Titlu: Contractului Social la Hobbes, Lockes și Russeau

Autor: Ella Lenuța Nica

Contractului Social la Hobbes, Lockes și Russeau.........................................................................................2

I.Introducere.................................................................................................................................................2

II.Contextul în care au trăit și gândit Teoreticienii Contractului Social........................................................2

II.1. Hobbes..............................................................................................................................................2

II.2. Locke............................................................................................................................................3

III.3.Russeau.............................................................................................................................................3

VI. Contractualismul lui Hobbes..................................................................................................................5

0
V. Contractualismul lui Locke: Două tratate despre guvernământ (1689)....................................................9

VI. Contractualismul lui Russeau...............................................................................................................11

VII: Asemănări și deosebiri între cei teoreticieni ai Contractului social: Hobbes, Locke și Russeau.........15

ANEXE......................................................................................................................................................18

Anexa 1: Thomas Hobbes.......................................................................................................................18

Anexa 2: Jhon Locke...............................................................................................................................18

Anexa 3: Jean Jacques Rousseau............................................................................................................21

Anexa 4: Comparații: Contractul social în viziunea lui Hobbes şi Locke și Russeau................................23

Contractului Social la Hobbes, Lockes și Russeau

I.Introducere
În vremea monarhiilor medievale ale anilor 1600, Burghezia încerca să îcupe un loc de cinste în
cadrul societății….Nu avea noblețe sau titlu, dar avea capital. Moralitatea era tot mai des invocată
pentru bunul mers al omenirii…În realitate, Contarctul Social, de la începuturile sale făcea apel la
moralitate, la drepturile și îndatoririle oamenilor, la cedarea de autoritate către cineva care să îi
reprezinte, să îi conducă. În funcție de perioada în care au trăit, de cultura lor, de clasa socială
căreia îi aparținea, teoreticienii contractualismului care, în linii mari urmăreau punctele mai sus
enunțate, se diferențiază între ei. Religia nu este negată, dar ea nu ale un loc deosebit. Oamenii
sunt ce sunt în urma propriilor opțiuni, nu a unei voințe divine. Această abordare era
revoluționară, în condițiile în care biserica și monarehia erau cele care decideau în lume.

1
Pentru a înțelege mai ușor cei trei teroreticieni care și-au expus tezele Privind Contractukl
Social, la diferențe considerabile de timp- 1651; 1689; 1762- începem prin a-i prezenta, în
ordinea în care au trăit evenimentele ce i-au inspirat; Anexele Thomas Hobbes; Jhon Locke și
Jean-Jacques Rousseau prezentate la finalul lucrării clarifică de ce acești teoreticieni au gândit
așa, ce i-a determinat, de ce se aseamănă și de ce se deosebesc între ei.

Printre primii teoreticieni ai secolului XVII - XVIII-lea ce vorbesc despre contract social și
natural de drepturi sunt cei trei mai gânditori:

1. Thomas Hobbes - Leviathan 1651, ( În timpul Revoluțieie Engleze 1640-1688);

2. Jhon Locke - Al doilea tratat despre guvernământul civil 1689, ( la un an după Revoluția
Engleză);

3. Jean-Jacques Rousseau - Contractul social 1762 .

II.Contextul în care au trăit și gândit Teoreticienii Contractului Social

II.1. Hobbes
Hobbes, lucra cu nobilii englezi și a scris la 1651, când, în timpul Revoluțieie Engleze, Anglia
era măcinată de frământări, iar nevoia de stabilitate era acută, spune că oamenii, prin natura lor,
sunt conflictuali, invidioși și că au nevoie de un Contract social între ei, din care suveranul,
monarhul nu era parte, acesta fiind autoritatea supremă. La început, dat fiind contextul, el publică
tezele sale sub anonimat.

II.2. Locke
Locke trăiește tot în Anglia. Lucrează cu un om de stat englez, tot pe timpul Revoluției engleze,
plină de frământări. Tatăș șui era puritan de carieră militară ( puritanii au susținut tabăra
parlamentară, nu pe monarhul totalitar), iar directorul școlii în care el s-a format, avea opinii
asemănătoare. Este lesne de înțeles acum de ce Locke are, la 30 de ani distanță, o altă viziune
asupra soluției- Oamenii, în starea lor naturală, colaborează, sunt buni, dar trebuie, pentru binele
comun, să delege anumite puteri….așa apare separarea puterilpor în stat. Suveranul, dacă nu
reprezintă voința publică, dacă nu judecă cu dreaptă măsură, ca orice altă putere reprezentativă,
poate fi schimbat de majoritate. Tot de la Loccke avem ideea de majoritate. Contractul Social,

2
pentru Locke, este încheiat între oameni, dar și între oameni și cei care îi conduc, le reprezintă
înteresele.

În domeniul filosofiei politice, Locke este autorul cu cele mai solide îndreptăţiri la titlul
de întemeietor al liberalismului politic. Lui îi datorăm prima expunere articulată şi
consecventă a unei viziuni liberale1. Scrierile sale politice au ilustrat şi impus câteva
coordonate teoretice definitorii ale liberalismului politic: constituţionalismul, guvernul
limitat, separarea puterilor în stat, regim politic reprezentativ, respectarea proprietăţii
individuale, supremaţia legii, instituirea toleranţei, etc.

Pledoaria lui Locke pentru regula majorităţii este apreciată a fi o contribuţie

importantă la instaurarea principiului majorităţii (conform căruia „majoritatea decide”).
În viziunea sa, obligaţia principală a celui ce consimte să intre într-o asociere politică este
ca el „ să se supună hotărârilor majorităţii şi aceasta să ia decizii pentru el”, întrucât voinţa
majorităţii reprezintă voinţa întregului corp politic.

III.3.Russeau

La 111 ani după Contractul lui Hobbes și la 73 de ani după Locke, în Franța, tot pe fondul unor
mari frământări sociale2, cănd Regele Franței poerduse respectul supușilor săi- al nobililor pentru
că, la Palat îți luase o metresă liberală, burgheză, al poporului prin măsurile sale și ca urmare a
spovedaniei pe care o făcuse pe când era pe moarte, din care reieșea că era un monarh păcătos,
care pierdea ligitimitatea poporului. În această perioadă a trăit Jean Jacqtes Russeau. Mama sa a
mulrit la scurt timp după ce l-a adu pe lume pe Russeau. Tatăl, ceasornicar, citea mult și orice. La

1
Informații preluate din Blendea Sev, Teza de doctorat privint opera lui Locke.
2
Evenimente care au precedat Revoluția franceză (1789-1799) a fost un eveniment major al epocii moderne, care a
dus la răsturnarea Vechiului Regim și la instaurarea unei noi ordini politice și sociale în Franța.
Franța a experimentat toate sistemele de guvernare trecând succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul
de drept divin, lamonarhia constituțională, după model britanic, în care domină principiul „regele domnește, dar nu
guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie, libertatea și egalitatea tuturor cetățenilor.
Revoluția franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franței, trecerea la epoca modernă. Perioada
revoluționară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale(starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea;
starea III-a burghezia, țărănimea și păturile orășenești sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea
III-a reprezenta 98% din populația franceză) și căderea Bastiliei, și se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18
Brumar a lui Napoleon Bonaparte. Ideile liberale și naționale propovăduite de Revoluția franceză s-au răspândit în
toată Europa, având ca efect intensificarea luptei națiunilor asuprite împotriva dominației străine. Revoluția
franceză completează șirul marilor revoluții ale epocii moderne, fiind precedată deRevoluția engleză și Revoluția
americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecție până la Revoluția Rusă din 1917.

