Studiu de caz

Cazul Tarasoff. Încălcarea confidenţialităţii 

Prosenjit Poddar  a ucis-o pe Tatiana Tarasoff, colega sa de la Universitatea Berkely din California. Cei
doi s-au întâlnit în urmă cu un an la o serată dansantă. După doar un sărut cu ocazia Anului Nou, Podar a
devenit convins că între ei exista o relaţie serioasă. Dar Tarasoff i-a mărturisit că ea era deja implicată
într-o relaţie, şi deci nu mai era interesată de un alt bărbat. Poddar a devenit deprimat, neglijându-şi
studiile şi sănătatea, vorbind adesea incoerent şi văitător. I-a relatat unui prieten că ar dori să-i zboare în
aer camera Tatianei, şi ca urmare a fost convins să consulte un medic din campusul universitar. A început
psihoterapia cu Dr. Lawrence Moore. După nouă şedinţe i-a declarat medicului că intenţiona să o omoare
pe Tatiana când ea se va fi întors din vacanţa de vară. Acesta din urmă a anunţat poliţia campusului că
Poddar este periculos şi ar trebui spitalizat într-o secție psihiatrică. Într-o scurtă detenţie, poliţia l-a
investigat pe Poddar, dar în urma interogatoriului nu s-a remarca nimic îngrijorător, şi ca urmare, a fost
eliberat, după ce a promis că va sta departe de Tatiana. Directorul centrului psihiatric, Dr. Harvey
Powelson a aflat întreaga poveste şi a instruit staff-ul spre a nu-l mai interna pe Poddar. Poddar nu l-a mai
vizitat pe Dr. Moore, în schimb l-a convins pe fratele Tatianei să închirieze împreună un apartament lângă
locuinţa acesteia. Două luni mai târziu a intrat la Tatiana în casa şi a omorăt-o cu un cuţit de bucătărie,
după care s-a predat poliţiei. 

Părinţii Tatianei au acuzat psihoterapeutul, psihiatrul, Universitatea Berkely şi Poliţia, de incapacitatea de

a preveni o astfel de crimă şi de asemeni că l-au eliberat prematur pe Poddar din detenţie şi nu au avertizat
părinţii asupra pericolului în care se afla fiica lor. 

Instanţa a considerat că dacă un terapeut determină că un pacient reprezintă un pericol violent pentru
altcineva, atunci are datoria de a pune în practică măsurile necesare de protecţie a presupusei victime.
Îndeplinirea acestei datorii ar putea însemna însăşi să avertizeze presupusa victimă, sau pe cei din jurul ei. 
Reprezentanţii organizaţiilor psihoterapeute au declarat la proces că medicii sunt imprecişi în prezicerea
pericolelor fatale. În acest sens a fost menţionat un studiu pe 989 subiecţi periculoşi, la care psihiatrii au
apreciat că aceştia ar trebui spitalizaţi în secţii de maximă securitate; cu toate acestea au fost transferaţi în
spitale civile, din diverse motive întemeiate, iar 20% dintre ei s-au reintegrat în comunitate un an mai târziu.
În decursul unui an, doar 7 din 989 au fost ameninţători sau au comis un act care să necesite spitalizare cu
securitate maximă.

Cazul Tarasoff pune în balanţă interesul public de tratare corectă a bolilor mentale cu păstrarea caracterului
confidenţial al comunicării cu pacientul. Revelarea informaţiilor vitale în circumstanţele prezentate, deşi cu
potenţial de alterare a încrederii în relaţia cu pacientul nu ignoră în totalitate principiile etice.

Există un interes cert pentru ca reprezentanţii comunităţii medicale să păstreze confidenţialitatea pacienţilor,
aceştia fiind astfel încurajaţi să împărtăşească toate informaţiile importante pentru ca medicul să facă o
evaluare cât mai obiectivă a situaţiei clinice.

Pe de altă parte dacă situaţia în care menţinerea confidenţialităţii este depăşită de interesul public de
prevenţie a unei crime etc, se justifică dezvăluirea informaţiilor fără consimţământ.

