

Conform reclamantelor în acţiunea principală, tratatul vizează numai probleme de interpretare,

aşadar, doar întrebările de acest gen obligă instanţele menţionate la articolul 177 al treilea paragraf
la o acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. Aceste instanţe au, astfel, competenţa
să aprecieze în prealabil dacă se află în faţa unei întrebări de interpretare sau, mai degrabă, de
aplicare.

Cu toate acestea, în litigiile care le sunt prezentate, instanţele interne aplică dreptul comunitar şi
în funcţie de această aplicare instanţele pot adresa întrebări cu privire la interpretarea acestuia.

Îndoielile cu privire la aplicare sunt, astfel, în esenţă, îndoieli referitoare la interpretare,

prin urmare, instanţa are obligaţia să treacă dincolo de aparenţa întrebării evocate de părţi,
sub aspectul aplicării dreptului comunitar „şi să descopere în spatele acesteia o întrebare de
interpretare”.

b) Curtea de Casaţie este obligată să solicite interpretarea Curţii, chiar „in claris”?

Reclamantele în acţiunea principală consideră, în primul rând, că în dreptul intern, regula „in
claris” „nu autorizează instanţa care interpretează să se rezume la înţelesul aparent al unei
dispoziţii, pornind de la sensul literal” însă aceasta implică faptul că „dacă un text este clar şi
univoc şi nu există nicio divergenţă posibilă între literă şi spirit, atunci (şi numai atunci) nu este
permisă o interpretare diferită de cea oferită de text”.

Acestea susţin în continuare că normele de interpretare a dreptului internaţional clasic permiţând

aplicarea principiului actului clar nu este necesar să fie urmărite în dreptul comunitar din motivul
că acesta, care constituie o ordine juridică în curs de evoluţie, este interpretat într-un sens „care
trece dincolo de formula utilizată de diferite dispoziţii particulare” şi care este, prin urmare
teleologic asigurând efectul util.

În plus expresiile utilizate în reglementare nu sunt atât de clare încât să elimine riscul interpretărilor
diferite, mai ales din moment ce în materie de drept comunitar, instanţa naţională are obligaţia
să depăşească numeroase dificultăţi provenind din caracterul tehnic al acestui drept, din faptul
că această instanţă naţională nu are întotdeauna acces la toate sursele care intră în alcătuirea
sistemului juridic comunitar, precum şi din incertitudinile care decurg „din întâlnirea uneori
dificilă între normele interne şi normele comunitare”.

311
Aceste dificultăţi implic faptul că trimiterea este obligatorie pentru instanţa menţionată la
articolul 177 al treilea paragraf „de fiecare dată când interpretarea unui text comunitar este
necesară, chiar dacă textul este aparent clar”.

c) Întrebarea referitoare la interpretare trebuie să apară prima facie ca fiind întemeiată în

mod substanţial, justă şi plauzibilă?”

Ultimul paragraf al articolului 177 obligă Curţile de ultimă instanţă să sesizeze Curtea de Justiţie
„atunci şi numai atunci când o întrebare este adresată în faţa acesteia”.

Termenul „chestiune” trebuie înţeles într-un sens larg, şi anume nu referindu-se în mod necesar
la un dezacord între părţi, ci în sensul că o îndoială cu privire la interpretare apărută într-o
cauză constituie condiţia necesară şi suficientă pentru a genera obligaţia de trimitere la Curtea
de Justiţie.

Însă obiectul întrebării Curţii de Casaţie nu vizează atât semnificaţia termenului în cauză, cât
„temeinicia” acestuia. Un prim răspuns la această întrebare poate să rezulte din formularea
articolului 177 al treilea paragraf „observând că acesta nu face nicio distincţie între întrebări,
bine întemeiate sau nu”.

O examinare prin comparaţie a paragrafelor al doilea şi al treilea de la articolul 177 confirmă

acest prim răspuns din moment ce aceste două texte conduc la adoptarea unei interpretări care
vizează să extindă obligaţia de trimitere, şi anume să nu lase acest lucru la latitudinea instanţei
de trimitere menţionată la al treilea paragraf.

Acest argument este confirmat, de asemenea, de obiectivul articolului 177, de a asigura aplicarea
uniformă a dreptului comunitar în statele membre, cu atât mai mult cu cât importanţa acestui
obiectiv creşte constant şi cu cât rolul Curţii de Casaţie este, printre altele, acela de a asigura
„aplicarea uniformă a legii”.

De altfel, jurisprudenţa comunitară este de asemenea consecventă cu o interpretare largă a articolului

177, din moment ce, în mod special în Hotărârea din 17 martie 1963 (Da Costa en Schaake,
28-30/62, Rec. p. 61), Curtea a afirmat că „articolul 177 ultimul paragraf obligă, fără restricţie
instanţele naţionale ... ale căror decizii nu pot face obiectul unui recurs jurisdicţional de drept
intern, să prezinte Curţii toate întrebările de interpretare adresate în faţa acesteia”.

Avocaţii de prestigiu împărtăşesc aceeaşi opinie şi, în cele din urmă, în planul politicii judiciare,
există un „risc grav” în a permite instanţelor supreme naţionale să controleze temeinicia
întrebărilor adresate în faţa acestora, deoarece poate bloca sau deforma procesul de integrare
între dreptul comunitar şi dreptul intern. O asemenea competenţă rezervată acestor instanţe
supreme naţionale conţine şi „riscul de a crea o atmosferă tensionată între instanţele naţionale
şi instituţiile comunitare” şi poate încuraja tendinţe centrifuge.

B – Observaţiile guvernului italian

Expunând faptele din acţiunea principală, guvernul italian aminteşte că, în faţa Curţii de Casaţie
din Italia, acesta a declarat că, în speţă, este vorba de „o circumstanţă de fapt atât de clară şi
atât de importantă încât exclude posibilitatea unei îndoieli de interpretare şi, în consecinţă,
necesitatea unei acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare la Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene”.

Guvernul italian consideră că, în ciuda diferenţelor de formulare dintre al doilea şi al treilea paragraf
de la articolul 177, al treilea paragraf nu are „o sferă de aplicare normativă diferită şi că, în
312
consecinţă, această dispoziţie nu sustrage competenţa instanţei naţionale de ultimă instanţă de
a aprecia necesitatea unei hotărâri preliminare”.

Redactorii tratatului au considerat oportun să prevadă o selectare a întrebărilor referitoare la

interpretare deferite Curţii după cum rezultă din faptul că procedura ordinară de trimitere în faţa
Curţii este menţinută, chiar în litigiile pendinte în faţa instanţei naţionale de ultim grad.

În plus, Curtea de Justiţie, declarând în hotărârea Costa en Schaake menţionată anterior „că
obligaţia impusă instanţelor naţionale de ultim grad la articolul 177 al treilea paragraf poate
fi privată de cauza sa (şi de conţinutul său) prin autoritatea interpretării furnizate într-o speţă
similară printr-o hotărâre anterioară cu titlu preliminar” a recunoscut că instanţa naţională de
ultim grad are puterea de a delimita litigiul şi, prin urmare, de a-şi declina competenţa în ceea ce
priveşte o întrebare sau o problemă de interpretare cu privire la legislaţia comunitară, bazându-se
pe soluţia oferită de Curte la aceeaşi întrebare.

Deoarece legislaţia comunitară face parte din sistemul juridic al fiecărui stat membru, „ar fi
absurd să i se interzică unei instanţe naţionale să interpreteze o dispoziţie pe care, cu toate
acestea, este obligată să o aplice”. Această consideraţie exclude argumentul conform căruia
instanţa naţională de ultim grad se limitează la a lua act de existenţa unei argumentaţii în apărare
bazată pe dreptul comunitar şi la a o trimite Curţii de Justiţie pentru examinare. Această instanţă
trebuie, prin urmare, să determine întrebarea care poate face obiectul unei trimiteri în faţa Curţii
de Justiţie şi, în acest scop, are sarcina să verifice realitatea unei îndoieli de interpretare, ceea
ce este confirmat de concluziile avocatului general Lagrange în cauza da Costa en Schaake,
menţionată anterior, în care se evidenţia că „înainte ca procedura de trimitere a unei întrebări
cu titlu preliminar pentru interpretare să fie pusă în aplicare, trebuie, în mod evident, să existe
o întrebare”.

Astfel, conform guvernului italian, o dispoziţie poate fi calificată drept „clară”, nu doar atunci
când a fost deja interpretată de Curtea de Justiţie în legătură cu o întrebare corelată cu aceasta,
ci şi atunci „când aceasta nu poate în mod rezonabil să aibă decât o singură semnificaţie literală,
logică şi sistematică”.

În fapt, conform guvernului italian nu pare verosimil ca instanţa naţională de ultim grad să fie
privată, în probleme comunitare, de o parte din instrumentele de interpretare obişnuite şi să
trebuiască, în consecinţă, să se limiteze la formularea textului pentru a verifica dacă dispoziţia
are sau nu o semnificaţie obscură, renunţând a priori la a examina eventuala persistenţă a îndoielii
printr-o simplă confruntare a rezultatelor interpretării literale cu ceea ce rezultă, dimpotrivă, din
interpretarea logică şi sistematică.

În consecinţă, este necesar să se admită că economia dispoziţiilor de la articolul 177 implică

utilitatea unui filtru eficient pentru trimiterea întrebărilor de interpretare către Curte. Rezultă, în
mod necesar, că instanţa naţională de ultim grad trebuie să aprecieze în mod adecvat dacă există
efectiv sau nu o îndoială veritabilă.

Rămân de definit limitele acestei aprecieri. Acest punct este mai complex în plan teoretic
decât în plan practic, cel puţin în stadiul actual de elaborare al dreptului comunitar şi ţinând
seama de gradul de „conştiinţă comunitară” atins în fiecare stat membru. În plus, obiectivul
de uniformitate a interpretării normelor comunitare impus prin articolul 177 şi „ideea că forţa
dreptului învinge în cele din urmă orice eventuală rezistenţă” generează întrebarea până la ce
punct poate, în practică, o instanţă naţională de ultim grad să nege cu bună credinţă existenţa
unei întrebări preliminare veritabile.

313
În consecinţă, guvernul italian propune să se răspundă întrebării adresate în sensul că „tratatul
obligă instanţele naţionale de ultim grad să solicite Curţii de Justiţie să se pronunţe cu titlu
preliminar în cazurile în care după ce a procedat la o apreciere adecvată, acestea recunosc că
întrebarea de interpretare adresată în faţa lor nu este, în mod evident, fără temei”.

C – Observaţiile guvernului danez

După ce a amintit obiectivul şi mecanismul articolului 177, guvernul danez consideră că

al treilea paragraf din articolul menţionat „nu poate, cu toate acestea, să fie înţeles în sensul că o
instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac, este obligată să sesizeze
Curtea în legătură cu orice întrebare referitoare la interpretare sau la validitatea unei norme de
drept comunitar, cu singurul motiv că părţile şi-au exprimat dorinţa în acest sens”.

O astfel de concepţie transformă acest articol într-o cale de atac deschisă persoanelor private,
ceea ce nu este în niciun caz obiectivul acestei dispoziţii.

Rezultă din Hotărârea din 22 noiembrie 1978 (Mattheus, 93/78, Rec. p. 2203) că „instanţele
naţionale au obligaţia să aprecieze dacă este necesară trimiterea în faţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene”. Îi revine, prin urmare, instanţei naţionale să decidă dacă există efectiv
o îndoială care justifică o întrebare preliminară; această teză este susţinută prin hotărârea Curţii
din 16 decembrie 1981 (Foglia/Novello, 244/80, nepublicată încă).

Guvernul danez, ca şi guvernul italian, susţine în continuare că jurisprudenţa Curţii, în special

hotărârea Costa en Schaake menţionată anterior, a confirmat că obligaţia de trimitere cu titlu
preliminar vizată la articolul 177 al treilea paragraf nu este absolută.

Guvernul danez precizează că, chiar dacă nu există o jurisprudenţă anterioară a Curţii, instanţa
naţională poate, cu toate acestea, să hotărască direct, fără a adresa întrebări preliminare, în cazul
în care norma de drept comunitar în cauză nu ridică dificultăţi de interpretare.

În ceea ce priveşte teoria actului clar, guvernul danez aminteşte că, răspunzând la întrebarea
scrisă nr. 608/78 (JO C 28, 1978, p. 8 şi 9), Comisia a declarat că tribunalele „pot încălca
această dispoziţie şi pot hotărî în mod direct în cazul în care aceste întrebări sunt perfect clare
şi că sensul răspunsului care trebuie oferit este evident pentru orice jurist chiar cu experienţă
minimă”.

Guvernul danez informează Curtea referitor la faptul că acest criteriu se aplică şi de către
tribunalele daneze, chiar şi de cele de ultim grad.

Acesta consideră că „o îndoială teoretică cu privire la interpretare nu justifică, prin ea însăşi,

recursul sistematic la acţiunea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. În această privinţă
trebuie să existe o îndoială reală cu privire la interpretare”.

Cu toate acestea, dacă criteriul actului clar trebuie să fie admis, este necesar să fie aplicat cu
precauţie, iar instanţa naţională supremă trebuie să ţină seama de un anumit număr de date, în
special datorită faptului că dispoziţiile comunitare sunt multilingve şi să obiectivul articolului 177
este aplicarea uniformă a dreptului comunitar. În cele din urmă, această instanţă naţională nu
poate îndepărta, cu propria sa autoritate, un act comunitar pe care îl consideră ilegal, la fel cum
nu poate îndepărta o interpretare reţinută anterior de către Curtea de Justiţie.

În consecinţă, guvernul danez solicită Curţii să răspundă la întrebarea adresată după cum
urmează:

314
„Instanţele naţionale ale căror decizii nu pot face obiectul unui apel, au obligaţia să sesizeze
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu privire la întrebări preliminare vizând validitatea
sau interpretarea dreptului comunitar, dacă consideră că o decizie asupra acestei întrebări este
necesară în scopul deciziei pe care trebuie să o pronunţe în speţă”. Nu este nici necesar, nici
suficient, în scopul acestei obligaţii, ca o parte să prezinte o solicitare în acest sens. O instanţă
ale cărei decizii nu pot face obiectul unei acţiuni şi a cărei autoritate este de aşa natură încât
deciziile acesteia pot constitui precedente, trebuie, cu toate acestea, din motive care rezultă din
necesitatea de a aplica dreptul comunitar în mod uniform, să evite în măsura în care este posibil,
să răspundă ea însăşi acestor întrebări.”

D – Observaţiile Comisiei

Cu titlu preliminar, Comisia consideră că întrebarea adresată Curţii de Justiţie de către Curtea
Supremă de Casaţie italiană „este fundamentală”.

Comisia invocă în primul rând teoria actului clar în temeiul căreia „trebuie să existe o
dificultate reală, ridicată de către părţi, sau recunoscută în mod spontan de către instanţă,
o dificultate de natură să genereze o îndoială pentru o persoană cunoscătoare”, precum şi o
noţiune similară care exisă în Italia şi în Republica Federală Germania în ceea ce priveşte
obligaţia pe care o au instanţele de a sesiza Curtea constituţională în legătură cu întrebările
privind constituţionalitatea legilor naţionale. Nici în Italia, nici în Republica Federală
Germania „instanţa nu este obligată să sesizeze Curtea constituţională în cazul în care
consideră că motivele de neconstituţionalitate invocate în faţa acesteia sunt în mod evident
lipsite de fundament”.

În continuare, după enunţarea argumentelor principale înaintate împotriva tezei unei autorităţi
de apreciere a instanţei de ultim grad în ordinea juridică comunitară, precum şi principalele
argumente înaintate în favoarea acestei teze, Comisia consideră că teza menţionată este
admisibilă în dreptul comunitar.

În această privinţă, aceasta aminteşte că, în răspunsul său la întrebarea în scris nr. 608/78,
adresată de domnul Krieg (JO C 28 din 31. 1. 1979), a declarat deja că, în opinia sa:

„Articolul 177 din tratatul CEE nu obligă tribunalele naţionale să amâne pronunţarea şi să
trimită sistematic Curţii de Justiţie toate întrebările privind interpretarea dreptului comunitar
care le sunt adresate. Acestea pot renunţa la trimitere şi se pot pronunţa direct în cazul în care
aceste întrebări sunt perfect clare şi sensul răspunsului este evident pentru orice jurist, chiar cu
experienţă minimă.”

După analizarea articolului 177 al treilea paragraf, Comisia s-a declarat convinsă că poziţia
sa anterioară este corectă. În fapt, aceasta consideră că pentru a exista obligaţia unei acţiuni
pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare este necesar ca o chestiune să fie ridicată în faţa
instanţei naţionale de ultim grad şi ca această chestiune să facă referire la interpretarea unui text.
Conform Comisiei, termenul „chestiune” este sinonim cu problemă, iar termenul „a interpreta”
„semnifică a înţelege şi a explica termenii unui text sau ai unui discurs al cărui sens este obscur
sau dă naştere unor îndoieli”.

Astfel, dacă o dispoziţie este perfect clară „nu există nicio chestiune şi nu este necesar să se
recurgă la interpretare”.

Desigur, este adevărat că o activitate de interpretare se exercită continuu, chiar şi în ceea ce

priveşte dispoziţiile clare şi, prin urmare, uşor comprehensibile, însă, „cu toate acestea, este

315
evident că întrebările de interpretare vizate la articolul 177 al treilea paragraf le constituie doar
problemele veritabile, dificultăţile intelectuale care trebuie depăşite”.

Această competenţă de apreciere pe care Comisia o recunoaşte astfel instanţei de fond se situează
în aceeaşi categorie cu competenţele de apreciere care îi sunt deja încredinţate. Prin urmare,
instanţele naţionale au obligaţia să se pronunţe asupra cauzelor cu privire la care sunt sesizaţi
şi să aplice dreptul comunitar, însă respectând atribuţiile Curţii de Justiţie de a interpreta acest
drept. Recunoaşterea de către Curtea de justiţie a competenţei de apreciere a instanţei naţionale
„este o mărturie a încrederii acesteia în instanţele naţionale”, iar procedurile prevăzute la
articolul 177 pot fi aplicate cu succes numai într-un climat de încredere reciprocă.

Este evident că unele erori de interpretare a unei dispoziţii comunitare pot fi comise de instanţele
naţionale, însă, conform Comisiei, inconvenientele care pot rezulta din astfel de erori sunt
limitate şi compensate prin avantajele pe care le prezintă, în special pentru buna administrare
a justiţiei, faptul de a nu obliga instanţele de ultim grad din statele membre să trimită Curţii de
Justiţie toate întrebările cu privire la dispoziţiile comunitare.

Cu toate acestea, Comisia ţine să „precizeze fără echivoc că, având în vedere particularităţile
legislaţiei comunitare, nu trebuie să se recurgă la această competenţă în cadrul acestei ordini
juridice decât cu atenţie maximă”.

Comisia aminteşte în această privinţă că textele comunitare sunt redactate în şapte limbi, că
acestea sunt deseori expresia unor compromisuri politice şi că, în consecinţă, „exercitarea
unei competenţe de apreciere de către o instanţă naţională pe tema unui text comunitar solicită
o prudenţă mult mai mare decât recurgerea la teoria actului clar într-un context naţional”.
De asemenea, înainte de a-şi exercita competenta de apreciere, instanţa naţională trebuie în
primul rând să se informeze cu privire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi, dacă există cea mai
mică îndoială, instanţa supremă trebuie să sesizeze Curtea de Justiţie cu titlu preliminar.

Rezultatul este, în opinia Comisiei, că „în practică, sunt foarte limitate cazurile în care este
posibil în mod legitim să nu se sesizeze Curtea de justiţie”.

În consecinţă, Comisia propune să se răspundă după cum urmează la întrebarea adresată

Curţii:

„În temeiul articolului 177 al treilea paragraf din tratatul CEE, instanţele ale căror decizii nu
pot face obiectul unei acţiuni jurisdicţionale de drept intern sunt obligate să trimită Curţii de
Justiţie toate întrebările cu privire la sensul unei dispoziţii comunitare adresate în faţa acestora,
cu excepţia cazului în care acestea au constatat că dispoziţia respectivă nu generează în mod
rezonabil nicio îndoială cu privire la interpretare.”

III – Procedura orală

În şedinţa din 8 iunie 1982, reclamantele în acţiunea principală, reprezentate de Ubertazzi

şi Capelli, guvernul italian, reprezentat de domnul Laporta, avvocato dello Stato şi Comisia
Comunităţilor Europene reprezentată de domnul Olmi, director general adjunct al Serviciului
juridic, precum şi de doamna Mary Minch, membră a Serviciului juridic, în calitate de agenţi,
şi-au prezentat observaţiile orale şi au răspuns întrebărilor adresate de Curte.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 13 iulie 1982.

316
 În drept

1. Prin Ordonanţa din 27 martie 1981, primită la Curte la 31 octombrie 1981, Corte Suprema
di Cassazione a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, o întrebare preliminară
privind interpretarea articolului 177 al treilea paragraf din Tratatul CEE.

2. Această întrebare a fost adresată în cadrul unui litigiu între societăţi importatoare de
lână Ministerului italian al Sănătăţii cu privire la plata unei taxe fixe pentru inspecţia sanitară
veterinară a lânii importate din ţări care nu sunt membre ale Comunităţii. Aceste societăţi au
invocat Regulamentul (CEE) nr. 827/68 din 28 iunie 1968 (JO L 151, p. 16) privind organizarea
comună a pieţei pentru anumite produse enumerate în anexa II la tratat, regulament care,
la articolul 2 alineatul (2), interzice statelor membre să perceapă taxe cu efect echivalent unor
drepturi vamale asupra „produselor de origine animală” importate, nespecificate în altă parte,
clasificate la poziţia tarifară 05.15 din Tariful Vamal Comun. Ministerul Sănătăţii a obiectat faţă
de această argumentaţie, afirmând că lâna nu este inclusă în anexa II la tratat. Prin urmare, lâna
nu este supusă unei organizări comune a pieţelor agricole.

3. Din aceste împrejurări, Ministerul Sănătăţii a ajuns la concluzia că soluţia la întrebarea

privind interpretarea actului instituţiilor comunitare este atât de evidentă încât înlătură
posibilitatea de a lua în considerare o îndoială privind interpretarea şi este, prin urmare,
de natură să excludă necesitatea unei acţiuni la Curtea de Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri
preliminare. Dimpotrivă, societăţile comerciale interesate susţin că, deoarece s-a adresat o
întrebare privind interpretarea unui regulament la Corte Suprema di Cassazione, instanţă ale cărei
decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, aceasta, în sensul articolului 177
al treilea paragraf, nu se poate sustrage de la obligaţia de a sesiza Curtea de Justiţie.

Constatând aceste două puncte de vedere contrare, Corte Suprema di Cassazione a sesizat
Curtea cu următoarea întrebare:

„Articolul 177 al treilea paragraf din tratat, care prevede că, atunci când se adresează o întrebare
de genul celor enumerate la primul paragraf din acelaşi articol într-o cauză pendinte în faţa unei
instanţe naţionale ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, această
instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie, stabileşte o obligaţie de trimitere care nu îi
permite instanţei naţionale să mai facă vreo apreciere asupra temeiului întrebării adresate sau
subordonează – şi în ce limite – această obligaţie existenţei prealabile a unei îndoieli rezonabile
privind interpretarea?”

5. Pentru a răspunde acestei întrebări trebuie să se ţină seama de sistemul articolului 177,
care îi conferă competenţă Curţii de Justiţie pentru a hotărî, între altele, asupra interpretării
tratatului şi a actelor adoptate de instituţiile Comunităţii.

6. În temeiul celui de-al doilea paragraf din acest articol, orice instanţă dintr-un stat membru,
în cazul în care apreciază că o decizie referitoare la o întrebare privind interpretarea este
necesară pentru a pronunţa o hotărâre, aceasta „poate” cere Curţii de Justiţie să decidă cu privire
la această întrebare. În conformitate cu al treilea paragraf, atunci când se invocă o întrebare
privind interpretarea într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei hotărâri nu
pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, această instanţă „este obligată” să sesizeze
Curtea de Justiţie.

7. Această obligaţie de sesizare se înscrie în cadrul cooperării, instituite pentru a asigura

buna aplicare şi interpretarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre, între
instanţele naţionale, în calitatea acestora de instanţe responsabile cu aplicarea dreptului

317
comunitar şi Curtea de Justiţie. Articolul 177 al treilea paragraf urmăreşte în special prevenirea
divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii cu privire la unele întrebări referitoare la
dreptul comunitar. Prin urmare, sfera de aplicare a acestei obligaţii trebuie să fie apreciată în
funcţie de aceste obiective, ţinând seama de competenţele instanţelor naţionale şi, respectiv, ale
Curţii de Justiţie, atunci când se adresează o astfel de întrebare privind interpretarea, în sensul
articolului 177.

8. În acest cadru trebuie să se precizeze sensul comunitar al expresiei „atunci când se

adresează o asemenea întrebare”, pentru a stabili în ce condiţii o instanţă naţională ale cărei
decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern are obligaţia de a sesiza Curtea de
Justiţie.

9. În această privinţă trebuie să se sublinieze, în primul rând, că articolul 177 nu constituie

o cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu pendinte în faţa unei instanţe naţionale. Prin
urmare, nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă privind interpretarea
dreptului comunitar pentru ca instanţa naţională respectivă să fie obligată să considere că este
vorba despre o întrebare adresată în sensul articolului 177. Pe de altă parte, după caz, instanţa
naţională respectivă poate sesiza Curtea de Justiţie din proprie iniţiativă.

10. În al doilea rând, din relaţia dintre al doilea şi al treilea paragraf ale articolului 177 rezultă
că instanţele vizate de al treilea paragraf se bucură de aceeaşi putere de apreciere ca toate
celelalte instanţe naţionale pentru a evalua dacă este necesară o decizie asupra unui aspect de
drept comunitar pentru a pronunţa o hotărâre. Prin urmare, aceste instanţe naţionale nu sunt
obligate să trimită o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar, adresată în faţa acestora
în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, şi anume, în cazul în care, indiferent
care este răspunsul la această întrebare, el nu poate avea nicio influenţă asupra soluţionării
litigiului.

11. Dimpotrivă, în cazul în care instanţele naţionale constată că este necesară recurgerea la
dreptul comunitar pentru a reuşi să soluţioneze litigiul cu care au fost sesizate, articolul 177
le impune acestora obligaţia de a sesiza Curtea de Justiţie pentru orice întrebare adresată privind
interpretarea.

12. Întrebarea adresată de Corte di Cassazione urmăreşte să afle dacă, în anumite împrejurări,
obligaţia prevăzută la articolul 177 al treilea paragraf poate, cu toate acestea, să fie supusă unor
limite.

13. Trebuie amintit în această privinţă că, în Hotărârea din 27 martie 1963 (în cauzele
conexate 28 până la 30/1962, Da Costa, Rec., p. 75), Curtea a declarat că „deşi articolul 177
al treilea paragraf obligă fără nicio restricţie instanţele naţionale ale căror decizii nu pot face
obiectul unei căi de atac în dreptul intern să trimită Curţii orice întrebare privind interpretarea
adresată în faţa acestora, totuşi, autoritatea interpretării date de Curte în temeiul articolului 177 poate
să priveze această obligaţie de cauza sa şi să o golească astfel de conţinut; acesta este cazul în
special atunci când întrebarea adresată este identică din punct de vedere material cu o întrebare
care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară”.

14. Acelaşi efect, în ceea ce priveşte limitele obligaţiei formulate de articolul 177 al treilea paragraf,
poate rezulta dintr-o jurisprudenţă consacrată a Curţii care a rezolvat aspectul de drept respectiv,
indiferent de natura procedurilor care au dus la această jurisprudenţă, chiar în absenţa unei
identităţi a întrebărilor în litigiu.

318
15. Cu toate acestea, se înţelege că, în toate aceste împrejurări, instanţele naţionale, inclusiv
cele menţionate la articolul 177 al treilea paragraf, sunt libere să sesizeze Curtea în cazul în care
acestea consideră acest lucru oportun.

16. În cele din urmă, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de
evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării
adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situaţie, instanţa naţională trebuie
să fie convinsă că acest aspect se impune în mod la fel de evident şi instanţelor naţionale ale
celorlalte state membre şi Curţii de Justiţie. Doar în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite,
instanţa naţională se poate abţine să mai trimită această întrebare Curţii de Justiţie şi poate să o
rezolve pe propria răspundere.

17. Cu toate acestea, existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de
caracteristicile dreptului comunitar şi de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea
acestuia.

18. În primul rând, trebuie să se ţină seama de faptul că textele de drept comunitar sunt
redactate în mai multe limbi şi că diversele versiuni lingvistice sunt deopotrivă autentice;
astfel, o interpretare a unei prevederi de drept comunitar implică o comparare a versiunilor
lingvistice.

19. De asemenea, trebuie să se observe că dreptul comunitar utilizează o terminologie proprie,

chiar şi atunci când există o concordanţă deplină a versiunilor lingvistice. De altfel, trebuie
subliniat că noţiunile juridice nu au în mod necesar acelaşi conţinut în dreptul comunitar şi în
dreptul naţional al diferitelor state membre.

20. În sfârşit, fiecare prevedere de drept comunitar trebuie plasată în contextul său şi interpretată
în lumina ansamblului prevederilor acestui drept, a finalităţilor şi a stadiului evoluţiei acestuia
la data la care respectiva prevedere trebuie să fie aplicată.

21. Având în vedere aceste consideraţii, răspunsul la întrebarea adresată de Corte Suprema
di Cassazione este că articolul 177 al treilea paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că
o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern
trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia
de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu
este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din
partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă
încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să
fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice
pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul
Comunităţii.

Cu privire la cheltuielile de judecată

22. Cheltuielile efectuate de guvernul Republicii Italiene, guvernul Regatului Ţărilor de Jos
şi de Comisia Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul
unei rambursări.

23. Întrucât procedura are, în raport cu părţile din acţiunea principală, un caracter incidental
faţă de procedura din faţa Corte Suprema di Cassazione, este de competenţa acestei instanţe să
se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

319
Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebarea care i-a fost adresată de Corte Suprema di Cassazione,
prin Ordonanţa din 27 martie 1981, hotărăşte:

Articolul 177 al treilea paragraf trebuie interpretat în sensul că o instanţă naţională

ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci
când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia
de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea
adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul
unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar
se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile;
existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile
proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea
acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii.

Mertens de Wilmars Bosco Touffait

Due Pescatore Mackenzie Stuart O’Keeffe

Koopmans Everling Chloros Grévisse

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 6 octombrie 1982.

Grefier Preşedinte

P. Heim J. Mertens de Wilmars

320
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

FRANCESCO CAPOTORTI,

PREZENTATE LA DATA DE 13 IULIE 1982

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

1. Prezenta întrebare preliminară supusă spre examinare vizează una dintre dispoziţiile din
Tratatul CEE referitoare la competenţele Curţii noastre: mai exact, articolul 177 al treilea paragraf.
Curtea de Casaţie din Italia doreşte să afle dacă această dispoziţie „stabileşte o obligaţie de
trimitere (la Curtea Comunităţilor) care nu permite instanţei naţionale să se pronunţe asupra
necesităţii de a prezenta Curţii întrebarea ridicată, sau dacă aceasta subordonează, şi în ce limite,
această obligaţie existenţei prealabile a unei îndoieli de interpretare rezonabile”.

Scurt rezumat al faptelor. În septembrie 1974, un grup numeros de operatori italieni din
sectorul textilelor din lână, cuprinzând societăţile CILFIT şi Lanificio di Gavardo, precum şi
multe altele, au citat Ministerul italian al sănătăţii în faţa Tribunalului din Roma solicitând
rambursarea sumelor depuse – necuvenit, în opinia lor – pentru drepturile de vizită sanitară
asupra importurilor de lână. În fapt, aceste sume au fost plătite la data la care Legea nr. 30 din
30 ianuarie 1968, care fixa aceste drepturi la 700 lire pentru un chintal de lână importată, era în
vigoare, însă suma care trebuia plătită a fost modificată în mod semnificativ prin Legea nr. 1239 din
30 decembrie 1970 şi redusă la doar 70 lire pentru un chintal.

După ce au căzut în pretenţii în faţa instanţei de prim grad şi în apel, reclamantele au introdus
recurs în casaţie, susţinând, în special, că dreptul de vizită nu putea să fie perceput pentru
că era în contradicţie cu Regulamentul nr. 827 al Consiliului din 28 iunie 1968 referitor la
organizarea comună a pieţelor „pentru anumite produse enumerate în anexa II la tratat”, printre
care „produsele de origine animală” indicate la poziţia tarifară 05.15 din Tariful Vamal Comun.
Însă, Ministerul Sănătăţii a afirmat că lâna nu este inclusă în anexa II la Tratatul CEE şi, prin
urmare, nu intră în sfera de aplicare a regulamentului menţionat.

Conform administraţiei, sfera de aplicare a Regulamentului nr. 827/68 este extrem de clară cu
privire la acest punct şi, prin urmare, exclude necesitatea „cererii de acţiune pentru pronunţarea
unei hotărâri preliminare” către Curtea noastră.

În faţa acestei situaţii, Curtea de Casaţie din Italia, printr-o ordonanţă din 27 mai 1981, a amânat
pronunţarea şi v-a adresat întrebarea indicată mai sus.

2. Ştim că, în temeiul articolului 177 al treilea paragraf, atunci când o întrebare referitoare
la interpretarea tratatului, la validitatea şi la interpretarea actelor adoptate de instituţiile
Comunităţii sau, eventual, la interpretarea statutelor organismelor înfiinţate în temeiul unui
act al Consiliului „este adresată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale
cărei decizii nu pot face obiectul unui recurs jurisdicţional de drept intern, această instanţă
este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie”. Conform Curţii de Casaţie din Italia – care
funcţionează ca interpret al unui conflict foarte puternic de opinii atât în doctrină cât şi în
jurisprudenţa statelor membre – norma prezentată mai sus se pretează la două interpretări
diferite. În fapt, se poate considera că aceasta obligă în mod riguros instanţele de ultim grad
ale statelor membre să aducă la cunoştinţa Curţii noastre aceste întrebări fără a le acorda

���������������������������
Tradus din limba italiană.
321
competenţa de a se pronunţa asupra acestora şi de a verifica în ce măsură acestea pot avea mai
multe soluţii. Însă, pe de altă parte, se poate considera că articolul 177 al treilea paragraf permite
instanţelor naţionale să efectueze o cercetare preliminară pentru a stabili, utilizându-şi puterea
discreţionară, dacă în acest caz concret există sau nu o îndoială de interpretare rezonabilă; cu
consecinţa că acţiunea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare este omisă în toate cazurile
în care nu apare o îndoială de acest gen.

Acestea fiind spuse, înainte de a examina problema ridicată, este necesar să se precizeze că Curtea
de Casaţie, în ciuda formulării extinse a întrebării sale, nu a luat în considerare decât acţiunea
pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare vizând obţinerea interpretării unei dispoziţii din
tratat sau dintr-un act derivat, şi că aceasta nu a tratat problema acţiunii pentru pronunţarea
unei hotărâri preliminare în vederea constatării validităţii actelor comunitare. Acest lucru pare
să demonstreze atât prin faptul că, în partea finală a întrebării, Curtea a menţionat explicit teza
întemeiată pe existenţa unei „îndoieli de interpretare rezonabile”, cât şi prin faptul că respectiva
cauză prezentată în faţa instanţei a quo viza chiar interpretarea normelor comunitare derivate
(astfel cum rezultă din ordonanţa de trimitere).

3. Este necesar să se încerce a se stabili, în primul rând, dacă din contextul articolului 177
rezultă elemente literale utile pentru orientarea în ceea ce priveşte alternativa indicată.

Faptul că la al treilea paragraf, precum şi la al doilea, obiectul procedurii pentru pronunţarea

unei hotărâri preliminare este indicat prin termenul „chestiune” a fost considerat de anumiţi
autori ca o confirmare a tezei care limitează sfera de aplicare a obligaţiei impuse prin al treilea
paragraf la cazurile în care se ridică probleme veritabile de interpretare, şi anume, în care există
dificultăţi de interpretare. În plus, dat fiind că la paragrafele al doilea şi al treilea menţionate este
vorba de „chestiuni … invocate” într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, anumiţi
autori susţin că norma se referă astfel la ipoteza în care una din părţile în cauză (inclusiv,
eventual, ministerul public, în sistemele juridice care prevăd intervenţia acestuia) ia iniţiativa
de a prezenta instanţei existenţa unei probleme de interpretare a dreptului comunitar. Cu toate
acestea, ştim că o întrebare preliminară poate fi formulată chiar ex officio: aţi amintit recent
acest lucru în Hotărârea din 16 iunie 1981 în cauza 126/80, Salonia (Rec. 1981, p. 1563,
al şaptelea considerent). Atunci când acest lucru are loc, se afirmă că puterea de apreciere a
instanţei, chiar de ultim grad, nu poate fi pusă la îndoială; şi încheiem prin consideraţia că este,
prin urmare, ilogic să se recunoască această putere discreţionară în ceea ce priveşte întrebările
adresate din oficiu şi să se nege în ceea ce priveşte întrebările adresate de părţi.

Considerăm că această argumentaţie duce la rezultate lipsite de fundament. Observăm, în această

privinţă, că termenul „chestiune” sau mai degrabă expresia „o asemenea chestiune” – este
utilizată la articolul 177 referitor la trei grupe de subiecte asupra cărora Curtea are competenţa
de a se pronunţa cu titlu preliminar [cele trei grupe corespunzătoare literelor (a), (b) şi (c)].
În cadrul celui de-al doilea paragraf, termenii „chestiune” şi „privinţă” par a fi sinonime
(cel puţin în textele francez şi italian ale tratatului). Prin urmare, considerăm că este inadecvat să
se dea o nuanţă termenului „chestiune” adăugându-i ideea de îndoială întemeiată, de dificultate,
de alegere mai mult sau mai puţin complexă; referitor la anumite aspecte ale litigiilor, este normal
să trebuiască să se ia o decizie „asupra privinţei” şi o decizie de interpretare are întotdeauna
scopul să elimine o stare de incertitudine obiectivă.

În ceea ce priveşte deducţiile cu privire la care se pretinde că reies din cerinţa ca chestiunea să
fie ridicată, considerăm că, în hotărârea Salonia menţionată anterior, Curtea a interpretat corect
acest termen ca referindu-se atât la părţi cât şi la instanţă: a considera că termenii utilizaţi în
articol nu sunt conformi decât cu ipoteza unei iniţiative a părţilor, admiţând în acelaşi timp
că instanţa este în măsură să adreseze întrebarea preliminară ex officio, este lipsit de sens.

322
Pe scurt: în orice caz, articolul 177 permite părţilor şi instanţei să ridice chestiunea. Dacă acest
lucru este adevărat, obligaţia impusă la al treilea paragraf se aplică la fel în toate cazurile, nu
doar în cele ale unei iniţiative a părţilor. Pe de altă parte, nu vedem de ce competenţa instanţei
de a formula din oficiu o întrebare preliminară este necesar să se identifice cu competenţa de
apreciere în ceea ce priveşte oportunitatea de a formula o astfel de întrebare. Această posibilitate
extinsă de alegere aparţine indubitabil instanţelor care nu sunt de ultim grad, în timp ce, pentru
instanţele de ultim grad, este rezonabil ca competenţele lor să se limiteze la aprecierea necesităţii
unei decizii preliminare pentru a adopta hotărârea şi ca de fiecare dată când această necesitate
este recunoscută, adresarea către Curte să fie obligatorie.

În definitiv, singura indicaţie extrem de clară care rezultă din textul articolului 177 este diferenţa
între dispoziţiile de la al doilea şi de la al treilea paragraf: instanţele menţionate la al doilea paragraf
pot solicita Curţii să se pronunţe asupra unei probleme de interpretare a dreptului comunitar în
timp ce cele indicate la al treilea paragraf sunt obligate să facă acest lucru. Această constatare
simplă va fi reluată şi aprofundată în continuare, după ce vom fi redus problema la termenii ei
esenţiali.

4. În planul principiilor generale, s-a făcut frecvent referire, în cursul discutării problemei
în cauză, la teoria actului clar, pe care îl putem sintetiza afirmând că atunci când o normă este
clară, nu este necesar ca aceasta să fie interpretată.

Această teorie a apărut în sistemul juridic francez care încredinţează interpretarea tratatelor
internaţionale exclusiv executivului (mai precis Ministerului Afacerilor Externe) şi nu rezervă
instanţei decât aplicarea acestora. În acest cadru, pentru a restrânge rolul executivului şi pentru a
limita ingerinţa acestuia în desfăşurarea activităţii judiciare, instanţele au adoptat această teorie,
rezervându-şi astfel autoritatea de a determina dacă există sau nu dificultăţi reale de interpretare
şi, recuperând, în consecinţă, o zonă extinsă de putere discreţionară. Ulterior, Conseil d’État din
Franţa şi, într-o măsură mult mai mică, Cour de cassation au considerat că pot utiliza această
teorie pentru a circumscrie sfera de aplicare a obligaţiei stabilite la al treilea paragraf de la
articolul 177 din Tratatul CEE.

Această teorie s-a reflectat în concluziile avocatului general Lagrange referitoare la cauzele
28 şi 30/62 Da Costa en Schaake, pronunţate la 13 martie 1963 (Rec. 1963, p. 88-89): avocatul
general afirma în special că „dacă textul este perfect clar nu mai este nevoie de interpretare,
ci de aplicare, ceea ce intră în competenţa instanţei (naţionale) care are sarcina precisă de a
aplica legea”. Cu toate acestea, este greşit să se considere această expresie, scoasă din context,
ca argument în sprijinul tezei care atribuie instanţei naţionale competenţa de a se pronunţa
asupra temeiniciei unei întrebări preliminare adresate de părţi. În realitate, rezultă din contextul
concluziilor avocatului general Lagrange menţionate că singura intenţie a ilustrului nostru
predecesor a fost aceea de a demonstra inutilitatea unei noi interpretări de către Curtea de Justiţie
în cazul în care, în jurisprudenţa acesteia, aceeaşi întrebare a fost deja abordată şi rezolvată.
În acest plan – şi anume cel al „autorităţii interpretării” furnizată de Curtea noastră – se plasează
şi hotărârea Da Costa din 27 martie 1963 (Rec. 1963, p. 75), despre care vom avea ocazia să
vorbim în continuare.

Considerăm că teoria actului clar nu prezintă nicio utilitate pentru soluţia problemei în cauză.
Dacă luăm în considerare originea şi funcţia acesteia, este uşor de constatat că aceasta a fost
folosită pentru rectificarea unei situaţii proprii unui anumit stat membru, situaţie ai cărei
termeni nu se pretează la nicio analogie cu cea care se discută în prezent. În fapt, distincţia,
în ceea ce priveşte normele tratatelor internaţionale, între momentul aplicării, ceea ce intră
în competenţa instanţei, şi cel al interpretării, rezervat Ministerului Afacerilor Externe există
în Franţa însă nu şi în alte state membre; pe de altă parte, revendicarea unui spaţiu mai larg
pentru puterea judiciară în raport cu anumite prerogative ale puterii executive este o problemă
323
diferită de determinare a limitelor între sarcinile de interpretare atribuite instanţelor naţionale
de ultim grad şi Curţii de Justiţie a Comunităţilor.

În al doilea rând, dacă luăm în considerare conceptul care stă la baza teoriei actului clar, acesta
pare inexact. Aplicarea unei norme într-un caz determinat solicită întotdeauna, în mod logic
şi practic, identificarea sensului şi sferei de aplicare a acestei norme, în lipsa căreia nici nu
se poate stabili dacă aceasta este corespunzătoare cazului în speţă, nici nu se pot deduce din
conţinutul acesteia toate consecinţele care se pot ataşa cazului luat în considerare. Am putea
spune că, atunci când se aplică o normă, interpretarea şi aplicarea se întrepătrund şi se contopesc,
însă este de neconceput ca o normă să fie aplicată fără a fi nevoie să fie interpretată, cu excepţia
situaţiei în care sensul termenului „interpretare” este schimbat atribuindu-i în mod necesar un
caracter de dificultate. Ca ultimă analiză, maxima latină frecvent întâlnită „in claris non fit
interpretatio” este necesar să fie abandonată: cel care interpretează, în timp ce îşi îndeplineşte
sarcina, constată dacă o normă este clară sau obscură. Aceste consideraţii sunt cu atât mai
importante într-un sistem în care toate normele prezintă dificultatea tehnică de a fi redactate
în mai multe limbi şi cea sistematică de a afecta o realitate deja reglementată de zece sisteme
juridice statale.

