Opere literare

Schema operelor literare

A. Proză
Basmul cult- Ion Creangă,Povestea lui Harap-Alb
Povestirea-

B. Nuvelă
Nuvela istorică- Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul
Nuvela fantastică
Nuvela psihologică- Ioan Slavici, Moara cu noroc

C. Romanul
Interbelic (perioada dintre cele două războaie)
Romanul tradiţional-Mihail Sadoveanu,Baltagul
Romanul de tip obiectiv-Liviu Rebreanu,Ion
Romanul modern de tip subiectiv-Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste întâia noapte de
război
Romanul de tip realist-George Călinescu,Enigma Otiliei
Postbelic (perioada după cele două războaie)-Marin Preda,Moromeţii

D. Dramaturgia
Comedia- Ion Luca Caragiale,O scrisoare pierdută
Drama-

E. Poezia
Paşoptismul
Romantismul-Mihai Eminescu,Luceafărul sau Floare albastră
Simbolismul-George Bacovia,Plumb
Tradiţionalismul-Vasile Voiculescu,În grădina Ghetsemani
Modernismul
-Lucian Blaga,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
-Tudor Arghezi,Testament
-Ion Barbu,Ryga Cripto şi Iapona Enigel(Din ceas,dedus...)
Neomodernismul-Nichita Stănescu,

F. Epoci şi ideologii literare

Introducţie la Dacia literară – Mihail Kogălniceanu
Junimea şi revista Convorbiri literare– Titu Maiorescu
Modernismul interbelic(perioada interbelică) – Eugen Lovinescu
 BASMUL CULT
POVESTEA LUI HARAP- ALB
de Ion Creangă
(comentariu literar)