Chiar şi legea românească a drepturilor pacientului acceptă “excepţii - cazurile în care pacientul reprezintă
pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică”. Dreptul său la confidenţialitate este contrabalansat de
beneficiul pentru comunitate.

Există în prezent un acord între profesioniştii din medicină, legiuitori şi eticieni potrivit căruia binele
individual al unui pacient poate fi amendat în favoarea binelui comunităţii, ceea ce permite o încălcare a
confidenţialităţii cu condiţia prevenirii unui rău semnificativ. De exemplu în cazul bolii SIDA, comunicarea
stării de purtător HIV este reglementată individual de fiecare ţară în parte, dar un consens din ce în ce mai
larg se dezvoltă în prezent cu privire la comunicarea riscului de infecţie HIV la partenerii unui pacient
infectat care refuză să facă el însuşi acest lucru. Când însă cazul nu se supune unui risc epidemiologic
ameninţător sănătăţii publice, confidenţialitatea îşi va exprima supremaţia.

O ipostază clinică care implică ca şi aspecte etice atât confidenţialitatea cât şi consimţământul informat este
aceea în care se pune în discuţie (ne)dezvăluirea unei informaţii la o a treia parte implicată în procesul
decizional. Medicii pot întâmpina conflicte de ordin moral când decizia lor trebuie să se împartă între
obligaţia de a spune adevărul şi cea de a menţine confidenţialitatea. Să luăm exemplul descoperirii non-
paternităţii considerând un caz în care ...după naşterea unui copil cu o afecţiune genetică, un cuplu căsătorit
solicită un sfat genetic pentru a fi consiliaţi dacă mai pot avea un copil sănătos, ocazie cu care testele
sangvine indică faptul că soţul nu este tatăl biologic. Într-un studiu cross-cultural din 19 ţări asupra
atitudinilor geneticienilor asupra cazului descris, 96% din responderi au indicat că nu ar divulga soţului non-
paternitatea, 81% au afirmat că i-ar spune mamei în particular, înafara prezenţei soţului, lăsând-o pe ea să
decidă ce să-i spună, 13% ar minţi în faţa cuplului (de exemplu, spunându-le că amândoi sunt responsabili),
iar 2% ar indica faptul că boala copilului este rezultatul unei noi mutaţii. Doar 4% ar dezvălui informaţia la
ambii soţi. Motivele păstrării confidenţialităţii faţă de soţ au fost: păstrarea unităţii familiei (58%),
respectarea dreptului mamei de a decide (30%), respectarea dreptului mamei la intimitate (13%) (24).

Rămânând tot în domeniul eticii în genetică, un caz şi mai controversat redă situaţia în care un cuplu se
prezintă la medic pentru investigarea infertilităţii, iar geneticianul determină faptul că soţia are un cariotip
XY, ceea ce semnifică faptul că este genotipic bărbat dar fenotipic, femeie. Una din întrebări este dacă să i
se prezinte pacientei şi soţului ei o explicaţie biologică validă asupra acestui sindrom de virilizare
testiculară. Majoritatea consilierilor au menţionat nedezvăluirea, în baza faptului că nu ar fi dorit să producă
o afectare psihologică. Cei care nu au agreat această opţiune au menţionat trei motive care ar argumenta
comunicarea adevărului: 1. infertilitatea pacientei necesită o explicaţie, iar explicaţia genetică poate înlătura
un sentiment de vinovăţie, 2. se recomandă îndepărtarea chirurgicală a testicolilor (abdominali sau inghinali)
pentru prevenirea cancerizării iar chirurgia necesită consimţământ informat pe baza informaţiei adecvate, 3.
relaţia medic-pacient impune dezvăluirea informaţiilor relevantepacienţilorâ. (24). În ceea ce priveşte
comunicarea către tată, aceasta nu este o situaţie în care să existe riscul unui pericol iminent, astfel încât să
se justifice încălcarea confidenţialităţii împotriva dorinţelor soţiei. Totuşi este evidentă importanţa
informaţiei pentru soţ şi încurajarea soţiei spre a-i mărturisi situaţia reală.