3
fel a făcut și Russeau, fără a se bucura de o educație deosebită, asemeni înaintașilor săi. A fost
auto-didact, luând de ici, de colo ce îi convenea. Francezul vedea, ca soluție pentru perioada
tulbure pe care o travesra Franța, perioadă în care el nu o ducea pe roze și banii constituiau o
problemă- fapt ce îl transformă , cumva, în parvenit, Un Contract Social, dar puțin diferit de cei
doi englezi dinaintea sa: Russeau crede că, în starea lor naturală, oamenii sunt buni, că tehnologia
i-a făcut pe oameni să aibă timp liber și să nutrească sentimente de invidie pentru cei care aveau
mai mult. Oamnii trebuie să fie parte a unui Contract Social, să pună totul la comun, pentru că
proprietatea privată era sursa inegalității, credea el, să administreze la comun, să se conducă
singuri.

Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală 3. Lucrările sale, ,,Discurs asupra
inegalității de avere” și ,,Contractul social”, exprimă aspirațiile micii burghezii din care făcea
parte. Considera sursa inegalității și a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea
trebuia limitată. De asemenea, milita pentru participarea tuturor cetățenilor la viața politică, statul
trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului.

Ca o curiozitate, Locke, profesor, și-a pus amprenta asupra unui nou sistem de educație, mult mai
prietenos și practic pentru copii. În pedagogie, Locke recomandă să se deștepte în copil
dispozițiile naturale, să se țină seama de individualitatea lui, să se predea un învățământ intuitiv,
să fie pregătit pentru muncă printr-o activitate plăcută. Contribuții interesante a adus Locke și în
domeniul moralei.

Ei bine, Russeau, care și-a abandinat toți cei cinci copii la orfelinat, de cum s-au născut, scrie și el
o lucrare în care emite teorii în ce privește metodele de educație ale copiilor, fapt pentru care este

3
Spre xeosebire de contemporanii săi, Voltaire și Montequieu. Iluminismul a reprezentat o mișcare ideologică și
culturală, care s-a manifestat pe parcursul secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună rațiunea în centrul tuturor
lucrurilor și să ,,lumineze” națiunea prin educație și cultură.
Iluminiștii erau mai mult scriitori decât filosofi, ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau.
Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate
împotriva inechităților sociale, superstițiilor, intoleranței religioase. A criticat Vechiul Regim și Biserica militând
pentru libertatea cuvântului, a gândirii și egalitatea tuturor oamenilor în fața legii. Considera că relele societății pot
fi îndreptate prin alianța între monarhi și filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.
Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o operă importantă. În 1721 a publicat ,,Scrisorile
persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa și care critică realitățile continentului nostru și anume:
intoleranța religioasă, instituțiile culturale și de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea ,,Spiritul legilor”
teoretizează principiul separării puterilor în stat. Considera monarhia constituțională forma de guvernare cea mai
eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă și judecătorească erau independente una față de cealaltă.

4
atacat de Voltaire, contemporanul său parizian, pe motiv că nu are căderea profesională și morală
să vorbească despre educația copiilor.

VI. Contractualismul lui Hobbes

Filosofia lui Hobbes exclude teologia. Filozofia lui se preocupă decât de soarta obiectelor,
naturale și artificiale, create de om cu alte cuvinte, acelea care pot fi "calculate" rațional. Teoria
sa cea mai de succes a fost ceea despre starea naturală și contractul social (dreptul natural).

Prin opera sa principală, "Leviathan" (1651), Hobbes( avea 63 ani) a devenit fondatorul filosofiei
statale moderne. Dat fiind că starea naturală a omului reprezintă "bellum omnium contra omnes"
(războiul tuturor împotriva tuturor), oamenii încheie un contract social prin care transferă
drepturile individuale către stat. Legitimitatea statului constă și în datoria sa de a garanta
securitatea.

Hobbes pornește de la premiza că egoismul domină natura umană. De aici rezultă necesitatea
apariției statului ca o creație artificială. Filozofia politică a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul
stat (suveran) - individ (cetățean), de notiunea și rolul dreptului natural în societate și de distincția
dintre drept (jus) și lege (lex).

Leviathan este lucrarea fundamentală a filozofului Thomas Hobbes. Prin această lucrare, Hobbes
devine fondatorul teoriei politice a iluminismului, contractualismul. Conform acestei teorii
oamenii sunt parte a unui intelegeri (contract), prin care ei renunță la o parte din drepturile lor în
favoarea suveranului. Prin aceasta, Hobbes incearca sa ofere un fundament filosofic pentru
existenta monarhiei in Anglia.

Prin agrearea contractului, ca soluție rațională, indivizii părăsesc starea de natură, caracterizată ca
un „război împotriva tuturor”, dar și prin sintagma celebră „Homo homini lupus” (Omul este lup
cu ceilalți). Motivul deciziei de a parasi aceasta stare este dorinta de siguranta. Astfel, oamenii,
organizandu-se intr-o societate, isi cedeaza libertatea, vointa si alte drepturi naturale unui
conducator, in schimbul protectiei oferite de acesta.

Trebuie inteles faptul ca filosofii contractualisti percep omul ca fiind o fiinta asociala, avand o
inlcinatie naturala catre autonomie. Oamenii sunt anteriori statului, societatii. Starea de natura
este una prestatala. Aceasta teza se opune conceptiei aristotelice care considera ca omul este prin
nastere o fiinta sociala ("zoon politicon").

5
Pentru a-l înțelege și mai bine, trebuie să amintim că ”Leviathan” a apărut în timpul Revoluțieie
Engleze4.

Starea de natură se caracterizează prin domnia egalităţii: toţi oamenii sunt egali, deoarece fiecare,
chiar şi cel mai slab, are întotdeauna forţă ca să-l ucidă pe cel mai puternic (dacă este nevoie,
recurge la un şiretlic sau se aliază cu alţii). Dar egalitatea oamenilor în starea de natură constă, de
asemenea, în faptul că toţi posedă prudenţa şi înţelepciunea practică născute din experienţă.
Egalitate în iscusinţă şi în aptitudini, dar şi în speranţa de a-şi atinge scopurile. De aici decurg trei
cauze ale ostilităţii dintre oameni în starea de natură: rivalitatea, neîncrederea, vanitatea; trei
tipuri de agresiune legate de căutarea profitului, a securităţii sau a renumelui.

Rivalitate, deoarece oamenii care îşi doresc acelaşi lucru vor deveni duşmani. Într-adevăr, dacă
agresorul nu se teme de nimic altceva decât de forţa altor oameni, dacă un om plantează,
seamănă, construieşte sau are un teren bun, este foarte probabil că ceilalţi se vor strădui, unindu-
şi forţele, să-l jefuiască atât de roadele muncii lui, cât şi de viaţă sau libertate. Iar acest agresor
va fi, la rândul lui, posibila victimă a unei agresiuni.

Din aceasta decurge o neîncredere generalizată, deoarece prudenţa impune oamenilor să

anticipeze şi să acţioneze astfel încât, cu ajutorul forţei, să pună stăpânire pe suficient de mulţi
oameni, încât să nu mai aibă de ce să se teamă de vreo putere ostilă. Totuşi, acţionând astfel, nu
vor găsi un punct de echilibru, deoarece există oameni pe care dorinţa de a se folosi de puterea pe
care au căpătat-o îi va duce mai departe decât le-o cere propria lor securitate, ceea ce îi va face pe
ceilalţi să-şi mărească forţa pentru a se apăra.