Def! Basmul este specia genului epic,în proză,ce prezintă conflictul dintre bine şi rău,finalizat
cu victoria binelui.Întâmplările,plasate în timp şi spaţiu imaginare,au caracter fabulos şi
ilustrează motive tipice,iar personajele sunt neobişnuite,cu puteri miraculoase,reprezentând
forţele binelui şi forţele răului.
I. Basmul conţine formule tipice,de introducere,de cuprins ,de încheiere şi cifre simbolice.
O operă literară în care se găsesc aceste particularităţi este „Povestea lui Harap Alb”,de
Ion Creangă,publicată în 1877, în revista „Convorbiri literare”.
Această operă are caracter epic,întrucât exprimă gânduri,idei în mod indirect,prin
intermediul personajelor şi acţiuni.Naraţiunea,indicii cronotopici(de spaţiu şi de timp),respectiv
cauză-efect sunt de asemenea trăsături ale epicului.
II. Tema constă în lupta dintre bine( reprezentat de personajul principal ,Harap Alb) şi rău
(simbolizat de Spân) ,care,în final ,este învins.”Povestea lui Harap Alb” se încheie deci,ca orice
basm,cu triumful binelui.
III. Întâmplările sunt neobişnuite şi se petrec într-un timp nedefinit (după cum sugerează
adverbul „odată” din formula introductivă a basmului),în spaţii imaginare: Grădina
Ursului,Pădurea Cerbului,locul unde „se bat munţii în capete”.
IV. Relatarea se face la persoana a III-a ,din perspectiva unui narator omniscient,care nu
este întotdeauna obiectiv,intervenţiile sale fiind frecvente.
Acţ. Povestirea începe cu rugămintea Împăratului Verde către fratele său ,Craiul, de a-l
trimite pe cel mai vrednic dintre fii celui din urmă,spre a-i moşteni tronul.
Craiul îşi supune fii unei probe pe care o trece doar mezinul.Povăţuit de Sfânta
Duminică,flăcăul pleacă la drum cu hainele,armele şi calul năzdrăvan din tinereţea părintelui
său.Deşi tatăl său îl avertizează să se ferească de omul spân, flăcăul devine robul acestuia şi
capătă numele de „Harap-Alb”.
La curtea lui Verde-împărat,Spânul se declară nepotul moştenitor şi îşi trimite „robul” să
aducă sălăţile din Grădina Ursului ,pietrele preţioase din Pădurea Cerbului şi pe fata împaratului
Roş.Cu sprijinul calului năzdrăvan şi al Sfintei Duminici,Harap-Alb trece primele două probe.
În drum spre Roş-împărat, ajută un roi de furnici şi unul de albine şi întâlneşte cinci fiinţe
ciudate Gerilă,Flămânzilă,Setilă,Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă,care îl însoţesc şi îi sunt alătri când e
nevoit să treacă prin alte probe dificile.
La curtea împăratului Verde, fata îl demască pe impostor,iar Spânul,crezând că flăcăul
nu şi-a respectat jurământul,îi taie acestuia capul.Calul îşi răzbună stăpânul,ucigându-l pe
Spân,iar eroul este înviat de fată cu apă vie ,apă moartă şi smicelele de măr dulce căpătate de
Harap-Alb .Astfel,mezinul Craiului se dezleagă şi de jurământul făcut în fântână,acela de a fi rob
până „va muri şi iar va învia”.
V. Finalul este ca în basme,o nuntă împărătească.
 Pe fundalul întâmplărilor sunt ilustrate motive tipice basmului tradiţional:al împăratului
fără urmaşi,al superiorităţii mezinului,al călătoriei,al animalelor recunoscătoare,al peţitului,al
nunţii.
VI. Personajele au puteri supraomeneşti(fata împăratului Roş,Harap-Alb),sunt fiinţe
imaginare(Sfânta Duminică,cei cinci giganţi),necuvântătoarele personificate(calul,regina
furnicilor,regina albinelor,turturica).
Eroi precum Craiul şi cei doi împăraţi,fraţii lui Harap-Alb şi verişoarele acestuia nu
depăşesc limitele umanului,având apariţie nesemnificativă, episodică.
VII. În ceea ce priveşte personajele cheie ale operei Harap-Alb şi Spânul, acestea sunt
construite mai degrabă cu mijloace realiste. Rolul lor este acela de a crea,conflictul,primul
reprezentând binele,iar cel de-al doilea forţele malefice.
Povestea lui Harap-Alb începe cu „Amu cică era odată”,formula iniţială (incipitul) care
ficsează timpul nedefinit al întâmplărilor,introduce cititorul în lumea miraculoasă a
basmului,avertizându-l totodată asupra caracterului neobişnuit al întâmplărilor.Opera conţine
de asemenea formule mediane precum: „Dumnezeu să ne ţie ,că cuvântul de poveste înainte
mult mai este”, ce marchiază trecerea de la un episod la altul şi menţin trează atenţia
cititorului.În locul formulei finale dintr-un basm popular („Şi-am încălecat pe-o şa...”) Creangă
propune un amplu paragraf care anunţă sfârşitul acţiunii,ieşirea din fabulos,şi
totodată,proiectează ultima secvenţă epică (nunta împărătească) într-un timp etern: „Şi a ţinut
veselia ani întregi ,şi acum mai ţine încă...” .
VIII. Nu lipsesc cifrele simbolice , cea mai frecventă fiind trei.Astfel,există trei feciori de crai şi
tot atâtea fete de împârat,Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe,fata îl învie pe erou cu
trei smicele de măr dulce.
Deşi respectă tiparul basmului tradiţional,Povestea lui Creangă iese din circuitul
folcloric,de vreme ce aparţine unui autor cunoscut ,este un produs individual şi s-a transmis prin
scris ,în variantă unică.
Caracterul cult rezultă, mai ales ,dintr-o serie de elemente de originalitate, mărci ale
stilului prozei autorului humuleştean: calitatea naraţiunii,umanizarea fantasticului,aspectul de
bildungsroman,umor,substratul simbolic.
În „Povestea lui Harap-Alb”,epicul este estompat în favoarea dialogului care
dinamizează şi dramatizează acţiunea,individualizează personajele.
Fantasticul este umanizat ,astfel că personajele ,deşi majoritatea înzestrate cu atribuţii
supraomeneşti ,se poartă,vorbesc,au mentalitatea,psihologia şi grijile unor humuleşteni.Harap-
Alb ,de pildă,o ipostază a unu Făt-Frumos din basmele tradiţionale,este un flăcău obişnuit de la
ţară care plânge când e dojenit de propriu tată,îşi loveşte calul cu frâul în cap,iar în Pădurea
Cerbului se dovedeşte a fi „mai fricos ca o muiere”,vorbeşte moldoveneşte,se bate cu mana
peste gură cînd îl vede pe Ochilă.Se poate spune deci că Ion Creangă coboară miraculosul în
planul existenţei reale ,îl îmbină cu cea mai autentică realitate.
IX. Creangă citează la tot pasul proverbe,zicători,care particularizează o anume situaţie ,o
evidenţiază.Dezamăgit de laşitatea propriilor feciori Craiul replică: „ La plăcinte înainte/Şi la
război înapoi”,iar mai târziu amintindu-şi de tinereţea lui îi spune mezinului: „Voinic tânăr,cal
bătrân/Greu se-ngăduie la drum”.
X. Pentru că personajul principal se maturizează,pe parcursul întâmplărilor la care participă
„Povestea lui Harap-Alb” are caracteristicile unui bildungsroman .Eroul pleacă la drum „un
boboc în felul său” şi până la obţinerea tronului va cunoaşte curajul, prietenia, loialitatea,
generozitatea, compasiunea.
XI. Umorul şi oralitatea sunt particularităţi generale ale stilului prozei lui Ion Creangă.
Umorul rezultă din scene pline de haz( cearta dintre Gerilă şi ceilalţi,în casa de aramă),
apelative şi porecle comice(Buzilă),diminutive cu valoare
augmentativă(buzişoare,băuturică),exprimări mucălite („Să trăiască trei zile cu cea de-
alaltăieri”).
O sursă a oralităţii este sintaxa (topica) răsturnată a frazei , astfel că textul pare mai
degrabă spus decât scris.
De oralitate ţin şi limbajul onomatopeic,exclamaţii,interogaţii,regionalismele fonetice
sau lexicale ,dativul etic.
XII. Povestea lui Harap-Alb ilustrează o întreagă gamă de simboluri. Pădurea în care
rătăceşte eroul şi este păcălit de Spân pote reprezenta labirintul vieţii,iar fântâna unde e
închis ,o lume de dincolo,demonică deoarece aici mezinul face pactul cu diavolul.Numele
personajului principal este ,de asemenea, simbolic.Harap înseamnă rob negru,iar Alb poartă
conotaţiile binelui.Prin urmare această capodoperă are caracter alegoric.
Referindu-se la originalitatea basmelor prozatorului din Humuleşti , criticul G.
Călinescu sublinia în „Creangă, scriitor universal”, „culoarea locală”, „caracteristici
individuale”, „manifestările etnografice” ,trăsături inexistente „în orice alt basm ,curat
folcloric!”
 BASMUL CULT
Caracterizarea lui Harap-Alb

