JOCUL DIDACTIC CA ELEMENT CENTRAL AL FORMĂRII

PERSONALITĂȚII COPILULUI

Considerații psihopedagogice ale jocului didactic

Psihopedagogia tradițională susține faptul că în procesul formării personalității

intervin trei factori importanți (Nebunu, note de curs, 2018, pag. 33):
1. Ereditatea - aportul ereditar, care include:
a) Genotipul general - conţine elementele preformate, comune întregii specii, care se
transmit pe cale genetică ( ex. bipedismul, conformaţia corporală, alte caracteristici
anatomo-fiziologice);
b) Genotipul individual - conţine elementele de intravarietate specifică: culoarea
ochilor, a părului, conformaţia facială, timbrul vocal;
c) Potenţialul de formare sau epigenetic - Există un potenţial general de natură psihică
(toţi oamenii pot învăţa limbajul şi pot gândi, evident, în grade diferite) şi un potenţial
individual (dat de caracteristicile psihogenetice ale fiecărui individ). Acest grad de
diferenţiere este preformat, ceea ce înseamnă că există limite, pe care educaţia nu le poate
depăşi. Nu vom putea face dintr-un individ cu un potenţial intelectual redus un savant,
oricât de puternică ar fi influenţa educativă. (Nebunu, note de curs, 2018, pag. 31)
2. Mediul.
Când vorbim de influenţele mediului asupra dezvoltării individului, ne referim la două
componente ale mediului, și anume:
 mediul natural ( fizico-chimic) – îl ajută pe om în lupta pentru supraviețuire,
omul apropiindu-se de comportamentul animalic;
 mediul socio-uman – este opusul acestuia, în sensul că îl obligă pe individ să
accepte și să respecte regulile de conviețuire socială deprinse prin educație. El
le poate accepta sau respinge, conducând, astfel, către două situații: integrarea
socială sau inadaptarea. (Nebunu, note de curs, 2018, pag. 31)
Ambele cazuri arată că omul, spre deosebire de animale, nu este condiţionat exclusiv
de instinctul de supravieţuire. În absenţa învăţării regulilor, omul nu poate lua parte la
convieţuirea socială.
 3. Educaţia.
"Reprezintă un mod de organizare a influenţelor mediului socio-uman asupra
individului. Ca element component al unei colectivităţi organizate, individul primeşte o
educaţie spontană în sânul comunităţii. Educaţia organizată, sistematică se realizează prin
instituţii specializate, dintre care cea mai importantă este şcoala." (Nebunu, note de curs,
2018, pag. 35)
Educaţia este un proces conştient, ceea ce înseamnă că numai omul care are o
conştiinţă de sine poate fi educat. Prin educaţie, el învaţă regulile de convieţuire.
A trăi în comunitate înseamnă a-şi asuma valorile ei, a le folosi şi îmbogăţi, dat fiind
că ele transcend condiţia tragică a trăirii individuale.
Personalitatea nu este altceva decât individualitatea confirmată de comunitatea socială.
Ea continuă a fi desăvârşită chiar şi în postumitate, în cadrul personalităţilor de excepţie
(marii creatori, de exemplu).
"Există, însă, conform teoriei epigenetice, și un alt factor la fel de important în
dezvoltrea personalității copilului - homeorhesisul epigenetic. " (Nebunu, note de curs, 2018,
pag. 35)
"Acesta reprezintă mecanismul structural-organic care reglează procesele de creştere şi
dezvoltare la nivelul interacţiunii dintre individ şi mediu. El stabileşte nu numai căile, ci şi
limitele dezvoltării." (Nebunu, note de curs, 2018, pag. 35)
Condiţiile precare de viaţă ( fizice, sociale sau educative) conduc la retardatare, după
cum, în sens invers, suprastimularea educaţională are efecte negative nescontate pentru
procesul formării, care pot antrena maladii greu dacă nu imposibil de tratat.
