CUPRINS

INTRODUCERE Pag 3
CAPITOLUL I Pag 4
I.1. Biomecanica coloanei vertebrale Pag 4
I.2. Structuri neurale Pag 10
I.3. Generalitati despre nevralgia cervico-brahiala Pag 14
CAPITOLUL II Pag 32
II.1. Terapia fizicala si de recuperare Pag. 32
II.2. Balneoterapia si termoterapia Pag. 34
II.3. Electroterapia analgetica Pag. 36
CAPITOLUL III STUDIUL INDIVIDUAL Pag. 46
III.1. Material şi metodă de lucru Pag. 46
III.2. Prezentarea lotului de studiat Pag. 46
III.3. Rezultate şi discuţia rezultatelor Pag. 50
CONCLUZII Pag. 56
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Pag.58

INTRODUCERE:
Motivaţia alegerii temei

Activitatea medicală de recuperare funcţională este complexă şi se desfăşoară în diverse locuri:

ambulatoriul de specialitate, spitale de recuperare, sanatorii balneare şi alte tipuri de unităţi cum sunt: centrele
spa sau health resort. Dintre toate acestea, ambulatoriul de specialitate este cel mai accesibil marii majorităţi a
populaţiei.

Mijloacele folosite în activitatea de recuperare funcţională sunt: hidrotermoterapia, masoterapia,

electroterapia şi kinetoterapia care necesită dotări specifice. Dintre acestea cele mai accesibile dotări sunt cele
pentru electroterapie.

Astfel, în ambulatoriul de specialitate se aplică tratamente pentru o gamă foarte mare de suferinţe,
pentru un număr relativ mare de pacienţi, fiecare pacient primind cel puţin o procedură de
electroterapie,gimnastica medicala .

Am ales această temă pentru lucrarea mea de licenţă întrucat pe parcursul stagiilor efectuate am
constatat efectele favorabile ale procedurilor balneare si satisfactia pacientilor dupa acestea..

Deşi patologia discală este de o mare complexitate şi necesită o abordare terapeutică deosebită cu
folosirea tuturor mijloacelor aparţinand medicinei fizice, am constatat că există un număr de pacienţi care
beneficiază de tratament fizical în ambulatoriul de specialitate.

Prin realizarea acestei teme am dorit să evaluez personal beneficiile terapeutice ale electroterapiei
,kinetoterapiei asupra durerilor cervico-brahiale.

CAPITOLUL I
1.1. Biodinamica coloanei vertebrale
 Rolul aparatului muscular este mai complex decât cel evident funcţional de a
mobiliza coloana; musculatura intrinsecă şi extrinsecă a coloanei vertebrale intervine şi
în preluarea unei părţi din greutatea corpului, dar şi în repartizarea greutăţii pe celelalte
structuri, mai ales pe articulaţiile interapofizare, conform teoriei „chingii musculare”.
Această „chingă musculară” abdomino-spinală contribuie la o repartizare judicioasă a
greutăţii corpului pe DIV, pe articulaţiile interapofizare preluând şi ea o parte din
sarcină. Solicitarea dinamică excesivă în condiţiile unei musculaturi deficitare
funcţional va conduce în timp la o uzură precoce a structurilor discului şi a celor ale
articulaţiilor interapofizare având ca rezultat apariţia durerilor. Chiar tensionarea
musculară prelungit menţinută, prin acumulare de metaboliţi specifici anaerobiozei
determinată de ischemie, determină apariţia durerii.
Mobilizările vertebrale efectuate anormal ca amplitudine, ca viteză de execuţie
sau asociind flexia cu o inflexiune laterală amplă, sau flexie cu torsiune vertebrală, pot
reprezenta factori de degradare a inelului fibros chiar pentru cel mai normal DIV: de la
producerea unor fisuri radiale până la ruperea lui cu apariţia herniei de disc.
Dinamica vertebrală defectuos executată provoacă uzura precoce şi a
suprafeţelor articulaţiilor interapofizare, a sinovialei şi capsulei lor, precum şi
accidente acute de tipul unei luxaţii articulare cu apariţia semnelor clinice ale
sindromului faţetal.
Factorii metabolici şi nutriţionali.
Fenomenele degenerative ale DIV sunt amorsate de tulburările metabolice ce
survin, în mod firesc, odată cu înaintarea în vârstă. Principala consecinţă a acestora
este diminuarea capacităţii de hidropexie: de la o hidratare de 88-80% odată cu
înaintarea în vârstă se ajunge la 70% situaţie în care DIV nu-şi mai poate îndeplini
funcţiile mecanice. Deshidratarea înseamnă pierderea proprietăţii de ,,capcană de apă”
a nucleului pulpos micşorând astfel forţa de tensionare a inelului fibros, care devine
mult mai puţin rezistent la acţiunea forţelor de presiune pe verticală şi la efectuarea
mişcărilor de basculare ale platourilor vertebrale în plan orizontal. Aceste tulburări ale
mecanicii DIV creează tensiuni anormale asupra formaţiunilor nervoase, ligamentare.
 Deshidratarea DIV poate începe să se instaleze chiar la subiecţi tineri, după unii
autori degenerescenţa discală poate să apară chiar la vârsta de 20 ani. Acest fenomen
este consecinţa mai multor factori care determină o nutriţie tot mai slabă a DIV, proces
ce conduce la apariţia unor tulburări severe ale metabolismului discal din cauza
modificărilor biochimice din nucleul pulpos induse de carenţa unor substanţe de bază:
glucoza, sulf, oxigen. Această carenţă se produce ca urmare a perturbării mecanismelor
de:
- difuziune a substanţelor solubile din mediul înconjurator spre DIV, proces
fizic ce se desfăşuară datorită coeficienţilor de distibuţie şi de difuziune (studiile au
demonstrat că presiunea de umflare cu apă a proteoglicanilor poate atinge valori de 2-5
atm.);
- permeabilitatea hidraulică: ce depinde de diferenţa de presiune a fluidelor
existentă la graniţa dintre osul spongios al vertebrei şi DIV;
- nutriţia DIV este asigurată în viaţă embrionară de două artere ce abordează
DIV pe faţa sa posterioară: lateral dreapta şi lateral stânga. După dispariţia arterelor
nutritive, aprovizionarea DIV cu toate substanţele nutritive necesare se efectuează de la
structurile anatomice din vecinătate, în principal de la corpul vertebral (prin
mecanisme fizico-chimice complexe: difuziunea substanţelor datorită 222b12c
gradienţilor de concentraţie chimică, transport activ, funcţia de pompă mecanică a
DIV), dar şi de la alte structuri din jur, inclusiv de la sistemul limfatic vertebral.
Cele doua componente ale discului: inelul fibros şi nucleul pulpos au funcţii
oarecum diferite, dar care se intercondiţionează în cel mai înalt grad: nucleul pulpos
poate fi privit ca laboratorul biochimic în care iau naştere elemente morfologice ale
rezistenţei mecanice, elastice, ale D.I.V. (reamintim că nucleul pulpos reprezintă 30-
60% din întregul D.I.V.), iar inelul fibros ar putea fi privit ca o carcasă elastică, de care
depinde robusteţea întregului D.I.V.
Nucleul pulpos este format din:
A. matricea de colagen sau substanţa fundamentală- în care sunt plasate
celelalte elemente componente ale nucleului pulpos,
B. celule specifice ţesutului conjunctiv: fibrocite
 C. fibre de colagen
D. apă şi electroliţi
A. Substanţa fundamentală este formată din glicozominoglicani - substanţe
care conferă ţesutului conjunctiv: maleabilitate, elasticitate şi vâscozitate, controlând
totodată deplasările apei şi electroliţilor în spaţiile extracelulare. Aceste substanţe sunt
specifice numai regnului animal, ele lipsesc în regnul vegetal.
Sinteza glicozaminoglicanilor are loc în fibrocitele din nucleul pulpos, materia
primă fiind glucoza din care se vor forma lanţuri de polizaharide ce vor fi ulterior
sulfatate şi apoi legate de molecule proteice rezultând, într-o etapă mai avansată a
reacţiilor biochimice, proteoglicanii.
Odată cu înaintarea în vârstă proporţia proteoglicanilor se modifică, în mod
fiziologic, astfel încât creşte proporţia de cherato-sulfani, substanţe care au mai puţine
sarcini anionice decât condroitinsulfaţii, deci au o mai mică capacitate de hidropexie.
Concomitent, diminuarea proporţiei generale a condroitinsulfaţilor din masa
substanţei fundamentale, scade mult şi cantitatea totală de apă din nucleul pulpos.
Această deshidratare a nucleului pulpos este startul unui lanţ de fenomene fizico-
chimice care se vor finaliza prin alterarea anatomică şi funcţională a întregului DIV.
B. Fibrocitele. Celulele din masa nucleului pulpos sunt fibrocitele, celulele
mature ale ţesutului conjunctiv, sunt însă prezente concomitent şi numeroase celule
tinere: fibroblaştii. Aceste celule, cu aspect fuziform, sunt aşezate perechi în substanţa
fundamentală din întreaga masă a nucleului pulpos, prezentând la capetele lor
prelungiri filamentoase prin intermediul cărora ele se unesc într-o reţea
tridimensională.
În aceste celule se desfăşoară cele mai multe din procesele biochimice prin care
se formează glicozaminoglicanii şi proteoglicanii. Tot în fibrocit se realizează şi
primele etape ale procesului de formare a fibrelor de colagen plecând de la aminoacizi,
urmând o schemă specifică biosintezei proteinelor, după care aceste substanţe fibrilare
elementare sunt expulzate din celulă şi vor suferi, în spaţiul extracelular, alte
transformări până când vor deveni fibre mature de colagen în substanţă fundamentală.
 Numărul fibrocitelor din nucleul pulpos nu este mare, de unde rezultă
importanţa lor funcţională, dar, odată cu înaintarea în vârstă, numarul lor scade în mod
normal.
Odată cu diminuarea numărului de fibrocite diminuă şi funcţia de laborator
biochimic al acestora şi astfel apar o serie de fenomene ce vor conduce la
degenerescenţa discului: scade sinteza glicozaminoglicanilor, scade sinteza
proteoglicanilor, mai ales a condroitinsulfaţilor, determinând astfel preponderenţa
cheratosulfaţilor, ajungându-se la micşorarea hidropexiei nucleului pulpos cu toate
consecinţele ce decurg de aici.
C. Fibrele de colagen. Structura fibrelor de colagen prezintă unele
particularităţii biochimice în funcţie de care s-au identificat până în prezent 15 variante
de colagen în regnul animal. În nucleul pulpos predomină fibrele de colagen de tip II,
în proporţie de 95%, fibre cu o mare putere de hidropexie, dar se găsesc şi fibre de
colagen de tip I (în proporţie de 5%), care au o mai mica capacitate de hidropexie. În
acest fel hidropexia tuturor componentelor nucleului pulpos descrise până acum este
atât de mare încât termenul de ,,capcană de apă” este perfect justificat. Modificările
biochimice ce apar în activitatea fibrocitelor odată cu înaintarea în vârstă determină o
sinteză tot mai redusă a fibrelor de colagen de tip II şi apare în nucleul pulpos o
creştere a procentului de fibre de colagen de tip I având drept consecinţă scăderea
cantităţii de apă din DIV. Acest fenomen de degradare a colagenului se produce în
toate organele nu numai în DIV; a fost determinat timpul de înjumătăţire a colagenului
din diverse organe la şobolani: 200 zile pentru piele, 60 zile pentru muşchi, 30 zile
pentru ficat; acest proces fiind controlat de activitatea colagenazelor.
D. Apa şi electroliţii. Structura complexă sub aspect biochimic a nucleului
pulpos poate fi redusă la o reţea de lanţuri de macromolecule, care prezintă numeroase
sarcini electrice negative. Aceste sarcini electronegative, de fapt radicali acizi liberi,
sunt cele ce vor fixa nu numai apa ci şi numeroşi cationi de Na, K şi Ca, substanţe
minerale pe care apa le aduce din spaţiul extracelular în lanţuri proteice
macromoleculare. Cantitatea de apă reţinută de toate elementele chimice amintite până
aici conferă nucleului pulpos forţa explozivă multidirecţională prin care inelul fibros
este pus într-o stare de tensiune permanentă, elastică. Aceasta îi permite să amortizeze
sarcinile mecanice exercitate asupra sa şi să protejeze platourile vertebrale,
menţinândule totodată îndepărtate atât cât este necesar pentru funcţia respectivului
segment vertebral.
Inelul fibros.
Lamele inelului fibros, prin constituţia lor biochimică şi prin aşezarea spaţială
specifică, asigură o parte importantă a funcţiei de rezistenţă mecanică a DIV. Sursa
substanţelor constituiente pentru structurile de colagen ale inelului fibros este tot
laboratorul biochimic reprezentat de nucleul pulpos. Fibrele de colagen din inelul
fibros sunt în proporţie de 66% de tip I şi 34% de tip II, asigurându-se astfel o
hidropexie convenabilă şi în această structură conjunctivă fibrilară, dar nu atât de mare
ca în nucleul pulpos.
Durata de viaţă şi calitatea fibrelor inelului fibros depind de evoluţia proceselor
biochimice din nucleul pulpos. Senescenţa inelului fibros instalată paralel cu o
deshidratare progresivă (fie naturală, fie patologică) conduce la diminuarea rezistenţei
sale mecanice şi la apariţia unor procese anatomopatologice, mai rar izolate, dar de
cele mai multe ori acestea sunt prezente concomite.
La apariţia şi evoluţia degenerescenţei DIV concură mai multe fenomene:

     scade aportul substanţelor nutritive

     scade numărul de fibrocite
     scade cantitatea globală de glicozaminoglicani, de proteoglicani, de colagen şi de
apă
     se produce o acumulare de substanţe specifice metabolismului de tip anaerob (şi în
mod normal metabolismul din DIV este de tip anaerob)
     creşte activitatea enzimatică