4
Revoluția engleză, eveniment major al epocii moderne dar și al istoriei Angliei, desfășurată în perioada 1640-1688.
Debutul său a fost marcat de convocarea parlamentului de către regele Carol I Stuart, în 1640, fiind urmat de un
război civil sângeros între susținătorii regelui (cavalerii) și tabăra parlamentară (capetele rotunde). În cele din urmă,
tabăra parlamentară va ieși victorioasă, monarhia va fi înlăturată (1649) și se va instaura "republica", apoi
protectoratul, avându-l în frunte pe Oliver Cromwell.Acum apare Contractul social propus de HOBBES. La puțin
timp după moartea sa, se va produce restaurația Stuarților (1660-1688). Tentativele regilor Stuarți de a reinstaura
absolutismul monarhic, precum și frica de catolicism a unora dintre supuși, va determina burghezia, aliată cu noua
nobilime, să înlăture definitiv de la tronul Angliei dinastia Stuart, și să-l aducă pe Wilhelm de Orania, ca regent al
Angliei, în noiembrie 1688. Instalarea pe tron a acestuia, fără nici un fel de incident, a intrat în istorie sub numele
de ,,Revoluția glorioasă”. Revoluția engleză a fost prima din marile revoluții ale epocii moderne, urmată cronologic
de Revoluția americană respectiv Revoluția franceză. Revoluția engleză a impus în lume modelul monarhiei
constituționale (nota bene: Anglia nu are o constituție, în înțelesul modern al cuvântului, ci un pachet de legi care
practic fac cât o constituție, de aceea o numim monarhie parlamentară), bazată pe principiul separării puterilor în
stat.
6
Mândrie pentru că în „companie” sau în „societate”, fiecare se aşteaptă să fie stimat de către
ceilalţi, tot atât pe cât se stimează el însuşi şi doreşte să obţină recunoaşterea valorii pe care el
crede că o are, iar aceasta merge până la a face rău celorlalţi ca să-şi atingă scopul.

Iată de ce, atât timp cât oamenii nu sunt supuşi unei puteri comune, ei au drepturi naturale, dar
acestea intră în contradicţie unele cu altele, ceea ce le face să devină total ineficiente: fiecare
poate să-şi însuşească tot ce îşi doreşte, dar nici o proprietate nu este garantată. Astfel, dacă nici o
instituţie nu îi ţine pe oameni la respect, ei ajung într-o stare de război al tuturor împotriva tuturor
(bellum omnium contra omnes), fapt care nu permite apariţia tehnicii, a artelor, a ştiinţei, iar
condiţia oamenilor este astfel comparabilă cu cea a sălbaticilor din America.

Societatea civilă, commonwealth-ului, republica, statul – termeni folosiţi de Hobbes în opoziţie

cu starea de natură - ia naştere ca urmare a încheierii unui contract: oamenii, toţi şi fiecare,
renunţă în favoarea unui suveran (prinţ sau adunare) la dreptul pe care îl au asupra oricărui lucru.
Mulţumindu-se cu atâta libertate câtă le trebuie, oamenii renunţă la drepturile lor care ar dăuna
păcii reciproce, iar viaţa socială se pacifică, politizându-se. O dată instituită suveranitatea
(!”suveran” nu are sensul de „monarh”, ci de deţinător al puterii supreme!), aceasta creează o
comunitate politică: ea primeşte de la oameni, prin clauze reciproce, dreptul de a folosi forţa şi
resursele tuturor, în vederea instaurării păcii şi a apărării comune. „Subiectul” politic este deci un
om care scapă, printr-un calcul raţional şi rezonabil, de cvasi-animalitate, pentru a accede la o
viaţă cu totul umană.

Astfel, spre deosebire de Aristotel, Hobbes nu crede că omul este un animal politic, considerând
că politica transformă un animal în om. Hobbes plasează Răul în natură (socialul nonpolitic) şi
Binele în instituţie (societatea politică sau civilă).

Trebuie subliniat că respectivul contract se stabileşte numai între viitori supuşi, nu şi între viitori
supuşi şi suveran; suveranul instituit prin contract nu este parte a contractului. Stabilirea unei
convenţii se întemeiază pe existenţa unei speranţe rezonabile potrivit căreia cealaltă parte va
respecta termenii convenţiei în cauză: nu pot avea într-un mod rezonabil această speranţă – luând
în calcul pasiunile şi situaţia originară a omului – decât dacă o putere infinit superioară propriei
mele puteri, cât şi a celuilalt, este în măsură să garanteze contractul. Este, aşadar, necesar ca nici
eu, nici celălalt să nu putem revendica nimic împotriva Suveranului, ceea ce s-ar întâmpla dacă

7
acesta ar fi parte a convenţiei. Cu alte cuvinte, cel care reprezintă garanţia şi nervul convenţiei nu
poate fi parte a acestei convenţii.

Aşadar, dacă unui individ îi sunt atribuite drepturi şi puteri ce îl aşează infinit deasupra celor care,
înaintea contractului, îi erau egali, nu mai există între el şi aceştia din urmă nici un motiv al
ostilităţii, cel puţin a ostilităţii înnăscute din întâlnirea reciprocă a indivizilor egali. Această
inegalitate esenţială este cea care defineşte figura Suveranului.

Hobbes foloseşte cuvântul „civil” şi pentru a-l opune lui „sălbatic”: societatea civilă este locul
civilizaţiei, al dezvoltării artelor, al tehnicilor, al plăcerii de a trăi. Apariţia, prin contract, a
suveranului absolut nu aduce cu sine numai pacea, ci şi condiţiile unei vieţi pe care o putem
califica drept burgheză. Războiul, o dată oamenii scoşi deliberat din starea de natură, este doar un
război între naţiuni. În societatea civilă, viaţa este un bun superior, inalienabil.

Thomas Hobbes a afirmat că acordul bărbaților de a abdica de la drepturile lor în favoarea

autorității absolute a guvernului ( fie monarhie sau parlament).

V. Contractualismul lui Locke: Două tratate despre guvernământ (1689)

Locke scrie impotriva absolutismului, impotriva asa-zisului drept divin, impotriva lanturilor
facute de om, iar nu de natura sau de divinitate. Filozofia sa este triumful libertatii, deoarece
starea de natura, in conceptia ganditorului englez, este una a posibilitatilor, nu a constrangerilor
generate de razboiul hobbesian.
Un tratat ce se citeste usor, ideile decurgand firesc, din realitati ale lumii si societatii
contemporane autorului, la fel de actuale in zilele noastre. O lectura esentiala pentru studentii si
cercetatorii constructiei juridico-politice a statului modern.

John Locke este personalitatea tutelară a liberalismului modern; nu în sensul de ideolog al unui
curent politic doctrinar (liberalismul „de partid”), ci al spiritului politic liberal modern, care
animă mai multe platforme doctrinare sensibil diferite, situate fie în zona de centru-dreapta, fie în
cea de centru-stânga a spectrului politic. John Locke este recunoscut, în general, ca întemeietor al
constituţionalismului modern, al teoriei politice (dominante astăzi) privind democraţia
reprezentativă, precum şi al filosofiei drepturilor şi libertăţilor civice.

8
Al doilea tratat despre guvernământ a fost cea mai influentă operă a lui John Locke. Punctul său
de plecare este teza că oamenii sunt egali de la natură şi deci nimic nu poate plasa pe cineva sub
autoritatea cuiva altfel decât cu consimţământul său.

John Locke subliniază deosebirea dintre autoritatea politică de alte tipuri de dominaţie:
stăpân/slugă; soţ/soţie; părinte/copil; cuceritor drept/agresor înfrânt. El subliniază că fiecare
dintre aceste raporturi este limitat la câte o funcţie particulară sau la anumite împrejurări
particulare şi că utilizarea lor ca analogii în sfera politicului nu poate genera decât confuzie şi
asuprire.

Starea naturală este prezentată de John Locke ca fiind una de deplină libertate şi egalitate politică
şi juridică între oameni, în care aceştia stăpânesc în comun tot ceea ce Dumnezeu le-a dăruit şi nu
au nici un superior pământesc legitim. Legea naturală coincide cu cerinţele Raţiunii şi este scrisă
în minţile sau inimile oamenilor. Ea interzice (în virtutea egalităţii recunoscute) vătămarea unui
om de către altul şi dă fiecăruia dreptul de a pedepsi pe cei vinovaţi de încălcarea ei, în virtutea
dreptului la autoconservare şi la conservarea umanităţii, legea fiind însoţită de o putere executivă.

Jhon Locke credea că drepturile umane au fost inalienabile, și că domnia lui Dumnezeu, prin
urmare, trebuie înlocuită cu autoritatea guvernului.