"După evoluția sa ontogenetică, activitatea umană poate fi clasificată în: joc, învățare
didactică, muncă productivă, creație. Toate aceste forme nu sunt pure, ci doar predominante
de un fel sau altul, de-a lungul vârstelor." (Romanescu, 2017, pag. 13)
"Jocul și activitatea ludică situează în prim plan plăcerea naturală a copiilor de a
efectua ceva și de a nu raporta acțiunea întreprinsă la o finalitate prestabilită." (Kelemen,
2010, pag. 318)
"Activitatea ludică face parte dintre activitățile perene umane. Acest aspect a
determinat specialiștii să atribuie jocului un caracter polivalent, fiind pentru copil în același
timp muncă, artă, fantezie, realitate." (Kelemen, 2010, pag. 317)
 "Pentru copil, jocul reprezintă viața și realitatea în toată complexitatea ei. Este
ocupația preferată și cea mai intensă a copiilor. Prin joc, copilul se confruntă cu sine însuși, cu
ceilalți, cu diferite materiale și procese și cu mediul înconjurător." (Kelemen, 2010, pag. 317)
Prin joc, copilul se pregătește pentru viață, imitând anumite comportamente sau
imaginându-și anumite situații din viața reală, testându-și reacțiile și formându-și atitudini.
Datorită caracteristicilor vârstei, copiii nu pot menține suspansul pentru mult timp. Din
acest motiv, ei repetă anumite jocuri de mai multe ori, până când învață ceva din situația de
joc.
"Astfel, jocul devine o metodă importantă de învățare și memorare. În dezvoltarea
fizică și psihică a copiilor, fiecare formă de joc reprezintă un act de învățare. Jocul este, în
consecință, o metodă care are un mare potențial de formare și dezvoltare a personalității
complete: corp – rațiune – suflet." (Kelemen, 2010, pag. 317)
El dezvoltă, în acest fel, capacități fizice, verbale, intelectuale și aptitudini de
comunicare.
Particularitățile jocului la copil sunt următoarele, conform lui A. A. Luiblinskaia
(Simion, 2010, pag. 15):
 "prin joc, copilul reflectă ambianță și prin imitare activitatea adulților;
 jocul este un mod de dobândire și precizare a cunoștințelor prin acțiune;
 jocul este o activitate de gândire, întrucât este orientat spre rezolvarea unor
probleme, spre găsirea căilor în vederea depășirii unor obstacole;
 acțiunea și cuvântul reprezintă principalele mijloace ale jocului;
 prin joc, copilul participă la transformarea ambianței, ceea ce îi produce o vie
plăcere;
 în joc, se îmbină închipuirea și adecvarea la realitate;
 jocul se dezvoltă continuu și, implicit, dezvoltă personalitatea copilului."
Putem spune, deci, că jocul are numeroare beneficii pentru copiii de toate vârstele pe
toate domeniile de dezvoltare: fizic, cognitive, lingvistic și de alfabetizare, social-emoțional.
La vârsta preșcolarității, jocul are următoarele caracteristici importante în procesul
dezvoltării personalității copilului:
- jocul este plăcut și se asociază cu efecte pozitive;
- este o activitate executată de copil de plăcere și nu depinde de realizarea scopurilor
din afara situațiilor de joc;
- este spontan și voluntar, neprovocat sau controlat de altcineva;
- necesită implicarea activă a participanților;
 - acțiunile desfășurate sunt ușoare, în conformitate cu vârsta și potențialul copiilor;
- nu este același lucru cu viața reală și nu trebuie luat în sensul strict.
"Jocul are un caracter formator, implică dezvoltarea tuturor dimensiunilor
personalității copilului prin activizarea proceselor psihice pe baza explorării realității
înconjurătoare." (Kelemen, 2010, pag. 318)
Prin intermediul jocului, copilul dobândește deprinderi, își formează priceperi și
obișnuințe și își activează potențialul creativ.
În ceea ce privește dezvoltarea personalității copilului, jocul, în general, și jocul
didactic, în special, urmărec anumite obiective, și anume:
- cunoașterea treptată și spontană a lumii înconjurătoare;
- cunoașterea propriei persoane și a persoanelor din jur, dar și a raportului cu lumea;
- înțelegerea și controlul propriilor emoții și sentimente;
- explorarea legăturii dintre realitate și imaginar/fantezie;
- dezvoltarea gândirii intuitive și semiotice.
Activitatea ludică a copilului se manifestă prin consumul de energie ce are ca principal
obiectiv, pe lângă acumularea de noi cunoștințe, dezvoltarea proceselor psihice.