În concluzie am pledat până acum pentru faptul că în medicină confidenţialitatea rămâne un principiu de
bază dar care trebuie individualizat de la caz la caz. Dacă ar fi să onorăm obligaţia de respect a autonomiei,
instituţia medicală prin reprezentanţii ei ar trebui să instruiască pacienţii în „teoria şi practica
confidenţialităţii” incluzând limitele ei. Pacienţii ar trebui să fie capabili să consimtă asupra includerii
informaţiilor în dosarul medical, la care să aibă acces într-o anumită măsură, şi să intervină în controlul
asupra accesului altora la dosarul medical propriu.
VI. STANDARDE DE CONFIDENŢIALITATE

Întreruperea serviciului din motive de confidenţialitate

Art. VI.1.Relaţia dintre psihologi şi beneficiarii serviciilor lor este adesea o relaţie foarte sensibilă ce
necesită realizarea unei alianţe pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii profesionale, motiv pentru
care confidenţialitatea este obligatorie. Atunci când din motive ce nu pot fi evitate, psihologul nu mai poate
păstra confidenţialitatea, acesta va înceta să mai ofere serviciul respectiv.

Protejarea confidenţialităţii

Art. VI.2. Psihologii vor proteja confidenţialitatea tuturor informaţiilor adunate în timpul activităţilor lor
profesionale şi se vor abţine de la dezvăluirea informaţiilor pe care le deţin despre colegi, clienţii colegilor,
studenţi şi membrii organizaţiilor, excepţie făcând situaţiile: pentru protecţia sănătăţii publice, pentru
prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârşirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea
producerii rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlăturarea urmărilor prejudiciabile ale unei asemenea
fapte. Divulgarea, de către psihologi, a unor date care le-au fost încredinţate sau de care au luat cunoştinţă în
virtutea profesiei, dacă aceasta este de natură a încălca clauza de confidenţialitate, este interzisă.

Limitele confidenţialităţii

Art. VI.3. Psihologii clarifică ce măsuri se vor lua pentru protejarea confidenţialităţii şi ce responsabilităţi
familiale, de grup ori comunitare au pentru protejarea confidenţialităţii, atunci când desfăşoară activităţi de
cercetare sau oferă servicii. Înainte de primirea consimţământului psihologul va informa clientul cu privire
la limitele confidenţialităţii şi condiţiile în care acesta poate fi încălcat, precum şi asupra utilizării posibile a
informaţiilor rezultate în urma activităţii sale.

Dezvăluirea de informaţii

Art. VI.4. Psihologii pot împărtăşi informaţiile confidenţiale cu alţii numai cu consimţământul celor vizaţi
ori de o aşa manieră încât cei vizaţi să nu poată fi identificaţi, excepţie făcând situaţiile justificate de lege
sau în circumstanţe de iminenţă sau posibilă vătămare fizică sau crimă.

Confidenţialitatea de colaborare

Art. VI.5. În cazul în care cu acelaşi client lucrează doi psihologi în acelaşi timp, aceştia vor colabora pe cât
posibil, fără restricţii de confidenţialitate, exceptie făcând situaţia în care există o opoziţie clară din partea
clientului în acest sens. De asemenea personalul auxiliar va păstra confidenţialitatea informaţiilor la care are
acces prin natura activităţiilor sale.

Utilizarea informaţiilor

Art. VI.6. Rezultatele, documentările şi notiţele psihologului pot fi folosite numai într-o formulă care
păstrează cu rigurozitate anonimatul.

Confidenţialitatea faţă de terţi

Art. VI.7. În cazul în care există terţi implicaţi în activitatea profesională a psihologului, acesta va clarifica
cu părţile implicate limitele confidenţialităţii, condiţiile de păstrare a confidenţialităţii şi nu va da curs nici
unei solicitări, venite de la o terţă parte în dezvăluirea de informaţii confidenţiale, decât în condiţiile
respectării legi şi limitelor confidenţialităţii.