În domeniul filosofiei politice, Locke este autorul cu cele mai solide îndreptăţiri la titlul de
întemeietor al liberalismului politic. Lui îi datorăm prima expunere articulată şi consecventă a
unei viziuni liberale5. Scrierile sale politice au ilustrat şi impus câteva coordonate teoretice
definitorii ale liberalismului politic: constituţionalismul, guvernul limitat, separarea puterilor în
stat, regim politic reprezentativ, respectarea proprietăţii individuale, supremaţia legii, instituirea
toleranţei, etc.

Pledoaria lui Locke pentru regula majorităţii este apreciată a fi o contribuţie importantă
la instaurarea principiului majorităţii (conform căruia „majoritatea decide”). În viziunea sa,
obligaţia principală a celui ce consimte să intre într-o asociere politică este ca el „ să se supună
hotărârilor majorităţii şi aceasta să ia decizii pentru el”, întrucât voinţa majorităţii reprezintă
voinţa întregului corp politic.
5
Informații preluate din Blendea Sev, Teza de doctorat privint opera lui Locke.
9
Semnificaţia capitală a operei politice lockeene este legată de idealul eliminării arbitrariului
şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. După Locke, legile sunt necesare pentru însăşi
supravieţuirea unei comunităţi. În lipsa unei reguli stabile şi a unui judecător comun la care
să apeleze pentru a hotărî controversele dintre ei, oamenii se află încă în starea naturală.
Judecătorul „comun”, la care se referă Locke, este, puterea legislativă şi cea executivă, existente
în cadrul societăţii. În gândirea lockeană, atât supunerea cât şi exercitarea cârmuirii, trebuie
dirijate de legi, nimeni neputând fi exceptat de la aplicarea legii. Supunerea datorată puterii
supreme, adică legislativului „este îndrumată de acele legi pe care ea le adoptă”, aceasta nefiind
altceva decât supunerea faţă de lege. Cârmuirea, nu poate fi exercitată arbitrar, conform bunului
plac sau după hotărâri improvizate, ci atât prin intermediul unor legi „stabile”, „promulgate” şi
imparţiale, cât şi a unor „judecători autorizaţi recunoscuţi” care să rezolve disputele apărute
conform acelor legi. Din cauza nevoii de flexibilitate, Locke susţine că unele activităţi, de mare
importanţă pentru comunitate, trebuie dirijate în mai mică măsură după legi pozitive, stabilite
anterior, trebuind lăsate „pe seama prudenţei şi înţelepciunii” acelora cărora le-au fost
încredinţate aceste activităţi. În acest sens, se referă la puterea federativă, care constă în
„adminstrarea siguranţei şi a interesului public în afară”. El are în vedere şi existenţa unor
situaţii în care practic este imposibil să determini acţiunea după reguli, utilizând în acest sens
conceptul de prerogativă. Prerogativa este definită ca „putere de a acţiona după voie în vederea
binelui public, fără prescripţia legii şi uneori chiar împotriva ei”, putere ce trebuie să
aparţină executivului. Este vorba de acele situaţii în care legile nu dau nicio îndrumare
pentru că este imposibil să prevadă şi să preântâmpine toate accidentele şi nevoile obştei, sau
dacă oferă o astfel de îndrumare, aplicarea fermă sau rigidă a acestora, ar putea conduce la
mai mult rău. O aplicare rigidă şi inflexibilă a legii „în fiecare caz în parte”, poate fi
dăunătoare şi nedreaptă. Prerogativa executivului nu este nelimitată. În primul rând, prerogativa
are un scop precis determinat, care este binele public. În al doilea rând, această putere a
executivului „de a acţiona după voie”, se limitează la situaţiile nesigure şi neprevăzute, în
privinţa cărora legile nu prevăd sau nu pot prevedea ceva. În fine, prerogativa executivului se
mărgineşte la cazurile în care legea nu poate asigura o rezolvare corespunzătoare.

Regulile sau legile, apar în gândirea lockeană, atât ca expresie a raţiunii cât şi ca expresie a
voinţei divine. Ele sunt raţionale, deoarece sunt elaborate deliberat de indivizi pentru a le
10
proteja interesele. Pe de altă parte, ele sunt considerate ca fiind şi expresia voinţei divine, pentru
că legea naturală, ca enunţare a voinţei lui Dumnezeu, nu încetează în societate, iar acestea
trebuie să se conformeze legii naturale. În această situaţie, urmând legile din societate, omul îşi
atinge scopurile şi ascultă în acelaşi timp şi de porunca divină.

Concluzia este că teoria politică lockeană constituie o incontestabilă sursă de inspiraţie a

liberalismului politic şi că Locke este autorul cu cele mai solide îndreptăţiri la titlul de
„întemeietor al liberalismului politic”.

VI. Contractualismul lui Russeau

Jacques Rousseau (1712-1778) a fost un filozof iluminist, pedagog, scriitor si compositor francez.
Fiu al unui ceasornicar din Geneva, la varsta de 16 ani paraseste orasul natal si, dupa ce practica
mai multe meserii in Elvetia si Franta, se stabileste la Paris (1741), devenind unul dintre
colaboratorii Enciclopediei (in problemele de muzica).

Natura nelinistita, candida si orgolioasa, sensibila si pasionata, temperament original si

independent, a intrat de timpuriu in conflict cu prejudecatile si principiile conservatoare ale
epocii.

Urmarit pentru conceptiile sale, in 1762 se refugiaza in Elvetia, apoi in Anglia, pentru a se
intoarce in Franta in 1770. In lucrarile “Discurs asupra stiintelor si artelor” (1749), scriere
premiata la un concurs initiat de Academia din Dijon, “Discurs asupra originii inegalitatii dintre
oameni” (1755), “Contractul social” (1762() s.a. Rousseau dezvolta conceptiile sale privind
influenta nociva a civilizatiei asupra omului, originea societatii, inegalitatea dintre oameni.

Criticand societatea contemporana si idealizand “starea naturala”, in care oameni ar fi fost liberi
si egali, Rousseau sustine ca omul este “bun de la natura” , dar ca societatea il corupe. El vede
originea inegalitatii sociale in aparitia proprietatii private, care a dus la formarea statului, si mai
tarziu la despotism. Intrucat inegalitatea incalca asa-numitul contract social incheiat intre oameni
in perioada trecerii de la starea naturala la cea “civila”, ea trebuie inlaturata.

Analiza dialectica facuta de Rousseau aparitiei si dezvoltarii inegalitatii sociale a fost apreciata de
Engels ca geniala. Rousseau privea ca legitima insurectia poporului impotriva despotismului. El
era un adept al ideii suveranitatii poporului si preconiza, ca ideal de stat, republica patriarhala, in
care cetatenii pot aproba in mod direct legile.Critica rousseaueana a civilizatiei si teoria
11
contractualista au avut, in conditiile epocii, un rol progresist. Rousseau a criticat religia si biserica
oficiala, intoleranta religioasa, dar a ramas un adept al deismului, pe care-l interpreta ca o religie
bazata pe sentiment.

Pentru Rousseau, omul la origine nu a fost o fiinta sociala, considerând ca dependenta de social a
fost dobândita in evolutia sa.

Unirea familiilor si gintilor intr-un sâmbure societal a fost dictata de necesitatea de supravietuire
a unei fiinte modest dotata fizic in jungla competitiei regnului animal; treptat, fiinta umana si-a
marit capacitatea craniana datorita graiului articulat si al miracolului invatarii intensive (si al
caracterului transmisibil al cunostintelor) si si-a dezvoltat abilitati fizice de reproducere a hranei
si utilitatilor necesitatilor existentei prin munca dedusa din specializare (adoptarea staturii
verticale, eliberarea de sarcina deplasarii precum si specializarea membrelor anterioare cu
opozabilitatea degetului mare). Omul devine astfel in evolutia sa un animal inteligent, social si
sociabil, capabil de munca, creator de bunuri proprii de consum (prin imitarea si modelarea
naturii) si nu in ultimul rand egocentrist.