Funcția jocurilor didactice este cea educativă care, prin adaptarea jocurilor și regulilor
sale la scopurile educative urmărite, contribuie semnificativ la formarea personalității
copiilor.
În opinia Gabrielei Kelemen, jocurile didactice prezintă următoarele caracteristici
(Kelemen, 2010, pag. 318):
- scop bine precizat;
- semnificație importantă pentru copil;
- evaluarea propriului progres;
- reprezentarea lumii reale.

Necesitatea utilizării jocului didactic în procesul instructiv-educativ

Rolul şi importanţa jocului didactic constă în faptul ca el facilitează procesul de

asimilare, fixare şi consolidare a cunoştinţelor, iar datorită caracterului său formativ
influenţează dezvoltarea personalităţii şcolarului.
Jocul didactic are un rol bine definit în planul de învăţământ al instituţiilor şcolare,
determinat de faptul ca pe măsură ce copilul îşi însuşeşte, pe baza experienţei sale de viaţă,
cât şi pe alte căi, o serie de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, rolul său creşte în vederea
acumulării altora, superioare.
În curriculumul pentru învățământul preșcolar, jocul este descris ca fiind principala
formă de activitate în copilăria timpurie. Jocul didactic este o formă de învățare cu o
importanță decisivă pentru dezvoltarea și educația copilului, fiind cea mai naturală cale de
învățare și de exprimare a sentimentelor și ideilor.
Altfel spus, jocurile didactice sunt "metode active care solicită integral personalitatea
copilului. Orice tip de joc constituie o îmbinare a compartimentelor intelectuale cu cele
afectiv emoționale." (Neagu, 2011, pag. 19)
Jocul este apreciat ca un element de bază în activitatea instructiv – educativă. În
procesul de învăţamânt, jocul este conceput ca mijloc de instruire şi educare a copiilor, ca
procedeu metodic de realizare a sarcinilor concrete pe care şi le propune procesul de
învăţământ şi, în sfârşit, ca formă de organizare a activităţilor de cunoaştere şi dezvoltare a
capacităţii psiho–fizice pe toate planurile.
Metoda jocului didactic este o metodă modernă de predare-învățare ce dezvoltă funcții
latente, antrezează atenția, memoria și gândirea și pune bazele personalității și caracterului
copilului.
În plus, jocul didactic este văzut de către specialiști ca o metodă eficientă de stimulare
și dezvoltare a creativității, dar și de îmbunătățire a performanțelor școlare.
"Având în vedere rolul cognitiv și formativ pe care îl are, jocul didactic se poate
utiliza în mod diferit de la clasă la clasă și de la obiect la obiect, dacă este codus cu tact și
pricepere." (Neagu, 2011, pag. 19)
"Jocurile didactice cuprind sarcini didactice care contribuie la valorificarea creatoare a
deprinderilor și cunoștințelor achiziționate, la realizarea transferului de cunoștințe. Toate
acestea angajează întreaga personalitate a copilului, constituind adevărate mijloace de
evidențiere a capacităților creatoare." (Neagu, 2011, pag. 19)
"Prin joc, copiii se pregătesc pentru îndeplinirea rostului social în cadrul colectivității
din care fac parte, chiar dacă aceștia nu își dau seama. În creația jocurilor, copiii imită adesea
ceea ce văd în preajma lor sau ceea ce vor să devină și îi impresionează în mod deosebit. Jocul
este o experiență simulată a nedeterminării. Chiar reglementat, jocul termină prin a ne da
conștiința greutății ascunse în orice serviciu." (Neagu, 2011, pag. 24)
Jocurile folosite în timpul procesului instructiv-educativ satisfac nevoia de gândire
concretă a copiilor, îi fac mai veseli, mai voioși și elimină plicitiseala sau monotonia,
determinându-i pe elevi să participle cu plăcere și bucurie la activitățile desfășurate.