Consecinţele mecanice ale acestor procese degenerative:

-                 lamele inelului fibros se îngroaşă , dar devin totodată mai puţin elestice,
mai puţin rezistente,
-                 se rup unele lame ale inelului fibros şi apar fisuri dispuse radiar ce ajung
până la straturile sale cele mai superficiale,
 -                 lamele externe ale inelului fibros se pot deforma şi bombează spre
exterior, mai ales spre canalul spinal; se produce astfel protruzia discală surprinsă de
imaginile RMN,
-                 lamele extene se pot rupe complet, apar breşe în inelul fibros prin care
se exteriorizează spre canalul spinal porţiuni mai mari sau mai mici din nucleul pulpos
şi se produce astfel hernia de disc înregistrată pe clişeele RMN ca un prolapas al
nucleului pulpos.
Toate aceste procese degenerative ale DIV pot fi surse ale durerii vertebrale.
Corpii vertebrali
Fiecare vertebră prezintă la exterior o carcasă de ţesut osos compact, acoperită
de un periost (bine inervat) şi o structură complexă de ţesut osos spongios situată în
mijlocul vertebrei. Osul spongios reprezintă aproximativ 40% din compoziţia osului.
Structura osului spongios este relativ asemănătoare cu a altor structuri ale ţesutului
conjunctiv: substanţa fundamentală (formată din complexe macromoleculare de
glicozaminoglicani şi proteoglicani), în care sunt aşezate diferitele celule specifice
osului; există aici şi o reţea fibrilară densă (fibre de colagen şi fibre elastice), precum şi
apă (în proporţii variabile: 10-50%). Metabolismul local este foarte intens, demonstrat
chiar şi numai de faptul că în 24 ore este schimbată întreaga cantiatate de apă
constituientă. Acest metabolism este susţinut de o vascularizaţie bine reprezentată şi de
un flux sanguin abundent, care asigură un aport nutritiv bogat.
O parte din materialul nutritiv adus de sânge în os va traversa platoul vertebrei
şi cartilagiului vertebral şi va pătrunde în discurile intervertebrale vecine. Traversarea
barierei dintre os şi disc este posibilă datorită micilor orificii existente la nivelul
fiecărei placi terminale ale vertebrelor şi prin mici canale ce traversează cartilajul
hialin. Difuziunea substanţelor prin această ,,membrană” se realizează, conform legilor
biofizicii, prin diferenţa de presiune hidrostatică şi osmotică dintre cele două medii.
Aprovizionarea DIV cu substanţele nutritive de care are nevoie metabolismul
său, prin acest mecanism, se desfaşoară astfel perfect timp îndelungat. Odată cu
înaintarea în vârsta se produc treptat mai multe procese degenerative generale ale
întregului organism şi modificări locale, care concură la alterarea difuziunii
substanţelor (mai ales glucoză, sulf, O2 ) de la vertebră spre disc; această perturbare se
agravează tot mai mult şi metabolismul DIV începe să sufere generând apariţia
proceselor degenerative ale discului prin deficit de nutriţie.
I.1.2. Structurile neurale
În cursul dezvoltării embrionare din structurile primare se vor forma toate
organele:
-                 din notocord, scheletul primar al şirei spinării, ce va fi înglobat în
interiorul coloanei vertebrale, vor ramâne doar fragmente sub forma nucleului pulpos,
-                 din ectoderm se vor dezvolta: pielea, sistemul nervos şi organele
senzoriale;
-                 din mezoderm se vor forma: structurile aparatului locomotor, aparatul
circulator şi aparatul uro-genital;
-                 din endoderm derivă aparatul respirator şi digestiv;
-                 din tubul neural primar, care va suferi o segmentare longitudinală,
dispusă metameric, secvenţial, în lungul viitoarei coloane vertebrale, se vor dezvolta
nervii spinali, organizaţi şi ei tot metameric, ce se vor distribui tuturor structurilor
derivate din cele trei foiţe primare.
Protecţia structurilor nervoase, medulare şi radiculare, faţă de agresiuni
mecanice este bine asigurată. În canalul spinal măduva spinării, conul medular
terminal şi rădăcinile ,,cozii de cal” sunt protejate de meningele spinal format din: pia
mater, arahnoidă şi dura mater.
Nutriţia nervilor este asigurată de o reţea vasculară complexă, dar şi de LCR
care scaldă simultan şi măduva spinării şi rădăcinile rahidiene.
Fiziopatologia durerilor vertebrale este dominată de două tipuri de
mecanisme ale agresiunii asupra structurilor nervoase: acţiunea mecanică asupra
nervilor şi cea exercitată asupra vaselor sanguine ce asigură nutriţia nervilor.
Agresiunea mecanică asupra rădăcinilor nervoase din canalul spinal se poate
manifesta într-o modalitate acută printr-o hernie de disc (cel mai frecvent) sau se
produce o compresiune cronică prin micşorarea dimensiunilor canalului spinal (în
esenţă o stenozare a acestuia) din cauze foarte diverse: stenoza idiopatică sau stenoză
secundară instalată ca urmare a altor boli (de ex: hipertrofii ale articulaţiilor
intervertebrale, spondilolistezis, maladie Paget, spondilită ankilopoietică). Această
stenozare poate afecta canalul medular, canalul foraminal, sau chiar ambele canale.
Separarea efectelor compresiunilor în efecte mecanice asupra nervilor şi efecte
mecanice asupra vaselor este doar un artificiu, deoarece aceste efecte sunt frecvent
simultane sau foarte puţin decalate în timp şi se intercondiţionează reciproc.
Compresiunea rădăcinilor rahidiene este urmată de apariţia unor efecte directe
şi a unor efecte indirecte.
Efecte directe ale compresiuni radiculare.
Efectele directe ale compresiunilor acute produse de o hernie de disc se pot
exercita asupra rădăcinilor în lumenul canalului vertebral sau în canalul foraminal. În
cele mai multe cazuri hernia de disc afectează o singură rădăcină, mai rar sunt afectate
mai multe rădăcini rahidiene. În raport direct cu dimensiunile materialului herniat din
disc şi în funcţie de dimensiunile canalului medular, rădăcinile rahidiene se pot
,,eschiva”, în limite mici, prin deplasare laterală, fenomen aproape irealizabil în cazul
herniilor ce pătrund în canalul foraminal. În cazul compresiunilor minore rădăcinile
sunt doar iritate, situaţie în care apare doar durere în teritoriul dermatomului
respectivei rădăcini.
În alte cazuri compresiunea este mai severă şi se produce o aplatizare a
rădăcinii urmată de tensionarea fibrelor nervoase declanşând apariţia durerilor şi a
paresteziilor radiculare într-un membru inferior. În formele grave se produc ruperi ale
unor fibre din rădăcina respectivă, mai puţine sau mai multe, situaţie în care apare
pareza sau paralizia radiculară, de multe ori odată cu dispariţia durerii din membrul
inferior, mai ales în cazul herniilor intraforaminale. Este de reţinut faptul că rădăcinile
dorsale sunt mult mai puţin rezistente la agresiunea mecanică. Instalarea iritaţiei
radiculare şi a inflamaţiei măresc mult sensibilitatea acesteia la agresiunea mecanică,
deoarece s-a demonstrat, experimental, că tracţiunile moderate exercitate asupra unei
rădăcini sănătoase nu produc apariţia durerii, dar o rădăcină iritată răspunde imediat cu
o durere vie chiar la deformari minore. Simptomatologia radiculopatiei se poate
manifesta ca durere şi tulburări de conductibilitate nervoasă motorie sau senzitivă (s-a
observat că în cazurile cu compresiuni asupra mai multor rădăcini apar mai frecvent
grave tulburări de conducere motorie). Fenomenele iritative şi inflamatorii sunt
agravate şi de asocierea unui alt proces: iritaţia chimică produsă de substanţele
eliberate din materialul herniat din disc: enzime, substanţe rezultate din catabolism
anaerob al DIV, producând o adevărată ,,radiculită chimică”. Tabloul clinic se
complică şi mai mult dacă materialul discal herniat afecteză şi ganglionul spinal de pe
rădăcina dorsală în canalul foraminal.
Compresiunile cronice din stenoza de canal spinal se exercită circumferenţial
asupra mai multor rădăcini, procesul se instalează lent, în timp mai îndelungat, cu
efecte fiziopatologice mai mult indirecte decât directe, dar, în evoluţia bolii pot surveni
accidente acute având caracterele efectelor directe.
Efecte indirecte ale compresiunii radiculare.
Aceste efecte se manifestă asupra microcirculaţiei rădăcinilor rahidiene, cu
consecinţe de multe ori mai grave decât efectele directe ale compresiunilor mecanice.
Multă vreme suferinţele radiculare au fost interpretate doar ca rezultatul
acţiunii mecanice asupra rădăcinilor rahidiene, ori studiile experimentale au scos în
evidenţă apariţia unor tulburări severe de nutriţie responsabile de perturbarea funcţiilor
nervoase.
Leziunile nervoase se pot croniciza, mai ales în cazul stenozelor de canal spinal
(cervical sau lombar) cu consecinţe fiziopatologice foarte grave:
1-                  cronicizarea tulburărilor de nutriţie a rădăcinilor rahidiene prin scăderea
fluxului sanguin;
2-                  mărirea permeabilităţii structurilor microvasculare determină apariţia
edemului cu modificarea homeostaziei locale prin intervenţia unor metaboliţi acizi şi
ionilor de Ca, reprezentând noi surse de durere;
3-                  edemul şi fibroza odată instalate la nivelul sacului dural favorizează
apariţia unor coalescenţe între foiţele acestuia blocându-se astfel circulaţia liberă a
LCR-ului, proces prin care nervii sunt privaţi de aportul nutritiv suplimentar al LCR-
ului, acecentuând defectul de nutriţie al nervilor.
 4-                  edemul şi fibroza instalate în ganglionul spinal modifică funcţia acestuia
în transmiterea informaţiilor senzitive. Neuronii ganglionului spinal astfel afectaţi se pot
activa şi spontan dacă se asociază şi leziuni ale nervilor periferici, situaţie în care
bolnavul va descrie apariţia intermitentă a unor dureri fulgurante şi senzaţii de arsură în
membrele inferioare (aşa zisele simptome pseudotabetice).
5-                  scade cantitatea substanţelor necesare asigurării unui transport axonal
normal determinând tulburări ale propagării impulsului nervos şi privarea nervilor
periferici de materialul nutritiv şi plastic necesar funcţiei şi troficităţii funcţiei acestora;
în consecinţă: apar dureri, parestezii şi deficit muscular la nivelul membrelor inferioare.
Aceste cunoştinţe de fiziopatologie ale durerilor vertebrale constituie suportul
precizării obiectivelor de tratament şi a metodologie terapeutice:

                    protecţie radiculară;

                    combaterea energică şi precoce a inflamaţiei şi a durerii;
                    combaterea ischemiei structurilor nervoase;
                    ameliorarea funcţiei nervilor (medicaţie neurotropă susţinută mai mult timp
decât evoluţia puseului dureros);
                    restabilirea posturii şi dinamicii coloanei vertebrale cât mai precoce posibil;
                    insistenţă în respectarea normelor de conduită din „şcoala spatelui”.