În cele din urmă, nu trebuie neglijată proba faptelor: acestea demonstrează că teoria actului
clar, pusă în practică prin referire la articolul 177, a fost aplicată într-un mod pe care nu ezităm
a-l califica drept aberant. Deja, în 1967, Conseil d’État din Franţa, care rămâne principalul
utilizator al acestei teorii, a mers până la afirmaţia că noţiunea de măsură cu efect echivalent unei
restricţii cantitative la import, în sensul articolului 30 din Tratatul CEE – una din noţiunile cele
mai discutate din tratatul menţionat, după cum arată jurisprudenţa Curţii noastre – nu necesită
nicio interpretare (decizia din 27 ianuarie 1967, Syndicat national des importateurs français en
produits laitiers, Recueil Lebon 1967, p. 41). Ulterior, Conseil d’État nu a ezitat să interpreteze
articolele 7 şi 37 din Tratatul CEE (decizia din 27 juillet 1979, Syndicat national des fabricants
de spiritueux consommés à l’eau, Recueil Lebon 1979, p. 335), articolul 113 din acelaşi tratat
şi Decizia 72/455 a Consiliului (decizia din 12 octombrie 1979, Syndicat des importateurs
de vêtements et produits artisanaux, Recueil Lebon 1979, p. 373), Regulamentul nr. 950/68
al Consiliului, Regulamentul nr. 3321/75 al Comisiei şi Regulamentul nr. 1541/76 al Comisiei
(decizia din 2 octombrie 1981, groupement d’intérêt économique Vipal, Recueil Dalloz-Sirey 1982,
Jurisprudence, p. 209), articolele 34 şi 37 din Tratatul Euratom (decizia din 23 decembrie 1981,
commune de Thionville, Recueil Lebon 1981, p. 484). În plus, hotărârea din 22 decembrie 1978
în cauza Cohn-Bendit (Recueil Lebon 1978, p. 524) merită o menţiune particulară dat fiind că,
în această decizie, Conseil d’État din Franţa, interpretând articolul 189 din Tratatul CEE, a negat
orice posibilitate de efect direct al directivelor (în speţă era vorba de posibilitatea ca o persoană
de drept privat să invoce o directivă referitoare la circulaţia persoanelor), în contradicţie clară
cu jurisprudenţa binecunoscută a Curţii noastre.

Considerăm că toate acestea demonstrează că teoria actului clar are o sferă de aplicare vastă:
efectul acesteia este, în esenţă, acela de a priva de sens al treilea paragraf al articolului 177.
Prin urmare, nu se poate răspunde corect pornind de la această teorie – neîntemeiată şi ambiguă – la
întrebarea adresată de Curtea de Casaţie italiană.

Apărarea guvernului italian, care şi-a prezentat observaţiile în această cauză, a considerat că
regimul de trimitere al întrebărilor privind legalitatea constituţională la Curtea constituţională
de către diferite instanţe, în sistemul juridic italian poate oferi elemente utile interpretării
articolului 177. Amintim că în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Legea nr. 87 din
11 martie 1953, instanţele italiene au obligaţia de a prezenta Curţii constituţionale toate
întrebările referitoare la constituţionalitate care nu sunt „în mod clar neîntemeiate”. Aceste
instanţe exercită, prin urmare, un control preliminar asupra temeiniciei întrebării; însă simpla
324
îndoială că o întrebare nu este în mod clar neîntemeiată este suficientă pentru a genera obligaţia
de trimitere. Atitudinea instanţelor naţionale poate, în cazul în care un litigiu prezintă un aspect
de drept comunitar, să fie guvernată de criterii similare?

Considerăm că răspunsul trebuie să fie negativ din diferite motive. Evident, controlul
conformităţii legii cu Constituţia este o problemă diferită de mecanismul instituit pentru
a asigura interpretarea uniformă a dreptului comunitar. Pentru a atinge primul obiectiv toate
instanţele au o funcţie de filtru al temeiniciei întrebării, conform sistemului în vigoare în Italia;
în timp ce, în ceea ce priveşte al doilea obiectiv, tratatele au stabilit că anumite instanţe au
libertate deplină de a adresa sau nu solicitări de interpretare Curţii şi că altele au obligaţia să
facă acest lucru.

Pentru instanţele de grad inferior ultimului grad, recunoaşterea unei funcţii de filtru este, prin
urmare, inutilă, în timp ce pentru cele de ultim grad, aceasta reprezintă o atenuare a obligaţiei
prevăzute la articolul 177 ultimul paragraf. Rămâne de clarificat în ce bază îndeplineşte
această funcţie, dat fiind că textul normei este clar şi că un principiu în vigoare în dreptul unui
stat membru nu poate în niciun caz să fie transpus în dreptul comunitar (chiar admiţând că
conţinutul principiului este adaptabil realităţii acestui sistem juridic diferit). De fapt, autoritatea
şi îndatorirea unei instanţe de a se pronunţa asupra temeiniciei întrebării (sau, mai degrabă, de a
se pronunţa dacă aceasta nu este în mod evident neîntemeiată) există în sistemul juridic italian
pe baza unei norme speciale, în timp ce nicio normă echivalentă acesteia nu a fost introdusă
în Tratatul de la Roma. Considerăm această omisiune semnificativă – din punctul de vedere
al negării oricărei autorităţi şi îndatoriri similare în cadrul articolului 177 – din moment ce
mecanismul italian de trimitere către Curtea constituţională cu certitudine nu era necunoscut la
momentul la care a fost redactat textul articolului 177.

6. În favoarea tezei care reduce sfera de aplicare a obligaţiei instanţelor de ultim grad
de a adresa întrebările de interpretare a dreptului comunitar Curţii de Justiţie, sunt înaintate
anumite argumente pe care le putem defini ca fiind „de oportunitate”. Se evidenţiază că o astfel
de interpretare a articolului 177 permite în primul rând să se evite ca Curtea de Justiţie să fie
supusă sarcinii unui număr excesiv de proceduri preliminare, ceea ce riscă să compromită
buna funcţionare a acesteia; şi, în al doilea rând, să se evite ca procesele naţionale să
suporte tergiversări sau costuri mărite datorită întrebărilor preliminare neîntemeiate. În plus,
se evidenţiază că, în măsura în care recunoaşte instanţelor naţionale o anumită marjă de
apreciere discreţionară, teza menţionată este cea mai în măsură să protejeze rolul specific
al acestor instanţe.

În fapt, considerăm că acest gen de argumentaţie nu este concludent. Poate fi suficient să se

obiecteze că sensul unei norme nu poate depinde de motive de oportunitate. Însă este necesar să
se ţină seama şi de motivele care militează în favoarea tezei opuse celei pe care am descris-o. În
fapt, cerinţa ca instanţele de ultim grad să adreseze întotdeauna întrebările preliminare Curţii este
confirmată de caracteristicile specifice, tehnice şi sistematice ale dreptului comunitar la care am
făcut referire anterior (texte în mai multe limbi; noutatea conţinutului şi a terminologiei acestui
drept). Este necesar să se adauge că între metodele de interpretare adoptate de Curte şi cele din
care se inspiră instanţele naţionale există diferenţe inevitabile, care provin din diferenţele între
cadrele juridice în care acestea îşi desfăşoară activitatea.

7. În rarele ocazii în care s-a pronunţat în legătură cu articolul 177 ultimul paragraf,
Curtea a confirmat natura obligatorie a acestei dispoziţii fără a menţiona ipoteza unei marje
discreţionare de apreciere pentru instanţele superioare. Ne referim la hotărârile din 27 martie
1963, Da Costa, menţionată anterior; din 18 februarie 1964, în cauzele conexate 73 – 74/63,

325
Internationale Crediet (Rec. 1964, p. 1), din 15 iulie în cauza 6/64 Costa-Enel (Rec. 1964, p. 1141);
din 4 februarie 1965 în cauza 20/64, Albatros (Rec. 1965/3, p. 1), din 24 mai 1977, în cauza 107/76,
Hoffmann-La Roche (Rec. 1977, p. 957). Observăm că, în timp ce, în cauza Costa-Enel,
Curtea s-a limitat la a parafraza norma citată şi că în cauza Albatros, aceasta a făcut doar aluzie
la utilizarea „facultativă sau nu, după caz” a procedurii vizate la articolul 177, în hotărârea
Da Costa (confirmată în esenţă prin hotărârea Internationale Crediet), în schimb, aceasta a luat
în considerare două puncte: diferenţa „între obligaţia pe care articolul 177 al treilea paragraf
o impune instanţelor naţionale de ultim grad şi posibilitatea acordată prin paragraful al doilea
oricărei instanţe naţionale de a deferi Curţii Comunităţilor o întrebare de interpretare a tratatului”
şi constatarea că articolul 177 ultimul paragraf „obligă fără restricţie instanţele naţionale …
ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să trimită Curţii orice
întrebare de interpretare adresată în faţa acesteia”. Conform hotărârii Da Costa, această obligaţie
este lipsită de sens şi de conţinut dacă întrebarea adresată este „material identică cu o întrebare
care a făcut deja obiectul unei decizii cu titlu preliminar într-o speţă similară”. Astfel Curtea
recunoştea o singură excepţie la obligaţia impusă prin norma menţionată: posibilitatea de a
invoca o hotărâre preliminară precedentă a Curţii referitoare la aceeaşi întrebare.

În opinia noastră, hotărârea menţionată din 24 mai 1977 în cauza Hoffmann-La Roche prezintă
un interes considerabil deoarece aceasta a pus în evidenţă la considerentul nr. 5 atât obiectivul
articolului 177 („acela de a asigura că dreptul comunitar este interpretat şi aplicat în mod uniform
în toate statele membre”) cât şi scopul specific al celui de-al treilea paragraf („prevenirea
stabilirii, într-un stat membru oarecare, a unei jurisprudenţe naţionale care nu concordă cu
normele dreptului comunitar”). În realitate, pornind de la aceste două puncte trebuie să se
răspundă la întrebarea adresată de Curtea de Casaţie din Italia.

În cele din urmă, am dori să insistăm asupra punctului de vedere pe care am avut ocazia să-l
exprimăm în cadrul concluziilor referitoare la cauza 107/76 menţionată, Hoffmann-La Roche
(Rec. 1977, p. 973): „fiind vorba de interpretarea unei norme esenţial procedurale, precum cea
de la articolul 177 al treilea paragraf, este necesar să se depună toate eforturile pentru a defini
sfera de aplicare a acesteia pe baza unor criterii obiective şi precise, care nu sunt susceptibile de
a lăsa o marjă de apreciere discreţionară instanţelor care trebuie să o aplice”. Este evident că,
dacă se admite că nu există obligaţie de trimitere decât în prezenţa unei îndoieli de interpretare
rezonabile, se introduce un element subiectiv şi incert: acest lucru riscă să nu permită procedurii
bazate pe articolul 177 să îşi atingă obiectivul care constă (după cum am amintit în concluziile
citate) „în a garanta certitudinea şi uniformitatea aplicării dreptului comunitar”.

8. În ceea ce priveşte acest obiectiv, al doilea şi al treilea paragraf de la articolul 177 au,
în mod evident, o funcţie diferită. Al doilea paragraf asigură instanţelor naţionale care nu sunt
de ultim grad colaborarea Curţii, atunci când acestea percep necesitatea de a încredinţa Curţii
interpretarea unui punct din dreptul comunitar. În consecinţă, uniformitatea şi certitudinea
interpretării nu sunt realizate decât parţial: şi anume în măsura în care instanţele naţionale
decid să utilizeze posibilitatea unei acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. Însă
al treilea paragraf impune obligativitatea acestei acţiuni, iar scopul ca aceasta să devină
generală şi constantă este evident: doar în acest mod uniformitatea şi certitudinea interpretării
la nivel comunitar pot fi obţinute integral. Pe de altă parte, motivul diferenţei între cele două
paragrafe este binecunoscut: instanţele de ultim grad pronunţă decizii definitive, care nu
pot fi modificate şi care pot exercita o influenţă asupra orientărilor instanţelor inferioare
din aceeaşi ţară. Cu alte cuvinte, „nucleul dur” al jurisprudenţei naţionale este format din
hotărârile pronunţate în ultimă instanţă. Intenţia autorilor tratatului a fost, în mod evident,
aceea de a evita orice risc de diferenţă la acest nivel, încredinţând, în definitiv, Curţii sarcina

326
de „a face jurisprudenţă” asupra întrebărilor de interpretare a normelor comunitare astfel încât
să se evite diferenţele, conflictele de opinie şi incertitudinile care decurg din acestea.

Dacă aceasta este logica articolului 177, pare indiscutabil că al treilea paragraf trebuie să fie
înţeles în sensul cel mai în măsură să asigure interpretarea uniformă a dreptului comunitar.
Acest lucru are patru consecinţe:

a) existenţa unei întrebări de interpretare trebuie recunoscută de fiecare dată când, în ceea ce
priveşte litigiul, există un aspect, un punct guvernat de norme comunitare (indiferent de gravitatea
îndoielilor pe care le poate genera) şi când instanţa de ultim grad trebuie să se pronunţe în această
privinţă pentru a adopta o hotărâre;

b) este irelevant dacă întrebarea este adresată de părţi sau descoperită de instanţă, precum şi
atitudinea părţilor (în acord sau în opoziţie cu privire la punctul în cauză) este irelevantă;

c) trebuie exclus ca instanţa de ultim grad să aibă autoritatea discreţionară de a aprecia temeinicia
întrebării adresate de către părţi, sau de a decide dacă punctul de drept comunitar important
pentru decizie trebuie să fie apreciat de această instanţă sau de Curtea de Justiţie;

d) obligaţia de trimitere către Curte a întrebării preliminare dispare numai în cazul în care
există deja o hotărâre preliminară a Curţii referitor la aceeaşi întrebare, însă, bineînţeles, nimic
nu împiedică instanţa să se adreseze din nou Curţii cu scopul de a obţine o interpretare diferită
a normei comunitare sau clarificări şi precizii cu privire la interpretarea dată anterior.

Unul dintre argumentele critice care a fost exprimat împotriva tezei pe care o susţinem constă
în obiecţia că procedura preliminară este concepută ca un mecanism automatic; şi aceasta se
întâmplă exact atunci când intră în competenţa instanţelor supreme – care, în general, doresc
să îşi păstreze poziţia în sistemul juridic naţional – să iniţieze procedura. Cu toate acestea, nu
trebuie să se uite că responsabilitatea de a aprecia pertinenţa întrebării, şi anume de a stabili
dacă interpretarea unei norme comunitare este într-adevăr necesară pentru adoptarea deciziei,
aparţine în orice caz instanţei naţionale, de prim sau de ultim grad. Acest tip de control este
caracterizat printr-o marjă considerabilă de putere discreţionară, iar Curtea noastră a recunoscut
întotdeauna că acesta intră în competenţa exclusivă a instanţei naţionale. Amintim, în această
privinţă, hotărârile din 14 februarie 1980 în cauza 53/79, ONPTS/Damiani (Rec. 1980, p. 273),
din 29 noiembrie 1978, în cauza 83/78, Pigs Marketing Board/Redmond (Rec. 1978, p. 2347),
din 30 noiembrie 1977, în cauza 52/77, Cayrol/Rivoira (Rec. 1977, p. 2261).

În cele din urmă, dorim să evidenţiem că o instanţă naţională importantă de ultim grad a recurs
la procedura prevăzută la articolul 177 într-o cauză în care nu păreau să existe îndoieli cu
privire la sensul normei comunitare care trebuia aplicată (articolul 119 din Tratatul CEE), însă
în care, pe de altă parte, nu exista încă o orientare jurisprudenţială stabilită a Curţii de Justiţie în
această privinţă. Ne referim la deciziile emise de House of Lords în cauza Garland/British Rail
Engineering Ltd: mai precis la ordonanţa de trimitere din 19 ianuarie 1981 şi la ordonanţa emisă
de Lord Diplock la 22 aprilie 1982 (Common Market Law Reports, 1982, p. 179).

9. Comisia care, ca de obicei, şi-a prezentat observaţiile în cadrul acestei proceduri, s-a
pronunţat în favoarea tezei conform căreia obligaţia de acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri
preliminare la Curte pentru instanţele de ultim grad nu apare decât în prezenţa unei îndoieli
de interpretare, însă aceasta a încercat apoi să descopere o serie de circumstanţe obiective în
care îndoiala este incontestabilă, iar acţiunea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
este necesar să fie considerată obligatorie. Cu toate că scopul acestui raţionament este acela
de a aduce marja de apreciere a instanţei naţionale în limite foarte strânse şi, în consecinţă,

327
de a garanta în marea majoritate a cazurilor intervenţia Curţii de Justiţie, teza menţionată nu
poate fi admisă. Observăm că acesta nu ataşează decât în aparenţă obligaţia unor factori obiectivi
(de exemplu existenţa unei contradicţii între instanţele de fond de prim grad şi de grad secund
în ceea ce priveşte interpretarea unei norme comunitare), însă că, în ciuda acestui fapt, aceasta
recunoaşte instanţei naţionale o marjă de apreciere în ceea ce priveşte temeinicia întrebării
de drept comunitar asupra căreia instanţa naţională trebuie să se pronunţe. În opinia noastră,
recunoaşterea acestei puteri discreţionare este în conflict cu funcţia articolului 177: interesul
obiectiv şi general în interpretarea uniformă a dreptului comunitar de către Curte nu poate
fi subordonat coincidenţei sau absenţei coincidenţei soluţiilor oferite de instanţele naţionale
în fazele precedente ale unei cauze principale şi nici atitudinii concordante sau discordante a
părţilor. Articolul 177 se plasează în optica unei interpretări a normei comunitare care poate fi
utilă întregii Comunităţi – şi, prin urmare, în mod îndreptăţit hotărârea Da Costa menţionată
a recunoscut din 1963 valoarea precedentelor elaborate chiar de către Curte – însă, chiar din
acest motiv, faptele particulare ale unei anumite proceduri în faţa instanţei naţionale nu pot avea
influenţă asupra sferei de aplicare a obligaţiei prevăzută la al treilea paragraf al acestei norme.
În afară de aceasta, poziţia Comisiei pare a fi rezultatul unui itinerariu în sens invers faţă de
itinerariul corect: nimic nu justifică nici în text nici în funcţia articolului 177 utilizarea ca punct
de plecare a unei interpretări restrictive a obligaţiei prevăzute la al treilea paragraf menţionat;
în timp ce o interpretare riguroasă nu exclude atenuarea deja evidenţiată prin hotărârea
Da Costa.

10. În concluzie, considerăm că Curtea are obligaţia să răspundă după cum urmează la
întrebarea care i-a fost adresată de Curtea de Casaţie din Italia, prin ordonanţa din 27 mai 1981
emisă în cauza CILFIT Srl şi alţii şi Lanificio Gavardo/Ministère de la santé:

Articolului 177 al treilea paragraf din tratatul CEE trebuie interpretat în sensul că instanţele
statelor membre ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern sunt
obligate să trimită Curţii de Justiţie solicitând ca aceasta să se pronunţe asupra interpretării
dreptului comunitar primar sau derivat, de fiecare dată când, pentru a-şi adopta hotărârile,
acestea trebuie să se pronunţe asupra unui punct din dreptul comunitar, observat de părţi sau
ridicat din oficiu.

Chiar dacă instanţa naţională consideră că punctul de drept comunitar asupra căruia trebuie să
se pronunţe nu prezintă elemente obscure sau ambigue – şi, prin urmare, nu are îndoieli asupra
interpretării sale – are, cu toate acestea, obligaţia de a solicita hotărârea preliminară a Curţii, cu
excepţia cazului în care acelaşi punct a făcut deja obiectul unei hotărâri interpretative a Curţii.

328
61983J0014

HOTĂRÂREA CURŢII

DIN 10 APRILIE 1984

SABINE VON COLSON ŞI ELISABETH KAMANN

împotriva

LAND NORDRHEIN-WESTFALEN

(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare,

formulată de Arbeitsgericht din Hamm)

„Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei – Accesul la încadrarea în muncă”

Cauza 14/83

Sumarul hotărârii

1. Acte ale instituţiilor – Directive – Punerea în aplicare de către statele membre – Necesitatea
de a garanta eficacitatea directivelor – Obligaţii ale instanţelor naţionale

(Tratatul CEE, articolele 5 şi 189 al treilea paragraf)

2. Politica socială – Lucrători de sex masculin şi lucrători de sex feminin – Accesul la

încadrarea în muncă şi condiţiile de muncă – Egalitatea de tratament – Directiva 76/207
– Discriminarea privind accesul la încadrarea în muncă – Absenţa sancţiunilor prevăzute de
directivă – Efecte – Alegerea sancţiunilor de către statele membre – Acordarea unei despăgubiri
– Necesitatea unei despăgubiri adecvate – Obligaţii ale instanţelor naţionale

(Directiva 76/207 a Consiliului)

1. Cu toate că articolul 189 al treilea paragraf din tratat rezervă statelor membre libertatea
de alegere a modalităţilor şi mijloacelor destinate să asigure punerea în aplicare a directivei,
această libertate nu aduce atingere obligaţiei impuse tuturor statelor membre cărora li se adresează
directiva, de a adopta, în cadrul ordinilor juridice naţionale, toate măsurile necesare pentru
a asigura efectul deplin al directivei, conform obiectivului urmărit de aceasta.

Obligaţia statelor membre, care decurge dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut
de aceasta, precum şi obligaţia lor, în temeiul articolului 5 din tratat, de a lua toate măsurile
generale sau speciale adecvate pentru a asigura executarea obligaţiei respective, se impune
tuturor autorităţilor statelor membre inclusiv, în cadrul competenţelor acestora, autorităţilor
jurisdicţionale. Rezultă că în aplicarea dreptului intern şi, în special, a dispoziţiilor unei legi
naţionale introduse în mod expres în scopul punerii în aplicare a unei directive, instanţa
naţională trebuie să interpreteze dreptul său intern în spiritul literei şi scopului directivei
în vederea atingerii rezultatului menţionat la articolul 189 al treilea paragraf.

2. Directiva 76/207 nu impune ca o discriminare bazată pe criteriul de sex în ceea ce priveşte

accesul la încadrarea în muncă să fie sancţionată prin obligaţia impusă angajatorului, autor al
discriminării, de a încheia un contract de muncă cu candidatul discriminat.
����������������������������
Limba de procedură: germana
329
În privinţa sancţiunilor pentru orice discriminare care poate apărea, directiva nu implică nicio
obligaţie necondiţionată şi suficient de precisă care, în absenţa unor măsuri de punere în aplicare
adoptate în termenele prevăzute, să poată fi invocată de către o persoană particulară în scopul
obţinerii unei reparaţii determinate în temeiul directivei atunci când o astfel de consecinţă
nu este prevăzută sau permisă de legislaţia naţională.

Cu toate că Directiva 76/207 lasă statelor membre, pentru a sancţiona încălcarea interdicţiei
de discriminare, libertatea de a alege dintre diferitele soluţii corespunzătoare atingerii scopului
său, aceasta impune, cu toate acestea, ca, în cazul în care un stat membru optează pentru
sancţionarea încălcării interdicţiei respective prin acordarea unei despăgubiri, despăgubirea
să fie, în orice caz, pentru asigurarea eficacităţii sale şi a efectului său disuasiv, adecvată prin
raportare la prejudiciile suferite şi să depăşească aşadar o indemnizaţie pur simbolică cum este,
spre exemplu, numai rambursarea cheltuielilor ocazionate de candidatură. Îi revine instanţei
naţionale obligaţia interpretării şi aplicării legislaţiei adoptate pentru punerea în aplicare a directivei
în conformitate cu cerinţele dreptului comunitar, în măsura în care o marjă de apreciere îi este
acordată în temeiul dreptului intern.

În cauza 14/83,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către
Arbeitsgericht din Hamm pentru pronunţarea, în litigiul pendinte în faţa acestei instanţe între

SABINE VON COLSON ŞI ELISABETH KAMANN

şi

LAND NORDRHEIN-WESTFALEN,

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului privind punerea
în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul
la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă
(JO L 39, p. 40),

CURTEA,

compusă din domnii J. Mertens de Wilmars, preşedinte, T. Koopmans, K. Bahlmann şi Y.

Galmot, preşedinţi de cameră, P. Pescatore, Mackenzie Stuart, A. O’Keeffe, G. Bosco, O. Due,
U. Everling şi C. Kakouris, judecători,

avocat general: doamna S. Rozès

grefier: domnul H. A. Rühl, administrator principal

pronunţă prezenta

330
 HOTĂRÂRE

În fapt,

I – Faptele şi procedura

În 1982, în cadrul penitenciarului din Werl erau vacante două locuri de muncă pentru funcţia
de asistent social. Cele două reclamante în acţiunea principală şi-au depus candidatura pentru
aceste locuri de muncă. În cele din urmă, au fost angajaţi doi candidaţi de sex masculin.

Reclamantele au sesizat Arbeitsgericht din Hamm printr-o acţiune împotriva Landului

Nordehein-Westfalen care administrează penitenciarul din Werl. Această acţiune urmărea
să stabilească că unicul motiv pentru care cele două reclamante nu fuseseră angajate era
sexul acestora. Prin urmare, reclamantele au solicitat ca Landul pârât să fie obligat să încheie
un contract de muncă în respectiva unitate penitenciară sau, în subsidiar, să fie obligat la plata
de daune-interese echivalente cu salariul pe şase luni. Prin a doua cerere subsidiară, reclamanta
von Colson a solicitat rambursarea cheltuielilor de deplasare în valoare de 7,20 DM ocazionate
de candidatura sa pentru locul de muncă respectiv.

Arbeitsgericht a reţinut că reclamantele nu au fost acceptate pentru locurile de muncă respective

din cauza sexului acestora.

Cu toate acestea, instanţa naţională a apreciat ca fiind inadmisibile cererile reclamantelor

în temeiul dreptului german, cu excepţia cererii subsidiare a reclamantei von Colson privind
acoperirea cheltuielilor sale de deplasare (7,20 DM).

Într-adevăr, articolul 611a din BGB, despre care se consideră că transpune Directiva 76/207 a
Consiliului, prevede:

„(1) Angajatorul nu trebuie să discrimineze un lucrător din motive bazate pe sexul acestuia, în ceea
ce priveşte un contract sau o măsură, în special în timpul stabilirii unui raport de muncă, (…)

(2) Dacă un raport de muncă nu se stabileşte ca urmare a unei încălcări a principiului egalităţii
de tratament enunţat la alineatul (1), imputabilă angajatorului, acesta din urmă este obligat
la plata de daune-interese pentru prejudiciul pe care lucrătorul l-a suferit ca urmare a faptului
că acesta a avut convingerea că stabilirea raportului de muncă nu va fi împiedicată de o astfel
de încălcare (…)”

Prin urmare, singura sancţiune a unei discriminări comise în privinţa accesului la încadrarea
în muncă este, conform instanţei de trimitere, reparaţia a ceea ce se numeşte „Vertrauensschaden”
(„prejudiciul de încredere”), respectiv prejudiciul care ia naştere pentru salariat ca urmare
a faptului că a avut convingerea că nu va exista o diferenţă de tratament prohibitivă care va
împiedica stabilirea unui raport de muncă.

Legiuitorul german nu prevede aşadar expres ceea ce se numeşte „interesul pozitiv”, respectiv un
drept de a fi angajat ca urmare a unei încălcări a principiului egalităţii de tratament a persoanelor
de ambele sexe.

Pentru a determina normele juridice aplicabile la nivel comunitar în caz de discriminare privind
accesul la încadrarea în muncă, instanţa de trimitere estimează că trebuie să obţină de la Curte
o interpretare a anumitor dispoziţii ale Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind
punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte

331
accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile
de muncă (JO L 39, p. 40).

Prin urmare, Arbeitsgericht a solicitat Curţii să se pronunţe cu titlu preliminar, cu privire la

următoarele întrebări:

„1. Din dispoziţiile Directivei din 9 februarie 1976 a Consiliului privind punerea în aplicare
a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea
în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă (76/207/
CEE) rezultă că o discriminare bazată pe criteriul de sex în cazul accesului la încadrarea în muncă
(neîncheierea unui contract de muncă pe criteriul de sex al candidatului/preferinţa acordată
altui candidat pe criteriul de sex) trebuie sancţionată prin obligaţia impusă angajatorului, autor
al discriminării, de a încheia un contract de muncă cu candidatul discriminat?

2. În cazul unui răspuns, în principiu, afirmativ la prima întrebare:

a) Este angajatorul obligat să încheie un contract de muncă numai atunci când, după ce s-a
stabilit că acesta a luat decizia în mod subiectiv, pe baza unor criterii de sex, se poate stabili că,
în mod obiectiv, candidatul discriminat este – conform unor criterii legale – mai calificat pentru
respectivul loc de muncă decât candidatul cu care a fost încheiat contractul de muncă?

b) Sau este angajatorul obligat în egală măsură să angajeze candidatul discriminat chiar
atunci când se poate stabili că angajatorul a luat decizia în mod subiectiv, pe baza unor criterii
de sex, dar în mod obiectiv candidatul discriminat şi cel care i-a fost preferat sunt la fel de
calificaţi?

c) În cele din urmă, are candidatul discriminat dreptul de a fi angajat chiar în cazul în care,
în mod obiectiv, este mai puţin calificat decât candidatul care i-a fost preferat, însă s-a stabilit
că de la început angajatorul, pe criteriul de sex al candidatului discriminat, nu l-a luat în considerare
pe acesta în luarea deciziei sale pe baza unor criterii legale?

3. În cazul în care, având în vedere întrebările 2 a) şi 2 c), soluţia depinde de calificarea

obiectivă a candidatului:

Este aceasta supusă integral aprecierii instanţei şi care sunt criteriile şi normele procedurale
aplicabile în ceea ce priveşte dovedirea caracterului întemeiat al cererii şi în ceea ce priveşte
sarcina probei?

4. În cazul unui răspuns, în principiu, afirmativ la prima întrebare:

În cazul în care există mai mult de doi candidaţi pentru acelaşi loc de muncă şi de la început
mai mult de o persoană a fost exclusă pe baza criteriului de sex al acesteia, prin alegerea făcută
conform unor criterii legale, fiecare dintre aceste persoane este îndreptăţită să se prevaleze
de dreptul la încheierea unui contract de muncă?

În acest caz, instanţa este obligată eventual să facă propria sa alegere între candidaţii discriminaţi?
În cazul unui răspuns negativ la întrebarea formulată în paragraful anterior, ce altă sancţiune
de drept material poate fi aplicată?

5. În cazul unui răspuns, în principiu, negativ la prima întrebare:

Care trebuie să fie atunci, în conformitate cu dispoziţiile Directivei 76/207/CEE, sancţiunea

unei discriminări constatate privind accesul la încadrarea în muncă?
332
În această privinţă este necesar să se opereze o distincţie conform întrebărilor de la 2 a) până
la 2 c)?

6. Directiva 76/207/CEE, în interpretarea pe care i-o dă Curtea de Justiţie ca răspuns la

întrebările de mai sus, se aplică direct în Republica Federală Germania?”

Conform instanţei de trimitere, rezultă în special din dispoziţiile coroborate ale directivei,
precum şi din considerentele sale, că aceasta impune adoptarea dispoziţiilor legale însoţite
de sancţiuni efective.� ��������������������������������������������������������������
Numai o reparaţie în natură este, conform acesteia, eficientă.

Directiva în cauză enunţă în principal principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în
ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, ceea ce implică obligaţia de a elimina dispoziţiile
incompatibile cu acest principiu. Articolul 6 din directivă garantează, completând protecţia
jurisdicţională a drepturilor care pot lua naştere de aici. În cele din urmă, statele membre trebuie
să asigure intrarea în vigoare a „actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare”
pentru aplicarea directivei.

Ordonanţa de trimitere a fost înregistrată la grefa Curţii la 24 ianuarie 1983.

În conformitate cu articolul 20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a CEE,

s-au depus observaţii scrise de către reclamanţii în acţiunea principală reprezentaţi de domnul
Clemens Franzen, secretar juridic la Deutscher Gewerkschaftsbund, de către Guvernul
Republicii Federale Germania, reprezentat de Dr. Martin Seidel, Ministerialrat la Ministerul
Federal German al Economiei şi de Prof. Dr. Manfred Zuleeg, în calitate de agent, de către
guvernul danez, reprezentat de domnul Laurids Mikaelsen, consilier juridic la ministerul
danez al Afacerilor externe, în calitate de agent, de către Guvernul Regatului Unit, reprezentat
de domnul J. D. Howes, Treasury Solicitor’s Department, în calitate de agent, asistat de domnul
Ian Click, Inner Temple, Londra, şi de către Comisia Comunităţilor Europene, reprezentată
de Dr. Manfred Berchel, membru al serviciului său juridic, în calitate de agent, asistat
de Prof. Dr. Meinhard Hilf.

II – Observaţii scrise depuse în faţa Curţii

Reclamantele în acţiunea principală susţin că este inacceptabil să se încuviinţeze repararea

prejudiciului care rezultă în urma refuzului recrutării numai în ceea ce priveşte „interesul
negativ” („prejudiciu de încredere”). În conformitate cu directiva comunitară, Republica
Federală Germania are obligaţia de a acţiona în vederea punerii în aplicare şi a respectării
normelor comunitare. Acest lucru include, de asemenea, instituirea de măsuri adecvate, destinate
să evite discriminările în viitor.

Tocmai pentru că articolul 611a alineatul (2) din BGB a limitat în mod expres dreptul la repararea
unei discriminări constatate în timpul recrutării la ceea ce s-a convenit să se denumească interes
negativ, instanţa germană se vede împiedicată să aplice dreptul comun (de exemplu, dreptul
general la reparare prevăzut la articolul 823 alineatul (2) din BGB, culpa in contrahendo etc.).

În această privinţă, Arbeitsgericht a constatat în mod pertinent că, în practică, dreptul la reparare
limitat la interesul negativ este fără semnificaţie. O astfel de reparaţie poate să acopere, atunci
când este cazul, numai rambursarea cheltuielilor suportate de candidat pentru a se prezenta
la sediul angajatorului (în prezenta speţă, 7,20 DM pentru reclamanta von Colson).

Această discrepanţă a provocat critici puternice în Germania Federală. Într-un raport oficial,
guvernul federal german a admis el însuşi în mod expres că au fost numeroşi cei pentru care

333
regimul de reparaţie prevăzut la articolul 611a alineatul (2) din BGB a fost insuficient şi că s-au
introdus rar acţiuni.

Prin urmare, este necesar cel puţin să se estimeze că articolul 611a alineatul (2) nu trebuie
luat în considerare în măsura în care dreptul la reparare, în caz de discriminare sigură cu
ocazia unei proceduri de recrutare, se limitează numai la „interese negative de încredere”.
Prin urmare, angajatorul trebuie să fie obligat să încheie un contract de muncă cu candidatul
discriminat.

Având în vedere normele dreptului german privind expunerea caracterului întemeiat al cererii
şi sarcina probei (care impun, într-o anumită măsură, pârâtului sarcina probei), nu este absolut
necesar să se răspundă întrebărilor nr. 2 şi 3 din ordonanţa de trimitere.

În ceea ce priveşte cea de-a patra întrebare, reclamantele consideră că se înscrie în logica
sistemului procedurii civile interne faptul ca, în anumite cazuri, pe acelaşi loc de muncă să fie
încadrate, cu titlu de reparaţie, cele două reclamante. De fapt, dacă un angajator nu reuşeşte
să demonstreze că nu se face vinovat de discriminare, se expune riscului de a fi confruntat
cu multiple revendicări. Prin urmare, nu este necesar, în mod absolut – având în vedere aplicarea
dreptului german – să se răspundă la această întrebare.

În cele din urmă, reclamantele consideră că, chiar în cazul în care, contrar tuturor aşteptărilor,
directiva nu implică, având în vedere dreptul naţional, niciun drept de a fi angajat, sensul
şi obiectul acesteia impunând cel puţin ca angajatorul să fie obligat la plata unei despăgubiri
prin echivalent în cazul discriminării stabilite.

În ceea ce priveşte chestiunea aplicabilităţii directe a directivei, reclamantele doresc să primească

un răspuns în sensul jurisprudenţei actuale a Curţii.

Guvernul Republicii Federale Germania subliniază că proiectul de lege a fost notificat

Comisiei înainte de adoptarea legii şi că aceasta nu a ridicat obiecţii în privinţa consecinţelor
care sunt prevăzute în caz de discriminare privind accesul la încadrarea în muncă. În avizul
său motivat din 29 octombrie 1982, Comisia nu sugerează, în această privinţă, încălcarea
Directivei 76/207. De altfel, noua legislaţie merge mai departe decât legislaţia preexistentă,
mai ales pentru că de aici încolo s-a stabilit că toţi angajatorii potenţiali şi efectivi sunt obligaţi
prin aceasta.

Conştient de necesitatea unei transpuneri efective a directivei, guvernul federal insistă asupra
faptului că fiecare stat membru dispune de o marjă de apreciere cu privire la consecinţele juridice
care trebuie să rezulte dintr-o încălcare a principiului egalităţii de tratament (articolul 189
al treilea paragraf din Tratatul CEE).

Excluderea dreptului de a fi angajat se situează în limitele marjei de apreciere în ceea ce priveşte

forma şi mijloacele pe care directiva le lasă la alegerea fiecărui stat membru. Dreptul comunitar nu
impune ca interesul candidatului discriminat să fie plasat unilateral pe primul plan, în caz contrar
nefiind necesar să se includă dispoziţia prevăzută la articolul 2 alineatul (4) din Directiva 76/207,
care autorizează statele membre să ia măsuri privind promovarea egalităţii de şanse între bărbaţi
şi femei.

Angajarea persoanei preferate de către angajator nu poate fi anulată fără să înşele

expectativele legitime ale acestui lucrător. Pe de altă parte, crearea unui alt loc de muncă
sau chiar a mai multor locuri de muncă merge dincolo de interzicerea tratamentului
discriminatoriu şi constituie o măsură pozitivă care nu poate fi pusă în sarcina potenţialului

334
angajator. În cele din urmă, chiar dacă discriminarea apare chiar înainte ca locul de muncă să
fie ocupat, un angajator nu poate fi obligat să angajeze pe cineva.

Prin urmare, guvernul federal propune să se dea un răspuns negativ la prima întrebare a instanţei
naţionale. Astfel, răspunsul la întrebările nr. 2-4 devine inutil.

În ceea ce priveşte întrebarea nr. 5, guvernul federal susţine că, în cazul în care Curtea are
obligaţia să aprecieze că sunt necesare consecinţe juridice mai importante în scopul impunerii
eficiente a principiului egalităţii de tratament, trebuie mai întâi să se solicite instanţelor naţionale
să epuizeze posibilităţile oferite de ordinea juridică internă. Conform acestuia, instanţelor
germane li se oferă posibilitatea să elaboreze, pornind de la contextul general al dreptului
privat, soluţii adecvate care sunt satisfăcătoare atât pentru principiul egalităţii de tratament,
cât şi pentru interesele tuturor părţilor.

Printre măsurile eficiente pentru impunerea principiului egalităţii de tratament, Codul civil
german prevede dreptul la plata daunelor-interese.

Consecinţa juridică a unei discriminări trebuie să fie, în plus, proporţională. Astfel, o consecinţă
juridică considerabilă este suficientă pentru a impune principiul egalităţii de tratament. În plus,
un drept la plata daunelor-interese nu trebuie să existe decât în cazul în care candidatul
discriminat este mai calificat decât ceilalţi pentru ocuparea locului de muncă în cauză, însă nu
şi în cazul în care au aceeaşi calificare.

În ceea ce priveşte întrebarea nr. 6, guvernul federal consideră că Directiva 76/207 produce,
în plan naţional, efecte juridice cu un domeniu care rezultă din jurisprudenţa stabilită de Curte
până în prezent.

Guvernul danez apreciază că nicio parte a directivei nu prevede o obligaţie pentru statele membre
de a pune în aplicare sancţiuni de o anumită natură. O paralelă cu Directiva 75/117 a Consiliului
din 10 februarie 1975 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la aplicarea
principiului egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin arată
că aceasta din urmă prevede în mod expres sancţiuni în caz de încălcare a principiului egalităţii
de remunerare. Prin urmare, în mod deliberat, legiuitorul comunitar a lăsat această chestiune
deschisă în ceea ce priveşte directiva privind egalitatea de tratament.

Guvernul danez remarcă faptul că şi în directiva privind egalitatea de remunerare, Consiliul

a lăsat statelor membre posibilitatea de a alege măsurile adecvate, „în conformitate cu situaţia
lor naţională şi cu sistemul lor juridic”, ceea ce contribuie mai mult la ideea că nu se pot deduce
din directiva privind egalitatea de tratament norme referitoare la obligaţia de a stabili sancţiuni
determinate.

De asemenea, revine statelor membre alegerea sancţiunilor corespunzătoare, sub rezerva

limitelor care decurg din articolele 5 şi 189 din tratat. Pe de altă parte, este necesar ca statele
membre să sancţioneze încălcările unor asemenea norme în acelaşi mod în care sancţionează
în cadrul ordinii lor juridice încălcările similare ale normelor naţionale în domenii înrudite
nereglementate de dreptul comunitar.

O comparaţie cu Convenţia nr. 158 a OIM privind încetarea raportului de muncă din iniţiativa
angajatorului, adoptată în 1982, ilustrează că pe plan internaţional, se admite că, şi în cazuri de
concediere, nu este încă momentul pentru a institui o obligaţie, în sarcina angajatorului, de a
(re)integra un lucrător concediat.

Guvernul Regatului Unit este, de asemenea, de părere că statelor membre le revine posibilitatea
alegerii şi introducerii măsurilor pe care le consideră ca fiind de natură să garanteze
335
că obligaţiile care le revin în temeiul directivei sunt îndeplinite şi că Republica Federală a făcut
acest lucru.

Articolul 6 din directivă nu menţionează nimic despre măsurile pe care statele membre trebuie
să le ia. Prin urmare, afirmaţia conform căreia există o obligaţie implicită şi exclusivă este
surprinzătoare.

Întrebările adresate de Arbeitsgericht şi comentariile cu privire la acestea demonstrează

intrinsec şi în mod evident dificultatea considerabilă pe care Curtea o întâmpină dacă încearcă
să legifereze în acest domeniu pentru statele membre.

În ceea ce priveşte întrebarea privind aplicabilitatea directivei, Guvernul Regatului Unit subliniază
că o directivă care nu este pusă în aplicare nu poate impune obligaţii persoanelor particulare, care
nu sunt destinatarele acesteia. Regatul Unit consideră că Landul Nordhrein-Westfalen nu este
avut în vedere de directivă.

Chiar dacă, în prezenta cauză, Landul trebuie considerat ca fiind Republica Federală, efectul direct
nu poate opera decât împotriva unui stat membru în calitatea sa de stat, iar nu împotriva unui stat
membru în calitatea sa de angajator. În această privinţă, situaţia este de fapt analogă celei a unei
persoane particulare. Persoanele care sunt sau doresc să fie angajate de către un stat membru
nu trebuie să se găsească într-o situaţie mai favorabilă decât persoanele care sunt sau doresc să
fie angajate de către o altă persoană particulară (Hotărârea din 12.12.1974, Walrave şi Koch,
36/74, Rec. 1974, p. 1405, punctele 19-25).

În plus, dacă directiva impune implicit instanţelor naţionale să oblige angajatorii să angajeze
candidaţii discriminaţi, această obligaţie implicită nu are efect direct deoarece nu este nici clară,
nici lipsită de ambiguitate, iar punerea sa în aplicare depinde de măsurile suplimentare luate
de autorităţile naţionale. Nici articolul 6 nu poate avea un efect direct deoarece prevede în mod
expres ca statele membre să ia măsuri nespecificate.

Comisia procedează mai întâi la o examinare îndelungată a dispoziţiilor relevante ale dreptului
comunitar, precum şi ale dreptului german, intenţionând, numai în măsura în care este necesar,
să răspundă la întrebarea cu privire la măsura în care dreptul german poate, în prezenta cauză,
să contribuie la soluţionarea favorabilă a cererii reclamantelor.

Comisia consideră că nu este posibil să se deducă din Directiva 76/207 niciun drept la angajare.
Acest lucru rezultă mai întâi din textul directivei care nu prevede o astfel de sancţiune. În special,
articolul 6 nu prevede decât o cale de atac formală, fără a stabili dreptul material.

Geneza directivei nu este mai concludentă. Nici expunerea de motive a propunerii de directivă,
nici deliberările Parlamentului European, nici cele ale Comitetului Economic şi Social nu au
examinat în detaliu sancţiunile posibile.

Reacţiile statelor membre în cadrul legilor de aplicare evidenţiază, de altfel, o gamă largă de
diverse sancţiuni. Numai în dreptul italian se poate constata că judecătorul „este abilitat să dispună
încetarea sau anularea unei discriminări cu ocazia angajării”. Această abordare este legată de
existenţa principiului concurent al libertăţii contractuale a angajatorului.

În sfârşit, este în conformitate cu scopul Directivei 76/207 ca aceasta să lase statelor membre
posibilitatea alegerii şi determinării sancţiunilor (articolul 189 al treilea paragraf din Tratatul
CEE). Cu toate acestea, acest principiu se aplică numai în coroborare cu principiul general care stă
la baza oricărei directive, conform căruia transpunerea trebuie să determine rezultate efective.

336
În măsura în care întrebarea nr. 1 trebuie să primească în mod evident un răspuns negativ, nu
este necesar, chiar cu titlu subsidiar, să se adopte o poziţie în privinţa întrebărilor nr. 2-4.

În ceea ce priveşte întrebarea nr. 5, aceasta se bazează pe recunoaşterea ineficienţei normei

germane conform căreia numai despăgubirea pentru „prejudiciul de încredere” trebuie acordată şi
urmăreşte să obţină din partea Curţii recunoaşterea existenţei eventuale a unui drept la despăgubire
prin echivalent cu privire la un interes pozitiv material.

În această privinţă Comisia recunoaşte că atât textul, cât şi geneza directivei nu furnizează
elemente de argumentaţie precise şi că nu toate statele membre au prevăzut o sancţiune civilă
sub forma unui drept la despăgubire.