 "Pe de o parte, activitățile și materialele ludice constituie cele mai bune mijloace
pentru copil de a se exprima și cele mai bune mărturii de la care pornind adultul poate încerca
să îl înțeleagă. Pe de altă parte, aceste activități și materiale pot servi de fundament al
metodelor și tehnicilor pedagogice pe care adultul le poate elabora în sprijinul dezvoltării
copilului." (Kelemen, 2010, pag. 318)
Jocul, ca parte integrantă a perioadei preșcolare și a școlarității mici are la bază câteva
elemente ce influențează comportamentul și personalitatea copiilor. Acestea sunt:
 creează bună dispoziție – copiii repetă jocurile preferate de mai multe ori fără
să intervină plictiseala. Atunci când jocul se bazează pe buna dispoziție dintre
copii, aceștia se joacă singuri sau în grupuri o perioadă îndelungată de timp,
fără să se ironizeze sau să apară conflicte;
 conduce la înțelegerea realității – prin intermediul jocului, copiii se confruntă
cu realitatea și încearcă să o înțeleagă, să o transforme și să se adapteze la ea.
Astfel, jocul este o punte de legătură între imaginația copilului și realitate, prin
intermediul său, copilul putând să prelucreze impresiile și situațiile care îl
preocupă (prin jocuri de imitație sau substituire);
 contribuie la procesul de socializare. Prin joc, copiii interacționează în mod
direct cu alți copii, fără rețineri și inhibiții. Atmosfera de joc relaxată și
permisivă influențează crearea de noi prietenii;
 contribuie la dezvoltarea vocabularului. Prin joc, copiii își exersează limbajul,
imitându-i pe adulți sau pe alți copii și, astfel, învățând noi cuvinte.
Îmbogățirea limbajului se realizează și prin folosirea elementelor paraverbale
(ton, intonație, ritm) și nonverbale (mimica, gestică, comportament);
 Stimulează creativitatea. Jocul permite copilului să își activeze fantezia, să își
folosească imaginația pentru a crea propriile reguli, evenimente, durata sau
locul desfășurării unui joc. Jocul înseamnă libertate de gândire și exprimare; în
joc totul este posibil și realizabil. Astfel, jocul permite dezvoltarea creativității
prin activarea imaginației creatoare;
 Dezvoltă gândirea și capacitatea de înțelegere a lumii înconjurătoare. Prin joc,
copilul este transpus în diferite situații la care trebuie să găsească diferite
soluții (reale sau iamginare) pentru a putea finaliza jocul. Astfel, copilul este
pus în situația de a analiza, de a compara, de a ordona, de a lua decizii, de a
memora diferite informații pentru a se putea adapta la elementele necunoscute
 ale unei situații întâlnite în joc. Este pus, deci, în postura de a activa toate
procesele gândirii pentru a găsi soluții de moment problemelor impuse de joc;
 Formează atitudini. "Jocul în grup presupune adaptarea propriilor dorințe și
aspirații la necesitățile grupului. Jucându-se împreună, copiii stabilesc între ei
relații diverse, ajung să se cunoască mai bine, prin comparație își cunosc
punctele tari și punctele slabe, încearcă să își depășească limitele, se stabilesc
ierarhii bazate pe principii ierarhice respectate de toți participanții la joc, se
acceptă și se respectă conducătorul informal al grupului. Toți mmbrii unui
grup se implică individual activ în joc, dar toți contribuie la o acțiune
comună;" (Kelemen, 2010, pag. 318)
 Dezvoltă aptitudini. Complexitatea și proprietățile unui joc îi determină pe
copii să își activeze toate resursele interioare la maxim pentru a face față
cerințelor acestuia. Astfel, copiii recurg la acele laturi spre care au talent și pe
acestea le vor activiza și stimula în cadrul jocului de grup.
Pe scurt, jocurile didactice sunt deosebit de importante în activitatea de predare-
învățare prin faptul că:
- Prin conținutul lor, soluționează o mare parte din problemele educației
intelectuale;
- Contribuie semnificativ la consolidarea, aprofundarea, sistematizarea și verificarea
cunoștințelor dobândite de elevi.