Articulaţiile interapofizare
La toate nivelurile coloanei vertebrale aceste articulaţii pot suferi modificări
anatomopatologice ca şi oricare alte articulaţii cu implicaţii importante în
fiziopatologia coloanei vertebrale: în apariţia durerilor, a tulburărilor de statică şi
dinamică. Principalele procese patologice articulare sunt cele de tip degenerativ şi cele
de tip inflamator.
Procesele reumatismale de tip degenerativ survin frecvent ca un corolar al
înaintării în vârstă, dar se pot instala precoce din cauza unor solicitări excesive prin
posturi vertebrale anormale sau prin solicitări dinamice excesive.
Degeneresecenţa osteocartilaginoasă articulară, chiar în formele cele mai
banale de artroză a interapofizarelor, constituie sursa frecventă a durerilor vertebrale
prin iritarea filetelor nervoase amielinice din capsula articulară şi a celor din aparatul
ligamentar propriu. Acest lucru are un răsunet mai larg asupra musculaturii
paravertebrale, care prin contractura musculară reflexă se manifestă ca sursă secundară
de durere. Aceste dureri cronice se pot acutiza ori de câte ori survine o inflamare
accidentală a acestora.
Structurile ligamentare
Aparatul ligamentar al coloanei vertebrale este reprezentat de un mare număr
de ligamente. Structura lor elastică permite îndeplinirea funcţiilor multiple: asigurarea
contenţiei formaţiunilor anatomice şi facilitarea unor funcţii dinamice ale coloanei
vertebrale.
Solicitările normale statice sau dinamice nu produc durere la nivelul aparatului
ligamentar. Tensionările excesive ca întindere sau cele prelungit menţinute produc
iritarea filetelor nervoase şi apar dureri (acest fenomen survine şi în cazul aparatului
ligamentar al articulaţiilor periferice)
Durerile ligamentare apar cel mai frecvent ca urmare a posturilor nefiziologice
ale coloanei vertebrale, mai ales la nivelul coloanei lombare, odată cu accentuarea
curburii sale prin posturi hiperlordotice lombare prelungit menţinute. Depistarea sursei
ligamentare a durerilor vertebrale orienteză şi conduita terapeutică: corectarea posturii
şi educaţia privind evitarea suprasolicitărilor dinamice excesive.
Structurile musculare
Musculatura paravertebrală este implicată frecvent în fiziopatologia durerilor
vertebrale cervico-lombare, în cadrul unor variate situaţii etiopatogenice, mecanismul
principal fiind tensionarea musculară excesivă. Ea poate surveni ca urmare a unei
contracturi musculare reflexe, după solicitări dinamice excesive, sau prin modificări
severe ale posturii coloanei vertebrale.
Tonusul muscular crescut poate fi el însuşi sursă de durere, dar prin ischemia
musculară consecutivă declanşează cercul vicios Travel: durere-contractură-ischemie-
durere-contractură, care odată amorsat poate evolua pe cont propriu cu dureri
vertebrale sau dureri iradiate de tip miofascial, tablou clinic ce nu poate fi controlat
decât prin anularea a cel puţin unei verigi fiziopatologice: durerea, contractura sau
ischemia, apelând la mijloace fizicale, medicamentoase sau a ambelor.
 1.3. Definitie . Generalitati despre nevralgia cervico-brahiala
•         Nevralgia cervico-brahială este definită ca un sindrom dureros al regiunii
cervicale şi al umărului survenind în teritoriul de distribuţie ale rădăcinilor cervicale
C5 – C8.
•         Topografia durerii este elementul esenţial la care se adaugă paresteziile
predominant distale. Mai rar acuzele bolnavului constau din simple senzaţii
parestezice distale pe unul sau mai multe dermatoame.
Plexul brahial, care enervează membrele superioare, este format din ultimele patru
rădăcini cervicale; pe traiectul pe care acestea părăsesc canalul rahidian şi în special la
nivelul orificiilor de conjugare, una sau mai multe rădăcini pot fi iritate, ca urmare a
proceselor tmai pe înţelesul tuturor -excrescenţe osoase) de la nivelul coloanei
cervicale: discartroza C5-C6 sau C6-C7 şi osteofîtoza.
Ca urmare a iritaţiei mecanice, rădăcinile amintite se congestionează şi se edemaţiază:
atât iritaţia directă, cât şi inflamaţia supraadăugată, determină dureri şi parestezii în
interiorul inervat de radacina afectată.Ţinând seama că în producerea durerii o
contribuţie importantă o are inflamaţia radiculară, principalul mijloc de tratament îl
constituie medicamentele antiinflamatorii, fie steroidiene (prednison, 20-40 mg/zi,
timp de 2-3 săptămâni), fie nesteroidiene (diclofenac sau indometacin câte 3-4 drajeuri,
respectiv capsule/zi).
Fizioterapia este extrem de utilă: se aplică diatermie, infraroşii şi masaj, ca şi ionizări
cu calciu sau novocainăCurele balneare sunt indicate în formele prelungite de
nevralgie cervico-brahială.
Tratamentul chirurgical este necesar numai extrem de rar.
ETIOLOGIE
Etiologic, se deosebesc două tipuri:
•         NCB comună, prin artroză cervicală şi
•         NCB simptomatică, care poate fi de cauză rahidiană sau intrarahidiană.
Cauzele rahidiene sunt reprezentate de:
•         leziuni tumorale ale rahisului (metastaze osoase, hemopatii maligne, tumori
osoase primitive, granuloame eozinofile),
 •         morb Pott cervical,
•         traumatisme cervicale.
•         spodilite cu germeni banali,
•         hernia de disc cervicală.
CAUZELE INTRARAHIDIENE
•         tumori meningoradiculare (neurinoame, meningeoame, epidurite metastatice)
•         Meningoradiculite
•         procese inflamatorii meningeale cronice (arahnoidită, meningită cervicală)
•         epidurite acute şi cronice
ALTE CAUZE
•         sindrom Pancoast-Tobias
•         coastă cervicală
•         zona zoster include în tabloul clinic nevralgii intense, rebele la tratament şi care
pot persista timp îndelungat după dispariţia erupţiei
•         scleroză post radioterapie
•         calus vicios post-fractură de claviculă
•         sindrom de defileu cervico-axilar
ANATOMIE PATOLOGICĂ
În etiologia iritaţiei radiculare se întâlnesc mai frecvent:
1. Cervicartroza
2. Hernia de disc
Caracteristic pentru evoluţia procesului degenerativ artrozic este nucleul
uncodiscoosteofitic,care prin dezvoltarea posterioară şi postero-laterală poate
intercepta traiectul radicular. În acest caz nevralgia apare după 40 de ani, sexul feminin
fiind cel mai afectat.
Hernia de disc cervicală, apare mult mai rar şi recunoaşte drept cauze favorizante
mobilitatea mare a segmentului, importanţa curburii fiziologice, forţele de tracţiune şi
presiune ce se exercită la acest nivel, precum şi relativa fixitate a rădăcinilor cervicale.
 Hernia de disc cervicală apare rar în urma solicitărilor axiale, aparatul discoligamentar
foarte rezistent suportând încărcări de patru ori mai mari decât structura osoasă. 0 serie
de factori cum sunt degenerarea precoce a discului şi asocierea anomaliilor congenitale
se supraadaugă, favorizând apariţia herniei. Un loc important în determinismul herniei
de disc îl ocupă traumatismul craniovertebral, direct sau indirect, şi efortul. Hernia de
disc cervicală este mai frecvent postero-laterală, în vecinătatea orificiului
intervertebral.
SIMPTOMATOLOGIE
Simptomatologia este dominată de durere, ce are următoarele caracteristici:
debut brutal, dimineaţa la sculare sau instalată progresiv
•   precedată de o cervicalgie de intensitate crescândă,
•   se acompaniază de o iradiere brahială din ce în ce mai accentuată.
•   ca orice durere radiculară poate fi agravată de tuse, decubit, cu
exacerbare nocturnă.
•   durerile se pot însoţi frecvent de parestezii diverse: amorţeli
Durerea respectă un teritoriu strict monoradicular astfel:
•         în radiculopatia C5 durerea iradiază în umăr şi pe faţa externă a braţului până la cot;
•         în radiculopatia C6 durerea este descrisă de pacient pe faţa antero-externă a umărului,
braţului şi antebraţului până la police;
•         în afectarea C7 simptomatologia se înregistrează pe faţa posterioară a braţului,
antebraţului, faţa dorsală a pumnului, index şi medius;
•         pentru C8 durerea este localizată pe faţa anteroi-nternă a braţului, pumnului şi în
degetele 4 şi 5.
Pot fi prezente şi iradieri toracice superioare şi posterioare, precum şi occipitale.
Hernia C6-C7 care irită sau comprimă rădăcina ce formează nervul toracic anterior sau
nervul toracic anterolateral, poate da dureri precordiale.
Mai pot apărea contracturi musculare ale centurii scapulohumerale, afectarea
mişcărilor de fineţe, crampe musculare.
Din partea simpaticului se înregistrează tulburări de ordin vegetativ în membrul
superior (paloare, hipersudoraţie), ca şi la nivelul extremităţii cefalice.
ANAMNEZA PACIENTULUI
Anamneza este importantă pentru a identifica momentul cînd a apărut durerea, cauzele
declanşatoare şi cele de ameliorare, alte semne subictive. Tot din anamneză putem afla
antecedentele patologice ale bolnavului, uneori folositoare pentru stabilirea
diagnosticului.
STAREA PREZENTĂ
Examenul fizic are în vedere deopotrivă segmentul vertebral şi cel brahial.
Rahisul cervical examinat în statică şi în dinamică, bolnavul fiind în poziţie şezândă
sau în decubit, relevă tulburări de atitudine de tipul redresării sau inversării curburii
fiziologice. Palparea spinoaselor şi a masivelor articulare interapofizare este dureroasă.
Poate apărea “semnul soneriei anterioare” care reproduce sau exacerbează durerea
radiculară. Intensificarea durerii poate avea loc şi la presiunea pe vertex, în timp ce
tracţiunea prudentă a extremităţii cefalice poate să influenţeze favorabil suferinţa
bolnavului. Mişcările rahisului sunt limitate, iar testările în hiperflexie şi lateroflexie
opusă brahialgiei accentuează simptomatologia.
Examenul obiectiv continuă cu studiul sindromului radicular. Probele de elongaţie a
braţului devin pozitive; intensitatea sindromului de iritaţie neurală se apreciază prin
studiul motricităţii, sensibilităţii şi reflexelor pe teritoriul aceluiaşi metamer. Examenul
neurologic nu relevă în numeroase cazuri fenomene deosebite, dar în formele evoluate
poate constata existenţa unui deficit motor.
Manevrele de elongaţie pentru rădăcinile C5-C8 (pozitive în NCB) sunt reprezentate
de:
•   manevra Lasegue a membrului superior - abducţia maximă a braţului cu
antebraţul în extensie,
•   manevra Lasegue a gâtului - înclinarea şi rotarea capului spre partea
sănătoasă.
În sindromul C5 tulburările de sensibilitate afectează umărul şi faţa externă a braţului
până la cot. Tulburările motorii se pot exprima la nivelul deltoidului, supraspinosului,
micului rotund; se deteriorează abducţia şi rotaţia externă a braţului.
În sindromul C6 hipoesteziile apar pe faţa externă a umărului, braţului şi antebraţului
până la police. Scăderea forţei musculare interesează bicepsul, lungul supinator şi
musculatura eminenţei tenare. Sunt afectate flexia cotului şi pronosupinaţia. Reflexul
bicipital şi stiloradial pot fi abolite sau diminuate.
În sindromul C7 tulburările de sensibilitate apar pe teritoriul reprezentat de faţa
posterioară a umărului, braţului, antebraţului, faţa dorsală a pumnului, index şi medius.
Tulburările motorii afectează tricepsul brahial, extensorii mâinii şi ai degetelor. Poate
fi afectată extensia cotului, pumnului şi degetelor. Posibilele tulburări de reflexe apar
la nivelul tendonului tricepsului.
În sindromul C8 hipoestezia se întâlneşte pe faţa internă a antebraţului, pumnului,
mâinii şi degetelor 4 şi 5. Eventualele tulburări de motricitate apar la nivelul
musculaturii intrinseci a mâinii şi pe eminenţa hipotenară. Reflexul cubitopronator
poate fl modificat.
1.                 CRITERII PENTRU SUSŢINEREA DIAGNOSTICULUI
a)      CRITERII CLINICE
NCB comună este forma cea mai frecventă şi în favoarea ei se reţin următoarele
elemente:
•         terenul, reprezentat adesea de sexul feminin şi menopauză;
•         unilateralitatea unei atingeri monoradiculare cu debut insidios;
•         existenţa semnelor rahidiene cu limitare dureroasă a mişcărilor rahisului;
•         absenţa semnelor neurologice obiective;
•         prezenţa unei artroze cervicale;
NCB simptomatică trebuie suspicionată în cazurile în care:
•         există în general atingeri pluriradiculare,
•         dureri rebele care se agravează progresiv
•         se asociează cu tulburări obiective de sensibilitate majore şi tulburări motorii (cu
pareze, amiotrofii şi abolire de ROT) la membrul superior homolateral sau/şi
controlateral;
•         asocierea unei atingeri medulare prin evidenţierea şi a unei parapareze spastice;
•         prezenţa unui sindrom Claude Bernard-Horner;
 •                        alterarea stării generale;.
b)      CRITERII RADIOLOGICE
Examenul radiologic este principala explorare care dă informaţii asupra modificărilor
uncodiscale şi de la nivelul găurilor de conjugare. Pensarea spaţiului discal cu
osteocondensarea platourilor, osteofitoza peridiscală, hipertrofia şi încurbarea
apofizelor unciforme, reducerea dimensiunilor găurilor de conjugare sunt importante
pentru diagnostic.
La fel este şi studiul radiocinetic al coloanei cervicale care oferă posibilitatea aprecierii
elasticităţii discale, jocul articulaţiilor discovertebrale şi interapofizare, marcând şi
zonele de redoare.
Mielografia, tomodensitometria şi examenul RMN aduc relaţii suplimentare în ceea ce
priveşte etiologia şi importanţa leziunilor rahidiene şi radiculomedulare.
Explorarea periferică a sistemului neuromuscular completează infor-maţia conturând
mai bine nivelul şi gradul suferinţei neurologice şi contribuie la definirea atitudinii
terapeutice, conservatoare sau chirurgicale.
c)      CRITERII DE LABORATOR
Uzual trebuie să se cerceteze: VSH, glicemia, formula sanguină.
Când etiologia este mecanică sau artrozică parametrii biologici nu sunt modificaţi.
2.                 DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL
Diagnosticul diferenţial trebuie să aibă în vedere alte sindroame algice cu topografie
asemănătoare:
•         Nevralgia amiotrofică (sindrom Parsonage-Turner) este o nevrită a plexului
brahial cu un determinism posibil imunoalergic şi exprimată clinic printr-un
sindrom dureros cu debut acut, localizat la nivelul umărului, iradiind la braţ,
excepţional dincolo de cot. Se asociază instalarea unui deficit motor proximal
interesând electiv teritoriul trunchiului primar superior al plexului brahial (C5-
C6 - deltoid, biceps) şi ramurile sale colaterale (supra- şi subspinos, mare dinţat).
Rapid, în 3-10 zile se poate instala amiotrofia teritoriului atins, ROT bicipital şi
uneori tricipital pot fi abolite. Starea generală nu este alterată, VSH, l.c.r. sunt
normale, febra absentă. Examenul electric confirmă natura neurogenă,
 pluriradiculară predominent pe C5. Evoluţia este favorabilă, cu regresiune în 6-
12 săptămâni (recuperarea motorie poate ajunge pâna la un an), dar recidivele
rămân posibile.
•         Nevralgia nervului suprascapular şi nervului mare dinţat - se traduce prin dureri
scapulare urmate de o paralizie a abducţiei (nervul suprascapular) şi a ridicării
anterioare a braţului, cu decolarea omoplatului (nerv mare dinţat). Cauza acestor
nevralgii este o compresiune a nervului suprascapular în incizura coracoidiană
sau a nervului mare dinţat în traiectul său în scalenul mijlociu sau pe coasta a
doua, compresie datorată unei greutăţi purtate pe umăr, sau unei bursite
suprascapulare sau unei contuzii a umărului
•         Sindrom de apertură toracică superioară (incluzând sindromul coastei cervicale,
sindromul defileului scalenic, sindromul costo-clavicular, sindromul de
hiperabducţie) trebuie evocat în prezenţa durerilor şi paresteziilor care apar la
nivelul membrului superior, iradiind de la nivelul cefei, favorizate de manevre
de ridicare sau abducţie a braţului, asociate cu diminuare de forţă, dar în mod
deosebit de semne de atingere neurovasculară: crampe, hiperestezie la frig,
paloarea tegumentelor, modificări de amploare a pulsului şi tensiunii arteriale,
uneori fenomene de asfixie locală cu ulcere trofice şi chiar cangrenă, fenomene
Raynaud.
•         Periartrita scapulo-humerală, caracterizată prin dureri în articulaţia
scapulohumerală, însoţite de cracmente şi dureri la mobilizarea pasivă a
articulaţiei. Nu există parestezii sau semne obiective neurologice iar examenul
radiologic poate evidenţia umbre calcare periarticulare.
•         Sindrom algodistrofic al membrului superior (sindrom umăr-mână) poate fi
întâlnit într-un mare număr de condiţii patologice: compresiuni medulare
cervicale, compresiuni radiculare, afecţiuni ale plexului brahial, artroză cervicală
întinsă, etc. Clinic se manifestă prin dureri în umăr cu iradieri în centura
scapulară şi braţ, dar în special în mână şi degete unde au caracter pulsatil. Se
asociază deseori tulburări vegetative cu edem al mâinii, cu cianoză a
tegumentelor care pot fi reci sau calde, cu tulburări trofice ale fanerelor. Treptat
se pot instala
•         amiotrofii ale centurii scapulare şi muşchilor mici ai mâinii, imobilizarea segmentelor
respective prin redori articulare şi anchiloze în poziţii vicioase.
3. EVOLUŢIA BOLII
NCB în forma comună are evoluţie favorabilă în 3-6 săptămâni. În forma
simptomatică evoluţia este diferită, în funcţie de etiologie. Astfel, au prognostic
negativ NCB secundare tumorilor (la orice nivel ar fi acestea), morbului Pott cervical,
proceselor inflamatorii meningeale, după formarea unui calus vicios.
Recuperarea este dificilă la persoanele vîrstnice, la cei cu boli cronice severe (cardiace,
respiratorii) sau cu afecţiuni neurologice.
Există riscul ca recuperarea să nu se facă integral, bolnavul putînd să rămînă cu diverse
parestezii ale membrului superior 8amorţeli, furnicături, hipoestezie).
CLINICA HERNIEI DE DISC CERVICALE
Aspectul clinic depinde de:

