Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

(Tema şi viziunea despre lume)

INTRODUCERE: Lirica modernistă

Promovând imperativul sincronizării cu modelul cultural european, modernismul înscrie literatura
română sub semnul unui „principiu de progres" (Eugen Lovinescu). În poezie, modernismul interbelic se
concretizează prin cultivarea liricii filozofice, de meditaţie estetică (arte poetice) şi existenţială (condiţia
umană, dilemele omului modern, „poetica urâtului existenţial" etc.), prin înnoirea limbajelor poetice şi a
tiparelor de versificaţie.
CUPRINS:
_________________________________________________________________________________________________
Item 1: evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o orientare
literară, într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică
_________________________________________________________________________________________________
Primul poet-filozof care a impus canonul modernist în lirica românească a fost Lucian Blaga, cu al său
volum publicat în 1919, Poemele luminii. Poezia care deschide volumul este o artă poetică: Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii. Modernitatea acestei creaţii este evidentă în construirea viziunii poetice,
structurată pe ideea dualităţii cunoaşterii (cunoaşterea paradiziacă şi cea luciferică). Apelând la un discurs
poetic caracterizat prin ambiguitate (trăsătură a poeziei moderniste), poetul corolei de minuni a lumii
propune şi o viziune inedită asupra artei. Formulată ca un monolog liric, poezia lui Blaga dezvoltă teme
definitorii pentru estetica modernismului: cunoaşterea, creaţia, singularitatea eului creator. De mare
modernitate este şi tiparul de versificaţie: poezia nu este structurată în strofe, iar versurile libere, de măsură
variabilă, se înlănţuie prin ingambament. Prin toate aceste inovaţii tematice, stilistice şi prozodice, Blaga
năzuieşte să surprindă esenţa inefabilă a lumii şi să accentueze valoarea cognitivă a literaturii.
_________________________________________________________________________________________________
Item 2: prezentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema şi viziunea despre lume
din textul poetic studiat
_________________________________________________________________________________________________
Sub semnul metaforei revelatorii din titlu, Lucian Blaga îşi structurează viziunea poetică pe simboluri
şi imagini care exprimă opţiunea lui estetică. Imaginea sinestezică din enunţul de intitulare - corola de
minuni a lumii - figurează misterele existenţei ca reprezentare sferică, perfectă (corola), de o miraculoasă
frumuseţe şi armonie (simbolul floral), care sunt însă fragile, inefabile, uşor de strivit. În textul poetic,
corola mundană se asociază altei imagini, definitorie pentru întregul volum: lumina, semnificant al
cunoaşterii. Ideile poetice prin care se dezvoltă tema cunoaşterii şi cea a singularităţii artistului modern sunt
sugerate prin antiteza lumina altora/lumina mea. Cele două sintagme figurează metaforic cunoaşterea
paradiziacă (cunoaşterea raţională, considerată de Blaga relativă, fragmentară) şi cunoaşterea luciferică
(implicând toate nivelurile cognitive, de la cel senzorial până la cel supralogic; cunoaştere totală, „extatică").
Antiteza exprimată şi prin opoziţia singular/plural (a mea/a altora) evidenţiază, de asemenea, unicitatea
artistului care urmează o cale distinctă de a celorlalţi (calea mea).
_________________________________________________________________________________________________
Item 3: ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat semnifica-
tive pentru tema şi viziunea despre lume
_________________________________________________________________________________________________
Această cale este detaliată în prima secvenţă poetică. „Protagonistul" spectacolului liric apare aici în
ipostaza eului cunoscător, fascinat de misterele existenţei, deschis comunicării osmotice cu universul: Eu nu
1
strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi,
pe buze ori morminte. Versul-incipit reia enunţul din titlu, reliefând legătura afectivă a eului liric cu