Articolul 3 alineatul (1) din directivă include o obligaţie materială foarte clară: cu ocazia accesului
la încadrarea în muncă, niciun fel de discriminare bazată pe criteriul de sex nu este permisă.
Pe de altă parte, din articolul 6 al directivei rezultă că, în această măsură, trebuie să i se recunoască
persoanei care caută un loc de muncă un drept subiectiv la respectarea obligaţiei menţionate,
atunci când este „lezată” printr-o încălcare a acestei obligaţii de către angajator. În acest caz,
articolul 6 presupune existenţa de „drepturi” pe care titularul trebuie să le poată valorifica pe cale
jurisdicţională. Este adevărat că nici articolul 6 şi nici altă dispoziţie a directivei nu specifică de
ce tip trebuie să fie aceste „drepturi” pentru a îndeplini cerinţele dreptului comunitar. Cu toate
acestea, drepturile necesar a fi recunoscute candidaţilor discriminaţi trebuie să fie de asemenea
natură încât să se poată observa în privinţa lor o punere în aplicare eficientă a obiectivelor
directivei. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie în niciun caz derizorii consecinţele juridice ale
unei încălcări a principiului egalităţii de tratament, astfel încât un angajator să le poată ignora
atunci când se ia decizia privind acceptarea sau respingerea unei candidaturi.

Principiul transpunerii efective a directivei impune ca asemenea drepturi să fie concepute astfel
încât să constituie pentru candidatul ale cărui drepturi au fost încălcate o reparaţie adecvată
şi pentru angajator un mijloc de presiune de luat în serios, care să îl determine să respecte principiul
egalităţii de tratament. O reglementare naţională care limitează drepturile la despăgubire ale
unui candidat al cărui drept la egalitatea de tratament a fost încălcat, la rambursarea cheltuielilor
suportate de acesta pentru candidatura sa, nu este conformă cu cerinţele dreptului comunitar
care vizează o transpunere efectivă a obiectivelor directivei.

În ceea ce priveşte întrebarea nr. 6, nu se mai ridică problema „aplicabilităţii directe” a Directivei
76/207 deoarece nu se poate deduce nicio sancţiune clară din această directivă. În cazul în
care Curtea de Justiţie trebuie, totuşi, să considere inaplicabilitatea limitării despăgubirii care
este inclusă la articolul 6 din BGB drept un mijloc de a recunoaşte reclamantelor un drept
la despăgubire generală mai extins, alte probleme decurg de aici, în ceea ce priveşte întrebările
privind aplicabilitatea directă a directivei.

Într-adevăr, în timp ce, în anumite circumstanţe, o directivă poate să aibă efect vertical în ceea
ce priveşte un stat membru sau instituţiile şi autorităţile sale, este, dimpotrivă, imposibil, în alte
situaţii decât cele excepţionale, să i se recunoască un asemenea efect în relaţiile orizontale
dintre persoanele de drept privat.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, reclamantele au introdus o acţiune împotriva Landului

Nordrhein-Westfalen care este parte a autorităţii publice. Dreptul comunitar recunoaşte
principiul unităţii autorităţii publice: cu anumite limite, fiecare stat membru poate să determine
cum şi prin ce organe înţelege să îşi îndeplinească obligaţiile pe care i le impune dreptul
comunitar.

337
Desigur, conform acestei concepţii, directiva tratează raporturile de muncă de drept privat
dintre persoane particulare în mod diferit faţă de raporturile existente între Land şi reclamante,
în calitate de persoane private. Discriminarea care rezultă de aici se explică, cu toate acestea, în
acest caz, prin faptul că autorităţile publice sunt în mod specific obligate să respecte drepturile
fundamentale. Cerinţa specială impusă angajatorului de drept public este, prin urmare, întemeiată
în mod obiectiv. În dreptul intern, această distincţie îşi găseşte expresia în refuzul general de
a recunoaşte principiul „efectului drepturilor fundamentale asupra terţilor” („Drittwirking”)
în relaţiile dintre persoanele particulare.

III – Întrebare adresată guvernului german

Guvernul german a fost invitat să răspundă în scris la întrebarea în ce măsură adoptarea

articolului 611a din BGB poate fi considerată ca reducând dreptul la despăgubire al femeilor
care fac obiectul unei discriminări privind accesul la încadrarea în muncă, înlăturând aplicarea
dreptului comun şi limitând drepturile acestora numai la repararea prejudiciului de încredere.

Guvernul german a răspuns că acest articol nu a limitat dreptul la despăgubire şi nu a exclus

aplicarea dreptului comun. Dimpotrivă, a creat, coroborat cu articolul 823 alineatul (2) din BGB,
posibilităţi de despăgubire concrete.

IV – Procedura orală

În şedinţa din 13 decembrie 1983, reclamantele în acţiunea principală, reprezentate de

domnul Clemens Franzen, agent, pârâtul în acţiunea principală, reprezentat de domnul Siefke,
Regierungsdirektor, agent, guvernul german, reprezentat de Dr. Martin Seidel şi Prof. Dr. Manfred
Zuleeg, agenţi, şi Comisia, reprezentată de Dr. Manfred Beschel, agent, asistat de Prof. Dr.
Meinhard Hilf, şi-au prezentat observaţiile orale şi au răspuns întrebărilor adresate de Curte.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 31 ianuarie 1984.

În drept,

1. Prin Ordonanţa din 6 decembrie 1982, primită la Curte la 24 ianuarie 1983, Arbeitsgericht
din Hamm a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, mai multe întrebări preliminare
referitoare la interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea
în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul
la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă
(JO L 39, p. 40).

2. Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unui litigiu dintre două asistente sociale
calificate, Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann, şi Landul Nordrhein-Westfalen. Din
motivarea ordonanţei de trimitere rezultă că penitenciarul din Werl, rezervat deţinuţilor de sex
masculin şi administrat de Landul Nordrhein-Westfalen, a refuzat, pe criteriul de sex, să angajeze
reclamantele în acţiunea principală. Funcţionarii însărcinaţi cu recrutarea şi-au motivat refuzul
de a le angaja pe reclamante invocând problemele şi riscurile legate de angajarea în instituţii
de acest tip a unor candidate de sex feminin şi, din aceste motive, au preferat candidaţi de sex
masculin, cu o calificare, cu toate acestea, inferioară.

3. Instanţa naţională a reţinut existenţa discriminării şi a apreciat că, în temeiul dreptului

german, singura sancţiune în cazul unei discriminări comise la angajare era repararea
„prejudiciului de încredere” (Vertrauensschaden), respectiv a prejudiciului care decurge în cazul
candidaţilor discriminaţi din convingerea că raportul de muncă va fi stabilit fără nicio
discriminare. O astfel de despăgubire este prevăzută la articolul 611a alineatul (2) din BGB.

338
4. În temeiul acestei dispoziţii angajatorul este obligat, în caz de discriminare privind
accesul la încadrarea în muncă, „la plata de daune-interese pentru prejudiciul pe care îl suferă
lucrătorul din cauza faptului că acesta crede cu toată convingerea că o astfel de încălcare
(a principiului egalităţii de tratament) nu va constitui un impediment în stabilirea raportului
de muncă”. Scopul acestui articol îl reprezintă transpunerea Directivei 76/207 a Consiliului
menţionată anterior.

5. Prin urmare, instanţa naţională a considerat că, în temeiul dreptului german, putea să
dispună numai rambursarea cheltuielilor de deplasare pretinse de reclamanta von Colson,
cheltuieli ocazionate de candidatura sa pentru locul de muncă respectiv (7,20 DEM) şi că trebuia
să respingă celelalte capete de cerere ale acţiunii reclamantelor.

6. Cu toate acestea, pentru a stabili normele de drept comunitar aplicabile în caz de

discriminare privind accesul la încadrarea în muncă, instanţa naţională a adresat Curţii
următoarele întrebări:

„1. Din dispoziţiile Directivei din 9 februarie 1976 a Consiliului privind punerea în aplicare a
principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în
muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă (76/207/CEE)
rezultă că o discriminare bazată pe criteriul de sex în cazul accesului la încadrarea în muncă
(neîncheierea unui contract de muncă pe criteriul de sex al candidatului/preferinţa acordată
altui candidat pe criteriul de sex) trebuie sancţionată prin obligaţia impusă angajatorului, autor
al discriminării, de a încheia un contract de muncă cu candidatul discriminat?

2. În cazul unui răspuns, în principiu, afirmativ la prima întrebare:

a) Este angajatorul obligat să încheie un contract de muncă numai atunci când, după ce s-a
stabilit că acesta a luat decizia în mod subiectiv, pe baza unor criterii de sex, se poate stabili că,
în mod obiectiv, candidatul discriminat este – conform unor criterii legale – mai calificat pentru
respectivul loc de muncă decât candidatul cu care a fost încheiat contractul de muncă?

b) Sau este angajatorul obligat în egală măsură să angajeze candidatul discriminat chiar atunci
când se poate stabili că angajatorul a luat decizia în mod subiectiv, pe baza unor criterii de
sex, dar în mod obiectiv candidatul discriminat şi cel care i-a fost preferat sunt la fel de
calificaţi?

c) În cele din urmă, are candidatul discriminat dreptul de a fi angajat chiar în cazul în care, în
mod obiectiv, este mai puţin calificat decât candidatul care i-a fost preferat, însă s-a stabilit că
de la început angajatorul, pe baza criteriului de sex al candidatului discriminat, nu  l-a luat în
considerare pe acesta în luarea deciziei sale pe baza unor criterii legale?

3. În cazul în care, având în vedere întrebările 2 a) şi 2 c), soluţia depinde de calificarea obiectivă
a candidatului:

Este aceasta supusă integral aprecierii instanţei şi care sunt criteriile şi normele procedurale
aplicabile în ceea ce priveşte dovedirea caracterului întemeiat al cererii şi în ceea ce priveşte
sarcina probei?

4. În cazul unui răspuns, în principiu, afirmativ la prima întrebare:

În cazul în care există mai mult de doi candidaţi pentru acelaşi loc de muncă şi de la început
mai mult de o persoană a fost exclusă pe baza criteriului de sex al acesteia, prin alegerea făcută

339
conform unor criterii legale, fiecare dintre aceste persoane este îndreptăţită să se prevaleze de
dreptul la încheierea unui contract de muncă?

În acest caz, instanţa este obligată eventual să facă propria sa alegere între candidaţii discriminaţi?
În cazul unui răspuns negativ la întrebarea formulată în paragraful anterior, ce altă sancţiune
de drept material poate fi aplicată?

5. În cazul unui răspuns, în principiu, negativ la prima întrebare:

Care trebuie să fie atunci, în conformitate cu dispoziţiile Directivei 76/207/CEE, sancţiunea

unei discriminări constatate privind accesul la încadrarea în muncă?

În această privinţă este necesar să se opereze o distincţie conform întrebărilor de la 2 a) până

la 2 c)?

6. Directiva 76/207/CEE, în interpretarea pe care i-o dă Curtea de Justiţie ca răspuns la întrebările

de mai sus, se aplică direct în Republica Federală Germania?”

7. Aceste întrebări au ca scop principal să stabilească dacă Directiva 76/207 impune statelor
membre să prevadă consecinţe juridice sau sancţiuni speciale în caz de discriminare privind
accesul la încadrarea în muncă (întrebările 1 - 5) şi dacă persoanele particulare pot, atunci când
este cazul, să se prevaleze în faţa instanţelor naţionale de dispoziţiile directivei, în absenţa
transpunerii în ordinea juridică naţională, în termenele prevăzute (întrebarea 6).

a) Cu privire la prima întrebare

8. Prin prima sa întrebare, instanţa naţională doreşte, în esenţă, să afle dacă Directiva 76/207
impune ca o discriminare bazată pe criteriul de sex în cazul accesului la încadrarea în muncă
să fie sancţionată prin obligaţia impusă angajatorului, autor al discriminării, de a încheia un
contract de muncă cu candidatul discriminat.

9. Conform instanţei naţionale, rezultă clar din considerente şi chiar din textul directivei
că aceasta impune statelor membre adoptarea unor dispoziţii legale care să prevadă sancţiuni
efective. În opinia acesteia, este eficientă numai o reparaţie în natură care să determine angajarea
persoanelor care au făcut obiectul unei discriminări.

10. Conform reclamantelor în acţiunea principală, articolul 611a alineatul (2) din BGB,
limitând dreptul la despăgubire numai la „prejudiciul de încredere”, a exclus posibilităţile
de reparaţie care rezultă din dreptul comun. Directiva 76/207 impune statelor membre să instituie
măsuri corespunzătoare pentru a evita pe viitor discriminările. Aşadar, este necesar, cel puţin,
să se accepte că articolul 611a alineatul (2) nu trebuie luat în considerare. Acest fapt are drept
consecinţă obligarea angajatorului să încheie un contract de muncă cu candidatul discriminat.

11. Guvernul Republicii Federale Germania, deşi este conştient de necesitatea unei
transpuneri efective a directivei, insistă asupra faptului că fiecare stat membru dispune, în
temeiul articolului 189 al treilea paragraf din Tratatul CEE, de o marjă de apreciere în ceea ce
priveşte consecinţele juridice care trebuie să rezulte dintr-o încălcare a principiului egalităţii
de tratament. Guvernul german susţine, pe de altă parte, posibilitatea instanţelor germane
de a elabora, pe baza dreptului privat naţional şi conformându-se conţinutului directivei,
soluţii adecvate corespunzătoare atât principiului egalităţii de tratament, cât şi intereselor
tuturor părţilor. În cele din urmă, o consecinţă juridică perceptibilă este suficientă, după
părerea sa, pentru a face să fie respectat principiul egalităţii de tratament şi aceasta nu trebuie

340
să fie prevăzută decât în cazul în care candidatul discriminat este mai calificat decât ceilalţi
pentru locul de muncă respectiv, însă nu şi în cazul în care candidaţii au calificări egale.

12. Guvernul danez consideră că directiva a lăsat statelor membre, în mod deliberat,
posibilitatea alegerii sancţiunilor, conform situaţiei lor naţionale şi sistemului lor juridic.
Este necesar ca statele membre să sancţioneze încălcările principiului egalităţii de tratament în
acelaşi mod în care sancţionează încălcările similare ale normelor de drept intern din domenii
înrudite şi nereglementate de dreptul comunitar.

13. Guvernul Regatului Unit consideră, de asemenea, că intră în competenţa statelor membre
să aleagă măsurile pe care le consideră necesare pentru a garanta îndeplinirea obligaţiilor care
le revin în temeiul directivei. Directiva nu oferă nicio indicaţie în privinţa măsurilor pe care
statele membre au obligaţia să le adopte, iar întrebările adresate Curţii demonstrează prin ele
însele şi în mod evident dificultăţile întâlnite în stabilirea unor măsuri corespunzătoare.

14. În ceea ce o priveşte, Comisia Comunităţilor Europene consideră că deşi directiva

urmăreşte să lase statelor membre posibilitatea alegerii şi determinării sancţiunilor, transpunerea
acesteia trebuie, cu toate acestea, să determine rezultate efective. Principiul transpunerii efective
a directivei impune ca sancţiunile să fie concepute astfel încât să reprezinte, pentru candidatul
discriminat, o reparaţie corespunzătoare, iar pentru angajator, un mijloc de presiune pe care să-l
ia în considerare şi care îl determina să respecte principiul egalităţii de tratament. O măsură
naţională care prevede numai repararea „prejudiciului de încredere” (Vertrauensschaden) nu este
suficientă pentru a garanta respectarea acestui principiu.

15. În conformitate cu articolul 189 al treilea paragraf, „directiva este obligatorie pentru
fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor
naţionale competenţa în ce priveşte forma şi mijloacele”. Deşi dispoziţia respectivă rezervă
statelor membre libertatea de a alege căile şi mijloacele destinate să asigure punerea în aplicare
a directivei, această libertate nu aduce atingere obligaţiei impuse tuturor statelor membre
destinatare, de a adopta, în cadrul ordinii juridice naţionale, toate măsurile necesare pentru
a asigura efectul deplin al directivei, conform obiectivului pe care aceasta îl urmăreşte.

16. Este aşadar necesar să se examineze Directiva 76/207 pentru a stabili dacă aceasta
impune statelor membre să prevadă anumite consecinţe juridice sau sancţiuni în cazul încălcării
principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă.

17. Această directivă are ca obiect punerea în aplicare, în statele membre, a principiului
egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, asigurând în special, lucrătorilor de ambele sexe,
o egalitate efectivă a şanselor în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă. În acest scop,
articolul 2 defineşte principiul egalităţii de tratament şi limitele acestuia, în timp ce articolul 3
alineatul (1) îi stabileşte domeniul de aplicare în ceea priveşte, în special, accesul la încadrarea
în muncă. Articolul 3 alineatul (2) litera (a) prevede că statele membre adoptă măsurile necesare
pentru abrogarea oricăror acte cu putere de lege şi acte administrative contrare principiului
egalităţii de tratament.

18. Articolul 6 impune statelor membre să introducă în ordinile juridice interne măsurile
necesare pentru a permite oricărei persoane care se consideră lezată de o discriminare „să îşi
realizeze drepturile pe cale judiciară”. Din această dispoziţie rezultă că statele membre sunt
obligate să adopte măsuri care să fie suficient de eficiente pentru a realiza scopul directivei şi
să garanteze că aceste măsuri pot fi invocate efectiv în faţa instanţelor naţionale de către

341
persoanele interesate. Astfel de măsuri pot, de exemplu, să cuprindă dispoziţii care impun
angajatorului să angajeze candidatul discriminat sau să acorde o despăgubire pecuniară
corespunzătoare, acestea fiind consolidate, după caz, printr-un sistem de amenzi. Cu toate
acestea, directiva nu impune o sancţiune determinată; statelor membre le revine libertatea de a
alege între diferitele soluţii potrivite pentru realizarea obiectivului său.

19. În consecinţă, răspunsul la prima întrebare este că Directiva 76/207 nu impune ca

o discriminare bazată pe criteriul de sex în cazul accesului la încadrarea în muncă să fie
sancţionată prin obligaţia impusă angajatorului, autor al discriminării, de a încheia un contract
de muncă cu candidatul discriminat.

b) Cu privire la întrebările 2 - 4

20. Nu mai este cazul să se răspundă întrebărilor 2-4, acestea nefiind adresate decât pentru
situaţia în care angajatorul este obligat să angajeze candidatul discriminat.

c) Cu privire la întrebările 5 şi 6

21. Prin cea de-a cincea întrebare, instanţa naţională solicită, în esenţă, Curţii, dacă este
posibil, să deducă din directivă, în caz de discriminare, orice altă sancţiune decât dreptul
la încheierea unui contract de muncă.� Cea
�����������������������������������������������������
de-a şasea întrebare urmăreşte să clarifice dacă
directiva, conform interpretării care urmează să i se dea, poate fi invocată de către persoanele
lezate, în faţa instanţelor naţionale.

22. Este imposibil să se stabilească o egalitate efectivă a şanselor în absenţa unui sistem de
sancţiuni corespunzător. O astfel de consecinţă decurge nu numai din finalitatea directivei, ci,
în special, din articolul 6 al acesteia care, conferind candidaţilor pentru un loc de muncă care
au făcut obiectul unei discriminări, dreptul la o cale judiciară de atac, recunoaşte în favoarea
acestora existenţa unor drepturi care pot fi invocate în justiţie.

23. În cazul în care o aplicare completă a directivei nu impune, după cum s-a constatat în
răspunsul la prima întrebare, o sancţiune determinată în cazul încălcării interdicţiei de discriminare,
aceasta implică, cu toate acestea, ca sancţiunea respectivă să fie de natură a asigura o protecţie
juridică efectivă şi eficientă. Mai mult, aceasta trebuie să aibă faţă de angajator un efect
disuasiv real. Rezultă de aici că, atunci când un stat membru hotărăşte să sancţioneze încălcarea
interdicţiei de discriminare prin acordarea unei despăgubiri, aceasta trebuie, în orice caz, să fie
proporţională cu prejudiciul suferit.

24. În consecinţă, este evident că legislaţia naţională care limitează dreptul la reparaţie al
persoanelor care au făcut obiectul unei discriminări privind accesul la încadrarea în muncă,
la o despăgubire pur simbolică, cum sunt, de exemplu, cheltuielile ocazionate de candidatura
acestora, nu este conformă cerinţelor unei transpuneri efective a directivei.

25. Natura sancţiunilor prevăzute în Republica Federală Germania în caz de discriminare

privind accesul la încadrarea în muncă şi, în special, problema dacă regula prevăzută la articolul
611a alineatul (2) din BGB exclude posibilităţile de despăgubire care decurg din dreptul comun,
au fost îndelung discutate în faţa Curţii. În acest sens, Guvernul Republicii Federale Germania
a subliniat în cadrul procedurii orale că acest articol nu exclude în mod necesar aplicarea
dreptului comun în materie de despăgubire. Este numai de competenţa instanţei naţionale să se
pronunţe asupra acestui aspect de interpretare privind dreptul său naţional.

26. Cu toate acestea, este necesar să se precizeze că obligaţia statelor membre, care decurge
dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum şi îndatorirea acestora,
342
în temeiul articolului 5 din tratat, de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru
a asigura executarea acestei obligaţii, se impun tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv
autorităţilor jurisdicţionale, în cadrul competenţelor acestora. Rezultă de aici că prin aplicarea
dreptului naţional şi, în special, a dispoziţiilor unei legi naţionale special introduse în vederea
aplicării Directivei 76/207, instanţa naţională este obligată să interpreteze dreptul său naţional
în lumina textului şi a finalităţii directivei pentru a obţine rezultatul prevăzut la articolul 189
alineatul (3).

27. În schimb, după cum rezultă din consideraţiile de mai sus, directiva nu cuprinde – în ceea
ce priveşte sancţiunile unei eventuale discriminări – nicio obligaţie necondiţionată şi suficient
de precisă care să poată fi invocată de către o persoană de drept privat, în absenţa unor
măsuri de aplicare adoptate în termen, pentru a obţine o despăgubire determinată în temeiul
directivei, atunci când o astfel de consecinţă nu este prevăzută sau permisă de legislaţia
naţională.

28. Cu toate acestea, este necesar să se precizeze pentru instanţa naţională că, deşi Directiva
76/207 lasă statelor membre, pentru a sancţiona încălcarea interdicţiei de discriminare, libertatea
de a alege între diferitele soluţii potrivite pentru a atinge scopul acesteia, ea implică, cu toate
acestea, faptul că, dacă un stat membru alege sancţionarea încălcării interdicţiei respective prin
acordarea unei despăgubiri, aceasta trebuie, în orice caz, pentru a fi eficientă şi pentru a avea
un efect disuasiv, să fie proporţională cu prejudiciile suferite şi trebuie, aşadar, să depăşească
o despăgubire pur simbolică cum este, de exemplu, numai rambursarea cheltuielilor ocazionate
de candidatură. Este de competenţa instanţei naţionale să dea legii adoptate în vederea aplicării
directivei, în măsura în care dreptul naţional îi acordă o marjă de apreciere, o interpretare şi
o aplicare conforme cu cerinţele dreptului comunitar.

Cu privire la cheltuielile de judecată

29. Cheltuielile efectuate de către Guvernul Republicii Federale Germania, Guvernul

Danemarcei şi Guvernul Regatului Unit, precum şi de către Comisia Comunităţilor Europene,
care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări.� ������������������������
Întrucât procedura are,
în raport cu părţile în acţiunea principală, un caracter incidental faţă de procedura din faţa
instanţei naţionale, este de competenţa acestei instanţe să se pronunţe cu privire la cheltuielile
de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Arbeitsgericht din Hamm, prin
Ordonanţa din 6 decembrie 1982, hotărăşte:

1. Directiva 76/207 nu impune ca o discriminare bazată pe criteriul de sex privind accesul

la încadrarea în muncă să fie sancţionată prin obligaţia impusă angajatorului, autor
al discriminării, de a încheia un contract de muncă cu candidatul discriminat.

2. Directiva nu cuprinde, în ceea ce priveşte sancţiunile unei eventuale discriminări,

nicio obligaţie necondiţionată şi suficient de precisă care să poată fi invocată de către
o persoană de drept privat, în absenţa unor măsuri de aplicare adoptate în termen,
pentru a obţine o despăgubire determinată în temeiul directivei, atunci când o astfel
de consecinţă nu este prevăzută sau permisă de legislaţia naţională.

343
3. Cu toate că Directiva 76/207 lasă statelor membre, pentru a sancţiona încălcarea
interdicţiei de discriminare, libertatea de a alege între diferitele soluţii potrivite
pentru a atinge scopul acesteia, ea implică, totuşi, faptul că, dacă un stat membru
alege sancţionarea încălcării interdicţiei respective prin acordarea unei despăgubiri,
aceasta trebuie, în orice caz, pentru a fi eficientă şi pentru a avea un efect disuasiv, să fie
proporţională cu prejudiciile suferite şi trebuie, aşadar, să depăşească o despăgubire
pur simbolică cum este, de exemplu, numai rambursarea cheltuielilor ocazionate
de candidatură. Este de competenţa instanţei naţionale să dea legii adoptate în vederea
aplicării directivei, în măsura în care dreptul naţional îi acordă o marjă de apreciere,
o interpretare şi o aplicare conforme cu cerinţele dreptului comunitar.

Mertens de Wilmars Koopmans Bahlmann

Galmot Pescatore Mackenzie Stuart O’Keeffe

Bosco Due Everling Kakouris

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 10 aprilie 1984.

Grefier������������
Preşedinte

P. Heim���������������������������������
J. Mertens de Wilmars

344
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL SIMONE ROZÈS PREZENTATE LA
31 IANUARIE 1984

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

Întrebările care v-au fost adresate de către Arbeitsgericht din Hamm (cauza 14/83) şi de către
Arbeitsgericht din Hamburg (cauza 79/83) ridică problema consecinţelor juridice care trebuie
stabilite în temeiul dreptului naţional în cazul încălcării principiului egalităţii de tratament între
bărbaţi şi femei, în special în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, astfel cum a fost pus
în aplicare de Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976. Deoarece cele două instanţe
nu au nicio îndoială în ceea ce priveşte existenţa discriminării pe criteriul de sex al acestora
la care au fost supuse reclamantele, o expunere sumară a faptelor celor două speţe este
suficientă.

– în cauza 14/83, Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann au candidat pentru ocuparea a două
locuri de muncă vacante pentru funcţia de asistent social în cadrul unui penitenciar din Renania
de Nord - Westfalia.� Cu������������������������������������
toate că acestea erau plasate în fruntea
�������������������������������������
listei candidaţilor de către
comitetul asistenţilor sociali, au fost mutate pe poziţii inferioare ale listei de către autoritatea de
recrutare care a selectat, în cele din urmă, doi candidaţi de sex masculin. Conform Arbeitsgericht
din Hamm, atitudinea administraţiei competente demonstrează fără urmă de îndoială că cele
două candidate au fost discriminate pe criteriul sexului acestora.

– Arbeitsgericht din Hamburg a ajuns la aceeaşi concluzie în cadrul acţiunii introduse de Dorit
Harz:���������������������������������������������������������������������������������
întreprinderea Deutsche Tradax GmbH a exclus candidatura acesteia tocmai pentru
motivul că era femeie, din cauza anumitor particularităţi pe care le prezenta locul de muncă
respectiv.

Prin urmare, este evident că a existat o încălcare a principiului egalităţii de tratament între
lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii de sex feminin în ceea ce priveşte accesul la încadrarea
în muncă. Nesiguranţa instanţelor germane este legată de natura reparaţiei recunoscute
persoanelor lezate în temeiul articolului 611a alineatul (2) din Bürgerliches Gesetzbuch
(BGB – Codul civil german). Această dispoziţie a fost introdusă în Codul civil prin Legea din
13 august 1980 de punere în aplicare a legislaţiei comunitare în domeniul muncii (BGB 1980 I,
p. 1308). Articolul 611a alineatul (1) stabileşte principiul interzicerii oricărei discriminări pe
criteriul de sex, în special cu ocazia stabilirii unui raport de muncă. Articolul 611a alineatul (2)
stabileşte că:

„În cazul în care un raport de muncă nu se stabileşte ca urmare a unei încălcări a principiului
interzicerii discriminării enunţat la alineatul (1), care este imputabilă angajatorului, acesta din
urmă este obligat la plata de daune-interese pentru prejudiciul pe care lucrătorul l-a suferit
ca urmare a faptului că acesta a avut convingerea că stabilirea raportului de muncă nu poate fi
împiedicată de o astfel de încălcare”.

Prin urmare, în conformitate cu dreptul german, candidatul pentru ocuparea unui loc de muncă
care este respins pe criteriul sexului acestuia are dreptul la o despăgubire pentru prejudiciul
suferit ca urmare a faptului că a avut convingerea că angajatorul urma să se conformeze
interdicţiei de discriminare bazată pe criteriul de sex, iar convingerea i-a fost zădărnicită.� ���
Nu
îi este recunoscut în mod expres niciun drept de a fi angajat: doar „prejudiciul de încredere”
(„Vertrauensschaden”) este reparat. Prin urmare, daunele-interese care îi pot fi acordate
������
JO L 39
�������
din 14.2.1976,
��������������
p. 40.
���
345
pe această bază nu acoperă decât cheltuielile ocazionate de candidatură (timbru – plic – cheltuieli
de deplasare, de constituire a dosarului) care se ridică, în general, la câteva DEM. Instanţele
de trimitere au neclarităţi cu privire la conformitatea cu Directiva 76/207 a Consiliului a unei
despăgubiri atât de reduse. Întrebările preliminare ale acestora, adresate în termeni similari,
pot fi rezumate după cum urmează:

1. Încălcarea principiului egalităţii de tratament între lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii

de sex feminin în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, astfel cum se prevede în
Directiva 76/207:

a) Îi conferă candidatului discriminat dreptul la încheierea unui contract de muncă, ca

sancţiune impusă angajatorului care a încălcat dispoziţiile legale (cauza 14/83, întrebarea nr. 1
şi cauza 79/83, întrebarea nr. 1)?

b) În cazul unui răspuns negativ la întrebarea a), această încălcare implică impunerea unei
sancţiuni importante din punct de vedere financiar, precum, de exemplu, o despăgubire de
până la şase ori salariul lunar şi/sau, după caz, aplicarea de sancţiuni penale sau de altă natură
(cauza 79/83, întrebarea nr.� �����������
3 şi cauza �������������������������
14/83, întrebarea nr. 5)?

c) În oricare dintre cele două situaţii, în ce măsură şi în conformitate cu ce modalităţi

instanţa naţională trebuie să ţină seama de calificările candidatei discriminate, atât în ceea ce
priveşte candidatul selectat cât şi, după caz, în ceea ce priveşte alţi candidaţi şi alte candidate
excluşi/excluse (cauza 14/83, întrebările 2-4 şi cauza 79/83, întrebările 2 şi 4)?

2. Este Directiva 76/207, în special articolele 1-3, direct aplicabilă (cauza 14/83, întrebarea 6
şi cauza 70/83, întrebarea 5)?

Din această serie de întrebări rezultă că problema esenţială este, în primul rând, de a verifica
dacă Directiva 76/207 impune statelor membre să adopte anumite sancţiuni. În cazul în care
această analiză nu se dovedeşte a fi utilă, este în continuare necesar să se analizeze dacă dreptul
comunitar impune statelor membre anumite obligaţii în ceea ce priveşte garantarea conformării
directivelor.

I – Directiva 76/207 impune statelor membre să aplice sancţiuni de o anumită natură?

Pentru a răspunde la această întrebare, care reprezintă obiectul principal al acţiunilor pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare în care aţi fost sesizată, trebuie amintit în prealabil că
o directivă, în conformitate cu dispoziţiile articolului 189 din tratat, „este obligatorie pentru
fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor
naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele”.

1. Prin urmare, dimensiunea exactă a competenţei statului de punere în aplicare a directivei

se apreciază în funcţie de rezultatul care trebuie atins: acesta este principiul pe care Curtea l-a
stabilit prin Hotărârea Lee unde era necesar să se stabilească dacă Directiva 72/159/CEE
a Consiliului privind modernizarea exploataţiilor agricole obliga statele membre să introducă
o cale de atac jurisdicţională împotriva deciziilor administrative referitoare la avantajele care
rezultă din aceasta. În general, este necesar să se examineze cadrul stabilit de directivă pentru
definirea exactă a naturii obligaţiilor impuse statului membru în ceea ce priveşte obţinerea
rezultatului de atins şi, prin urmare, limitele puterii de apreciere de care dispune acesta în punerea
în aplicare a obligaţiei în cauză.
������
JO L 96
�������
din 23.4.1972,
��������������
p. 1.
��
 Hotărârea din 6.5.1980, cauza 152/79, Rec. 1980, p. 1495, considerentul 12; a se vedea, de asemenea, Hotărârea
din 23.11.1977, ENKA-BV, cauza 38/77, Rec. 1977, p. 2203, considerentul 11.
346
2. Acest demers poate fi transpus în cazul Directivei 76/207. Finalitatea acestuia o reprezintă
„punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte
accesul la încadrarea în muncă, la formare şi la promovare profesională, precum şi condiţiile
de muncă”. Acest obiectiv este reluat de articolul 1, în timp ce articolul 2 defineşte principiul
egalităţii de tratament şi limitele acestuia. Articolele 3-8 permit stabilirea domeniului de aplicare
a principiului astfel definit, care are o dublă semnificaţie:

a) În primul rând, nu trebuie să existe nicio discriminare bazată pe criteriul de sex în ceea
ce priveşte domeniile cu privire la care este adoptată directiva, în special „în condiţiile de
acces, inclusiv criteriile de selecţie, la posturile sau locurile de muncă, indiferent de sectorul sau
domeniul de activitate şi la toate nivelele ierarhiei profesionale”;

b) în al doilea rând, implică obligaţia statelor membre de a adopta „măsurile necesare” în special
pentru:

– a asigura abrogarea tuturor actelor cu putere de lege şi a actelor administrative sau a celor care
se regăsesc incluse în convenţii colective şi în regulamente interne ale întreprinderilor care sunt
contrare principiului.

– a permite „oricărei persoane care se consideră vătămată prin neaplicarea faţă de aceasta
a principiului egalităţii de tratament în sensul articolelor 3, 4 şi 5 să-şi susţină pretenţiile
pe cale judecătorească, eventual după recurgerea la alte autorităţi competente”. Articolul 7
completează această dispoziţie: într-adevăr, obligă statele să protejeze lucrătorii care au
utilizat aceste căi de atac împotriva oricărei măsuri de retorsiune prin concediere. Articolul 8
prevede obligaţia statelor membre de a asigura informarea lucrătorilor. În cele din urmă,
articolul 9 stabileşte termenul de punere în aplicare a directivei, iar articolul 10 obligaţia
statelor membre de a comunica Comisiei toate informaţiile necesare pentru a-i permite
elaborarea raportului care trebuie prezentat Consiliului de miniştri cu privire la punerea în
aplicare a directivei.

Prin urmare, niciuna dintre dispoziţiile directivei nu prevede în mod expres obligaţia statelor
membre de a stabili o sancţiune, indiferent de natura acesteia, şi, cu atât mai puţin, a unei
sancţiuni specifice pentru nerespectarea principiului egalităţii de tratament. Doar articolele 6
şi 7 sugerează că această încălcare nu rămâne nesancţionată prin sancţiuni naţionale. Cu toate
acestea, posibilitatea exercitării unei căi de atac în justiţie şi cerinţa unei protecţii oferite
reclamantului nu predetermină alegerea finală a tipului de sancţiune care urmează a fi adoptat.

3. Din această analiză se desprind două concluzii:

A – Statele membre dispun de o putere de apreciere discreţionară în ceea ce priveşte alegerea

tipului de sancţiune aplicabilă pentru încălcarea principiului prevăzut de directivă. Acest
punct de vedere nu este contestat în observaţiile prezentate în cele două cauze. Mai mult,
un studiu comparativ realizat de Comisie cu privire la diferitele măsuri naţionale relevă
diversitatea soluţiilor adoptate. Singura care stabileşte obligaţia de a oferi un drept la angajare
este Italia, în timp ce toate celelalte state membre, cu excepţia Republicii Federale Germania
şi a Ţărilor de Jos, instituie cel puţin două tipuri de sancţiuni, care pot să fie civile, penale
sau administrative. Astfel, Directiva 76/207 nu obligă statele membre să prevadă sancţiuni
�����������������������
Articolul 3 alineatul ���������������������������
(1); articolul 4 alineatul ���������������������������
(1); articolul 5 alineatul ����
(1).
�����������������������
Articolul 3 alineatul ����
(1) ��������������
din Directiva ������
76/207.
�����������������������
Articolul 3 alineatul ��������������������������
(2); articolul 4 literele �����
(a), ����
(b) ���
şi ���������������������������
(c); articolul 5 alineatul ����
(2).
�������������
Articolul 6 (a
����������������������������������������������������
se vedea cu privire la acest punct Hotărârea din 26.10.1983,
����������������������������������
Comisia/Italia, cauza 163/82,
�������������
Rec. 1983,
������
p. 3273, considerentele 18–21 şi concluziile avocatului considerentul II, 2).
�����������������������
Raportul Comisiei din �������������
9.2.1981, p. �������������
201, COM(80) ����������
832 final.
347
precum un drept la încheierea contractului sau o despăgubire echivalentă cu un salariu pentru
şase luni, un an sau doi ani sau orice altă formă de sancţiune.

În consecinţă, din moment ce răspunsurile la întrebările 2-4 (cauza 14/83), precum şi la

întrebările 2 şi 4 (cauza 79/83) erau necesare numai în cazul în care răspunsul la întrebarea 1
era în ambele situaţii afirmativ, aceste întrebări au devenit lipsite de obiect. Trebuie însă
subliniat faptul că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, revine exclusiv instanţei
naţionale sarcina de a aprecia faptele şi normele de procedură aplicabile acţiunii pendinte în
faţa sa.

B – Problema efectului direct al directivei sau al anumitor dispoziţii ale acesteia nu mai este
relevantă. După cum s-a subliniat, directiva nu stabileşte nicio obligaţie necondiţionată şi
suficient de precisă de natură să impună statelor membre să adopte un anumit comportament, în
acest caz să aleagă sancţiuni de un anumit tip. Acest aspect nu este contestat de părţi.

Prin urmare, trebuie să se răspundă că Directiva 76/207 nu impune statelor membre stabilirea
de sancţiuni de un anumit tip în cazul încălcării principiului nediscriminării între lucrătorii de
sex masculin şi cei de sex feminin. Cu toate acestea, nu înseamnă că statele membre sunt libere
să prevadă orice sancţiune. Nu este nicio contradicţie în aceasta: este necesar ca în acest stadiu
să se reformuleze obligaţiile pe care le implică în cazul tuturor statelor membre punerea în
aplicare a unei măsuri de drept comunitar.

II – Dreptul comunitar impune statelor membre obligaţii specifice în punerea în aplicare a

directivelor?

Am văzut că statele membre au obligaţia, în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins, să
pună în aplicare principiul egalităţii de tratament în domeniile reglementate de Directiva 76/207.
Această obligaţie impune, în practică, eliminarea discriminărilor existente. Aceasta este
completată de introducerea unei căi de atac în instanţă, a cărei protecţie este asigurată de legislaţia
naţională.

În scopul conformării obligaţiei astfel transpuse în legislaţia naţională nu este, cu toate acestea,
suficient să se adopte acele dispoziţii procedurale. Într-adevăr, eficienţa principiului pus în
aplicare de statele membre depinde, de asemenea, de sancţiunea aplicată pentru eventuala
încălcare a acestuia. Cu toate că directiva nu prevede nimic cu privire la această chestiune,
lăsând astfel la latitudinea autorităţilor naţionale adoptarea măsurilor necesare, nu trebuie,
totuşi, neglijată natura obligaţiilor generale care le revin autorităţilor respective în punerea
în aplicare a tuturor normelor comunitare. Articolul 5 din Tratatul CEE prevede că:

„Statele membre iau toate măsurile generale sau speciale caracteristice pentru a asigura
îndeplinirea obligaţiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din actele instituţiilor
Comunităţii”.

Jurisprudenţa Curţii ne permite să precizăm domeniul de aplicare al acestei cerinţe generale.

1. În ceea ce priveşte egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, Curtea a reţinut în

cauza 61/81 că Directiva 75/117/CEE din 10 februarie 1975 avea ca scop implementarea
principiului remunerării egale între lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii de sex feminin

���������������������������������������
A se vedea, de exemplu, Hotărârea din �����������������
28.3.1979, ICAP, �������������
222/78, Rec. ���������
1979, p. ���������������������
1163, considerentele 10
������
şi 11.
���
���������������
Hotărârea din ������������������������������������
19.1.1982, Becker, cauza 8/81, Rec. ����������������������������
1982, p. 53, considerentele ���������
25 şi 52.
����������������������������������������������������������������������������������������������������������������
A se vedea, pentru sancţiunile naţionale în cazul încălcării unui regulament, Hotărârea Amsterdam Bulb, 50/76,
Rec. 1977, p. 137, considerentele 32 şi 33.
348
prevăzut la articolul 119 din tratat şi a concluzionat „că este, în principal, responsabilitatea
statelor membre să asigure aplicarea acestui principiu prin intermediul actelor cu putere de lege
şi al actelor administrative adecvate astfel încât toţi lucrătorii din Comunitate să poată beneficia
de o protecţie în acest domeniu”.

În aceeaşi cauză, Curtea s-a referit la articolul 6 din directiva în cauză care prevede că statele
membre

„adoptă, în conformitate cu condiţiile lor interne şi cu sistemele lor juridice, măsurile

necesare pentru a garanta aplicarea principiului remunerării egale. Statele membre garantează
disponibilitatea unor mijloace eficiente care să permită respectarea acestui principiu”.

Curtea a concluzionat că legislaţia Regatului Unit, care permitea angajatorilor să refuze

orice sistem de clasificare profesională, împiedicând astfel lucrătorii să stabilească valoarea
echivalentă a muncii prestate în scopul aplicării principiului remunerării egale, nu era conformă
cu obiectivele directivei. În această cauză, încălcarea principiului de către Regatul Unit
a compromis însăşi eficacitatea principiului remunerării egale între lucrătorii de sex masculin
şi lucrătorii de sex feminin.

Este adevărat că Directiva 76/207 nu conţine dispoziţii similare articolului 6 din Directiva
75/117; cu toate acestea, solicită statelor membre să adopte toate „măsurile necesare” pentru
punerea în aplicare a directivei. Măsurile naţionale care urmăresc să transpună o directivă trebuie
să servească la obţinerea rezultatului pe care statul membru este obligat să-l atingă. Este clar
în această privinţă că efectul util al principiului egalităţii de tratament, astfel cum este prevăzut
la articolul 119, depinde de îndeplinirea acestei obligaţii. Se opinează în sensul posibilităţii
de definire mai exactă a sferei obligaţiei impuse statelor membre.

2. În termeni mai generali, în cazul în care, pentru moment, este amânată punerea în aplicare
a articolului 119 CEE, se impun anumite limite în ceea ce priveşte trimiterea la dreptul intern.

În domeniul recuperării sumelor plătite în mod necuvenit, Curtea a reţinut în cauza Fromme
că

„aplicarea legislaţiei naţionale nu trebuie să aducă atingere domeniului de aplicare şi nici

eficacităţii legislaţiei comunitare făcând imposibilă în practică recuperarea sumelor plătite în
mod necuvenit”.

şi nici nu trebuie să supună recuperarea

„unor condiţii sau unor modalităţi mai puţin favorabile decât cele care se aplică procedurilor
similare reglementate exclusiv de dreptul intern. În astfel de situaţii, autorităţile naţionale trebuie
să acţioneze cu aceeaşi diligenţă pe care o manifestă atunci când pun în aplicare dispoziţiile
legale naţionale corespunzătoare, astfel încât să nu aducă atingere, în niciun fel, eficacităţii
legislaţiei comunitare”.

������
JO L 45
�������
din 10.2.1975,
��������������
p. 19,
�����������������������������������������������������������������������������������������
Directiva „privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la aplicarea
principiului egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin”.
���������������
Hotărârea din 6.7.1982,
��������������������������������
Comisia/Regatul Unit, 61/81,
���������������
Rec. p. 1982,
���������
p. 2601,
��������������������
considerentul 7;
���������������
concluziile
avocatului general VerLoren van Themaat, în special p. 2624.
�����������
Hotărârea ��������������������������������������
61/81, citată anterior, considerentul ���
10.
��������������������������������������������������������������������������������������������������������������
A se vedea, în ceea ce priveşte o recomandare CECO, domeniul de aplicare atribuit sancţiunilor care însoţesc
încălcarea obiectivelor acesteia, Hotărârea 9/61, Ţările de Jos, Rec. 1962, p. 413; concluziile avocatului general
Roemer, în special p. 455.
349
În cele din urmă, prin impunerea unor astfel de limite trimiterii din dreptul naţional, Curtea
a hotărât că,

„în ceea ce priveşte raporturile cu procedurile menite să soluţioneze litigii similare, însă pur
naţionale, aplicarea legislaţiei naţionale în temeiul trimiterii trebuie să se facă în manieră
nediscriminatorie în raport cu aceste proceduri”.