•         sediul herniei de disc cervicale

•         amploarea fenomenelor compresive.

Simptomul dominant -nevralgia cervico-brahiala (N.C.B.)

•         durere cervicala

•         radiculalgie a membrului superior.

Identificarea corecta a proiectiilor fenomenelor dureroase conduce la precizarea topografiei discului afectat.

DATE GENERALE

INCIDENTA: Reprezinta 3-5% din patologia discala.

PARTICULARITATI ANATOMICE:

•         Radacini scurte, fixe in canalul rahidian

•         Maduva cervicala, care contine structuri nervoase de importanta vitala.

•         Hernia de disc cervicala poate evolua pe o coloana normala sau pe o coloana cu modificari spondilartrozice.

ETIOLOGIE:

1.procese degenerative,

2.micro-traumatisme repetate,

3.fracturi-luxatii cervicale.

FRECVENTA: discurile cele mai afectate sunt C4-C5si C5-C6.

SIMPTOMATOLOGIE:

Contureaza 2 sindroame majore:

SINDROMUL DE COMPRESIUNE RADICULARA:

▪durere

▪deficit senzitivo-motor

SINDROMUL DE COMPRESIUNE MEDULARA

Din punct de vedere topografic, radacina corespunde vertebrei subiacente fiecarei radacini ii corespunde :

•         un miotom

•         un dermatom

•         un arc reflex

SINDROMUL DE COMPRESIUNE RADICULARA

Hernia discului C4-C5 (radacina C5):

•         durere in ceafa, deltoid, piept, fata laterala a bratului;

•         deficit motor la nivelul muschilor supraspinos, subspinos, deltoid, biceps;

•         modificarea reflexului bicipital.

Hernia discului C5-C6 (radacina C6):

•         durere in ceafa, regiunea scapulara, deltoid, fata laterala a bratului si antebratului, police si index;

•         deficitul motor este localizat la nivelul bicepsului si radialului extern;

•         diminuarea reflexelor bicipital si stiloradial.

Hernia de disc C6-C7 (radacina C7):

•         durere in ceafa, omoplat, deltoid, fata dorsala a antebratului, index si medius;

•         deficit motor al muschiului triceps;

•         diminuarea reflexului tricipital.

Hernia de disc C7 (radacina C8) :

•         durere in ceafa, regiunea interna a bratului si antebratului, degetul mic si uneori mediusul;

•         deficit motor al muschilor extensori ai pumnului;

•         modificarea reflexului tricipital.

EXAMEN OBIECTIV

•         limitarea miscarilor gatului,

•         contractura musculaturii cervicale,

•         pozitii antalgice, pana la torticolis.

Manevra Spurling: compresiune progresiva in vertex si tractiunea membrului superior afectat.

SINDROMUL DE COMPRESIUNE MEDULARA

Tabloul clinic:

•         tetrapareza,
 •         tetraplegie,

•         sindrom Brown-Sequard

•         tulburari sfincteriene.

EXAMENE COMPLEMENTARE

Examenele radiologice:

•         Radiografia standard

•         Examenul CT si mielo-CT al coloanei cervicale

•         Examinarea imagistica prin rezonanta magnetica (IRM)

•         E.M.G.

Examene biologice:

•         ionograma sangvina

•         calcemie

•         tablou sangvin

•         VSH

DIAGNOSTIC DIFERENTIAL

Nevralgiile cervico-brahiale secundare:

•         afectiuni intrarahidiene: tumori intramedulare, siringomielie

•         afectiuni vertebrale: tumori, spondilodiscite, traumatism, reumatism inflamator, guta.

•         Radiculite infectioase in contextul bolilor: zona zoster, HIV, borelioze

•         Leziuni neurologice cu manifestari pseudo-articulare

Afectarea plexului brahial:

•         sindromul Pancoast-Tobias (tumora de apex pulmonar)-compresiune C7, C8, D1;

•         sindromul Claude-Bernard-Horner;

•         plexita brahiala postiradiere;

•         sindromul defileului toraco-brahial-C8

Afectarea nervilor periferici,din tabloul clinic lipsind durerile cervicale

•         sindromul de canal carpian-nervul median;

•         sindromul canalului Guyon-nervul cubital;

•         compresiune la nivelul cotului-nervul median si cubital;

Pseudo-radiculalgii intalnite in epicondilita si periartrita scapulo-humerala

TRATAMENTUL CONSERVATOR

•         Repaus fizic

•         Tratament medicamentos

•         tratament antialgic,

 •         antiinflamator

•         miorelaxant.

TRATAMENTUL CHIRURGICAL

•         abord anterior

•         abord posterior

PROCEDEE CHIRURGICALE

•         Abordul anterior +/-fuziune

•         Abordul posterior +/-fuziune

•         Foraminotomia posterioara keyhole

•         Abordul endoscopic anterior sau posterior

•         Aborduri combinate sau succesive

•         Tratamentul chirurgical al complicatiilor aparute pe termen scurt sau lung

INDICATIA CHIRURGICALA

•         Radiculopatie cervical cu compresiune evidentiata la nivelul spatiului discal

•         Mielopatie cervical cu compresiune evidentiata la nivelul spatiului discal

•         Durere brahiala inacceptabila
•         Simptome progresivecu aparitia ataxiei
•         Deficit motor progresiv la nivelulmembrului superior
•         Simptome progressive bilateral cu parestezii si neindemanare
•         Pierderea controlului sfincterian anal si vezical
•         Sindroame cordonale: sindrom de cordoane anterioare, sindroame centromedulare,
sindrom Brown-Sequard

•         TETRAPAREZA SPASTICA!

NECESITATEA DE A RAPORTA INDICATIA CHIRURGICALA LA
NEVOILE SI CONDITIA PACIENTULUI
•         Sportiv de performanta
•         Solist vocal
•         Pacient cu distrofie osoasa(demineralizari, osteoporoza, osteopetroza,bolide sistem,
etc)
•         Pacient activ social
•         Pacient dispus sa coopereze
•         Pacient tarat sau necompleant
•         Pacient cu afectiuni psihiatrice
•         Pacient cu leziuni osteo-disco-ligamentare cervical asociate
•         Pacient cu contraindicatii majore pentru actul chirurgical
•         ETC…
DECOMPRESIUNEA CERVICAL POSTERIOARA
•         Nu este necesara pentru radiculopatii
•         unilaterale
•         Consta intr-o laminectomie decompresiva centrata pe nivelul afectat
•         Se efectueaza pentru urmatoarele situatii:
•         Leziuni discale pe mai mult de 2-3 nivelecu semne clinice de mielopatie
•         Leziuni discale associate cu stenoza cervicala
•         Solisti vocali,speakeri, la care riscul de 5% de afectarea vocii, datorita leziunii
nervului laringeu recurrent este inacceptabil
•         Numita si foraminotomiakeyhole este o tehnica care decomprima individual radacinile
nervoase creindmiciorificiiprinlama cervicala, care permit foraminotomiisilargiriale
canaluluiradicular
•         Se foloseste pentru:
•         Monoradiculopatii cauzate de un sechestru discal(moale) posterolateralal discului, sau
un osteofit lateral
•         Radiculopatiila solistivocali sau speakeri

•         Pentru decompresia radacinilor nervoase foarte inalte( C3, C4) sau foarte joase(C7,
C8, T1) la pacienti supraponderali sau cu gatul scurt
COMPLICATII LA EXPUNEREA LEZIUNII

•         Perforarea faringelui, esofagului, traheei-minimalizate prin disectia m.longuscoli

•         Paralizia de corzi vocale

•         11% temporara, 4% permanenta-evitata prin disectia cu instrumente taioase paratraheal si prin scaderea presunii
de retractie traheale (raguseala, obosealarespiratiei, tuse, aspiratie, senzatie de corp strain, disfagie, oboseala
vocala)

•         Injuria a. Vertebrale prin tromboza sau dilacerare(0,3%)

•         Evitata si reparata prin suturi cu prolene 8.0.