Hobbes, spre exemplu, considera natura umana ca fundamental egoista si rea, considerând ca
asocierea oamenilor nu se realizeaza decât datorita interesului . Teama oamenilor unora fata de
altii determina crearea societatilor si instaurarea pactului social prin renuntarea voluntara la
dorintele si drepturile individuale. Locke insa considera natura umana ca fiind fundamental
sociala, iar societatea continuarea si intarirea legaturilor preexistente din starea naturala .

Rousseau schiteaza sumar evolutia umana: dezvoltarea capacitatilor craniene si a graiului

articulat, specializarea in productia de produse necesare subzistentei prin imblanzirea naturii,
crearea unui areal individualizat si constructia de utilitati pentru adapostirea gintei si a animalelor
domesticite, decelarea ideilor, reprezentarilor abstracte, notiunii de proprietate, evolutia catre
agricultura, metalurgie, revolutia gândirii si ideilor fundamentale despre natura in societatile
incipiente, adâncirea inegalitatilor si multiplicarea societatilor prin cucerirea tinuturilor terestre si
explorarea marii prin intermediul ambarcatiunilor.

Evolutia conduce implicit la adoptarea de norme de convietuire, institutii de conducere, de

represiune si de gestiune a credintelor si fricii naturale. Pierderea libertatii in societate este un
fapt dobandit, la fel ca si inegalitatile. Aspiratia spre putere, proprietate si conducere societala a

12
generat complexul fenomen politic si diversitatea regimurilor de putere atat in microsocietati
(polisurile grecesti ca asezari fortificate ale oamenilor marii prezentau o diversitate de organizari
statale), cât si in societatile complexe multietnice si intinse teritorial precum imperiile antichitatii
târzii si ale evului mediu timpuriu.

Un alt fundament pentru instaurarea inegalitatii sociale si consolidarea institutiei proprietatii a

fost generat de modelul autoritatii parentale si prin extindere a sefului gintii, organizatiei tribale
ori ulterior a sefului statului. Treptat, societatea tinde sa devina universul lui zoon politikon, iar
puterea statala, proprietatea si prestigiul social devin obiective fundamental existentiale ale
adultilor speciei umane. Multitudinea tipologiilor de regimuri politice devine simultan nelimitata:
aristocratii, monarhii, democratii.

Vorbind despre ereditatea conducerii in stat si in functiile publice, Rousseau argumenteaza tarele
sistemelor electiv (bineinteles si al celui ereditar) si descrie societatea ca suma de microsocietati
cu interese contrare, dar unite de teluri comune si deasupra carora sta un bine comun si o vointa
generala . Comparând corpul politic cu un organism viu asemanator omului , filosoful asociaza :
puterea suverana – capul ; legile si practicile – creierul, principiile si juratii / magistratii sunt
sistemul nervos; activitatile comerciale, industriale si agricultura sunt sistemul digestiv; finantele
publice reprezinta fluxul sanguin, ansamblul economic este chiar inima sistemului, cetatenii
constituind poporul reprezinta insusi corpul si membrele organismului, generand miscarea si
dinamismul.

Oamenii se nasc libere, autonome, și în mod natural virtuos. De exemplu, în starea de natură (în
afară de orice organizare socială), suntem interesați în mod natural în propria noastră bunăstare și
sunt în mod natural plin de compasiune cu privire la suferința altora. Cu toate acestea, societatea
civilă ne încurajează să credem că suntem superiori altora și pervertește sentimentele noastre
virtuoase naturale, a le modifica în egoism, mândrie, și încântare în mizeria altora. În societatea
civilă, fiind "civil" înseamnă a fi politicos, lipsit de motivație sincer să le pese de a face ceea ce
se simte in mod natural este un lucru bun.

În scopul de a contracara efectul de pervertire a societății civile, noi ar trebui să permită copiilor
să se dezvolte virtutile lor naturale, prin încercare și eroare, senzații și sentimente, nu teorii și

13
abstracții. Numai în acest fel pot ei dezvolta sinceritate și sensibilitate morală reală în relațiile lor
sociale, în loc de a acționa pur și simplu pentru spectacol.

În societatea civilă distincții morale sunt dezvoltate în scopul de a gestiona conflicte (în special
cu privire la proprietatea privată, care este folosit pentru a identifica persoane fizice). Este nevoie
de guvern de a aplica legile cu privire la proprietate privată, iar acest lucru are de obicei ca efect
al instituționalizării inegalităților morale și politice. Cu toate acestea, politețe nu trebuie să facă
oamenii superficial și nesincer: prin educația publică se poate ghida oamenii pentru a rezista
influențelor negative ale societății (de exemplu, evaluarea de lux). Care este motivul pentru care
oamenii ar trebui să formeze un contract social , pentru a dezvolta virtuțile lor naturale, la
înălțimi chiar mai mari decât ar fi fost posibil în starea de natură.

Contractul social este acordul tacit de a respecta voința generală , care este ceea ce eu și toți
ceilalți care trăiesc într-o voință comunitate pentru noi (chiar și atunci când nu suntem de acord
cu legislația specifică). Aflăm ce este în acord cu voința generală de voturi populare -a lungul
timpului . Asta înseamnă că, în cazuri rare, majoritatea într-un vot popular, nu va fi în
concordanță cu voința generală. Când acest lucru se întâmplă, chiar dacă eu sunt în majoritate, nu
aș fi acționând în conformitate cu voința mea și, astfel, să nu fie liber. În scopul de a fi liber ca un
cetățean, voi legea pentru binele comun. Sunt, astfel, obligat să respecte legea, nu pentru că este
impusă din exterior, ci pentru că l-am impun pe mine direct și nu printr-un reprezentant ales.

Obiecții:

• O democrație pură care este impracticabil pe o scară largă

• În cazul în care o majoritate de voturi nu identifică în mod necesar voința generală, atunci
cum știm ce legi să urmeze și care dintre ele trebuie să fie schimbat?

14
VII: Asemănări și deosebiri între cei teoreticieni ai Contractului social: Hobbes, Locke și
Russeau
Thomas Hobbes a afirmat că acordul bărbaților de a abdica de la drepturile lor în favoarea
autorității absolute a guvernului ( fie monarhie sau parlament). Jhon Locke credea că drepturile
umane au fost inalienabile, și că domnia lui Dumnezeu, prin urmare, trebuie înlocuită cu
autoritatea guvernului.

Jean Jacques Rousseau a considerat că democrația prin auto-guvernare este cel mai bun mod de
guvernare, de a asigura bunăstarea generală menținând în același ti mp libertatea individuală în
cadrul statului de drept.

Conceptul contractului preluat de la Locke a fost invocat în Declarația de Independență ale

Statelor Unite ale Americii.

Thomas Hobbes a afirmat că într-o "stare naturală" viața omului ar fi "solitar, sărac, urât,
grosolan și scurt". Starea naturală era una de război. În absența ordinii politice și de drept, toată
lumea ar avea libertății neliminate, inclusiv dreptul la toate lucrurile, s-ar consolida
supraviețuirea- jafuri, violuri, crime și asta ar însemna nesfîrșitul "război al tuturor împotriva
tuturor". Soluția lui Hobbes de a evita haosul a fost un contract între oameni pentru a stabili
politica societații civile a comunității, și anume printr-un contract social în care toți câștigă
securitate, în schimbul supunerii ei la un suveran absolut, de preferință pentru Hobbes - un
monarh. Oamnii erau parte a acestui contract, nu Suveranul. Acesta era deasupra tuturor și, ca
atare, nu făcea parte din Contractul Social. Asta a fost soluția lui Thomas Hobbes ca fiind unica
alternativă la anarhia terifiantă a unei stării naturale. Alternativ, Locke ( 38 de ani mai târziu) și
Rousseau (89 de ani după Hobbes), au susținut că au fost câștigate drepturi civile în schimbul
acceptării de a respecta și apăra drepturile acestora. Renunțarea la unele libertăți de a face un
lucru. Cadrul central al abordării contractului social este faptul că legea și ordinea publică, nu
sunt naturale, dar în schimb sunt creații umane.