În consecință, "intenția principală a jocului didactic nu este divertismentul, ci
asimilarea de cunoștințe, cu scopul pregătirii copilului pentru viață și școală. Pentru a atinge
aceste scopuri, jocul didactic trebuie să fie instructiv, să consolideze, sistematizeze și fixeze
cunoștințele." (Kelemen, 2010, pag. 328)

Jocul și dezvoltarea socială și emoțională a copilului

Jocul îndeplinește importante funcții psihologice, intelectuale și afective în dezvoltarea

copilului. Jean Piaget relevă rolul și importanța jocului în dezvoltarea inteligenței profunde
printr-o clasificare a jocurilor, paralelă cu cronologia stadiilor de dezvoltare (Nebunu, 2018,
pag. 16):
a) stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni). Se caracterizează prin trecerea de la
reflexele necondiționate ale copilului (orientare, investigație etc.) la organizarea unor acțiuni
senzorio-motorii coerente, la elaborarea și diferențierea unor scheme de acțiune. Copilul
cunoaşte prin intermediul activităţilor fizice pe care le îndeplineşte. Stadiul se încheie cu
achiziţia limbajului şi a gândirii simbolice;
b) stadiul preoperaţional (2-5/7 ani). Este caracteristic copilului de vârstă
preşcolară, luptând pentru a-şi achiziţiona gândirea logică. Se produce expansiunea
simbolisticii reprezentative, a semnalizării și comunicării verbale. Preșcolarul se eliberează
partial de limitele acțiunilor motorii concrete, imediate, pe care le înlocuiește, în cadrul
jocului, prin acte simbolice. Obiectele sunt schematizate prin desen, cuvintele și propozițiile
devin mijloace de schematizare și integrare.
c) stadiul operaţiilor concrete (7-11/12 ani). Copilul poate gândi logic probleme
„concrete”, „acum şi aici”. Percepția lucrurilor rămâne globală, lipsește dubla mișcare rapidă
de disociere – recompunere, comparația reușește pe contraste mari. Domină operațiile
concrete, legate de acțiuni obiectuale. Apar noțiunile de conservare a cantității, greutății,
volumului. Se definește prin puterea de deducție imediată (ex. copilul poate efectua anumite
raționamente de genul „dacă…atunci”, cu condiția de a se sprijini pe obiecte concrete). Prin
intelectul cu o singură pistă, nu întrevede alternative posibile. Este capabil de clasificări pe
baza unui singur criteriu. Este prezent raționamentul progresiv ; de la cauză la efect, de la
condiții spre consecințe.
d) stadiul operaţiilor formale (după 12/13 ani): adolescenţii sunt capabili să
opereze mental asupra unor probleme abstracte, ipotetice. Sunt prezente demersul analitico-
sintetic dezvoltat și multiplicarea punctelor de vedere, operațiile propoziționale realizate
asupra propozițiilor, instrumentele deductive, comutarea dintr-un sistem de referință în altul,
clasificările în funcție de mai multe criterii. Se instituie demersul ipotetico-deductiv, alter-
nanța între raționamente directe și inverse, între demersal progresiv și regresiv.
În fiecare perioadă, fiecare joc prezintă un interes și răspunde unei nevoi specifice.
1. perioada senzorio-motorie - copilul nu se joacă decât în prezența obiectului,
pentru a-și îmbogăți experiența mai cu seamă în primele 18 luni. Activitatea desfășurată de
către copil este esențialmente fizică, manifestată prin jocuri de simplu exercițiu.
2. perioada reprezentativă - copilul preferă jocurile de rol, având acces la
simbolism și la permanența obiectului (jocurile simbolice ale celor doi ani). Aceste jocuri
îndeplinesc o funcție fundamentală la nivel psihic.
"Între 2-4 ani, copiii încep să se antreneze în jocul simbolic, ce implică reprezentarea
unui obiect ce nu există fizic. Piaget este de părere că angajarea în jocul simbolistic îi ajută pe
copii să diferențieze între realitate și fantezie pe durata vieții." (Nell, Drew, 2016, pag. 47-48)
 3. perioada operațiilor concrete – între 4 și 11 ani, copilul descoperă și preferă
jocurile cu reguli, care traduc maturitatea intelectuală și psihologică a copilului.
La această vârstă, copilul înțelege și descoperă lumea exterioară, obiectele, mediul,
persoanele din jurul său, jocul devenind cel mai bun mijloc de a aborda lumea.