COMPLICATII LA EXPUNEREA LEZIUNII

 •         Complicatii secundare= sangerari, fistuleAV, pseudoanevrisme, tromboze arteriale

•         Injuria a. carotide-tromboza, ocluzie sau dilacerare prin retractie

•         Injuria v. jugulare
•         Fistula LCS –reparata prin plasarea directa a unei grefe fasciale inaintea impactarii grefonului+ cap ridicat, gel de
fibrinasi/sau cateter de drenaj lombar
•         Sindromul Claude-Bernard-Horner-prin leziune de plex simpatic de-a lungul m. longuscoli, fapt pentru care
disectianu trebuie sa se intinda in afara acestuia

•         Lezarea ductului toracic-in abordarea leziunilor cervicale inferioare

AFECTAREA MADUVEI CERVICALE SI RADACINILOR

SPINALE

•         Afectarea medulara-evitata prin abordul osteofitelo rla extremitatea laterala a spatiului intervertebral-insa exista
riscullezarii radacinii nervoase
•         Evitarea hiperextensie iin timpu lin tubatiei-(maiales in cazul stenozelor
cervicale severe) se ia in considerare intubatia cu ajutorul fibroscopului, sau intubatia cu pacient constient
•         Grefonul osos mai voluminos decat spatiul intervertebral-evitare prin masurarea adancimii cavitatii osoase
sitestarea impactarii(raportul dintre elongatie/laxitate si inaltimea/adancimea grefonului)

•         Apneeaindusain somn, bradicardie, instabilitate respiratorie-pentru leziunileC3-C4 ,produsa prin afectarea
mecanismelo rde control central ale respiratiei

PROBLEME DE FUZIUNE VERTEBRALA

•         Pseudartroza(20%) este mai asociata cu tehnica Cloward(10%), Bayley-Badgley, sau Simth-Robinson (10%) sau
cu nonfuziunea sustinuta de Hirsch. Nu este necesar tratamentul in cazul pseudartrozelor asimptomatice
•         Angularea anterioara cifotica-prezent ain 60% la tehnica Cloward, se rezolva prini mobilizarea cu guler, sau cu
rezectia osului in exces(tehnicaHirsch)
•         Extruzia grefoanelor-(2%), necesita rarre interventie, cu exceptia situatiilor cand comprima maduva posterior, sau
traheea si esofagul anterior

•         Complicatii la nivelul focarului osos din care s-a recoltat grefonul: hematoame, seroame, infectie, fractura de
aripailiaca, leziune de nv.cutanat femural lateral(meralgiaparestezica), durere la nivelul cicatricei, perforatie de
colon.

ALTE COMPLICATII

•         Infectia plagii<1%

•         Hematoame cervicale (mascate de plasarea gulerului!)

•         Disfagiesiraguseala-inevitabile! Daca edemul se agraveaza poate duce la obstructia traheei.

•         Degenerarea nivelului discal adiacent–controversata, reprezinta o sechela a alterarii biomecancii cervicale ca
urmarea chirurgiei, conditiecare predispune la spondiloza cervicala-70% asimptomatica

•         Osteoliza grefonului implantat

•         Disconfort postoperator: nod in gat, durer i in gat, umar, interscapular, cu duratade cateva luni

•         Distrofia simpatica reflexa-descrisarar, prinleziunede ganglion stelat

•         Rezultate favorabile pentru procedurile chirurgicale-90%

•         La pacienti peste60 de ani-87%
•         20% dintre pacienti prezinta in timp hernii de disc la altenivele
•         Rata complicatiilor creste odata cu complexitatea procedurii sifolosirea materialelor de
osteosinteza
•         Mortalitate<4%
•         Morbiditate10-23%
• Caracteristic pentru evoluţia procesului degenerativ artrozic este nucleul
uncodiscoosteofitic,care prin dezvoltarea posterioară şi postero-laterală poate
intercepta traiectul radicular. În acest caz nevralgia apare după 40 de ani,
sexul feminin fiind cel mai afectat.
•         Hernia de disc cervicală, apare mult mai rar şi recunoaşte drept cauze
favorizante mobilitatea mare a segmentului, importanţa curburii fiziologice,
forţele de tracţiune şi presiune ce se exercită la acest nivel, precum şi relativa
fixitate a rădăcinilor cervicale.
•         Hernia de disc cervicală apare rar în urma solicitărilor axiale, aparatul discoligamentar
foarte rezistent suportând încărcări de patru ori mai mari decât structura osoasă.
•         O serie de factori cum sunt degenerarea precoce a discului şi asocierea
anomaliilor congenitale se supraadaugă, favorizând apariţia herniei.
•         Un loc important în determinismul herniei de disc îl ocupă traumatismul
craniovertebral,
direct sau indirect, şi efortul.
•         Hernia de disc cervicală este mai frecvent postero-laterală, în
vecinătatea orificiului intervertebral.
SIMPTOMATOLOGIE
Simptomatologia este dominată de durere, cu următoarele caracteristici:
•         debut brutal, dimineaţa la sculare sau instalată progresiv,
•         precedată de o cervicalgie de intensitate crescândă,
•         se acompaniază de o iradiere brahială din ce în ce mai accentuată.
•         ca orice durere radiculară poate fi agravată de tuse, decubit, cu
exacerbare nocturnă.
 •         Durerile se pot însoţi frecvent de parestezii diverse: amorţeli
Durerea respectă un teritoriu strict monoradicular astfel:
•         în radiculopatia C5 durerea iradiază în umăr şi pe faţa externă a braţului
până la cot;
•         în radiculopatia C6 durerea este descrisă de pacient pe faţa antero-
externă a umărului, braţului şi antebraţului până la police;
•         în afectarea C7 simptomatologia se înregistrează pe faţa posterioară a
braţului, antebraţului, faţa dorsală a pumnului, index şi medius;
•         pentru C8 durerea este localizată pe faţa antero-internă a braţului,
pumnului şi în degetele 4 şi 5.
Pot fi prezente şi iradieri toracice superioare şi posterioare, precum şi occipitale.
•         Hernia C6-C7 care irită sau comprimă rădăcina ce formează nervul toracic
anterior sau nervul toracic anterolateral, poate da dureri precordiale.
•         Mai pot apărea contracturi musculare ale centurii scapulohumerale, afectarea
mişcărilor de fineţe, crampe musculare.
•         Din partea simpaticului se înregistrează tulburări de ordin vegetativ în
membrul superior (paloare, hipersudoraţie), ca şi la nivelul extremităţii cefalice.
Spondiloza cervicala , fiind o afectiune degenerativa a coloanei cervicale, poate
interesa toate componentele anatomice ale acesteia, si in functie de structurile afectate
se poate manifesta prin :
-durere care apare la miscarea capului si a gatului in cazul uncartozei (afectarea
aticulatiilor unciforme)
-durere care apare la extensia si rotatia laterala a capului(semnul Spurling)
-nevralgia cervico-brahiala-dureri de-a lungul membrului superior,cu tulburari de
sensibilitate.
-cefalee occipitala,ameteli, tulburari de echilibru, tulburari de stabilitate,tulburari
vizuale,
acufene, manifestari psihice, care se pot manifesta intermitent, si se intensifica la rotatia si extensia capului
(sindromul Barre-Lieou).
 CAPITOLUL II
2.1.                        TERAPIA FIZICALĂ ŞI DE RECUPERARE
Tratamentul profilactic trebuie să aibă în vedere prevenirea cauzelor locale
sau generale care pot să traduca suferinţa trunchiurilor nervoase.
         Local se previne atitudinea vicioasă, traumatismele regiunii
         Cauzele generale se referă la tratamentul corect al bolilor metabolice, al celor
infecţioase, dar şi supravegherea corectă a tratamentelor cu potenţial toxic asupra
fibrei nervoase.
 
Tratamentul curativ este mai complex şi cuprinde :
         tratamentul igeno-dietetic presupune o alimentatie ratională şi evitarea abuzului de
alcool sau de alte substante toxice.
         ca şi în cazul oricarei alte afecţiuni, indiferent de natura ei, corecţia stării psihice a
pacientului are deosebită importanţă. Bolnavul trebuie convins că participarea la
programul recuperator are o deosebită importanţă în recîştigarea capacităţii funcţionale
a mîinii, că afecţiunea sa nu-l face inferior faţă de cei din jur şi că, respectînd
programul de recuperare şi indicaţiile medicului se poate reface într-un interval de timp
mai scurt sau mai lung. Bolnavul trebuie cîştigat ca prieten în întreg programul
recuperator.
         repausul total al membrului superior afectat este impus de durerile declanşate de cele
mai mici mişcări sau presiuni. Lupta contra edemului nu trebuie neglijată:
pozitionarea antideclină a antebraţului şi mîinii, alături de masaj şi celelalte metode
luptă împotriva instalării edemului la nivelul acestor segmente.
         Tratamentul este adaptat fazelor de boală, putând fi conservator şi chirurgical.
Tratamentul conservator are următoarele obiective:
- reducerea durerii, a iritaţiei radiculare şi a contracturii;
- corectarea tulburărilor de statică cervicală;
- tonifierea musculaturii vertebrale posterioare;
- coordonarea mobilităţii coloanei cervicale cu a membrului superior şi integrarea
segmentului în ansamblul general al rahisului.
 Tratamentul se realizează folosind mijloace ortopedice, medicamentoase şi
fiziokinetice.
a)      MEDICAŢIE ANTIALGICĂ ŞI ANTIINFLAMATORIE
Tratamentul medicamentos este necesar în perioadele algice şi constă din administrarea
de:

      antiinflamatorii nesteroidiene (ibuprofen, diclofenac, indometacin, etc) şi

steroidiene,
      antalgice,
      decontracturante (mydocalm, clorzoxazon)
      sedative.

În formele medii rezultate bune dau antiinflamatoriile nesteroidiene, iar în

formele hiperalgice sunt indicaţi corticoizii peroral (40-50 mg/zi) timp de 8-10 zile cu
reducerea rapidă a dozei sau în infiltraţii paravertebrale, când se preferă produşii cu
acţiune lentă.
In cazurile cu deficit neurologic este utilă medicaţia neurotropă şi care facilitează
transmisia sinaptică.
b)      TRATAMENT ORTOPEDIC
Tratamentul ortopedic constă dintr-o serie de măsuri care urmăresc punerea în repaus a
segmentului cervical; colierele se folosesc în perioadele hiperalgice şi pe timpul
deplasărilor; repausul se efectuează pe pat semidur cu pernă mică, membrul superior
fiind aşezat în uşoară abducţie cu un suport sub umăr. In poziţie şezândă se recomandă
utilizarea de cotiere, tetiere şi păstrarea posturii de „dublă bărbie”. Se respectă postura
corectă a coloanei vertebrale cu menţinerea curburilor fiziologice.
Pentru reducerea iritaţiei radiculare se mai poate acţiona efectuând tracţiuni cervicale
în delordoză, preferându-se tehnicile manuale în altemanţă cu manevrele de masaj şi
mobilizare.
c)      TRATAMENT CHIRURGICAL
Tratamentul chirurgical este rezervat formelor rebele şi prelungite, care nu au cedat la
un tratament corect aplicat trei luni de zile, ca şi formelor cu fenomene neurologice de
compresiune radiculară şi/sau medulară.
Tratamentul chirurgical constă în exereza unei protruzii osteofitice sau o artrodeză cu
indicaţie excepţională în formele grave, prelungite, rezistente la tratamentul medical.
În forma simptomatică, se face tratamentul afecţiunii cauzale:

      exereza unui neurinom,

      a unei hernii discale,
      a unei coaste cervicale,
      radioterapia unei metastaze,

      antibioterapie şi imobilizare într-o spondilodiscită

1.2. Balneoterapia şi termoterapia au indicaţie în etapele cronice.

      Reeducarea mobilităţii coloanei cervicale este o etapă importantă şi

obligatorie a tratamentului conservator. Ea începe imediat după
ameliorarea fenomenelor acute cu mişcări pasive în altemanţă cu
tracţiuni şi tehnici de masaj. Se trece apoi la efectuarea mobilizărilor
active care au ca suport mecanismele de coordonare vestibulară şi
oculokinetică care îşi au sediul la nivelul segmentului cervical.

      Programul continuă cu exerciţii care au în atenţie unitatea funcţională a

segmentului cervical cu celelalte segmente rahidiene şi cu membrul
superior.
      Tonifierea musculaturii paravertebrale şi a umărului, reeducarea pro-
prioceptivă contribuie la refacerea stabilităţii rahisului.