Între atributele speciei precizate de criticul George Călinescu în „ Estetica basmului”,

specificul personajeor constituie o trăsătură definitorie „ Basmul e un gen vast [...]
Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice,animale.
Fiinţele neomeneşti din basme au psihologia şi sociologia lor misterioasă.Ele comunică cu
omul,dar nu sunt numai oameni.Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici n-avem de
a face cu un basm”.
Personajele sunt verosimile şi fabuloase , acestea din urmă având puteri supranaturale
şi putându-se metamorfoza în animale ,plante,insecte sau obiecte.De asemenea,personajele
sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diferitele lor ipostaze.
Cu toate acestea „Povestea lui Harap-Alb” contrazice într-o oarecare măsură aşteptările
cititorului de basme.Eroul basmului,mezinul Craiului,Harap-Alb, nu are puteri excepţionale şi
nici însuşiri excepţionale (vitejie,dârzenie), asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare. Prin
trecerea probelor la care este supus de Spân,pe parcursul călătoriei ce îl va iniţia în viaţă fiul
cel mic al împăratului va dobândi calităţile necesare unui viitor împărat ,unui monarh luminat
(mila,bunătatea,generozitatea).Din acest punct de vedere, basmul poate fi considerat un
bildungsroman.
Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul Craiului să intre
în fântână : „ Fiul Craiului,boboc în felul său [...] se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână” .
Naiv,lipsit de experienţă şi peste măsură de credul, fiul Craiului îşi schimbă statutul din nepot
al Împăratului Verde în acela de slugă a Spânului.Numele lui poate fi considerat un
osimoron,Harap-Alb putând însemna „negru,alb” deoarece harap înseamnă „negru,rob” .
Motivul fântânii situate în mijlocul labirintului simbolizează taina naşterii/renaşterii
protagonistului care capătă o nouă identitate: înlăuntrul puţului a intrat feciorul de crai şi a ieşit
sluga Spânului,pe nume Harap-Alb.
Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind
trecute cu ajutorul celorlalte personaje , înzestrate cu puteri supranaturale.Cadru în care se
rătăceşte simbolizează motivul labirintului , lumea total necunoscută a flăcăului lipsit de
experienţă, din care cauză greşeşte pentru prima oară, mai ales pentru că nu ţine cont de sfatul
tatălui său ,de a se feri de omul spân.Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea
acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir de întâmplări nefericite şi periculoase, care-
i pun deseori viaţa în primejdie.
Lipsit de experienţă, mezinul craiului devine sluga Spânului , îşi asumă noul
nume,dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său.Întrucât jurase,îşi
respectă cuvântul dat,atitudine ce sugerează indirect,solida educaţie căpătată în copilărie , de a
fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din neascultarea
tatălui.
Cinstit din fire,Harap-Alb nu îl trădează niciodată pe Spân, cu toate că ar fi meritat,
trăsătură ce reiese în mod direct din faptele personajului .De pildă, rămâne stoic atunci când se
întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos,având ocazia să fure.O singură dată a
şovăit voinicul,atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş„mai nu-i venea să o ducă”
Spânului.
Probele la care îl supune Spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii,cu
faptul că omul trebuie să evite toate piedicile ivite în calea sa, pregătindu-l pentru viitor când va
trebui să-şi conducă propia gospodărie , propia familie.
Ca în orice basm, eroul principal are ca ajutoare (personaje năzdrăvane care-l sprijină
necondiţionat) pe cei mai buni prieteni, calul fabulos şi Sfânta Duminică.În basmul lui
Creangă,Harap-Alb este, în cea mai mare parte, umanizat,el se teme, se plânge de soartă, care
numai ajutorul acelora în care poate avea încredere,semn că învăţase ceva din experienţa cu
Spânul.Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează indirect,că e „soi bun”
(G.Călinescu), prin valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc : inteligenţa,
bunătatea,perseverenţa,răbdarea,capacitatea de adaptare la diversele situaţii ale vieţii.
Ca orice protagonist de basm , Harap-Alb întâlneşte în drumul său personaje
miraculoase regina furnicilor şi crăiasa ablinelor, pe care le ajută,şi în schimb, acestea îi oferă
câte o aripă , căreia să îi dea foc la nevoie. Din acest episod reies în mod indirect, altruismul,
sufletul lui bun, dragostea pentru micile vieţuitoare.Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se
întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor ,salvându-i de
asemenea viaţa.
O experienţă determinantă ăentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu Împăratul
Roş , care este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl.Episodul
călătoriei spre curtea acestui împărat este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria
este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura ca orice om, în special în
cunoaşterea felului uman. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraşi ,loiali, care
îl ajută necondiţionat.
În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de
împărat, care vine,aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul dintre
reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spreritualurile ţărăneşti ale
peţitului,între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată
a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi
cărora mirele trebuie să le facă faţă.
Ultima probă la care îl supune fata este , de data aceasta , o demonstrare a calităţilor
viitoarei soţii,care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt
fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa , trezindu-l din morţi. Această întâmplare
simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi , fiul Craiului , scăpând de povara
jurământului făcut Spânului ,acela că îi va fi slugă „ până când va muri şi iarăşi va reînvia”.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia
eroului, care este văzut în evoluţie , celelalte personaje reprezintă tipologii umane reductibile
la o trăsătură sufletească dominantă.Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului ,se
ironizează defectele umane( frigurosul,mâncăciosul), dar aspectul lor grotesc ascunde
bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni,Sfânta Diminică este înţeleaptă.
Deşi este unu personaj de basm ,Harap-Alb nu este acel Făt-Frumos din basmele
populare, căci evoluţia sa reflectă concepţia despre lume a scriitorului, prin umanizarea
fantasticului,Protagonistul este , dupa cum am mai spus, „de soi bun” , care traversează o serie
de probe,învaţă din greşeli şi progresează , se maturizează,pentru a merita să devină împărat.
POVESTIREA
 NUVELA ISTORICĂ
ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL
de Costache Negruzzi
(comentariu literar)

Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul” este prima nuvelă romantică de inspiraţie istorică din
literatura română,o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o
ulterior(ex: Al. Odobescu).
Publicată în perioada paşoptistă , în primul număr al Daciei literare (1840),nuvela
ilustrază una dintre sursele literaturii romantice,istoria naţională(Evul Mediu) ,potrivit
recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu din articolul-program al revistei intitulat „Introducţie”,
careconstituie şi manifestul literar al romantismului românesc.Ulterior,nuvela „Alexandru
Lăpuşneanul” a fost inclusă în ciclul „Fragmente istorice”, din volumul „Păcatele tinereţilor”
(1857).
Def! Opera este o nuvelă deoarece este o specie epică,în proză,cu o construcţie
riguroasă,având un fir narativ central.Se observă concizia intrigii, tendinţa de obiectivitate a
perspectivei narative şi verosimilitatea faptelor.Personajele sunt relativ puţine ,carcterizate
succint şi gravitează în jurul personajului principal.
De asemenea, este o nuvelă romantică datorită mai multor trăsături : în primul rând ca
specie;inspiraţia din istoria naţională (Evul Mediu) ;tema;conflictul;naraţiune liniară,personaje
excepţionale în situaţii excepţionale;personaje construite în antiteză (blândeţea doamnei şi
cruzimea domnitorului);culoarea epocii în descriere cu valoarea documentară,nu cu valoarea
epică (descrieri amănunţite ale vestimentaţiei şi ale ocbiceiurilor), gesturi şi replici
spectaculoase şi memorabile.
Nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care evocă trecutul istoric
(Evul Mediu) prin tema,personajele şi culoarea epocii ( mentalităţi, comportamente, relaţii
sociale, obiceiuri,vestimentaţie).Scriitorii romantici se inspiră din cronici şi din folclor conform
esteticii romantice şi recomandărilor din „Introducţie”.
Costache Negruzzi , întemeietorul nuvelei istorice româneşti ,este primul scriitor care
valorifică într-o creaţie literară cronicile moldoveneşti (Letopiseţul Ţării Moldovei) – Grigore
Ureche şi Miron Costin.
Din cronica lui Ureche,Negruzzi preia imaginea personalităţii lui Alexandru
Lăpuşneanul,ca şi scene,fapte şi replici (de exemplu : mottoul cap I şi al IV-lea) ,dar se
distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei,
influenţată de ideologia paşoptistă.Transfigurarea artistică a faptelor istorice este motivată
estetic: gradarea tensiunii narative ,reliefarea caracterelor personajelor în relaţie cu
spectaculosul acţiunii , mesajul textului narativ.
Nu trebuie confundate personajele istorice a căror existenţă este consemnată în cronici
cu personajele literare , care ilustrează anumite tipuri umane miar autorul le atribuie destine şi
profiluri pshihologice care stsţin coerenţa narativă.
Tema Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală (Moldova, mijlocul sec. al
XVI-lea) .Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul evidenţiază
lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor
crud,tiran.
Persp Narat. Naratorul este omniscient, omniprezent,sobru,detaşat prdominant subiectiv, dar
intervine direct prin câteva epitete de caracterizare(de ex: „tiran”, „curtezan”).Naraţiunea la
persoana a III-a aminteşte prin obiectivitate şi conciziune de relatarea cronicarilor.
Naraţiunea se desfăşoară liniar,cronologic,prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a
episoadelor,particularitate narativă romantică.
Incipitul şi finalul se remarcă prin sobritatea autorială .Astfel, paragraful iniţial, rezumă
evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea lui
vindecativă.Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis,lapidar şi obiectiv ,
amintind de stilul cronicarului,iar prin menţionarea portretului nativ se realizează caracterul
verosimil , specific nuvelei : „Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul,care lasă o pată de
sânge în istoria Moldovei.La monăstirea Slatina ,zidită de el ,unde e îngropat, se vede şi astăzi
portretul lui şi al familiei sale.”
Echilibru compoziţional este realizat prin organizarea textului narativ în patru capitole,
care fixează momentele subiectului.Capitolele poartă câte un motto cu rol reprezentativ ,care
constituie replici remarcabile ale personajelor.Astfel, capitolul I –„ Dacă voi nu mă vreţi,eu vă
vreau”, capitolul II –„ Ai să dai samă,Doamnă!” capitolul III -„Capul lui Moţoc vrem” şi capitolul
IV –„De mă voi scula prea mulţi am să popesc şi eu...”.
Capitolul I cuprinde expoziţiunea (încoronarea lui Al. Lăpuşneanul la tronul Moldovei , în
fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia formată din cei patru boieri trimişi de
Tomşa:Veveriţă,Moţoc,Spancioc,Stroici) şi intriga (hotărârea domnitorului de a-şi relua tronul şi
dorinţa sa de răzbunare faţă de boierii trădători).
Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului ,desfăşurării acţiunii şi cuprinde
o serie de evenimente declanşate de reluarea tronului de către Al. Lăpuşneanul : fuga lui Tomşa
în Muntenia,incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei ,confiscarea averilor boiereşti,uciderea
unor boieri,intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile şi
promisiunea pe care acesta i-o face.
Capitolul al III-lea conţine mai multe scene romantice,prin caracterul memorabil sau
excepţional :participarea şi discursul domnitorului la slujba religioasă de la mitropolie,ospăţul
de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moţoc de mulţimea revoltată şi „leacul
de frică” pentru doamna Ruxanda.Capitolul cuprinde punctul culminant . „ Întâmplările
sângeroase au aceeaşi raţiune documentară ca în întreaga proză scrisă de romantici: caracter
ilustrativ”.
În capitolul al IV-lea este înfăţişat deznodământul , moartea tiranului prin otrăvire .După
patru ani de la cumplitele evenimente,Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotinului.Bolnav de
friguri,domnitorul este călugărit,după obiceiul vremii.Deoarece când îşi revine ,ameninţă să-i
ucidă pe toţi (inclusiv pe propriu fiu ,urmaşul lui la tron) , doamna Ruxanda acceptă sfatul
boierilor de a-l otrăvi.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului
principal.
Principalul conflict ,exterior,este de ordin politic:lupta pentru putere dintre domnitor şi
boieri. Impunerea autorităţii centrale în faţa oligarhiei boiereşti a constituit în sec al XVI-lea un
factor de progres,dar mijloacele alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase, caracteristice tiranului
feudal.Însă actele personajului sunt motivate psihologic :cruzimea devine expresia dorinţei de
răzbunare petru trădarea boierilor în prima sa domnie.
Conflictul secundar, între domnitor şi Moţoc (boierul care îl trădase), particularizează
dorinţa de răzbunare a domnitorului.
Conflictul social, între boieri şi popor,este limitat la revolta mulţimii din cap al III-lea.
În proza romantică, conflictele exterioare plasează personajele într-o relaţie de antiteză.
Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lăpuşneanul şi doamna
Ruxanda prezentat în capitolul II.
Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii: întoarcerea
lui Lăpuşneanul pe tronul Moldovei , în a doua sa domnie.În primele trei capitole ,
evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron ,iar în ultimul capitol se trece prin
rezumare patru ani mai trârziu , la secvenţa morţii domnitorului.
Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepţionale( au calităţi
şi defecte ieşite din comun) în situaţii excepţionale , antiteza ca procedeu de construcţie,
liniaritatea psihologică replicile memorabile.
Alexandru Lăpuşeanul este personajul principal al nuvelei, personaj
romantic,excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (de ex: scena uciderii boierilor , a
pedepsirii lui Moţoc ,scena morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului
sângeros ,tiran, şi crud.El este construit din contraste şi are o psihologie complexă,calităţi şi
defecte puternice .
Echilibrul dintre convenţia romantică şi realitatea individului se realizează prin modul de
construire al personajului:voinţa de putere,care îi călăuzeşte acţiunile.Crud,hotărât,viclean,
disimulat,inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane,abil politic este puternic individualizat
şi memorabil.Este caracterizat direct (de către narator şi alte personaje,autocaracterizare) şi
indirect (prin fapte,limbaj,comportament,relaţiile cu alte personaje,care în general sunt
manipulate de către domnitor).
Lăpuşneanul este un „personaj rotund” construit „în jurul unei singure idei”.
Doamna Ruxanda este personaj secundar , de tip romantic , construit în antiteză cu
Lăpuşneanul : blândeţe-cruzime,caracter slab-caracter tare.Ea nu acţionează din voinţă proprie
nici când îi cere soţului său să înceteze cu omorurile,nici când îl otrăveşte . Deşi în Evul Mediu
femeia,chiar soţie de domn nu avea prea multe drepturi ,doamna Ruxanda înfăţişează în nuvelă
un caracter slab ,care pune în lumină ,prin contrast, voinţa personajului principal.
Boierul Moţoc ,reprezintă tipul boierului trădător ,viclean,laş,intigrant.El nu urmăreşte
decât propriile interese.De aceea îl trădase pe Lăpuşneanul în prima domnie, iar la întoarcerea
acestuia după refuzul de a renunţa la tron ,îl linguşeşte „asemenea câinelui care în loc să
muşce,linge mâna care îl bate”.Este laş în faţa primejdiei ,comportându-se grotesc în timp ce
încearcă să le determine pe domn să nu îl dea mulţimii.
În antiteză cu boierul trădător sunt personajele episodice Spancioc şi Stroici ,cu rol
justiţiar,reprezentând boierimea tânără, „pre buni patrioţi” , capabili să anticipeze mişcările
adversarilor.Ei rostesc replica premonitorie : „ Spuneţi celui ce ne-au trimis [...] că ne vom
vedea pân-a nu muri” .O sfătuiesc pe doamna Ruxanda să-l otrăvească pe tiran şi asistă cu
cruzime la ultimele clipe ale acestuia, adresându-i o replică sugestivă „Învaţă a muri ,tu care
ştiai numai a omorî...”.
 Personajul colectiv,mulţimea revoltată ,apare pentru prima dată în literatura
noastră.Psihologia mulţimii este surprinsă cu fineţe, în mod realist : strângerea norodului la
porţile curţii domneşti din cauza unor veşti nelămurite descumpănirea gloatei care „venise
fără să ştie pentru ce au venit” în faţa întrebării armaşului ,glasurile izolate care exprimă
nemulţumirile ,în sfârşit,rostirea numelui Moţoc ,în care toţi văd un vinovat pentru toate
suferinţele : „-Moţoc să moară! /-Capul lui Moţoc vrem!”.Se observă capacitatea lui
Lăpuşneanul de manipulare şi de exprimare a unei singure dorinţe ,în acelaşi timp,
răzbunându-se pentru trădarea de odinioară a lui Moţoc şi împlinind planul iniţial.Odată
cererea satisfăcută,mulţimea se dizovă ca şi când ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta
naratorului este de a surprinde gradat stările psihologice ale mulţimii prin notaţii scurte
(„prostimea rămase cu gura căscată”).
Limbajul conţine expresii populare ( „rămasă cu gura căscată”) regionalisme fonetice
(„găsând”),dar forţă de sugestie au neologismele care conservă forma de secol XIX, unele fiind
integrate în figuri de stil, comparaţia „ Acest din urmă cuvânt [...] fu ca o sânteie electrică” ,
metafora .
Naraţiunea şi descrierea sunt reduse , naratorul obiectiv limitându-şi
intervenţiile.Caracterul dramatic al textului este dat de rolul capitolelor în ansamblul txtului
(asemenea actelor dintr-o piesă de teatru),de realizarea scenică a secvenţelor narative, de
utilizarea predominantă a dialogului şi de minima intervenţie a naratorului prin consideraţii
personale.
Descrierile cetăţii Hotinului, cu motive romatice (cetatea pustie ) are funcţie simbolică
„ Cetatea era mută şi pustie ca un mormânt uriaş. Nu se auzea decât marmura valurilor
Nistrului mce izbea regulat stâncosele ei coste,sure şi goale,şi strigătul monoton a ostaşilor de
strajă”.
Stilul narativ se remarcă prin sobritate,concizie, echilibru între termenii arhaici şi
neologici, o mare frecvenţă a gerunziului,simplitatea topicii.Stilul indirect alternează cu stilul
direct ,realizat prin dialog şi intervenţie izolată.
Mărcile prezenţei naratorului sunt : topica topica afectivă utilizată în caracterizarea
directă ,lexicul combinat.
Regionalismele şi arhaismele sunt utilizate pentru culoarea locală (arhaisme lexicale :
„spahii”, „vornicul” , arhaisme semantice: „proşti” cu sensul de oameni simpli, „o împlini” cu
sensul de a obliga la plata dărilor, arhaisme fonetice : „ împotrivire”,arhaisme gramaticale –
folosirea formuleleo de plural cu sens de singular.Puţinele neologisme cu forme de secol XIX nu
influenţează claritatea stilului ,ci exprimă concis ideea : „curtezan” .
Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şi
concentrează este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şi concentrează
atitudine,redă trăsături în mod indirect ,prin replicile memorabile (de ex: „Dacă voi nu mă
vreţi ,eu vă vreau,răspunde Lăpuşneanul...)
Coexistenţa elementelor romantice cu elementele clasic într-o operă literară este o
trăsătură a literaturii paşoptiste.Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii paşoptiste
,Alexandru Lăpuşneanul este şi o nuvelă de factură romantică prin respectarea principiului
romantic enunţat în „Introducţie” la „Dacia literară” inspiraţia din istoria naţională , dar şi prin
specie,temă,personaje excepţionale în situaţii excepţionale ,personajul principal alcătuit din
contraste ,antiteza angelic-demonic ,culoarea epocii, spectaculosul gesturilor ,al replicilor şi
scenelor.
Elementele romantice se împletesc cu elementele clasice : echilibrul compoziţiei ,
construcţia simetrică ,aspectul verosimil , credibilul faptelor , caracterul obiectiv al
naratiunii.Interesul romantic pentru specific naţional şi culoare locală deschide drumul
observaţiei realiste prin tehnica detaliului semnificativ , caracterul pictural al unor scene,revolta
mulţimii.
 NUVELA ISTORICĂ
Caracterizarea lui Alexandru Lăpuşneanul