"În cursul perioadei următoare, asistăm la o anume diminuare a interesului pentru
jocurile simbolice, cel puțin a acelora care presupun identificarea cu un model real, familial
(tatăl sau mama) sau social. Jocurile de ficțiune, lăsând un spațiu larg imaginarului, continua
să fie foarte vii până spre 12 ani." (Nebunu, note de curs, 2018, pag. 20)
"Copilul descoperă plăcerea jocurilor deprivate de conținuturi narative , comportând
reguli stricte, adesea complexe, solicitând un efort de atenție și reflecție important. Acestea
sunt jocurile de cărți, de table, de dame, de șah etc. Sfârșitul acestei perioade marchează în
același timp sfârșitul copilăriei." (Nebunu, ibidem)
Jocul este o bună modalitate prin care copiii să își dezvolte competențe sociale și
emoționale. "Prin interacțiunile din cadrul jocului sociodramatic, copiii învață să își
controleze comportamentul datorită motivației intrinsece puternice de a rămâne în joc." (Nell,
Drew, 2016, pag. 63)
Într-un studiu realizat în anul 2009, Epstein observa faptul că dezvoltarea socială și
afectivă include patru componente, și anume:
- Autoreglarea și autoconștientizarea emoțională;
- Cunoașterea și înțelegerea sociale;
- Competențele sociale;
- Tendințele sociale.
Bunăstarea emoțională poate face diferența între o viață frumoasă și o tragedie.
"În cazul în care copilul învață să-și stăpânească bine supărarea sau învață să se
calmeze, sau să se consoleze, sau să fie empatic, aceasta va fi un aspect pozitiv pentru tot
restul vieții." (Nell, Drew, 2016, pag. 63)
Jocul, în general, și jocul didactic, în special oferă contextul perfect în care copiii să își
dezvolte competenețele sociale și afective. Aceste competențe includ:
- recunoașterea și stăpânirea emoțiilor;
- dezvoltarea sentimentelor de grijă și protecție față de alții;
- stabilirea unor relații pozitive;
- luarea de decizii responsabile;
- controlarea unor situații dificile (luarea unor decizii importante, ținând cont de
morală).
 În ceea ce privește cunoașterea și înțelegerea socială, trebuie menționat faptul că
totalitatea condiţiilor fizice şi sociale în care trăieşte şi se dezvoltă copilul prezintă elemente
comune pentru grupuri mari de oameni (popoare, comunităţi) dar se caracterizează şi prin
aspecte particulare (în special pe zona socială) pentru fiecare dintre copii. Chiar şi copiii
crescuţi în aceeaşi familie pot avea relaţii sociale nuanţat diferite cu mediul social al acesteia,
relaţii ce vor influenţa diferit dezvoltarea lor psihică, formarea personalităţi lor. (Voiculescu,
2001, pag. 26)
În timp ce condiţiile de mediu fizic (climă, vegetaţie, faună) influenţează ritmul de
activitate, vestimentaţia, hrana, modul de a petrece timpul liber, mediul social poate fi privit şi
din perspectiva naturii relaţiilor sociale oferite individului uman aflat în dezvoltare.
În funcție de aceste relații sociale, putem vorbi despre:
 mediul socio-economic,
 mediul socio-igienic,
 mediul socio-comunicativ,
 socio-afectiv
 mediul socio-profesional
Toți acești factori îl înconjoară pe copil încă de la naștere și îl însoțesc în evoluția sa
spre adolescență și, ulterior, maturitate, având un rol decisiv în dezvoltarea personalității
acestuia.
Referitor la tendințele sociale, specialiștii susțin faptul că mediul social își transmite
influențele prin următoarele modalități:
 supunerea la influențe, în vederea unei recompense;
 internalizarea – se referă la asimilarea de către un individ al unor anumite tipuri
de comportamente ce corespund valorilor spiritual ale societății din care face
parte;
 identificarea – reprezintă adaptarea comportamentului unui individ la cerințele
unui grup de care este atașat sau la care aspiră.
Putem spune, deci, că personalitatea umană se formează la intersecţia factorilor
ereditari cu cei socio-culturali.
"După vârsta de trei ani, lărgirea mediului de apartenență a copilului, din care fac
parte, inițial, familia și apoi grădinița și mediul stradal, presupune, din partea preșcolarului,
eforturi sporite de adaptare la cerințele acestui nou spațiu social." (Glava, 2002, pag. 20)
Plecând de la ipoteza conform căreia competențele emoționale sunt elemente ce se pot
învăța de către copii, cu ajutorul educatorilor, putem spune că jocul îi pregăteşte pe copii
pentru viaţă, dar de o manieră specifică. Jucându-se, copiii se experimentează şi se exersează
pe ei înşişi ca agenţi activi ai mediului şi nu doar ca elemente reactive. În familie şi la
grădiniţă copiii sunt frecvent chemaţi să acţioneze în conformitate cu anumite seturi de
modele, dar în lumea jocului ei pot fi cei care iau deciziile.