      Bolnavul este instruit ca şi la domiciliu să efectueze programe

reeducaţionale şi de gimnastică medicală care să promoveze supleţea
coloanei, tonifierea musculară şi crearea unui comportament adecvat faţă
de solicitările din mediu.
Acupunctura se adreseaza tulburarilor functionale :
-contracturi musculare
 -dureri
-tulburari neurologice
Acupunctura se practica cu ace sterile de unica folosinta atat in zona locala cat si la distanta (se folosesc in jur
de 10 ace)
Rezultatele obtinute dupa 10-12 sedinte sunt semnificative.
Tehnici de kinetoterapie
Obiectivele specifice “şcolii spatelui”
-          conştientizarea posturii coloanei vertebrale,
-          “zăvorârea segmentară”,
-          controlul mişcărilor,
-          controlul efortului şi readaptarea la effort,
-          controlul poziţiilor corpului în timpul mişcărilor şi în repaus.
Kinetoterapie individuală
-          conştientizarea poziţiei corecte vertebrale prin exerciţii de dezvoltare a percepţiei
-          proprioceptive prin tehnica dublei percepţii: din poziţia culcat, aşezat şi din
ortostatism,
-          “zăvorârea segmentară” prin exerciţii de menţinere a chingii musculare activate în
-          condiţii de mobilizare a bolnavului în spaţiu( se va continua programul şi la sala de
CFM),
-          controlul mişcărilor: educarea bolnavului pentru a efectua mobilizări ale coloanei
-          cervicale controlând permanent viteza şi amplitudinea mişcărilor,
-          controlul efortului: instruire privind exploatarea raţională a coloanei în timpul unor
solicităr icervicale de tip dinamic sau static,
-          controlul poziţiei: învăţarea evitării menţinerii prelungite a poziţiilor cervicale fixe
sau a poziţiilor extreme ce vor fi înlocuite cu poziţii de facilitare a efortului cervical.
Kinetoterapie colectivă: la sala CFM şi la bazin ca continua kinetoterapie specifică,
cu
accent pe:
-          tehnici de mobilizare controlată,
-          tehnici de stabilizare cervicala,
-          tehnici de antrenare la efort,
-          exerciţii de control cervical static şi dinamic.
-          Bolnavii cu o patologie specifică stadiului subcronic stabilizată beneficiează de
tratament de recuperare în staţiunile cu profil de reumatologie.
2.3.                        ELECTROTERAPIA ANALGETICĂ
Durerea este un fenomen multi-factorial iar practica demonstrează că diferitele
tipuri de durere răspund mai mult sau mai puţin bine la diversele metode de
fizioterapie deci şi la procedurile electroterapeutice. Există cateva mecanisme care
explică efectul analgezic al electroterapiei – pe lângă bine- cunoscuta teorie a pragului
sensibilitaţii dureroase este demonstrată şi cresterea producţiei de opiacee endogene.
Efectul analgezic este susţinut şi de efectele trofice ale fluxului de curent.
Miorelaxarea îndepărtează hipertonia musculară şi prin urmare durerea de origine
miofascială.
Durerea este de regulă definită ca o senzaţie neplacută şi ca o experienţă
emoţională legată de deteriorarea actuală sau potenţială a ţesutului. Se face deobicei
dinstincţie între durerea acută şi cea cronică. Durerea acută este de scurtă durată
(maximum cateva zile sau săptămâni). Este produsă prin deteriorarea mecanică a
ţesutului sau datorită unei boli, apare imediat după aplicarea stimulului dureros şi
scade după încetarea acţiuni acestuia; intensitatea durerii depinde de intensitatea
stimularii. Pe de altă parte durerea cronică este de lungă durată (mai mult de 3 luni) sau
este recurentă; intensitatea sa nu depinde de intensitatea stimularii; emoţiile au un rol
decisiv pentru percepţia sa.
Teoria actuală general acceptată a percepţiei durerii se bazează pe acceptarea
existenţei unui sistem senzorial specific care transferă informaţia de la receptorii
durerii (nociceptori) la sistemul nervos central prin intermediul unor fascicule nervoase
speciale. Procesul este de fapt mult mai complicat şi este prezentat în mod detaliat în
cadrul literaturii de specialitate.
Pentru a înţelege efectele electroterapiei este importantă înţelegerea în special a
factorilor de modulare care pot influenţa percepţia şi transferul stimulului nervos:

           Primul factor important de modulare este descris de teoria pragului dureros care
se bazează pe prezumţia ca mecanismul nervos din coarnele posterioare ale măduvei
 acţioneaza ca o mică barieră care lasă să treacă numai un număr limitat de impulsuri
nervoase ce ajung prin intermediul fibrelor aferente periferice la sistemul nervos central
în funcţie de cât de mult este descrisă această barieră. Stimularea unor fibre particulare
poate modula dimensiunea deschiderii sau închiderii barierei pentru stimuli dureroşi şi
astfel să crească sau să scadă transferul informaţiilor nociceptive. O barieră
asemănătoare se presupune că există şi la nivelul talamusului.
           Un alt factor important de modulare este descris în cadrul teoriei
neuromodulatorilor care se bazează pe efectul analgezic al unor substanţe ce aparţin
grupului de neuromodulatori în special endorfine şi encefaline. Aceste substanţe sunt
produse în sistemul nervos central şi conform teoriei menţionate au o importanţă
crucială în special pentru percepţia subiectivă a durerii.

        Efectul analgezic al electroterapiei este utilizat din ce în ce mai mult. Pentru ca
fizioterapia să aibă un real beneficiu pentru pacient este necesar să fie luate în
considerare următoarele pricipii:
1.                  Nu se va suprima funcţia de semnalizare şi protejare a durerii (care este
importantă în special pentru durerea acută!), adică se va lua în considerare mai întâi
informaţia care a fost semnalizată de către durere, se va determina diagnosticul
corespunzător sau cel puţin o ipoteză preliminară a acestuia şi numai după aceea se va
interveni împotriva durerii. Durerea modificată de fizioterapie sau analgezice poate să
îşi piardă specificitatea într-o asemenea măsură încât ulterior să numai poată fi descrisă.
2.                  Fizioterapia aplicată în scop analgezic determină reducerea
considerabilă a cantităţii de substanţe analgezice administrate. Această regulă este foarte
importantă datorită posibilitaţii de obţinere a efectului analgezic relativ ţintit al
fizioterapiei (un contrast cu acţiunea difuză a medicamentelor) şi datorită posibilelor
interacţiuni nedorite dintre fizioterapie şi medicamente.
3.                  Atunci când se alege tipul de fizioterapie se vor lua în considerare
efectele probabile (conform teoriei pragului dureros şi teoriei endorfinelor).
4.                  Pentru afecţiunile cronice sau recurente când se pot aplica diferite tipuri
de curenţi se va examina în prealabil sistemul locomotor (sau solicitarea examinarii
acestuia de către un specialist), pentru că foarte frecvent sursa acestor afecţiuni se află la
distanţă de locul de proiecţie a durerii.
MODALITĂŢI ELECTROTERAPEUTICE ANALGETICE
„CONVENŢIONALE’’
Fiziologia analgeziei prin electroterapie
Încă de la inceputurile aplicaţiilor terapeutice cu curenţii excitatori (deceniile 3 si
4) şi constatarea efectului lor analgetic, s-a încercat explicarea acestui mod de acţiune.
Bineânteles, s-a pornit de la studierea amănunţită a fenomenului dureros, a
componentelor sale subiective si obictive, a reacţiilor somatice si vegetative reflexe, ca
fenomene normale de apărare, a recepţiei la nivelul nociceptorilor periferici specifici, a
căilor de transmisie şi integrare, a zonelor de percepţie.
Este cunoscut faptul că toţi receptorii pentru durere nu sunt altceva decât
ramificaţii ale dendritelor neuronilor senzitivi, care iau parte la alcătuirea unui nerv
cutanat. Fibrele nervilor cutanaţi au prag de excitabilitate diferit, fiind astfel capabile
să conducă impulsuri generate în circumstanţe deosebite. La om, fibrele Aα conduc
impulsuri pentru apariţia senzaţiilor tactile, fibrele Aδ pentru dure bine localizată,de
tipul înţepării scurte, iar fibrele C conduc impulsuri responsabile de apariţia durerii
intense şi difuze. Fibrele A-delta subţiri si fibrele C sunt sărace în mielină şi lent
conducătoare ale informaţiilor nociceptive.
Fibrele sensibilităţii somatice abordează măduva spinarii pe calea rădăcinii
posterioare, in timp ce impulsurile viscerale prin intermediul ramurii comunicate albe.
Axonii neuronilor senzitivi din ganglionul spinal fac sinapsă cu “neuronii de releu”
localizaţi în substanţa cenuşie a cornului posterior medular. Nociceptorii cutanaţii au
acţiune excitatoare independentă asupra a cel puţin doi neuroni din cornul
posterior.Unul este excitat exclusiv de impulsuri venite de la receptori de durere, iar
celălalt neuron primeste excitaţii şi de la mecanoreceptorii senzitivi. Axonii neuronilor
din straturile medulare 1, 2 si 5 se proiectează la nivele diferite ale encefalului,
alcătuind căile durerii. Prin căile spino-talamice şi spino-reticulare, informaţiile sunt
conduse şi proiectate pe cortexul cerebral, după ce acestea mai fac o staţie sinaptică la
nivelul mezencefalului („conducere subcorticală a dureri”)
Pentru înţelegerea si explicarea acţiunii analgetice a stimulilor electrici s-au
emis o serie de ipoteze. Unele, evident incomplete si nesatisfăcatoare, scoteau in
evidenţa efectele locale de la ischemizare şi decongestionare a zonelor tratate sau
„înlocuirea” senzaţiei de durere cu senzaţiile de vibraţie şi parestezie produse de
excitaţiile „faradovibratoare” locale. Altele , au căutat să explice analgezia electrică pe
căi reflexe şi anume:
-         acţiunea hiperemizantă a curenţilor excitatori de joasă frecvenţă cu producere de
substanţe vasoactive – mediatori ca acetilcolină , histamină ş.a, mecanism de
acţiune asemănator celui produs de masaj;
-         prin intermediul arcurilor reflexe scurte de la nivelul aceluiaşi segment medular;
-         prin intermediul centrilor vegetativi supramedulari din hipotalamus şi scoarţa
cerebrală.
Cercetările din ultimul deceniu au furnizat numeroase explicaţii a căror
integrare si corelare a făcut posibilă întelegerea unor circumstanţe de analgezie .S-a
observat că releul medular prezintă o importanţă deosebită în percepţia durerii ,
întrucât la acest nivel intervin o serie de mecanisme care moduleaza transmisia
nociceptivă. Transmiterea sinaptică a durerii este influenţată la nivelul măduvei
spinării atât de influxuri venite de la periferia organismului , cât şi de la nivelul unor
formaţiuni nervoase superioare. Numeroase observaţii clinice au sugerat ideea că
durerea ar putea fi în acest caz , mai curând rezultatul pierderii capacităţii inhibitorii,
decât a unor procese de stimulare propriu-zisă.
Este cunoscut faptul că activitatea fibrelor A-alfa blochează la nivelul medular
transmisia impulsurilor nociceptive vehiculate de fibrele A-delta şi C.
Asupra mecanismului care intervine în această inhibiţie sunt încă păreri
controversate. Una din explicaţiile mai interesante (şi de mulţi specialişti acceptată)
este oferită de teoria „controlului de poartă” propusă de Melzack şi Wall (1965),care se
bazează pe fenomenul de inhibiţie presinaptică, adică printr-un proces de control
axonal. Acest fenomen de inhibiţie presinaptică se petrece la nivelul cornului posterior
medular şi este explicat astfel: stimularea fibrelor cu diametrul mare, rapid
conducatoare (A-alfa), nespecifice pentru durere, ce conduc informaţiile din cornul
posterior medular (interneuronii inhibitori din substanţa gelatinoasă Rolando), un câmp
electric negativ, cu scăderea activării sistemului T (neuronul central de origine a căilor
asscedente extralemniscale) şi astfel, cu „ închiderea porţii’’(a barierei de control)
pentru transmiterea informaţiilor nociceptive prin fibrele nervoase lent conducatoare
A-delta şi C (figura 1).
În acest mod, durerea nu este percepută la nivelul creierului. Invers, dacă
stimularea periferică a fibrelor specifice pentru durere (A-delta şi C) devine
predominantă prin intensitate, frecvenţă sau condiţii patologice (nevralgii
postherpetice, disestezii de denervare), se deschide ‚,poarta de control’’prin
contrareacţie pozitivă in straturile sus menţionate ale cordonului posterior şi va avea
loc în acest caz o transmitere a informaţiilor dureroase şi consecutiv, o percepere a
dureri.
Aceasta teorie a fost corectată (mai bine zis completată) de diferiţi autori
(Schmidt, Nathan, Wall) în unele privinţe, aceştia postulând şi intervenţia unor
mecanisme inhibitorii a etajelor supraspinale – trunchiul cerebral, substanţa cenuşie a
mezencefalului, scoarţa cerebrală- pe care acestea le exercită descendent asupra
transmiterii durerii prin fibrele corespunzătoare din structura măduvei spinari. Aceste
mecanisme centrifugale de inhibiţie a transmisiei şi percepţiei durerii au fost
confirmate de analgeziile produse prin stimulare electrică a structurilor nervoase
centrale supraspi considerate similare celor produse prin acţiunea opiaceelor (morfina
şi derivatelor) la aceleaşi nivele, cu producere de encefaline – polipepdite endogene
care blochează transmiterea informaţiilor nociceptive prin măduva spinării. (Hughes)
Figura 1 : concepţia lui Wall şi Melzack in legatura cu "controlului de poartă"
asupra transmiterii impulsurilor dureroase. (după Popoviciu şi Hăulică)
În figura 1 este prezentată schematic concepţia lui Wall şi Melzack privind
teoria „controlului de poartă” în transmiterea impulsurilor dureroase: G- fibre
nervoase cu diametrul gros; P-fibre nervoase cu diametrul subţire; T-neuronul central
de origine a căilor extralemniscale; SG-substanţa gelatinoasă Rolando.
Semnificaţiile fiziologice ale acestei teorii, cu toate că nu este chiar unanim
acceptată, au o serie de implicaţii terapeutice deosebit de eficace, atât la nivel de
chimioterapie cât şi de electroterapie a durerii.
Metode analgetice „convenţionale’’ din domeniul frecvenţelor joase.
 Curenţii diadinamici sunt curenţi de joasă frecvenţă folosiţi pentru efectele lor
terapeutice favorabile. Principalele efecte – dupa opinia quasiunanimă a autorilor - sunt
cele analgetice, hiperemiante şi dinamogene. Acestea sunt determinante de nivelul
intensităţi, forma curentului diadinamic şi modalitatea de aplicare a electroziilor.
Intensitatea curenţilor se reglează progresiv, ajungându-se la senzaţie de
vibraţii bine tolerate, nedureroase, deci până la pragul dureros. Deoarece acomodarea
se instalează repede, intensitatea sa mai creşte în timpul tratamentului, sub pragul
dureros. Dacă se urmăreste obţinerea contracţiilor musculare, intensitatea se creşte la
pragul de contracţie, fară senzaţie de crampă musculară (acţiune dinamogenă, mai
pregnantă la frecvenţa de 50 Hz).