Cetățenii pot retrage obligația de a supune sau schimba conducerea, prin alegeri sau prin alte
mijloace, inclusiv, atunci cand vine vorba de violență, cînd modul de guvernare nu reușeste să
asigure drepturile lor naturale ( locke), sau să satisfacă interesul societății ( numit voința
generală) , la Rousseau, care a fost mult mai preocupat de formarea noilor guverne decât în
răsturnarea celor vechi. Rousseau rezolvă problema societății politice în raport cu dezvoltarea
15
naturală a omului, prin realizarea unui contract între comunitatea indivizilor și suveranul căruia ei
încredințează guvernarea lor. Contractul social indică perspectiva unei societăți perfecte, unde
individul se realizează pe deplin în cadrul comunității, chiar dacă a renunțat la unele dintre
drepturile sale.Locke scrie împotriva absolutismului, împotriva așa-zisului drept divin, împotriva
lanțurilor făcute de om, iar nu de natură sau de divinitate. Filozofia sa este triumful libertății,
deoarece starea de natură, în concepția gânditorului englez, este una a posibilităților, nu a
constrângerilor generate de războiul hobbesian. Un tratat ce se citește usor, ideile decurgând
firesc, din realitați ale lumii și societății contemporane autorului, la fel de actuale în zilele
noastre.

Comparație: Hobbes, Locke și Rousseau

Hobbes Locke Rousseau

Starea de natură este o stare Există oameni în starea de Oameni într-o stare de natură
de război. Nu există natură în libertate perfect sunt libere și egale. Într-o
moralitate. Toată lumea pentru a face ceea ce stare de natură, oamenii sunt
trăiește în teamă doresc. Starea de natură nu "NobleSavages". Civilizația
constantă. Din cauza aceasta este neapărat bun sau este ceea ce-l corupt.
De stat din
teama, nimeni nu este cu rău. Este haotic. Deci,
Nature
adevărat liber, dar, din oamenii nu renunță pentru a
moment ce chiar "cei mai asigura avantajele societății
slabi" ar putea ucide civilizate.
"puternici" oamenii sunt
egali.
Să impună legea și pentru a Pentru a asigura drepturile Pentru a aduce oamenii în
Scopul
preveni starea de război. naturale, proprietatea și armonie. Pentru a le uni sub
Guvernului
anume omului și libertate. "General Voința".
Guvernele sunt proiectate Reprezentare se asigură că Reprezentarea nu este
pentru a controla, nu guvernele sunt receptive la suficient. Cetățenii nu pot
reprezintă în mod necesar. oameni. Reprezentarea este delega sarcinile lor civice. Ei
o măsură de protecție trebuie să se implice
Reprezentare
împotriva opresiunii. activ. Rousseau favorizează o
democrație mai directă să
pună în aplicare voința
generală.
Impactul Guvernele trebuie să fie 1. Guvernele trebuie să 1. Guvernele trebuie să
asupra proiectate pentru a proteja fie proiectate pentru a fie receptiv și aliniat la voința
Fondatorii oamenii de la ei înșiși. proteja oamenii de la generală.
guvern. 2. Oamenii fac o națiune,
2. Drepturile naturale nu instituțiile.
trebuie să fie asigurată. 3. voințele individuale

16
 sunt subordonate voinței
(colectiv) general.

Continuum politic

Liberal Liberal-moderat Conservator

Rousseau Locke Hobbes

ANEXE

Anexa 1: Thomas Hobbes

Hobbes s-a născut în Anglia în 1588. Tatăl său, vicar de Charlton și Westport, și-a lăsat cei trei
copii în grija fratelui său, Francis. Hobbes a fost educat la biserica din Westport de la vârsta de 4
ani, și, la adolescență a ajuns la o școală privată condusă de un fost absolvent al Universității
Oxford. Fiind un elev bun, la 15 ani a fost trimis la Oxford , unde director al colegiului său era
un purtan agresiv, al cărui stil de gândire și-a pus amprenta asupra tânărului Hobbes . Hobbes
beneficia de oarece condiții materiale, care să îi asigure educația aleasă. La acea vreme, pentru că
marile universități fuseseră înființate de Biserică, evident Religia și convingerile sale erau de
bază, iar alte discipline erau ...opționale. Hobbes nu a fost atras de stilul colastic.

La 20 de ani Hobbes ajunge meditator pentru fiul unui nobil important al Angliei. Astfel a
început legătura lui de o viață cu această importantă familie de nobili. După doar doi ani, Hobbes
și elevul lui pleacă într-un turneu , iar Hobbes a luat cunoștință de metodele științifice și critice
europeene, care contrastau filosofia scolastică pe care o studiase la Oxford. În acea perioadă
eforturile sale se îndreptau spre studiul atent al autorilor greci și latini, rezultatul fiind traducere
”Istoriei războiului Peloponesian ” a lui Tucidide, pe care a finalizat-o în 1628( avea deja 40 de
ani) și care a fost prima traducere a acestei lucrări în engleză. Hobbes credea că relatarea lui
Tucidide despre războiul Peloponesiac demonstrează că o guvernare democratică nu poate
supraviețui unui război și nu poate asigura stabilitatea, și de aceea este indezirabilă.
17
Tatăș elevului său a murit de ciumă, iar văduva acestuia l-a concediat pe Hobbes. După alți trei
ani, chiar elevul său îl reangajează de data asta pentru fiul său. În următorii șapte ani, pe lângă
munca de meditator, se preocupă de extinderea propriilor sale cunoștințe de filosofie, trezindu-se
în el curiozitatea pentru cele mai importante dezbateri filosofice. Începând din 1637( la 49 de
ani), Hobbes se consideră filosof.

Anexa 2: Jhon Locke

Cele mai importante lucrări: Eseu asupra intelectului omenesc (1689), Două tratate despre
guvernământ (1689), Scrisoare despre toleranţă (1689), Eseu asupra intelectului omenesc (1690),
Câteva gânduri despre educaţie (1693).

S-a născut în Anglia. Studiază mai întâi la Londra, apoi trece la Oxford, manifestând o deosebită
preferință pentru studiile exacte, medicină și filosofie. În 1666, Lock îl cunoaște pe Lordul
Anthony Ashley , care va fi ridicat ceva mai târziu la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care se
împrietenește și în a cărui casă va îndeplini, de la 1667 la 1675, oficiul de medic precum și pe
acela de educator. Prietenia cu lordul Anthony Ashley a decis și peripețiile vieții lui John Locke.
Schimbarea în timp a gândirii politice lockeene este explicată ca datorându-se implicării
gânditorului în viaţa publică şi politică a vremii în timpul colaborării sale cu proeminentul om
politic Antony Ashly Cooper, cel care va deveni conte de Shaftesbury (sub acest nume fiind el
evocat cel mai des). Anul 1689 este apreciat a fi anul crucial din viaţa lui Locke, pentru că
atunci sunt publicate cărţile fundamentale ale filosofului, care fuseseră compuse cu mult înainte
de publicarea lor şi care l-au impus ca o mare personalitate a culturii moderne: Scrisoare despre
toleranţă, Două tratate despre cârmuire (ambele publicate anonim) şi Eseu asupra intelectului
omenesc. Reţinerea lui Locke, înainte şi după 1689, în a recunoaşte „paternitatea” scrierilor sale
politice, se datorează mediului politic, departe de a fi tolerant, în care au fost scrise aceste lucrări,
când era periculos să pledezi pentru un drept la revoltă al oamenilor, bazat pe folosirea forţei,
împotriva cârmuirii existente şi nesiguranţei pe care o prezenta viitorul politic al Angliei după
1689.