Jocurile sociale includ plimbările în comun, organizarea taberelor, a micilor societăţi
de copii.
Jocul în școală are un conținut și o structură bine organizate subordonate
particularităților de vârstă și sarcinii didactice, care angajează întreaga personalitate a
copilului, reprezentând un eficient mijloc de evidențiere a capacităților de autoreglare și
autoconștientizare emoțională și de creativitate. (Glava, 2002, pag. 20)
Datorită acestor jocuri, după vârsta de 4-5 ani, "reușitele de autocontrol, dublate de
creșterea încrederii în forțele proprii pe fondul achizițiilor făcute în plan psihomotor și
cognitiv, determină reacții de mulțumire de sine și chiar de mândrie. Se conturează, astfel, o
dispoziție de fond mai calmă și receptivă cu manifestarea rezistenței la frustrare și amânare
sau chiar diminuare a negativismului brutal și a minciunii intenționate ca forme de protest."
(Glava, 2002, pag. 20)
"Între 3 și 6 ani, copilul dispune de un surplus de energie care îi permite să se angajeze
în explorarea realității (chiar și a celei periculoase) și să treacă ușor peste eșec. El
experimentează diverse situații de muncă și acțiune, dovedind capacitate de concentrare a
atenției către lucrurile care îl interesează și perseverență. Depășirea cu success a conflictului
acestui stadiu încurajează creativitatea și curiozitatea copilului, ceea ce va determina o
atitudine viitoare pozitivă față de studiu, interrelaționare și muncă. Dimpotrivă, dacă nu sunt
încurajați să întrebe și să investigheze realitatea, vor dezvolta un sentiment de vinovăție
pentru înclinația lor în acest sens." (Glava, 2002, pag. 20)
Toate achizițiile pe plan socio-afectiv, specifice acestei vârste, reprezintă pași
importanți spre maturizarea emoțională a copilului și spre dezvoltarea inteligenței emoționale
și sociale. De aceea, un rol important în acest sens le revine educatoarelor, care trebuie să
înțeleagă și să întâmpine nevoile emoționale și sociale specifice acestei etape de dezvoltare, și
anume (Glava, 2002, pag. 20) :
- nevoia de securitate afectivă;
- nevoia de a se simți util și de a avea conștiința propriei valori;
- nevoia de a înțelege sensul propriei existențe și a relației cu mediul înconjurător.
"Împlinirea acestor nevoi îi asigură copilului climatul de siguranță în care acesta își va
găsi forța de explorare și curajul independenței." (Glava, 2002, pag. 20)
 Rolul jocului în dezvoltarea comportamentului voluntar

"Sub influența celor trei componente ale mediului social (familia, grădinița, mediul
stradal), copilul își adaptează comportamentul la sistemele diferite de cerințe, protecție și
afecțiune, sesizează diversitatea lumii și a vieții, ia decizii din ce în ce mai adecvate
situațiilor, stabilește relații afective, își dezvoltă aptitudinile incipiente, își controlează ieșirile
temperamentale, dobândește tot mai multă experiență." (Voiculescu, 2001, pag. 26)
Activitatea fundamentală este jocul, care nuanțează relațiile stabilite de copil cu
persoanele de diferite vârste și ocupații din mediul social-cultural al acestuia.
Jocurile sunt întâia şcoală a energiei, conduitei, gesturilor, imaginaţiei.
În joc, se pun bazele personalității și caracterului copilului. Prin joc, copilul nu doar se
apropie mai ușor de înțelegerea lumii, dar își îmbogățește și gama de atitudini și sentimente.
(Șchiopu, 1967, pag. 146)
Jocul didactic este un bun mijloc de educare a unor trăsături de voinţă, caracter,
perseverenţă, încredere, curaj, sinceritate, stăpânire de sine.
Ca activitate dominantă pentru copil, jocul reprezintă un mijloc eficient pentru
dezvoltarea proceselor cognitive și pentru conturarea trăsăturilor de personalitate. Putem
spune că, prin joc, se produce o adevărată restructurare a comportamentului copilului, acesta
devenind comportament voluntar.