Din această decizie, care combină diferite elemente ale unor hotărâri precedente ale Curţii,
rezultă o triplă cerinţă, după cum a subliniat avocatul general VerLoren van Themaat:

a) Măsurile naţionale la care se face trimitere nu trebuie în niciun caz să submineze eficienţa
dreptului comunitar;

b) Prin urmare, acestea nu pot fi mai puţin eficiente decât „practica naţională de punere în
aplicare”, pentru a folosi chiar expresia avocatului general, în ceea ce priveşte normeLE de
drept intern comparabile;

c) Prin urmare, acestea nu pot, fără a fi discriminatorii, să trateze justiţiabilii mai puţin favorabil
decât o fac în cazul în care se aplică norme naţionale.

În concluzie, măsurile respective trebuie să rămână neutre faţă de dreptul comunitar, să fie la
fel de eficiente ca şi normele naţionale de punere în aplicare şi să nu fie discriminatorii pentru
resortisanţii comunitari. Aceste condiţii cumulative precizează sfera obligaţiilor care se impun
statului membru de fiecare dată când dreptul comunitar îi oferă o anumită marjă de apreciere
în aplicarea normelor comunitare. Prin urmare, nu surprinde faptul că acele principii au fost
aplicate de către Curte cu claritate în cazul sancţiunilor pe care un stat membru le poate impune
pentru încălcarea formalităţilor administrative de control al străinilor.

Într-adevăr, statele membre şi-au păstrat, în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, puterea
de a controla prezenţa pe teritoriul acestora a resortisanţilor străini. Astfel, acestea pot, în
special, să impună respectarea de către resortisanţii străini a formalităţilor administrative pe
care le prevede Directiva 68/360 a Consiliului „privind desfiinţarea restricţiilor de circulaţie şi
şedere în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi familiile acestora”, precum
deţinerea anumitor documente de identitate sau de şedere sau obligaţia informării prevăzute
la articolul 8 alineatul (2). Cu toate acestea, în cazul în care decurge din aceasta capacitatea
statelor membre de a prevedea sancţiuni pentru încălcarea dispoziţiilor naţionale adoptate în
conformitate cu directiva, statele membre nu pot stabili orice sancţiune. Într-adevăr, acestea
trebuie să fie „comparabile cu cele care se aplică încălcărilor naţionale de aceeaşi gravitate”
şi proporţionale cu natura încălcării comise astfel încât să nu constituie un obstacol în calea
principiului liberei circulaţii a persoanelor.

 Hotărârea din 6.5.1982, Fromme, cauza 54/81, Rec. 1982, p. 1449, considerentul 6; a se vedea, de asemenea,
jurisprudenţa enumerată de avocatul general VerLoren van Themaat în aceeaşi cauză, p. 1469.
 Hotărârea citată, p. 1470.
 Hotărârea citată, p. 1471.
 Hotărârea din 8.4.1976, Royer, cauza 48/75, Rec. 1976, p. 497, considerentul 42; Hotărârea din 7.7.1976, Watson,
cauza 118/75, Rec. 1976, p. 1185, considerentul 17.
 JO L 257 din 19.10.1968, p. 13.
 Articolele 3, 4 şi 7.
 Cauza 118/75, citată anterior, considerentul 18 şi următoarele; Hotărârea din 14.7.1977, Sagulo, Rec. 1977,
p. 1495, considerentele 4 şi 5; Hotărârea din 3.7.1980, Pieck, cauza 157/79, Rec. 1980, p. 2171,
considerentul 17.
 Cauza 118/75 citată anterior, considerentul 21; cauza 8/77 citată anterior, considerentul 13; cauza 157/79 citată
anterior, considerentul 19.
350
Sancţiunile naţionale astfel stabilite au ca scop garantarea respectării prevederilor administrative
care permit controlarea regularităţii prezenţei, circulaţiei şi stabilirii pe teritoriul acestora a
cetăţenilor comunitari care nu sunt resortisanţi. În cazul în care se transpune în acest domeniu
tripla cerinţă menţionată anterior, se poate afirma că eficacitatea acestor sancţiuni este limitată
de două ori:

– aceasta presupune, mai întâi, că sancţiunile sunt echivalente cu cele care se aplică infracţiunilor
comparabile în dreptul intern,

– aceasta implică faptul că sancţiunile respective nu trebuie, prin caracterul disproporţionat al

acestora faţă de gravitatea infracţiunii, să afecteze domeniul de aplicare al principiilor liberei
circulaţii şi al egalităţii de tratament.

Această interpretare – sancţiune eficientă, proporţională şi echivalentă unei sancţiuni

naţionale – se explică prin următoarea consideraţie: formalităţile la care sunt supuşi, conform
Directivei 68/360, lucrătorii migranţi, constituie o adaptare necesară a principiului fundamental
al liberei circulaţii a acestora; puterea de control, astfel recunoscută statelor membre, trebuie,
prin urmare, să fie interpretată în mod special strict pentru a evita ca aceste prevederi să îi priveze
pe aceştia de drepturile conferite resortisanţilor comunitari prin tratat (articolele 7 şi 48).

Dimpotrivă, aceeaşi interpretare demonstrează că se acordă prioritate cerinţei eficacităţii atunci

când sancţiunile naţionale sunt destinate să asigure respectarea unui principiu fundamental
stabilit de tratat, precum principiul egalităţii de tratament între lucrătorii de sex masculin
şi lucrătorii de sex feminin. Pentru a fi de natură să asigure executarea obligaţiei impuse de către
tratat şi reluată la articolul 2 din Directiva 76/207, în conformitate cu cerinţa generală impusă
de articolul 5 primul paragraf din tratat, aceste sancţiuni trebuie să fie eficiente, şi anume
să aibă efect disuasiv. În caz contrar, dubla finalitate, atât economică cât şi socială, a
articolului 119 este compromisă, ceea ce permite întreprinderilor să încalce fără riscuri prevederea
comunitară şi să priveze lucrătorii de sex feminin de protecţia pe care aceştia sunt îndreptăţiţi
să o aştepte în temeiul tratatului. În ceea ce priveşte natura acestor sancţiuni, trebuie, după
părerea noastră, ca aceasta să îndeplinească două condiţii pe care Curtea le-a stabilit, cu privire
la efectul constrângător al sancţiunilor care însoţesc încălcarea formalităţilor administrative
în domeniul libertăţii de circulaţie. Cerinţa unui caracter echivalent şi proporţional se aplică
încă, fiind vorba de sancţiuni, însă în acest caz este în serviciul eficacităţii acestora, fiind vorba
despre sancţiuni destinate să garanteze respectarea unui principiu fundamental al Comunităţii.
În consecinţă, pentru a fi corespunzătoare, sancţiunile naţionale ataşate de un stat membru
nerespectării principiului egalităţii de tratament între lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii
de sex feminin trebuie să fie

– comparabile sancţiunilor aplicate infracţiunilor de aceeaşi gravitate,

– proporţionale cu gravitatea infracţiunii comise, constituite ca urmare a încălcării unui principiu

fundamental al Comunităţii.

În funcţie de aceste imperative trebuie apreciat caracterul disuasiv al sancţiunilor prevăzute de

o anumită legislaţie sau reglementare naţională.

 Concluziile avocatului general domnul Mayras, cauza 48/75, Royer, Rec. 1976, p. 526; cauza 118/75 citată
anterior, considerentul 18.
 A se vedea considerentul 3 din Directiva 68/360 citată anterior şi Hotărârea din 8.4.1976, Defrenne, cauza 43/75,
Rec. 1976, p. 473, considerentul 12.
 Cauza 43/75 citată anterior, Rec. p. 455, considerentele 8 – 12.
351
5. În lumina acestor consideraţii, se poate examina articolul 611a alineatul (2) din BGB,
dispoziţia care se află la baza acţiunilor prezente. Prin argumentele prezentate înaintea Curţii
cu privire la acest aspect, reclamanţii şi agentul guvernului german au exprimat puncte
de vedere diferite în ceea ce priveşte puterea discreţionară a instanţelor naţionale având
în vedere dispoziţia respectivă, în special în ceea ce priveşte posibilitatea de derogare de la
aceasta în scopul aplicării dispoziţiilor generale de drept în materia despăgubirii. Comisia
a exprimat îndoielile sale cu privire la eficacitatea unei evoluţii jurisprudenţiale de asemenea
natură. În plus, părţile au dezbătut îndelung asupra naturii sancţiunilor alternative susceptibile
să înlocuiască despăgubirea prevăzută la articolul 611a alineatul (2) care evocă, pe de o parte,
dreptul la încheierea unui contract şi, pe de altă parte, în absenţa acestuia, o despăgubire
pecuniară importantă, ca valoare, din punct de vedere economic, pe baza diferitelor dispoziţii
naţionale care reglementează această materie.

În cadrul acţiunii introduse în temeiul articolului 177, nu ne revine nouă sarcina de a exprima
un punct de vedere cu privire la aspecte care intră exclusiv în sfera de competenţă a instanţelor
naţionale, în măsura în care acestea privesc aplicarea dreptului naţional. Cu toate acestea,
în ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile nerespectării măsurilor de control al străinilor, Curtea
a recunoscut că, atunci când instanţa naţională se confruntă cu neadaptarea legislaţiei naţionale
în domeniul sancţiunilor, aceasta „trebuie... să facă uz de libertatea de apreciere care îi este
rezervată pentru a impune o penalizare corespunzătoare caracterului şi scopului prevederilor
comunitare pe care trebuie să le sancţioneze”. Considerăm că aceeaşi obligaţie se impune
instanţei naţionale care, în lumina criteriilor stabilite de către Curte, constată caracterul neadaptat
al sancţiunilor aplicate încălcării principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei
prevăzut la articolul 119 din tratat, astfel cum este stabilit de Directiva 76/207.

Ţinând seama de aceste precizări şi de jurisprudenţa citată anterior, ce răspuns putem să oferim
instanţelor naţionale?

În primul rând, se poate sublinia că, în observaţiile lor, părţile în acţiunea principală au recunoscut
caracterul persuasiv al despăgubirii care rezultă din articolul 611a alineatul (2) din BGB,
în măsura în care sunt prezentate posibilităţi de sancţionare mai mari, în natură sau în numerar.

În al doilea rând, este necesar să se sublinieze că repararea „prejudiciului de încredere” este cu

atât mai puţin corespunzătoare, cu cât pare aleatorie: într-adevăr, Dorit Harz a subliniat, fără a fi
contrazisă, că scopul dispoziţiei naţionale contestate - despăgubirea încrederii legitime înşelate
a candidatului – poate să nu atragă nicio despăgubire în cazul în care angajatorul şi-a manifestat
în mod clar intenţia de a nu recruta candidaţi de sex feminin.

Insuficienta eficacitate a despăgubirii numai a prejudiciului de încredere reiese clar, în ultimul

rând, din aplicarea imperativelor enunţate mai sus în cazul articolului 611a alineatul (2).
Într-adevăr,în cursul şedinţei, agentul guvernului german a trebuit să recunoască că
infracţiunile comparabile cu discriminarea bazată pe criteriul de sex comise cu ocazia
încadrării în muncă, precum discriminările rasiale sau religioase în special, sau chiar frauda
ori corupţia la încadrarea în muncă, fac obiectul atât al sancţiunilor penale, cât şi al celor
civile, acestea din urmă constând într-o reparaţie în natură sau, în lipsa acesteia, în plata
de daune-interese substanţiale. Prin urmare, o despăgubire limitată la suma cheltuielilor
efectuate de candidata discriminată nu este de natură să asigure respectarea unui principiu de
o importanţă fundamentală, precum egalitatea de tratament a lucrătorilor de sex masculin şi
de sex feminin, de altfel consacrat prin legea fundamentală a Republicii Federale Germania,
 Hotărârea 8/77, Sagulo, citată anterior, considerentul 12.
352
întrucât infracţiuni comparabile fac obiectul unor sancţiuni mai descurajante, proporţionale
cu gravitatea infracţiunii comise.

În concluzie, vă propunem să răspundeţi la întrebările preliminare adresate de Arbeitsgericht

din Hamm şi de Arbeitsgericht din Hamburg că

– rambursarea cheltuielilor efectuate de o candidată cu ocazia candidaturii pentru un loc de

muncă determinat nu constituie o despăgubire corespunzătoare pentru a asigura respectarea
principiului egalităţii de tratament între lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii de sex feminin,
astfel cum rezultă din articolul 119 din tratat şi din Directiva 76/207, întrucât legislaţia sau
reglementarea naţională prevede, pentru infracţiuni comparabile, sancţiuni proporţionale cu
gravitatea infracţiunii comise.

353
61984J0152

Cauza 152/84

M. H. MARSHALL

împotriva

SOUTHAMPTON AND SOUTH-WEST HAMPSHIRE

AREA HEALTH AUTHORITY (TEACHING)

(Cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare

formulată de Court of Appeal din Regatul Unit)

„Egalitatea de tratament pentru femei şi bărbaţi –

Condiţii de concediere”

Sumarul hotărârii

1. Politică socială – Lucrători de sex masculin şi lucrători de sex feminin – Accesul la ocupare
şi condiţii de muncă – Egalitate de tratament - Directiva 76/207 – Articolul 5 alineatul (1) –
Concediere - Concept

[Directiva nr. 76/207 a Consiliului, articolul 5 alineatul (1)]

2. Politică socială – Lucrători de sex masculin şi lucrători de sex feminin – Accesul la

ocupare şi condiţii de muncă – Egalitate de tratament – Excepţii în materie de securitate socială –
Excepţii cu privire la vârsta minimă de pensionare – Interpretare strictă

[Directiva nr. 76/207 a Consiliului, articolul 1 alineatul (2) şi Directiva nr. 79/7 a Consiliului,
articolul 7 alineatul (1) litera (a)]

3. Politică socială – Lucrători de sex masculin şi lucrători de sex feminin – Accesul la

ocupare şi condiţii de muncă – Egalitate de tratament – Politică de asociere a dreptului la
pensie de stat şi a concedierii – Vârsta de la care un angajat are dreptul la pensie în funcţie de
sex - Discriminare

[Directiva nr. 76/207 a Consiliului, articolul 5 alineatul (1)]

4. Măsuri adoptate de instituţii – Directive – Efect direct – Condiţii

(Tratatul CEE, articolul 189)

5. Măsuri adoptate de instituţii – Directive – Efect direct – Limite – Posibilitatea de a invoca

o directivă împotriva unei persoane de drept privat - Excludere

(Tratatul CEE, articolul 189)

6. Politică socială – Lucrători de sex masculin şi lucrători de sex feminin – Accesul la ocupare
şi condiţii de muncă – Egalitate de tratament – Directiva 76/207 – Articolul 5 alineatul (1) – Efect
în raporturile dintre stat şi persoane de drept privat – Stat angajator

[Directiva nr. 76/207 a Consiliului, articolul 5 alineatul (1)]

354
1. Noţiunea de „concediere” de la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 trebuie să fie
înţeleasă în sens larg. În consecinţă, o limită de vârstă pentru încetarea obligatorie a activităţii
de către lucrători în cadrul unei politici generale de pensionare aplicată de un angajator, chiar
dacă această încetare a activităţii implică acordarea unei pensii, se încadrează în noţiunea
de „concediere” interpretată astfel.

2. Având în vedere importanţa fundamentală a principiului egalităţii de tratament pentru

femei şi bărbaţi, exceptarea domeniului securităţii sociale din câmpul de aplicare al Directivei
76/207 privind punerea în aplicare a acestui principiu în ceea ce priveşte accesul la ocupare
şi condiţiile de muncă, prevăzută la articolul 1 alineatul (2), trebuie interpretată în mod strict.
În consecinţă, excepţia de la interdicţia de discriminare pe criterii de sex de la articolul 7
alineatul (1) litera (a) din Directiva 79/7 privind punerea în aplicare progresivă a principiului
egalităţii de tratament în materie de securitate socială, este aplicabilă numai pentru stabilirea
vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor pentru limită de vârstă şi de retragere şi pentru
consecinţele care pot decurge pentru alte prestaţii de securitate socială.

3. Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 trebuie să fie interpretat în sensul că o politică
generală de concediere, care implică concedierea unei femei, având ca singur motiv faptul că
aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită
pentru bărbaţi şi femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex
interzisă prin această directivă.

4. În toate cazurile în care dispoziţii ale unei directive apar ca fiind, din punctul de vedere al
conţinutului lor, necondiţionale şi suficient de precise, persoanele de drept privat sunt îndreptăţite
să le invoce împotriva statului, fie atunci când acesta nu transpune în termen directiva în dreptul
naţional, fie atunci când acesta nu o transpune corect.

Într-adevăr, este incompatibil cu caracterul obligatoriu pe care articolul 189 din tratat îl atribuie
directivelor să se excludă, în principiu, posibilitatea ca obligaţiile pe care acestea le impun să fie
invocate de persoanele interesate. Prin urmare, statul membru care nu a adoptat în termenul
stabilit măsurile de punere în aplicare impuse de directivă nu poate opune persoanelor de drept
privat propria neîndeplinire a obligaţiilor conţinute în această directivă. În această privinţă,
nu are importanţă în ce calitate acţionează statul, cea de angajator sau cea de autoritate publică.
În ambele cazuri este necesar ca statul să fie împiedicat să obţină avantaje din nerespectarea
de către acesta a dreptului comunitar.

5. Conform articolului 189 din tratat, caracterul obligatoriu al unei directive pe care se
întemeiază posibilitatea de a o invoca în faţa unei instanţe naţionale nu există decât în ceea ce
priveşte „orice stat membru destinatar”. Prin urmare, o directivă nu poate să genereze ea însăşi
obligaţii pentru o persoană de drept privat, iar o dispoziţie a unei directive nu poate, prin urmare,
să fie invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane.

6. Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 privind interzicerea oricărei discriminări
pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate
fi invocat, împotriva unei autorităţi a statului care acţionează în calitate de angajator pentru
a evita aplicarea oricăror dispoziţii naţionale neconforme cu articolul 5 alineatul (1).

355
 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

SIR GORDON SLYNN

prezentate la 18 septembrie 1985

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

Curtea a fost sesizată cu privire la prezenta cauză în urma unei ordonanţe de trimitere din
12 martie 1984 de către Court of Appeal din Anglia pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare,
în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, în cadrul unui litigiu pendinte în faţa acestei instanţe,
pronunţându-se în apelul formulat de Employment Appeal Tribunal.

Domnişoara Marshall este născută la data de 4 februarie 1918. Southampton and South-West
Hampshire Area Health Authority (Teaching) (denumită în continuare „Authority”) era, la data
desfăşurării faptelor în cauză, constituită în conformitate cu articolul 8 alineatul (1A) litera (b)
din National Health Service Act din 1977. Court of Appeal a declarat „că era, prin urmare,
o emanaţie a statului”. Domnişoara Marshall a fost angajata Authority începând din iunie 1966,
având cu aceasta un contract de muncă în calitatea sa de dietetician principal de la 23 mai 1974
până la concedierea sa. Din 1975, Authority a aplicat o politică scrisă în temeiul căreia, în general,
membrii personalului său feminin se pensionează la vârsta de 60 de ani, iar cei ai personalului
său masculin, la vârsta de 65 de ani. Punctul 1 din documentul care defineşte această politică
este formulat după cum urmează: „Vârsta normală de pensionare este vârsta la care pensiile de
securitate socială pot fi plătite.” Această politică făcea parte implicit din condiţiile contractului
de muncă al domnişoarei Marshall. Authority este dispusă să deroge parţial sau integral în
favoarea unei anumite persoane în funcţie de circumstanţe speciale. Aceasta a derogat parţial
în cazul domnişoarei Marshall care, dacă această politică i se aplica ca atare, era concediată
la 4 februarie 1978, însă a rămas în funcţie până la 31 martie 1980, când a fost concediată de
Authority. Aceasta a fost concediată pentru unicul motiv că era o femeie care depăşise vârsta
de pensionare în vigoare pentru femei: Authority nu o concedia dacă aceasta era bărbat. La data
concedierii, domnişoara Marshall era în măsură şi dorea să rămână în serviciul Authority şi, dacă
era autorizată, rămânea în funcţie până la vârsta de 65 de ani, respectiv până la 4 februarie 1983.
Pierzându-şi locul de muncă, domnişoara Marshall a suferit un prejudiciu financiar, respectiv
diferenţa dintre salariul pe care îl primea în serviciul Authority şi pensia sa. Aceasta a pierdut
şi satisfacţia activităţii în funcţia sa.

La data concedierii sale, legislaţia în materie de pensionare din Regatul Unit prevedea că
bărbaţii pot pretinde o pensie de stat începând de la vârsta de 65 de ani, iar femeile începând
de la vârsta de 60 de ani [articolul 27 alineatul (1) din Legea cu privire la securitatea socială
(Social Security Act) din 1975]. În cazul în care un angajat rămâne în funcţie, aceasta prevede
ca plata pensiilor de stat să fie amânată. Astfel, la data concedierii sale, domnişoara Marshall
avea dreptul la o pensie de stat. Ea avea dreptul la aceasta de la vârsta de 60 de ani dacă
nu rămânea în funcţie după împlinirea acestei vârste.

Domnişoara Marshall susţine că concedierea sa la data şi pentru motivele indicate constituie

un tratament mai puţin favorabil din partea Authority, pe criterii de sex, şi că a făcut, prin
urmare, obiectul unei discriminări contrare Legii cu privire la discriminarea între sexe (Sex
Discrimination Act) din 1975 şi dreptului comunitar european. Sub acest ultim aspect,
ea invocă în special Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în
aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul
 Tradus din limba engleză.
356
la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de
muncă (JO 1976 L 39, p. 40). Atât Industrial Tribunal, cât şi Employment Appeal Tribunal
au respins acţiunea ei în temeiul Legii privind discriminarea între sexe (Sex Discrimination
Act) din 1975, motivând că măsura adoptată de Authority nu era ilegală, deoarece articolul 6
alineatul (4) din lege exclude de la interdicţia de discriminare de către un angajator pe criterii
de sex „o dispoziţie cu privire la deces sau la pensionare”. Cererea domnişoarei Marshall în
temeiul dreptului comunitar a fost admisă de Industrial Tribunal, acesta motivând că concedierea
ei încălca principiul egalităţii de tratament stabilit prin Directiva 76/207 şi, în special, prin
articolul 1 alineatul (1), articolul 2 alineatul (1) şi articolul 5 alineatul (1); cu toate acestea,
Employment Appeal Tribunal a respins şi această cerere motivând că încălcarea directivei nu
poate fi invocată în cursul unei proceduri în faţa unei instanţe din Regatul Unit. Domnişoara
Marshall a formulat apel împotriva deciziei în faţa Court of Appeal.

Court of Appeal a adresat următoarele două întrebări Curţii:

1) Faptul că Authority a concediat-o pe domnişoara Marshall după ce aceasta a depăşit vârsta

de 60 de ani, în temeiul politicii sale generale cu privire la vârsta de pensionare şi pentru
unicul motiv că era vorba de o femeie care depăşise vârsta normală de pensionare pentru femei,
constituie o discriminare interzisă prin Directiva 76/207?

2) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea menţionată anterior, poate domnişoara Marshall,
având în vedere circumstanţele speţei, să invoce în faţa instanţelor naţionale Directiva 76/207
în pofida incompatibilităţii (eventuale) între directivă şi articolul 6 alineatul (4) din Sex
Discrimination Act din 1975?

Domnişoara Marshall şi Comisia consideră că prima întrebare trebuie să primească un răspuns

afirmativ în temeiul căruia o concediere în circumstanţele menţionate este incompatibilă cu directiva
şi, în special, cu articolul 5. Acestea invocă în această privinţă cauza 149/77, Defrenne/Sabena
(Rec.� 1978,
���������
p. 1365,
�������������������
Defrenne nr. 3).
���

Pe de altă parte, Authority şi Guvernul Regatului Unit susţin că prima întrebare trebuie să
primească un răspuns negativ.� ���������������������������������������������������������
Aceştia invocă în această privinţă articolul 7 alineatul (1)���� din
����
Directiva 79/7 a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului
egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale (JO 1979, L 6, p. 24) şi
Hotărârea Curţii în cauza 19/81, Burton/British Railways Board (Rec. 1982, p. 555).

În ceea ce priveşte a doua întrebare, domnişoara Marshall şi Comisia consideră, de asemenea,

că aceasta trebuie să primească un răspuns afirmativ. Domnişoara Marshall susţine că, în
primul rând, instanţa naţională are obligaţia să interpreteze legislaţia naţională astfel încât
să fie conformă directivei (a se vedea Hotărârea Curţii din 10 aprilie 1984 în cauza 14/83,
Von Colson şi Kamann/Land Nordrhein-Westfalen, Rec. 1984, p. 1891, în special punctul 26 al
hotărârii, la pagina 1909) şi că numai în măsura în care o incompatibilitate între dreptul naţional
şi dreptul comunitar nu poate fi îndepărtată în întregime prin interpretare, o instanţă naţională
are obligaţia să declare că dispoziţiile incompatibile din legislaţia naţională sunt inaplicabile
în speţă. Comisia a menţionat că articolul 6 alineatul (4) din lege, astfel cum l-au interpretat
instanţele engleze, este incompatibil cu Directiva 76/207. Amândouă susţin că o persoană de
drept privat poate invoca directiva în circumstanţele speţei după data prevăzută pentru punerea
în aplicare a acesteia (respectiv 12 august 1978).

Atât Authority, cât şi Guvernul Regatului Unit susţin că a doua întrebare trebuie să primească
un răspuns negativ. Authority afirmă în primul rând că directiva nu este nici necondiţională
şi nici suficient de clară şi precisă pentru a produce efecte în mod direct. În al doilea rând,
o directivă care nu a fost pusă în aplicare nu poate fi invocată de o persoană de drept privat

357
împotriva alteia şi, în cazul în care statul îndeplineşte funcţia de angajator, acesta trebuie asimilat
unui angajator privat. Regatul Unit prezintă argumente similare.

Înainte de a examina cele două întrebări într-o manieră generală, nu în raporturile lor cu
faptele concrete proprii prezentei cauze asupra cărora, în mod normal, instanţa naţională are
competenţa să se pronunţe, este necesar să se amintească ceea ce Curtea a hotărât deja, şi anume
că eliminarea discriminărilor pe criterii de sex face parte dintre drepturile fundamentale a căror
respectare Curtea are misiunea să o asigure (Defrenne nr. 3, considerentul 27; a se vedea, mai
recent, considerentul 13 din Hotărârea în cauza 165/82, Comisia/Regatul Unit, Rec. 1983,
p. 3431, în special la pagina 3448 şi considerentul 16 din Hotărârea în Cauzele conexate 75 şi
117/82, Razzouk şi Beydoun/Comisia, Rec. 1984, p. 1509, în special la pagina 1530).

Cu privire la prima întrebare

În Directiva 76/207, Consiliul aminteşte de rezoluţia sa din 21 ianuarie 1974 privind un program
de acţiune socială (JO 1974, C 13, p. 1), care a stabilit printre priorităţile acţiunilor în vederea
asigurării egalităţii bărbaţilor şi femeilor în ceea ce priveşte accesul la ocupare şi la formarea
şi promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia şi adaugă că
„egalitatea de tratament între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin constituie unul
dintre obiectivele Comunităţii, în măsura în care este vorba despre promovarea egalizării în
progresul condiţiilor de viaţă şi de muncă a forţei de muncă”.

Dispoziţiile relevante sunt următoarele :

Articolul 1 alineatul (1)

„Scopul prezentei directive îl reprezintă punerea în aplicare în statele membre a principiului

egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă,
inclusiv promovarea, şi la formarea profesională, precum şi în ceea ce priveşte condiţiile de
muncă şi, în condiţiile prevăzute la alineatul (2), securitatea socială. Acest principiu este denumit
în continuare «principiul egalităţii de tratament».”

Articolul 1 alineatul (2)

„În vederea asigurării aplicării progresive a principiului egalităţii de tratament în domeniul

securităţii sociale, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, va adopta dispoziţii care vor
preciza conţinutul, domeniul de aplicare şi normele de aplicare a acestuia.”

Articolul 2 alineatul (1)

„În înţelesul următoarelor dispoziţii, principiul egalităţii de tratament presupune inexistenţa

oricărei discriminări pe criterii de sex care priveşte, direct sau indirect, în special starea civilă
sau familială.”

Articolul 5

„1. Aplicarea principiului egalităţii de tratament în privinţa condiţiilor de muncă, inclusiv a

condiţiilor care reglementează concedierea, presupune că bărbaţilor şi femeilor li se garantează
aceleaşi condiţii, fără discriminare pe criterii de sex.

2. În acest scop, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că:

(a) ...;

358
(b) sunt nule, pot fi declarate nule sau pot fi modificate dispoziţiile contrare principiului egalităţii
de tratament care sunt prevăzute în convenţii colective, contracte individuale de muncă,
regulamente de ordine interioară ale întreprinderilor, precum şi în statutele profesiilor
independente;

(c) … ”

O dispoziţie dintr-un contract de muncă în temeiul căruia, într-o manieră generală, persoana de
sex masculin sau feminin parte la acest contract trebuie să se pensioneze la o vârstă determinată
face parte, în opinia noastră, din „condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere” ale
acestei persoane. Aceasta înseamnă, de fapt, că angajatorul poate întrerupe contractul de muncă
la împlinirea acestei vârste, în lipsa unei decizii de prelungire a duratei contractului sau a unei
practici constând în acordarea prelungirilor în mod regulat, decizie sau practică care se substituie
acestei dispoziţii.

În cazul în care sunt prevăzute condiţii de vârstă diferite pentru bărbaţi, pe de o parte şi pentru
femei, pe de altă parte, este vorba, aparent, de o încălcare a obligaţiei de garantare a aceloraşi
condiţii fără discriminare pe criterii de sex în sensul articolului 5 alineatul (1) din directivă.

În speţă, vârsta normală de pensionare este, în general, de 65 de ani pentru bărbaţi şi de 60 de

ani pentru femei. Court of Appeal a recunoscut că dispoziţia cu privire la vârsta de 60 de ani în
ceea ce o priveşte pe domnişoara Marshall constituia una dintre condiţiile tacite din contractul
acesteia. Trebuie presupus că, contractul încheiat cu un bărbat conţine o condiţie tacită conform
căreia acesta rămâne în funcţie până la 65 de ani. Court of Appeal consideră că, chiar şi după
ce a beneficiat de o prelungire, domnişoara Marshall a fost concediată pentru că depăşise vârsta
de 60 de ani şi că aceasta nu era concediată dacă era o persoană de sex masculin.

Având în vedere cele menţionate anterior, obligaţia de a se conforma articolului 5 alineatul (1)
nu pare să fi fost respectată.

Pentru respingerea acestei concluzii, argumentele sunt întemeiate în primul rând pe dispoziţiile
articolului 1 alineatele (1) şi (2) din Directiva 76/207 privind securitatea socială. Aceasta este
o problemă care este necesar, în mod evident, să facă obiectul altor dispoziţii adoptate de către
Consiliu.

Singurele dispoziţii în acest sens care au fost adoptate până în prezent sunt cele incluse în
Directiva 79/7. Sfera de aplicare a acestei directive este definită la articolul 3 alineatul (1)
formulat după cum urmează :

„Prezenta directivă se aplică:

(a) regimurilor juridice care asigură protecţia împotriva următoarelor riscuri:

– boală,

– invaliditate,

– limită de vârstă,

– accident de muncă şi boală profesională,

– şomaj;

359
(b) dispoziţiilor privind asistenţa socială, în măsura în care acestea sunt destinate să completeze
sau să suplinească regimurile menţionate la litera (a)”.

Articolul 7 din Directiva 79/7 este formulat după cum urmează:

„1. Prezenta directivă nu constituie un obstacol pentru dreptul statelor membre de a exclude
din domeniul său de aplicare:

(a) stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi
consecinţele care ar putea decurge din aceasta pentru alte prestaţii;

(b) …

(c) …

2. Statele membre efectuează periodic o examinare a elementelor excluse în temeiul

alineatului (1) pentru a verifica, având în vedere evoluţia socială în domeniu, dacă este
justificată menţinerea excluderilor în cauză.”

Este cunoscut faptul că, în mod normal, oamenii îşi încetează munca din momentul în care au
dreptul la o pensie, fie în cadrul unui regim de securitate socială, fie în cadrul unor sisteme care,
în măsura în care este vizată vârsta, sunt adaptate la acest regim. Sunt două aspecte care sunt,
de fapt, în mod frecvent conectate. Cu toate acestea, nu rezultă că normele care reglementează
„condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere” trebuie plasate pe aceeaşi poziţie cu
normele referitoare la dreptul la securitate socială sau la accesul la acest regim. O persoană
nu este în mod necesar susceptibilă de a fi concediată deoarece reuneşte condiţiile care îi permit
să solicite o pensie, inclusiv condiţiile de vârstă.

Considerăm că, în absenţa unei decizii a Curţii în această privinţă, Directiva 76/207 stabileşte o
distincţie între condiţiile care reglementează concedierea şi problemele referitoare la securitatea
socială şi că Directiva 79/7 nu le tratează decât pe cele referitoare la securitatea socială.

Articolul 7 alineatul (1) litera (a) din această ultimă directivă nu exclude din sfera de aplicare
a principiului egalităţii de tratament stabilirea vârstei de la care angajatul are dreptul la pensie
în scopurile şi pentru consecinţele menţionate. Acesta autorizează statele membre să hotărască
excluderi în acest domeniu sub rezerva obligaţiei lor, în temeiul alineatului (2) din acest articol,
de a verifica periodic dacă menţinerea acestor excluderi rămâne justificată. În plus, acestea au
dreptul să determine „vârsta de pensionare” (în sensul de vârstă de la care angajatul are dreptul
la pensie) şi nu „vârsta de retragere” care considerăm că reprezintă vârsta la care o persoană
trebuie să îşi înceteze activitatea sau şi-o încetează în mod normal. Diferenţe între condiţiile
de vârstă de la care angajatul are dreptul la pensie pentru bărbaţi şi pentru femei nu pot, prin
urmare, să fie menţinute (sau, după caz, introduse) decât „pentru acordarea pensiei pentru limită
de vârstă sau de retragere”.

O dispoziţie conform căreia o persoană trebuie să îşi întrerupă activitatea la 60 sau la 65 de

ani nu constituie stabilirea vârstei de la care are dreptul la pensie în scopul acordării acestei
pensii, chiar dacă cele două vârste pot coincide. Nu este vorba nici de stabilirea vârstei de la
care angajatul are dreptul la pensie pentru „consecinţele care pot decurge din aceasta pentru
alte prestaţii”. Prin aceasta înţelegem că sunt vizate diferite prestaţii care ţin de regimurile de
stat, care sunt condiţionate de vârsta de la care angajatul are dreptul la pensie stabilită de statele
membre. Dreptul de a-şi continua activitatea sau de a şi-o întrerupe şi condiţiile de întrerupere
a activităţii nu constituie „alte prestaţii” în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (a).

360
În consecinţă, considerăm că stabilirea unei vârste la care o persoană trebuie să îşi întrerupă
activitatea nu poate fi asimilată cu stabilirea vârstei de la care angajatul are dreptul la pensie în
scopul şi pentru consecinţele prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva 79/7. Prin
urmare, acest articol nu constituie o derogare de la obligaţia esenţială de la articolul 5 alineatul (1) din
Directiva 76/207 în temeiul căruia trebuie interzisă discriminarea pe criterii de sex în ceea ce
priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere. Acesta autorizează discriminarea
în ceea ce priveşte vârsta la care pensia pentru limită de vârstă şi pensia de retragere pot fi
acordate. În temeiul acestor directive, faptul că o femeie poate solicita o pensie mai devreme nu
înseamnă că aceasta poate fi pensionată mai devreme decât un bărbat.

Cu toate acestea, discriminarea între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte vârsta la care aceştia
trebuie să îşi înceteze activitatea este, se spune, autorizată ca urmare a hotărârii Curţii în cauza
Burton.

Această cauză viza accesul la un regim de reducere voluntară a personalului deschis pentru
bărbaţi şi femei pe o bază financiară identică în cinci ani de la vârsta minimă normală de
pensionare pentru bărbaţi şi femei (respectiv 65 şi 60 de ani) în temeiul legislaţiei naţionale
în scopuri de securitate socială, astfel încât acesta era deschis de la vârsta de 60 şi, respectiv,
55 de ani.� �����������������������������������������������������������������������������������
Această vârstă era asimilată cu vârsta de pensionare cu toate că, conform Comisiei
şi, după cunoştinţa noastră, legislaţia Regatului Unit nu a stabilit nicio „vârstă de pensionare”.
Curtea a considerat, în baza articolului 7 din Directiva 79/7, că „stabilirea unei vârste minime
pentru încetarea activităţii în cadrul securităţii sociale, diferită în ceea ce priveşte bărbaţii
şi femeile, nu constituie o discriminare interzisă de dreptul comunitar” (considerentul 14).
Diferenţa prevăzută de regimul adoptat de către angajatori „decurge din faptul că vârsta
minimă de încetare a activităţii prevăzută de legislaţia naţională nu este aceeaşi pentru bărbaţi
şi femei” (considerentul 15). Aceasta nu a fost, prin urmare, considerată discriminatorie în
sensul Directivei 76/207.

Caracterul nediscriminatoriu în anumite cazuri al accesului la vârste diferite la avantajele

prevăzute în cadrul securităţii sociale nu înseamnă, iar Curtea nu a declarat că înseamnă, că
diferenţele între vârstele de pensionare care împiedică o femeie să lucreze tot atâta timp cât un
bărbat, nu sunt discriminatorii. În orice caz, în speţă, domnişoara Marshall nu a fost concediată
la vârsta începând de la care avea dreptul la o pensie de stat şi, în această privinţă, prezenta
cauză este diferită de cauza Burton. Considerăm că hotărârea pronunţată în această ultimă cauză
nu permite pronunţarea în prezenta cauză a unei hotărâri în defavoarea reclamantei.

Prin urmare, considerăm că este necesar să se răspundă la prima întrebare după cum urmează :

Concedierea de către un angajator a unui angajat de sex feminin care a depăşit vârsta de 60 de ani,
în temeiul unei politici de pensionare a bărbaţilor la 65 de ani şi a femeilor la 60 de ani şi
pentru unicul motiv că este o femeie care a depăşit această vârstă de 60 de ani, constituie un act
discriminatoriu interzis prin articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207.

Cu privire la a doua întrebare

Directiva 76/207 nu a fost, în mod expres, pusă în aplicare în Regatul Unit şi nici nu au fost
adoptate măsurile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din aceasta, de la data la care
aceasta era necesar să fie pusă în aplicare, respectiv măsurile necesare pentru ca dispoziţiile
contrare principiului egalităţii de tratament din contractele individuale de muncă să fie nule, să
poată fi declarate nule sau să poată fi modificate.

361
Dacă Sex Discrimination Act din 1975 avea rezultatele menţionate mai sus, nu exista, evident,
nicio dificultate. Articolul 6 alineatul (2) litera (b) prevede că „este ilegal ca o persoană să
acţioneze, în ceea ce priveşte angajarea într-o unitate din Marea Britanie, în mod discriminatoriu
cu privire la o femeie, concediind-o”. La prima vedere, aceasta este o dispoziţie care, în prezentul
context pare să producă acelaşi efect ca şi articolul 5. Cu toate acestea, articolul 6 alineatul (4)
prevede că, în special, articolul 6 alineatul (2) litera (b) „nu este aplicabil unei dispoziţii cu
privire la deces sau pensionare”. Menţiunea cu privire la pensionare, după cum s-a sugerat în
speţă, se poate interpreta ca vizând o dispoziţie care nu priveşte decât vârsta de la care angajatul
are dreptul la pensie în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva 79/7 şi, prin urmare,
ca neexcluzând aplicarea articolului 6 alineatul (2) litera (b) în ceea ce priveşte vârstele
de încetare a funcţiei. Cu toate acestea, în cauza Roberts împotriva Cleveland Area Health
Authority (1979, 1 WLR 754), Court of Appeal a hotărât că termenii „dispoziţie «cu privire»
la pensionare” înseamnă „dispoziţie «pe tema» pensionării”. Conform Lord Denning, Master
of the Rolls, „ aceasta este o expresie cu un sens foarte larg”; conform judecătorului Lawton,
„a stabili o vârstă de pensionare înseamnă a adopta o dispoziţie cu privire la pensionare”.
În aceste condiţii, Sex Discrimination Act din 1975 nu are efecte conforme cu articolul 5 din
Directiva 76/207.

Este evident că nu Curtea are competenţa să interpreteze articolul menţionat din legea în
cauză. Cu toate acestea, se susţine că instanţele naţionale au obligaţia să interpreteze legislaţia
naţională astfel încât să fie compatibilă cu legislaţia comunitară, iar Sex Discrimination Act
din 1975 poate fi interpretat ca respectând articolul 5 din directivă. Este evident că în cauza
Roberts împotriva Cleveland, Court of Appeal nu a făcut referire la niciuna dintre cele două
directive vizate în speţă şi, din câte cunoaştem, nu a fost invitată să facă referire la acestea.
În cauza Garland împotriva British Railway Engineering Limited (1983, 2 A C 751, p. 771),
Lord Diplock, a cărui opinie coincidea cu cea a celorlalţi membrii ai House of Lords, a declarat
că „în temeiul unui principiu de interpretare a legilor în Regatul Unit, prea binecunoscut astăzi
pentru a mai fi necesară invocarea unei autorităţi, termenii legii votate după semnarea tratatului
şi referitoare la problema obligaţiei internaţionale a Regatului Unit, trebuie, în măsura în care
aceştia pot fi, în mod normal, interpretaţi în acest sens, să fie înţeleşi ca vizând îndeplinirea
acestei obligaţii şi nu ca fiind incompatibili cu aceasta. Este, astfel,  a fortiori în cazul în care
obligaţiile în temeiul tratatului sunt generate de unul dintre tratatele comunitare la care se aplică
articolul 2 din Legea din 1972 cu privire la comunităţile europene (European Communities Act
1972)”. Acesta şi-a exprimat opinia că în cazul în care articolul 119 din tratat era invocat, Court
of Appeal interpreta articolul 6 alineatul (4) din Sex Discrimination Act din 1975 într-un mod
compatibil cu acest articol.

Cu toate acestea, acest lucru nu este relevant pentru prezenta cauză care are în vedere două
directive adoptate după adoptarea Sex Discrimination Act din 1975, directive dintre care una
trebuia să fie pusă în aplicare cu şapte luni înainte de hotărârea pronunţată în cauza Roberts
împotriva Cleveland din 1979, iar cealaltă a fost adoptată cu trei luni înainte de această hotărâre,
cu toate că termenul de punere în aplicare a acesteia nu expirase încă. La considerentul 26
din hotărârea pronunţată în cauza 14/83, Von Colson şi Kamann împotriva Land Nordrhein-
Westfalen, Curtea a declarat că „obligaţia statelor membre, care decurge dintr-o directivă, de a
atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum şi îndatorirea acestora, în temeiul articolului 5 din
tratat, de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura executarea acestei
obligaţii, se impun tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv autorităţilor jurisdicţionale, în
cadrul competenţelor acestora. Rezultă de aici că prin aplicarea dreptului naţional şi, în special, a
dispoziţiilor unei legi naţionale special introduse în vederea aplicării Directivei 76/207, instanţa
naţională este obligată să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi a finalităţii
directivei pentru a obţine rezultatul prevăzut la articolul 189 alineatul (3)”.

362
Alegerea termenilor pe care i-am subliniat se consideră că evidenţiază faptul că, chiar şi o
dispoziţie legală naţională care nu a fost adoptată în mod special în vederea punerii în aplicare a
unei directive, inclusiv legislaţia anterioară, trebuie să fie, dacă este posibil, interpretată în acest
sens. Partea dispozitivă a hotărârii este, cu toate acestea, mai restrictivă. „Instanţa naţională are
competenţa de a da legislaţiei adoptate pentru aplicarea Directivei 76/207, în măsura în care
îi este acordată o marjă de apreciere de către legislaţia sa naţională, o interpretare şi o aplicare
conforme cu cerinţele dreptului comunitar.”

Prin urmare, este evident că, în măsura în care se adoptă o dispoziţie legală în vederea punerii în
aplicare a unei directive sau în aplicarea unei obligaţii în temeiul tratatului, instanţele naţionale
trebuie să încerce, atât cât este posibil, să o interpreteze în conformitate cu directiva sau obligaţia
în cauză. A interpreta o lege anterioară din 1975 sau chiar din 1875 pentru a corespunde unei
directive ulterioare pe care nici puterea legislativă, nici puterea executivă nu a pus-o în aplicare,
chiar încălcându-şi obligaţia, în cazul în care are o competenţă de apreciere cu privire la forma
şi la metoda care trebuie adoptate, considerăm că este un caz cu totul diferit. Nu avem convingerea
că există un principiu de drept comunitar care impune instanţelor naţionale obligaţia de a acţiona
în acest sens, cu excepţia cazului în care este evident că dispoziţia legislativă a fost adoptată
în mod special în vederea unui proiect de directivă. Se pare că intră în competenţa instanţelor
naţionale, în limitele care le sunt impuse de către reglementările naţionale, examinarea
problemei dacă articolul 6 alineatul (4) din Sex Discrimination Act de 1975 trebuie interpretat
astfel încât să fie conform directivei, sub rezerva, bineînţeles, a dreptului oricărei instanţe de
a deferi problemele de drept comunitar Curţii în temeiul articolului 177 din tratat (cauza 166/73,
Rheinmuhlen-Dusseldorf împotriva Einfuhrund Vorratsstelle Getreide, Rec. 1974, p. 33).