În cadrul nuvelei scriitorul îl aşază pe domnul Moldovei,toate celelalte personaje, ca şi

acţiunile prezentate,sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
Apreciat constant drept un erou romantic,prin calităţi de excepţie şi defectele
extreme,construit pe baza antitezei romantice (Lăpuşneanul –Ruxandra) ,prin observaţia atentă
a psihologiei personajului,Negruzzi realizează un personaj complex, bine individualizat. G.
Călinescu nota de altfel, în a sa „Istorie a literaturii române din origini până în prezent” că
„Lăpuşneanul apare ca orice om viu şi întreg şi impresia ultimă a cititorului e mai puţin a unui
portret romantic,cât a unei puternice creaţiipe deasupra oricărui stil de şcoală”, precum şi
faptul că „ echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului e minunea creaţiei lui
Negruzzi”.
Aprecieri critice Toţi cercetătorii operei lui Negruzzi au relevat arta
compoziţiei,dramatizarea acţiunii depăşind simpla narare a faptelor din cronica lui
Ureche.Potrivit afirmaţiei lui Tudor Vianu,Negruzzi devine prin nuvela „ Alexandru Lăpuşneanul”
„primul scriitor epic de seamă a literaturii române”,iar G. Călinescu nu se să-l compare cu marii
dramaturgi ai lumii. Numele lui Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică „ Alexandru
Lăpuşneanul” , care ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet,dacă literatura română ar fi avut
în ajutor prestigiul unei limbi universale.
Critica literară a pus în evidenţă ideea că Negruzzi a văzut în dialog o soluţie
artistică,punând în lumină ,cu instrumentele teatrului ,mişcarea psihologică a personajului .
Faptele voievodului ajuns din nou pe tronul Moldovei (campania de exterminare a
boierilor trădători,iertarea pe care o cere cu pocăinţă boierilor, „leacul” de frică oferit gingaşei
şi miloasei domane Ruxanda ,aruncarea lui Moţoc în mâinile dezlănţuitei mulţimi) pun în lumină
un domn absolut,un tiran al epocii medievale ,ce acţionează pentru întărirea autorităţii
domneşti şi slăbirea puterii boierilor.Negruzzi a înţeles astfel „spiritul cronicii romîneşti şi a pus
bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi” .(G. Călinescu)
Negruzzi împinge în prim plan faptele să vorbească „printr-o concizie clasică, într-un
dialog viu,de o rară autenticitate”.
Sc întâln cu boierii Prin puterea de evocare a dialogului ,printr-o fină observaţie a
gesturilor ,a mimicii se dezvăluie toată mişcarea psihologică a domnitorului tiran încă din
primul capitol.Scena dialogată a întâlnirii dintre Alexandru Lăpuşneanul ,venit să urce pe tronul
Moldovei pentr a II-a oară şi solia de boieri alcătuită din vornicul Moţoc,postelnicul
Veveriţă,spătarii Spancioc şi Stroici conturează conflictul puternic dintre domn şi boierii
trădători ,evidenţiind trăsătura fundamentală a lui Lăpuşneanul.
Replicile exprimă atitudini vizibile,starea sufletească a eroilor ,ăn timpul
vorbirii,asigurând caracterul scenic.
Convers cu boierii Lăpuşneanul îl primeşte protocolar şi rezervat „silindu-se a zâmbi”
(expresia feţei).Atitutdinea boierilor exprimă o oarecare independenţă , căci se „închinară până
la pământ fără a-i săruta poala după obicei” (gest semnificativ).Replicile arată siguranţa de sine
şi atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe duşmanii săi să-şi dezvăluie ostilitatea şi
intenţiile adevărate, „Am auzit,urmă Al. de bântuirile ţării şi am venit să o mântui;ştiu că ţara
mă aşteaptă cu bucurie.”Ultima parte a replicii este scânteia care decanşează răspunsul
învăluit de viclenie a lui Moţoc şi răspunsul dur,ferm şi autoritar într-o izbucnire de furie şi ură
a lui lăpuşneanul ,exprimat în replici scurte,tăioase care pun în lumină impulsivitatea omului
violent,politicianul fără scrupule,neîngăduitor în înfruntarea cu boierii .Replicile au rămas
memoralbile ,căpătând valoare de snetinţă : „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau...şi dacă voi nu
mă iubiţi ,eu vă iubesc pe voi şi voi merge şi cu voia,ori fără voia voastră.”
Fizionomia Negruzzi însoţeşte replicile cu observaţii asupra fizionomiei personajului ,care
reflectă trăirile interioare ale eroului : „...răspunde Lăpuşneanul,a căruia ochi scânteiară ca un