Referitor la influenţa exercitată de teoria politica lockeană asupra gândirii politice şi filosofice,
se insistă asupra faptului că impactul acesteia se poate recunoaşte în manifestul Revoluţiei
18
franceze, în Constituţia americană şi în evoluţia ulterioară a liberalismului modern. Faptul că
ideile lui Locke, în special cele referitoare la libertate, respectarea proprietăţii şi limitarea puterii,
se regăsesc în Declaraţia de Independenţă şi în Constituţia SUA, îi determină pe unii gânditori
să-l considere „strămoşul intelectual” al acestor documente. Influenţa istorică a acestei teorii este
explicată de faptul că Locke a descoperit principiile generale ale unei politici aplicabile în cadrul
oricărui stat modern, adică a unor principii care să satisfacă unele condiţii de valabilitate
universală.John Locke moare la Essex la 28 octombrie 1704.

Familia lui Locke a simpatizat puritanismul, dar a râmas în credința Bisericii engleze. Locke a
fost de 10 de ani la începutul războaieșor civile între monarhia lui Carol I și puterea
parlamentareă. Tatal lui Locke, un avocat, a servit ca un căpitan în cavaleria a parlamentarilor. De
la o vârstă fragedă, se poate astfel presupune, Locke a respins orice pretenție a regelui de a avea
un drept divin de a conduce.

După primul război civil, încheiat în 1646, tatăl lui Locke i-a obținut acestuia un post la Scoala
Westminster.

Restaurarea monarhiei engleze în 1660 a fost o binecuvântare mixtă pentru Locke. Aceasta a
făcut ca mulți dintre colaboratorii săi stiintifici să revină la Londra, unde au fondat în curând
Royal Society , care stimulat cercetarea științifică.

Locke a continuat linia empiric-materialistă lui Hobbes. El fundamentează orientarea senzualistă

în teoria cunoașterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari influențe, se
numește ”Eseu asupra intelectului omenesc”. Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute,
Locke afirmă în această operă că toate cunoștințele provin din experiența senzorială. După el,
mintea omului este la naștere ca o foaie nescrisă (white paper, void of all characters) (tabula
rasa): În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri. Locke a făcut totuși unele
concesii idealismului, admițând, alături de experiența internă, ca un izvor de sine stătător al
cunoașterii și formulând teoria calităților secundare, după care calitățile secundare (culoarea,
gustul, mirosul etc.) ar fi subiective și numai calitățile primare (întinderea, figura, mișcarea etc.)
ar avea un caracter obiectiv. Locke nu înțelegea specificul calitativ al rațiunii în raport cu
simțurile și rolul ei activ.

19
Prin lucrarea sa ”Câteva păreri asupra educației (1693)”, care a înrâurit puternic dezvoltarea
pedagogiei în secolele XVIII-XIX, Locke a preconizat educarea în familie a unui gentleman de
tip nou, purtător activ al spiritului întreprinzător burghez. Ideolog al compromismului încheiat
între burghezie și nobilime după revoluția engleză din secolul al XVII-lea, Locke a fost un
partizan al monarhiei constituționale.

Teoria politică

În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea
legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care
are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții
și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur
suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război
cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.

Alte teorii

În pedagogie, Locke recomandă să se deștepte în copil dispozițiile naturale, să se țină seama de

individualitatea lui, să se predea un învățământ intuitiv, să fie pregătit pentru muncă printr-o
activitate plăcută. Contribuții interesante a adus Locke și în domeniul moralei.

Anexa 3: Jean Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau (1712-1778) a fost un filosof francez, unul dintre marii gânditori ai
Iluminismului, ce a influenţat, prin ideile sale, schimbările promovate de Revoluţia franceză din
1789.

La mulți ani distanță de Hobbes și Locke, în Franța, Jean Jacques Russeau, care nu avea nici pe
departe educația acestora doi, dar citise ce-i picase în mână, face un mix între cei doi, preluând de
la ei ce se potrivea convingerilor sale.

Evident, Russeau poate fi și el mai bine înțeles cunoscând

Reputaţia lui Rousseau din timpul vieţii şi influenţa exercitată după moarte ridică întrebări
neliniştitoare privind credulitatea umană şi tendinţa omenească de a respinge faptele pe care nu
vrea să le admită. Acceptabilitatea celor scrise de Rousseau depinde în mare măsură de pretenţia

20
lui exacerbată de a nu fi doar virtuos, ci cel mai virtuos om al vremii sale. De ce nu a fost
acoperită de ridicol şi infamie această pretenţie atunci când slăbiciunea şi viciile sale au devenit
un fapt bine cunoscut tuturor?

Rousseau a fost un bărbat, spunea el, născut pentru a iubi. Să vedem cât de bine şi-a exprimat el
dragostea faţă de aceia pe care natura i-a plasat cel mai aproape de el!

Moartea mamei sale l-a lipsit, de la naştere, de o viaţă de familie normală. Nu avea cum să aibă
vreun sentiment faţă de ea, din moment ce nu a cunoscut-o niciodată. Nu a aratat însă nici o urmă
de afecţiune, sau de interes, faţă de ceilalţi membri ai familiei sale.

Tatăl său nu însemna nimic pentru el, iar moartea acestuia nu a reprezentat decât ocazia de a-l
moşteni. În acel moment, grija lui Rousseau pentru fratele dispărut a reînviat până într-acolo încât
l-a declarat mort, astfel încât banii familiei să-i revină numai lui.

Şi-a privit familia în termeni de bani lichizi. În „Confesiuni”, Rousseau descrie ceea ce el
numeşte ”una dintre aparentele mele contradicţii – uniunea dintre o avariţie aproape
dezgustătoare şi cel mai mare dispreţ faţă de bani”. În viaţa lui nu prea există însă dovezi ale
acestui dispreţ.

Dacă aceasta a fost atitudinea sa faţă de familia sa naturală, cum a tratat-o pe femeia care a
devenit, în fapt, mama sa adoptivă, Madame de Warens? Răspunsul este: rău. Ea îl salvase de
numai puţin de patru ori de la sărăcie, dar atunci când, mai târziu, Rousseau a prosperat, iar ea a
dat de greu, a făcut prea puţin pentru ea. Conform propriilor sale mărturisiri, i-a trimis ceva bani
atunci când a moştenit averea familiei, dar a refuzat să-i trimită mai mult, căci ar fi fost pur şi
simplu luaţi de şarlatanii care o înconjurau. Nu era decât o scuză! Apelurile ei ulterioare de ajutor
au rămas fără răspuns; şi-a petrecut ultimii doi ani de viaţă ţintuită la pat şi moartea ei ar putea să
se fi datorat malnutriţiei!

Era oare Rousseau capabil să iubească o femeie fără puternice rezerve egoiste? Conform propriei
sale relatări, „prima şi singura dragoste a vieţii mele” a fost Sophie, Comtesse d’Houdetot. Poate
că a iubit-o, dar spune că „a luat măsurile de prevedere”, scriind scrisorile de dragoste adresate
acesteia astfel încât să facă publicarea lor la fel de dăunătoare pentru ea, ca şi pentru el.

21
Despre Therese Levasseur, spălătoreasa de 23 de ani pe care şi-a făcut-o amantă în 1745 şi care a
rămas cu el 33 de ani, până la moartea lui, Rousseau a spus că „nu a simţit niciodată nici cea mai
mică licărire de dragoste pentru ea … nevoile senzuale pe care mi le satisfăceam cu ea erau pur
sexuale şi nu aveam nimic de-a face cu ea ca individ”.

Dintr-un anumit punct de vedere a dispreţuit-o pe Therese, considerând-o o servitoare comună,

analfabetă, şi s-a dispreţuit pe sine pentru a se fi unit cu ea. Afirma că Therese nu numai că nu
ştia să scrie şi să citească, dar mai era şi incapabilă de a spune cât era ceasul şi nu ştia în ce zi a
lunii era. Nu a scos-o niciodată în lume şi, atunci când invita oameni la masă, ei nu i se permitea
să stea jos, alături de ei.