Prin urmare, continuăm în baza faptului că directiva nu a fost pusă în aplicare şi că legea
engleză a fost interpretată de Court of Appeal astfel încât aceasta nu concretizează principiul
formulat la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207.

Curtea a recunoscut în mod sistematic că, în cazul în care dispoziţiile unei directive sunt
necondiţionale şi suficient de precise, acestea nu pot rămâne fără efect, chiar şi în absenţa
măsurilor de punere în aplicare în termenele prescrise.

În speţă, termenul de punere în aplicare a Directivei 76/207 a expirat la 12 august 1978, înaintea
faptelor în cauză. Considerăm că obligaţia de a aplica principiul egalităţii de tratament, care
interzice orice măsură discriminatorie pe criterii de sex în ceea ce priveşte problemele precizate
la articolul 1 din directivă, mai exact condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere,
astfel cum sunt enunţate la articolul 5, este suficient de precisă, încât să răspundă criteriilor
precizate de Curte. Considerăm că aceasta este şi necondiţională. Articolul 5 alineatul (1) la
care este formulată obligaţia esenţială din prezentul context nu este în niciun caz însoţită de
o condiţie care decurge din obligaţia specifică de a adopta măsuri, impusă statelor membre în
temeiul articolului 5 alineatul (2).

Se ridică, prin urmare problema, dacă o astfel de directivă poate fi, în general, invocată de un
resortisant care intră sub incidenţa dispoziţiilor acesteia.

La considerentul 23 din hotărârea pronunţată în cauza 8/81, Becker/Finanzamt Munster-

Innenstadt (Rec. 1982, p. 53, în special pp. 70 - 71), Curtea a declarat: „În special în cazul în
care autorităţile comunitare, prin intermediul unei directive, impun statelor membre obligaţia
de a adopta o anumită conduită, eficienţa unei asemenea măsuri este diminuată în cazul în
care persoanele de drept privat sunt împiedicate să se prevaleze de aceasta în instanţă, iar
instanţele naţionale sunt împiedicate să o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.”
Dacă termenii acestei teze sunt luaţi în considerare izolat, se poate spune că este vorba de
363
un principiu de aplicare generală. Cu toate acestea, considerentul 24 din hotărârea Curţii este
mai restrictiv: „Statul membru care nu a adoptat, în termenul stabilit, măsurile de punere în
aplicare impuse prin directivă nu poate opune persoanelor de drept privat propria neîndeplinire
a obligaţiilor conţinute în această directivă.”

În temeiul considerentului 25, o directivă care îndeplineşte criteriile vizate anterior „poate fi
invocată … împotriva oricăror dispoziţii naţionale care nu sunt conforme cu directiva sau în
măsura în care acestea definesc drepturi pe care persoanele de drept privat sunt în măsură să le
revendice împotriva statului” (sublinierea ne aparţine).

Prima dintre aceste două alternative poate implica faptul că dreptul este de aplicare generală şi
că cel de-al doilea termen vizează cazul mai concret al unui drept revendicat împotriva unui stat
care nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Considerăm că hotărârea pronunţată în cauza Becker trebuie să fie înţeleasă ca având în vedere
numai cazul în legătură cu care Curtea este sesizată, în care o parte în litigiu autorizată să susţină
că un stat membru nu poate invoca dispoziţii naţionale a căror menţinere nu se datora carenţei de
care a dat dovadă acest stat membru neadoptând o directivă comunitară care conferea drepturi
acestei părţi în litigiu. În acţiunea sa împotriva statului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile, partea
în litigiu îşi poate revendica aceste drepturi.

În pofida argumentelor ridicate în prezenta cauză şi în cauza Roberts, menţinem, după cum
am declarat în concluziile referitoare la cauza Becker, că o directivă care nu se adresează unei
persoane de drept privat nu poate, prin ea însăşi, să îi impună obligaţii. În cauze precum prezenta
speţă, aceasta se adresează statelor membre şi nu persoanelor de drept privat. Obligaţiile impuse
de această directivă sunt impuse statelor membre. Aceasta nu trebuie să fie notificată persoanelor
de drept privat şi este publicată în Jurnalul Oficial numai cu titlu informativ; considerăm că este
o legătură prea slabă cu persoana de drept privat în cauză pentru a fi creată o obligaţie legală.

Fără a ţine seama de termenii generali menţionaţi anterior, considerăm că hotărârea Curţii
semnifică implicit, astfel cum am declarat în mod explicit, că o directivă intervine numai pentru
a permite persoanelor de drept privat să îşi revendice drepturile împotriva statului care nu şi-a
îndeplinit obligaţiile. Acesta nu se poate prevala de propria nerespectare a obligaţiei sale de a
conferi aceste drepturi. Resortisanţii se pot prevala de acestea împotriva statului fie pentru a
contesta, fie pentru a se proteja.

Acordarea unui efect, denumit „orizontal”, directivelor estompează total diferenţa dintre
regulamente şi directive stabilită la articolele 189 şi 191 din tratat. În opinia noastră, Curtea nu
s-a pronunţat în sens contrar în hotărârea emisă în cauza Defrenne nr. 3. Concluziile avocatului
general Capotorti sunt invocate în sprijinul tezei contrare. Cu toate acestea, avocatul general
Capotorti nu ia în considerare, în concluziile sale, diferenţa dintre situaţia statului membru care
nu îşi îndeplineşte obligaţiile şi cea a unei persoane de drept privat împotriva căreia este invocat
dreptul în cauză. Dacă, lucru de care ne îndoim, acesta înţelege că o directivă poate fi invocată
în mod general chiar dacă aceasta nu a fost pusă în aplicare, considerăm că concluziile sale au
o sferă de aplicare mai restrânsă decât hotărârea pronunţată în cauza Becker.

De asemenea, nu trebuie să se concluzioneze că, în absenţa punerii în aplicare a unei directive,

dispoziţia legală naţională în conflict cu aceasta este viciată de nulitate. Curtea este autorizată
numai să declare că legislaţia naţională este incompatibilă cu dreptul comunitar, iar instanţele
naţionale au obligaţia să nu aplice dispoziţii naţionale incompatibile cu acesta (cauza 106/76,
Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, Rec. 1978, p. 629) şi nu să o declare nulă.

364
În cazul în care statul membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile, Comisiei îi revine sarcina de a
acţiona în temeiul articolului 169 din tratat.

Se ridică problema dacă Authority trebuie să fie, în speţă, asimilată statului în acest scop, astfel
încât dispoziţiile din directivă să poată fi invocate împotriva acesteia, deoarece în caz contrar,
domnişoara Marshall nu se poate prevala de acestea în cadrul unei proceduri la nivel naţional.
Decizia cu privire la definirea elementelor constitutive ale „statului” într-un anumit sistem
juridic naţional intră în competenţa instanţei naţionale. Cu toate acestea (chiar dacă este contrar
tendinţei manifestate în deciziile emise în cauze cu privire la imunitatea statului, în măsura în
care exercitarea imperium se distinge de activităţile comerciale şi cele similare), în ceea ce
priveşte dreptul comunitar, în cazul în care se ridică problema unei persoane de drept privat care
opune statului dispoziţiile unei directive, considerăm că termenul „stat” trebuie să fie interpretat
în sens larg şi să vizeze toate organele statului. În ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă,
domeniu avut în vedere de Directiva 76/207, este vorba, prin urmare, de toţi agenţii acestor
organe, nu numai de administraţia centrală.

Nu acceptăm, prin urmare, argumentul prezentat Curţii, conform căruia trebuie stabilită o
distincţie între situaţia în care statul acţionează în calitate de angajator şi cea în care acţionează
în alte calităţi. În scopul prezentei cauze, statul trebuie să fie considerat ca o entitate indivizibilă,
oricare dintre activităţile acestuia este examinată. S-a susţinut că, în măsura în care statul
acţionează în calitate de angajator, acesta trebuie asimilat unui angajator privat şi că nu este
echitabil să se stabilească o distincţie în această privinţă. Acest argument nu poate fi acceptat.
Statul poate legifera, ceea ce nu este cazul pentru un angajator privat. Tocmai datorită faptului
că statul poate legifera, acesta poate adopta măsuri corective în cazul în care nu şi-a îndeplinit
obligaţia de a pune în aplicare directiva în cauză. În această privinţă, acesta se situează imediat
pe o poziţie fundamental diferită de cea a unui angajator privat, ceea ce justifică faptul că acesta
este tratat diferit în ceea ce priveşte dreptul unei persoane de a invoca dispoziţiile unei directive.
Curtea a recunoscut deja că, în cadrul raporturilor Comunităţii cu funcţionarii săi, pot fi invocate
principii fundamentale care nu sunt în mod necesar aplicabile altor angajaţi (Razzouk). Nu
vedem niciun motiv pentru care statele membre, care nu îşi îndeplinesc obligaţia de a pune
în aplicare reglementările comunitare, nu pot fi, prin analogie, plasate pe aceeaşi poziţie cu
Comunitatea. În cazul în care rezultă că angajaţii angajatorilor privaţi sunt dezavantajaţi în
raport cu angajaţii unui stat, intră în competenţa acestui stat, în conformitate cu obligaţiile sale,
să remedieze situaţia oferind aceleaşi avantaje altor angajaţi.

În speţă, Regatul Unit a susţinut în observaţiile sale că, în ceea ce priveşte dreptul constituţional,
administraţiile competente în materie de sănătate sunt servicii publice şi că angajaţii acestora,
inclusiv medicii şi infirmierele din spitale şi membrii personalului lor administrativ, sunt angajaţi
ai unui serviciu public (Wood împotriva Leeds Area Health Authority, 1974, Industrial Cases
Reports 535), chiar dacă aceştia nu sunt funcţionari şi chiar dacă nu intră în sfera de aplicare a
Employment Protection (Consolidation) Act din 1978. În al doilea rând, Employment Appeal
Tribunal, în decizia împotriva căreia se face apel în prezenta cauză, a declarat că domnişoara
Marshall era angajată a Authority „care reprezintă Ministerul Sănătăţii. Din aceasta rezultă
că angajatorul său era statul”. În cele din urmă, în ordonanţa de trimitere, Court of Appeal a
declarat că Authority este „o emanaţie a statului”. În cazul în care aceste ultime două observaţii
sunt reţinute, se pare că domnişoara Marshall se poate prevala de dreptul pe care îl revendică
împotriva Authority.

Prin urmare, întrebările adresate Curţii de către Court of Appeal este necesar, după părerea
noastră, să primească următoarele răspunsuri:

365
1. Concedierea de către un angajator a unui angajat de sex feminin care a depăşit vârsta
de 60 de ani, în temeiul politicii sale de pensionare a bărbaţilor la vârsta de 65 de ani şi a
femeilor la vârsta de 60 de ani şi pentru unicul motiv că este o femeie care a depăşit această
vârstă de 60 de ani constituie un act discriminatoriu, interzis prin articolul 5 alineatul (1) din
Directiva 76/207.

În cazul în care legislaţia naţională, în speţă articolul 6 alineatul (4) din Sex Discrimination Act
din 1975 este considerată de instanţele naţionale incompatibilă cu Directiva 76/207, o persoană
care a fost concediată de la locul său de muncă de către un stat membru care nu şi-a respectat
obligaţia de a pune în aplicare directiva, încălcând articolul 5 alineatul (1) din directivă, poate
opune acestui stat membru dispoziţiile acestui articol.

Instanţa naţională are competenţa să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată ale părţilor din
acţiunea principală. Cheltuielile efectuate de Guvernul Regatului Unit şi de Comisie nu sunt
rambursabile.

366
 HOTĂRÂREA CURŢII

din 26 februarie 1986

În cauza 152/84,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către
Court of Appeal din Regatul Unit pentru pronunţarea, în litigiul pendinte în faţa acestei instanţe,
între

M. H. MARSHALL

şi

SOUTHAMPTON AND SOUTH-WEST HAMPSHIRE AREA HEALTH AUTHORITY

(TEACHING),

a unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din

9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi
şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea
profesională, precum şi condiţiile de muncă (JO 1976 L 39, p. 40),

CURTEA,

constituită din domnii Mackenzie Stuart, preşedinte, U. Everling şi K. Bahlmann, preşedinţi de

cameră, G. Bosco, T. Koopmans, O. Due şi T. F. O’Higgins, judecători,

avocat general: Sir Gordon Slynn

grefier: doamna D. Louterman, administrator

luând în considerare observaţiile prezentate:

– pentru reclamanta în acţiunea principală, de către S. Grosz et M. Beloff, QC.� Barristers

��������������
în
Londra, în procedura scrisă, şi de către M. Beloff, QC., în procedura orală,

– pentru intimat, de către C. H. Brown, Solicitor în Winchester, în procedura scrisă, şi de către

A. Millier, Barrister, în procedura orală,

– pentru Guvernul Regatului Unit, de către S. J. Hay, de la Treasury Solicitor’s Department,

Londra, în calitate de agent, în procedura scrisă, şi de către S. J. Hay şi P. Goldsmith, Barrister,
în procedura orală,

– pentru Comisia Comunităţilor Europene, de către A. Toledano Laredo, consilier juridic

principal şi de J. R. Currall, membru al serviciului juridic, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general, prezentate în şedinţa din 18 septembrie 1985,

pronunţă prezenta

 Limba de procedură: engleza.

367
 HOTĂRÂRE

În drept

1. Prin ordonanţa din 12 martie 1984, primită la Curte la 19 iunie 1984, Court of Appeal
a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare cu privire la
interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976, privind punerea în aplicare a
principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea
în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă (JO 1976 L 39,
p. 40),

2. Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unui litigiu între domnişoara M. H. Marshall
(denumită în continuare reclamanta) şi Southampton and South-West Hampshire Area Health
Authority (Teaching) (denumită în continuare pârâta) cu privire la compatibilitatea concedierii
reclamantei cu articolul 6 alineatul (4) din Sex Discrimination Act din 1975 (denumit în
continuare SDA) şi cu dreptul comunitar.

3. Reclamanta, născută la 4 februarie 1918, a fost angajată de pârâtă din iunie 1966 până la
31 martie 1980. De la 23 mai 1974, aceasta a beneficiat de un contract de muncă în calitate de
dietetician principal.

4. La 31 martie 1980, la aproximativ patru săptămâni după ce a împlinit vârsta de 62 de ani,

reclamanta a fost concediată cu toate că aceasta şi-a exprimat dorinţa de a-şi păstra locul de
muncă până la vârsta de 65 de ani, şi anume până la 4 februarie 1983.

5. Conform ordonanţei de trimitere, singurul motiv de concediere a fost faptul că reclamanta

era femeie şi depăşise „vârsta de pensionare” prevăzută de pârâtă pentru femei.

6. În această privinţă, reiese din dosar că pârâta a aplicat din 1975 o politică generală în
temeiul căreia „vârsta normală de pensionare este vârsta la care pensiile de securitate socială
devin plătibile”. Conform instanţei de trimitere, această politică, cu toate că nu este menţionată
în mod expres în contractul de muncă al reclamantei, era o clauză implicită a acestui contract.

7. La acea dată, legislaţia Regatului Unit în materie de pensii, Social Security Act din 1975,
prevedea la articolul 27 alineatul (1) şi la articolul 28 alineatul (1) că pensiile de stat se acordă
începând de la 65 de ani pentru bărbaţi şi începând de la 60 de ani pentru femei. Cu toate
acestea, această legislaţie nu impunea angajaţilor obligaţia de a se pensiona la vârsta la care
pensia de stat devine plătibilă. În cazul în care un angajat continuă să îşi exercite activitatea,
plata pensiei de stat cât şi plata pensiei în conformitate cu programul de pensie ocupaţională se
amână.

8. Pârâta era, cu toate acestea, dispusă să facă derogare de la politica sa generală de

pensionare menţionată anterior cu titlu absolut discreţionar, pentru un anume individ, în funcţie
de circumstanţe particulare şi aceasta a făcut derogare în mod efectiv în ceea ce o priveşte pe
reclamantă, angajând-o pentru încă doi ani după ce aceasta a împlinit vârsta de 60 de ani.

9. Suportând un prejudiciu financiar corespunzător diferenţei dintre tratamentul său ca angajat

al pârâtei şi pensia sa şi pierzând satisfacţia pe care i-o oferea munca sa, reclamanta a introdus
acţiune împotriva pârâtei în faţa Industrial Tribunal, susţinând că faptul de a fi concediată la data
şi pentru motivul indicat de către pârâtă a constituit un tratament mai puţin favorabil pe motive
de sex şi, prin urmare, o discriminare ilegală contrară SDA, precum şi dreptului comunitar.

368
10. Tribunal Industrial a respins acţiunea în măsura în care aceasta era întemeiată pe încălcarea
SDA pe motivul că articolul 6 alineatul (4) din SDA permite discriminarea pe criterii de sex în
cazul în care aceasta decurge dintr-o „dispoziţie cu privire la pensionare”, politica generală a pârâtei
constituind, conform acestuia, o astfel de dispoziţie. Pe de altă parte, acesta a reţinut încălcarea
principiului egalităţii de tratament enunţat de Directiva 76/207.

11. În cadrul procedurii de apel, această hotărâre a fost confirmată în ceea ce priveşte primul
punct de către Employment Appeal Tribunal, însă a fost anulată în ceea ce priveşte punctul al
doilea, pe motiv că, în ciuda faptului că respectiva concediere a încălcat principiul egalităţii de
tratament stabilit în directiva menţionată anterior, o persoană de drept privat nu se poate prevala
pe această încălcare în cauze pendinte în faţa unei instanţe din Regatul Unit.

12. Reclamanta a înaintat această hotărâre către Court of Appeal.� ����������������������������

Având în vedere că pârâta a
fost instituită conform articolului 8 alineatul (1) A litera (b) din National Health Service Act din
1977 şi este, prin urmare, o „emanaţie a statului”, Court of Appeal a adresat Curţii următoarele
întrebări preliminare:

1. „Faptul că administraţia intimată a concediat-o pe reclamantă după ce aceasta a depăşit vârsta

de 60 de ani, în temeiul politicii sale generale şi doar pentru motivul că era vorba de o femeie
care împlinise vârsta normală de pensionare pentru femei, constituie o discriminare interzisă de
directiva referitoare la egalitatea de tratament?

2. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, poate reclamanta, având în vedere
circumstanţele speţei, să invoce în faţa instanţelor naţionale directiva referitoare la egalitatea de
tratament în pofida incompatibilităţii (dacă aceasta există) între directivă şi articolul 6 alineatul
(4) din Sex Discrimination Act din 1975?”

Cu privire la cadrul juridic al litigiului

13. Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 76/207 este formulat după cum urmează:

„Scopul prezentei directive îl reprezintă punerea în aplicare în statele membre a principiului

egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă,
inclusiv la promovare şi la formarea profesională, precum şi în ceea ce priveşte condiţiile de
muncă şi, în condiţiile prevăzute la alineatul (2), securitatea socială. Acest principiu este denumit
în continuare «principiul egalităţii de tratament».”

14. Articolul 2 alineatul (1) din această directivă dispune:

„În înţelesul următoarelor dispoziţii, principiul egalităţii de tratament presupune inexistenţa

oricărei discriminări pe criterii de sex care priveşte, direct sau indirect, în special starea civilă
sau familială.”

15. Articolul 5 alineatul (1) din directiva menţionată prevede:

„Aplicarea principiului egalităţii de tratament în privinţa condiţiilor de muncă, inclusiv a

condiţiilor care reglementează concedierea, presupune că bărbaţilor şi femeilor li se garantează
aceleaşi condiţii, fără discriminare pe criterii de sex.”

Alineatul (2) din acest articol prevede:

„În acest scop, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că:

369
(a) sunt abrogate dispoziţiile actelor cu putere de lege şi ale actelor administrative contrare
principiului egalităţii de tratament;

(b) sunt nule, pot fi declarate nule sau pot fi modificate dispoziţiile contrare principiului
egalităţii de tratament care sunt prevăzute de convenţii colective, contracte individuale de
muncă, regulamente de ordine interioară ale întreprinderilor sau în statutele care reglementează
profesiile independente;

(c) sunt revizuite dispoziţiile actelor cu putere de lege şi ale actelor administrative care sunt
contrare principiului egalităţii de tratament, atunci când preocuparea pentru protecţie care le-
a inspirat iniţial nu mai este întemeiată; în cazul în care dispoziţii similare sunt incluse în
convenţii colective, partenerilor sociali li se solicită să întreprindă revizuirile necesare.”

16. Articolul 1 alineatul (2) din directivă prevede:

„În vederea asigurării aplicării progresive a principiului egalităţii de tratament în domeniul

securităţii sociale, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, va adopta dispoziţii care vor
preciza conţinutul, domeniul de aplicare şi normele de aplicare a acestuia.”

17. Conform acestei ultime dispoziţii, Consiliul a adoptat Directiva 79/7 din 19 decembrie
1978, privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în
domeniul securităţii sociale (JO 1979 L 6, p. 24), pe care statele membre trebuiau să o transpună
în dreptul naţional conform articolului 8 alineatul (1) al acesteia, într-un termen de şase ani de la
notificarea acesteia. Această directivă se aplică conform articolului 3 alineatul (1) al acesteia:

„(a) regimurilor juridice care asigură protecţia împotriva următoarelor riscuri:

– boală,

– invaliditate,

– limită de vârstă,

– accident de muncă şi boală profesională,

– şomaj;

(b) dispoziţiilor privind asistenţa socială, în măsura în care acestea sunt destinate să completeze
sau să suplinească regimurile menţionate la litera (a)”.

18. Conform articolului 7, alineatul (1) directiva :

„...nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul său de aplicare:

(a) stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi posibilele
consecinţe ale acesteia pentru alte prestaţii;

… ”

19. În ceea ce priveşte regimurile profesionale de securitate socială, articolul 3 alineatul (3)
din această directivă prevede că în vederea asigurării aplicării principiului egalităţii de tratament
în cadrul unor astfel de regimuri, „Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, va adopta
dispoziţiile care definesc conţinutul, domeniul şi modalităţile de aplicare”. La 5 mai 1983,

370
Comisia a prezentat Consiliului o propunere de directivă referitoare la aplicarea principiului
egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate socială (JO
1983 C 134, p. 7), care se aplică, conform articolului 2 alineatul (1), „prestaţiilor destinate să
completeze prestaţiile regimurilor juridice de securitate socială sau să le înlocuiască”. Consiliul
nu s-a pronunţat încă cu privire la această propunere.

20. Pe lângă reclamantă şi pârâtă, Guvernul Regatului Unit şi Comisia au prezentat observaţii
în această cauză.

Cu privire la prima întrebare

21. Prin prima întrebare, Court of Appeal doreşte să afle dacă articolul 5 alineatul (1) din
Directiva 76/207 trebuie sau nu să fie interpretat în sensul că o politică generală de concediere
aplicată de o autoritate de stat, care implică concedierea unei femei, având ca singur motiv
faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat care este
diferită pentru bărbaţi si femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe
criterii de sex, interzisă de această directivă.

22. Reclamanta şi Comisia consideră că prima întrebare trebuie să primească un răspuns

afirmativ.

23. Conform reclamantei, limita de vârstă menţionată mai sus constituie o „condiţie de muncă” în
sensul articolului 1 alineatul (1) şi al articolului 5 alineatul (1) din Directiva 76/207. O interpretare
în sens larg a acestui termen este justificată având în vedere atât obiectivul Tratatului CEE care
vizează „ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă”, cât şi formularea interdicţiei de
discriminare vizată la articolele menţionate din Directiva 76/207, precum şi la articolul 7 alineatul (1)
din Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a
lucrătorilor în cadrul Comunităţii (JO L 257, p. 2).

24. Pe de altă parte, absenţa discriminării pe criterii de sex face parte din drepturile
fundamentale ale omului şi, prin urmare, din principiile generale ale dreptului comunitar.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este necesar să se interpreteze
aceste principii fundamentale în sens larg şi, dimpotrivă, să se interpreteze strict orice eventuală
excepţie, precum rezerva prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 76/207 în ceea ce
priveşte securitatea socială.

25. În plus, reclamanta consideră că excepţia prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din
Directiva 79/7 cu privire la stabilirea vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor pentru
limită de vârstă nu este relevantă deoarece, spre deosebire de cauza 19/81 (Burton, Hotărârea
din 16 februarie 1982, Rec. p. 555), prezenta cauză nu face referire la stabilirea unei vârste de
pensionare. În plus, nu există, în cauză, nicio legătură între vârsta contractuală de pensionare şi
vârsta de la care poate fi solicitată o pensie de securitate socială.

26. Comisia subliniază că nici politica de angajare a pârâtei, nici regimul legal de securitate
socială nu obligă o persoană să se pensioneze la împlinirea vârstei minime la care are dreptul să
se pensioneze. Dimpotrivă, dispoziţiile legislaţiei naţionale au în vedere o eventuală continuare
a activităţii profesionale dincolo de vârsta normală de la care se poate acorda pensia. În astfel
de circumstanţe, este dificil de justificat concedierea unei femei pe motive bazate pe sex şi pe
vârstă.

27. Comisia, de asemenea, face trimitere la faptul că a fost recunoscută de către Curte
egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei ca principiu fundamental al dreptului comunitar.

371
28. Pârâta susţine, însă, că este necesar să se ia în considerare, conform cauzei Burton,
menţionată anterior, legătura care există, conform acesteia, între vârstele de pensionare impuse
de către aceasta în cadrul politicii sale de concediere, pe de o parte, şi vârstele la care pensiile
pentru limită de vârstă se pot plăti conform regimului legal de securitate socială din Regatul Unit,
pe de altă parte. În fapt, stabilirea vârstelor diferite pentru încetarea obligatorie a contractului
de muncă nu reflectă decât vârstele minime prevăzute în cadrul acestui regim, dat fiind că
angajatul de sex masculin îşi poate continua activitatea până la 65 de ani, deoarece acesta nu
este protejat prin acordarea unei pensii de stat înainte de această vârstă, în timp ce angajatul de
sex feminin beneficiază de o astfel de protecţie începând de la vârsta de 60 de ani.

29. Aceasta consideră că acordarea pensiilor de stat constituie un aspect al securităţii sociale
şi nu intră, prin urmare în sfera de aplicare a Directivei 76/207, ci în cea a Directivei 79/7 care le
rezervă statelor membre dreptul de a stabili vârste diferite pentru obţinerea dreptului la pensia de
stat. Fiind, prin urmare, vorba de aceeaşi situaţie ca şi în cauza Burton, stabilirea prin contractul
de muncă a vârstelor de pensionare diferite în funcţie de vârstele minime diferite, prevăzute
de legislaţia naţională pentru bărbaţi şi femei în vederea dreptului la pensie, nu constituie o
discriminare interzisă de dreptul comunitar.

30. Guvernul Regatului Unit, care împărtăşeşte această opinie, susţine, cu toate acestea, că un
tratament poate fi discriminatoriu, chiar dacă este vorba de o perioadă posterioară pensionării,
în măsura în care tratamentul în cauză derivă dintr-un raport de muncă şi în care acest raport
continuă dincolo de vârsta contractuală normală de pensionare.

31. Acest guvern susţine, cu toate acestea, că în circumstanţele speţei, nu există nicio
discriminare în condiţiile de muncă, diferenţa de tratament decurgând din vârsta normală de
pensionare care depinde de vârstele minime diferite pentru eligibilitatea în vederea pensiei de
stat.

32. Este necesar, în primul rând, să se observe că problema de interpretare în legătură cu

care Curtea a fost sesizată nu vizează accesul la un regim legal sau profesional de pensionare,
respectiv condiţiile de acordare a pensiei pentru limita de vârstă, ci stabilirea unei limite de
vârstă în ceea ce priveşte încetarea raportului de muncă în cadrul unei politici generale de
concediere. Această întrebare vizează condiţiile de concediere şi intră, prin urmare, în sfera de
aplicare a Directivei 76/207.

33. În fapt, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 prevede că aplicarea principiului
egalităţii de tratament în privinţa condiţiilor de muncă, inclusiv a condiţiilor care reglementează
concedierea, presupune că bărbaţilor şi femeilor li se garantează aceleaşi condiţii, fără
discriminare pe criterii de sex.

34. În cauza Burton, Curtea a declarat deja că noţiunea de „concediere”, care apare în această
dispoziţie, trebuie înţeleasă în sens larg. În consecinţă, o limită de vârstă pentru încetarea
obligatorie a activităţii de către lucrători în cadrul unei politici generale de pensionare aplicată
de un angajator, chiar dacă această încetare a activităţii implică acordarea unei pensii, se
încadrează în noţiunea de „concediere” interpretată astfel.

35. Astfel cum Curtea a subliniat în cauza Burton, formularea articolului 7 din Directiva 79/7 nu se
opune dreptului statelor membre de a exclude din domeniul de aplicare al acesteia stabilirea vârstei de
pensionare în vederea acordării pensiilor pentru limită de vârstă şi consecinţele care pot decurge din
aceasta pentru alte prestaţii în domeniul sistemelor legale de securitate socială. Curtea a recunoscut,
prin urmare, că prestaţiile legate de regimurile naţionale referitoare la vârsta minimă de pensionare
diferită pentru bărbaţi şi femei pot deroga de la obligaţia menţionată.
372
36. Cu toate acestea, având în vedere importanţa fundamentală a principiului egalităţii de
tratament pe care Curtea a reamintit-o în mod repetat, exceptarea din câmpul de aplicare al
Directivei 76/207 prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din această directivă, pentru domeniul
securităţii sociale trebuie interpretată în mod strict. În consecinţă, excepţia de la interdicţia
de discriminare pe criterii de sex prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva
79/7 nu este aplicabilă decât pentru stabilirea vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor
pentru limită de vârstă şi pentru consecinţele care pot decurge pentru alte prestaţii de securitate
socială.

37. În această privinţă este necesar să se sublinieze că, în timp ce excepţia prevăzută la articolul
7 din Directiva 79/7 are în vedere consecinţele care decurg din limita de vârstă pentru prestaţiile
de securitate socială, prezenta cauză vizează problema concedierii în sensul articolului 5 din
Directiva 76/207.

38. Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare adresată de Court of Appeal
că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 trebuie să fie interpretat în sensul că o politică
generală de concediere care implică concedierea unei femei, având ca singur motiv faptul că
aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită
pentru bărbaţi şi femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de
sex, interzisă de această directivă.

Cu privire la a doua întrebare

39. Întrucât s-a răspuns afirmativ la prima întrebare, se pune problema dacă articolul 5
alineatul (1) din Directiva 76/207 poate fi invocat de către persoane de drept privat în faţa
instanţelor naţionale.

40. Reclamanta şi Comisia consideră că această întrebare trebuie să primească un răspuns

afirmativ. Acestea susţin, în mod special, că în ceea ce priveşte articolul 2 alineatul (1) şi
articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207, aceste dispoziţii sunt suficient de clare pentru a
permite instanţelor naţionale să le aplice fără intervenţia legislativă a statelor membre, cel puţin
în prezenţa unei discriminări evidente.

41. În sprijinul acestei interpretări, reclamanta aminteşte că directivele pot acorda persoanelor
de drept privat drepturi de care se pot prevala în mod direct în faţa instanţelor statelor membre;
instanţele naţionale sunt obligate, în temeiul naturii obligatorii a directivelor în coroborare cu
articolul 5 din Tratatul CEE, să aplice dispoziţiile din directive atunci când este posibil şi, în
special, atunci când se interpretează sau se aplică dispoziţiile relevante din dreptul naţional
(Hotărârea din 10 aprilie 1984, Von Colson şi Kamann, cauza 14/83, Rec., p. 1891). În cazul
în care există o incompatibilitate între dreptul naţional şi dreptul comunitar care nu poate fi
eliminată cu ajutorul unei astfel de interpretări, instanţele naţionale sunt obligate să declare
inaplicabilă dispoziţia din dreptul naţional care s-a dovedit a fi incompatibilă cu directiva.

42. Comisia consideră că dispoziţiile de la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 sunt
suficient de clare şi de necondiţionale pentru a fi invocate în faţa instanţelor naţionale. Acestea
pot fi, prin urmare, contrare articolului 6 alineatul (4) din SDA, dispoziţie care, conform
jurisprudenţei Court of Appeal, a fost extinsă la problema pensionării obligatorii şi prin urmare,
a pierdut orice efect util pentru a împiedica concedierile bazate pe diferenţa dintre vârstele de
pensionare prevăzute pentru ambele sexe.

43. Pârâta şi Guvernul Regatului Unit propun, dimpotrivă, un răspuns negativ la cea de-a
doua întrebare. Aceştia admit că o directivă, în anumite circumstanţe speciale, poate avea un

373
efect direct împotriva statului membru în măsura în care acesta din urmă nu se poate prevala de
faptul că nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul directivei. Totuşi, aceştia susţin că
o directivă în niciun caz nu poate impune în mod direct obligaţii persoanelor de drept privat şi
că aceasta nu poate avea un efect direct decât cu privire la un stat membru ca autoritate publică
şi nu cu privire la un stat membru ca angajator. De fapt, în această ultimă calitate, statul nu se
distinge în niciun fel de un angajator privat. Prin urmare, nu este justificat să fie privilegiaţi
angajaţii statului în raport cu angajaţii unei persoane private.

44. În ceea ce priveşte situaţia juridică a angajaţilor pârâtei, guvernul britanic arată că aceasta
este în aceeaşi situaţie ca şi cea a angajaţilor unei persoane private. Desigur, conform dreptului
constituţional britanic, instituţiile sanitare, înfiinţate prin National Health Service Act din 1977,
astfel cum a fost modificat prin Health Services Act din 1980 şi prin alte legi, sunt organisme de
stat iar angajaţii acestora sunt agenţi ai Coroanei. Cu toate acestea, administrarea serviciului de
sănătate de către autorităţile sanitare este considerată ca fiind diferită de administraţia centrală
a guvernului, iar angajaţii acesteia nu sunt consideraţi funcţionari.

45. În cele din urmă, atât pârâta, cât şi guvernul britanic consideră că dispoziţiile
Directivei 76/207 nu sunt nici necondiţionale şi nici suficient de clare şi precise pentru a avea
efect direct. În fapt, pe de o parte, directiva prevede un anumit număr de derogări posibile, ale
căror detalii trebuie să fie precizate de statele membre şi, pe de altă parte, termenii articolului 5
sunt imprecişi şi necesită măsuri executorii ulterioare.

46. Este necesar să se amintească faptul că, conform unei jurisprudenţe constante a Curţii
(în special, Hotărârea din 19 ianuarie 1982, Becker, cauza 8/81, Rec. p. 53), în toate cazurile
în care dispoziţii ale unei directive apar ca fiind, din punctul de vedere al conţinutului lor,
necondiţionale şi suficient de precise, persoanele de drept privat sunt îndreptăţite să le invoce
împotriva statului, fie atunci când acesta nu transpune în termen directiva în dreptul naţional,
fie atunci când acesta nu le transpune corect.

47. Această jurisprudenţă se bazează pe consideraţia că este incompatibil cu caracterul

obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivelor să se excludă, în principiu, posibilitatea
ca obligaţiile pe care acestea le impun să fie invocate de persoanele interesate.� Curtea
���������������
a dedus
din aceasta că statul membru care nu a adoptat în termenul stabilit măsurile de punere în
aplicare impuse prin directivă nu poate opune persoanelor de drept privat propria neîndeplinire
a obligaţiilor conţinute în această directivă.

48. În ceea ce priveşte argumentul conform căruia o directivă nu poate fi invocată împotriva
unei persoane de drept privat, este necesar să se sublinieze că, în conformitate cu articolul 189
din Tratatul CEE, caracterul obligatoriu al unei directive pe care este bazată posibilitatea de a
o invoca în faţa unei instanţe naţionale nu există decât în ceea ce priveşte „orice stat membru
destinatar”. Prin urmare, o directivă nu poate să genereze ea însăşi obligaţii pentru o persoană
de drept privat, iar o dispoziţie a unei directive nu poate, prin urmare, să fie invocată ca atare
împotriva unei astfel de persoane. Este, prin urmare, necesar să se examineze dacă, în speţă,
trebuie să se considere că pârâta a acţionat ca o persoană de drept privat.

49. În această privinţă, este necesar să se remarce că, atunci când reclamanţii sunt în măsură
să se prevaleze de o directivă împotriva statului, aceştia o pot face indiferent de calitatea în
care acţionează acesta din urmă, angajator sau autoritate publică. În ambele cazuri este necesar
ca statul să fie împiedicat să obţină avantaje din nerespectarea de către acesta a dreptului
comunitar.

374
50. Aplicarea acestor consideraţii circumstanţelor speţei îi revine instanţei naţionale care,
de altfel, a indicat în această privinţă în ordonanţa sa de trimitere că pârâta, Southampton and
South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), este o autoritate publică.

51. În ceea ce priveşte argumentul invocat de Guvernul Regatului Britanic, conform căruia,
posibilitatea de a invoca dispoziţiile din directivă împotriva pârâtei, în calitatea acesteia de
instituţie de stat, are drept consecinţă o distincţie arbitrară şi injustă între drepturile angajaţilor
statului şi cele ale angajaţilor din sectorul privat, acesta nu poate justifica o apreciere diferită.
În fapt, o astfel de distincţie poate fi evitată uşor dacă statul membru interesat a transpus în mod
corect directiva în dreptul naţional.

52. În cele din urmă, în ceea ce priveşte problema dacă dispoziţia de la articolul 5 alineatul (1) din
Directiva 76/207, care pune în aplicare principiul egalităţii de tratament de la articolul 2 alineatul (1)
din directiva menţionată, pare a fi, din punct de vedere al conţinutului, necondiţională şi suficient de
precisă pentru a fi invocată de către o persoană de drept privat împotriva statului, este necesar să se
constate că, fiind considerată ca atare, dispoziţia exclude orice discriminare pe criterii de sex în ceea
ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, în mod general şi în termeni clari.

Prin urmare, dispoziţia este suficient de precisă pentru a fi invocată de către o persoană de drept
privat şi aplicată de instanţele naţionale.

53. Este necesar, în continuare, să se examineze dacă interdicţia de discriminare pe care

aceasta o prevede poate fi considerată necondiţională, având în vedere derogările conţinute de
directivă şi faptul că, în conformitate cu formularea articolului 5 alineatul (2), statele membre
trebuie să adopte anumite măsuri pentru a asigura aplicarea principiului egalităţii de tratament
în cadrul dreptului naţional.

54. În ceea ce priveşte, în primul rând, rezerva formulată la articolul 1 alineatul (2) din
Directiva 76/207, cu privire la aplicarea principiului egalităţii de tratament în domeniul
securităţii sociale, este necesar să se observe că această rezervă, cu toate că limitează sfera de
aplicare materială a directivei menţionate, nu impune nicio condiţie aplicării acestui principiu
în propriul domeniu şi, în special, în ceea ce priveşte articolul 5 din directivă. În mod similar,
excepţiile de la Directiva 76/207 prevăzute la articolul 2 al acesteia nu sunt relevante în speţă.

55. Rezultă că articolul 5 din Directiva 76/207 nu conferă în niciun caz statelor membre
dreptul de a condiţiona sau de a restrânge aplicarea principiului egalităţii de tratament în propria
sferă de aplicare şi că această dispoziţie este suficient de precisă şi necondiţională pentru a fi
invocată de persoane de drept privat în faţa instanţelor naţionale în scopul de a evita aplicarea
oricărei dispoziţii naţionale neconforme cu articolul 5 alineatul (1).

56. Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 5 alineatul (1) din
Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind interzicerea oricărei discriminări pe
criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate fi
invocat, împotriva unei autorităţi a statului care acţionează în calitate de angajator pentru a evita
aplicarea oricăror dispoziţii naţionale neconforme cu articolul 5 alineatul (1).

Cu privire la cheltuielile de judecată

57. Cheltuielile efectuate de către Guvernul Regatului Unit şi de către Comisia Comunităţilor
Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât
procedura are, în raport cu părţile din acţiunea principală, un caracter incidental faţă de

375
procedura din faţa instanţei naţionale, este de competenţa acestei instanţe să se pronunţe cu
privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Court of Appeal prin Ordonanţa
din 12 martie 1984, hotărăşte:

1) Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 trebuie să fie interpretat în sensul că o
politică generală de concediere care implică concedierea unei femei, având ca singur
motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie
de stat şi care este diferită pentru bărbaţi si femei în temeiul legislaţiei naţionale,
constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă de această directivă.

2) Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind
interzicerea oricărei discriminări pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de
muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate fi invocat, împotriva unei autorităţi
a statului care acţionează în calitate de angajator, pentru a evita aplicarea oricăror
dispoziţii naţionale neconforme cu articolul 5 alineatul (1).

Mackenzie Stuart Everling Bahlmann

Bosco Koopmans Due O’Higgins

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 26 februarie 1986.

Grefier Preşedinte

P. Heim A. J. Mackenzie Stuart

376
61985J0314

Cauza 314/85

FOTO-FROST

împotriva

HAUPTZOLLAMT LÜBECK-OST

(Cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare

formulată de Finanzgericht din Hamburg)

„Necompetenţa instanţelor naţionale de a constata lipsa de validitate a actelor comunitare

– Validitatea unei decizii cu privire la rambursarea după vămuire a drepturilor de import”

Raportul de şedinţă

Concluziile avocatului general G. Federico Mancini, prezentate la 19 mai 1987

Hotărârea Curţii din 22 octombrie 1987

Sumarul hotărârii

1. Întrebări preliminare – Evaluarea validităţii – Constatarea lipsei de validitate –

Necompetenţa instanţelor naţionale

(Tratatul CEE, articolele 173, 177 şi 184)

2. Resursele proprii ale Comunităţilor Europene – Rambursarea după vămuire a drepturilor de

import sau de export – Importator care îndeplineşte condiţii prevăzute la articolul 5 alineatul (2)
din Regulamentul nr. 1697/79 – Rambursarea după vămuire– Excludere

[Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului, articolul 5 alineatul (2)]

1. Instanţele naţionale ale căror decizii pot face obiectul unor căi de atac în dreptul intern
pot evalua validitatea unui act comunitar şi, în cazul în care nu consideră întemeiate motivele
de lipsă de validitate pe care le invocă părţile, pot respinge aceste motive concluzionând că
actul este pe deplin valid. Dimpotrivă, fie că deciziile lor pot sau nu pot face obiectul unor căi
de atac în dreptul intern, instanţele naţionale nu au competenţa de a constata ele însele lipsa de
validitate a actelor instituţiilor comunitare.

Această soluţie este dictată, în primul rând, de cerinţa de uniformitate în aplicarea dreptului
comunitar. Diferenţele dintre instanţele statelor membre în ceea ce priveşte validitatea actelor
comunitare poate să pună în pericol unitatea însăşi a ordinii juridice comunitare şi să aducă
atingere cerinţei fundamentale a certitudinii juridice.

Aceasta este impusă, în al doilea rând, de coerenţa necesară a sistemului de protecţie

jurisdicţională instituit de tratat. Acesta a stabilit, în fapt, prin articolele 173 şi 184, pe de o parte,
şi prin articolul 177, pe de altă parte, un sistem complet de căi de atac şi proceduri destinate
să încredinţeze Curţii de Justiţie controlul legalităţii actelor instituţiilor. Întrucât articolul 173
conferă Curţii competenţa exclusivă de a anula un act al unei instituţii comunitare, coerenţa
sistemului impune să-i fie, de asemenea, rezervată Curţii competenţa de a constata lipsa

377
de validitate a aceluiaşi act, dacă această problemă este ridicată în faţa unei instanţe naţionale.

Această distribuţie a competenţelor poate suferi modificări, în anumite condiţii, în cazul unei
contestări a validităţii ridicate în faţa instanţei naţionale, în cadrul unei proceduri a ordonanţei
preşedinţiale.

2. Dispoziţiile articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 1697/79 al Consiliului
din 24 iulie 1979 privind rambursarea după vămuire a drepturilor de import sau de export,
care stipulează trei condiţii clare în care autorităţile competente pot să nu iniţieze procedurile
de rambursare după vămuire, trebuie interpretate în sensul că, odată ce aceste condiţii sunt
îndeplinite, debitorul are dreptul să nu fie iniţiată procedura de rambursare după vămuire.

378
 RAPORT DE ŞEDINŢĂ

PREZENTAT ÎN CAUZA 314/85

1 – Fapte şi procedură

A – Cadrul legislativ

Litigiul din acţiunea principală pune în discuţie rambursarea după vămuire a drepturilor de
import asupra operaţiunilor de achiziţie de mărfuri fabricate în Republica Democrată Germană,
efectuate de către un comerciant stabilit în Republica Federală Germania de la comercianţii
stabiliţi în alte state membre.

Rambursarea după vămuire a drepturilor de import care au fost sau nu solicitate de la debitor pentru
mărfurile declarate pentru un regim vamal şi care presupune obligaţia de a plăti astfel de drepturi, este
instituită prin Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului din 24 iulie 1979 (JO L 197, p. 1).

Articolul 5 alineatul (2) din regulament vizează cazurile în care drepturile nu au fost prelevate
ca urmare a unor erori ale autorităţilor competente. Această dispoziţie este formulată după cum
urmează:

„Autorităţile competente pot să nu procedeze la rambursarea după vămuire a sumelor

reprezentând drepturi de import […] care nu au fost prelevate ca urmare a unor erori ale
autorităţilor competente, care nu puteau fi rezonabil detectate de către debitor; acesta din urmă a
acţionat cu bună-credinţă şi a respectat toate dispoziţiile prevăzute de regulamentele în vigoare
în ceea ce priveşte declaraţiile sale vamale.