fulger”. Interogaţiile şi exclamaţiile personajului ,retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului
său,succesiunea rapidă,dintr-o răsuflare , a răspunsurilor Lăpuşneanului exprimă ritmul stării
sufleteşti a personajului ,vorbirea lui devenind dramatică ,trăirile la cote înalte al simţirii
omeneşti: „Au doar nu sunt şi eu unsul lui Dumnezeu? Au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă,
când eram numai stolnicul Petre?Nu m-aţi ales voi?”
Sc Moţoc Cu o intuiţie psihologică remarcabilă,Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlănţuie
într-o furie şi o mânie gâlgâietoare,subliniind paroxismul trăirii prin amănunte fizionomice :
„Rîdea; muşchii i se suceau în rîsul acesta şi ochii lui hojma clipeau.” Lăpuşneanul devedeşte o
cunoaştere sigură asupra oamenilor,dar şi o abilitate politică evidentă,cruţându-l pe Moţoc
pentru încercarea de a-l înşela iarăşi,pentru că îi este trebuitor „ca să se mai uşureze de
blăstemurile norodului”.Scena aceasta adaugă alte trăsături ale domnitorului:
duritatea,luciditate,ironia necruţătoare.
Partea a III-a ,cea mai dramatică din întreaga nuvelă,începe printr-o linişte şi o
atmosferă cuvioasă de sărbătoare ,la mitropolie, unde domnitorul şi boierii se adunaseră
pentru ascultarea liturghiei.
Scena e prezentată cu minuţiozitate într-o gradare ascendentă de amănunte,pe baza
antitezei romantice ,pregătind contrastul cu scena uciderii celor 47 de boieri.
SC Mitropolie Scriitorul îşi avertizează cititorul „împotriva obiceiului său,Lăpuşneanul, în ziua
aceea ,era îmbrăcat cu toată pompa domnească...Nici o armă nu avea decât un mic junghi cu
plăselele de aur ,iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă.”
Lăpuşneanul,ca un mare actor, îşi va regiza cu deosebită riguruozitate ,urmărind
efectele,mişcările,ca pe o scenă, întru totul vitală : „După ce a ascultat sfânta slujbă,s-a coborât
din strană,s-a închinat pe la icoanem şi apropiindu-se de racla Sf Ioan cel Nou,s-a aplecat cu
mare smerenie, şi a sărutat moaştele sfântului.” Folosirea verbului impersonal amplifică
proporţiile reale,tensionând momentul,învăluind totul într-o atmosferă miraculoasă: „ Spun că
în momentul acela el era foarte galben la faţă,şi că racla sfântului ar fi trsărit.” Mişcarea
personajului continuă: „După aceasta suindu-se iarăşi în strană...”
Disimularea Este momentul în care Alexandru Lăpuşneanul se domină prin arta
disimulării.Personajul este un excelent actor,dovedind inteligenţă,tact,un echilibru interior
desăvârşit.El foloseşte în scopul câştigării increderii totale a boierilor ce-l urau şi se temeau de
el,argumente hotărâtoare : nu numai gesturile,mişcările,expresia feţei.Scriitorul îşi lasă eroul să
se mişte singur ,fără nicio intervenţie ,obiectivând total acţiunile personajului.
Uciderea boierilor Scena uciderii boierilor ,a dialogului dintre Lăpuşneanul şi Moţoc ,retraşi
„lângă o fereastră”,capătă viaţă într-un tablou plin de mişcare ce se derulează parcă aievea
.Cinismul Lăpuşneanului „el râdea” şi groaza lui Moţoc care se silea „a râde ca sa placă
stapânului” , simţind „părul zbârlindu-se pe cap şi dinţii săi clănţănind” sporesc dramatismul.
Uciderea Moţoc Luciditatea,sângele rece,tonul sarcastic în faţa scenei sângeroase la care
asistă,comportamentul dispreţuitor , şi cinic faţă de Moţoc ,pierit de groază, dezvăluie un om
diabolic.Lăpuşneanul are puterea sadică de a chinui sufletul vornicului ticălos care-l trădase şi
de care acum nu mai avea nevoie. El se lepădă de el, potolind astfel mulşimea ,fără să clipească
dintr-un calcul lucid.
Lăpuşneanul este înzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor ,caracteristică fiinţei
umane. În scena finală a bolii şi a otăvirii sale,personajul trăieşte cu intensitate atât umilinţa cât
şi revolta îmotriva celor care l-au călugărit ,apoi groaza în faţa morţii.
El rămâne o mare creaţie ,un personaj complex, aşa cum subliniază şi Al. Piru : „Nu se
poate închipui un portret mai voi într-un nr mai mic de gesturi şi cuvinte memorabile, într-o
compoziţie mai simplă şi în decoruri mai puţine”.
NUVELA FANTASTICĂ
 NUVELA PSIHOLOGICĂ
MOARA CU NOROC
de Ioan Slavici
(comentariu literar)