universul integrator. Celelalte patru versuri dezvoltă motivul călătoriei iniţiatice care îi revelează artistului
întruchipări concrete ale miracolelor vieţii şi ale misterului morţii. Acestea sunt sugerate prin enumerarea
celor patru simboluri poetice, metonimii pentru treptele cunoaşterii luciferice (flori - simbol al cunoaşterii
senzoriale; ochi - cunoaştere contemplativă; buze - cunoaştere prin Logos şi prin Eros; morminte -
cunoaştere absolută, prin Thanatos) şi pentru toate regnurile ce alcătuiesc lumea fizică (regnul vegetal şi
mineral, regnul vieţuitoarelor şi specia umană).
În următoarele două secvenţe, imaginarul poetic este structurat pe opoziţia cunoaştere raţională -
cunoaştere poetică, evidenţiată prin conjuncţia adversativă „dar". Metafora-simbol a luminii este valorizată
dublu, negativ şi pozitiv, prin antiteza lumina mea/lumina altora şi prin opoziţia semantică a verbelor: alţii
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină. Întregul enunţ poetic dezvoltă câmpul semantic al conceptului de mister, exprimând tainele teluricului
şi ale celestului, ale vieţii şi ale morţii prin negaţii repetate (nepătruns, ne-nţeles, ne-nţelesuri) sau prin
metafore sugestive: adâncimi de întuneric, întunecata zare, sfânt mister, taina nopţii. În acelaşi timp, aceste
figuri semantice sugerează forţa creatoare a cunoaşterii poetice. Eul liric apare acum în ipostaza de creator
care îmbogăţeşte tainele lumii cu propriul înţeles şi ne-nţeles, participând astfel la actul demiurgiei.
Analogia eu-luna sugerează ideea că actul de creaţie poetică este iluminare şi revelare a tainelor existenţiale
aflate dincolo de zariştea cunoaşterii omeneşti: aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt
mister.
Ultima secvenţă are valoare concluzivă, motivând prin iubire relaţia de comuniune a eului-lumină cu
esenţa misterioasă a universului. Iubirea devine astfel instrument de cunoaştere, cale de pătrundere în tainele
lumii. Această trăire intensă favorizează acordul sufletesc (nu raţional) cu cosmicul, cu ilimitatul şi, în
acelaşi timp, cu elementele palpabile ale lumii, concrete, limitate şi totuşi purtătoare ale misterului
existenţial. Ipostazele diverse ale lumii - flori, ochi, buze, morminte - sunt acum reunite (prin „şi" adverbial
ce precede fiecare termen al enumerării) în aceeaşi inefabilă corolă de minuni a lumii. Poezia se încheie
astfel cu un vers-cheie devenit laitmotiv al discursului poetic.
_________________________________________________________________________________________________
Item 4: susţinerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în
textul poetic studiat
_________________________________________________________________________________________________
În opinia criticului Eugen Simion, poetul „care îşi asumă mitic universul", Lucian Blaga, optează
pentru „cunoaşterea poetică văzută ca o adâncire în mister"1. Această aserţiune mi se pare perfect
îndreptăţită, ilustrată chiar de prima artă poetică blagiană. Astfel, poetul corolei de minuni a lumii dezvoltă
tema cunoaşterii şi a creaţiei poetice într-o viziune neobişnuită, care a deschis liricii româneşti interbelice
orizonturile fascinante ale gândirii mito-poetice. Din perspectiva lui Blaga, poetul este menit nu doar să
ocrotească misterele existenţiale, ci să le amplifice prin ne-nţelesuri şi mai mari. Mi se pare evident faptul că
eul poetic sporeşte a lumii taină prin metafora revelatorie, prin simboluri poetice şi ambiguitate, prin
sugestii intelectuale şi senzoriale. Prin urmare, creaţia devine o poetică a cunoaşterii totale, iar actul creator,
o formă de comuniune - mitică, magică - cu întregul univers.

ÎNCHEIERE
Prin această primă artă poetică, Lucian Blaga pledează pentru o poezie de cunoaştere, definitorie
pentru curentul modernist, dar şi pentru re-scrierea, în limbaj poetic modern, a marilor mituri fondatoare.
Această opţiune estetică „dovedeşte putinţa de a fi modern, sincronic, universal, rămânând, în acelaşi timp,
legat de miturile unei spiritualităţi specifice"2 (Eugen Simion).

1
Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Casa de editură Litera, Chişinău, 1998, p. 123
2
Eugen Simion, op. cit., p. 121
2