Cazurile în care se poate aplica alineatul (1) sunt determinate în conformitate cu dispoziţiile de
aplicare stabilite conform procedurii prevăzute la articolul 10.”

În baza articolului 5 alineatul (2) şi după primirea avizului din partea Comitetului pentru scutirea
de taxe vamale în conformitate cu articolul 10 din acelaşi regulament, Comisia a adoptat aceste
dispoziţii de aplicare prin Regulamentul nr. 1573/80 din 20 iunie 1980 (JO L 161, p. 1).

Acest regulament de aplicare prevede că, atunci când valoarea drepturilor în cauză este egală
sau mai mare de 2 000 ECU, autoritatea naţională competentă „transmite Comisiei o cerere
de luare a unei decizii, oferindu-i toate elementele de evaluare necesare” (articolul 4). După
consultarea unui grup de experţi naţionali reuniţi în cadrul Comitetul pentru scutirea de taxe
vamale, Comisia „ia o decizie prin care se stabileşte fie că situaţia specială examinată permite să
nu se procedeze la rambursarea drepturilor în cauză, fie că nu o permite” (articolul 6). Această
decizie se adresează statului membru ale cărui autorităţi au transmis Comisiei cererea pentru
formularea unei decizii.

B – Faptele

Domnul Heinz Frost, reclamant în acţiunea principală (denumit în continuare „Foto-Frost”),

este un comerciant stabilit în Republica Federală Germania care, sub numele de Foto-Frost,
practică importul, exportul şi comerţul cu amănuntul de articole fotografice.

În perioada 23 septembrie 1980 – 9 iulie 1981, Foto-Frost a achiziţionat de la comercianţii

stabiliţi în Danemarca, respectiv în Regatul Unit, binocluri prismatice, fabricate în Republica
Democrată Germană.
�����������������������������
Limba de procedură: germana.
379
Aceste mărfuri i-au fost expediate de la antrepozitele vamale situate în Danemarca şi în Regatul
Ţărilor de Jos, în regim de tranzit comunitar extern [articolul 12 şi urm. din Regulamentul
nr. 222/77 al Consiliului din 13 decembrie 1976 privind tranzitul comunitar (JO L 38 din 9.2.1977,
p. 1)]. Acest regim permite transportul în cadrul Comunităţii al mărfurilor provenite din ţări
terţe, care nu au drept de liberă circulaţie într-un stat membru, fără reînnoirea formalităţilor
vamale în momentul trecerii dintr-un stat membru în altul.

În momentul în care Foto-Frost a declarat aceste mărfuri pentru punerea în liberă circulaţie
în Republica Federală Germania, birourile vamale competente au acceptat, la fel ca în cazul
operaţiunilor anterioare similare, pătrunderea mărfurilor fără plata drepturilor vamale, pe motiv
că au fost fabricate în Republica Democrată Germană.

În urma unei verificări, Hauptzollamt Lübeck-Ost a considerat că, în conformitate cu legislaţia

vamală germană, operaţiunile de import în cauză trebuie să facă obiectul unei rambursări „după
vămuire” a drepturilor de import.

Cu toate acestea, Hauptzollamt a considerat că Foto-Frost îndeplineşte condiţiile impuse de

articolul 5 alineatul 2 primul paragraf din Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului, menţionat
anterior, pentru a nu se proceda la rambursarea după vămuire a drepturilor. Foto-Frost a completat,
într-adevăr, în mod corespunzător declaraţia vamală şi putea considera, cu bună-credinţă,
că decizia birourilor vamale a fost corectă, întrucât operaţiunile similare anterioare fuseseră
scutite de la plata drepturilor vamale.

Întrucât valoarea drepturilor în cauză depăşeşte 2 000 ECU, articolul 4 din Regulamentul
de aplicare nr. 1573/80, menţionat anterior, nu permite Hauptzollamt să decidă el însuşi să
procedeze la rambursarea după vămuire a drepturilor neprelevate.

Prin urmare, Hauptzollamt a transmis procedura ministrului federal al finanţelor. Prin scrisoarea
din 4 februarie 1983, acesta a solicitat Comisiei să se pronunţe, în conformitate cu articolul 6 din
Regulamentul de aplicare nr. 1573/80, menţionat anterior, dacă este permis în cauza respectivă
să procedeze la rambursarea după vămuire a drepturilor neprelevate.

La 6 mai 1983, Comisia a transmis o hotărâre negativă Republicii Federale Germania.

În această hotărâre, Comisia a explicat mai întâi că, în conformitate cu practica actuală,
autorităţile vamale s-au limitat, într-o primă fază, la a accepta declaraţiile Foto-Frost ca fiind
corecte.

Textul hotărârii continuă:

„întrucât s-a constatat, în urma unei verificări ulterioare a declaraţiilor, că binoclurile declarate
pentru liberă circulaţie în condiţiile menţionate mai sus nu îndeplineau condiţiile pentru a fi
admise fără plata drepturilor de import conform comerţul intern german;

întrucât, pe lângă aceasta, importatorul a fost capabil să facă o conexiune între dispoziţiile care
reglementează comerţul intern german, de care a solicitat să beneficieze, şi circumstanţele în
care au avut loc importurile în cauză; întrucât acesta putea, de asemenea, detecta orice eroare
în ceea ce priveşte punerea în aplicare a acestor dispoziţii; întrucât s-a stabilit, prin urmare, că
acesta nu a respectat toate dispoziţiile prevăzute de reglementările în vigoare în ceea ce priveşte
declaraţiile vamale;

întrucât, în consecinţă, condiţiile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul (CEE)
nr. 1697/79 nu sunt îndeplinite;
380
întrucât, prin urmare, nu este justificat să nu se procedeze la rambursarea după vămuire a
drepturilor de import în acest caz”.

Comisia a hotărât, în consecinţă, că „drepturile de import în valoare de 64 346,53 DEM care

fac obiectul cererii Republicii Federale Germania din data de 4 februarie 1983 trebuie să facă
obiectul unei rambursări «după vămuire»”.

Ca urmare a acestei hotărâri, Hauptzollamt Lübeck-Ost a emis, la 22 iulie 1983, un aviz

de rectificare cu privire la operaţiunile de import în cauză. Prin acest aviz, Hauptzollamt
a informat Foto-Frost cu privire la adoptarea de către Comisie la 6 mai 1983, a unei hotărâri
conform căreia autorităţilor competente din Republica Federală Germania nu li se permite
să nu procedeze la rambursarea drepturilor în cauză. Cu toate acestea, Hauptzollamt nu
a precizat motivaţia reţinută de hotărârea Comisiei. Ca urmare a acestei hotărâri, Hauptzollamt
a solicitat Foto-Frost plata a 64 346,53 DEM cu titlu de drepturi vamale de import. De asemenea,
solicita, pentru aceleaşi operaţiuni, plata a 12 786,10 DEM cu titlu de impozit pe cifra de afaceri
la import.

Foto-Frost nu a atacat hotărârea Comisiei în faţa Curţii de Justiţie. În schimb, a solicitat

Finanzgericht Hamburg să solicite suspendarea executării avizului de rectificare emis de
Hauptzollamt.

În Ordonanţa din 22 septembrie 1983, Finanzgericht a hotărât că Protocolul privind comerţul

intern german are ca efect scutirea de la plata drepturilor de import a operaţiunilor care ţin
de comerţul intern german. Alineatul (1) al acestui protocol prevede că „întrucât schimburile
comerciale dintre teritoriile germane reglementate de legea fundamentală a Republicii Federale
Germania şi teritoriile germane în care legea fundamentală nu se aplică fac parte din comerţul
intern german, aplicarea tratatului nu necesită o schimbare a actualului regim aplicat comerţului
din Germania”. Având în vedere jurisprudenţa, atât cea comunitară, cât şi pe cea naţională,
Finanzgericht a hotărât că operaţiunile în cauză fac obiectul comerţului intern german.
Prin urmare, a considerat că este justificat să suspende executarea avizului de rectificare până
în momentul în care procedura pe fond va stabili, eventual după trimiterea cauzei în faţa Curţii
de Justiţie, dacă rambursarea după vămuire a drepturilor de import este justificată în speţa de
faţă.

Prin urmare, Foto-Frost a sesizat Finanzgericht Hamburg cu o cerere pe fond pentru anularea
avizului de rectificare.

C – Întrebările preliminare

În cadrul procedurii pe fond, Finanzgericht Hamburg a hotărât, prin Ordonanţa din 29 august
1985, să suspende pronunţarea unei hotărâri şi să adreseze Curţii de Justiţie următoarele întrebări
preliminare:

„1) Instanţa naţională poate evalua valabilitatea unei decizii a Comisiei adoptate în conformitate
cu articolul 6 din Regulamentul (CEE) nr. 1573/80 al Comisiei din 20 iunie 1980 (JO L 161, p. 1 ),
în ceea ce priveşte decizia de a nu proceda la rambursarea după vămuire a drepturilor vamale
de import, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 1697/79 din
24 iulie 1979 (JO L 197, p. 1), prin care se stabileşte că decizia de a nu proceda la rambursarea
după vămuire a drepturilor vamale de import în cauză nu este justificată şi, după caz, să decidă
în cadrul procedurii prin care este sesizată, că, în opoziţie cu hotărârea Comisiei, menţionată
anterior, este necesar să se procedeze la rambursarea după vămuire?

381
2) În cazul în care instanţa naţională nu are competenţa de a evalua validitatea deciziei adoptate
de către Comisie, Decizia Comisiei din 6 mai 1983 (REC 3/83) este validă?

3) În cazul în care instanţa naţională are competenţa de a aprecia validitatea unei decizii adoptate
de către Comisie, articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 1697/79 este necesar să
fie interpretat în sensul că prevede o putere discreţionară de decizie, a cărei exercitare nu poate
face decât obiectul unui control limitat exercitat de către instanţa naţională pentru a determina
dacă decizia este afectată de un exces de putere, pe care trebuie să îl precizeze, după caz, fără
ca instanţa naţională să aibă posibilitatea de a lua, ea însăşi, o decizie discreţionară, sau că
acesta conferă dreptul de a adopta o măsură de echitate, a cărei legalitate se supune în întregime
analizei instanţei?

4) În cazul în care nu este permis, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul
(CEE) nr. 1697/79, să se procedeze la rambursarea drepturilor vamale, mărfurile originare
din Republica Democrată Germană, introduse în Republica Federală Germania în regim de
tranzit comunitar (procedură externă) prin intermediul unui stat membru care nu este german,
aceasta intră în domeniul de acţiune al comerţului intern german în sensul Protocolului privind
comerţul intern german şi alte aspecte conexe din 25 martie 1957, astfel încât la importul de astfel
de mărfuri în Republica Federală Germania nu trebuie efectuată plata drepturilor vamale şi nici
a impozitului pe cifra de afaceri la import, sau drepturile de mai sus trebuie să fie prelevate la
fel ca pentru importurile din ţări terţe, astfel încât este necesar să se perceapă, pe de o parte,
drepturi vamale comunitare, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei vamale şi, pe de altă
parte, impozit pe cifra de afaceri la import, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din cea
de A şasea Directivă a Consiliului privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare
la impozitele pe cifra de afaceri?”

Pentru a explica aceste întrebări, Finanzgericht a prezentat în ordonanţa de trimitere argumentele

următoare.

Mai întâi a susţinut că, în opinia sa, validitatea Deciziei Comisiei din 6 mai 1983 nu este certă. În
fapt, situaţia Foto-Frost pare să îndeplinească condiţiile impuse de articolul 5 alineatul 2 primul
paragraf din Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului, menţionat anterior (greşeală nesesizabilă a
autorităţilor, bună-credinţă a debitorului, respectarea dispoziţiilor privind declaraţia vamală). Întrucât
avizul de rectificare se bazează pe Decizia Comisiei din 6 mai 1983, Finanzgericht a considerat
că nu poate anula avizul decât dacă decizia a fost, mai întâi, declarată lipsită de validitate.

Prin urmare, Finanzgericht a întrebat, în primul rând, dacă are competenţa de a se pronunţa el
însuşi cu privire la validitatea deciziei Comisiei. În opinia sa, Curtea de Justiţie este singura
care se poate pronunţa cu privire la validitatea Deciziei Comisiei din 6 mai 1983, dar a ţinut, cu
toate acestea, să se adreseze Curţii cu privire la problema competenţei.

În cazul în care Curtea va răspunde că este singura competentă pentru a evalua validitatea
deciziei Comisiei, Finanzgericht a hotărât, în al doilea rând, să solicite Curţii să evalueze
validitatea acestei decizii.

În cazul în care, cu toate acestea, Finanzgericht va fi declarat competent să se pronunţe cu privire

la validitatea hotărârii Comisiei, acesta a decis, în al treilea rând, să adreseze Curţii întrebarea
dacă articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului, menţionat anterior,
se bazează pe o decizie discreţionară pe care instanţa naţională nu o poate controla decât din
punctul de vedere al abuzului de putere „Ermessensfehler” sau, astfel cum consideră şi această
instanţă, se bazează pe o măsură de echitate, controlabilă sub toate aspectele sale.

382
În al patrulea rând, în cazul în care rezultă din răspunsurile la întrebările de mai sus că nu este
posibil, în cauza de faţă, să se renunţe la rambursarea după vămuire, Finanzgericht doreşte să afle
dacă Foto-Frost trebuia, într-adevăr, să efectueze plata drepturilor asupra operaţiunilor respective.
În opinia sa, prin această întrebare se doreşte să se afle dacă aceste operaţiuni intră în domeniul
de acţiune al comerţului intern german în sensul Protocolului privind comerţul intern german.
Finanzgericht consideră că nu ţin de domeniul acestuia, modificându-şi astfel decizia emisă în
ordonanţa din 22 septembrie 1983. În prezent, consideră că protocolul nu vizează decât operaţiunile
care, de la semnarea acestuia, intră în domeniul de acţiune al comerţului intern german, în sensul
legislaţiei germane aplicabile la acel moment. Însă, la momentul intrării în vigoare a protocolului,
comerţul intern german nu includea încă operaţiunile de tipul celor care fac obiectul cauzei.

Ordonanţa Finanzgericht Hamburg a fost înregistrată la grefa Curţii la 18 octombrie 1985.

În conformitate cu articolul 20 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie, au fost depuse
observaţii scrise, la 6 ianuarie 1986, pentru Hauptzollamt Lübeck-Ost, parte pârâtă în acţiunea
principală, reprezentată de către directorul său, domnul Koal, de către Comisia Comunităţilor
Europene, reprezentată de către domnul Jörn Sack, în calitate de agent, la 16 ianuarie 1986, de
către Guvernul Republicii Federale Germania, reprezentat de către domnul Martin Seidel, în
calitate de agent şi, la 20 ianuarie 1986 de Foto-Frost, parte reclamantă în acţiunea principală,
reprezentată de către domnii Modest, Gündisch şi Landry, avocaţi în Baroul Hamburg.

Pe baza raportului judecătorului raportor, după audierea avocatului general, Curtea a hotărât
să deschidă procedura orală fără instrucţiuni prealabile. Totuşi, aceasta a invitat Foto-Frost,
Guvernul Republicii Federale Germania şi Comisia să răspundă, înainte de audiere, la un
anumit număr de întrebări şi să transmită anumite documente. Aceştia au dat curs invitaţiei în
termenele prevăzute.

2 – Observaţii scrise prezentate în faţa Curţii

Cu privire la prima întrebare (competenţa instanţelor ale căror hotărâri pot face obiectul unei
căi de atac pentru a stabili, ele însele, lipsa de validitate a unui act comunitar fără a se adresa
Curţii în temeiul articolului 177 din tratat)

Foto-Frost interpretează articolul 177 din tratat ca rezervând Curţii de Justiţie competenţa de
a hotărî cu privire la validitatea actelor instituţiilor comunitare. Această soluţie este necesară
pentru a asigura o aplicare uniformă a dispoziţiilor de drept comunitar aplicabile.

Guvernul Republicii Federale Germania afirmă, fără a-şi motiva poziţia, că numai Curţii de
Justiţie îi aparţine competenţa de a anula un act al unei instituţii comunitare.

Comisia consideră că articolul 177 alineatul (2) din tratat nu poate fi interpretat ca oferind
instanţelor, ale căror hotărâri pot face obiectul unei căi de atac, competenţa de a declara actele
comunitare lipsite de validitate sau inaplicabile.

În fapt, în primul rând, o astfel de interpretare aduce atingere efectului obligatoriu pe care
articolul 189 din tratat îl atribuie actelor instituţiilor comunitare. Efectul obligatoriu al unei
decizii care se adresează unui stat membru se extinde, de altfel, asupra tuturor instituţiilor
statului respectiv, inclusiv asupra instanţelor, în măsura în care Curtea nu a constatat ilegalitatea
acestei decizii.

Cauza de faţă demonstrează, în opinia Comisiei, că, dacă se recunoaşte instanţei naţionale
care nu se pronunţă în ultimă instanţă competenţa de a elimina aplicarea actelor comunitare,
efectul obligatoriu al acestora poate fi cu uşurinţă eludat, în special în situaţiile de conflict.

383
În fapt, decizia Comisiei nu corespunde întotdeauna punctului de vedere al statului membru
căruia i se adresează. În cazul în care instanţa naţională declară lipsită de validitate decizia
comunitară, statul se poate abţine de la a introduce acţiune împotriva hotărârii şi decizia
va pierde, astfel, efectul său obligatoriu.

În al doilea rând, distribuţia competenţelor între Curte şi instanţele naţionale impune rezervarea,
în orice caz, a competenţei Curţii de a se pronunţa cu privire la validitatea actelor comunitare.

Din motive care ţin de eficacitatea protecţiei jurisdicţionale a persoanelor fizice, Comisia admite
o excepţie care constă în posibilitatea de a acorda suspendarea executării în cazurile de urgenţă,
şi anume în cadrul unei proceduri a ordonanţei preşedinţiale, cu condiţia ca în cauza respectivă
Curtea să fie sesizată pe fond. În acest sens Comisia face referire la observaţiile sale în cauza
97/85 (UDL) şi în cauza 249/85 (Albako).

Cu privire la a doua întrebare (validitatea Deciziei Comisiei din 6 mai 1983)

În opinia Foto-Frost, Decizia din 6 mai 1983 nu este validă. Pentru a dovedi lipsa de validitate
a acesteia, Foto-Frost intenţionează să demonstreze, mai întâi, că este obligaţia Comisiei să
ia o decizie care să prevadă că situaţia examinată permite să nu se procedeze la rambursarea
drepturilor în cauză în măsura în care condiţiile de la articolul 5 alineatul 2 primul paragraf
din Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului, menţionat anterior, sunt îndeplinite şi, apoi,
că respectivele condiţii impuse de acea dispoziţie au fost efectiv îndeplinite.

Pentru a arăta că este obligaţia Comisiei să hotărască dacă este permis să nu se procedeze
la rambursarea după vămuire, Foto-Frost se bazează pe două considerente.

În primul rând, susţine că preambulul din Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului, menţionat
anterior, exprimă dorinţa de a limita cazurile de rambursare după vămuire, din motive de
certitudine juridică. În opinia Foto-Frost, interpretarea sa dată asupra articolului 5 alineatul (2)
este conformă cu acest obiectiv de certitudine juridică, întrucât conduce la o aplicare uniformă
a acestei dispoziţii în toate statele membre.

În al doilea rând, Foto-Frost argumentează că, în cazul în care nicio dispoziţie nu impune în
mod expres Comisiei să hotărască dacă este permis să nu se procedeze la rambursarea după
vămuire, atât timp cât condiţiile de la articolul 5 alineatul (2) sunt îndeplinite, articolul 2 din
Regulamentul nr. 1573/80 al Comisiei, menţionat anterior, obligă, cu toate acestea, autorităţile
naţionale, atunci când problema este de competenţa lor, să hotărască să se renunţe în astfel de
cazuri la rambursarea după vămuire. Foto-Frost consideră că se poate deduce, prin analogie,
din această dispoziţie că, atunci când decizia este de competenţa Comisiei, aceasta trebuie să
hotărască în ce circumstanţe este permis să nu se procedeze la rambursarea după vămuire.

Foto-Frost încearcă, apoi, să demonstreze că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la articolul

5 alineatul (2) în fapt şi că, în special, a fost de bună-credinţă. În acest sens, acesta subliniază,
în special, că Finanzgericht Hamburg a considerat, el însuşi, în ordonanţa de suspendare a
executării Hotărârii din 22 septembrie 1983, că nu este sigur că mărfurile în cauză fac obiectul
drepturilor vamale de import. Foto-Frost, fără experienţă în domeniu, poate fi scuzată că nu a
observat pretinsa greşeală. În plus, importurile anterioare similare fuseseră de fiecare dată scutite
de la plata drepturilor vamale. În final, afirmă că declaraţiile vamale au fost corect efectuate.

384
Rezultă din cele de mai sus că era obligaţia Comisiei să hotărască dacă este permis să nu se
procedeze la rambursarea drepturilor în cauză. Prin urmare, Decizia din 6 mai 1983 nu era
validă.

Guvernul Republicii Federale Germania nu a dorit să transmită o opinie cu privire la a doua

întrebare. Acesta reaminteşte, cu toate acestea, că autorităţile vamale germane nu au pus
niciun moment la îndoială validitatea deciziei şi, dimpotrivă, au asigurat punerea în aplicare
a acesteia.

Mai întâi, Comisia susţine că drepturile în cauză erau datorate efectiv. În continuare, susţine
că greşeala în urma căreia autorităţile vamale nu au reclamat plata acestor drepturi putea fi
observată de către Foto-Frost.

Pentru a arăta că drepturile în cauză erau datorate efectiv, Comisia susţine că regimul comerţului
dintre Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană, care este reglementat
de Acordul de la Berlin din 20 septembrie 1951 (versiune în vigoare publicată în anexa
la Bundesanzeiger nr. 41 din 28.2.1979), se bazează pe două idei esenţiale. Pe de o parte,
din cauza caracterului antinomic al celor două sisteme economice, comerţul intern german
se supune unor restricţii importante în ceea ce priveşte cantităţile şi preţurile. Pe de altă parte,
acest regim comercial se bazează pe ideea că există, în continuare, un singur teritoriu vamal,
în ciuda diviziunii Germaniei, având drept consecinţă directă faptul că relaţiile economice
dintre Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană sunt scutite de la plata
drepturilor de import.

În ceea ce priveşte, în special, operaţiunile cunoscute sub numele de „triunghiulare”, cum sunt
cele care fac obiectul litigiului din acţiunea principală, Comisia admite că acestea fac parte din
comerţul intern german. Prin urmare, acestea fac obiectul anumitor dispoziţii specifice acestui
regim şi, în special, restricţiilor aplicabile în ceea ce priveşte cantităţile şi preţurile. Totuşi,
acestor operaţiuni nu li se aplică toate normele care reglementează, în general, operaţiunile
care ţin de comerţul intern german. Astfel, ele nu sunt scutite de la plata drepturilor vamale,
întrucât aceasta nu se aplică decât mărfurilor care nu au părăsit teritoriul vamal unic (Republica
Federală Germania şi Republica Democrată Germană). Mai mult, Protocolul privind comerţul
intern german nu prevede că operaţiunile care ţin de comerţul intern german sunt în mod necesar
scutite de la plata drepturilor de import.

Pentru a arăta că eroarea comisă de birourile vamale era detectabilă, Comisia susţine că acest
aspect este reglementat în Republica Federală Germania în modul descris mai sus printr-o
hotărâre a Bundesfinanzhof din 3 iulie 1958 (Zeitschrift für Zölle und Verbrauchssteuern, 1958,
p. 373). Fiind specializat în operaţiuni cu Republica Democrată Germană, Foto-Frost putea obţine
fără eforturi această informaţie. Neinformându-se, are o parte importantă de responsabilitate în
eroarea survenită şi nu poate, prin urmare, solicita să beneficieze de prevederile articolului 5
alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului, menţionat anterior.

Prin urmare, Decizia din 6 mai 1983 este validă.

Cu privire la cea de a treia întrebare (sfera de aplicare a controlului instanţei naţionale privind
o decizie de tipul celei în cauză, în situaţia în care Curtea îi recunoaşte competenţa de a invalida
ea însăşi o astfel de decizie)

Guvernul Republicii Federale Germania şi Comisia consideră că, având în vedere răspunsul la
prima întrebare, nu este cazul să se răspundă la a treia întrebare.

385
Cu privire la a patra întrebare (operaţiunile în cauză intră sub incidenţa comerţului intern
german în sensul Protocolului privind comerţul intern german, având drept consecinţă faptul
că acestea nu implică plata drepturilor vamale şi a impozitului pe cifra de afaceri?)

Foto-Frost susţine că nu trebuie plătite drepturi vamale asupra operaţiunilor în cauză, întrucât
acestea intră sub incidenţa comerţului intern german în sensul protocolului.

La acest subiect se face referire la articolul 16 din Regulamentul din 1 martie 1979 de punere
în aplicare a Regulamentului privind comerţul interzonal (suplimentul la Bundesanzeiger nr. 47,
8.3.1979, p. 3), conform căruia comerţul intern german include, de asemenea, operaţiuni
triunghiulare, şi anume „operaţiuni între o persoană situată pe teritoriul Republicii Federale
Germania şi o persoană aflată într-o ţară terţă, prin care mărfurile […] trebuie să fie transportate
din zonă monetară reprezentată de marcă din Republica Democrată Germană pe teritoriul
federal fie direct, fie prin intermediul unei ţări terţe”.

Această reglementare este, cu siguranţă, ulterioară protocolului. Cu toate acestea, legislaţia

în vigoare la data semnării protocolului definea deja, la modul general, operaţiunile care ţin
de comerţul intern german şi nu excludea operaţiuni cum sunt cele din cauza de faţă. Acesta
este motivul pentru care Bundesverwaltungsgericht a stabilit în Hotărârea sa din 26 iunie 1981
(Zeitschrift für Zölle und Verbrauchssteuem, 1982, p. 55) că sunt incluse, de asemenea, în
comerţul intern german, în sensul protocolului, şi operaţiunile triunghiulare. Foto-Frost face
referire, printre altele, la Hotărârea Curţii de Justiţie din 27 septembrie 1979 (Freystadt, cauza 23/79,
Rec., p. 2789, 2802), conform căreia expedierea şi modalităţile de realizare a tranzacţiilor
comerciale nu sunt luate în considerare pentru a stabili dacă o operaţiune ţine de comerţul
intern german.

În ceea ce priveşte impozitul pe cifra de afaceri, Foto-Frost face referire la declaraţia guvernului
federal privind articolul 3 din A şasea Directivă a Consiliului privind armonizarea legislaţiilor
statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri. Prin această declaraţie, guvernul
federal îşi rezervă dreptul de a trata teritoriul Republicii Democrate Germane ca făcând parte
din teritoriul naţional, din punct de vedere al impozitului pe cifra de afaceri. O circulară emisă
de către ministrul federal al finanţelor cu privire la legislaţia germană referitoare la impozitul
pe cifra de afaceri indică faptul că, în cadrul comerţului intern german, importul în Republica
Federală Germania de mărfuri care au drept de liberă comercializare în zona monetară
reprezentată de marca din Republica Democrată Germană nu se supune impozitului pe cifra de
afaceri la import.

În observaţiile la a patra întrebare, Hauptzollamt, Guvernul Republicii Federale Germania

şi Comisia nu au abordat decât problema drepturilor vamale, întrucât problema impozitului
pe cifra de afaceri nu ţine de normele comunitare în domeniul rambursării „după vămuire”
a drepturilor de import.

În opinia Hauptzollamt, faptul că o operaţiune ţine de comerţul intern german nu implică faptul
că societatea este scutită de la plata drepturilor de import. În fapt, din Acordul de la Berlin
din 20 septembrie 1951, menţionat anterior, rezultă că numai mărfurile care fac obiectul unui
import direct şi al căror preţ este reglementat prin compensare între cele două bănci naţionale,
sunt scutite de la plata drepturilor de import. Operaţiunile triunghiulare nu dau naştere la
compensare, scutirea de la plata drepturilor vamale neavând nicio motivare în cazul acestora.
Hauptzollamt consideră, aşadar, că pentru soluţionarea litigiului nu este necesar să se stabilească
dacă operaţiunile triunghiulare ţin de comerţul intern german.

Guvernul Republicii Federale Germania consideră că scutirea prevăzută de protocol se aplică

numai operaţiunilor care, în momentul semnării acestuia, au fost scutite în temeiul legislaţiei

386
germane în vigoare în perioada respectivă. La data semnării protocolului, importul de mărfuri
în Republica Federală Germania ca urmare a unei operaţiuni triunghiulare trebuie să se facă cu
plata drepturilor de import. Scutirea prevăzută de protocol nu se extinde, prin urmare, asupra
operaţiunilor triunghiulare. Guvernul Republicii Federale Germania susţine, în acest sens, că de
la crearea Comunităţii, a prelevat întotdeauna drepturi vamale comunitare asupra operaţiunilor
triunghiulare şi le-a plătit Comunităţii.

Comisia consideră că a patra întrebare nu este relevantă. Prin urmare, nu mai este necesar să
se analizeze dacă operaţiuni precum cea în cauză ţin de comerţul intern german. Chiar dacă
era cazul, nu puteau să fie, cu toate acestea, scutite de la plata drepturilor de import. În fapt,
protocolul vizează în mod expres „regimul actual” al comerţului intern german, respectiv
regimul în vigoare la data semnării protocolului. În perioada respectivă, pentru operaţiunile
triunghiulare se plăteau drepturi de import. Prin urmare, protocolul nu putea să prevadă o scutire
de la plata drepturilor de import pentru operaţiunile în cauză.

3 – Răspunsuri la întrebările adresate de Curte

1. Foto-Frost a fost invitat să răspundă la următoarele două întrebări:

„a) De ce mărfurile al căror import a dus la crearea drepturilor care fac obiectul litigiului nu au
fost importate direct din Republica Democrată Germană în Republica Federală Germania?

b) Care era destinaţia finală a acestor mărfuri?”

În replică la prima întrebare, Foto-Frost a explicat că există acorduri între societatea Carl Zeiss
din Jena (Republica Democrată Germană) şi societatea Carl Zeiss din Oberkochen (Republica
Federală Germania), în temeiul cărora mărfurile în cauză trebuie să treacă prin ţări terţe.

Foto-Frost a răspuns la cea de-a doua întrebare că binoclurile care fac obiectul litigiului,
achiziţionate în cursul anului 1980, au fost exportate în Italia. Binoclurile achiziţionate în cursul
anului 1981 au fost exportate, o parte, în Italia şi în Africa de Sud, iar o parte au vândute altor
două societăţi stabilite în Republica Federală Germania, care, conform informaţiilor Foto Frost,
le-au exportat ulterior.

2. Comisia a fost invitată se explice modul în care nu a respectat Foto-Frost toate dispoziţiile
prevăzute de reglementările în vigoare în ceea ce priveşte declaraţiile vamale.

La această întrebare, Comisia a răspuns că, în Decizia sa din 6 mai 1983, nu a dat decât
o importanţă secundară întrebării prin care se dorea să se afle dacă Foto-Frost a respectat
toate dispoziţiile reglementărilor privind declaraţiile vamale.� �����������������������������
Cu toate acestea, recunoaşte
în răspunsul la prezenta întrebare, că Foto-Frost a completat în mod corect declaraţiile vamale.
Ceea ce Comisia a reproşat Foto-Frost prin decizia sa este că a susţinut în faţa autorităţilor
vamale că mărfurile sunt scutite de la plata drepturilor vamale pe motiv că sunt originare din
Republica Democrată Germană, aspect supus îndoielii. Comisia a considerat că un debitor care
face o declaraţie în faţa autorităţilor vamale nu se poate comporta ca şi cum beneficiază deja
de un drept, atunci când acesta este supus îndoielii.

3. Guvernul Republicii Federale Germania a fost invitat să explice, pentru a permite Curţii
să plaseze a patra întrebare în contextul legislaţiei primare şi secundare, sistemul comerţului
intern german, a cărui aplicare se face prin Protocolul din 25 martie 1957.

În răspunsul la această întrebare, Guvernul Republicii Federale Germania a explicat că

sistemul comerţului intern german, în sensul protocolului, se bazează pe Acordul de la Berlin
387
din 20 septembrie 1951, menţionat anterior, pe diverse regulamente şi legi, adoptate în 1949
şi în 1950 de către guverne şi de către comandanţii militari, precum şi pe regulamentele de
punere în aplicare adoptate în continuare de către legiuitorul federal.

În conformitate cu legile şi regulamentele adoptate de autorităţile militare, operaţiunile de

achiziţionare de mărfuri dintre Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană
sunt, în principiu, interzise.

Guvernul federal are, cu toate acestea, dreptul să prevadă derogări de la această interdicţie.

Operaţiunile autorizate pe baza acestor derogări sunt realizate prin compensare. Aceasta
înseamnă că nu sunt achitate în monedă liber convertibilă, ci sunt înscrise în conturi de
compensare ţinute, pentru Republica Federală Germania, de către Deutsche Bundesbank şi,
pentru Republica Democrată Germană, de către Staatsbank.

Pentru ca relaţiile comerciale dintre Republica Federală Germania şi Republica Democrată

Germană să se desfăşoare exclusiv prin compensare, au fost adoptate măsuri pentru a preveni
ca mărfurile provenite din Republica Democrată Germană să fie importate în Republica
Federală Germania trecând prin teritoriul altor ţări. Prin astfel de importuri indirecte, Republica
Democrată Germană poate, în fapt, să obţină monedă liber convertibilă şi, astfel, să eludeze
sistemul compensaţiilor.

Măsurile în cauză sunt conţinute în legi şi regulamente militare. Ele prevăd un sistem de
autorizare prealabil şi de supraveghere, aplicat în mod foarte strict de către guvernul federal.

Guvernul Republicii Federale Germania precizează, de asemenea, că în momentul semnării

protocolului, operaţiunile triunghiulare să realizau cu plata drepturilor vamale. Scutirea
prevăzută de protocol nu se extinde, prin urmare, asupra acestor operaţiuni.

În final, Guvernul Republicii Federale Germania precizează în răspunsul său că, întrucât
tranzacţiile triunghiulare se supun drepturilor vamale de import, aceste operaţiuni trebuie,
de asemenea, să se realizeze cu plata impozitului pe cifra de afaceri.

R. Joliet

Judecător raportor

388
 Concluziile avocatului general

G. FEDERICO MANCINI,

prezentate la 19 mai 1987

Domnule Preşedinte,

Domnilor Judecători,

1. Societatea germană Foto-Frost contestă decizia Hauptzollamt din Lübeck-Ost într-o

cauză care are drept obiect rambursarea după vămuire a drepturilor de import asupra mărfurilor
fabricate în Republica Democrată Germană („RDG”) şi achiziţionate de către o întreprindere
stabilită în Republica Federală Germania („Republica Federală”) de la alte societăţi stabilite
în alte state membre. În cadrul acestui litigiu, Finanzgericht din Hamburg vă adresează patru
întrebări, dintre care două se referă la aspecte foarte delicate. Instanţa doreşte, în fapt, să afle
dacă instanţele inferioare din statele membre pot să se pronunţe cu privire la validitatea actelor
comunitare – în cauza de faţă, este vorba despre o decizie a Comisiei adresată Republicii Federale
– şi cum trebuie să fie interpretate dispoziţiile care reglementează rambursarea drepturilor
vamale în lumina Protocolului privind comerţul intern german, anexat la Tratatul CEE.

2. Foto-Frost este o întreprindere stabilită în Republica Federală ce practică importul, exportul

şi comerţul cu amănuntul al articolelor fotografice. Între 23 septembrie 1980 şi 9 iulie 1981, aceasta
a achiziţionat mai multe loturi de binocluri prismatice fabricate de societatea Carl Zeiss din Jena
(RDG). Dar, întrucât între această societate şi întreprinderea omonimă din Oberkochen (Republica
Federală) există un acord care prevede că, pentru a intra în Republica Federală Germania, produsele
trebuie mai întâi să treacă prin ţări terţe, achiziţia a fost făcută de la societăţi cu sediul în Danemarca
şi Regatul Unit al Marii Britanii care deţin depozite vamale în Danemarca şi în Ţările de Jos.
O parte dintre binocluri au fost exportate (Italia, Africa de Sud) şi o parte au fost revândute altor
întreprinderi care, la rândul lor, le-au exportat.

Mărfurile au fost vândute, facturate şi expediate către Foto-Frost prin procedura de tranzit comunitar
extern [articolul 12 şi urm. din Regulamentul nr. 222/77 al Consiliului din 13 decembrie 1976 privind
tranzitul comunitar (JO 1977, L 38, p. 1)], care permite transportul în interiorul Comunităţii de mărfuri
provenite din ţări terţe care nu au drept de liberă circulaţie într-un stat membru fără ca mărfurile să
fie supuse formalităţilor vamale în momentul trecerii dintr-un stat membru în altul. La fel cum făcuse
şi în cadrul operaţiunilor anterioare similare, Foto-Frost a declarat binoclurile în vederea punerii în
liberă circulaţie, a obţinut autorizaţiile necesare şi a solicitat scutirea de la plata drepturilor de import,
conform protocolului care reglementează comerţul intern german. Întrucât mărfurile fuseseră fabricate
în RDG, birourile vamale au dat curs cererii.

Totuşi, această decizie a fost contestată în septembrie 1981 de către Hauptzollamt din Lübeck-Ost.
Articolul 1 din Protocolul privind comerţul intern german din 25 martie 1957 prevede că
„întrucât schimburile comerciale dintre teritoriile germane reglementate de legea de bază a
Republicii Federale […] şi teritoriile germane în care legea de bază nu se aplică fac parte din
comerţul intern german, aplicarea tratatului nu necesită o schimbare în actualul regim aplicat
comerţului din Germania”. Cu alte cuvinte, reglementarea în cauză vizează numai schimburile
„directe” dintre Republica Federală şi RDG şi nu se poate aplica, aşadar, importurilor de mărfuri
care au traversat alte state.
������������������������������
Traducere din limba italiană.
389
În pofida acestui fapt, a adăugat biroul vamal, Foto-Frost nu era necesar să facă obiectul unei
rambursări a drepturilor vamale. Întreprinderea îndeplineşte, în fapt, condiţiile prevăzute la
articolul 5 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul (CEE) nr. 1697/79 al Consiliului
din 24 iulie 1979 privind rambursarea după vămuire a drepturilor de import sau a drepturilor
de export care nu au fost solicitate de la debitor pentru mărfurile declarate pentru un regim
vamal care presupune obligaţia de a plăti astfel de drepturi (JO L 197, p. 1). În special, aceasta
a prezentat în vamă o declaraţie completată corespunzător şi, întrucât scutirea îi fusese acordată
în mai multe rânduri în trecut, nu avea niciun motiv să pună la îndoială buna-credinţă a deciziei
luate în privinţa sa de către birourile vamale competente.

Prin urmare, cauză clasată? Nu! Suma a depăşit 2 000 ECU şi, în aceste condiţii, Hauptzollamt
nu are competenţa de a hotărî în mod direct să renunţe la rambursare [articolul 4 din
Regulamentul nr. 1573/80 al Comisiei din 20 iunie 1980 (JO L 161, p. 1)]. Prin urmare, biroul
s-a adresat ministrului federal al finanţelor care, la rândul său, s-a adresat Comisiei pentru a
stabili, pe baza articolului 6 din aceeaşi reglementare, dacă se poate evita solicitarea rambursării
în cauza de faţă. Prin Decizia din 6 mai 1983, adresată Republicii Federale, Comisia a transmis
o hotărâre negativă. A susţinut că importatoarea a avut posibilitatea să compare reglementarea
în temeiul căreia solicita să beneficieze de un drept şi circumstanţele în care s-au realizat
importurile şi, era, prin urmare, în măsură să detecteze eventualele erori comise de autorităţi.
În plus, nu este sigur că aceasta a respectat toate dispoziţiile prevăzute de reglementările în
vigoare în ceea ce priveşte declaraţiile vamale. Prin urmare, este necesar să se procedeze la
rambursarea drepturilor în sumă de 64 346,53 DEM.

Ca urmare a acestei decizii, pe care nici statul destinatar şi nici Foto-Frost nu au atacat-o în faţa
Curţii, Hauptzollamt a emis, la 22 iulie 1983, un aviz de rectificare prin care solicita întreprinderii
plata sumei indicate de către Comisie şi, în plus, 12 786,10 DEM reprezentând impozit pe cifra
de afaceri la import. În momentul respectiv, Foto-Frost s-a adresat Finanzgericht din Hamburg
pentru a ataca avizul menţionat anterior şi pentru a solicita suspendarea executării acestuia.
Prin Ordonanţa din 22 septembrie 1983, Finanzgericht a admis această cerere. În fapt,
a considerat că, în conformitate cu Protocolul privind comerţul intern german, operaţiunea
efectuată de către întreprindere trebuie să fie considerată ca scutită de la plata drepturilor.
Prin urmare, a considerat că este necesar să suspende executarea avizului de rectificare până
în momentul în care se va stabili, eventual după trimiterea cauzei în faţa Curţii de Justiţie, dacă
rambursarea după vămuire este justificată.

Reluând cauza principală, Finanzgericht a hotărât să suspende judecata şi să adreseze Curţii

următoarele întrebări preliminare (29 august 1985):

„1) Instanţa naţională poate: a) să evalueze validitatea unei decizii a Comisiei adoptate în
conformitate cu articolul 6 din Regulamentul (CEE) nr. 1573/80 al Comisiei din 20 iunie 1980
(JO L 161, p. 1), în ceea ce priveşte renunţarea de a se proceda la rambursarea după vămuire
a drepturilor vamale de import, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul
(CEE) nr. 1697/79 din 24 iulie 1979 (JO L 197, p. 1), care stabileşte că această renunţare nu este
justificată; b) după caz, să decidă în cadrul unei proceduri împotriva deciziei corespunzătoare
că trebuie să se renunţe la procedura de rambursare?

2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, litera (a), este validă Decizia Comisiei din
6 mai 1983 (REC 3/83)?

3) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, litera (a), articolul 5 alineatul (2)
din Regulamentul nr. 1697/79 trebuie interpretat în sensul că permite luarea unei decizii
discreţionare şi care poate fi reexaminată de către instanţă numai în ceea ce priveşte greşelile
390
legate de exercitarea puterii discreţionare sau permite luarea unei măsuri de echitate a cărei
legalitate poate, prin urmare, să fie reexaminată de instanţă sub orice aspect?

4) În cazul în care nu se poate renunţa la procedura de rambursare a drepturilor vamale,

în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 1697/79, mărfurile originare
din RDG, introduse în Republica Federală Germania în regim de tranzit comunitar extern, intră
în domeniul de acţiune al comerţului intern german în sensul Protocolului din 25 martie 1957,
în sensul că, la importul de astfel de mărfuri în Republica Federală nu trebuie efectuată plata
drepturilor vamale şi nici a impozitului pe cifra de afaceri la import sau, dimpotrivă, mărfurile
trebuie să fie considerate ca fiind importate din ţări terţe, în sensul că este necesar să se perceapă
drepturi vamale comunitare, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei vamale, precum şi impozit
pe cifra de afaceri la import, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din cea de a şasea Directivă
a Consiliului privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra
de afaceri?”

În această procedură, au fost prezentate observaţii scrise de către Hauptzollamt din Lübeck-Ost,
de către Comisia Comunităţilor Europene şi de către societatea Foto-Frost.

3. Pentru o mai bună înţelegere a faptelor expuse şi a problemelor cu privire la care aţi fost
solicitaţi să vă pronunţaţi, este util să reamintim reglementările comunitare în ceea ce priveşte
rambursarea după vămuire a drepturilor vamale de import şi regimul aplicabil comerţului intern
german.

Dispoziţiile comunitare sunt prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1697/79
al Consiliului, şi la articolele 4 şi 6 din Regulamentul nr. 1573/80 al Comisiei, menţionate anterior.
În conformitate cu prima dispoziţie, autorităţile competente „pot să nu procedeze la rambursarea
după vămuire a sumelor reprezentând drepturi de import […] care nu au fost prelevate ca urmare
a unor erori […], care nu puteau fi rezonabil detectate de către debitor, întrucât acesta din urmă
[…] a acţionat cu bună-credinţă şi a respectat toate dispoziţiile prevăzute de regulamentele
în vigoare în ceea ce priveşte declaraţiile sale vamale.” Celelalte două dispoziţii se aplică în
ipoteza în care valoarea drepturilor est egală sau mai mare de 2 000 ECU. În acest caz, articolul 4
prevede că autoritatea menţionată anterior „transmite Comisiei o cerere de luare a unei decizii
care conţine toate elementele de evaluare necesare [...]”. Şi – se adaugă la articolul 6 – după
consultarea unui grup de experţi naţionali reuniţi în cadrul Comitetului pentru scutirea de taxe
vamale, Comisia „ia o decizie prin care se stabileşte fie că situaţia specială examinată permite
să nu se procedeze la rambursarea drepturilor, fie că nu o permite”. Decizia este apoi transmisă
statului membru ale cărui autorităţi au solicitat instituţiei să se pronunţe.

Directiva nr. 79/695/CEE a Consiliului din 24 iulie 1979 privind armonizarea procedurilor de
punere în liberă circulaţie a mărfurilor merită, de asemenea, să fie menţionată (JO 1979 L 205,
p. 19). În fapt, articolul 10 alineatul (2) din aceasta autorizează autorităţile naţionale să verifice
şi, după caz, să modifice valoarea drepturilor deja prelevate.