Criticul G.Călinescu evidenţiază în „ Istoria literaturii române de la origini până în

prezent” ,caracterul realist al prozei lui Slavici : „[...] Lumea e un instrument de observaţie
excelent în mediul ţărănesc”.Afirmaţia criticului surprinde câteva trăsături realiste :lipsa de
idealizare a vieţii sociale rurale,titicitatea persoanjelor ,observaţia ,specificul limbajului,care
pot fi urmărite într-o proză realistă de analiză psihologică cum este nuvela „Moara cu noroc”.
Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este publicată în 1881 în volumul de debut
„Nuvele din popor”,reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă,adică o specie epică în proză,cu o
construcţie riguroasă,un fir narativ central,personaje relativ puţine,pun în evidenţă evoluţia
personajului principal ,complex , puternic individualizat.
Nuvela aparţine realismului clasic.Trăsături realiste sunt:tema,importanţa acordată
banului,atitudinea critică faţă de aspecte ale societăţii,verdicitatea întâmplărilor,verosimilitatea
intrigii şi a personajelor ,obiectivitatea perspectivei narative,personaje tipice (cârciumarul) în
situaţii tipice,personajele fiind condiţionate de mediu şi de epocă,repere spaţio-temporale
precise,tehnica detaliului în descriere şi portretizre,dialogul viu, autentic, sobritatea stilului
cenuşiu,concis fără pedoalie.Tot de realism ţine şi interesul pentru analiza psihologică ,realizată
prin utilizarea modalităţilor de caracterizare a personajului şi de investigare psihologică
(monologul interior,stilul indirect,liber, scenele dialogale,autocaracterizarea,natarea
gesturilor,a mimicii), natura conflictului (interior).