Este pur şi simplu şocant să descoperi ce le-a făcut Rousseau propriilor săi copii! Primul a fost
născut în iarna din 1746-1747. Nu cunoaştem sexul copilului. Nu a primit niciodată un nume. Cu
„cea mai mare dificultate din lume” (spune el) a convins-o pe Therese că bebeluşul trebuie
abandonat pentru „a-i salva onoarea”. Ea s-a supus. El a pus un cartonaş cu iniţiale în
îmbrăcămintea copilului şi i-a spus moaşei să lase ghemotocul la Spitalul Copiilor Găsiţi.

Patru alţi copii dăruiţi de Therese au avut exact aceeaşi soartă, excepţie făcând faptul că, în cazul
lor, nu s-a mai obosit să pună un cartonaş cu iniţiale. Niciunul nu are un nume. Este puţin
probabil ca vreunul dintre ei să fi supravieţuit prea mult. Două treimi dintre copiii acestei
instituţii mureau în primul an de viaţă. Circa 14% supravieţuiau până la vârsta de şapte ani, iar
dintre aceştia cinci ajungeau la maturitate, majoritatea devenind cerşetori şi vagabonzi. Acesta era
omul Jean Jacques Rousseau!

Anexa 4: Comparații: Contractul social în viziunea lui Hobbes şi Locke și Russeau

Locke are o viziune diferită faţă de Hobbes în ceea ce priveşte contractul social, însă păstrează
ideea centrală: oamenii din starea de natură se vor uni într-o comunitate –pentru a reuşi să-şi
conserve viaţa, proprietatea şi libertatea. Cele două viziuni sunt diferite deoarece pornesc de la o
idee diferită.

În ceea ce-l priveşte pe Hobbes, starea de natură coincide cu starea de război. El consideră că,
datorită faptului că oamenii s-au născut egali, ei se bucură de acea egalitate a şansei de a-şi atinge
scopul – de regulă, propria conservare. Totuşi, pentru a-şi atinge acest scop, ei caută să-i distrugă

22
şi să-i supună pe ceilalţi. Problema ar consta în faptul că oamenii, fiinţe dominate de pasiune, se
lasă pradă concurenţei şi dorinţei de glorie. De aceea, orice încercare de a se asocia este sortită
eşecului. Din moment ce aceştia nu dispun de o putere comună care să-i ţină la respect, continuă
să se afle într-o stare de război – o luptă a fiecărui om împotriva celuilalt. “Natura războiului nu
constă în lupta propriu-zisă, ci într-o dispoziţie cunoscută pentru luptă” .

Astfel, oamenii trăiesc în nesiguranţă, “viaţa omului este singuratică, sărmană, ticăloasă, crudă şi
scurtă”, nu cunosc nici plăcerea şi nici dorinţa de a se împrieteni cu altcineva deoarece oricine
poate fi un posibil adversar. Ba mai mult, se folosesc de cele trei: concurenţa, gloria şi
neîncrederea pentru a avea câştig de cauză, un anumit statut social şi pentru siguranţă personală.

Dreptate şi nedreptate sunt termeni ce nu pot fi întâlniţi în starea de natură. Astfel, în viziunea lui
Hobbes, noţiunea de proprietate (privată) nu există. Fiecare deţine ceea ce obţine şi atâta timp cât
poate păstra acel obiect. Nesiguranţa, dorinţa de a trăi o viaţă comodă îi face pe oameni să pună
în balanţă întemeierea unui contract social, tocmai pentru a limita această plăcere comună de a ne
dăuna unii altora.

Hobbes nu neagă faptul că oamenii sunt fiinţe conduse de propria raţiune, ba chiar subliniază
faptul că prin ea se ajunge la contract. Numai că, spre deosebire de Locke, această raţiune
funcţionează diferit. “Fiecare om trebuie, atâta vreme, cât are speranţa de a o obţine, să caute
pacea; iar atunci când nu o poate obţine să caute să folosească toate resursele şi avantajele
războiului” . Pentru Hobbes, pacea este prima lege fundamentală a naturii. Dar, cu toate că
fiecare om în parte îşi doreşte pacea pentru a putea să-şi conserve viaţa cât mai bine, mă văd în
situaţia de a spune că indiferent dacă oamenii sunt de acord iniţial cu prevederile păcii, vor fi
mereu ghidaţi de aceleaşi pasiuni ca şi înainte. Deşi vor fi atraşi de această idee (de pace), vor
încerca mereu să îşi creeze condiţii mult mai bune decât ceilalţi şi îi vor considera duşmani, îi vor
privi cu o oarecare teamă şi ură pe cei care înclină să aibă aceleaşi opţiuni ca şi ei, care îşi doresc
acelaşi lucru. De aceea, oamenii ar trebui să fie ghidaţi de ceva mai specific: “Precum voiţi să vă
facă vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea” (Legea Evangheliei).

Locke pare să împrumute şi el această idee, de egalitate naturală. Continuă prin a ne arăta că el nu
consideră că omul este condus de raţiune pentru a-şi crea modalităţi de a se apăra în starea de
război. Locke are o viziune mai optimistă şi vede raţiunea ca o măsură dată de Dumnezeu
oamenilor pentru asigurarea securităţii reciproce. De altfel, vede în aceasta un fel de lege
23
naturală, deoarece crede că oamenii nu ar trebui să-şi facă rău unul altuia de vreme ce toţi sunt
egali şi independenţi. Fiecare are obligaţia de a se conserva pe sine, iar atunci când propria
conservare nu mai este ameninţată, să contribuie la conservarea celorlalţi.. Raţiunea, în viziunea
lui Locke, garantează pacea şi conservarea întregii omeniri.

O altă diferenţă între Hobbes şi Locke constă în modul în care văd starea naturală şi starea de
război.

La Locke, cele două stări diferă. Nu sunt prin definiţie acelaşi lucru. Avem stare de natură atunci
când oamenii trăiesc împreună, conform raţiunii, în lipsa unei instanţe comune dotate cu
autoritate. Forţa exercitată sau intenţia de forţă manifestată fără niciun drept faţă de altcineva
duce la starea de război fie că există sau nu o instanţă comună. Lipsa acesteia dă omului dreptul
de a se împotrivi în faţa unui agresor, deoarece fiecare om are capacitatea de a pedepsi şi de a fi
executorul legii naturale – aceea de a ajuta la conservarea sa şi a celor din jurul său.

Locke consideră că remediul pentru toate inconvenientele stării naturale este cârmuirea civilă –
prin legile imparţiale şi autoritatea de care dă dovadă. Unirea oamenilor în societate ajută la
evitarea stării de război. “Legile naturale, obligă în mod absolut oamenii, tocmai pentru că sunt
oameni şi pentru faptul că nu ne suntem prin noi înşine suficienţi” .

Pentru a evita consideră că conducători au autoritatea de la Dumnezeu, pur și simplu, deoarece

acestea sunt născut într-o familie de guvernământ (teoria divin dreapta), Locke spune că trebuie
să se separe biserică și stat, religie și politică. Dar el nu este consecvent în a face acest lucru,
deoarece el spune că drepturile naturale ale omului, sunt în cele din urmă autorizate de către
Dumnezeu

Potrivit lui Locke, "doar" distribuția de produse în societate se bazează exclusiv pe merit sau
moștenire. Dar acest lucru pare nedrept pentru cei care se întâmplă doar pentru a fi fost născut
ghinion, care este, în familii care nu au acces la școli bune și alte preferințe sau care nu sunt
oferite oportunități din cauza handicapului sau rasială, de clasă, sau discriminarea de gen

Pentru a permite acumularea de avere împiedică unii oameni de la care au aceleași oportunități ca
și ceilalți. Acest lucru subminează posibilitatea ca oamenii vor fi capabili să se angajeze pe deplin
într-o democrație informat, deoarece ei nu vor avea acces egal la informații sau nu va fi capabil să
înțeleagă informațiile pe care le primesc. În acest sens dreptul este limitat
24