Să ne referim la regimul comerţului intern german.� Astfel

�����������������������������
cum este cunoscut, se bazează
�����������
pe
trei grupe de dispoziţii: a) Acordul semnat la Berlin la 20 septembrie 1951 între Republica
Federală şi RDG privind comerţul dintre zone monetare reprezentate de marcă şi raporturile
dintre instituţiile de emisie din cele două state; b) o serie de acte cu putere de lege şi norme
administrative adoptate în timpul perioadei de ocupaţie (1949-1950) de către guvernele aliate
şi comandanţii militari aliaţi, în ceea ce priveşte controlul schimburilor comerciale şi circulaţia
mărfurilor; c) diferite regulamente de aplicare adoptate ulterior de către legiuitorul federal, între
care, cel mai recent, cel adoptat la 1 martie 1979 privind schimburile comerciale internaţionale
(Bundesgesetzblatt, I, p. 463).

391
Dispoziţiile militare menţionate la litera b), care sunt încă în vigoare, interzic, în principiu,
achiziţia şi furnizarea de mărfuri între cele două state germane.� ���������
Guvernul ������������������
federal se poate,
cu toate acestea, deroga de la această interdicţie şi, în aceste caz, operaţiunile autorizate se
efectuează prin compensare: cu alte cuvinte, plăţile respective nu se fac în monedă liber
convertibilă, ci sunt înscrise în conturi de compensare ţinute, pentru Republica Federală, de
către Deutsche Bundesbank şi, pentru Republica Democrată Germană, de către Staatsbank. Şi
aceasta nu e totul. La fel ca în cazul de faţă, operaţiunile menţionate se pot realiza printr-un stat
terţ şi, prin urmare, există riscul ca RDG să eludeze mecanismul compensării obţinând monedă
convertibilă. Pentru a evita astfel de fraude, aceleaşi dispoziţii instituie un sistem articulat de
autorizări prealabile şi de verificări ulterioare pe care guvernul de la Bonn le aplică foarte
riguros.

4. Problema ridicată de prima întrebare adresată de Finanzgericht este, în opinia noastră,

una dintre cele mai dificile pe care Curtea le-a avut de soluţionat. Este vorba, în fapt, să se
decidă dacă, în lumina articolului 177 din Tratatul CEE, instanţele inferioare din statele membre
sunt competente să decidă cu privire la validitatea actelor comunitare, fie direct, fie indirect,
şi anume să se pronunţe prin hotărâri şi ordonanţe cu privire la validitatea sau implementarea
măsurilor interne prin care aceste acte sunt aplicate. Toate părţile interveniente în procedură
v-au invitat să daţi un răspuns negativ. Vom spune de îndată că vă propunem, şi noi, să hotărâţi
în acest sens, însă cu o excepţie, având anumite îndoieli şi, mai ales, fără a cunoaşte cum este
primită o hotărâre care este conformă acestei sugestii.

Îndoielile şi îngrijorările noastre provin din constatarea unei duble realităţi: numărul considerabil
de hotărâri naţionale publicate care au primit sau au aplicat efectiv soluţii contrare şi forţa
argumentelor pe care acestea se bazează. Hotărârile pe care dorim să le menţionăm sunt în
număr de cel puţin zece şi, în şapte din ele, competenţa instanţelor naţionale a fost recunoscută
fără dubii şi fără restricţii în conformitate cu articolul 177: ne referim la hotărârile adoptate între
1966 şi 1968 de Camera a doua a Verwaltungsgericht din Frankfurt pe Main (12 decembrie 1966,
nr. AZ II/2 986/66 şi nr. II/2 987/66, 23 august 1967, nr. AZ II/2 E 24/67, 13 decembrie 1967,
nr. AZ II/2 E 79/67, 22 mai 1968, nr. AZ II/2 E 20/68 şi 27 noiembrie 1968, nr. AZ II/2 E 33/68)
şi, mai recent, de Finanzgericht din München. În fapt, la 11 septembrie 1985, această ultimă
instanţă a stabilit ferm că este lipsită de validitate o decizie prin care Comisia stabilise, într-un
caz particular, că nu trebuie să se aplice franciza drepturilor vamale.

Celelalte trei hotărâri sunt mai puţin explicite şi, în orice caz, nu se bazează direct pe articolul 177.
Prin Ordonanţa emisă la 15 iulie 1970, Finanzgericht din Düsseldorf a hotărât să nu se adreseze Curţii
cu privire la problema competenţei, întrucât, a afirmat, există motive imperioase legate de economia
de procedură pentru a se aştepta ca acestea să fie clarificate în totalitate. La fel de pragmatică a fost şi
linia abordată de High Court din Anglia. La 24 octombrie 1985, a recunoscut că este de competenţa
Curţii din Luxemburg să decidă cu privire la validitatea actelor comunitare; totuşi, acest fapt nu o
împiedică să declare lipsită de validitate o dispoziţie regulamentară de punere în aplicare a deciziei
pe care aţi luat-o în hotărârea Man Sugar, într-o cauză şi cu privire la o dispoziţie cu un conţinut
similar (Hotărârea pronunţată la 24 septembrie 1985 în cauza 181/84, Rec., p. 2889).

În fine, ultima este Hotărârea din 28 martie 1985 a Oberlandesgericht din Frankfurt am
Main. De asemenea, în opinia acestei instanţe, verificarea actelor instituţiilor, din punct de
vedere al validităţii, sunt în general de competenţa Curţii de Justiţie. Competenţa instanţei
naţionale (sau, în orice caz, a celei germane) este concepută, cu toate acestea, în două situaţii
excepţionale: prima este bazată pe o jurisprudenţă bine cunoscută a Bundesverfaßungsgericht
(a se vedea Hotărârea adoptată la 29 mai 1974) şi se produce în cazul în care compatibilitatea
unui act comunitar cu catalogul drepturilor fundamentale garantate prin „Grundgesetz” este

392
pusă în discuţie. A doua se produce în cazul în care termenele impuse pentru pronunţarea unei
hotărâri preliminare împiedică asigurarea unei protecţii eficiente pentru operatorii economici.
În această ipoteză, care are loc numai în cazul procedurii ordonanţei preşedinţiale, instanţa nu
poate declara actele „lipsite de validitate în mod evident” în raport cu dreptul comunitar.

Să revenim la argumentele invocate în sprijinul primei grupe de hotărâri. Autorii acestora

şi juriştii care le-au aprobat se bazează în special pe formularea articolului 177, de unde
rezultă un silogism cu un efect incontestabil. În primul rând, în conformitate cu litera b) de la
primul alineat, „validitatea” şi „interpretarea” actelor sunt plasate pe acelaşi plan. În al doilea
rând, din cele două alineate care urmează rezultă că, atunci când „o astfel de întrebare” este
ridicată, numai instanţele de ultim grad se pot adresa Curţii, în timp ce instanţele ale căror hotărâri
pot face obiectul unei căi de atac se pot adresa Curţii cu o întrebare preliminară. Prin urmare,
se poate concluziona, al doilea alineat nu poate fi interpretat în sensul că este de competenţa
acestor instanţe să se pronunţe cu privire la validitatea dispoziţiilor comunitare.

În opinia Verwaltungsgericht din Frankfurt, argumentele menţionate anterior trebuie, aşadar, să

fie coroborate cu o comparaţie între dispoziţia din cauza de faţă şi articolul 100 din „Grundgesetz”.
Conform acesteia, în fapt, orice instanţă are obligaţia de a sesiza Curtea Constituţională într-o
cauză, dacă aceasta consideră că dispoziţia a cărei aplicabilitate face obiectul litigiului este
contrară dispoziţiilor legii fundamentale; caracterul mai puţin peremptoriu al formulei prevăzute
la articolul 177 este, prin urmare, el însuşi o dovadă a puterii de apreciere pe care tratatul
o conferă instanţelor din statele membre.

Este contestat, conform doctrinei, faptul că acordarea acestei puteri este rezultatul unei erori
materiale sau al unei neatenţii a celor care au redactat articolul 177, în coordonarea primelor
două alineate. Dar, pentru a elimina plauzibilitatea acestei ipoteze, este suficient să se ia în
considerare faptul că autorii au avut în faţa lor modelul articolului 41 din Tratatul CECO,
care stabileşte competenţa exclusivă a Curţii. Putea să urmeze acest principiu. Dimpotrivă,
nu au făcut-o tocmai pentru că au fost inspiraţi de o altă abordare, care constă în promovarea
instanţelor naţionale la rangul de veritabile instanţe comunitare, conferindu-le puterea de a
pune în aplicare dreptul corespunzător şi, prin urmare, deopotrivă, de a nu pune în aplicare
actele considerate ca fiind lipsite de validitate (a se vedea Couzinet, „Le renvoi en appréciation
de validité devant la Cour de Justice des Communautés européennes”, în Revue trimestrielle
de droit européen, 1976, p. 660, şi Braguglia, „Effeti della dichiarazione d’invalidità degli atti
comunitari nell’àmbito dell’articolo 177 del Trattato CEE”, în Diritto communitario e degli
scambi internazionali, 1978, p. 667).

Pe de altă parte, pentru a continua, excluderea sistemului CECO şi a competenţei de a hotărî

cu privire la validitatea implicită în posibilitatea de a alege, prevăzută la alineatul (2) din
articolul 177 prezintă avantajul, care nu poate fi neglijat, de a asigura faptul că Luxemburgul
nu este copleşit de un număr mare de hotărâri de trimitere şi, prin urmare, termenele acordate
procedurilor din acţiunile principale să depăşească limitele tolerabile. Nu trebuie exagerat
riscul unei aplicări diferite a dreptului comunitar decât dacă puterea şi competenţa îl implică în
mod indiscutabil. Hotărârea instanţei naţionale care constată lipsa de validitate a unei dispoziţii
adoptate de instituţii este, în fapt, privată de aplicabilitatea sa generală, şi anume nu iese din
cadrul procedurilor legate de litigiu. Este întotdeauna posibilă iniţierea unei acţiuni împotriva
respectivei hotărâri. În orice caz, obligaţia de a se adresa Curţii pe care o are o instanţă de ultim
grad completează orice eventuală breşă, garantând, fie şi în ultimul moment, că dispoziţiile
comunitare sunt aplicate pe baza unor criterii uniforme.

Jurisprudenţa oferă, de asemenea, argumente care pledează în favoarea tezei în discuţie. În

hotărârea adoptată la 13 februarie 1979 în cauza 101/78 (Granaria BV/Hoofdproduktschap voor
Akkerbouwprodukten, Rec., p. 623), se prevede în fapt că „orice regulament […] se presupune
393
a fi valid în măsura în care o instanţă competentă nu a hotărât lipsa de validitate a acestuia;
[…] această presupunere poate fi dedusă, pe de o parte, din articolele 173, 174 şi 184 din
tratat, care rezervă numai Curţii de Justiţie puterea de a controla legalitatea regulamentelor şi
[…] pe de altă parte din articolul 177, care conferă aceleiaşi Curţi puterea de a se pronunţa în
ultimă instanţă asupra validităţii regulamentelor” (punctul 4, sublinierea noastră). Distincţia
pe care acest pasaj o introduce între cele două competenţe ale Curţii nu putea să fie – după
cum se observă – mai clară. Atunci când este vorba nu de a „anula”, ci de a „constata […]
lipsa de validitate” în cadrul unei proceduri preliminare, instanţa din Luxemburg poate doar să
hotărască cu titlu definitiv: „instanţa competentă” ordinară este, prin urmare, în mod necesar,
instanţa statului membru.

Nu se poate spune că această concluzie este contrară celor stabilite de Curte în Hotărârea Firma
Schwarze (1 decembrie 1965, cauza 16/65, Rec., p. 1081). La prima vedere, obiter dictum,
frecvent menţionat, al acestei hotărâri – „orice altă decizie permite instanţelor naţionale să
hotărască ele însele cu privire la validitatea actelor comunitare” (p. 1095) – pare să confere
Curţii o competenţă exclusivă. Însă lucrurile se prezintă în mod diferit. Este suficientă, în fapt,
lecturarea pasajului în lumina celui precedent („atunci când se pare că adevăratul obiect al
întrebărilor adresate de către o instanţă naţională îl reprezintă examinarea validităţii, mai mult
decât interpretarea actelor comunitare, Curtea este cea care trebuie să transmită de îndată
instanţei punctul său de vedere”) pentru a înţelege că instanţa din Luxemburg a prevăzut un
alt principiu: şi anume, capacitatea sa de a răspunde nu la ceea ce pare că a dorit să afle instanţa
(o interpretare), ci la ceea ce se află cu adevărat în spatele cuvintelor improprii sau conceptelor
(verificarea validităţii) (cauza Couzinet, menţionată anterior).

În plus, adevărata preocupare a Curţii în cauza de care ne ocupăm rezultă cu claritate în special
dintr-un document care nu este jurisdicţional. În „Sugestii cu privire la crearea Uniunii Europene”
(1975), se menţionează că „în mod concomitent (cu extinderea procedurii preliminare în orice
nou domeniu care poate rezulta din viitorul tratat, la fel ca din orice alt acord între statele
membre) o dispoziţie trebuie să prevadă că nicio instanţă naţională nu poate considera un act
comunitar ca fiind lipsit de validitate decât dacă şi Curtea, sesizată în prealabil, a hotărât în acest
sens, la fel ca în cadrul Tratatului CECO” (Supliment la Buletinul Comunităţilor Europene,
9/75, p. 21). Deducţia pe care o putem face din acest pasaj este evidentă: tocmai pentru că i se
sugerează să nu o facă, nu există niciun dubiu că instanţa are în momentul de actual, de iure
condito, putere de apreciere cu privire la validitatea actelor comunitare.

5. Printre argumentele care tocmai au fost rezumate, ultimele – şi anume cele extrase din
jurisprudenţa Curţii – ni se par cel mai puţin semnificative. Problema e că întrebarea care v-a
fost adresată de Finanzgericht din Hamburg reprezintă o noutate absolută. Doar în această cauză
v-aţi confruntat în mod expres cu o asemenea situaţie. Observaţiile făcute în trecut asupra unor
probleme de alt gen şi, prin urmare, de tipul obiter dicta (care, dacă impresia noastră este corectă,
sunt ambigue în mod deliberat), sunt în foarte puţină măsură capabile să clarifice problema.
În orice caz, este evident că aceste afirmaţii – şi mai ales propunerile legate de politica legislativă
de care aţi început să vă preocupaţi încă de acum 12 ani – nu produc nicio obligaţie.

Pe de altă parte, după cum am afirmat anterior, argumentele bazate pe litera articolului 177
sunt solide: solide şi, de asemenea, pline de rezultate atât de periculoase şi de anormale încât
atenuează incontestabila jenă pe care o simţim respingându-le. Suntem de acord cu punctul
de vedere al autorilor pentru care interpretarea literală a dispoziţiei produce efecte „nedorite”,
„incorecte” sau care pot crea „grave probleme”. Şi, întrucât efectele nu puteau să scape autorilor
tratatului şi noi considerăm că formularea „eliptică” a dispoziţiei care face obiectul cauzei noastre
este rezultatul unei singure erori, dar care nu a fost a acestora (Tomuschat, Die gerichtliche

394
Vorabentscheidung nach den Verträgen über die europäischen Gemeinschaften, Köln, 1964,
p. 57 şi urm.; Schumann, „Deutsche Richter und Gerichtshof der europäischen Gemeinschaften”,
în Zeitschrift für Zivilprozeß, 1965, p. 119 şi urm.; Bebr, „Examen en validité au titre de
l’article 177 du traité CEE et cohésion juridique de la Communauté”, în Cahiers de droit
européen, 1975, p. 384; Hartley, The Foundations of European Community Law, Oxford, 1981,
p. 265; Brown şi Jacobs, The Court of Justice of the European Communities, Londra, 1983,
p. 154 şi urm.; Schermers, Judicial Protection in the European Communities, Deventer, 1983,
p. 232; Boulouis, Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris, 1984, p. 213).

Anomaliile care au dus la teza pe care vă solicităm să o respingeţi sunt în număr de cel puţin patru.
Prima şi, poate, cea mai evidentă, este un paradox: cu alte cuvinte, această teză conferă instanţelor
inferioare o putere – verificarea validităţii actelor – pe care articolul 177 alineatul (3) o retrage în
mod explicit instanţelor de ultim grad (Bebr, op cit:; Telchini, „Le pronunzie sulla validità degli
atti comunitari secondo la giurisprudenza della Corte di giustizia”, în Diritto comunitario e degli
scambi intemazionali, 1978, p. 257). A doua anomalie este, cu toate acestea, cea mai importantă:
contradicţia pe care recunoaşterea puterii în cauză o produce în sistemul prin care se realizează
verificarea legalităţii actelor comunitare. După cum se ştie, articolele 173 şi 174 conferă numai
Curţii de Justiţie această responsabilitate. Nu înţelegem cum este posibil că această exclusivitate
astfel instituită trebuie retrasă, atunci când instanţa naţională, nu partea interesată, este cea care se
adresează instanţei din Luxemburg. Cu siguranţă, intervenţia acesteia este departe de a se limita
la transmiterea de documente şi, prin urmare, se reduce aria în care Curtea este solicitată să-şi
desfăşoare activitatea. Cu toate acestea, în cadrul care îi rămâne, nu se modifică natura acestei
activităţi. Cu alte cuvinte, după cum observă Bebr, evaluarea preliminară a validităţii actelor
comunitare rămâne un „control constituţional”, fie el şi unul „latent”.

Dar asta nu e totul. Anomalia pe care o evocăm nu doar că nu poate fi justificată din punct de
vedere logic. Aceasta produce efecte grave instituţionale: şi anume aduce atingere principiului
prevăzut la articolul 189, în temeiul căruia actele adoptate de instituţii trebuie să fie aplicate
într-un mod uniform pe întreg teritoriul comunitar. Însă, acest principiu răspunde unui dublu
obiectiv: asigurarea securităţii juridice şi, dacă nu chiar mai important – garantarea coeziunii
juridice a Comunităţii. Prin urmare, fie că este conştientă sau nu, instanţa dintr-un stat membru
care extinde domeniul de aplicare al intervenţiei sale până la constatarea lipsei de validitate
a unei dispoziţii comunitare introduce în sistem un factor de dezintegrare. În termeni mai clari,
hotărârea sa deschide o breşă în fundamentul pe care se bazează organismul creat prin Tratatul
de la Roma.

Se poate obiecta că această remarcă se aplică deopotrivă unei hotărâri prin care actul comunitar
este interpretat într-un mod aberant sau chiar pur şi simplu diferit de interpretarea dată de alte
instanţe naţionale şi se poate deduce că efectul va fi de a considera că articolul 177 alineatul (2)
nu a fost redactat niciodată. Dar această critică nu poate fi susţinută. În fapt, interpretarea
unei dispoziţii implică întotdeauna şi intenţia de a o aplica. Instanţa care acţionează astfel
fără cooperarea Curţii de Justiţie şi, cum acest lucru se poate cu siguranţă produce, obţine
rezultate greşite sau total absurde şi va leza, prin urmare, o serie de interese, inclusiv de natură
comunitară. Cu toate acestea, cu siguranţă nu va intra în conflict cu articolul 189 sau cel puţin
nu va compromite, în esenţa sa, norma pe care o sancţionează. Pe de altă parte, constatarea
lipsei de validitate va avea ca efect faptul că respectiva dispoziţie nu se va mai aplica; într-un
astfel de caz, pe scurt, esenţa normei este cu siguranţă compromisă.

Cu siguranţă şi, adăugăm, în numeroase cazuri, în mod iremediabil. Verwaltungsgericht din

Frankfurt şi o parte din doctrină – am constatat – neagă acest fapt şi susţin că dispoziţia nu este
aplicată în termeni generali şi abstracţi, ci pur şi simplu în cadrul unui litigiu şi că hotărârea
respectivă poate face oricând obiectul unei căi de atac. Cu toate acestea, acest argument
395
ignoră, pe de o parte, faptul că multe acte (din domeniile concurenţei, al ajutorului de stat,
al procedurilor antidumping sau în situaţii cum este cea pe care o analizăm) sunt punctuale,
şi anume, ele vizează unul sau mai multe subiecte specifice. Şi, pe de altă parte, neglijează
faptul că organismul naţional competent va declanşa o cale de atac. În fapt, astfel cum observă
un jurist spaniol care are nişte concluzii interesante cu privire la slăbiciunea sistemului nostru
de administrare indirectă, nu există nicio garanţie că acest organism identifică propriile interese
cu cele ale Comunităţii (Peláez Marón, „Ambito de la apreciación prejudicial de validez de los
actos comunitarios”, în Revista de las instituciones europeas, 1985, p. 758).

Am menţionat patru anomalii. Ultimele două au un caracter practic, dar, cu toate acestea,
nu sunt mai puţin importante. Ne referim mai întâi la faptul că a controla validitatea actelor
comunitare este o operaţiune delicată care implică o cunoaştere perfectă a dispoziţiilor standard,
adesea redactate într-un jargon dificil, chiar ezoteric, sau a datelor economice care nu sunt uşor
accesibile (exemplul dat de doctrină este „was there a surplus of apples or of mushrooms in
the Community, at a certain date?”); prin urmare, o operaţiune pentru care instanţa naţională
nu are toate dotările sau oricum mai puţine decât Curtea (Koopmans, „The Technique of the
Preliminary Question – A view from the Court of Justice”, în TMC Asser Instituut, Article 177:
Experiences and Problems, North-Holland, 1987, p. 330). În al doilea rând, instanţa nu va putea
niciodată să limiteze în timp efectele hotărârii prin care a consatat lipsa de validitate a unui
act, astfel cum îi este permis Curţii, pe baza unei celebre serii de cazuri în care a extins asupra
procedurilor preliminare norma prevăzută la articolul 174. Prin urmare, controlul său lasă
nerezolvate problemele economice pe care această prelungire intenţionează să le remedieze,
cu consecinţe posibil distructive asupra funcţionării pieţei comune.

Dacă toate aceste observaţii sunt corecte, concluzia pe care am anunţat-o de la început nu ni
se pare a fi incontestabilă, dar cu siguranţă rezonabilă şi, în orice caz, mai satisfăcătoare decât
concluzia contrară. Ne rezumăm la o simplă propoziţie: instanţă naţională care are îndoieli cu
privire la validitatea dispoziţiei comunitare va trebui să suspende hotărârea şi să se adreseze
Curţii (a se vedea, în plus faţă doctrina menţionată anterior, Ehle, „Inzidenter Rechtsschutz
gegen Handlungen der Europäischen Gemeinschaftsorgane”, în Monatsschrift für Deutsches
Recht, 1964, p. 720; Constantinesco, Das Recht der Europäischen Gemeinschaften, I,
Baden-Baden, 1977, p. 827; Daig, „Artikel 177”, în Kommentar zum EWG-Vertrag, ediţia
a treia, II, 1983, p. 395; Donner, „Les rapports entre la compétence de la Cour de Justice des
Communautés européennes et les tribunaux internes”, în Recueil des cours de l’Académie de
droit international de La Haye, 1965, p. 39; Plouvier, Les décisions de la Cour de Justice
des Communautés européennes et leurs effets juridiques, Bruxelles, 1975, p. 252; Waelbroeck,
„Commentaire à l’article 177”, în Le droit de la Communauté économique européenne, X,
Bruxelles, 1983, p. 209).

În schimb, nimic nu obligă instanţa să vă sesizeze dacă o parte îi solicită să nu aplice un act, dacă
aceasta consideră că argumentele părţii trebuie să fie respinse. În acest caz, competenţa care îi
este recunoscută instanţei de articolul 177 alineatul (2) este pe deplin operaţională, iar acest fapt,
care exclude în mod clar reducerea rolului său la simpla „transmitere a documentelor”, reduce
efectul anomaliei pe care o menţionam la începutul celei de-a patra secţiuni. În final, soluţia pe
care o propunem nu intră în conflict cu formularea prevederii, ci implică doar faptul că expresia
„o astfel de întrebare” trebuie înţeleasă într-un mod restrictiv, şi anume ca o problemă pe care
instanţa înclină să o soluţioneze în favoarea validităţii.

Am dori să mai adăugăm câteva cuvinte în sprijinul soluţiei menţionate anterior împotriva
oricărei tentative care încercă să-i restrângă aria de aplicare. Astfel, este uşor de răspuns la
observaţia că instanţa naţională poate să nu aibă autoritatea de a constata lipsa de validitate
a actului comunitar, dar are cu siguranţă competenţa de a anula măsura naţională de aplicare,
396
în condiţiile în care cele două reglementări sunt, în general, prea strâns legate pentru a face
obiectul unei evaluări separate. Cauza de faţă dovedeşte tocmai acest lucru. Din coroborarea
dispoziţiilor articolului 5 alineatul (2) a doua teză şi ale articolului 10 din Regulamentul
nr. 1697/79 rezultă că decizia referitoare la rambursarea după vămuire este adoptată în cadrul
unei proceduri speciale la nivel comunitar. În cazul în care Finanzgericht a declarat în mod
definitiv inaplicabilă decizia corespunzătoare adoptată de Hauptzollamt din Lübeck-Ost,
termenul de trei ani stabilit pentru rambursare la articolul 2 din sursa amintită riscă să expire
în timpul procedurii de apel.

Nu mai putem accepta teza, susţinută de doctrina în domeniu, conform căreia instanţa nu poate
declara inaplicabil un act comunitar decât dacă acesta este „clairement illégal” (Couzinet,
op. cit., p. 662). Aceasta este respinsă de jurisprudenţa Curţii. În special, de hotărârea Granaria
BV, menţionată anterior, unde Curtea a stabilit că orice act se presupune a fi valid atât timp
cât Curtea nu constată lipsa de validitate a acestuia, şi de Hotărârea International Chemical
Corporation (hotărârea din 13 mai 1981 în cauza 66/80, Rec., p. 1191), din care rezultă
că ilegalitatea manifestă a unui act presupune existenţa unei constatări anterioare şi asemănătoare
a Curţii.

6. Am menţionat anterior că necompetenţa instanţei naţionale de a se pronunţa cu privire la

validitatea actelor comunitare cunoaşte o „excepţie”. Observăm că aceasta se referă la o ipoteză
clar definită: problema validităţii trebuie să fie pusă în cadrul unei proceduri sumare, fără a fi
important să se afle dacă este pendinte în faţa unei instanţe inferioare sau în faţa unei instanţe
de ultim grad.

După cum am observat, Oberlandesgericht din Frankfurt am Main s-a pronunţat în acelaşi
sens. Dar o parte importantă a doctrinei (Astolfi, „La procédure suivant l’article 177 CEE”, în
Sociaal-Economische Wetgeving, 1965, p. 463; Ferrari-Bravo, „Commento all’articolo 177”,
în Commentario CEE, Milano, 1965, III, p. 1325; Bertin, „Le juge des référés et le droit
communautaire”, în Gazette du Palais, 1984, doctrine, p. 48; Daig, op. cit., p. 403) şi, ceea ce
este cel mai important, jurisprudenţa Curţii sunt, de asemenea, de acord cu această orientare.
Hotărârea adoptată la 24 mai 1977 în cauza 107/76 (Hoffmann-La Roche/Centrafarm, Rec., p. 957)
stabileşte, în fapt, că „articolul 177 alineatul (3) […] trebuie interpretat în sensul că o instanţă
naţională nu este obligată să sesizeze Curtea cu o întrebare referitoare la interpretare sau la
validitate […] în cazul în care întrebarea este adresată în cadrul unei proceduri a ordonanţei
preşedinţiale chiar dacă decizia (corespunzătoare) nu mai poate să facă obiectul unei căi de
atac, cu condiţia ca fiecare dintre părţi […] să deschidă […] o procedură de fond în cursul căreia
întrebarea tranşată provizoriu […] să poată fi reexaminată şi să poată face obiectul unei trimiteri
în temeiul articolului 177”.

Această interpretare se bazează în mod evident pe cerinţa pe care instanţa din Frankfurt a clarificat-
o, respectiv de a se evita ca termenele impuse de hotărârea de trimitere să nu afecteze protecţia
provizorie pe care operatorul economic o caută în perioada de deschidere a procedurii sumare.
Am adăuga, cu toate acestea, la condiţiile cărora Oberlandesgericht şi Curtea le subordonează
această derogare şi imposibilitatea de a recurge la alte căi de atac cum este acţiunea în anulare
în temeiul articolului 173, în cadrul căreia, după cum se ştie, se poate solicita adoptarea unor
măsuri de urgenţă.

7. A doua întrebare a Finanzgericht doreşte să stabilească dacă Decizia din 6 mai 1983 transmisă
de Comisie Republicii Federale Germania este validă. Răspunsul dat de Foto-Frost este negativ
şi se bazează pe două argumente: a) atunci când condiţiile de aplicare a articolului 5 alineatul (2)
primul paragraf din Regulamentul nr. 1697/79 sunt îndeplinite, Comisia este obligată să hotărască
dacă drepturile nu trebuie rambursate; b) în cauza de faţă, aceste condiţii sunt îndeplinite.
397
Afirmaţia de la litera a) se bazează pe formularea articolului 5 alineatul (2) coroborat cu
alineatul (1) de aceeaşi dispoziţie şi al doilea considerent din actul care îl conţine. În fapt,
alineatul (1) prevede că, în anumite cazuri, „nicio acţiune de rambursare nu poate fi iniţiată
de către autorităţile competente” şi cel de-al doilea considerent adaugă că „exercitarea unei
acţiuni de rambursare nu pare a fi în niciun caz justificată atunci când […] lichidarea iniţială
a drepturilor [...] a fost stabilită pe baza [...] unor elemente de impozitare [...] recunoscute
(de autorităţile competente) ca fiind conforme cu cele raportate de către debitor” (sublinierea
noastră). Regulamentul – consideră Foto-Frost – favorizează siguranţa juridică faţă de plata
drepturilor până la acoperirea sumelor datorate. Şi este evident că acest scop are o influenţă
asupra interpretării articolului 5 alineatul (2). În consecinţă, dacă valoarea drepturilor este mai
mare de 2 000 ECU şi condiţiile prevăzute de dispoziţie sunt îndeplinite, tot ce poate Comisia
să facă este să solicite autorităţilor naţionale să renunţe la rambursare.

Această teză nu este întemeiată. În fapt, articolul 5 alineatul (2) prevede în mod clar că autorităţile
naţionale pot să nu procedeze la rambursarea drepturilor şi articolul 6 din Regulamentul nr.
1573/80 prevede la fel de clar că este Comisia cea care „ia o decizie prin care se stabileşte fie
că situaţia specială examinată permite să nu se procedeze la rambursarea drepturilor, fie că nu
o permite”. Mai mult, deşi este adevărat că prevederile menţionate de către reclamant au drept
scop să garanteze debitorilor un maxim de securitate, ni se pare cel puţin exagerat să se afirme
supremaţia acestui principiu asupra achitării corecte a obligaţiilor. Articolul 10 alineatul (2) din
Directiva 79/695, conform căruia autorităţile naţionale sunt împuternicite să controleze şi să
modifice valorile drepturilor deja aplicate, lasă să se înţeleagă că se acordă un interes special
faptului de a se asigura că fondurile comunitare sunt maximizate.

Al doilea argument oferit de Foto-Frost se bazează pe convingerea că, în cauza de faţă, condiţiile
prevăzute de articolul 5 alineatul (2) au fost îndeplinite. Este adevărat că eroarea a fost comisă
de către autoritatea vamală germană care nu a aplicat corect Protocolul din 25 martie 1957, iar
întreprinderea nu avea cum să ştie, prin urmare, că: a) aceeaşi autoritate i-a acordat întotdeauna
scutire de la plata drepturilor vamale pentru importurile de mărfuri fabricate în RDG;
b) aplicabilitatea drepturilor asupra mărfurilor care fac obiectul litigiului nu era sigură, după
cum Finanzgericht a admis în ordonanţa din 22 septembrie 1983; c) Foto-Frost nu dispunea,
în niciun caz, de mijloacele necesare pentru a verifica situaţia sa juridică. În cele din urmă,
afirmaţia Comisiei din Decizia din 6 mai 1983, conform căreia Foto-Frost nu a respectat toate
dispoziţiile prevăzute de reglementările în vigoare în ceea ce priveşte declaraţiile vamale nu
a fost, în mod evident, întemeiată.

Această ultimă observaţie este cu siguranţă exactă (a se vedea răspunsul scris dat de Comisie la
întrebarea adresată de Curte în acest sens). Restul argumentaţiei, în schimb, nu poate fi susţinut.
O întreprindere care importă, de regulă, în Republica Federală mărfuri originare din RDG nu
poate să nu fie la curent cu reglementările aplicabile comerţului intern german. În special, nu
poate să nu fie informată că, cel puţin în ceea ce priveşte operaţiunile „triunghiulare”, şi anume
cele efectuate prin intermediul ţărilor terţe, scutirea de la plata drepturilor este exclusă de cea
mai autorizată practică judiciară naţională (a se vedea Bundesfinanzhof, Hotărârea adoptată la
3 iulie 1958, în Zeitschrift fur Zölle und Verbrauchssteuern, 1958, p. 373). Prin urmare, nu se
poate spune că a exagerat Comisia atunci când a reproşat părţii reclamante că nu a acţionat de
bună-credinţă sau cu minimul de diligenţă pe care articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr.
1697/79 îl subordonează renunţării la rambursarea drepturilor.

8. Nu este necesară analiza celei de-a treia întrebări, aceasta fiind formulată în ipoteza unui
răspuns afirmativ la prima întrebare. Rămâne, prin urmare, să se răspundă la cea de-a patra
întrebare. Vă reamintim, Finanzgericht vă solicită să stabiliţi dacă mărfurile originare din RDG

398
şi introduse în Republica Federală prin intermediul unui alt stat membru, pe baza procedurii
de tranzit comunitar extern, intră sub incidenţa comerţului intern german în sensul protocolului
anexat Tratatului CEE şi sunt, prin urmare, scutite de la plata drepturilor vamale sau dacă
trebuie să fie considerate ca fiind importate din ţări terţe, cu efectele produse de această condiţie
în ceea ce priveşte plata drepturilor vamale şi a impozitului pe cifra de afaceri.

Foto-Frost vă invită să răspundeţi conform primei variante. Nu poate fi contestat, recunoaşte

aceasta, că operaţiunile triunghiulare au fost definite într-o dispoziţie adoptată ulterior
protocolului (articolul 16 din Reglementarea federală din 1 martie 1979). Dar, este deopotrivă
adevărat că reglementarea în vigoare la data la care a fost semnat Tratatul de la Roma nu
excludea posibilitatea ca acestea să intre sub incidenţa comerţului intern german (a se vedea
Bundesfinanzhof, Hotărârea din 12 februarie 1980, şi Bundesverwaltungsgericht, Hotărârea din
26 iunie 1981, în Zeitschrift für Zölle und Verbrauchssteuern, 1980, p. 247, şi, respectiv, 1982,
p. 55). Jurisprudenţa Curţii este mult mai explicită. În hotărârea adoptată la 27 septembrie 1979
în cauza 23/79 (Geflügelschlachterei Freystadt GmbH/Hauptzollamt Hamburg-Jonas, Rec.,
p. 2789), Curtea a hotărât, în fapt că, pentru a stabili dacă protocolul se aplică unei operaţiuni
date, modalităţile de realizare a acesteia şi itinerariul urmat de mărfuri sunt lipsite de
relevanţă.

În ceea ce priveşte impozitul pe cifra de afaceri, societatea reaminteşte declaraţia guvernului

federal privind articolul 3 din A şasea Directivă a Consiliului privind armonizarea legislaţiilor
statelor membre care reglementează acest domeniu. Conform acestui text, teritoriul RDG este
considerat teritoriu naţional german, din punct de vedere al impozitului menţionat anterior.
După cum a fost recunoscut de către Ministerul Federal al Finanţelor, impozitul nu este aplicabil
mărfurilor care au drept de liberă circulaţie în zona monetară reprezentată de marca RDG şi
care sunt introduse în Republica Federală Germania în cadrul comerţului intern german.

În consecinţă, argumentaţia trebuie respinsă în ansamblul ei. Este suficient, pentru a ne convinge
de acest lucru, să observăm că Protocolul din 25 martie 1957 se referă în mod explicit la „regimul
actual” al comerţului intern german (sublinierea noastră). Acesta este motivul pentru care – iar
instanţa din acţiunea principală o recunoaşte ea însăşi, modificând astfel teza pe care o susţinuse
în Ordonanţa din 22 septembrie 1983 – nu se poate face referire decât la reglementările în
vigoare în momentul semnării tratatului. Însă, guvernul german şi Comisia au declarat, fără a
fi contestate, că operaţiunile triunghiulare fac obiectul plăţii drepturilor de import. Prin urmare,
chiar dacă le considerăm ca fiind acoperite de protocol, acest fapt nu poate avea ca efect decât
să le scutească de la plata drepturilor vamale şi, bineînţeles, de la plata impozitului pe cifra de
afaceri.

9. Având în vedere considerentele de mai sus vă propunem să răspundeţi după cum

urmează la întrebările preliminare formulate de Finanzgericht din Hamburg în Ordonanţa din
29 august 1985, în litigiul pendinte în faţa sa, între societatea Foto-Frost şi Hauptzollamt din
Lübeck-Ost:

„1) Principiul aplicării uniforme a legislaţiei comunitare secundare în toate statele membre,
prevăzut de articolul 189 din Tratatul CEE, impune interpretarea articolului 177 alineatul (2) în
sensul că, în momentul în care are îndoieli cu privire la validitatea unui act comunitar, o instanţă
naţională trebuie să suspende judecata şi să solicite Curţii să se pronunţe cu privire la întrebarea
adresată.

În mod excepţional, atunci când persoanele de drept privat nu dispun de o altă formă de protecţie
juridică şi, în special, dacă nu au dreptul de a iniţia o acţiune în anulare în temeiul articolului 173,

399
instanţa în faţa căreia se desfăşoară procedura nu este obligată să transmită Curţii o întrebare
cu privire la validitate, cu condiţia ca părţile să poată iniţia o procedură pe fond în cursul căreia
problema soluţionată temporar în procedura menţionată anterior să poată fi revizuită şi, prin
urmare, să facă obiectul unei hotărâri de trimitere, în temeiul articolului 177.

Nu există elemente care pot pune la îndoială validitatea deciziei (Rec 3/83) adoptate la 6 mai 1985
de către Comisia Comunităţilor Europene.

Protocolul privind comerţul intern german, anexat la Tratatul CEE, se referă la regimul căruia
i se supune acest comerţ din momentul semnării tratatului. Prin urmare, permite scutirea
de la plata drepturilor de import numai în cazul importurilor de mărfuri originare din Republica
Democrată Germană care, la momentul respectiv, beneficiau de acest tratament.”

400
 HOTĂRÂREA CURŢII

din 22 octombrie 1987

În cauza 314/85,

având ca obiect o cerere adresată Curţii, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către
Finanzgericht (Tribunalul financiar) din Hamburg (Republica Federală Germania), pentru
pronunţarea, în litigiul pendinte în faţa acestei instanţe, între

FOTO-FROST, CU SEDIUL LA AMMERSBEK,

şi

HAUPTZOLLAMT LÜBECK-OST,

a unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolului 177 din tratat, a articolului 5
alineatul (2) din Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului din 24 iulie 1979 privind rambursarea
după vămuire a drepturilor de import sau de export care nu au fost solicitate de la persoana
obligată să plătească pentru mărfuri plasate într-un regim vamal ce implică obligaţia de a plăti
asemenea drepturi (JO L 197, p. 1), precum şi a Protocolului cu privire la comerţul intern
german şi la problemele conexe din 25 martie 1957 şi privind validitatea unei Decizii adresate
la 6 mai 1983 Republicii Federale Germania, prin care Comisia a constatat că este necesară
rambursarea după vămuire a drepturilor de import într-un anumit caz,

CURTEA,

constituită din domnii: Mackenzie Stuart, preşedinte, G. Bosco, J. C. Moitinho de Almeida şi

G. C. Rodríguez Iglesias, preşedinţi ai camerelor, T. Koopmans, U. Everling, K. Bahlmann,
Y. Galmot, R. Joliet, T. F. O’Higgins şi F. Schockweiler, judecători,

avocat general: domnul G. F. Mancini

grefier: domnul J. A. Pompe, grefier adjunct

având în vedere observaţiile prezentate:

pentru Foto-Frost, parte reclamantă în acţiunea principală, de către H. Heemann, avocat în

cadrul Baroului Hamburg, asistat de către domnul H. Frost, în calitate de expert,

pentru Guvernul Republicii Federale Germania, de către domnul M. Seideil, în calitate de

agent,

pentru Comisia Comunităţilor Europene, de către domnul J. Sack, membru al Serviciului Juridic
al Comisiei, în calitate de agent,

având în vedere raportul de şedinţă şi în urma procedurii orale din 16 decembrie 1986,

după ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în şedinţa din 19 mai 1987,

pronunţă prezenta

�����������������������������
Limba de procedură: germana.
401
 Hotărâre

1. Întrucât prin Ordonanţa din 29 august 1985, primită la Curte la 18 octombrie 1985,
Finanzgericht Hamburg a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, mai multe
întrebări privind, pe de o parte, interpretarea articolului 177 din tratat, a articolului 5 alineatul (2)
din Regulamentul nr.� 1697/79
���������������������������
al Consiliului din 24
���������
iulie 1979
��������������������������������������
privind rambursarea după vămuire
a drepturilor de import sau de export care nu au fost solicitate de la persoana obligată să plătească
pentru mărfuri plasate într-un regim vamal ce implică obligaţia de a plăti asemenea drepturi
(JO L 197, p. 1), precum şi a Protocolului cu privire la comerţul intern german şi la problemele
conexe din 25 martie 1957 şi, pe de altă parte, privind validitatea unei decizii adresate la
6 mai 1983 Republicii Federale Germania, prin care Comisia a constatat că este necesară
rambursarea după vămuire a drepturilor de import într-un anumit caz.

2. Aceste întrebări au fost adresate în litigiul prin care Foto-Frost, cu sediul la Ammersbek
(Republica Federală Germania), cu profil de import, export şi comerţ en-gros cu articole
fotografice (denumită în continuare „Foto-Frost”), urmăreşte anularea unui aviz de rambursare
după vămuire a drepturilor de import emise de Hauptzollamt Lübeck-Ost după ce Comisia, prin
Decizia din 6 mai 1983, adresată Republicii Federale Germania, stabilise că nu era permis să se
procedeze la rambursarea drepturilor de import în cazul respectiv.

3. Operaţiunile la care se raporta rambursarea au fost importul şi punerea în liberă circulaţie

în Republica Federală Germania de către Foto-Frost de binocluri prismatice originare din
Republica Democrată Germană. Foto-Frost achiziţionase aceste mărfuri de la comercianţi
din Danemarca şi Regatul Unit, care i le expediaseră în regim de tranzit comunitar extern din
antrepozitele vamale din Danemarca şi respectiv din Ţările de Jos.

4. Birourile vamale competente au permis iniţial intrarea mărfurilor, cu scutirea de plata

drepturilor de import, luând în considerare faptul că erau originare din Republica Democrată
Germană. În urma unui control, Hauptzollamt Lübeck‑Ost, biroul vamal principal, a considerat
că trebuie plătite drepturi vamale în temeiul legislaţiei vamale germane. Această autoritate
a apreciat, cu toate acestea, că, în cazul respectiv, nu era necesar să se procedeze la rambursarea
după vămuire a acestor drepturi, deoarece Foto‑Frost îndeplinea condiţiile prevăzute la articolul 5
alineatul (2) din Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului, potrivit căruia „autorităţile competente
pot să nu procedeze la rambursarea după vămuire a sumei reprezentând drepturi de import sau
drepturi de export care nu au fost colectate ca urmare a unei erori comise chiar de autorităţile
competente, eroare care nu putea fi, în mod rezonabil, observată de debitor, acesta din urmă
acţionând cu bună-credinţă şi respectând toate dispoziţiile prevăzute de reglementările în vigoare
cu privire la declaraţia sa vamală”. Din ordonanţa de trimitere rezultă că Hauptzollamt a considerat
că Foto-Frost îşi completase în mod corespunzător declaraţia sa vamală şi că nu i se putea pretinde
să observe eroarea comisă, atâta timp cât alte birouri vamale apreciaseră, cu ocazia unor operaţiuni
anterioare analoage, că nu trebuie plătite drepturi vamale în cazul unor astfel de operaţiuni.

5. Întrucât valoarea drepturilor respective depăşea 2 000 ECU, în conformitate cu

Regulamentul nr. 1573/80 al Comisiei din 20 iunie 1980 de stabilire a dispoziţiilor de aplicare
a articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului (JO L 161, p. 1), nu îi
permitea lui Hauptzollamt să decidă singur să nu se procedeze la rambursarea după vămuire
a acelor drepturi vamale. La solicitarea Hauptzollamt, ministrul federal al finanţelor a cerut
Comisiei să decidă, în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 1573/80, dacă era permis să
nu se procedeze la rambursarea după vămuire a drepturilor în cauză.