Comportamentul voluntar este acel comportament realizat în accord cu un model și
verificație prin comparație cu modelul.
O altă caracteristică importantă a comportamentului voluntar este prezența controlului
realizării modelului respectiv.
D. B. Elkonin susținea că jocul reprezintă "prima formă de activitate accesibilă
preșcolarului care presupune reproducerea conștientizată și perfecționată a mișcărilor."
(Elkonin, 1980, pag. 317)
" Jocul este ca o școală a comportamentului voluntar. Sfera motivațional-afectivă este
activată prin orientarea emoțional-acțională care facilitează trecerea de la motivația bazată pe
dorințe nemijlocite preconștiente de nuanță afectivă la motivele bazate pe intuiție generalizată
situată la hotarul conștientizării." (Țuțuianu, pag. 4)
Studiul realizat de către Manuilenko (1948) asupra dezvoltării comportamentului
voluntar urmărea posibilitatea preșcolarului de a păstra voluntar ipostaza imobilității.
Astfel, în joc, copilul pare să îndeplinească simultan două funcții:
 - își îndeplinește rolul în cadrul jocului;
- își controlează comportamentul.
"Comportamentul de rol, în joc, este complex organizat, în el există un model ce se
manifestă, pe de o parte cu reper de orientare a comportamentului, iar pe de altă parte, ca
etalon pentru control." (Simion, 2010, pag. 41)
În schimb, funcția de control este foarte slab dezvoltată, necesitând, uneori, sprijin din
partea participanților la joc. În consecință, jocul este principala modalitate de a crea și a
dezvolta această funcție a comportamentului voluntar.
"Dezvoltarea comportamentului voluntar implică un efort voluntar necesar pentru
îndeplinirea rolului în diferite contexte. Are ca rezultat dobândirea prin/în joc a
comportamentului de rol complex organizat. Jocul are un efect moral semnificativ, în planul
reprezentărilor, dar şi al acţiunilor demonstrate prin integrarea în colectiv, formarea spiritului
de independenţă, a atitudinii pozitive faţă de activitate (de joc, dar şi de muncă, învăţare şi
creaţie)." (Cristea, https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Jocul_o%20perspectiva
%20pedagogica.pdf pag. 4)
Jocul are un rol important în dezvoltarea planului percepției și al activării
reprezentărilor. El solicită și antrenează:
- vigoarea;
- forța fizică;
- rapiditatea;
- echilibrul;
- evaluarea spațialității.
În același timp, prin joc se dezvoltă:
- coordonarea oculo-motorie;
- coordonarea audio-motorie;
- tactul;
- sensibilitatea cutanată.
"Jocul devine un instrument de manifestare a inițiativelor, a acțiunilor voite și gândite.
Copilul devine capabil să își reprezinte obiecte, situații, evenimente, persoane și personaje,
devine capabil să stabilească legături multiple cu ceilalți, își menține atenția, poate susține un
efort durabil și poate începe asimilarea deprinderilor necesare școlii." (Pânișoară, 2011, pag.
59)
Putem spune, deci, că rolul jocului în dezvoltarea comportamentului voluntar este
esențial, jocul având următoarele caracteristici:
 - are caracter voluntar, spontan, autodeterminant;
- presupune repetarea unui comportament dobândit și promovează achiziționarea
unor noi abilități;
- este creativ și conține elemente atât din lumea reală, cât și din sfera imaginarului.
"Pe măsură ce copilul crește și se maturizează, intervenția sa în joc este tot mai activă,
mai organizată, intențională și voluntară, jocul căpătând un cadru funcțional organizat, cu
scop și finalizare elaborate. Sub influența jocului se formează, se dezvoltă și se restructurează
întreaga activitate psihică a copilului, apar modificări totale în sfera dezvoltării copilului."
(Pânișoară, 2011, pag. 62)
"În și prin joc, copilul învață, cunoaște, se autoconduce, își exersează facilitățile
mentale, se deprinde să coopereze cu ceilalți copii, își mărește efortul voluntar, câștigă
încredere în sine, rezolvtă conflictul între ceea ce dorește și ceea ce poate, transfigurând
mental realitatea și asumarea rolurilor." (Pânișoară, 2011, pag. 62)