Trebuie menţionat faptul că răspunsul obţinut este influenţat în mare măsură de

particularităţile reacţiei individuale şi adaptării organismului la curent, în sensul că
hiporeacţia (analgezia) prin ridicarea pragului la durere şi hipereacţia (dinamogenia)
apar diferit, de la individ la individ.
Curenţii Trabert sunt curenţii dreptunghiulari cu efect analgetic şi
hiperemiant. Descrierea lor şi a efectelor produse (asemanătoare cu a curenţilor Leduc
descoperiţi în 1902) aparţin lui Trabert (1957). Autori germani îi mai denumesc curenţi
de „ultrastimulare’’ , iar în 1959, Koeppe i-a denumit „masaj cu impulsuri excitatorii”.
Acţiunea lor este cunoscută ca pronunţat analgetică.
Stimularea nervoasă electrică transcutană (TENS după terminologia
recunoscută pe plan internaţional) constiutuie o metodă netraumatizantă de combatere
a stărilor dureroase acute şi cronice de diverse cauze, utilizând curenţi cu impulsuri
dreptunghiulare de joasă frecvenţă furnizaţi de aparate mici, cu unu sau două canale de
iesire, prin intermediul unor electrozi aplicaţi pe tegumentul bolnavilor. După ce
Shealy le-a utilizat prima dată în SUA (1972) ca screening la selecţionarea bolnavilor
pentru stimularea electroanalgezică a cordonului posterior medular, metoda s-a extins
rapid în tratamentul stărilor dureroase acute de diferite etiologii.
Electropunctura. Este un mijloc de tratament ce câstigă teren, fiind
netraumatizat, economic, uşor de executat şi având rezultate rapide când este indicat si
aplicat.
 Face parte din metodele reflexoterapice, având ca loc de acţiune punctele
( zonele) dureroase reflexe, care sunt identice cu punctele de acupunctură în proporţie
de 80%. Ca şi în electroterapia segmento-neurală, datele electrice ale puncteleor
cutanate stabilite( ca valori de relaţie faţa de suprafaţa înconjurătoare) trebuie să
coreleze cu anumite stări funcţionale ale organismului. Patologia indicată este
reprezentată de tulburări funcţionale, diverse contracturi musculare produse prin
mecanisme neuroreflexe (vertebrogene, artrogene, viscerogene).
Efectul trofic şi antiedematos
Este produs de hiperemia care survine în aproape toate tipurile de PT (cu
excepţia crioterapiei). Deoarece mecanismul de producere a hiperemiei la diferitele
tipuri de fizioterapie este diferit, este necesară cunoaşterea acestor mecanisme pentru a
putea selecta un anumit tip de fizioterapie. În general poate fi recomandată
galvanizarea în special cea longitudinală (hiperemie capilară, tonifiere vasculară),
curenţii de frecvenţă joasă cu frecvenţa de 30-60 Hz şi intensitatea egală sau peste
pragul de activitate motorie sau ultrasunetele, laserul, lumina acromatică polarizată
specific, terapia cu vacuum prin supra-presiune, etc.
Efectul trofic poate fi parţial produs de către cele mai multe forme de
fizioterapie, în special de laser şi magnetoterapie care furnizează energie organismului
în scopul utilizarii acesteia de către celule pentru a-şi desfăşura activitatea. Efectul
trofic hiperemic este utilizat şi concomitent cu efectul analgezic.
Efectul Antiedematos se manifestă practic concomitent cu hiperemia, tonifierea
pereţilor şi creşterea permeabilitaţii capilare. De aceea terapiile cu efect trofic au şi
efect antiedematos.
Efectul placebo. Adversarii fizioterapiei au tendinţa să considere efectele
ecesteia ca fiind placebo. Dacă fizioterapia este efectuată la întâmplare, fără a cunoaşte
mecanismul de acţiune al acesteia, fără o aplicare ţintită şi o dozare corectă, efectele
sale pot fi considerate placebo.
Datorită acestui fapt aplicarea fizioterapiei necesită a lua în considerare
individualitatea pacientului şi statusul său funcţional actual (inclusiv starea sistemului
limbic, starea psihică a pacientului, tonusul muscular, anotimpul, starea vremii,
motivaţia, atitudinea faţă de boală a pacientului). De aceea este aproape imposibilă
delimitarea unui grup pentru o procesare statistică ulterioară a datelor. Crearea unui lot
de referinţă practic nu intră în discuţie.
Efectul placebo al fizioterapiei poate să se manifeste numai în afectarea
sistemului aferent. Sistemul aferent procesează toate datele vizuale, auditeve, tactile
sau provenite de la alţi analizatori. Deoarece adesea este suficient un stimul slab pentru
a devia balanţa funcţională a organismului (chiar dacă aceasta este patologică) şi
utilizând posibilităţile sale enorme de auto-reparare organismul se ajută singur, nu
poate fi efectuat de exemplu un experiment orb fără să existe cel puţin o excitaţie
minimă a sistemului aferent şi\sau a componentelor mai înalte ale SNC.
Defectele funcţionale ale organelor locomotorii cărora li se adresează
principalele efecte pozitive ale fizioterapiei au tendinţa la auto-reparaţie în cazul în
care aceasta nu este împiedicată (de exemplu prin farmacoterapie inadecvată). Dacă
este indicată corect fizioterapia iniţiază şi accelerează această auto-reparaţie care este
însă dificil de verificat cu exactitate.
Table 1 principalele efecte valorificabile terapeutic ale modului de lucru cu
frecvenţe fixe

Frecvenţe constante (selectate manual)

0-10 Hz 12-35 Hz 80-100 Hz
1. Efect excitant pe structurile 1. Efecte vegetative –
vegetative de la nivel vascular, lanţuri scade
ganglionare orto-simpatice hipersimpaticotonia la
1.Efect paravertebrale, ganglionii stelaţi, zone nivelul ganglionilor şi
excitomotor pe reflexogene de la nivelul plexurilor/lanţurilor
toate fibrele dermatoamelor şi miotoamelor, vegetative (ganglionul
musculare inclusiv pe inervaţia sfincterului stelat, sau ortosimpatic
striate uretral intern şi a detrusorului paralombar, cu efecte
2. Descarcă factori autacoizi de la vaso-active la nivelul
nivelul tisular, cu efect vasodilatator membrelor sup./inf.)
pe musculatura netedă din pereţii 2. Efect analgetic de
 vasculari
3. Efect sumat/corolar: vasculo-
biotrofic/metabolico-tisular, scurtă durată, util
hiperemizant şi resorbtiv/depletiv, de pentru,,introducere’’
creştere a clearanceului tisular şi
implicit antiinflamator şi analgetic
Contraindicaţiile electroterapiei
Electroterapia nu poate fi aplicată fără a ţine seama de situaţiile obiective care
interzic acest tip de terapie. Aceste situaţii pot fi sistematizate astfel:

   TBC activ, boli neoplazice, boli infecto-contagioase;

   aplicarea în zona cordului sau a ochilor;
   implanturi cohleare, implanturi metalice, pace – maker cardiac;
   afecţiuni cutanate ce împiedică aplicarea electrozilor;
   menstruaţia, sarcina;
   sindrom psiho-patologice şi psiho-organice

Table 2 principalele efecte valorificabile terapeutic ale modului de lucru cu

frecvenţe variabile (spectru)

Frecvenţe variabile (modulaţie/spectru)

0-10 Hz 0-100 Hz 80-100 Hz
1. Efect decontracturant muscular (prin
1. Efect analgetic
alternanţa ritmică lină, fiziologică, de
(predominant)
contracţii şi relaxari) la intensităţi
2. Ef. vegetativ – scade
submaximale, sub forma unui
1.Efect hipersimpaticotonia la
micromasaj profund al musculaturii
excitomotor pe nivelul ganglionilor şi
striate (microelectrogimnastica)- se
toate fibrele plexurilor/lanţurilor
realizează astfel reinstruirea
musculare striate vegetative (ggl. stelat sau
programului cibernetic a tonusului
ortosimpatic paralombar,
muscular ( ca balanţă între reflexul
cu efecte vaso-active la
miotatic, de creştere a tonusului
nivelul membrelor
muscular, şi cel inhibitor tendinos,
 miorelaxant-terapie informaţională)
2. Efect asupra circulaţiei, indirect, prin
acţiunea asupra musculaturii scheletice
(prin pompa musculară), dar şi direct,
prin acţiunea excitomotorie pe fibrele
musculare netede din pereţii vasculari
sup./inf.)
3. Efect sumat/corolar (inclusiv prin
descărcarea de factori autacoizi):
vasculo-biotrofic/metabolico-tisular,
hiperemizant şi resorbtiv/depletiv, de
creştere a clearance-ului tisular şi
implicit antiinflamator
CAPITOLUL III
STUDIUL INDIVIDUAL
III.1. Material şi metodă de lucru
Pentru realizarea temei de licenţă am alcătuit un lot de 14 pacienţi care efectuau
tratament fizioterapic în ambulatoriul de specialitate pentru suferinţe dureroase
lombare.
Criterii de includere în lotul de studiu:

           pacienţi cu durere cervico-brahiala;

           pacienţi cu istoric semnificativ pentru suferinţa cervicala degenerativă de tip
discal;
           pacienţi cu prescripţie medicală pentru aplicaţia curenţilor dejoasa si medie
frecvenţă;
           absenţa medicaţiei antiinflamatorii sau/şi antialgică;

III.2. Prezentarea lotului de studiu

În lotul de studiu au fost incluşi 14 pacienţi cu vârsta cuprinsă între 21 şi 75 de
ani, cu media de vârstă 46,57 ani. Dintre acestia 8 au fost bărbaţi a căror medie de
varstă a fost 44.12 ani şi 6 au fost femei cu media de varstă 49.83 ani, 7 prezentau
diagnostic de hernie de disc lombară, 4 sufereau de spondiloză lombară, 1 pacient avea
spondilită ankilopoetică şi 2 pacienţi aveau sindroame miofasciale. În tabelul 1 este
prezentată componenţa lotului de studiu
Table 3 lotul de studio

nume varsta sex Tipul patologiei

MD 52 M Hernie de disc cervicala
CG 40 M Hernie de disc lcervicala
CV 64 M Spondiloză cervicala
EI 46 M Hernie de disc cervicala
CC 57 F Hernie de disc cervicala
CD 58 M Spondilită ankilopoetică
RV 21 M Hernie de disc cervicala
VP 25 M Cervicoartroza
CM 49 F Hernie de disc cervicala
CL 47 F Spondiloză cervicala
GS 47 M Hernie de disc cervicala
LM 49 F Spondiloză cervicala
BG 22 F Cervicoartroza
PA 75 F Spondiloză cervicala
Distribuţia pacienţilor pe sexe este prezentată în figura 1.
Distribuţia pacienţilor pe grupe de vârstă este prezentată în tabelul...şi figura....
Table 4 distribuţia pacienţilor pe grupe de vârstă