6. La 6 mai 1983, Comisia a adresat Republicii Federale Germania o decizie negativă în

acest sens. Comisia şi-a motivat decizia afirmând că ”birourile vamale în cauză nu au făcut
402
nicio eroare atunci când au aplicat dispoziţiile de reglementare a comerţului intern german,
ci doar au acceptat ca fiind corecte, fără a le contesta imediat, informaţiile din declaraţiile
prezentate de către importator; că această modalitate de a proceda […] nu împiedică câtuşi de
puţin autorităţile în cauză să facă ulterior o rectificare în ceea ce priveşte taxarea, după cum
prevede în mod expres articolul 10 din Directiva 79/695/CEE a Consiliului din 24 iulie 1979
privind armonizarea procedurilor de punere a mărfurilor în liberă circulaţie (JO L 205, p. 19)”.
De asemenea, Comisia a considerat că „importatorul era în măsură să realizeze o apropiere
a dispoziţiilor de reglementare a comerţului intern german, a căror aplicare o solicita,
şi circumstanţele în care se derulau importurile în cauză; de aceea, importatorul putea să observe
orice eroare în aplicarea acestor dispoziţii; că s-a stabilit, de asemenea, faptul că acesta nu
respectase toate dispoziţiile prevăzute de reglementările în vigoare cu privire la declaraţiile
vamale”.

7. Ca urmare a acestei decizii, Hauptzollamt a emis avizul de rambursare după vămuire,

contestat de Foto-Frost în litigiul din acţiunea principală.

8. Foto-Frost a solicitat Finanzgericht Hamburg să dispună suspendarea executării avizului

de rambursare.� Finanzgericht
���������������������������������������������������������������������������������
a admis cererea, motivând că operaţiunile în cauză păreau să intre
în sfera comerţului intern german şi, prin urmare, erau scutite de drepturi vamale, în temeiul
protocolului privind acest comerţ.

9. Foto-Frost a sesizat ulterior Finanzgericht Hamburg printr-o acţiune pe fond pentru anularea
avizului de rambursare după vămuire.� Finanzgericht
������������������������������������������������������������
a considerat că validitatea Deciziei Comisiei
din 6 mai 1983 era discutabilă, întrucât toate condiţiile enunţate la articolul 5 alineatul (2) din
Regulamentul nr. 1697/79 al Consiliului pentru a nu se proceda la rambursarea după vămuire
păreau a fi îndeplinite. Întrucât avizul de rambursare în cauză era întemeiat pe decizia Comisiei,
Finanzgericht a apreciat că nu îl poate anula decât în cazul în care şi decizia comunitară era lipsită
de validitate. În consecinţă, Finanzgericht a adresat Curţii următoarele patru întrebări preliminare:

„1) Poate instanţa naţională să se pronunţe cu privire la validitatea unei decizii a Comisiei,
adoptate în conformitate cu articolul 6 din Regulamentul (CEE) nr. 1573/80 al Comisiei din 20
iunie 1980 (JO L 161, p. 1) cu privire la hotărârea de a nu proceda la rambursarea după vămuire
a drepturilor de import în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul (CEE)
nr. 1697/79 al Consiliului din 24 iulie 1979 (JO L 197, p. 1) şi prin care se stabileşte că decizia
de a nu proceda la rambursarea după vămuire a drepturilor de import în cauză nu se justifică
şi, după caz, poate instanţa naţională să hotărască în cadrul unei acţiuni pendinte în faţa sa că
nu trebuie să se procedeze la rambursarea după vămuire, contrar deciziei Comisiei menţionate
anterior?

2) În cazul în care instanţa naţională nu este competentă să se pronunţe cu privire la validitatea

deciziei adoptate de Comisie, este Decizia (REC 3/83) a Comisiei din 6 mai 1983 validă?

3) În cazul în care instanţa naţională este competentă să aprecieze validitatea unei decizii
adoptate de Comisie, articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr.� �����������������������
1697/79 trebuie să fie
interpretat în sensul în care acesta conferă o putere discreţionară de decizie, a cărei exercitare
poate face obiectul unui control limitat al instanţei naţionale numai pentru a stabili dacă
decizia nu constituie un abuz de putere, în caz afirmativ, specificându-se natura abuzului, fără
ca instanţa naţională să aibă posibilitatea adoptării unei decizii discreţionare, sau este vorba
despre abilitarea de a adopta o măsură echitabilă, a cărei legalitate poate fi supusă în întregime
aprecierii instanţei?

403
4) În cazul în care nu este permis, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul
(CEE) nr. 1697/79, să nu se procedeze la rambursarea după vămuire a drepturilor vamale,
mărfurile originare din Republica Democrată Germană, introduse în Republica Federală
Germania în regim de tranzit extern comunitar (procedura externă), prin alt stat membru,
se încadrează în comerţul intern german, în sensul Protocolului privind comerţul intern german şi
problemele conexe din 25 martie 1957, astfel încât, la importul în Republica Federală Germania,
aceste mărfuri nu se supun nici drepturilor vamale, nici impozitului pe cifra de afaceri la import
sau drepturile menţionate anterior trebuie percepute la fel ca şi în cazul importurilor originare
din ţări terţe, în sensul că trebuie să se perceapă, pe de o parte, drepturile vamale comunitare,
în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei vamale, şi, pe de altă parte, impozitul pe cifra de afaceri
la import, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din A şasea Directivă comunitară privind
armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitul pe cifra de afaceri?”

10. Pentru o descriere mai cuprinzătoare a faptelor şi a dispoziţiilor de drept comunitar

aplicabile, precum şi pentru expunerea observaţiilor prezentate de Foto‑Frost, Hauptzollamt
Lübeck‑Ost, Guvernul Republicii Federale Germania şi de Comisie, se face trimitere la raportul
de şedinţă.

Cu privire la prima întrebare

11. Prin prima întrebare, Finanzgericht doreşte să afle dacă are competenţa să se pronunţe
cu privire la lipsa de validitate a unei decizii a Comisiei, de tipul Deciziei din 6 mai 1983.
Finanzgericht contestă validitatea acestei decizii, pe motiv că toate condiţiile impuse la articolul 5
alineatul (2) din Regulamentul nr. 1697/79 par a fi îndeplinite în cazul de faţă pentru a nu
se proceda la rambursarea după vămuire. Acesta apreciază, cu toate acestea, faptul că, dată
fiind împărţirea competenţelor între Curte şi instanţele naţionale, astfel cum rezultă din
articolul 177 din tratat, Curtea este singura abilitată să constate lipsa de validitate a actelor
instituţiilor comunitare.

12. Ar trebui reamintit că articolul 177 din tratat îi conferă Curţii competenţa de a hotărî,
cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi a actelor instituţiilor comunitare,
precum şi cu privire la validitatea acestor acte. În conformitate cu alineatul (2) din acest articol,
instanţele naţionale pot să adreseze întrebări preliminare Curţii, iar potrivit alineatului (3) din acelaşi
articol aceste instanţe sunt obligate să procedeze astfel atunci când hotărârile lor nu pot face
obiectul unei căi de atac în dreptul intern.

13. Chiar dacă articolul 177 conferă posibilitatea instanţelor naţionale, ale căror hotărâri pot
face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, să adreseze Curţii întrebări preliminare privind
interpretarea sau validitatea unor acte, acesta nu clarifică aspectul competenţei acestor instanţe
de a constata ele însele lipsa de validitate a unor acte ale instituţiilor comunitare.

14. Aceste instanţe pot să analizeze validitatea unui act comunitar şi, în cazul în care consideră
neîntemeiate motivele privind lipsa de validitate invocate de părţi, pot să respingă aceste motive,
concluzionând că actul în cauză este pe deplin valid. Printr-o asemenea acţiune, instanţele nu
contestă existenţa actului comunitar.

15. Pe de altă parte, aceste instanţe nu au competenţa de a declara actele adoptate de

instituţiile comunitare ca fiind lipsite de validitate. Astfel cum s-a subliniat în Hotărârea
din 13 mai 1981 (International Chemical Corporation, 66/80, Rec., p. 1191), competenţele
recunoscute Curţii în temeiul articolului 177 vizează în principal asigurarea aplicării
uniforme a dreptului comunitar de către instanţele naţionale. Această cerinţă de uniformitate
este absolut necesară atunci când este vorba de validitatea unui act comunitar. Divergenţele
404
dintre instanţele statelor membre cu privire la validitatea actelor comunitare sunt de natură să
compromită însăşi unitatea ordinii juridice comunitare şi aduc atingere cerinţei fundamentale
a securităţii juridice.

16. Aceeaşi concluzie poate fi desprinsă şi în ceea ce priveşte necesitatea de a asigura

coerenţa sistemului de protecţie jurisdicţională instituit prin tratat. Trebuie reamintit în acest
sens că acţiunea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare privind validitatea constituie,
ca şi acţiunea în anulare, o modalitate de control al legalităţii actelor adoptate de instituţiile
comunitare. După cum a evidenţiat Curtea în Hotărârea din 23 aprilie 1986 (Partidul ecologist
„les Verts”/Parlamentul European, 294/83, Rec., p. 1339), „prin dispoziţiile articolelor 173 şi
184, pe de o parte, şi prin articolul 177, pe cealaltă parte, tratatul a instituit un sistem complet de
căi de atac şi de proceduri cu scopul de a încredinţa Curţii controlul legalităţii actelor adoptate
de instituţii”.

17. Întrucât articolul 173 îi conferă Curţii competenţa exclusivă de a anula un act al unei
instituţii comunitare, coerenţa sistemului impune să îi fie rezervată tot Curţii competenţa de a
constata lipsa de validitate a aceluiaşi act, în cazul în care aceasta este invocată în faţa instanţei
naţionale.

18. De asemenea, trebuie subliniat că cea mai în măsură să se pronunţe cu privire la validitatea
actelor comunitare este Curtea. În temeiul articolului 20 din Protocolul privind Statutul Curţii
de Justiţie a Comunităţilor Europene, instituţiile comunitare ale căror acte sunt contestate au
dreptul să intervină în faţa Curţii pentru a apăra validitatea acestor acte. De asemenea, în temeiul
articolului 21 alineatul (2) din acelaşi protocol, Curtea poate solicita instituţiilor comunitare
care nu sunt parte în proces orice informaţii pe care le consideră necesare pentru cauza pendinte
în faţa sa.

19. Ar trebui adăugat că o serie de ajustări ale dispoziţiei potrivit căreia instanţele naţionale
nu sunt competente ele însele să constate lipsa de validitate a actelor comunitare pot fi impuse
în anumite condiţii în cazul unei proceduri de urgenţă, situaţie la care nu se face însă trimitere
în întrebarea preliminară adresată de instanţa naţională.

20. În consecinţă, răspunsul la prima întrebare este că instanţele naţionale nu sunt, ele însele,
competente să constate lipsa de validitate a actelor emise de instituţiile comunitare.

Cu privire la a doua întrebare

21. A doua şi a treia întrebare pornesc de la premisa că operaţiunile în cauză erau de fapt
supuse plăţii drepturilor vamale. În cazul în care Curtea era singura competentă să se pronunţe
cu privire la validitatea deciziei adoptate de Comisie, Finanzgericht doreşte să afle prin a doua
întrebare preliminară dacă decizia respectivă este validă.

22. Este necesar să se sublinieze că dispoziţiile articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 1697/79 prevăd trei condiţii precise care trebuie îndeplinite pentru ca autorităţile competente
să nu procedeze la rambursarea după vămuire. Dispoziţiile articolului menţionat trebuie
interpretate în sensul că, în cazul în care, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, debitorul are
dreptul să fie scutit de rambursarea drepturilor în cauză.

23. Ar trebui analizat în continuare dacă cele trei condiţii enunţate la articolul 5 alineatul (2)
din Regulamentul nr. 1697/79 sunt îndeplinite în speţă. Curtea poate, într-adevăr, să verifice
materialitatea faptelor care stau la baza unui act comunitar şi concluziile juridice pe care
instituţia comunitară le-a realizat în temeiul acestuia, în situaţia în care, într-o acţiune pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare privind validitatea, se susţine că acestea sunt inexacte.

405
24. Prima condiţie enunţată prin dispoziţia menţionată anterior este ca drepturile să nu
fi fost percepute ca urmare a unei erori comise chiar de autorităţile competente. În această
privinţă, trebuie respins argumentul Comisiei potrivit căruia autorităţile vamale nu au comis,
ele însele, o eroare, ci au pornit iniţial de la premisa că datele incluse în declaraţia completată de
Foto-Frost sunt exacte, astfel cum erau îndreptăţite să o facă în temeiul articolului 10 din
Directiva 79/695/CEE a Consiliului. În conformitate cu dispoziţia menţionată, în cazul în care
drepturile au fost calculate pe baza datelor neverificate cuprinse în declaraţia vamală, se poate
proceda ulterior la o verificare a acestei declaraţii şi la o rectificare a valorii drepturilor calculate.
În cazul de faţă, astfel cum a recunoscut însăşi Comisia în observaţiile sale şi în răspunsul la
o întrebare adresată de Curte, declaraţia Foto‑Frost conţinea toate datele obiective necesare
pentru aplicarea dispoziţiei în cauză, iar aceste informaţii erau corecte. În aceste condiţii,
verificarea ulterioară pe care au efectuat-o autorităţile vamale germane nu a evidenţiat niciun
element nou. În consecinţă, drepturile vamale la importul mărfurilor respective nu au fost,
de fapt, percepute ca urmare a unei erori a autorităţilor vamale în aplicarea iniţială a dispoziţiei.

25. A doua condiţie este ca debitorul să fi acţionat cu bună-credinţă, şi anume acesta să nu fi

fost în măsură să observe eroarea autorităţilor vamale. În această privinţă, trebuie reamintit că
judecătorii specializaţi de la Finanzgericht Hamburg au apreciat, în Ordonanţa de suspendare
a executării din 22 septembrie 1983, că perceperea unor drepturi vamale în cazul unor asemenea
operaţiuni este cât se poate de discutabilă. Finanzgericht a considerat că asemenea operaţiuni
par să aparţină domeniului comerţului intern german şi, în consecinţă, sunt scutite de drepturile
vamale, în temeiul protocolului cu privire la acest comerţ. Cu toate acestea, Finanzgericht
a evidenţiat faptul că situaţia este neclară, atât în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, cât şi
în ceea ce priveşte jurisprudenţa naţională. În aceste condiţii, nu se poate considera în mod
rezonabil că Foto-Frost, o societate comercială, putea să observe o eroare comisă de autorităţile
vamale. De asemenea, având în vedere că operaţiunile anterioare analoage fuseseră scutite de
la plata unor astfel de drepturi vamale, cu atât mai puţin trebuia Foto-Frost să suspecteze că s-a
comis o eroare.

26. A treia condiţie este respectarea de către debitor a tuturor dispoziţiilor reglementărilor în
vigoare în ceea ce priveşte declaraţia sa vamală. În această privinţă, trebuie subliniat că însăşi
Comisia, în răspunsul la o întrebare adresată Curţii, a admis, contrar celor afirmate în Decizia din
6 mai 1983, că Foto-Frost completase în mod corespunzător declaraţia vamală. De asemenea,
niciun element din dosarul prezentat Curţii nu este de natură să dovedească contrariul.

27. Din cele menţionate anterior, rezultă că toate condiţiile enunţate la articolul 5 alineatul (2) din
Regulamentul nr. 1697/79 au fost îndeplinite în acest caz. În consecinţă, Foto‑Frost avea dreptul să
fie scutită de la rambursarea după vămuire a drepturilor în cauză.

28. În aceste condiţii, Decizia adresată la 6 mai 1983 Republicii Federale Germania, prin
care Comisia constata că trebuie să se procedeze la rambursarea după vămuire a drepturilor de
import într-un anumit caz, nu este validă.

Cu privire la a treia întrebare

29. În a treia întrebare adresată Curţii, Finanzgericht întreabă dacă, în situaţia în care are
competenţa să declare lipsa de validitate a deciziei adoptate de Comisie, aplicarea articolului 5
alineatul (2) din Regulamentul nr. 1697/79 depinde de o decizie discreţionară pe care instanţa
naţională poate să o controleze numai în ceea ce priveşte abuzul de putere („Ermessensfehler”)
sau depinde de o măsură echitabilă, verificabilă în toate privinţele.

406
30. Având în vedere răspunsurile la prima şi a doua întrebare, a treia întrebare rămâne fără
obiect.

Cu privire la a patra întrebare

31. A patra întrebare este adresată Curţii din perspectiva în care nu rezultă din răspunsurile
la primele întrebări că Foto-Frost are dreptul să fie scutită de la rambursarea după vămuire.
Finanzgericht doreşte să afle dacă într-o astfel de situaţie operaţiunile în cauză intră în sfera
comerţului intern german în sensul protocolului cu privire la acest comerţ, ceea ce implică, în
opinia sa, că acestea sunt scutite de drepturi vamale.

32. Având în vedere răspunsul la a doua întrebare, a patra întrebare rămâne fără obiect.

Cu privire la cheltuielile de judecată

33. Cheltuielile efectuate de către Guvernul Republicii Federale Germania şi de către Comisia
Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări.
Întrucât procedura are, în raport cu părţile în acţiunea principală, un caracter incidental faţă de
procedura din faţa instanţei naţionale, este de competenţa acestei instanţe să se pronunţe cu
privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Finanzgericht Hamburg, prin
ordonanţa din 29 august 1985, hotărăşte:

1. Instanţele naţionale nu sunt, ele însele, competente să constate lipsa de validitate a

actelor emise de instituţiile comunitare.

2. Decizia adresată la 6 mai 1983 Republicii Federale Germania, prin care Comisia
constata că trebuie să se procedeze la rambursarea după vămuire a drepturilor de
import într-un anumit caz, nu este validă.

Mackenzie Stuart Bosco Moitinho de Almeida Rodríguez Iglesias

Koopmans Everling Bahlmann Galmot Joliet O’Higgins Schockweiler

Pronunţată în şedinţă publică la Luxemburg, 22 octombrie 1987.

Grefier Pentru preşedintele A. J. Mackenzie Stuart

P. Heim G. Bosco

407
 INDEX

A
absenţa drepturilor persoanelor de drept
privat, 79
absenţa încălcării drepturilor fundamentale,
109
absenţa sancţiunilor prevăzute de directivă,
329
absenţa unei îndoieli rezonabile, 307
abuz de putere, 22, 23, 24
acces la încadrarea în muncă, 329, 330, 331,
332, 333, 334, 338, 339, 340, 341, 342, 343,
345, 346, 347, 357, 358, 367, 368, 369
acces la ocupare şi condiţii de muncă, 354
acord de exclusivitate, 178, 179, 181, 183,
189, 193
acord de exclusivitate,
acordarea unei despăgubiri, 329
Acordul Benelux, 66
act administrativ, 16, 28
act neanulat, 15
act unilateral, 89, 93
acte ale instituţiilor, 329
acte ale instituţiilor Comunităţii, 15
acţiune, 16, 17, 18, 19, 21, 26, 27, 28, 51, 53,
84, 111, 116, 118, 134, 136, 153, 158, 165,
166, 180, 189, 190, 192
acţiune administrativă, 24
acţiune în anulare, 21, 26, 29, 30, 31, 35, 38,
39, 40, 97, 397, 405
acţiune în despăgubiri, 15, 28, 29, 30, 37, 38,
185
acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri
preliminare, 51, 72, 80, 250, 311, 321, 327,
405
acţiunea persoanelor de drept privat
împotriva unei decizii adresate „unei alte
persoane”, 15
409
admisibil, 16, 28, 92, 183
admisibilitate, 18, 19, 21, 26, 28, 54, 58, 83,
109, 178, 191, 285, 307
admisibilitatea acţiunii, 18, 19
agricultură, 47, 125, 109
ajutoare acordate de către state, 79
alegerea sancţiunilor de către statele membre,
329
angajament de a importa sau de a exporta,
120, 123
angajator, 146, 230, 232, 233, 237, 239, 250,
255, 334, 336, 337, 341, 342, 355, 357, 358,
361, 365, 366, 372, 374, 375, 376
angajatori, 46, 230, 231, 232, 233, 235, 236,
237, 239, 242, 250, 255, 258, 259, 329, 331,
332, 333, 334, 335, 336, 337, 338, 339, 340,
341, 342, 343, 345, 346, 349, 352, 355, 357,
358, 359, 361, 365, 366, 372, 374, 375, 376
anulare, 16, 17, 21, 31, 35, 38, 42, 65, 69, 97,
109, 110, 121, 122, 145, 166, 228, 250, 336,
381, 402, 403
anularea angajamentului de export sau de
import, 109
aplicabilitate, 150, 167, 171
aplicabilitate directă, 261
aprovizionare, 23, 81, 86, 91, 92, 93
armonizare legislativă, 79
articolul 3 din directiva 64/221 a Consiliului,
205
articolul 5 alineatul (1), 354, 355, 363, 369,
376
asociere la un grup neinterzis, 205
aspecte de fapt şi de drept, 17, 52, 82, 111
atingere adusă ordinii publice naţionale,
205
autonomia, uniformitatea şi eficacitatea
dreptului comunitar, 109
autoritate publică, 143
autoritate de res judicata, 270, 280, 284
autorizaţie de suspendare, 22
B
bază juridică, 80, 132, 239
beneficiar, 110, 119, 120
C comerţ, 112, 115, 120, 134, 135, 179, 181,
cale de atac, 44, 60, 87, 100, 148, 210, 253,
259, 266, 272, 308, 314, 317, 318, 319, 320,
326, 328, 336, 346, 347, 348, 377, 383, 393,
395, 396, 397, 404, 405
capacitate de reprezentare, 88
capacitate de reprezentare internaţională, 80
capacitate juridică, 80, 88
caracterul obligatoriu al unei directive, 355,
374
cauţiune, 109, 110, 111, 113, 120, 126, 130,
135
cauze conexate, 10, 13, 14, 15, 22, 182, 184,
188, 318, 325, 358
caz de forţă majoră, 109
CEE, 18, 21, 50, 51, 60, 63, 79, 81, 82, 87,
93, 110, 111, 112, 114, 117, 122, 123, 144,
146, 147, 148, 149, 150, 154, 158, 159, 180,
182, 185, 186, 187, 192
cerere, 16, 17, 19, 20, 22, 26, 28, 51, 59, 60,
82, 83, 107, 109, 110, 178, 179
cerere de anulare, 18, 20, 21, 22
cerere de constatare a unui prejudiciu, 15
cerere de despăgubiri, 20, 21, 22, 25, 26
cerere de interpretare, 80, 88
cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 50, 72, 74,
79, 109, 143, 178, 205, 226, 261, 265, 272,
275, 285, 307, 329, 354, 377
certificat, 111, 114, 115, 116, 117, 119, 121,
123, 124, 125, 130, 131, 135, 136, 137, 138,
139, 141, 145, 178, 180, 182, 183, 184, 185,
187, 188, 190, 191, 192, 193, 194
certificat de autenticitate, 178, 185, 193,
194
certificat de origine, 180, 183, 185, 187, 188,
190, 192
certificat de import şi de export, 109, 110,
111, 114, 117, 123
410
certitudine juridică, 268, 270, 282, 284, 291,
377
cheltuieli de judecată, 18, 28, 29, 63, 64, 92,
93, 122, 164, 194
clasificare, 51, 62, 63, 64
clauză de exceptare, 143, 152, 162
comercializare, 81, 86, 91, 92, 93
comercializarea unui produs, 285
comerţ intracomunitar, 178, 192
183, 184, 185, 186, 187, 193
Comisia, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23,
24, 25, 26, 27, 51, 54, 55, 56, 59, 61, 62, 63,
80, 81, 83, 84, 85, 86, 89, 90, 92, 110, 111,
112, 113, 114, 116, 117, 120, 121, 122, 123,
124, 127, 128, 129, 131, 139, 140, 141, 142,
146, 151, 156, 157, 159, 160, 164, 169, 170,
181, 182, 185, 186, 187, 188, 189, 190, 191,
194
Comisia Comunităţii Economice Europene,
16
Comitetul Economic şi Social, 61, 169
competenţa comunitară şi competenţa
naţională, 226
competenţa Curţii, 50, 57, 58, 60, 62, 79, 83,
268, 392
competenţa de apreciere a instanţei naţionale,
307
competenţă exclusivă, 21, 60, 94, 227, 229,
245, 247, 249, 251, 282, 283, 327, 377, 393,
394, 405
comportament personal, 205
Comunitatea Economică Europeană, 51, 79
concediere, 335, 347, 354, 355, 356, 357,
358, 359, 360, 361, 363, 368, 369, 371, 372,
373, 375, 376
concept, 261, 354
concesionar, 179, 181, 185, 189, 190, 193
concluzii, 17
concurenţă, 22, 81, 84, 86, 92, 93, 117, 178,
179, 181, 185, 187, 190, 193
condiţia cetăţeniei, 144, 149, 153, 154, 155,
157
condiţii de concediere, 354
condiţii de declinare a competenţei, 261
condiţii de muncă, 167, 215, 238, 258, 330,
332, 338, 339, 347, 355, 357, 358, 359, 360,
361, 363, 367, 368, 369, 372, 375, 376
condiţii şi limite, 285
conflict între dreptul comunitar şi o lege
ulterioară naţională, 261
conflict între lege şi tratat, 98
constatarea lipsei de validitate, 377
context economic şi juridic, 178, 179, 193
control jurisdicţional, 80, 98, 205, 215, 224
controlul legalităţii actelor instituţiilor, 377
Corte Suprema di Cassazione, 9, 307, 309,
317, 319, 320
criteriu, 178, 307
cuantum, 16
cuantumul prejudiciului, 22
Curtea Constituţională, 84, 98, 99, 100, 263,
265, 266, 267, 269, 271, 276, 278, 279, 280,
281, 283, 393
Curtea de Justiţie, 20, 29, 54, 57, 61, 62, 63,
80, 82, 85, 92, 109, 112, 113, 115, 118, 122,
132, 144, 146, 160, 180, 182
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene,
63
D drept naţional contrar, 261
data de la care produce efecte, 226
daune-interese, 16, 28, 190
decădere, 270
decizie, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 22, 23, 24,
25, 26, 27, 28, 53, 54, 55, 62, 84, 128, 132,
137, 148
decizie de inadmisibilitate, 55
decizie individuală, 22, 34, 35
denumire de origine, 178, 180, 181, 183,
184, 191, 192, 193
derogare, 40, 58, 59, 65, 76, 88, 144, 145,
151, 172, 174, 188, 199, 200, 202, 205, 216,
352, 361, 368, 397
despăgubire adecvată, 329
destinatar, 16, 19, 20, 27, 28
destinatarii unei decizii, 16
determinare, 307
diferenţe între legislaţiile naţionale, 285
Directiva 76/207, 329, 330, 331, 333, 334,
335, 336, 340, 341, 342, 343, 344, 345, 346,
347, 348, 349, 351, 352, 353, 354, 355, 356,
357, 358, 359, 360, 361, 362, 363, 365, 366,
369, 371, 372, 373, 375, 376
discriminare, 81, 86, 91, 93, 160, 178, 181,
411
185, 193, 354
discriminare directă, 226
discriminare indirectă, 226
discriminare privind accesul la încadrarea în
muncă, 329
dispoziţie, 23, 25, 56, 83, 86, 88, 89, 110,
112, 115, 118, 121, 122, 125, 128, 132, 133,
140, 142, 143, 145, 146, 147, 154, 155, 156,
159, 164, 166, 167, 170, 172, 187, 188
dispoziţii direct aplicabile, 261
dispoziţii juridice fundamentale, 143, 161
domeniu de aplicare, 143, 285
drept administrativ, 59
drept aplicabil, 23
drept comunitar, 19, 51, 55, 56, 60, 61, 81,
84, 85, 88, 89, 90, 109, 113, 114, 116, 118,
132, 133, 140, 151, 157, 166, 167, 185, 186,
205, 261
drept de stabilire, 79, 80, 143
drept de trimitere pentru oricare instanţă
naţională, 307
drept vamal, 17, 22, 44, 47, 54, 51, 57, 58,
59, 63, 64, 72, 77, 135, 255
dreptul justiţiabililor de a introduce o acţiune,
15
drepturi, 16, 20, 21, 22, 26, 30, 40, 43, 44,
46, 47, 48, 50, 51, 52, 53, 55, 57, 60, 61, 62,
63, 64, 66, 69, 72, 79, 80, 81, 86, 88, 89, 90,
91, 93, 96, 97, 102, 106, 109, 111, 113, 115,
116, 118, 128, 149, 151, 155, 157, 167, 170,
171, 177, 179, 187, 193, 205, 206, 208, 209,
211, 214, 215, 216, 218, 220, 221, 223, 225,
230, 231, 232, 233, 234, 235, 236, 237, 238,
241, 244, 255, 256, 257, 260, 261, 264, 266,
267, 273, 276, 279, 317, 321, 337, 342, 364,
373, 379, 381, 382, 385, 386, 387, 390, 391,
401, 402, 403, 406, 407
drepturi de import, 52
drepturi fundamentale, 109, 115, 118, 120,
132
drepturi individuale, 50, 51, 52, 62, 64, 79,
80, 81, 90, 91, 226
drepturi individuale ale persoanelor de drept
privat, 79
drepturi vamale, 16, 17, 19, 20, 21, 22, 23,
25, 27, 50, 51, 55, 56, 57, 59, 62, 63, 64, 169,
170, 402, 406
 E F
efect direct, 51, 61, 62, 64, 81, 90, 91, 143, fapte şi procedura scrisă, 144
154, 157, 167, 170, 205, 354 forţă majoră, 109, 110, 111, 112, 113, 115,
efect în raporturile dintre stat şi persoane de 117, 120, 121, 122, 123, 124, 125, 138
drept privat, 354 fundament juridic, 88, 109, 118
efecte imediate, 50
efecte obligatorii, 15, 27 G
efectele prescripţiei, 260
garanţii, 111, 112, 113, 114, 115, 116, 117,
egalitate, 226 118, 119, 120, 122, 123, 124, 126, 129, 130,
egalitate de tratament, 329, 335, 337, 348, 131, 133, 136, 137, 138, 139, 140, 141, 142,
352, 354, 358, 369, 371 148, 152, 187, 191
egalitate de tratament între bărbaţi şi femei,
329 H
egalitate de tratament pentru femei şi bărbaţi,
354 hotărâre preliminară, 10, 11, 50, 52, 55, 59,
64, 66, 74, 76, 79, 82, 83, 87, 94, 107, 110,
eliminare, 226 144, 179, 206, 227, 228, 259, 262, 263, 283,
emitere, 111, 116, 119, 122, 125, 129, 130, 286, 308, 309, 310, 312, 313, 314, 315, 317,
137, 139, 140, 141 318, 322, 326, 327, 330, 346, 356, 367, 393,
401, 405
evaluare de către instanţa naţională de ultim
grad, 307 hotărâre de trimitere, 180, 189
evaluarea validităţii, 377 hotărâri preliminare privind interpretarea,
82, 144, 179
excepţie, 26, 55, 57, 90, 92, 117, 125, 126,
135, 143, 145, 146, 147, 149, 155, 162, 163,
164, 171, 174, 175 I
excepţie cu privire la vârsta minimă de
pensionare, 354 import, 17, 23, 52, 53, 58, 59, 62, 63, 81, 86,
92, 109, 110, 111, 113, 114, 115, 116, 117,
excepţie de inadmisibilitate, 20, 26, 58 119, 120, 121, 124, 125, 129, 130, 131, 134,
excepţie de la interdicţia de discriminare pe 135, 136, 137, 138, 139, 140, 141, 170, 179,
criterii de sex, 355, 373 180, 181, 183, 184, 186, 187, 188, 189, 190,
191, 193
excepţie în materie de securitate socială,
354 importator, 20, 22, 26, 27, 110, 113, 115,
121, 122, 131, 134, 135, 136, 178, 180, 185,
excludere, 354, 377 189, 190, 191, 192, 193, 194
exercitare, 143 importator care îndeplineşte condiţii
exercitarea autorităţii publice, 143, 145, 146, prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din
147, 148, 149, 150, 151, 152, 153, 154, 158, regulamentul nr. 1697/79, 377
162, 163, 164, 166, 168, 172, 173, 174, 175, importatori-distribuitori, 181
176, 177
impozit pe cifra de afaceri, 28
existenţă, 307
impozitare, 51
expirare, 109, 143
inaplicabilitatea automată a normelor
exportator, 110, 113, 115, 121, 122, 131, existente, 261
135, 136, 181, 184, 192
incompatibilitatea cu tratatul a oricărei
exporturi, 81, 86, 92, 114, 115, 116, 119, practici constituţionale ce rezervă
129, 130, 131 soluţionarea conflictului unei autorităţi alta
decât instanţa sesizată, 261
incompetenţa Curţii, 60
instanţă naţională, 51, 56, 60, 80, 83, 87, 88,
157, 167
412
instanţe naţionale, 51, 56, 60, 61, 62, 64, 79,
80, 81, 87, 88, 89, 90, 91, 93, 155, 157, 177
instituţii comunitare, 51, 61, 109, 113, 116,
147, 155, 156, 168, 170
instituţiile Comunităţii, 19, 118, 157
interdicţia introducerii unor noi măsuri
restrictive, 79
interdicţie, 50, 51, 62, 64, 80, 178, 188, 189
interdicţie absolută, 75, 76
interpretare, 15, 50, 79, 150, 172
interpretare anterioară de către Curte a
problemei de drept în cauză, 307
interpretarea tratatului, 17, 31, 50, 55, 58,
60, 62, 73, 80, 83, 87, 89, 94, 95, 100, 321
interpretare nerestrictivă a dispoziţiilor din
tratat, 15
interpretare strictă, 354
interzicerea unor noi măsuri restrictive, 80
ipso jure, 96, 270, 273
izvor de drept, 109, 118
Î monopoluri, 80, 81, 91, 92, 93
întrebări preliminare, 261, 307, 377
J
jurisprudenţa Curţii de Justiţie, 26
justiţiabili, 64, 81, 90
L necompetenţa instanţelor naţionale, 377
liberă circulaţie, 178, 188, 192, 193, 194,
205
libertatea de a sesiza curtea, 308
libertatea de stabilire, 85, 90, 143, 146, 147,
148, 151, 154, 155, 156, 157, 158, 160, 161,
162, 163, 164, 165, 167, 169, 171, 172, 173,
174, 177
limbă de procedură, 18
limitare, 143
limitare a suveranităţii, 80
limitarea definitivă a drepturilor suverane
ale statelor membre, 79
limite, 79, 307, 354
lipsă de temei, 15
lipsă de validitate, 377, 378, 383, 384, 393,
413
394, 396, 397, 404, 405, 406, 407
lipsă de validitate a actelor comunitare, 405
lipsă de validitate a actelor emise de
instituţiile comunitare, 405, 407
litigiu, 17, 51, 59, 60, 83, 87, 120, 164, 166,
171, 194
lucrători, 205, 226
lucrători de sex masculin şi lucrători de sex
feminin, 226, 329, 354
M
majorare, 50, 52, 54, 58, 59, 62, 63, 64
majorare ilicită, 51
măsură unilaterală, 80, 88
măsuri adoptate de instituţii, 354
măsuri cu efect echivalent, 178, 285
măsuri cu efect echivalent cu cel al restricţiilor
cantitative la import, 285, 297, 298, 303
măsuri de garanţie, 178
măsuri de drept naţional, 80
monopoluri naţionale, 80
monopoluri naţionale care prezintă caracter
comercial, 285
N
necesitatea de a garanta eficacitatea
directivelor, 329
neîndeplinirea obligaţiilor, 50, 58, 79
nivel de taxare, 51, 63, 64
normă comunitară, 56, 81, 93, 167
normă de drept, 19, 20, 26, 56, 57, 109, 113,
118
norme comunitare, 93
noţiune, 15, 50, 109, 178, 285, 307
O
obiect, 16, 20, 24, 28, 59, 60, 63, 80, 81, 92,
93, 115, 116, 120, 122, 151, 158, 164, 179,
182, 183, 193, 194, 307
obiectul unui apel, 315
obligaţie, 20, 37, 58, 59, 60, 61, 62, 66, 73,
74, 84, 86, 87, 90, 96, 98, 104, 120, 122, 124,
125, 131, 133, 136, 147, 155, 165, 173, 175,
182, 185, 227, 228, 232, 233, 238, 239, 240,
247, 248, 249, 250, 255, 260, 263, 266, 273,
274, 336, 338, 346, 347, 349, 354, 358, 364,
365, 366, 372, 373, 378, 382, 395, 426
obligaţie de abţinere, 20
obligaţie de a introduce o acţiune pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare, 307,
311
obligaţie de sesizare, 308, 319, 320
obligaţie de supraveghere a Comisiei, 79
obligaţie de trimitere, 307
obligaţii, 19, 20, 31, 33, 50, 51, 57, 60, 61,
67, 69, 70, 71, 72, 80, 84, 88, 98, 99, 102,
113, 114, 116, 120, 125, 126, 130, 131, 134,
136, 139, 141, 148, 149, 155, 168, 169, 175,
177, 179, 187, 193, 200, 210, 211, 212, 221,
232, 233, 235, 236, 240, 241, 246, 254, 255,
261, 269, 273, 308, 315, 318, 336, 337, 343,
346, 348, 349, 355, 362, 363, 364, 365, 374
obligaţii ale instanţelor naţionale, 329
obligaţii şi competenţe ale instanţei naţionale
sesizate, 261
observaţii, 112, 146, 182, 183, 185, 186,
187
observaţii scrise, 146, 180, 182
obstacol pentru adoptarea actelor legislative
contrare dreptului comunitar, 261
obstacole în calea comerţului intracomunitar,
285
opozabil, 80, 88, 93, 131, 167, 203
ordine juridică, 51, 56, 61, 80, 88, 89, 118,
167
ordine juridică comunitară, 79, 98, 231, 257,
265, 269, 281, 315
ordine publică, 205
ordine publică naţională, 205
ordonanţă preşedinţială, 26, 43, 44, 46, 47,
48
organizarea comună a pieţelor, 109, 110,
116, 117
organ legislativ, 110, 114, 119, 122, 158
P 167, 205, 218
pârâtă, 16, 17, 18, 20, 23, 24, 25, 26, 27, 28,
112
Parlamentul European, 61, 127
participare directă şi specifică, 143
414
patrimoniu juridic, 51, 61
pensie de stat, 354, 355, 356, 361, 371, 373,
376
perioadă de tranziţie, 143, 146, 154, 155,
156, 157, 158, 159, 160, 161, 164, 166, 168,
169, 170, 171, 187
perioadă de valabilitate, 111, 112, 116, 119,
121, 123, 130, 141
perioadă de validitate, 20
permis de circulaţie, 180
persoană de drept privat, 15, 18, 19, 27, 50,
51, 56, 60, 61, 62, 79, 80, 89, 90, 125, 157,
175, 177
persoană fizică sau juridică, 26
persoane private, 19
pertinenţă, 50
piaţă comună, 20, 24, 85, 90
pieţe comune, 60
politica comercială comună, 25
politică agricolă, 24
politică de asociere a dreptului la pensie de
stat şi a concedierii, 354
politică socială, 226, 329, 354
politică vamală, 57
posibilitate de a invoca o directivă împotriva
unei persoane de drept privat, 354
poziţie tarifară ex, 17, 43, 46, 47
poziţii ex, 17, 31
precedente, 104, 227, 315, 328, 350
prejudiciu, 16, 17, 19, 20, 21, 22, 26, 28,
138, 180
prejudiciu general, 21
prejudiciu individual, 21
prejudiciu material, 21
prevedere specifică a tratatului, 285
prevederi legislative, 143, 161
principii generale, 109
principiu fundamental, 205
principiul liberei circulaţii a lucrătorilor,
principiul nediscriminării, 141, 219, 224,
258, 348
principiul remunerării egale a lucrătorilor de
sex masculin şi a celor de sex feminin pentru
aceeaşi muncă prestată, 226, 236
principiul supremaţiei dreptului comunitar,
261, 273
principiul tratamentului naţional, 143, 161,
162
probleme de interpretare, 307
procedura introducerii acţiunii, 19
procedură, 15, 26, 50, 79, 182
procedură a ordonanţei preşedinţiale, 378,
384, 397
procedură de decizie, 19
procedură de rambursare după vămuire, 378
procedură orală, 20, 26, 157, 190
procedură scrisă, 16, 18, 28, 131, 228, 263,
367
procedură scrisă şi orală, 16, 28
proceduri de rambursare după vămuire, 378
producător, 179, 187, 192, 193
produs autentic, 178, 193, 194
produs comercial, 81, 92, 93
profesii liberale, 144, 163, 164, 176, 177
protecţie acordată de către instanţele
naţionale, 226
protecţie indirectă, 19
Protocolul de la Bruxelles din 25 iulie 1958,
65
punere în aplicare de către statele membre,
329
putere executivă, 98
putere de apreciere a autorităţilor naţionale,
205
puteri discreţionare, 23, 25
R self-executing, 96, 97, 99, 101, 102, 103,
rambursarea drepturilor vamale, 22, 38, 382,
389, 391
rambursarea după vămuire a drepturilor de
import, 377, 378, 379, 381, 389, 390, 401,
402, 403, 406, 407
rambursarea după vămuire a drepturilor de
import sau de export, 377
reclamant, 16, 19, 20, 27, 28, 29, 146, 153,
154, 157, 158
reclamanta, 16, 17, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25,
26, 28, 52, 54, 63, 112, 113, 119, 120, 121,
122, 142
recurgere inadmisibilă la normele de drept
415
constituţional naţional, 109
regim juridic, 81, 91, 93
registrul permiselor de liberă trecere, 180
reglementare comercială, 178, 192
regulament de procedură, 15, 16, 20, 26, 28,
29, 63, 92, 122
relevanţa întrebărilor, 307
remunerare, 226
resortisant al unui alt stat membru, 205
resortisanţi, 19, 20, 51, 56, 57, 60, 61, 62,
80, 81, 85, 86, 88, 90, 91, 92, 93, 136, 143,
147, 148, 151, 154, 155, 157, 160, 161, 163,
165, 167, 168, 170, 171, 172, 173, 176, 193
restituirea garanţiei, 117, 123
restituirea taxelor, 275
restricţie, 154, 178, 181, 184, 185, 186, 187,
193
restricţii, 79, 80, 143, 178, 205, 285
restricţii cantitative, 91, 102, 106, 178, 181,
182, 185, 187, 188, 191, 192, 193, 194, 198,
199, 204, 288, 289, 292, 295, 324
resurse proprii ale Comunităţilor Europene,
377
retroactivitate, 226
revendicări, 226
revizuire, 51, 63, 64
S
schimburi, 53, 81, 87, 92, 93, 119, 165, 182,
184
schimburi comerciale, 81
securitate juridică, 226
104, 252, 253
sesizarea curţii, 261, 307
sesizare din oficiu a curţii, 307
sferă de aplicare, 15, 27, 143, 157, 162, 307
sistem de drept comunitar, 56
sistem juridic, 80, 88, 90, 91
solicitare, 15, 16
stat angajator, 354
stat membru, 18, 19, 54, 55, 57, 58, 63, 64,
80, 83, 84, 89, 90, 109, 118, 124, 139, 142,
147, 151, 154, 155, 157, 160, 162, 163, 165,
166, 167, 168, 170, 171, 172, 174, 178, 183,
193, 194
state membre, 19, 20, 21, 23, 24, 25, 27, 51,
52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63,
80, 81, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93,
110, 112, 115, 118, 119, 120, 126, 127, 132,
134, 135, 139, 140, 141, 142, 143, 147, 148,
150, 151, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 159,
160, 161, 162, 163, 165, 167, 168, 169, 170,
171, 172, 173, 174, 176, 177, 178, 179, 181,
183, 185, 186, 188, 190, 191, 192, 193
statele membre ale CEE, 50, 79
statu-quo, 102, 105
strictă interpretare, 205
supremaţia normelor comunitare, 79
supremaţie, 261
suspendare, 17, 23, 25, 26, 99, 264, 381,
384, 390, 403
suspendarea drepturilor vamale, 24, 25, 31,
35, 40
T 377
ţară de origine, 178, 181, 184, 186, 187, 192,
193, 194
Tariefbesluit, 52, 53, 54, 59, 62, 66
Tariefcommissie, 7, 50, 51, 53, 54, 55, 57,
59, 60, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 70, 73, 75, 77
tarif, 17, 51, 53, 58, 62, 63, 64
tarif vamal, 25
Tariful Vamal Comun, 17, 24, 191
taxe, 51, 62, 64
taxe cu efect echivalent, 51, 53, 61, 62, 64,
70, 71, 106, 168, 170, 275, 317
416
taxe fixe, 317
temei legal, 60, 133
teoria actului clar, 314, 315, 316, 323, 324
termen de valabilitate, 109
transfer de competenţă, 80, 96, 128
Tratatul CECO, 33, 34, 35, 36, 37, 41, 96,
252, 393, 394
Tratatul CEE, 15, 18, 19, 20, 26, 27, 50, 51,
52, 53, 54, 57, 58, 59, 60, 79, 80, 81, 82, 88,
109, 110, 111, 112, 113, 115, 117, 143, 144,
145, 146, 148, 149, 150, 154, 155, 157, 158,
159, 162, 164, 178, 179, 181, 186, 187, 188,
189, 190, 192
Tratatul de Instituire a Comunităţii
Economice Europene, 29, 51, 63, 64, 92,
122, 177
U
uniformitate în aplicarea dreptului comunitar,
uree-formaldehidă, 52
V
validitate, 59, 80, 87, 109, 110, 111, 112,
113, 117, 118, 121, 122, 124, 131, 132, 138,
139, 140, 142, 187
validitatea unei decizii, 382, 390, 402, 403
validitatea unui act comunitar, 377, 399,
404
vârsta de la care un angajat are dreptul la
pensie în funcţie de sex, 354