gr varsta nr. pacienti

sub 30 ani 3
31 - 40 ani 1
41 - 50 ani 5
51 - 60 ani 3
peste 60 ani 2
Figure 2 distribuţia pacienţilor pe grupe de vârstă
Distribuţia patologiei în lotul de studiu este prezentată în tabelul…şi figura…
Table 5 distribuţia patologiei
 tip patologie nr pacienti
hernie discala cervicala 7
spondiloza cervicala 4
spondilita 1
cervicoartroza 2
III.3. Rezultate şi discuţia rezultatelor
În tabelul 7 este prezentat sinoptic lotul studiat şi valorile pe care pacienţii le-au
dat evoluţiei durerii pe scala analoga vizuală (vas) în 4 momente ale tratamentului
ambulator: la începutul tratamentului (vas1), după patru zile de tratament (vas4), după
8 zile de tratament (vas8) şi la sfârşitul tratamentului în ambulatoriul de specialitate
(vas10). Astfel, media scorului vas la internare a fost 7,36 cu limite între 10 (durere
insuportabilă) şi 3, iar la externare media a fost 1,43 cu limite intre 0 (absenţa durerii)
şi 3.
Table 7 evoluţia scorului vas pe durata tratamentuli

nume varsta sex diagnostic vas1 vas4 vas8 vas10

MD 52 M hc 8 5 3 1
CG 40 M hc 8 7 4 1
CV 64 M spond 3 3 3 3
EI 46 M hc 7 6 4 3
CC 57 F hc 10 6 4 2
CD 58 M sa 7 3 2 0
RV 21 M hc 7 6 3 2
VP 25 M cer. 7 2 2 0
CM 49 F hc 7 4 3 1
CL 47 F spond 7 6 4 3
GS 47 M hc 8 6 3 1
LM 49 F spond 6 5 3 0
BG 22 F cer. 8 4 2 1
PA 75 F spond 10 6 4 2
media 46.57 7.36 4.93 3.14 1.43
 Analiza evoluţiei scorului vas am realizat-o în funcţie de vârsta pacienţilor,
de sex, tipul patologiei şi tipul aplicaţiei terapeutice.
Table 8 evoluţia scorului vas pe grupe de vârstă

gr varsta vas1 vas4 vas8 vas10

sub 30 ani 7.33 4.00 2.33 1.00
31 - 40 ani 8.00 7.00 4.00 1.00
41 - 50 ani 7.00 5.40 3.40 1.60
51 - 60 ani 8.33 4.67 3.00 1.00
peste 60 ani 6.50 4.50 3.50 2.50
Figure 5 dinamica scorului vas în funcţie de grupa de vârstă
Din analiza datelor se observă că cea ai mare valoare a mediei scorului vas la
inceperea tratamentului se înregistrează la grupa de vârstă 51 60 de ani (8,33) şi cel ai
mic la pacienţii peste 70 de ani (6,50)
Cea mai bună evoluţie au avut-o pacienţii din grupa de vârstă 51 – 60 ani la
care pe durata curei am înregistrat scăderea scorului de la 8,33 la 1, respectiv o variaţie
cu 7,33, ceea ce procentual reprezintă o scădere cu 87,99% a intensităţii durerii.
Pacienţii din grupa de vârstă 31 – 40 de ani au avut o evoluţie la fel de bună a
scorului vas de la 8 la începerea tratamentului la 1 la finalul lui, respectiv o scădere cu
87,5%.
Intensitatea cea mai mică a scorului vas la internare a fost notată la grupa de
vârstă peste 70 de ani: 6,50. La acest grup se înregistrează si cel mai mare scor vas la
finalul tratamentului, respectiv 2,50. La această grupă de vârstă scăderea intensităţii
durerii a fost de 69,23%. Având în vedere polipatologia şi vârsta pacienţilor evoluţia
mai modestă a scorului este justificată.
Evoluţia durerii pe durata tratamentului fizioterapic analizată prin scorul vas
prezintă unele variaţii în funcţie de sexul pacienţilor sintetizate in tabelul....şi figura
Analizând datele din tabel se observă un scor vas mai mare la subgrupul
femeilor (8) comparativ cu sublotul barbaţilor (6,88). Diferenţa se micşorează la
sfârşitul curei.
Table 9media scorului vas în funcţie de sexul pacienţilor
 media de varsta vas1 vas4 vas8 vas10
barbati 44.13 6.88 4.75 3.00 1.38
femei 49.83 8.00 5.17 3.33 1.50
Figure 5 dinamica scorului vas în funcţie de grupa de vârstă
Din analiza datelor se observă că cea ai mare valoare a mediei scorului vas la
inceperea tratamentului se înregistrează la grupa de vârstă 51 60 de ani (8,33) şi cel ai
mic la pacienţii peste 70 de ani (6,50)
Cea mai bună evoluţie au avut-o pacienţii din grupa de vârstă 51 – 60 ani la
care pe durata curei am înregistrat scăderea scorului de la 8,33 la 1, respectiv o variaţie
cu 7,33, ceea ce procentual reprezintă o scădere cu 87,99% a intensităţii durerii.
Pacienţii din grupa de vârstă 31 – 40 de ani au avut o evoluţie la fel de bună a
scorului vas de la 8 la începerea tratamentului la 1 la finalul lui, respectiv o scădere cu
87,5%.
Intensitatea cea mai mică a scorului vas la internare a fost notată la grupa de
vârstă peste 70 de ani: 6,50. La acest grup se înregistrează si cel mai mare scor vas la
finalul tratamentului, respectiv 2,50. La această grupă de vârstă scăderea intensităţii
durerii a fost de 69,23%. Având în vedere polipatologia şi vârsta pacienţilor evoluţia
mai modestă a scorului este justificată.
Evoluţia durerii pe durata tratamentului fizioterapic analizată prin scorul vas
prezintă unele variaţii în funcţie de sexul pacienţilor sintetizate in tabelul....şi figura
Analizând datele din tabel se observă un scor vas mai mare la subgrupul
femeilor (8) comparativ cu sublotul barbaţilor (6,88). Diferenţa se micşorează la
sfârşitul curei.
Table 9media scorului vas în funcţie de sexul pacienţilor

media de varsta vas1 vas4 vas8 vas10

barbati 44.13 6.88 4.75 3.00 1.38
femei 49.83 8.00 5.17 3.33 1.50
Figure 6 dinamica scorului vas în funcţie de sexul pacienţilor
Procentual scăderea intensităţii durerii la bărbaţi a fost cu 79.94% iar la femei
cu 81.25%, deci, rezultatele au fost mai bune la sublotul femeilor.
 În funcţie de frecvenţele folosite se constată variaţiile sintetizate în tabelele
11 şi 12 şi în figurile 8, 9 şi 10.
Table 11variaţia edei scorului vas în funcţie de frecvenţa fixă

Frecvenţa fixă vas1 vas4 vas8 vas10

35Hz 6.4 4.4 2.8 1.8
50Hz 7.25 5.25 3.25 0.5
80Hz 8.33 5.50 3.50 1.67
Analiza scăderii intensităţii durerii în funcţie de frecvenţa fixă prescrisă (tabelul
11) evidenţiază calitatea analgetică mai crescută a frecvenţelor mai mari. Astfel, pentru
frecvenţa de 35 Hz scorul vas a înregistrat o scădere cu 71,87%, pentru frecvenţa fixă
de 50 Hz scăderea a fost de 76.96%, iar pentru frecvenţa de 80 Hz scăderea a fost de
79.95%.
Privitor la distribuţia scorului vas în funcţie de frecvenţa fixă se constată că
alegerea frecvenţei este corelată cu valoarea scorului vas la inceputul tratamentului,
respectiv celei mai mari valori a mediei scorului vas (8,33) îi este asociată frecvenţa
cea mai analgetică: 80 Hz, iar frecvenţei de 35 de Hz care are actiune vasculoactivă în
principal şi doar secundar analgetică prin stimularea circulaţiei îi este asociată o medie
a scorului vas de 6,4.
Figure 8 variaţia mediei scorului vas pe durata tratamentului în funcţie de
frecvenţa fixă aplicată
Datele referitoare la modul de lucru spectru sunt sintetizate în tabelul 12 şi
figura 9.
Pentru modul de lucru spectru, scorul vas are o distribuţie asemănătoare cu
modul de lucru cu frecvenţa fixă: la valori mai mari ale frecvenţei efectul antialgic este
mai evident.
Table 12 variaţia scorului vas în funcţie de modul de lucru spectru

spectru vas1 vas4 vas8 vas10

50-100Hz 7.25 4.5 2.75 1.5
80 - 100Hz 7.5 5.5 3.5 1.5
CONCLUZII
 Pe durata desfăşurării studiului nici un pacient nu a prezentat agravarea
simptomatologiei, reacţii adverse neplăcute la aplicaţia terapeutică deci nu a fost
exclus din lotul studiat. Am cules datele, le-am sintetizat şi analizat în funcţie de:

           varsta pacienţilor,

           sexul pacienţilor,
           tipul patologiei;
           modul de lucru cu frecvenţele de interferenţă;
           tipul interferenţei;

Si astfel, am putut să conturez următoarele concluzii :

•         Cea mai bună evoluţie au avut-o pacienţii din grupa de vârstă 51 – 60
•         ani la care pe durata curei am înregistrat scăderea cu 87,99% a intensităţii durerii.
Pacienţii din grupa de vârstă 31 – 40 de ani au avut o evoluţie la fel de bună a scorului
vas, respectiv o scădere cu 87,5%. La grupa de vârstă peste 70 de ani scăderea
intensităţii durerii a fost de 69,23%. Rezultatele au fost mai bune la sublotul femei
unde scăderea intensităţii durerii a fost de 81.25% comparativ cu bărbaţii unde
scăderea a fost de 79.94%.
•         La pacienţii cu durere cervicala de cauză discală scăderea durerii a fost cu 80%, la cei
cu dureri de cauză spondilozică a fost de 69%, iar la pacienţii cu cervicoartroza de
93%.
•         Analiza scăderii intensităţii durerii în funcţie de frecvenţa fixă prescrisă
•         este în concordanţă cu datele din literatura de specialitate: frecvenţele de 80 Hz,
respectiv spectru 80 – 100 Hz sunt cele mai analgetice: pentru frecvenţa fixă de 80 Hz
scăderea a fost de 79.95%, pentru frecvenţa fixă de 50 Hz scăderea a fost de 76.96%,
iar pentru frecvenţa fixă de 35 Hz scorul vas a înregistrat o scădere cu 71,87%, Aceeaşi
situaţie se înregistrază şi pentru modul de lucru spectru: frecvenţele mai mari sunt mai
analgetice.
Deci, în ambulatoriul de specialitate poate fi tratată cu succes patologia
cronică degenerativă a coloanei vertebrale cervicale , durerea putând fi ameliorată
considerabil în absenţa medicaţiei antialgice.
 Aplicaţia terapeutică judicios recomandată şi corect efectuată este o opţiune
terapeutică valoroasă pentru aceia dintre pacienţi pentru care terapia
medicamentoasă prezintă contraindicaţii.
 Bibliogarfie
IONEL A. BRATU , Gimnastică pentru prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice, Editura Sport-Turism(1977).

BRATU I. , Indicaţii tehnico-metodice şi concepte de lecţii pentru corectarea deficienţelor morfo-funcţionale,

Editura I.C.F. 1964.

IONESCU ANDREI, Despre atitudinea corectă a corpului, Bucureşti,

Editura V.C.F.S. 1964.

DUMITRU DUMITRU, Ghid de reeducare funcţională, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1981.

ADRIANA SARA NICA, Compendiu de medicină fizică şi recuperare, vol. III,

Editura Universitară Carol Davila 1928.

TRAIAN TOMESCU, Balneofizioterapie, Editura Medicală 1962.

LAPIERRE A. Concepţia generală asupra reeducării atitudinilor corpului, Editura Alier 1967.

RĂDULESCU ALEX, Ortopedia chirurgicală, vol. II, Bucureşti Editura muzicală 1966

ULMEANU FLORIN, Medicina culturii fizice, Bucureşti Editura muzicală 1965.

VORABIEV G. Dereglări în ţinuta corpului, Editura I.D. Moscova 1972.

WALTER R. Reeducarea atitudinii, Educaţie Fizică şi Sport, Paris 1968.

GELU ONOSE, Recuperare, medicina fizică şi balneocliatologie, vol. I editura medicală 2009.

A.V CIUREA, GH.CHIRIŢI, G. ONESE, Recuperare, medicină Fizică şi Balneoclimatologie la adulţi şi vârstnici
– Geriatrie întrebări şi raspunsuri, Editura Medicală Românească 2008.

JANKELEVITCH VLADIMIR, Fizio-kinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile aparatului locomotor,

Editura Medicală 2008.

J. KISS, Fiziokinetoterapie şi recuperare medicală în afecţiunile aparatului locomotor, Editura Medicală 2004.

TUDOR SBENGHE, Kinetologie Profilactică, terapeutică şi de recuperare, Editura Medicală, bucreşti 1987.

CEZAR TH.NICULESCU, VOICULESCU BOGDAN, CRISTIAN NIŢĂ, RADU CÂRMACIU, CARMEN

SĂLĂVĂSTRU, COTALIN CIORNE, Anatomia şi fiziologia omului compendiu, Editura Corint Bucureşti 2001.

Dr. ELENA LUMINIŢA SIDENCO, Bilanţul muscular şi articular, Editura A.P.P. Bucureşti 2000

PAPILIAN V, Anatomia omului ‚ vol I. ediţia a IV, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1974

DAN ULMEANU, PETRU BORDEI, Artrologie, Editura University Press 2001